Monologul NINEI

E cineva pe aici? Știu că Irina Nikolaevna e aici...E cald..E bine...Aici era pe

vremuri salonul. M-am schimbat mult? Mi-a fost teamă că mă urăști. În fiecare
noapte visez că mă privești și că nu mă mai recunoști. O! Dac-ai ști! De când
rătăcesc mereu pe aici... prin jurul lacului. M-am oprit de multe ori prin preajma
casei voastre, dar nu m-am hotărât să intru. Să ne așezăm! Să ne așezăm și să
vorbim, să vorbim! Aici e bine, e cald și plăcut...Auzi cum urlă vântul?
Turgheniev spune undeva: „Ferice de-acela care-n astfel de nopți are un acoperiș
și-un colțișor cald.” Eu sunt un pescăruș. Nu, nu, n-am vrut să spun asta....
Despre ce vorbeam? Da...Turgheniev...„Și să le-ajute domnul tuturor celor ce
rătăcesc fără adăpost” ...Nu-i nimic, îmi face bine! N-am mai plâns de doi ani...

Aseară, târziu, m-am dus în grădină să văd dacă teatrul nostru mai e acolo. Tot
mai e. Și-am putut plânge după doi ani, pentru prima dată, și parcă mi-am ușurat
sufletul și mi l-am luminat. Uite că nu mai plâng... Trăiam veselă ca un copil.
Mă trezeam dimineața și începeam să cânt; te iubeam, visam glorie și-acum?
Mâine dis-de-dimineață trebuie să plec la Eleț, cu clasa a treia... la un loc cu
țăranii. Iar la Eleț, negustorii mai subțiri o să mă urmărească cu amabilitățile lor.
Ce viață ticăloasă!

De ce-mi vorbești așa? De ce-mi spui că ai sărutat pământul pe care am călcat?

Mai bine m-ai fi omorât! Sunt atât de obosită! Dacă aș putea să mă odihnesc!
Sunt un pescăruș. Nu, nu e asta... Eu sunt actriță... Da! El nu credea în teatru,
râdea de visurile mele, și încetul cu încetul n-am mai crezut nici eu și mi-am
pierdut curajul...Și-apoi, zbuciumul dragostei, gelozia, neîncetata frică pentru
copilul meu... M-au copleșit meschinăriile, nimicurile, Jucam fără viață, nu
știam ce să fac cu mâinile, cum să stau pe scenă, nu eram stăpână pe vocea mea.
Nu poți înțelege asta, să simți că joci îngrozitor de prost...Eu - sunt un pescăruș.
Nu, nu e asta... Despre ce vorbeam? Da, despre teatru. Acum nu mai sunt ca
atunci...Sunt o actriță adevărată: joc cu plăcere, cu entuziasm. Scena mă îmbată
și simt ca sunt frumoasă. Și acum,de când sunt aici, am mers mult pe jos și tot
umblând m-am gândit și am simțit cum cu fiecare zi ce trece cresc puterile
sufletului meu... Acum, știu, înțeleg, că în ceea ce facem noi, ori că am juca pe
scenă, ori că am scrie, principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce
visam eu, ci puterea noastră de a îndura. Să știi să-ți porți crucea și să-ți păstrezi
credința. Eu cred și sufăr mai puțin. Și atunci când mă gândesc la chemarea mea,
nu mă mai tem de viață. Când voi fi actriță mare, vino să mă vezi! Îmi
făgăduiești? ...E târziu. Abia mă mai țin picioarele... Sunt istovită, mi-e foame...

Îl iubesc! Îl iubesc, îl iubesc cu patimă, până la deznădejde. Ce bine era înainte!

Îți mai aduci aminte? Ce viață luminoasă, caldă, fericită, curată și ce simțăminte!
– simțăminte ce semănau cu niște flori gingașe și delicate! Îți aduci aminte...

„Oamenii, leii, vulturii și potârnichile, renii cu coarne înrămurate, gâștele,

păianjenii, peștii cei tăcuți ai apelor, stelele de mare și cele ce nu puteau fi
văzute cu ochiul, într-un cuvânt toate viețuitoarele, toate, toate s-au stins după ce
au încheiat tristul cerc al vieții lor. Sunt mii de veacuri de când pământul nu mai
poartă nici o ființă vie, și această biată lună în zadar își mai aprinde candela.
Cocorii nu se mai trezesc țipând prin lunci și cărăbușii nu se mai aud prin
crânguri de tei...”