Simina Paun-Moise

Vara asta
Cred că vara asta
O să ne omoare.
Simt că vara asta
Care nu e-n toi,
Se va duce veşnic,
Va muri in soare,
După vara asta,
Vom fi mult mai goi.

Nu înțelegi că poate,
Cine ştie oare...
Unde-am fost aievea,
Când aveai un vis...
Dupa vara asta ,
Vine toamna rece,
Vine anotimpul
Visului ucis.

Ție iți las lacul,

Iau doar amintirea.
Iți las ție conul
Bradului plangând.
Vara asta mâine
Se topeşte-n mare,
Vara asta plange,
Râsul... visului pierdut.

Nu spune nimic,
Nu îmi mai tot spune
Cât mă mai iubeşti.
E de-ajuns de-acum,
Să îți spui iubite:
Vara asta, simplu,
Nici nu te-am iubit.

N-am jurat credintă,

Am jurat iubire,
N-am jurat că timpul
Va fi doar al meu.
Dupa jurământul nostru,
Cred ca mănăstirea,
Suprimată este,
Chiar de Dumnezeu.

Vara asta, uite!

La-nceput de vară
Cred că s-a sfârşit.
Ia-ți chitara-n spate,
Caută-ți alinare,
Sigur asta-i vara
Când eu am iubit.

Spitalul de boli mintale şi doctorul

Un spital de boli mintale
Am deschis pentru noi doi.
E spitalul vieții noastre,
Unde suntem doi strigoi.

Utilat e cu de toate,
Perfuzoare sunt din plin ,
Mama ei de sănătate!
Medicii sunt prea puțini!

Doar un doctor ne despoaie,

Ne consultă inutil,
Ne consultă-n măruntaie,
Dar în suflet e venin!

Este medic bun , desigur,

Ştie tot ce-a îvățat,
Însă boala-i mult prea aspră,
Pentru ea, nu este leac.

Tâmp mă uit la tine, mută.

Nu mai pot să dau-napoi.
Însă medicul ne ştie ,
Foarte bine pe-amândoi.

Nu ne vrea cobai, desigur.

Vrea să nu ne mai vedem.
Vrea să spună tot ce poate,
Nu suntem ca în desen.

Ca- n desenul lui de şcoală,

Mama, tata, la un loc.
Doctorul acesta dragă,
Ne-ar mai vrea, doi pe un loc.

Dar şi el, cunoaşte, ştie

Criza bolii ce-o avem.
Ştie c-avem moartea în spate,
Că suntem într- un blestem.

Nu ne dă medicamente,
Nu ne perfuzează vena,
Nu ne dă calmante, dragă ...
Vrea să-şi studieze gena.

Vrea sa ştie, când, desigur,

Cum şi unde ne-am desprins.
Ne pune-n cămăşi de forță,
Nu pare deloc surprins.

Haide, dă-mi acuma mâna ,

În cămăşi să ne dansăm ,
Doctorul ne-a pus cununa,
Pentru el, hai să valsăm.

Multumita lui mai suntem,

Datorita lui privim
Cum ne cresc nepoții-n curte ,
Cum copii redevenim.

Te- am iubit, ți-o spun, desigur.

Şi-acum cred că te iubesc.....
Misiuni indeplinite....
Doctoru-i dumnezeiesc!

Sper
Cred ca de viață mi-e teamă,
De ce n-am trăit....
Viața cu cât e pustie,
Cu atât te iubeşte mai mult.

Cred ca tăcerea mă-mbată,

Mă cheamă spre ea fredonând.
Când inima este de gheață,
Tăcerea ma-ncântă, tăcere-mormânt.
Cred ca durerea ma strigă!
Pătrunde în mine țipând.
Când urlă iubirea în tâmple,
Durere in mine danseaza...
Dansează valsând.

Sper, fericirea-i năucă!

Sper să se ducă pe-un nor...
Să cearnă în lume iubire,
În rădăcină de flori, în aripi de păsări,
Să pună al meu si-al tău dor.

Cred ca de viață mi-e teamă!

Cred că de dor aş muri!
Ma-nalță pe piscuri de moarte,
Pe piscuri de mult străbătute,
De când te astept....şi nu vii.

Îngerul iubirii, spunea....

Atunci a venit îngerul iubirii
Şi cu ochii lui trişti,
M-a întrebat:
Nu vrei să îți dau iubire?
Nu vrei, la ochi să te leg,
De-a baba-oarba să pleci,
Să alergi?

Adică.....l-am întrebat:
Să mă leg de copaci?
Să intru în starea pierdută,
De mulți neştiută?
Adică....soarele în suflet să-mi umble,
Sufletul să-mi strălucească,
Inima-n mine să cânte,
Fluturii, privirea să-mi limpezească?!

El, îngerul, pe creştet mă mângâia,

Din mână, când şi când,
Sânge, din degete-i picura.
Şi lotuşi la urechi îmi atârna....
-Ai gene prea lungi şi curbate,
De-aceea nu poți atinge dragostea mea!
Aşa, îngerul iubirii, într-o zi,
Îmi spunea.....

Femeie pom
Erai o floarea soarelui la depărtare,
Când c-o petală curată, când murdară,
Erai întoarsă cu fața, nu la soare,
Femeia mea, de-atunci imaginară

Mi te iveai dansând cu noaptea,

Mă ispiteai cu buze dulci si roşii,
Din sâni îmi aruncai năvodul,
Din trunchiuri de copaci mi te jucai cu sorții.

Cu zarurile măsluite-n palme,

Mă tot chemai când zarurile aruncai,
Femeia mea găsită-n miez de toamnă,
Mă faci să râd, şi râd şi eu, că tu râdeai.

Erai tot ce n-am fost vreodată,

O tainică chemare în mijloc de ocean,
O floarea soarelui erai lungită-n iarbă,
Femeie pom, cu ramură de floare,
În suflet mi-ai pătruns cu creanga, şi încă te mai am

Poezie dintr-o adolescență

Un delfin şi o delfină
Stau pe mare şi suspină.
El îi spune tacticos,
C-are trupul mladios.
Şi o ia timid de-aripă,
Dragostea li se-nfiripă..
Ea bătând din gene des,
Căutând spre el sfios,
Plecând capul într-o parte,
Recunoaşte-abia şoptit,
Că de la o vreme-n coace,
Marea asta nu-i mai place.
Că ar vrea o mare mare,
Cu magnolii curgătoare,
Cu cireşii înfloriți
Şi salcâmi înmuguriți.
ŞI că dacă marea toată
S-ar forma aşa-ntr-odată,
Ea, delfina, eroina,
Ar pleca cu-al ei delfin,
Să se bucure puțin.

El, delfinul visător,

Cu-al lui gând si trup cu dor,
Nici pe gânduri nu a stat
Şi s-a pus pe căutat.
Oare unde s-o găsi
Marea asta-nmiresmată,
Pentru-aleasa lui, creată?
Oare fi doar într-un vis
Care lui nu i-a fost scris?
Oare-o fi doar o poveste
Ce o ştiu numai neveste?!
Că el cale nu găsea,
Dar delfina tot cere:
Mare cu cireşi, salcâmi, magnolii....
Zău că îi vorbea în dodii!
Iar delfinu-ndrăgostit,
Taaare mult s-a chinuit.
Şi cum mare nu găsea
Şi delfina tot cerea,
Alecat saracu-n lume,
Să i se uite de nume.

A ajuns pe tărm la mine,

Şi-anceput încet a-mi spune....
Eu, sărman, l-am înțeles!
Nici nu am avut de-ales.
Că şi eu am fost delfin,
Şi-am avut acelaşi chin.

Spital
Şi oarbă dacă aş fi,
Sus pe o treaptă înaltă, m-aş pune;
În jos, înspre mare tot aş privi,
Chiar de privirea îmi e să apună.

Căci sigur, nici viața pe loc n-o să steie,

Când inima-mi rece, de gheață,
Cu totul, problemele,
Vrea să le-ncheie.

Urechea-mi aude un plâns de copil,

Săruturi şoptite, sorbite, buzele-mi caută
Pe patu-mi alb de spital, doctoru-i trist;
Se uită-nspre mine...care din noi, de-acuma se vaită?

Mirarea a pus stăpânire pe el,

Orbirea din mine vrea să o soarbă...
.....Stai doctore, ia-o încet...
Am inima tristă, bolnavă...las-o puțin...şi adoarme-o.

De ce tu ai vrea din piept sa o scoţi?

De ce să o ții la tine în palmă?
Privirea-ți trădează că eu nu mai pot...
Hai doctore! Ia-ți ucenicul şi-nvață-l,
În urnă cenuşa să-mi fiarbă.

Şi pune-i în cursuri, în lecții hăisite,

Şi pune-i traiecte şi planuri de-acum,
Şi spune-i de astăzi: "asta-i băiete!
Şi plânsul si moartea, din viață fac scrum."

Clipirea-mi trădează iubire

Şi mâna întinsă după un tub de-oxigen.
Sărută-mi măicuță tâmpla căruntă,
Spre tine mă-ndrept, de azi nu te mai chem.

Acum ştiu ce sunt

Acum ştiu ce sunt...
Sunt lut încălzit de la soare,
Sunt lutul pe care călcai,
Când învățai prin iubire să mergi în picioare.
În iubire, abia învățai cum să stai!

Sunt o bucată de cer neudată,

Cu brazde nearate la timp.
Îmblânzitor de batrâne hiene mai sunt,
Sunt clipa ce amorul îl face sublim.

Sunt vinul cu mirodenii ce paharul iți umple,

Sunt diavol smerit în al tău univers,
O amforă sunt, cu buza crăpată,
Sunt lut transformat într-o viață,
Pe care,
Temeinic o pierzi.

Petală pe ochi

Ochiul verzui al minții tale

A fost străpuns de o rază de soare .
Şi ochii tăi verzi
Erau dintr- o dată
Roşiatici , ca soarele la apus seara,
În vară.
Pe pleoapă purtai
Petală roşie de la o floare.
Nu ştiu de ce,
Dar credeam că ochiul te doare.

Am vrut mâna ciungă să o întind,

Pleoapa să ți- o ridic.
Dar cum să o întind?!
Că prin a ei durere nu mai simțeam nimic.

