RADU BOTAR

CURCUBEUL SUFLETULUI MEU

Scenariu dramatic după un text-jurnal de Alexandra Odoroagă

(one-woman-show)

Radu Botar c. 2015

DECOR: Spațiul ar trebui să reprezinte un loc dintr-o copilărie nu
neapărat tristă dar nici foarte veselă. Un loc predispus libertății de a juca
și a se juca în infinite nuanțe și culori... În acest loc se “naște” ființa
femeie-copil pe muzica vocilor care invadează spațiul. Asistăm la un ritual
al întrupării întru ființă.

DOUĂ VOCI FEMININE (de fapt, este una și aceeași voce, pe tonalități
diferite, două timbre distincte; femeia tânără și femeia matură): Două
chimicale care se numesc actină și miozină au evoluat acum eoni pentru a
permite musculaturii din aripile insectelor să se contracte și să se relaxeze.
Așadar, insectele au învățat să zboare. Când una din aceste molecule
împerecheată este absentă, aripile vor crește dar nu vor zbura. Sunt
nefolositoare. Astăzi, același două proteine sunt responsabile pentru bătăile
inimii umane, iar când una e absentă inima persoanei este ineficientă și
slăbită. Știința se minunează la cum moleculele se adaptează în decurs de
milioane de ani, dar nu este oare ăsta, un scop mai profund? Căci în inima
noastră simțim nevoia să zburăm, să ne depășim limitele. Nu este, oare,
același impuls pe care natura l-a exprimat atunci când insectele au început
să zboare?

FATA (o fință plăpândă dar luminoasă, tocmai “născută”):

În noaptea asta timpul s-a oprit în loc.
Atâta liniște-i în jur...
Mi-aud doar tâmpla cum se zbate
sub greutatea gândului pierdut.
Am uitat cine sunt,
am uitat cum mă cheamă,
am uitat să iubesc,
am uitat să trăiesc,
am uitat.
Am uitat să visez,
am uitat să zâmbesc,
am uitat să urăsc,
am uitat.... M-am adâncit în mare să găsesc perla cea mai
prețioasă care există dintre perle și a trebuit să înot mai întâi mult,
mult în larg și abia apoi să mă scufund și să caut cu răbdare până să
dau de ea... Plămânii sințeam c-o să-mi explodeze, creierul că o să
cedeze... Perla se numește “respirația lui Dumnezeu”, este esența, e
apa vieții... Iar eu pluteam, mă scufundam... Eram tentată. Oare ce
gust are această apă?...

Timpul s-a oprit în loc.

Atâta liniște-i în jur...
Am uitat c-am uitat
cine sunt, cum mă cheamă,
să iubesc, să trăiesc,
să visez, să zâmbesc,
să urăsc, am uitat.
Mi-aud doar greutatea gândului pierdut
sub tâmpla-mi ce se zbate...
Doamne, ce bucurie!

Căutarea mea a început să fie o luptă între bine și rău, sfânt și

profan, eu și... ei... El e deasupra... Deasupra a tot și a toate... Și
adânc în adânc...Și când lupta se va sfârși am speranța că mă voi
trezi într-o lume mai bună, mai caldă, mai luminoasă, unde să mă
simt... acasă.

Ce pot acum e doar să-mi spun:

mă doare, Doamne, și mi-e dor.
Și dorul, iată-n plâns îmi doare,
și sufletul și visul meu de soare...
Va fi el oare?
Da!... Mă doare, Doamne,
și fericirea mea și dragostea,
mă doare...

De când am fost prima dată în spital ceva mă tot cheamă acasă. Dar unde
mai e acasă? Unde?... În mine... Da, în mine. Este un loc în interiorul meu.
Cred că fiecare are un “acasă” în el și numai al lui. Un loc unde să te simți
iubit și în siguranță...

Mă simt străină și mult prea încurcată

în locu-n care odată cu drag mă risipeam.
Cred c-am să plec, pierdută-ntre cărări,
cu doru-mi strâns în pleoape
și-n suflet mănunchi de frământări...
 Să-mi regăsesc speranța în liniștea pierdută,
unde-i albastru râsul din clipa-mi renăscută.

Vedeți? Avem doi câini, unul bun și altul rău.... Fiecare are doi câini!...Da,
da... Și cu cât ne hrănim câinii, aceștia cresc, și cresc, și cresc... Eu sunt
hotărâtă să-mi hrănesc câinele bun. Să am grijă ce mănâncă... să-l curăț...
să-l spăl... și să-i ofer iubire. Așa că, am să mă-mbăt cu-ambrozia din
cupă,

iată!... Ca sufletu-mi de Lup, mereu să-mi fie

în dimineața asta dusă prea devreme
din noaptea mea tăcută, lungă și târzie,
un Dor, o Dragoste și-o Viață după. Mie!...

Însă astăzi vreau să aparțin acestei lumi și să mă simt în singurață.

Pot?... Vreau să fiu conștientă de cum este să fii... Oare, voi putea?
Să fii pur și simplu fără a dori ceva sau a mă apăra de ceva. (Începe
să se joace cu două păpuși.)

