Copilul din mine…..

APOSTOL CRISTINA OCTOMBRIE 19, 2017 4 COMENTARII

Dacă păstrezi copilăria mereu cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată! Tom Stoppard

    Copilul din mine……..păstrez cu sfințenie aceste trăiri…….trăiri jucăușe, emoții

vulcanice…..sentimente de naturalețe și inocență.

Copilul din mine……păstrează zâmbetul, energia, puritatea, lipsa grijilor.

Copilul din mine ……luptă să nu dispară niciodată, și eu lupt o dată cu el.

Ce aș spune eu tuturor…………..păstrați emoția copilăriei, trăirile jucăușe pe alocuri

zburdalnice, păstrați inocența, corectitudinea stărilor copilărești…astfel cum au zis poeții-
simțindu-te copil nu vei îmbătrâni niciodată. Să păstrăm acele amintiri ale copilăriei cum
a salvat în memorie Ion Creangă istorioarele sale în ”Amintiri din copilărie”, Gaston
Bachelard susține că ”Copilăria durează toată viață. Ea se întoarce mereu pentru a
însufleți secțiuni mari ale vieții de adult. Poeții ne vor ajuta să găsim copilăria vie din
noi, această lume permanentă, durabilă, de neclintit.”

Copilul din mine…….este……va fi și va rămâne acolo pentru că eu îl accept………..eu

îl susțin…………el este acolo pentru a mă inspira….ceea ce face și
acum………..sugerează, ghidează gândul și simțirea…….

Doar că am înțeles un pic mai târziu că a păstra copilul din mine e o minune, ceea ce e
acolo în suflet trebuie prețuit, jocul, zâmbetul, inocența, curățenia copilăriei….trebuie
păstrate…..protejate și încurajate…………..

Dacă aș putea sta de vorbă cu copilul care am fost, l-aș ruga să mă ierte. Pentru toate
momentele în care l-am uitat, l-am ignorat, nu i-am fost aproape și nu l-am iubit.  A fi
copil în suflet, înseamnă  a fi mereu tânăr. Iertare cer pentru momentele în care nu am
lenevit, momente în care chiar nu am copilărit, am făcut mai multe decât a fost nevoie, și
nu am apreciat/ acceptat copilăria. Aș cere iertare pentru goana după maturitate, pentru
voința mare de a fi adult, pentru că mi-am dorit să cresc prea repede și să devin serioasă.
Pentru gândirea de adult și pentru pornirile mature pe care din totdeauna le-am avut.

A fi copil e lucru mare……

A păstra copilăria e o valoare!!!

Dacă mi-aș fi scris atunci când eram copil o scrisoare către mine- adult, aș fi înșirat pe
foaie următoarele………….. m-aș fi rugat să nu mă uit… să nu uit ce însemnă să fii
copil, să râd din toată inima, să iubesc mult- natura, viața ,oamenii așa cum sunt, pe mine
însămi, să apreciez clipa, momentul, ziua, anul…….să pun preț pe ceea ce am și pe ceea
ce fac,  și să  îndeplinesc din toată inima ceea ce-mi place, să mă bucur de tot ce este pe
pământ, cu bune și rele, să-mi deschid inima și să o ascult pe ea întotdeauna. M-aș fi
rugat să nu uit că copilăria înseamnă să râzi fără motiv, să alergi fără destinație și să
găsești soluție din toate întâmplările. M-aș fi rugat să iau viața ca pe un joc unde se
învață, nu ca pe o povară, m-aș fi rugat  să-mi păstrez curiozitatea descoperirii, a noului, a
lipsei de frici, și să privesc lumea cu generozitate, smerenie și adevăr. Dacă mi-aș fi scris
o scrisoare poate lumea mea ar fi fost altfel, aș fi urmat propriile indicații, pentru că copii
gândesc pozitiv, copii văd oamenii și anturajul în culori vii și pozitive,  aș fi simțit viața
cu alt gust!

Copilăria este o lume aparte; pentru noi o lume ciudată, fantastică, ireală, pentru cei ce
fac parte din ea dimpotrivă, una reală și plină de armonie.  – Eugen Herovanu

  Notă:  Drag cititor, simte copilul din tine, să nu uiți să-l  iei cu tine, oriunde mergi…..
Amintește-ți, în fiecare moment de incertitudine, că nu ești singur.  Lasă copilul din tine
liber și vei simți bucurie fără să vrei, vei simți curaj fără motiv, vei avea culorile
curcubeului ca îndrumător spre bine, spre rezolvări, spre viață, spre culoare!