Piciorul, alene, cel şchiop,

Îl târam prin lanul de maci.
Voiam să- nțeleg
A cărui petală
O purtai pe acel ochi verzui- sângeriu.

Îti spun, am ştiut că petala este de mac !

Pentru că macul, tie, atunci ți- a fost drag.

Mâna o să mi- o cos

Să nu îmi mai fie ciungă.
Pucioru- l ridic
Să pot să alerg
Când rămân doar o umbră.

Îți deschid ochiul.

Petala ți l- a vindecat.
Să pui, în lan, inapoi ,
Petala din ochiul de drac.

La noapte
La noapte am să împuşc Luna!
La noapte, pe ulița de derbedeu,
Voi scoate luneta, flinta şi briceagul,
Şi-am să mă cert cu Dumnezeu!

La noapte-am să mă cațăr între stele!

Am să mă pun pe cer de-a curmeziş,
Am să înfig cuțitul până la prăsele,
La noapte, voi ieşi din ascunziş.

La noapte, Luna va urla la mine!

Am să o-mpuşc fără de vreun motiv.
La noapte sângele turbat din mine,
În Lună s-o vărsa definitiv.

La noapte, Luna-i sângerie

Şi în al patrulea(!) pătrar.
La noapte, Luna nu va fi, se ştie,
Decât o mască a vieților pierdute în zadar.

La noapte, Luna împuşcată,

Va cere îndurare de la noi.
La noapte, când Luna în pătrar se-mparte,
Vom împărți lumea la doi.

A mea, va fi la dreapta de Luceafăr!

A ta, la stânga de Polar!
La noapte, Luna nu va fi a noastră,
Iar tu, iubito, nu vei avea habar.

La noapte, Luna, ia forma lupilor bătrâni de mare,

Ce vor urla la ceru-ntunecat.
La noapte, Luna ți-o voi pune la picioare.
Dar ce folos acum, că s-a' mpuşcat?!

Lacrima de fericire
Într-o seară
am ținut marea în palme.
Şi luna ta,
pe care o purtai pe tâmpla vieții,
mi-a atras-o.
până dimineață
şi ultima lacrimă,
printre degetele răsfirate
am pierdut-o înspre tine....
era lacrima cu care îmi spălam privirea
dupa sărutul tau.
....lacrima de fericire!...
Am să îți iau luna
să o fac nouă,
şi până se albăstreşte,
ca sufletul meu despărțit de tine
.....iubire ințeleaptă....
o pun în locul mării...
nu ştiu din luna ta ,
ce pot pune în locul sării!
mare fără sare,
este undeva!
.... la departare....
lună fără tine,
iubit tainic, în surdină,
n-o să fie, n-o să vină.
Eu,
sunt marea ta
cu lună-n ea?

Mereu...
Mereu ma visez cu dinți prea mari în gură,
muşcând viața şi lăsând-o sângerând....
şi viața, mereu îmi ia venele,
mi le goleşte în haosul ei imaculat,
mă bate pe umăr:
-"gata!...timpul de iubit, s-a terminat!
adio, madame!"

Dacă

Dacă până acum n-ai ințeles

Cum noaptea-n pădure
Ielele ies,
Cum părul şi-l desfac
Lung , pe pământ,
Se prind intr-o horă,
Dansează râzând,
Se-aşează cu tine in cercul voios,
Se roagă la stele să fii ce n-ai fost,
Dacă n-ai ințeles cărăbuşii
Urcându-mi pe glezna rotundă,
N-ai sa pricepi nici acum ,
De ce mi-e viața atât de plăpãndă.

N-ai să-nțelegi
Că-n cer nu mai e soare,
Că inima mea e prea mică şi moare,
N-ai să-nțelegi că valul de apă ne cară,
Ne duce departe, unde e luna amară.

Cum să-nțelegi la mijlocul zilei,

Că tot ce e viață-i subțire , nu ține?!
Cum să-nțelegi că pleoaoele-s grele,
Când crânguri te cheamă, te-anină de ele?

Dacă până acum n-ai înțeles,

Când plâng şi când râd,
Când am
Sau nu mai am sens,
Dacă n-ai ințeles ,
Sau poate nici nu ai vrut,
Dă-mi drumul la mână....
Vreau sa alunec...
Şi-atât.

Umbre
În care umbre de inorog v-aţi ascuns
dragii mei, bunii mei, prietenii mei? !
cum de v-am scăpat printre degete
şi nu v-am putut opri printre lacrimi?
offfff..... am plecat prin păduri efemere după voi
şi nu m-am mai putut întoarce nici măcar la mine....
nopțile cântă, zilele plâng,
iar zilele dimineții îmi împletesc ceara din lumânările morții.

În care umbre de inorogi să vă ştiu găsi,

ca să mă pot ascunde....

Iubeşte- mă!
Desenează- mă!
Ia- mi mâna şi desenează- mă!
Mută- mă de fiecare dată
pe altă tablă de şah!
Astăzi să fiu nebun,
mâine să fiu regină!
Şi- acum....
Să- ți fiu!

Îndrăgosteşte- mă!
Ia- mi inima şi îndrăgosteşte- mă!
De fiecare dată,
mută- mi inima la tine în piept
şi umple-mi- o cu dor!
Alină- l!

Cutreieră- mă!
Ia- mi paşii
şi du- mi- i pe văi şi munți!
Apoi,
coboară- mă pe ape!
Lasă- mă să anin de salcie,
să urlu şi să strig.
Nu- mi şterge lacrima!

Îngroapă- mă!
Fă- mi groapa
la margine de şah,
de inimă, de salcie.
Cădeşte- mă şi cântă- mi Psalmii!

Iubeşte- mă!

Mărgele
Iți miros suav a pere
Că mi-am pus la gât mărgele.
Sunt margelele de-aseară
Când urlau lupii afară.
Când râdeam cu tine-n şoaptă
Şi-mi strigai că mă vrei toată.
(Sunt facute din arin,
Sunt facute cu mult chin)
Ia mai râzi cu mine-o clipa,
Ca să simt ca sunt iubită!
Sau mai bine.... hai pe-afară
Să gustăm din lun-amară.
Că e coaptă si rotundă,
Ca o inima plăpândă.
Să gustăm din viața toată,
C-o trăim numai o dată.
Nu mai fi aşa calic,
Vreau să gust şi eu un pic!
Viața toată şi cu luna ,
M-au făcut să plâng intr-una.
M-au făcut să râd, să plâng,
Sa fiu omul care sunt.
D-asta vreau din luna asta,
D-asta vreau putin amar,
Ca să nu mai am habar!!!!

Spre mine, în tine

Nu mai vreau să merg cu tine!
Mi s-au lipit tăpile de nisip,
De pământul putrezit şi reavăn
Mi s-au ancorat urmele.
Afla acum despre mine,
Că nu mai vreau să merg cu tine.
În rest, sunt bine!
Cu glonţul îndreptat dinspre rana ta
Spre tâmpla mea, trăiesc, sunt bine.
Aşează-ţi portarma pe catafalc,
Acoperă-ţi rana cu rouă
Şi-mpuşcă-mă acum, cât se cuvine.
Mi-s urmele lăsate pe nisip,
Reţine!
Glonțul îndreptat spre mine,
De astăzi, se-ntoarce în tine.

Şah
În fiecare seară îţi spun:
Adună-te!
Fă-te un joc de şah!
Ai nevoie de logică.
Înşiră-te pe tablă!
Mat!
Adună-te în alb şi negru,
Pe tabla de fildeş.
Şah mat la regină!
La regină?!
Mat!
Nebun la C6.
Albul împinge pionul.
Atinge în inimă regina.
Şah mat!
În fiecare seară îți spun:
Adună-te şi bagă-te în logică!
Ai pierdut...
Mat!
La regină!
La rege, îți spun!
.... de nebun!

Nu-l am pe Dumnezeu
Nu te-am iubit!
Ai fost doar o idee ,
A simțului meu despre frumos.
Nu te-am iubit!
Când am crezut că văd iubire,
Raza de soare ai luat-o,
Ai jumulit-o din noianul razelor de soare
Şi în frunte mi-ai înfipt-o.
Mi-ai atins centrul frumosului,
Şi pe urmă nu te-am mai vazut.
Nici nu aveam cum să te iubesc,
Pentru ca eu, nu eram frumos.
Eu....nu eram!
Aveai pe Dumnezeu!
..... aşa erai!....
Eu nu cred in Dumnezeu.
Nici el nu crede în mine!
Răsuna piane.
Ne cânta requiem...
Nu te-am iubit, ţi-o spun!
Am încercat doar să-l iubesc pe Dumnezeu
Şi-a dispărut.
Nu-l am pe Dumnezeu!

Am să...
Am să iţi scriu probabil, o scrisoare.
Să nu mă-ntrebi de ce o fac.
Am să iţi scriu ca-mi esti atât de dragă,
Femeie dulce ca un frag!
Să ştii că tinerețea ta mă doare!
Să ştii, că zilele de când te ştiu, s-au terminat!
Să ştii că viața-mi este mai datoare,
De când cu tine crengi împart.
De când mă tăvălesc prin toamne,
Şi rătăcesc prin frunze chipu-mi zgâriind,
De când pariul vieţii conştiința îmi adoarme,
Râvnind la tinerețea de care nu mai pot să mă anin.
În tinerețea ta, găsesc candoare,
Iar moartea mea-ți va fi un alt destin.
Femeie dragă, din anii ce-or să vină,
Pocale-o să sorbim, suspin după suspin.
În nebunia ce mă soarbe,
E-un gust amar, si dulce, şi-ncurcat.
Îţi jur pe zei şi pe icoane,
Că te iubesc şi stiu că e păcat.
Or să mă urle lupii vremii,
Or să ma dea afară din păduri
Şi hăituit, pe şanțuri mă dedic durerii...
Suflet bicisnic, neînțeles,
Sinucigăndu-mă, ai să mă-nduri!