-- Stai?
-- Stau...
-- Vrei?... Ai vrea să?... Pot?
-- Da.
-- Tu?
-- Da.
-- Eu...
-- Şi eu.
-- ... Te iubesc...
-- ... Iubesc.
-- Pentru că...
-- Pentru ce?
-- Pentru că eşti...
-- Ce întâmplare!...
-- Te iubesc pentru că respiri!
-- Eu pentru că mă inspiri...
-- Te iubesc pentru că râzi!
-- Eu pentru că plângi...
-- Te iubesc pentru că dori!
-- Eu pentru că alini...
 -- Te iubesc pentru că taci!
-- Te iubesc pentru că-mi placi...
-- ... Nu cred...
-- Vezi?
-- ... Ce?
-- ... Şi pentru asta.
-- ... Că nu cred?
-- Că-mi placi!...
-- ... Atunci... de ce taci?
-- Pentru că mă iubeşti.
-- Dar te iubesc!!!
-- ... Şi eu te iubesc...
-- ... Uite un tramvai!
-- Mai stai!
-- Dar te iubesc!
-- ... Eu te doresc...
-- Rămâi?
-- Aştept...
-- Ce?!
-- ... Iubirea... (Abandonează păpușile.)

Magia există! Pentru că iubirea, iată, este magică și este peste tot. În
cer, pe pământ, în vânt, în foc și pe ape... peste tot. Iar eu sunt
făcută din iubire. Căci iubesc să iubesc. Iubesc să trăiesc! (Prinde de
mână un spectator.)

Hai cu mine,
mâine e prea greu,
ploaia sufletului meu.

Hai cu mine
azi în soare,
clipa mea ce doare.

Hai cu mine
ieri şi-aseară,
ardere-n tristă vară.

Hai cu mine
 ninge-mă cu şoapte,
zbatere de noapte.

Hai cu mine-n
răsărit de soare,
raza mea ce moare.

Hai cu mine,
ieri şi azi şi mâine...
Totul va fi bine!

Hai şi hai şi vino,

cerul peste noi,
lacrimile moi...
Hai şi hai şi stai,
floarea mea de mai...

Mi-am adus aminte de tot ce am făcut de-a lungul vieții și cum cred
că am fost pregătită. Da, mi-am adus aminte de toate cuvintele
frumoase care mi-au fost puse în gură pentru ca să pot face lumea
mai bună... Și eu asta îmi doresc... Mă doare suferința... Undeva în
interiorul meu sufăr. Sufăr pentru lumea asta. Ha, ha, ha, ha... Mi s-
a spus că prea îmi asum toată suferința lumii... De asumat mi-am
asumat-o. Și nu știu de ce am făcut și fac asta. Mi s-a mai spus că aș
fi o sfântă... Te întreb, Doamne: eu? Păcătoasa? (Începe să danseze
după o muzică numai de ea știută. Apoi, după ce se oprește,
răvășită și transfigurată ca de o plăcere erotică...) Am realizat că a
iubi este o artă. E ca și cum ți-a descoperi ființa cu aripi de pasăre...
Într-un zbor neîntrerupt. Iar arta ne înalță în iubire... Deci, arta
vindecă prin iubire. Voi schimba ceva în mine, în tine, în noi...
Trebuie! Pentru aputea să evoluăm. (Cade în genuchi ca fulgerată
și începe o rugăciune mai aproape de incantație.) M-ai ajutat,
Doamne, de când m-am născut. M-ai trimis pe pământ cu un rost.
Să ajut. Eu așa cred. Poate m-ai trimis doar să iubesc... Și eu pot
face asta iubind tot și pe toată lumea asta minunată cu bunele și
relele, cu urâtul și frumosul căci m-am schimbat în drumul meu ca
să nu mă rătăcesc prea des... Și asta nu am cum să uit. Și îți
mulțumesc! Cred că sunt un înger care trebuie să lupte cu sabia
iubirii și scutul credinței... (Plânge surd. Apoi...) Oamenii... Oh,
oamenii!... Câteodată sunt supărată pe ei pentru că nu își fac timp să
privescă dincolo de aparențe grăbindu-se să te judece și, mai ales, să
te pună la zid, să te arate cu degetul, să te scuipe ca mai apoi să te
calce în picioare. Și pentru ce? De ce? Ce-l mișcă pe om înspre rău.
E mai tentant a face rău? ( Începe să danseze.)

Scârbit de tot, izbava morții chem,

cel drept cerșește, lașul își arogă,
nevolnic, a magnificenții togă
și gândul pur se stinge sub blestem.
A artei gură trândavu-o astupă,
nerodul, iscusinții poruncește
și adevărul singur se smerește
robit mișelului ce stă să-l rupă.
Scârbit de tot, m-aș stinge fără glas,
dar dragostea, murind, cui să o las.