     PS:    Copilăria este primăvara tinereții. – Alexandru Gh. Radu

Oameni pe ducă!
APOSTOL CRISTINA IANUARIE 10, 2020 6 COMENTARII
Sunt oameni care suferința i-a îngenuncheat până la limite, oameni ce nu au acceptat
existența, oameni ce refuză aerul pe care îi respiră, din furie și deziluzie, din greul ce-l
poartă acolo în suflet și în ciuda gândurilor ce zac a putregai dezolant. Sunt și dintre acei
oamenii care au învățat să moară, trăind, puțin câte puțin, fărâme dizolvate din ceea ce
sunt, prin rupturi din micile fragmete pe care nu le mai primesc, pe care le diluează. Pe
care nu le mai suportă.
Nu știți cum e asta, așa-i? Nu știți cum e să nu mai poți în propria-ți mocirlă a suferinței?
Ferice de voi…. dar îndrăznesc să vă spun totuși, așa știrbit poate, poate cu prea puține
cuvinte, poate insuficient, dar vă zic..… să știți că e greu și să adun cuvintele potrivite, nu
că nu le-aș avea, doar că prea doare să lași să te sugrume atât de tare viața și oamenii,
încât, când te rănesc, să simți cum ți se umple sufletul de pâclă pâna la refuz. Și vrei să te
cureți de acea negreață dar nu poți, oricât nu ai roade în tine, nu mai iese, și nu mai e
cum. Murdăria aceia înseamnă un fragment de descompunere parte din tine care nu se
pierde și lasă un gol existențial ce întunecă judecata. Un început de moarte pe viu. Puțin
câte puțin. Când încrederea și speranța îți sunt făcute cenușă, treci printr-o moarte a
spiritului. Viața nu mai este viață. Ziua nu mai este zi. Oamenii nu mai sunt oameni. Și
dincolo de literatură, și statistici psihologice te pierzi în ceața unor mulțimi ce-ți trec pe
alături, ești dar nu aparții, participi, dar nu contribui, iar tu te scalzi în lumea lacrimilor
adevărate, și plângi până ți se stinge focul din aripile pe care le credeai avântul tău în
lumea mare. Iar durerea trece dincolo de marginea limitelor omenești, și te stingi precum
o flacără în bătaia vântului, în prăbușirea către haos, iar să rămâi mai om decât sunt mulți
alții e din ce în ce mai greu, umbli ca umbrele, cu capul în jos și privirea mută. Suntem
oameni pe ducă, oare trăim cu adevărat? Oare ne pasă de ce nutrește sufletul nostru?…
dar a celor de lângă noi?
Să recunoaștem, nu trăim într-o lume în care să-i pese cu adevărat cuiva de sufletul
celuilalt, suntem ignoranți și râdem în fața neputinței unora. Naivi suntem. Oamenii merg
peste calvarul tău, te pășesc precum ai fi un nimeni dacă stai în calea intereselor lor, am
înțeles în umila mea viață că dacă nu le aduci un beneficiu te alungă precum nici nu ai fi
existat. Suntem pierduți într-o cruzime de care nici măcar nu mai suntem conștienți.
Suntem în stare de cele mai nesăbuite acțiuni în defavoarea celor pe care îi avem alături și
nu ne înclinăm spre bine să fiu sinceră. Nu zic, sunt oameni de suflet și vor fi în
continuare, mai sunt visători ai sincerității, oamenii care au sufletul plin de bine,
imperfectul lor dacă se poate spune așa fiind doar zâmbetul și naivitatea dulceagă pe care
o emană, mai sunt cei care mai aduc puțină magie peste lumea asta seacă în care trăim.
Însă viața mi-a demonstrat că cât de bine nu ai fi ai umbre pe care le acoperi cu haine, ai
răni ce le ascunzi cu fon de ten și cicatrici ce nu se văd cu ochiul liber. Și am mai înțeles
că anume acele persoane sensibile și bune ajung jertfele consecințelor vieții, a
dezamăgirilor, dar cu fiecare bătaie de inimă pe care n-o aude nimeni luptă, sunt luminoși
și umani și buni și calzi. De ce?… pentru că nu-și permit să se transforme în nimic.
Pentru că ei fac din tristețe alinări, din suferințe nevoia de a fi alături de oameni și chipuri
frumoase, iar în trecerea lor divină, îi fac pe ceilalți să se întâlnească pentru o clipă, cu ei
înșiși, cu partea cea mai frumoasă din sufletul lor. Pentru că atunci când cineva e în stare
să moară fiind viu, sau să cedeze în fața negurei existențiale, când lumea se sufocă sub
povara indiferenței, a urei, a egoismului vine un suflet blând și dă planurile peste cap …
ajută doar prin prezența sa și a felului de a fi. Un om gata să-și pună sufletul cu dăruire
pentru a convinge că iubirea există, că dăruirea de sine există, că iubirea necondiționată
nu e un mit, că ajutorul e cel mai de preț cadou, că mai sunt oameni de suflet și pregătiți
să-ți întindă o mână la nevoie. Poate și acum treci pe lângă acel om de suflet gata să te
asculte. Acel om care îți va lumina calea și nu te va lăsa să te „duci” acolo unde încă nu-ți
e locul. Nu trebuie să ne învățăm să murim, trăind. E păcat. Și aici nu vorbesc despre
religie…