Bilet către mama

Mama,

te rog ca să mă ierţi,
nu am ajuns la tine, azi!
Mă ţin probleme, 's plin de stres,
probabil,
mâine am s-ajung...fără răgaz!
Vezi, ţi-am trimis prin nea Vasile,
ne-am întâlnit la piaţa mare,
nişte măsline, biscuiţi şi mandarine,
să ai şi tu,
cănd tristă stai, pe înserare!
Am să încerc să îmi fac timp
s-ajung şi eu la tine,
şi poate trec pe la mormânt
să îi aprind şi tatii-o lumânare,
aşa cum se cuvine.
Ştiu că îţi este tare greu,
ştiu că s-a spart şi geamul de la tindă;
îmi spune nea Vasile, mai mereu...
şi clanţa porţii,
ştiu,
mi-a zis că nu mai ţine.
Să văd cum fac să o repar,
să-mi rup puţin din timpul sacru;
mă uit atent în calendar,
dar nu-ţi promit......
...dar ce mai face satul?
Poate găseşti pe cineva,
să îţi muncească el, prin curte....
am să-l plătesc, nu te-ntrista!
Dar nu mai vreau să te omori cu munca.
Mi-e tare dor de tine, mamă!
Aşa să ştii, nu te-am uitat,
am s-ajung, de buna seamă,
şi când ajung, să văd căt stau cu dumneata.
A trecut timp, măicuţă
şi am ajuns la poarta ta,
ai reuşit să îi repari zăvorul,
dar intră atâta lume-acum pe ea!
Şi ce frumos ai aranjat prin curte,
şi ce grădină mare ai!
Şi florile îti stau pe prispă,
cât de frumos, te-ai rânduit, mămica mea!
Nu ai mai vrut să mă aştepti, măicuță?
Nu ai putut de timp să mai lungeşti!
Ai mandarine, napolitanele ascunse după uşă,
să am ce să-ți împart la noapte, la priveghi.
Venisem să repar prin casă,
venisem să mai stăm un ceas în plus,
dar doliu am găsit la poartă
şi lumea-mi spune,
că dorul după mine te-a răpus.
Te-am întrebat mereu, măicuţă,
de ai probleme,
de e ceva ce te-ar fi supărat,
dar niciodată nu ai spus nimica,
şi te-am crezut.....
Şi te-am crezut, că niciodată,
nu ai lăsat să-ţi scape către mine,
nici cel mai mic oftat!
Deschide ochii doar o clipă,
mai du-te-n poartă să m-aştepţi,
şi iartă-mă tu, mamă!
Că timpul nostru, l-am făcut poveşti.
Acum,
tu să mă ierţi, măicuță,
că ieri la tine n-am ajuns,
să-i spui şi tatii să mă ierte,
dar timpul.....timpul ăsta m-a ucis!

Sunt bolnavă
Credeţi-mă ca sunt bolnavă
De strigătul acestor patru zări,
De urletul orfanilor ce-au mamă şi au tată,
Dar sunt plecaţi şi sunt huliţi prin alte țări.
Mă doare plânsul bătrânilor în palme,
Li s-au întors bărbiile la porţi
Şi tot aşteapt-o nemurire,
Când or veni acas-ai lor nepoţi.
Mă doare nepăsare noastră,
În vene injectată până la sublim,
Mă doare tot ce moare-n țara noastră,
Că ea e mai bolnavă! Cum s-o scăpăm de-al nostru chin?!
Noi n-o vedem că plânge, că ne roagă?!
Noi n-o vedem că pică zi de zi?!
Ne omorâm unii pe alţii, urcând pe scara anarhiei
Şi confundăm călăii, cu-ai noştri dragi copii.
Ce tratament să îi prescriem?
Cu ce să încercăm s-o perfuzăm?
Ne-or blestema copiii ce-or să vină,
Că ţara n-am ştiut să le-o salvăm.
Ne scoatem iile la soare, cum am văzut pe la bunici,
Ne prindem flori la pălării,
Purtăm pe umeri, cu ape reci ulcioare,
Dar ce păcat, că am uitat că în picioare,
Cândva, noi am avut opinci!
De-am ştii mai des, în orice dimineaţă,
Că ăl' Crişan nojiţe-a folosit,
Că ăl' Viteaz fără de cap s-a dus la groapă,
De ne-am mai aminti câte puţin,
Că tot ce-a fost nici nu mai trebuie sa vina,
De-acel trecut decât să ne-amintim,
Poate c-acest pământ,
Pentru copiii nostri şi pentru a rămâne-n nemurire,
Rugându-ne la Dumnezeu,
Se vindecă cu tot cu țară,
Şi când o fi să scape,
Poate atunci, devine sfânt!

Drac sau înger?

Cu aripa lui,
Un înger,
M-a luat de lângă un drac.
M-a dus undeva mai departe.
L-am întrebat;
- Chiar îţi sunt drag?!
Mi-a scos dintr-un ochi toata lumina,
În creier mi-a aprins doar un opait,
Mi-a spus:
-Sărută-mi la picioare, ţărâna !
Sărută şi glia!
Am sărutat:
-Vezi, din înger,
Tu m-ai făcut
Prin supunere-ţi,
Drac!

Acum, eu te-ntreb şi pe tine,

La fel ca pe mine,
În fiece zi:
- Tu crezi că sunt un drac sau un înger?
Oare ce-oi fi?!

Aş vrea
Aş vrea să îi dau timpului timp,
Durerii plăcere,
Chivotul să pot să nu îl ating.
După legile sacre,
Să pot să mă port în mare tăcere
Pe urmă, să-nvăţ să mă sting.
Aş vrea pe-o orbită bolnavă de ura,
Să pot să împart timpul plăcut,
Inima-n piept aş vrea să mă ţină,
Mică, plăpândă, ca la început.
Nu vreau tristeţi inutile,
Nu vreau nici zboruri
Cu arpi crescute-n pământ.
Aş vrea să mă pot ţine de tine,
Şi ieri, poate ieri,
Îmi spui cine sunt.

Cucereşte-te omule!
Îndrăzneşte-te!
Întinde mâinile să cuprinzi ceva
Ce o fi numai al tău!
Curăţeşte-te cu sufletul
Şi apoi dă-i aripi.
Lasă-l să ajungă
Acolo unde el este cucerit.
Îndrăzneşte-te!
Fii smerit în faţa sufletelor
Curăţate şi întâlnite două câte două
Şi sfieşte-te la poarta raiului,
Căci acolo te afli,
De poţi să pătrunzi în suflet curat.
Desfă-ţi aripile sufletului
Şi lasă-l să zboare.
În sus, în jos,
Să se lovească de colţurile inimii
Când va fi să fie, de va fi iubire.
Cucereşte-te omule şi te dezmiardă,
Că-n suflet smerit şi curat
Ai nimerit, dacă te simţi iubit.
Îndrăneşte-te şi te roagă,
Raiul să-ţi fie pământ
Şi-atunci pământul trebuie să-ţi fie sfânt,
Dacă sufletul îţi este legat de un suflet curat.

Ai grijă,
Tu,
Să nu iubeşti!
Căci atunci...cucerit eşti
Şi neîndrăznit.
Tu,
Să huleşti,
Să întrebi,
Să te otrăveşti!
Aripile să ţi le strângi,
În pântec să ţi le înfigi,
Iubirea,
Omule,
Să fii sigur că nu o simţi.

De nu
De nu ne întâlneam,
te căutam.
Te-aş fi găsit, ştiu sigur,
la margine de viață,
în ape tulburi te găseam,
cu cai de mare galopând,
din dimineață până-n dimineață.
Te căutam neîncetat,
căci te simțeam fugind prin mine.
Prin ochi, prin pori, prin vene-am inhalat,
tot ce venea din mine înspre tine.
Pământul, înaintea ta l-am lustruit,
cu ape de la stele-ntunecate.
Din tuberoze, trandafiri şi crini,
am parfumat o întâmplare neîntâmplată.
Ai întâmplat-o tu câd ai venit,
din spuma mării, croindu-ți rochia zdrențuită.
Ai aruncat pe mal cu alge şi delfini,
călcând tăciuni încinşi pe plaja-nchipuită.
Nu ştiu de zeii te-au trimis la mine,
nu ştiu de ai căzut din a egretelor splendoare,
dar ştiu că într-o viață,
m-aş fi lovit cu tâmplele de tine,
căci te simțeam cum te îndepărtai,
fugind spre mine, din ce în ce mai tare

Femeia
Prin definiție,
femeia este nebună!
Femeia este, o ne-bu-nă!
Nebună de iubire,
nebună de viață,
nebună de copil,
nebună de legat!
Prin definiție,
femeia este născută în cămaşă de forță,
iar nodurile dacă i le desfaci,
femeia,
în nebunia ei bolnavă de toate,
pământul îl dă peste cap,
îl răscoleşte şi te răscoleşte,
până când nebunia ei
cuprinde tot pământul.
Şi atunci,
cu totii suntem nebuni de legat.
Suntem nebuni,
pentru ca suntem născuți din femei nebune.
Ele sunt legate cu cămăşi,
noi cu firele verzi ale vieții
ce ne-o dau ele.
Cu verdele trainic
ce nu se rupe nici când femeile nebune,
nebune după noi,
se duc dincolo de uitare,
dincolo de visare.
Femeia, este definiția nebuniei.
Nebunie fără de care am fi atât de dezordonați
şi viața fără firul verde ne-ar fi,
fără firul de care suntem atât de legaţi.

Ştiu sigur
Te vei întoarce, ştiu sigur.
Te vei întoarce, ştiu, negreşit.
Aleanul din suflet ți-l vei înfrânge,
Te vei întoarce, din zbor obosit.

Şi ştiu că paşii încet se vor scurge,

Pe urme-n cărări, de cai tropăind.
Cuvintele în cioburi vor fi împărțite,
Iar ochii-n cărare-ți vor sta, căutând.

Te vei împiedica atunci de mine,

Pământul voi fi, de la început.
Voi trage puternic de glezna-ți subțire,
Ca talpa să-ți fie amprentă pe lut.

Îti vei desprinde din trup, doar piciorul,

Să poți să îți zbori visul cernut.
O floare de soare va creşte din mine,
Cu frunzele arse, petale prea alungite,
Din doruri de tine, crescut.

Joc şi cafea
Cu "niet","po russki",am coborât o vale.
Cu "yes", cu "sire",am mai urcat trei văi.
M-am dat apoi de-a rostogolul,
Dar tot nu m-am mai întâlnit cu noi.