Cuvintele pot răni profund sau pot aduce mângâiere, dragoste,

lumină. Am citit asta într-o carte. Cuvintele sunt calde, blânde, reci,
fierbinți, surde, tăcute, plânse, râse... șterse... Cuvinte. (Începe să
adune obiecte într-o grămadă ca și cum ar face o inventariere
numind fiecare obiect.) Cuvinte... Totul îți vorbește dacă știi să
asculți, totul se schimbă în jurul nostru dacă nu încetăm să căutăm
adevărul. Dar nimeni nu alege pentru mine... Eu aleg. Numai eu.
Toți avem un Hristos în noi numai că trebuie să facem liniște ca să-l
auzim. Doamne, făcut-am bine, rău în drumul meu, în calea Ta, iartă-mă...
Sunt atât de mică, Doamne... Mă simt ca o floare plăpândă și mă tem de
bătaia vântului și vreau să prind rădăcini în pământul Tău. Mi s-a spus că
sunt bolnavă dar eu îmi revin și știu că Ție îți datorez totul, Doamne. Tot
ce am nevoie este încrederea. “Să pot răzbi războiul duhului dușman”, cum
șoptesc poeții triști. Încep să-i văd. Nu sunt singură în acest război spiritual
care cuprinde lumea. Un cor de îngeri peste tot și eu între ei ca într-o
orchestră și fiecare suntem câte un instrument... Orchestra universului!..
(Începe să danseze frenetic.)

Când, urmărit de oameni și destin,

îmi plâng nefericirea-nsingurat,
și strig la cerul surd, mereu suspin,
mă sudui, blestem soarta-nverșunat
 celui cu mari nădejdi m-asemuiesc.
Te chem în minte și-a mea stare
e-asemeni ciocârliei, ce suind
spre porți de cer aduce-a ei cântare.
Iubirea-ți dulce-n amintirea mea,
decât un tron de rege e mai grea.

Acum îl înțeleg pe Shakespeare.... Abia acum... Dar el e el și eu rămân

eu.Toți avem un har divin. Nimic nu e întâmplător. (Incantând.) Grăit-am
inimii mele: “Vino să te ispitesc cu veselia și să te fac să guști plăcerea!”
Și iată că și aceasta este deșertăciune. “E nebunie!” am zis despre râs. Și
despre veselie: “La ce poate să folosească!” Am cugetat apoi în inima mea,
să desfătez trupul meu cu vin – pe când cugetul meu umbla după
înțelepciune și cerceta nebunia – până ce voi vedea ceea ce este bun pentru
fiii oamenilor să facă sub cer în vremea vieții lor. Pentru orice lucru este o
clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să
te naști și vreme să mori; vreme este să rănești și vreme să tămăduiești;
vreme este să dărâmi și vreme să zidești! Vreme este să plângi și vreme să
râzi; vreme este să jelești și vreme să dănțuiești... (Începe, cu febrilitate,
un alt dans.)
Am nevoie de lumină!! Nu pot să depășesc altfel pragul neputinței în fața
provocării. Iar eu vreau să învăț să trec pragul să pot să vindec oameni.
Dar pot eu oare? Mi-am imaginat că iau durerea unui om, o pun într-o bilă
neagră și o trimit undeva în necunoscutul infinit... Oare s-ar putea? Minte,
corp, suflet. Trinitatea noastră de care trebuie să avem grijă într-un război
pentru schimbarea lumii. Eu sunt soldatul armatei angajată în acest război
al dezrobirii populațiilor de sub răutatea unora... Ar trebui să știu mai
multe dar mi-e frică să nu îmi pătez mintea și sufletul. Eu trebuie să lupt să
nu fiu spălată pe creier de acestă bolnavă societate. (Panica o cuprinde
încet.)Dacă aș putea m-aș rupe de tot și de toate să fug undeva sus, sus, să
respir aer curat... da, visez la un paradis pierdut, la o lume perfectă...
imposibilă. Un om care caută iubirea este ca peștele care caută apa... Mi-e
dor de iubire, mi-e dor de fericirea și de libertate, mi-e dor de dor și de
viață. Sufletul meu este fugit din curcubeul vieții și vrea înapoi. Acolo,
prins între culorile universului. (Din diferite cutii scoate panglici colorate
pe care începe să și le prindă de ea, să se îmbrace în panglici.) Culori,
culori, un ocean de culori!... Curcubeul sufletului meu... Mai demult am
avut o viziune. Se făcea că eram pe niște nori mari, pufoși, albi și aveam o
rochie mare, colorată și, desigur, o coroană. (Își pune pe cap o cunună
albă de mireasă sau, poate, o cunună din flori de câmp, ori din... spini?)
Îmi tot spun, îmi repet obsesiv, că sunt sănătoasă și sunt un om normal...
Dar mi-e frică. Și cea mai mare boală e frica. Vreau să scap de frica asta,
de boala asta și mă gândeam că aici trebuie să mă ajuți tu, Doamne. Mă
auzi, Doamne? Tu poți să mă ajuți, să mă videci, să mă arunci din nou în
curcubeu pentru ca sufletul meu să râdă vesel în soare. Soarele tău,
Doamne. Nu încetez să mă minunez deoarece răspunsul nu întârzâie să
apară. (În șoaptă, ca un mare secret.) Bucură-te, hai, bucură-te!... Suntem
încercați de greutățile vieții, suntem întristați văzând cum peștii
necazurilor au intrat în marea sufletelor noastre. Și știindu-ne neputințele
alergăm la ajutorul tău, perecum pescarul de odinioară. Trebuie să te
bucuri de viață, de micile plăceri ale vieții fără, însă, să întreci măsura
pentru că vei avea de suferit. (Se oprește în dreptul fiecărui spectator, îl ia
de mână, îl atinge, îl privește...) Bucură-te, că îi ajuți pe cei covârșiți de
necazuri, bucură-te, cel care cu dragoste alungi deznădejdea din inimile
noastre, bucură-te, că dai hrană celor flămânzi, bucură-te, că îi îmbraci pe
cei goi, bucură-te, liman al celor fără adăpost, bucură-te, prieten care sari
în ajutorul celor năpăstuiți și al celor apăsați de singurătate... bucură-te...
(Tace. Apoi...) În toate trebuie să păstrăm un echilibru. Asta e! Cu timpul,
noi oamenii, ne curățăm și devenim mai buni. (Iar șoptit.) Vreau să apuc să
văd o lume plină cu flori. Da. Și florile să fim noi, oamenii. Vezi, Doamne?
Cât de frumos și de minunat e totul. (Strigă.) Te iubesc!!!
(Ia pe rând panglicile de pe ea și începe să le scrie.) Data trecută când am
fost în spital auzeam cum cineva... scria... (Scrâșnește din dinți de mai
multe ori.) Sunetul pe care îl face creionul pe hârtie... Cine scrie, Doamne,
eu sau tu? Spune-mi, Doamne, noi ne scriem viața? Avem un destin, un
sens și un scop... ceva? Hai, Doamne... Scrie-mi, Doamne... (Rupe
panglicile de pe ea tot mai hotărâtă.) Mi s-a spus că eu zâmbesc mult. Da.
Zâmbetul meu vine din interiorul meu, din sufletul meu curcubeu... (Se
oprește din acțiune.) Tată... Tata m-a întrebat: “De unde știi că noi avem
suflet?” Știu. Pentru că eu l-am simțit pe al meu, tată... O, Doamne, trebuie
să lupt, cu răbdare, cu toți “demonii” din capul meu. Cu răbdare. Dar ce e
răbdarea? E atâta așteptare în ea... Uite, eu sunt un trandafir... Tu ești un
trandafir, și tu, și tu... noi toți ne asemănăm cu un trandafir. Roșu și plin de
viață și dragoste, simbol al iubirii, simbol al urcușului pe Golgota vieții,
printre spini, către frumusețea raiului din fiecare. Raiul e în noi. (Începe să
cânte “ russian popular music (oldies); Alla Pugacheva – Million Scarlet
Roses.)
Suntem copleșiți de profunzimea trăirilor sufletești ale personajelor
feminine din tablourile lui John William Waterhaus... Eu sunt ca un
personaj desprins din aceste pânze... Cu sufletul revărsat în curcubee ca o
ploaie de stele pictată de dragul Van Gogh într-o ureche. (Râde.) Știu, cred
că toți avem o stea pe cer. Și eu am una. Numai a mea care luminează de
zece ori mai puternic... O fi a mea?... Mă gândeam. Doar mă gândeam... O
stea ca o cifră. Cifra 13!... Poate fi o stea în formă de cifră? A mea este. E
steaua dragostei mele. (Incantație) Dragostea îndelung rabdă; dragostea
este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește.
Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de
mânie, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de
adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată! Mă simt ca un luptător antrenat gata să
salveze societatea (Cântă – Sade, “Soldier of love”.) Din păcate,
societatea este profund bolnavă și trebuie vindecată. Se poate. Iubindu-ne
pe noi înșine acceptându-ne și iertându-ne pentru a putea merege mai
departe punând alături de iubire, pacea. Da. Să fie pace și iubire!... Of,
Doamne, prea mult visez la paradis... (Cântă – Coldplay - “Paradise” în
timp ce tot spațiul este inundat de proiecția videoclipului cu Sade- cântând
“By your side”.) Dar visez și la un pământ sfânt pentru că eu sunt
convinsă că noi călcăm pe un pământ sfânt. Un pământ îmbrăcat în toate
cele patru anotimpuri. Mie îmi plac toate anotimpurile, însă preferatul
meu rămâne primăvara când totul renaște, ca și mine, ca pasărea Phoenix.
Și știu că am venit în lumea asta cu un motiv. Deloc întâmplător. Dar nu
mă simt încă acasă. Este o lume mult prea rea pentru mine. Și nu înțeleg;
de ce să faci rău când poți să faci bine? Ce bucurii poți avea în a face rău?
Nuuu... Se pare că toți suntem puși să jucăm un rol. Și eu îmi joc rolul
hărăzit într-o scenă mare după un scenariu numai de Dumnezeu știut. Iar
eu atâta știu: că nu vreau să fac rău nimănui în nici un fel... Vreau să fac
bine chiar dacă societatea noastră bolnavă nu dorește transparența,
sinceritatea, adevărul spus în față. Și nu o dorește pentru că suntem tentați
să pune totul sub semnul judecății. Totul. Orice ar fi să nu mai judecăm, o
clipă. Să lăsăm sufletul să simtă liber și să ne ascultăm, măcar o dată,
inima care ne vorbește prin bătăile ei repetate. Ce ar fi să nu mai
judecăm?... Sper să mai dăm jos din măștile pe care le purtăm cu atâta
stupizenie și fanfaronadă și să îndrăznim să fim puri și simpli. Tot ce-i
simplu e frumos. Mi-e dor de mama. Mama mea bolnavă și dragă, mama
mea mică și înger... Te rog, Mamă dragă, Mamă bună, Mama mea,
nu mă certa că ajung atât de rar, cu flori și lumânare,
la întâlnirea cu tăcerea ta veșnică.
 Sunt departe mereu pe cât de aproape te simt în mine.
Dar știu că tu mă înțelegi dincolo de cuvinte și tăceri.
Și mă aștepți liniștită, întotdeauna acolo, în câmpul rece...
Mama mea dragă, la tine în Univers
e mult mai bine decât la mine-n ne-nțeles...
Însă, te rog, nu mă mai chema!...
Sau cheamă-mă... Că doar ți-e dor și înțeleg,
dar nu mă mai trage de mâini, așa tare, sus.
E prea sus iar eu mai am de lucru jos... aici...