Ne-am căutat în boabe de cafea,

Prin Londra, prin Kiev şi prin Paris.
Ne-am ascuțit cuțitele pe-o catifea,
Şi ne-am intors apoi, în vis.

Cuțitul meu este ascuns în cizmă,

Al tău, pe unde-o fi, nu- l văd,
Probabil aşteptăm o altă schismă,
Că dacă azi ne-am întâlni, ar fi prăpad.

Am savurat cafele în tăcere,

În lan de floarea soarelui şi maci,
În miez de noapte-am măcinat durere,
Că zahăr, apă, nu aveam, nici gaz.

Şi totuşi, jocul nostru-a fost de comă!

Cu "niet", "po russki" şi cu "sire",
L-aş mai juca,
Dar m-aş muta pe altă scenă,
Şi n-aş mai bea cafea: mă ține foarte treaz!

Scrisoare
Iubita mea,
De dor, inima în genunchi mi se prăvale.
De-atâta dor, pricepe că mă prăpădesc.
Răspunde-mi doar, nu mă certa prea tare,
Şi azi să ştii, că te iubesc!

Eu te ador, iubita mea pierdută în poveste.

Eu te iubesc, şi vreau să te aud vorbind.
Tu să mă ierți că loc şi pentru mine nu mai este,
De-aceea am plecat sălbatic printre munți.

Povestea noastră a rămas nescrisă,

Doar scrijelită pe o margine de şanț.
Însăilat-a fost cu iarbă crudă,
Şi dintr-o dată, al nostru verde-crud, a fost uscat.

Mi-e somn, mi-e foame şi mi-e dor de tine.

Am să te sun, să te aud doar cum respiri...
O să-ți cedez tot ce-a rămas în mine,
Cu totul, ție, astăzi mă închin.

Îmi eşti datoare zâmbete de fericire.

Îmi eşti datoare, tot ce nu ți-am dat.
Îți sunt dator 3 grame de iubire,
Cât un inel, ce stă pe degete-aruncat.

Am să te caut din când în când la vechea ta adresă.

Am să te strig! Te rog să îmi răspunzi!
Să vezi că mă sugrumă scumpă lesă,
Din ea, nu pot să mă desprind.

Ai să mă ierți, iubita mea, sortită deznădejdii!

Am să te iert şi-am să te fac un mit!
Ne vom ierta, mireasă sfânt-a lunii,
Mă vei ierta, că- n mine te cuprind.

Ai să auzi peste puțină vreme,

Că eu nu sunt, că am plecat.
Te rog să îmi răspunzi, vreau să mă încarc de tine.
Iubita mea, întoarce-te cu mine în păcat!

Căci dacă plec, nu vreau să o fac singur.

Căci dacă plec, nu vreau să mă întorc.
Agață-ți aripa de aripa-mi de înger,
Şi lasă- mă să te învăț să zbori!

Aidoma
Contrar ideii despre fericire,
Pământul tot, se scaldă-n nesimțire.
Pianele răsună a războaie.
Baghetele de dirijori,
Când e concertu'-n toi.....
Dispar...şi se topesc în ploi.
Copiii nasc idei de ură, premature.
Sfâşietorele păduri,
Jelesc, blesteamă, se înjură.
Ne strigă stelele haotic, bezmetic ,
De pe cer.
De este zi sau noape,
E totul un mister.
Nu ştii de eşti sau nu....
...Sau bun sau rau....
Nu ştii de morții-eşti sortit,
Sau sare rândul tău...
Aidoma ideii despre fericire,
Tot ce e bun în tine,
Îndreaptă,
Azi,
Acum....
Şi înspre mine! Cerul se despică pe dată în două,
Cu laserul lui Dumnezeu.
Îngerii cad ca pietre, urcând,
Coboară, aleargă...dansând.
Copilul tăcut şi timid,
Spre mine aleargă.
"Ai grijă !" îi strig...
Se urcă copilul pe scară.
Nu urcă, parcă,coboară.
Ajunge în capăt de tot,
Mâinile-ntinde şi strigă:
" Nu pot!"
Uneşte şi coase cerul la loc.
Îngerii, din zbor se opresc,
Se-ntorc către ceruri,
Către copilul pe scară
Se-ntorc şi zâmbesc.
Din laser fasciculul pică.
Copilul timid se-apleacă-l ridică.
Se duce copilul frumos înapoi,
Şi râde şi plânge copilăria din noi.

Pentru tine, cititor

Poetul nu moare niciodată,
el râde, cântă, face tot ce vrea.
Să ştiți că are-o inimă fragilă,
încearcă tuturor din ea să dea.

Poetul umblă viața toată,

printre abecedare, pagini, iubiri, destine frânte,
poetul nu stă niciodată,
el urcă pe altare cu rugi şi imnuri sfinte.

Poetul spune, poate, mult prea multe.

Cu vorba lui alină sau poate adânceşte un suspin.
Poetul este când pe vârf de munte,
când îsi ucide propriul destin.

A te numi poet e lucru mare,

după Nichita, Blaga şi-alți poeți...
S-arunci cu slove e-o-ntâmplare,
dar printre flori sunt şi scaieți.
Eu nu-s poet, ca tine, sau ca tine...
Eu nu sunt nici măcar un scriitor!
Eu sunt un om
ce-a râde, plânge şi iubeşte când îi vine,
eu sunt un om, de toate plin de dor.

Şi te iubesc pe tine, cititor de slove multe!

Şi te respect până la Dumnezeu!
Mă plec în fața ta, deşi am tâmplele cărunte,
căci datorită ție, am cunoscut cine sunt eu!

O mamă
O mamă,
Are suflete multiple!
De câte ori ea naşte un copil,
Un suflet i se-aşterne-n trup,
O inimă îi bate în plus
În partea stângă,
O lacrimă de fericire,
Apare, cu fiecare prunc.

O mamă,
Plânge şi se roagă.
O mamă,
Râde chinuit.
Este-o femeie bună la de toate.
O mamă,
Este un om,
Atât de des şi-atât de crunt hulit.

O mamă,
Are masca fericirii
Tot timpul pusă în poşetă,
Alături de ultimii bănuți...
Şi-o pune ori de câte ori priveşte înspre pruncii
Împrejmuiți de mâna ei cu sfinți.

O mamă,
E singură în noaptea
În care timpul, se odihneşte
Şi el, liniştit!
O mamă,
Ar vrea si ea s-audă: ce te doare?
Dar nu aude...
Că toți ai ei, dorm fericiți.
Nici nu mai ştiu de bună seamă,
C-au fost aseară, de mâna ei,
Cu totii primeniți.
Se demachează trist şi plânge,
Se demaschează artista-mamă, pustiită...
Se studiază în oglindă...
Din toate părțile se simte că-i lovită.
Îşi pune capul lin pe pernă,
O mamă,
În al doisprezecelea răgaz.
O mamă,
Adoarme fericită.
Ea ştie ca a doua zi,
Viața, îi va mai pune o cută pe obraz.
O mamă,
Este doar o mamă!
De mamă, te sprijini ca de pom.
Ce face ea, sărmana mamă?!
Mai oblojiți-o şi nu mai trageți toți de ea,
Că mama, este şi ea om!

..Domnule Ministru!
Pe Olt, pe Mureş, pe Târnave,
Românul nostru, peste tot,
Este la fel de trist şi n-are,
Săracul, biet român,
Ce strigă" nu mai pot!"
De la bunic la strănepot,
De la fecioară la femeie,
De la pământ până la cer,
Românul nostru doar se plânge,
Că țara, îi este furată, din minister în minister.
Şi domnule ministru!
Românul nostru dacă-ți spune
Că tot ce faci e genocid,
Notează-ți dom' le amănunte,
Şi fă ceva ca să te schimbi!
Şi fă ceva să pleci din țară!
Mută-te şi tu, prin Madagascar!
Că nu mai poți fura, măi dragă!
Țara de mult ai aruncat-o, pe carul mortuar.
Ori poate vrei să-i furi şi carul?
Ori poate vrei potcoavele
De la mârțoagele de cai, să-i furi?!
Atâta ți-a rămas, măi vere!
Că restul ai luat,
Şi tot tu ne înjuri!
Nu ai bun simț de ni te sui pe scene?!
Nu ai obraz subțire, ca de om?!
Cât vrei să ne încerci răbdarea?!
Noi tot ți-am dovedit...
Dar tu, tot proşti ne mai socoți şi orbi.
Ai să ne iei şi pielea urşilor de prin pădure,
Ce nu mai au nici loc pentru bârlog,
Ai să ne pui chiar taxă pe gândire,
Să nu mai socotim,că ai vândut pădurea,
Pom cu pom!
Fă bine şi coboară-te din jilțuri!
Fă bine şi fă-le loc, copiiilor cinstiți!
Eliberează pentru totdeauna ringul,
Că ne-ai făcut în cârje să dansăm,
Pe muzică cu-njurături şoptite printre dinți.
Şi domnule ministru,
Din orice minister ai fi!
Dă domnule şi tu, dovadă de căință,
Şi ai macar în ceas târziu,
Măcar atunci ai milă de copii!

Eşti
Eşti acră, eşti amară,
Eşti tot ce-am căutat.
Eşti tot ce universul n-are,
Dar eşti aşa cum am visat.

Eşti prinsă în acorduri de vioară,

Eşti ochiul minții mele încordat,
Eşti noaptea dansului de iele
Ce-n lacul lunii s-au scăldat.

Eşti primăvară şi eşti noapte,

Eşti iarnă grea şi poate zi.
Eşti murmurul iubirii noastre,
Eşti undeva şi te aştept să vii.

De ai să-mi vii în plină viață,

Sau de în moarte ai s-ajungi,
Eşti socotita mea cu aripi rupte,
Doar înspre mine poți zbura oricând.

Te-am aşteptat o viață-ntreagă,

Cu pipa-n barbă şi în frac.
Te-am aşteptat stimată doamnă,
Atâta am.ştiut să fac.

Dar n-ai venit şi lumea mi-e pustie,

Dar n-ai venit si pipa s-a' nfundat.
Te mai aştept o veşnicie,
Ai grijă dacă vii, că s-a' nnoptat!

Nu mă suna
Nu mă suna acum!
Nu pot să îți vorbesc!
Sunt în salvare la spital,
Un medic tot insistă să mă internez.

Sunt pusă pe un scanner

Din cap până-n picioare.
Dar doctore, sunt mută!
Nici nu mai ştiu acuma ce mă doare...

Vezi ca artera carotidă,

O simt că face pe nebuna.
Se zbate, nu-mi dă pace!
O simt aşa de-o săptămână.

De când te-am prins de tâmplă,

De când în ochi te-am sărutat,
De-tunci tot umbli ca nebunii...
Nu pot din inimă să mi te scot
Şi nici măcar din cap!

Vezi doctore cum îmi tot umblă

Prin inimă, prin jugulară?!
Apucă-l dracului de guler
Şi scoate-l cât mai repede afară!

Nu îmi mai dă nicio secundă de răgaz!

Ajuta-mă, maestre!
Dă-mi împrumut te rog,
Cât poți de iute,
Dă-mi masca ta de gaz!

Prin degete îmi umblă,

Încep să mă cotrobăi,
Mă pipăi prin cotloane
De gânduri....printre cioburi...

Mă doare şi ficatul,
De inim' a trecut!
Mă doare tot păcatul
De când în mine a pątruns,
De când în mine zace mut.

Mi s-a lipit de creier,

De emisfera stângă!
De îl mai laşi acolo,
Prin moarte are să mă-nfrânga!

Îți stau de-acuma potolită,

Cu masca pe figură trasă.
Mă las pe mâna ta, maestre..
Ia glonțul inimii şi-n suflet ți-l îndeasă!

Nu mă suna acum!
Nu vreau să îți vorbesc!
Sunt aruncată într-un bloc operator...
De tine încerc să mă golesc.

Stau şi privesc la poarta casei tale,

Sperând să-mi ieşi, cum te ştiam, în cale...
Măicuța mea, nicicum nu te zăresc!
Iar plânsul de acum, nu îmi mai e copilăresc.

Parc-aş zări o fustă neagră de voal,

Ca cea cu care-ai mers în veşnicie...
Dar nu aşa as vrea ca să te vad!
Aş vrea să îmi apari...ca în copilarie...
Cu părul negru, tot buclat,
Cu zâmbetul pe buze.
Când ti-auzeam câte-un oftat,
Ştiam că ai ceva a-mi spune.
Cu ochii mari, pătrunzători,
Ce mă certau cu duiosie,
Cu mângâieri umbrite cu mult dor
Când am plecat în studenție.
Aş vrea să-ți văd muşcatele în geam
Cum se îmbujorează, când tandră le vorbeşti,
Să văd cum florile de măr pe ram
Petalele şi le desfac când le vorbeşti.

Dar poarta casei nu tresare,

Şi nu încerc a te striga.
Privesc în gol, în depărtare,
În toată curtea, nu mai apari, măicuța mea.

Se mânie şi ivărul la uşă,

Că nu mai ştiu să îl deschid!
Iar într-un colț de cameră,
M-aşteaptă o papuşă...
Cum ai păstrat-o!
Copilăria toată, în ea să o cuprind.

Aş vrea să mai apari numai o dată

Şi să mă strigi uşor, duios.
Să mă întrebi de vreau
"Într-o căniță doar un țâr de lapte",
Să îți sărut cu gingăşie mâna
Şi să îți spun, îți mulțumesc frumos!

Hai să-mi bag picioru-n apă!

Ştiți de proşti cum se mai scapă?
Că atâția ştiu mai vere,
C-aş putea să-mi fac avere.

Ca păduchii-s peste tot.

Vreau să fac ceva să pot
Să-i mai rabd numai un pic
Şi să nu le zic nimic.

Dar mă calcă rău pe spate,

Când îi văd cum dau din coate
Să se instaleze sus ,
În fotolii moi, de pluş.
Şi se bat cu pumnii-n piept,
Nimeni nu-i ca ei, deştept.

Dacă-şi pun costum si frac

Şi zâmbesc ca un macac,
Îşi fac palmele caiac,
Să nu-şi piardă din caimac.

Proştii sunt la rang de cinste,

Au doar scaunele-ncinse,
De prea mult frecat pe ele,
Cum fac....fetele-n şosele.

Şi se-mproaşcă cu noroaie,
Îşi aruncă cu gunoaie,
Vorbe grele, agramate,
Când le-auzi, te dai pe spate.

Cine-i promovează-i prost!

Ăla chiar că n- are rost!
Este prostul lor suprem,
Pentru noi, e un blestem.

Hai sa facem rost de saci,

Să-i luăm pe toți de craci ,
Să-i inghesuim pe toți,
Să nu facă şi nepoți.

Că şi-aşa avem destui.

Noi le facem căpătâi.
Că-i slujim cum ne cerşesc ,
Sunt ei proşti, dar ne prostesc !

Eu de azi imi fac partid.

Tot de azi, sunt apatrid.
Şi mă mut cu verzişori ,
Că-ia-s muți şi surzi şi chiori.

Pe planeta lor voi sta,

Până-mi spune cineva ,
C-au fost dați proştii afara ,
Din a noastră țărişoară.

Dialog
- Cu Dumnezeu, nu te pui !
-Ba mă pun!
- Cu Dumnezeu, nu discuți !
- Ba mă pun!
- Cu Dumnezeu, nu cazi la învoială!- îmi zise îngerul.
- După ce mă pun cu el!- îi răspund sigur pe mine.
Tunete , fulgere.....
S-au deschis dintr-o dată, porțile:
- TU te-ai pus cu mine?
-.....da...doamne...poate nu e bine....
dar ... mă pun !
Şi de atunci am luat locul îngerului.
Aripile.....tot de atunci mi- au crescut si ele

Despre mine poti să spui ca şi oricare:

Că sunt scoică sau vânare.
Că sunt soare sau sunt mare
Că sunt vânt sau sunt furtună
Sunt femeia ta din lună.
Despre mine orişicine
Poate spune multe-n lume.
Poate spune bune, rele
Tu iei tot ce vrei din ele.
Poți să spui că sunt suavă,
Că iți torn în vene-otravă,
Poți să spui orice doreşti
Doar să-mi spui că mă iubesti.
Poate sunt femeia lunii
Care-ti cântă dorul lumii
Poate încă nu-s născută,
Dar te-aştept, să-ți fiu sortită.
Pâna moartea s-o-ntâmpla
Să se pună-n calea mea,
Am s-aştept la stâpul porții
Să îi dau simbrie morții.
Să mă lase să te-aştept
Să-ți smulg inima din piept.

Într-o seară, într-o vară,

Luna plina cand o fi,
Strigă-mă si voi veni!

Dacă
Dacă dintr- o dată plec?
Dacă dintr- o dată plec
fară să spun,
fară să vezi,
fară să auzi,
fără să ştii, adică?
Dacă dintr- o dată îmi iau zilele...
alea trăite în visarea ta.
Şi plec...

Dacă dintr- o dată,

mă duc acolo?
Acolo, de unde pescăruşii nu se mai întorc niciodată.
Acolo, unde copacii cresc cu rădăcinile în sus
şi de fiecare rădăcină atârnă câte o stea...
- Tu, pe a mea, o mai vezi pe undeva?

Stai pe piscul acela şi- ți spun ce se va întâmpla!

( te rog frumos....un pisc mai sus!
îmi eşti prea aproape
şi frumusețea ta mi- e orbitoare.
Dacă te privesc din nou,
gura mi se va încleşta
şi iar nu îți voi spune:
te- am înşelat în fiecare noapte
cu o femeie ce- mi era datoare.
TU
erai undeva departe, erai dincolo de zare.)

Acolo unde mă duc,

floarea soarelui va fi cheală.
- a facut o cură de citostatice
în urma cancerului iubirii noastre.
Degeaba!
Doar ea, mă va striga!

Şi soarele, acolo, răsare din adâncul pământului.

Şi Luna, acolo, lumineaza când e invelită în curcubeu.
Şi ea, şi el, mă vor striga mereu !

Copiii nenăscuți, cresc acolo, cu picioarele în sus

şi se prind cu mâinile de gleznele mamelor
ca ventuzele.
Să nu mai rămână singuri niciodată.
Ai mei vor fi,
fericirile mele din viața toată!

Pentru că eu.....
dacă dintr- o dată plec......
Nu vreau decât sa te țin de mâna
şi să mă uit in palma mea.
Într- a ta, cântă o cucuvea.

Pe urmă poti fugi în lumea toată...

Plecarea mea,
nici n- a mai fost vreodată....

Nu!
Nu am furat raze din soare!
Mâna-ndreptată către voi,
Spre a cerşi, nu am întins,
Luna-mpuşcată atunci de mine,
Nicicând nu moare;
Glonțul inimii mele,
De ură nu a fost atins.

Nu am strigat urale inutile,

Nu am mărturisit la eşafod,
Nu mi-am trădat prietenii la mesele festive,
Nu m-am tocmit cu diavolul la margine de pod.

De ce îmi strig acum năduful?!

De ce mereu va plictisesc?!
Pentru că viața nu este cinstită,
Mă tot trişează şi eu încep să obosesc!

O să îmi vină ziua, poate cea mai mare,

Pe care sigur, n-o aştept.
O să îmi pară totul, sper, o răzbunare,
Şi bătălia, abia atunci definitiv, am să o pierd.

Şi când o fi, la despărțire,

Şi voi o să tăceți mormânt,
O să vă-ncânt cu raze de lumină,
Căci soarele şi luna,
Nu le-aş fi împuşcat, nicicând!

"Spitalul de boli mintale şi doctorul

Un spital de boli mintale
Am deschis pentru noi doi.
E spitalul vieții noastre,
Unde suntem doi strigoi.
Utilat e cu de toate,
Perfuzoare sunt din plin ,
Mama ei de sănătate!
Medicii sunt prea puțini!

Doar un doctor ne despoaie,

Ne consultă inutil,
Ne consultă-n măruntaie,
Dar în suflet e venin!

Este medic bun , desigur,

Ştie tot ce-a îvățat,
Însă boala-i mult prea aspră,
Pentru ea, nu este leac.