Părinții trebuie apreciați exact pentru ceea ce sunt pentru că ei fac ceea ce
fac pentru noi numai din dragoste. Copilul meu, când va veni pe lumea
asta, va avea în mine pe mama... Ca o mamă bună și dragă și vindecată...
Condusă prin viață de o uriașă și totală iubire. (Își ia o păpușă în brațe
legănând-o încet.)

Doar adevăr eu spun; precum a mamei

iubindu-și fiul, dragostea mi-o simt,
chiar dacă n-are sclipătul aramei
din sfeșnicele cerului, de-argint...
Să-și spună alții vorbele în vânt,
eu n-am să laud ce nu vreau să vând!

Cine ești tu cu adevărat? Cine sunt eu cu adevărat? Cum ajungem oare să

ne cunoaștem?... Vedeți? E greu răspunsul. Greu de găsit. Noi decidem ce
facem în viață. Dumnezeu doar îți dă variantele însă te lasă pe tine să alegi.
Așa că nu te speria. Totul va fi bine! În noi există toată cunoașterea.
Dumnezeu este în noi, în fiecare... (Cade în genunchi și începe să se roage
plângând.)

Înger, îngerașul meu ce mi te-a dat Dumnezeu,

eu sunt mic tu fă-mă mare, eu sunt slab tu fă-mă tare,
și-n tot locul mă-nsoțește și de rele mă ferește.