Tâmp mă uit la tine, mută.

Nu mai pot să dau-napoi.
Însă medicul ne ştie ,
Foarte bine pe-amândoi.

Nu ne vrea cobai, desigur.

Vrea să nu ne mai vedem.
Vrea să spună tot ce poate,
Nu suntem ca în desen.

Ca- n desenul lui de şcoală,

Mama, tata, la un loc.
Doctorul acesta dragă,
Ne-ar mai vrea, doi pe un loc.

Dar şi el, cunoaşte, ştie

Criza bolii ce-o avem.
Ştie c-avem moartea în spate,
Că suntem într- un blestem.

Nu ne dă medicamente,
Nu ne perfuzează vena,
Nu ne dă calmante, dragă ...
Vrea să-şi studieze gena.

Vrea sa ştie, când, desigur,

Cum şi unde ne-am desprins.
Ne pune-n cămăşi de forță,
Nu pare deloc surprins.
Haide, dă-mi acuma mâna ,
În cămăşi să ne dansăm ,
Doctorul ne-a pus cununa,
Pentru el, hai să valsăm.

Multumita lui mai suntem,

Datorita lui privim
Cum ne cresc nepoții-n curte ,
Cum copii redevenim.

Te- am iubit, ți-o spun, desigur.

Şi-acum cred că te iubesc.....
Misiuni indeplinite....
Doctoru-i dumnezeiesc! "

În țara asta
În țara asta, nu se poate.
În țara asta, toți murim câte puțin.
În țara asta nu se poate,
Murim în cel mai mare chin.

Muncim cu toții de pomană,

Doar hoții stiu sa fac' averi,
In țara asta viața moare
Şi moartea nu are mister.

Degeaba strigă tot poporul

Când sus cu ăla ,
Cand jos cu toți.
Aici, tovarăşi e problema!
Că "toții " sunt popor nărod.

Cine-a pus primul mâna-i posesorul.

Cine-a băgat in traistă, e cinstit.
Că nu-i intereseaza pe "tovaraşi "
Poporul nostru trist si-mbătrânit.

Ne mor bunicii prin spitale.

Ba si mai crud, ramân ai morții pe ciment.
"Tovaraşii " fac mare pasul peste dânşii,
Iar seara la T.V., fac chiar amuzament.

Copiii, nu mai ştiu de şcoală.,

Că ninge mult si viscolit.
Işi bagă doar picioarele-n ghiozdane.......
Şi pentru ei, copii de capşunari, este cumplit.

Se fac doar facultați la X si 0

Cine- i deştept, nu este "cool".
Nici nu mai ştim de e justiție sau vreme,
Aşa se schimbă legile pe-acest pământ.

Pe-acest pământ muncit cu trudă,

De unde văd stramoşii," tovaraşii" de azi,
Şi nu-nțeleg nici ei, străbunii,
De ce mai stăm si nu pornim ca ei,
În mâini ținând doar furci şi-ulucile de gard.

Ne creste brutul,
Scade netul.
Facturile nu ne incap in genți.
Ne creşte buba seculară,
Privim in gol, suntem demenți.

In țara asta nu se poate

Să mai lăsăm sa iasa morții toți la vot.
In țara asta, sper, se poate,
Ca ei, votații,
Să intre-n locul morților ,
Ca să oprim acest prăpăd.

Din nou, ca nouă

Nu pot!
Nu ştiu ce să mai fac.
Cu tine sângele tot mi se scurge.
Plecarea ta nu are leac.
Mă simt bolnav,
Cu tine-n lume, m-aş tot duce.

Corect ar fi acum, să nu ne mai rostim nimic...

Să ne privim ca doi străini!
Tu să rămâi tăcută, eu să rămân tacut....
Am fost iubiții anonimi.

Să ne privim în ochii goi

Şi mâinile să le pitim în ascunziş.
Să nu ne mai atingem iar, cu buze moi,
Să n-o luăm de la-nceput.
Distracția ar fi prea mică,
La cât ar fi să suferim.
Nici nu mai ştiu dacă mi-e frică...
Ce fericiți, că n-am avut copii!

Ne-ar fi durut atunci prea tare,

Să ii vedem cum se distrug!
Aşa, ne despărțim şi cine treabă are...?
Şi poate nu ne despărțim definitiv!

Poate că pleci, dar te păstrez în mine.

Poate că-mi circuli când în cap, când în picior.
Poate că-n inimă găseşti răspunsuri,
La lucruri care încă dor.

Te-ai pus pe partea mea de scaun,

Aşa, picior peste picior.
De-am să m-aşez şi eu,
Pe-un scaun geamăn,
O să-mi pocnească inima de dor.

Ia cheia, du-te, arunc-o pe fereastră!

Vezi de te-ntorci sau de te duci!
Din geană-ți cade-o lacrimă albastră...
Prințesa mea!
Ia sufletul din mine şi- aruncă-l unde-apuci!

Să îl arunci aşa....să se zdrobească,

Să te aşezi pe el, să nu îl plouă...
Şi dacă sufletul ucis începe ca să crească,
Iubirea mea, va fi din nou, ca nouă.

15 iunie
Deşi de domnul Eminescu
Se cade să vorbim acum,
Nu poți să spui ceva de dânsul!
Prostimea îl declară nul!

Cine-a mai fost şi Eminescu?!

Şi omu-acesta ce-a făcut?
A stat cu bani lipiți pe frunte?!
Atunci, noi îi vom da un vot cu "Nu" !
Şi cât a câştigat la nunți?
Şi câți pe el au mai dansat?
Dacă la toate spuneți " nu",
Atunci, nu face parte din magnați.

Şi nici nu a avut palate?!

Nu a avut decât un tei?!
S-a "coborât în jos" cu un Luceafăr?!
Deci, nu s-a înrudit cu derbedei!

S-a mai plimbat şi seara pe un deal, îmi spuneţi?!

La bucium spui că a cântat?!
Degeaba-i sună buciumul a jale,
Dacă manele n-a cântat.

Îl mai vedeți astăzi prin "almanahe"?

De el ne mai vorbeşte cineva?
Parcă ceva, prin cartea de română,
Parcă mai auzim din când în când, ceva.

Offf, ne iartă domnule Eminescu,

Noi, care încă te iubim!
Prostimea însă este mare,
Am încercat...dar nu o dovedim!

Ne iartă azi că nu răsuna din boxele cu decibeli,

Poveşti cu Feți-Frumoşi din lacrimi,
O strofă din Luceafăr
Sau cel puțin povestea unui tei!

Rămânem an de an ce trece,
Tot mai puțini şi tu eşti tot mai supărat.
Că 15 iunie nu se petrece,
Aşa cum tu ai merita, ca împărat!

Copii
Când vine noaptea în surdină,
Când de ai stelelor cercei
Iubirile se-anină,
Când fete şi băieți încep şi se iubesc,
Atunci, apar pe lume, alte vieți.

Se însoțesc cu-a mamelor iubire.

Le încolțesc în inimi a taților zvâcnire.
Se strâng lipit de sufletele lor,
Le sunt doar aripi desfăcute-n zbor.

Cu ochii mari în plină dimineață,

Cu prima rază aşternută peste față,
Cu degetele încă încrețite de umezeala pântecului femeiesc,
Li se aşterne la picioare,
Tor ce e sfant, dumnezeiesc.

Şi cresc cu dulce sărutări,

Fie că-s fete sau feciori.
Şi cresc în preafrumoasele grădini
Unde nu or să-ncapă niciodată spini.

Când vine noaptea în surdină,

Când mamele la prunci li se închină,
Când mama sfântă plânge cu pruncul cel ceresc,
Iubirile din miez de noapte
Se prind în viață şi rodesc.

Viața
Viața fără ochelari de cal!
Viața, e tot timpul carnaval.
Când pe scena te-ai urcat,
Nimeni nu te-a întrebat.
Ți-ai intrat direct în rol.
Plânset, urlet.....?
Nu ai spor!
Poate nu ai vrut sa vii!
" Vrem şi noi, însă, copii! "
Poate numele nu-ți e pe plac...
Ce contează!
Eşti doar om- "pe scena: tac".
În culise, doar cu tine,
Tot ce n-ai, ți se cuvine.
Dar să ai? Ce faci, să ai?
Doar aştepti, din coate dai!
Dai din coate, nu din mâini,
Să trăieşti printre stăpâni.
Când din mâini încerci să dai,
Viața strigă: "Sus! Pe scenă! Hai!"
Şi te-mbraci iarăşi în rol,
Sufletul ți-e adesea, gol.
Şi încerci să te-nțelegi,
Dar nu ştii ce să alegi.
Vrei să stai întins la soare?!
Viața....'ți dă nisip cam tare...
Vrei să zbori cu aripi frânte...
Viața este ca un munte!
Te cocoți pe el grăpiş,
Te odihneşti, doar pe furiş
Sufletul când să ți-l tragi,
Viața fuge-n rugi de fragi.
Şi rămâne-nsângerată,
Toată este zgâriată.
O-ngrijeşti cât poți de bine,
Ea...se scurge....
Nu mai ține!
Ți-o strângi toată într-o urnă,
Nici când pleci nu-ți ştii de urma.
Vii şi pleci, nu când vrei tu!
...................................................
Pleci....
Te duci......
Te cheamă.....nu?!

Nețărmuită clipă
Nețărmuită clipă!
Mă-ntorc spre tine lume!
Mă-ntorc eu, cel stingher.
Sfiit, smerit, neliniştit în viață,
Mă-ntorc spre nicăieri.

În moara nerăbdării
Am măcinat aievea
Şi pietrele de mult mi s-au tocit.
Cuvinte grele, am tot rostit aiurea,
Cuțite-n piept, ades, am tot înfipt.

Ce am crezut că iau cu mine?!

În fața morții nu am ştiut că n-am răspuns.
Cafea sau whisky, să o tratez aşa cum se cuvine,
I-am pus în față, dar ea, în mine a pătruns.

Am fost habotnică cu timpul.

Pe uliți fără şanțuri, am alergat desculț.
Şi bolovani, şi pietre simțeam în talpa goală,
În inima-mi pustie, nimic nu a pătruns.
Când am gustat din viață,
Din palme mi-am făcut căuş...
Dar am simțit a ei dulceață...
Şi palmele.....prea iute-am desfăcut.

Nu am ştiut să fiu frumoasă.

În ape nu m-am oglindit.
Nu am băut din ape de izvor neîncepute!
Că viața trece atât de iute... nicicând nu am gândit.

Mai ştiu că moare lumea prin spitale.

Copiii trişti rămân fără părinți.
Parinții fără prunci se roagă- n sfântul soare!
Nețărmuită clipă!
Opreşte clopotele morții!
Coboară dintre sfinți!

Cine mi-a spus că-n viață se şi moare?

Cine mi-a dat din bucurie, să o simt?
De ce îți sunt acum...datoare?!
Nețărmuită clipă!
Spre mine,
Întoarce-te puțin!

La noapte
La noapte am să împuşc Luna!
La noapte, pe ulița de derbedeu,
Voi scoate luneta, flinta şi briceagul,
Şi-am să mă cert cu Dumnezeu!

La noapte-am să mă cațăr între stele!

Am să mă pun pe cer de-a curmeziş,
Am să înfig cuțitul până la prăsele,
La noapte, voi ieşi din ascunziş.

La noapte, Luna va urla la mine!

Am să o-mpuşc fără de vreun motiv.
La noapte sângele turbat din mine,
În Lună s-o vărsa definitiv.

La noapte, Luna-i sângerie

Şi în al patrulea(!) pătrar.
La noapte, Luna nu va fi, se ştie,
Decât o mască a vieților pierdute în zadar.
La noapte, Luna împuşcată,
Va cere îndurare de la noi.
La noapte, când Luna în pătrar se-mparte,
Vom împărți lumea la doi.

A mea, va fi la dreapta de Luceafăr!

A ta, la stânga de Polar!
La noapte, Luna nu va fi a noastră,
Iar tu, iubito, nu vei avea habar.

La noapte, Luna, ia forma lupilor bătrâni de mare,

Ce vor urla la ceru-ntunecat.
La noapte, Luna ți-o voi pune la picioare.
Dar ce folos acum, că s-a' mpuşcat?!

Unde eşti iubire mută?

Sufletul de ce te-asmută?
De ce nu te dai uitării,
Să-ngropăm gustul trădării?

Unde stai noapte de noapte?

Ce-mi tot spui, tăcute şoapte?
Ce-mi tot furi gânduri şi vise?
Cu cât drag ți-au fost promise!

Cât de greu ne e acuma!

Tu eşti Soare, eu sunt Luna!
Tu eşti sfânt în al ei pat,
Eu te-aştept tristă-n cerdac.

Îți sunt pâine şi pelin,

Mi-eşti iubire şi destin.
Îți sunt prag duhovnicesc,
Nu mă plâng, nu mă căiesc.

Nu vreau să-ți fiu cale lină,

Sufletul nu mi se-alină
Când te văd cu ea la braț,
Eu, supusă-n al lui laț.

Unde eşti iubire tristă?

Câte lacrimi în batistă
Am tot strâns şi-am înnodat,
Dragoste de-mprumutat!
Când o fi să ne unim,
Să scăpăm de-al nostru chin,
Vom fi muți şi orbi şi goi....
Timp s-o-aşterne peste noi.

Mână-n mână ne-om uni,

Țintuiți ne vom privi,
Vom privi la el si ea,
Înapoi or să ne ia....

Ne vom da drumul la mâini,

Ne-om întoarce la stăpâni,
Ne-om întoarce doar trupeşte,
Sufletul, n-o să-l dezlege.

Ne iubim, iubire moartă,

Steagu' negru-am pus la poartă,
Ne iubim întru vecie,
El şi ea, mereu, să ştie.....

Rugăminte....
Ți-am bătut la poarta-naltă,
Ți-am bătut uşor în nori,
Mi-ai răspuns în straie-alese,
Mă cuprinse-al tău fior.

Dor parcă-ți era de mine,

În brațe m-ai fi cuprins.
Nu ştiam cine pe cine,
Se lăsa de-acum învins.

Nu erai cu barbă mare,

Nu aveai mantia lungă,
Erai parcă rupt din soare,
Ochii începeau să-mi plângă

Ce să-ți spun, după o viață?!

Ce să-mi iei, ce să-mi mai dai?
M-ai fi luat la tine-n casă,
Eu ți-am spus însă, să stai.

Ți-am întins decât o mâna,

Mi-ai atins-o-ncet, în zbor.
Mă-mpingeai încet, din urmă,
Nu voiai să mă cobor.

Eu priveam în jos, cu jind,

Toți de-acolo mă chemau.
Îi vedeam pe toți jelind,
Tu, voiai la tin' să stau.

Ba voiam, ba nu voiam,
Ba în jos, în sus priveam,
Viața toată o trăiam,
Tor ce-a fost, vedeam prin geam.

Îngerii-mi strigau pe nume,

Sufletul mi-l tot strigau,
Aş fi vrut să pot rămâne,
Dar de jos, mă tot chemau.

Mi-ai deschis încet o uşă...

Parc'aşa, m-ai fi convins...
Mama...'nainta senină,
Mama mea....cu părul nins....

Nu se-apropia de mine,
Tor venea, dar se ducea.
Semne îmi făcea cu mâna,
Eu să plec, ea să mai stea.

M-a trimis în jos, în viață,

De mâna, tu m-ai desprins...
Inima-ncepea să-mi bată...
Tu...te-ai declarat învins?!

Ştiu c-atâtea ți-am promis

Şi nimic nu am făcut.
Iartă-mă, nu doar în vis,
Ceartă-mă, dar fii tăcut!

O sa vin odat' la tine,

Sper să vrei,Tu, să mă iei...
Căci sunt plină de păcate,
Doamne, ai grijă de anii mei!

Hai, fericire!
Hai, zâmbeşte-mi fericire,
Nu fugi de mine iar,
Leagă-te din nou de mine,
Dă-te jos de pe cântar!

Hai, cuprinde-mă în brațe,

Plimbă-mă în carusel!
Chinul lasă-l, dă-l la alții,
Eu nu mă-nrudesc cu el!

Hai şi mângâie-mi durerea ,

Du-mă cât ajungi de sus,
Învârteşte-mi tot destinul,
Fericire de apus!

Fericire-n toamna vieții,

Ia-mă-n dulcele plimbări,
Ia-mi durere şi tristețe
Şi aruncă-le în zări.

Haide, vino fericire,

Mergi cu mine braț la braț.
Prinde şi tu drag de mine,
Pune-mă în al tău laț

Vine toamna peste noi,

Fericirea mea stingheră,
Vine toamna în amurg,
Fericire, vis, durere...

Hai, zâmbeşte-mi fericire,

Nu te mai opri în gând.
Prinde-te de piept cu mine!
N-ai să mă mai vezi plângând....

Ce dar?
Spune-mi copile,
Ce dar ai vrea să-ți fac,
Când ziua ți-e aşa senină?
Ce dar să-ți facă mama ta,
Când ziua îți e plină de lumina?

Ți-am pus cununi de flori,

De când erai în dimineață,
Te-am învățat,
Cu florile să te încânți pe ram,
Şi să le sorbi din vers a lor dulceață.
Cu regii alianțe am făcut,
Ca să îți fie viața fără de războaie,
Chiar unui zmeu i-am înțărcat copii,
Să te vegheze,
Niciun blestem să nu te-ndoaie.
Ți-am dat să bei dintr-un pocal
Plin de a brazilor savoare,
Ți-am inşeuat de mic un cal,
Să împrumuți a libertății lui culoare.
Te-am învățat cât am putut
Să te semnezi cu litere de aur,
Şi până când ți-o fi părul cărunt,
La fiecare an,de ziua ta,
Să mai adaugi câte un laur.
Cum să cobori din Soare, Luna,
Cum să opreşti cu un surâs furtuna,
Cum să te-nalți, mândru fecior pe zi ce trece,
Cu toate, zi de zi, te-am învățat a te petrece.
Cu-arhanghelii în hore-am petrecut,
În cor de heruvimi şi serafimi am îngânat,
Pe-altar m-am răstignit cu rugăciuni,
Tot ce-i frumos şi bun,
Copilul meu, să-ți fie dat!

Şi calea ți-o presar cu flori,

Atunci când plec, apusul meu să nu te-nece!
Să treci prin viață,
Lăsând în urma ta comori
Cu amintiri ce niciodată nu or trece.

Deci, ce dar ai vrea să-ți fac,

Copilul meu, sfântă minune?
Căci ştii ca mi-eşti atât de drag,
C-aş transforma această vară,
În dimineți cu primele cunune.

Nisip
Simina

Ce ai vrut tu sa afli
Când clepsidra s- a spart între noi,
Nu ai fi aflat niciodată.
Pentru ca timpul , de atunci
S- a împărțit la doi.
Nisipul clepsidrei,
Şi pe el,
Nisipul acela strâns în sticlă,
Am vrut să- l împărțim
După legile iubirii noastre tăinuite.
Bob cu bob,
Cum ne împărțisem şi iubirea.
Grămada ta se făcea mai mare,
Pentru că eu,
Pe ascuns,
Îți puneam din porția mea.

Şi atunci mă lăsam păcălit!

Mă lăsam păcălit atunci,

Pentru că şi eu te păcălisem cu amintirile.
Eu aveam mai multe amintiri decât tine,
Pentru că eu te iubeam
Şi te păstram în sângele meu,
Şi î urechile mele, în palmele mele,
În sufletul meu.

Dar ochiul minții te arunca afară

Prin tâmple.
Nu te mai suporta să îl inunzi.

Ai venit pe urmă să împarțim şi iarba

Pe care o semănasem împreună.
Dar eu am spus : " NU! Iarba s- a uscat
Şi pe asta nu o împarte decât Dumnezeu."

İarba este sfântă,

Pentru că acolo ne- am iubit.

Cu părul fluturând în vântul neîmpărțit

Ai plecat,
Clipind des,
Aşteptând până la stradă
Să- ți sărut paşii.