Îngerii mei dragi vă rog să mă protejați, să mă acoperiți cu aripile voastre

albe, să mă țineți în această lume pentru că vreau și pot să mă îndrept.
Trebuie doar să spun ce doresc pentru că altfel nu știe universul ce să-mi
ofere. Am simțit că aș fi singură pe lume... Dar acum știu că nu-i așa. Că
am și eu un suflet pereche... undeva... Sunt norocoasă. Îți mulțumesc,
Doamne!... Îl cunosc... Ne-am întâlnit. Nu îmi doresc singurătatea. Mi-e
frică de liniștea de mormânt și de somnul veșnic. Vreau să fim cât mai
mulți oameni treji. Doamne, te rog ajută-mă să mă înțeleg și să mă accept
așa cum sunt, cum m-ai făcut. Dacă am un har, el este de la tine și vreau să
mă ierți când greșesc... La suflet ca un copil, la minte ca un om mare, cine
sunt eu, Doamne? Uite, tot aud “ trezește-te, trezește-te!” Bun. Și care e
realitatea? Un timp am crezut că sunt doar suflet și corpul meu este în
comă, pe undeva, rătăcit prin curcubee, iar Dumnezeu îmi trimite îngeri-
oameni să mă aducă pe drumul cel bun... Dar care e drumul? Sper numai
să nu mă împiedic. Încă exist. Și sunt recunoscător pentru viață, pentru
fiecare zi dată. Nu suntem perfecți dar cine e perfect, oare? Cu toții avem
și bune și rele așa că, mai ține-mă un pic, te rog, nu vreau să trăiesc așa, în
grijă și neliniștiți. În mine e o luptă atât de grea. Am nevoie de șoapte de
mângâiere și nu de vorbe rostite prea ușor... (Scoate dintr-un loc ascuns un
jurnal vechi.) Aici am cuprins gândurile care nu mai încăpeau în mine;
gândurile, întrebările, lipsa răspunsurilor, frământarea surdă. (Deschide
jurnalul cu emoție și citește cu voce tremurândă.) Gânduri:1. Paradis.
Iubire... Iubirea mea din paradis... 2. Căutarea adevărului... Cine sunt eu?
Cine? 3. Cine e Dumnezeu, Universul?... Aici, răspunsul este mut, surd...
Doamne, unde ești? 4. Război spiritual.... Eu fac parte din armata
universului 5. Jumătatea perfectă... Iubesc, asta știu... Și e scris în stele... 6.
Destin... Destinul meu este într-o continuă amestecare a culorilor... Artă!
Ăsta e punctul meu 7. Este vindecarea. Eu nu pot trăi cu gândul că aș putea
face rău cuiva... Așa că, ferește-mă, Doamne, de răutate. Iubire eternă, mă
supun ție... (Brusc, aruncă jurnalul. Deznădăjduită.) Drobul de sare! Îmi
creez pericolul în capul meu. Capul meu nu e bun... Ba e bun, e sănătos, nu
mă doare, nu crește, nu explodează, nu plânge... Trebuie să revin cu
picioarele pe pământ. Realitățile mele se schimbă și dispar curând. Pe
bune. Acum am o legătură specială cu animalele și nu îmi explic de ce. În
spital, stând abandonată cu ochii în tavan, o asistentă s-a apropiat de mine
și mi-a spus: “Unii pot să vorbească cu animalele.” A zâmbit și apoi a
plecat. De ce, doamne? Oare de ce? La luptă nu renunț. M-am scufundat în
infern și am revenit. Tot iubirea m-a salvat. Iubirea este de la D-zeu. Este
Darul care ți se dă atunci când nu mai aștepți nimic, este Darul care
îți luminează sufletul, Darul curcubeu, o singură dată în viață cu adevărat...
Și doare... Mă întreb, pot fi eu, oare, atât de norocoasă încât să fi găsit
dragostea perfectă?... Adică cea adevărată? Pot fi eu norocoasa al cărei
suflet să înflorească frumos ca un curcubeu pentru că Dumnezeu mi-a dat
în dar necuprinsa iubire? Uite prin ce am trecut? Unde am ajuns?... Și l-am
găsit. Pe el. Un bărbat... O jumătate. (Spațiul este invadat de o voce
masculină caldă și duioasă. Fata ascultă, ochii i se umplu de lacrimi. E ca
o icoană care plânge.)

VOCEA (Pe tot acest monolog întreg spațiul se umple de flori și fluturi...):
“Ce poți să mai spui când toate s-au întâmplat? Suntem undeva într-un
punct și ne clătinăm între un trecut și viitor. De obicei ne ducem în trecut și
ne speriem de tot ce a fost mai rău. Toți am avut câte o experiență care ne-
a schimbat viața. Și atunci ne ridicăm principii sub formă de ziduri. Așa,
probabil, ne trezim într-un labirint în care tot timpul ne găsim în centru. Și
tot așa, îndoiala, devine centrul existenței noastre. Când din centrul
labirintului pleacă două drumuri de evadare, atunci te trezești că nu mai
ești singur. Îndoiala? Dar ce te faci atunci când din centru pleacă mii de
drumuri? Cât de mare devine îndoiala? Mare! Cum să ieșim din centrul
îndoielilor? Poate că în acel centru e secretul? Poate că el este prezentul?
Punctul pe care stăm și ne clătinăm. Singura cale de evadare din labirint
este să ne înălțăm. Să ne ridicăm. Să ne înălțăm cu aripile curate ale
sufletului deasupra tuturor problemelor, deasupra tuturor îndoielilor. Ce
păcat că omul nu mai știe să zboare. Și asta nu e din cauza unei forțe fizice
care ne ține cu picioarele pe pământ. Nu. Motivul e îndoiala, frica și iluzia.
De din cauza asta trebuie să scăpăm. Ele sunt cele trei lanțuri care ne țin
strâns legați de grijile murdare ale pământului. Și nu există decât o singură
cale. Curajul de a te uita în sus, credința în Dumnezeu. Numai atunci
lanțurile se vor rupe și ne vom putea ridica fericiți deasupra labirintului
încurcat al existenței noastre. Omul poate să zboare! Iubirea este cea care
ne desface aripile. Ea este puterea care ne înalță. Însă aceste aripi desfăcute
au nevoie de forță. Acea forță care te ține în zbor cât mai mult. Aici nu te
mai poate ajuta nimeni. Rămâi tu cu tine însuți și cu ceva de care urmează
să ai grijă... Ceva care ți s-a dat ca Dar sub forma unei semințe mici și
plăpânde care se numește Voință. Voința întărită și aripile crescute ne țin
zborul către fericire. Sfânta fericire din sufletele noastre curcubeu...” (Tot
spațiul este viu colorat. Ea își șterge lacrimile.)

Îmi cer iertare. Știu că ești un om frumos. Nu am vrut să gândesc urât

despre tine, nici să te acuz... Noi nu avem nevoie de cuvinte să comunicăm
și asta e minunat. Da, ești un om frumos și luminos, un suflet bun și curat.
Știi, alături de tine mi-ar fi bine. Știu că mă înțelegi și mă accepți așa cum
sunt. Mergem în tandem și în aceeași pași de dans al sufletelor. Oricum,
mulțumesc, Doamne, că suntem făcuți perechi. Înțeleg acum că totul e
perfect așa cum este. Și nu vreau mai mult. Doar să te simt, să te aud. Dacă
m-aș opri pentru un moment și aș înțelege că timpul e o iluzie, spațiul o
scenă, nu mi-ar trebui mult să realizez că sunt în siguranță, că există magie
și Universul mă cuprinde în libertatea lui infinită... Așa o fi? Câteodată mă
gândesc că trăiesc o viață pe care nu am ales-o eu și atunci strig către cer...
(Strigă surd, cu disperare) Dă-mi putere!!! (Pauză. Privește cu o oarecare
uimire în jurul ei observând transformarea spațiului.) Văd... Văd aceleași
semne... Iată: fluturele... libelula.... (Se apleacă și o ridică pe palmele ei.
Își imaginează că libelula îi explorează întreg trupul, răscolindu-i toată
ființa. Cu o fericire stranie...) Libelula mea înger... Mă îmbracă cu aripile
și piciorușele ei fir. Fir de viață și speranță... Mă caută, mă caută, mă
caută... Hop!... Aproape m-a găsit. Cât ce m-am ridicat din genunchi...
Doamne, să știi că mă cam dor genunchii ăștia ai mei de fată și femeie așa
cum mă tulbura gândul tainic care îmi vorbește de evoluția mea. A
noastră.... A zburat. Gata. Libelula mea a zburat dar mi-a lăsat aripile ei de
înger. Ce frumos îmi stă cu ele!... Simt că am fost purtată de îngeri pe
brațe. Până la urmă eu nu am pățit nimic toată viața... Nu mi-am rupt
nimic, nu mi-a căzut nimic nici în cap, nici pe mână, spate, după gât ori pe
picior... Nimic. Nu am avut nici un accident. Mulțumesc că m-ai veselit,
Doamne, întru făpturile Tale și întru lucrurile mâinilor Tale mă voi bucura.
Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, adânci cu totul sunt gândurile Tale!
Și se va înălța puterea mea ca a inorogului căci a privit ochiul meu către
vrăjmașii mei și pe cei vicleni, ce se ridică împotriva mea, îi va auzi
urechea mea... Eu trebuie să văd frumosul și să aduc paradisul aici, pe
pământ. Oare m-am trezit? Am dormit până acum?... O, Doamne, văd atâta
durere în jurul meu și mă simt neputincioasă. Umilința provocată de
neputința din noi este cel mai greu de îndurat. Dar sunt optimistă.
Optimismul ăsta bolnav nu mi-l poate lua nimeni... (Începe să râdă
plângând.) Ce să fac? Cum să fac? Cum să ajut? Cum să mă ajut?... Să fiu
veselă ca un copil? (Își caută jurnalul ori măcar foi rămase din el... foi
goale. Începe să scrie cu acul de la o seringă după ce, în prealabil, își
recoltează dintr-o venă, sânge... Operația o execută cu febrilitatea unui
drogat.) Da! Veselă ca un copil. Să ne redăm frumusețea pierdută. Hai,
hai!... Învață să te iubești. Nu te mai certa cu tine. Ai grijă de tine ca să poți
avea grijă de alții. Fii mândră de tine. Ridică-te de jos, șterge-ți genunchii,
adună-ți puterile și mergi mai departe... Trebuie să merg mai departe. Și nu
mai privi niciodată în jos. Înainte. Privirea înainte... Să te văd, iubire, să
mă vezi, Doamne. Rugăciunea mea către cer este o artă iar arta este
frântura de viață prin care putem râde cu Dumnezeu. Ce frumos râde
Dumnezeu. Cu raze strânse-n curcubeu... E sufletul meu mănunchi,
Doamne, ai grijă cum umbli cu el. E încă atât de fragil. Durerea mea se
transformă în iubire însă capcana în care cad mereu este aceea că acasă nu
ar fi aici. Știu, știu!... Ar trebui să am mai multă încredere în mine. Dar
ține-mă, Doamne! Ține-mă! Sinistra capcană în care cad mereu este că eu
ar trebui să mor când știu bine că trebuie să trăiesc. Nu vreau să mor. Nu
sunt pregătită... Încă nu sunt împăcată. Fluturii și florile nu mă lasă... (Dă
foc jurnalului.) Mă arde sângele ce-mi curge viața și moartea prin mine...
Jocul vieții... Sau al morții? Oricum, trebuie să fii în teren ca să-l joci. Și
terenul ar putea fi o grădină iar eu un fluture. Și să zbor. Să zbor dintr-o
realitate în alta. Viața mea este răstignită între două realități. Și nu mai știu
care e visul. Uite, mergi într-o grădină și vei vedea flutruri și viermi. Te
întrebi: care este viața unui fluture? El trăiește printre flori, culori,
parfumuri, cer și alți fluturi. Viața lui este un dans făcându-i și pe alții să se
prindă în aceeași plutire. Și e atâta fericire!... În aceeași grădină sunt însă
și viermi, omizi. Care este viața lor? Larvele astea hidoase trăiesc printre
pietre și-n noroi inconștiente de existența florilor, culorilor și a parfumului
lor cum la fel, fluturii, la rândul lor, este posibil să nu fie nici ei conștienți
de pietre și noroi. Și e aceeși grădină! Dar cuprinsă între două realități
distincte. Asta este povestea tuturor oamenilor. Între opțiuni. Între bine și
rău. Dar ce e bine? Ce e rău? (Prinde în degete cenușa jurnalului ars
întinzându-și-o pe obraji ca pe o cremă de față.) Am avut un vis în care se
făcea că eram în aceeași cameră cu Diavolul care nu mă lăsa să deschid
gura dar am început să mă rog în gând și Diavolul s-a făcut mic și a fugit
trezindu-mă apoi zbierând restul rugăciunii. Mă eliberasem. Și pentru asta
îți mulțumesc, Doamne. Ajută-mă să stau în lumină pentru tot restul vieții
mele pentru că acum sunt asemeni unei buburuze. Și buburuza nu este o
insectă oarecare. E o delicată, ea trebuie să zboare așa cum zboară libelula
cu aripi de înger. Înainte, însă, o buburuză îndrăgostită se va scălda în
fiecare dimineață într-o picătură de rouă. (Începe să-și curețe obrajii de
cenușă.) Apoi își pudrează piciorușele cu polen și își lustruiește aripile cu
petale catifelate de floarea soarelui, se parfumează cu seva florilor de
trandafir... Eu, când nu sunt o libelulă, rămân o buburuză veșnic
îndrăgostită de viață... (Ușor, cumva, ca un cântec de leagăn.)

Și, Doamne-n colțul meu de Rai, din Raiul tău,

mă-ntorc la tine acum ca un târziu ecou...
Să mă primești, te rog, în colțul tău de Rai,
cu Raiul meu de vis, din dorul meu nestins.
 Să mă cuprinzi și tu cum te cuprins-am eu,
iubindu-ne nebun cu sufletul aprins
de-atâta așteptare și-atâta necuprins.
În colțul meu de Rai, prin colțul tău de Rai,
și-n colțul nostru cald de mult atâta Rai...
E doar lumina ce ne așteaptă-n
ninsoarea blândă a florilor de mai.

E atâta durere în noi... Și fiecare durere poartă un mesaj ce se cere

descifrat. Un mesaj a ceva ce nu facem bine. Durerea, însă, n-ar trebui să
existe, nu ar trebui să facă parte din viața noastră. Ar trebui să o
abandonăm unei singure realități. Aceea în care nu ne regăsim. Pe
coridorul vieții noastre sunt foarte multe uși dar nu la toate trebuie să
batem. Alegem. Vreau să deschid uși în spatele cărora să găsesc lumina...
(În spațiu se strecoară, ca niște umbre fantomatice, uși. Uși care se
apropie tot mai tare de ea formând o cutie, un dulap, un sarcofag.)
Sufletul meu este un curcubeu. E semnul că Dumnezeu nu va mai pedepsi
pământul cu potop. Cele șapte culori sunt cele șapte zile în care s-a creat
lumea... (Vorbind tot mai tare încercând să pară că nu se teme de ușile
care se apropie de ea amenițător.) Ziua întâi, prima culoare: lumina... Ziua
a doua, a doua culoarea: cerul... Ziua a treia, a treia culoare: pământul...
Ușile, ușile... Ziua a patra, a patra culoare: soarele, luna, stelele... Ușile,
ușile... (Ușile o cuprind ca într-un sarcofag. De sus, încet, coboară
capacul... Sau nu?... Ea, strigând tot mai tare, într-un extaz din ce în ce
mai mare.) La mijloc iubirea! Totul stă în iubire. Iubirea e de la
Dumnezeu! Ziua a cincea: viețuitoarele mării, a cincea culoare a sufletului
meu... Ziua a șasea: vițuitoarele pământului și culoarea mea palidă... Ziua
a șaptea: Odihna!!! Culoarea și locul meu verde... Simt că am devenit
femeie! (În spațiu s-a concretizat, din uși, sarcofagul în care este închisă
ea.) Femeie!!! O femeie cu suflet de copil... Așteptând să vină spre mine,
ca într-o vară toridă, iubirea sub forma un astru strălucitor și să mă ridice
din genunchi, să mă ia de mână și să fugă cu mine într-un univers numai al
nostru... Numai al nostru... (Se revarsă o muzică angelică. Din sarcogaful-
uși răzbate vocea ei în râs.) Și când mă gândesc că atunci când eram copil
vroiam să fiu mare, să fiu femeie... Ce prostie... (Pauză. Muzica începe să
crească în intensitate. Urlet animalic, sfâșietor...) Doamneeeee!!!!.... Unde
ești, Doamne!... (Dacă nu a coborât capacul peste sarcofagul-uși atunci, o
lumină orbitoare, ca un rază solară, țâșnește în sus din interiorul acelui
spațiu strâmt... Câteva secude, cât ține urletul... Apoi, brusc, întuneric,
liniște... )

Sfârșit