I-am sărutat ,
Dar, doar după ce ai plecat
RUGĂ
Fă tu, să cadă o ploaie
Din desenele tale.
Fă tu, ca mâinile ce se împreunează a rugă,
Să mă atingă şi pe mine.
Să mă rog şi eu,
Odată cu mâinile tale.

Şi lasă- mă să ți le spăl.
Sunt pline de păcate...
Păcatele mele....

Nu le mai desface niciodată!

Din ploaie cresc semințe...

Şi viață creşte.
Cât de frumos le ai împreunate!

Palmele ți-s bucuria mea trupească.

Si-apoi, respirația mea ,
In tăcere
O să ți le răcorească

Sub armura divină,

Palmele tale or să mă țina.
Şi ploaia când n- o să mai cadă,
Din palmele- a rugă
Sufletul meu ,
Sus în tablou se va duce...
Devine o umbră.

Fă tu ,
Să cadă o ploaie cu rugi şi cuvinte!
Şi pasul ce vine,
Să mă arunce , atât de departe de tine!

Februarie de- atunci

Cum ninge doamne ,
Ca- poveşti!
Şi mama in toiag mi se arată.
Cât de puțina mamă eşti,
Nu îmi mai pari ca altă dată!
Te- apropii- ncet de prag
Şi parcă lung, pe tata-l cauți cu ochii.
Stingi candela de lânga calendar
Şi semn ii faci cu mâna popii.

O, doamne!
Ninge iar!
Ca în februarie de- atuncea !
Un oaspete din ceruri
Strigă-ncet.....
Şi tata plânge- n labirinturi.

Ar vrea să spun- acum ceva

Dar bătrâneța nu- l mai lasă.
Încearc- un măr copilului să- i dea,
Dar nu- şi gaseşte drumul către casă.

Pe treapta grea de piatră stă.

Mama se uită lung în zare...
Ar vrea pe tata sa îl ia,
Dar nu- l mai vede- ntre odoare.

O, doamne!
Ninge ca- n poveşti!
Ce lin aşezi zăpada peste mine !
Toți psalmii cânta inaintea mea
Şi ingerii la mama şi la tata se închină

Pământ sub nea v-ați prefacut

Şi pentru grâul cel trudit sunteți acuma....
Căci mamă !
Dacă după tata ai venit,
De când te- ai dus , se tot inchină.

Ce vreți să- mi spuneți ?

Ce vorbe imi rostiți
Când apa vine- ncet la vale ?!
Brățări de lut purtați ca la- nceput
Şi vă mirați de foşnetele frunzelor imaginare.

Ce bocete răsună- ncet din văi!

Abia de te aud, măicuță !
Te trag cocorii- n departări,
Că tata aşteaptă zăpada mieilor la uşă.
Poezie pentru o prințesă
Eşti toată ca o primăvară!
Mi te aduc aminte,
Cum erai odinioară,
Când rochiile toate mi le încercai
Şi doar râdeai, crezând ca eşti în rai.

S- au dus toți anii tăi copilărie!

S- au dus...
Pe unde- or fi, nimeni nu ştie...
Dar dacă- ți aminteşti ceva din ea,
Nu- i toată dusă, draga mea.

Să fii abstractă şi sublimă,

Să ştii ce echilibrul poate să ți- l țină,
Să- nnobilezi pe unde treci,
Să poți ,
Să ştii ,
Să faci din soare țurțuri reci.

Ca poezia spusă în tăcere,

Ca muzica ce cântă cu durere,
Ca logicul ce- ți face ordine în viață,
Aşa să fii fetița mea!
Purtând doar zâmbetul pe față!

Şi - atunci când noaptea lungă vine peste tine,

Când ai să- ți iei din cupa florilor si- agate
şi rubine,
Când ai să înțelegi că toate- n lume vin şi
pleacă,
Aşa cum spune şi poetul,
" Tu stai şi te socoate" !

Atunci să stai să te gândeşti ,

Că într- o zi,
N- am să- ți mai spun poveşti.

Şi totuşi ......
Când mierla iese să te strige,
Când apa din izvor pe ochi ți se prelinge,
Când căprioara- n vârf de munte sare,
Să ştii copila mea,
Că eu ți le- am trimis drept alinare
Şi noi
Şi noi am fost odată tineri!
Şi noi, purtam tricouri, adidaşi şi rucsac!
Şi noi, băteam - timid, cu pumnu- n masă,
Şi- atunci, când mama şi cu tata ne priveau,
Spuneam şoptit şi înroşiți; acum...eu tac...

Şi noi am dat tribut tristeţii,

Şi noi, iubeam timid prin parcuri cu castani.
Palmam şi noi țigări ascunse,
Şi noi, am încercat frumoasele hachițe de golan.

Şi noi, chiuleam când ne chema hai-hui-ul,

Şi noi, râdeam la ore pe- nfundat.
Şi noi, spuneam că nu ne pasă....
Dar ne păsa, căci timpul, ştiam că nu e de furat.

Şi noi, eram cu soarele- n privire,

Şi noi, eram cu floarea tinereții la rever.
Aveam şi noi distracția în sânge,
Şi pentru noi, tot ce urma era ca un mister.

Şi noi, eram cu Beatles şi cu Elvis,

Şi noi, dansam bezmetici la bairam.
Eram şi noi cu rock- ul trup şi suflet,
Nici noi nu am trăit, să ştiți, în van.

Şi noi, ne- am plâns mult mai târziu părinții.

Şi noi, am înțeles că toate au început şi un sfârşit.
Dar când cu tinerețea voastră, voi ne- ați cuprins tumultul,
Copiii nostri! Abia atunci am devenit adulți!

Şi noi, vom merge toți la locurile noastre,

Şi noi, de- aici, odată vom pleca.
Oricât am vrea să vă veghem destinul,
Prea mult, pe-aici, pe lângă voi,
Nu mai putem întârzia.

Şi noi, vă mulțumim copii, din suflet!

Şi noi, la voi ne închinăm,
Că Dumnezeu ne tine-n palmă
Să ne petreceți voi, pe noi la groapă,
Căci altfel de ar fi,
Abia atunci,
Nici tineri, nici bătrâni, noi nu mai existăm

Tinere, Măria Ta!

Tinere, Măria-Ta!
Ai văzut pe-aici, cumva,
Vreo urmă de copilaş,
Care-a fost cândva, poznaş?

Ai văzut prin curtea mea,

Tricicletă, bicicletă si o minge colorată ?
S- a culcat umflată toată,
Peste noapte, era spartă.

Bețe, săbii, arc, sageți,

Măşti de Zoro, Feți - Frumosi....
Poezii cu Pic si Poc?
Nu le mai găsesc deloc....

Tinere, Maria-Ta!
Din vraja copilariei ,
Tot mai am să -ți dau ....
Se stie!
Prăjituri cu ciocolată,
Clatite cu inghețată.

Prin tumultul tinereții,

Prin hațisurile vieții,
Ai plecat spre vârf de munte,
Mânzul meu cu stea in frunte.

Vei găsi drumuri ascunse.....

Frunze multe, foşnitoare,
Ierburi rele si amare.
Sacerdoți or sa te cheme,
Pe scara lui Iacob sa te- ndemne....
Să o urci piatră cu piatră,
Fără sa- ți dea pic de apa.

Ciocul păsărilor, fără milă- l vei desface.....

Sa le furi hrana din el .....
Sa le sorbi apa incet,
Sa îl iei pe Dumnezeu de piept.
...................
Ce crude toate-ți vor părea
Când vei simți
Ca eşti un oaspete de seamă
In al tău trup, care te-aleargă şi te cheamă.

Şi cum te vei mai mânia

Când intr-o dimineață, dintr-o dată,
Ramura ostenit-a mâinii tale,
Va căuta sa aranjeze ochelarii,
Lasați de seara, la-ntâmplare.

Aş vrea sa-ți văd gropița din obraji

Când printre riduri ai sa-ncerci s-o cauți.
Când ochii ți s-or face mici si goi
Şi te gandesti la noi , ca la strigoi..

Să tragi să lupti cu viața ta ,

Să nu o laşi deloc sa-ți dea
Doar resturi, şi alea cu-mprumut.
Să fii aşa, cum te-am croit de la-nceput!

Nu mai pot!
Mi-e somn acum,
Că este noapte si tarziu.
Nu mai striga ca un zânatic
Şi întelege ca nu vin!

Nu îmi mai bate in fereastră,

Nu mai striga vecinilor ce vrei!
Pricepe domnule o data !
Amorul nostru, nu are temei!

Şi nici macar temei legal,

Acum nu are.
L-am rupt si p- ăsta, ieri, de tot.
Pricepe, ultimul vagon a fost in gara,
Am incercat, dar nu am prins bilet cu loc.

Şi n-am putut să merg cu naşul,

Fără bilet, nu merg, de fel.
Era un singur loc pe scară
Dar nu m-am agățat de el.
Mergeam cu trenul ăsta, sigur.
Dacă aveam un loc comod.
Dar n-am avut o viața -ntreagă,
Deci înțelege , nu mai pot!

Mă făcusem
Mă făcusem soare...
Sau un bulgăre, cred...
Nu mai ştiu precis nici eu.
Mă făcusem ceva
Ce nu mai fusesem până atunci.
Adică până azi....
Când urme de tălpi crăpate
Am văzut pe bordura trotuarului tău.

Cred că ceasul de la mâna era de vină.

Şi îmi ticăia în palmă.
Se sincronizase cu pulsul tau....
Fusul orar in care mă născusem
Nu era al meu.
Oooo ...bate gongul prea tare....
Mă doare!
................................
Sunt oameni crescuți
Ca să mă certe pe mine,
De pe partea trotuarului tău.
Să plec , nu îmi mai vine.

Respiri un aer comun , din ziare.

Parcă n-ai mai fi tu,
Aşa mi se pare.
Ai trecut şi ieri pe strada mea...
Purtai ginşii şi camaşa de catifea.

Pe urmă te - ai dus pierdut undeva,

În zare....
Cred că tu te- ai făcut
Un bulgăre de sare.

De-am fi mai buni,

Mai dulci, mai copți la minte,
De-am fi smeriți în visul ce-l avem,
De nu ne-am mai înfige cuţitele în frunte,
Cât de frumoasă viața ar fi,
De-am ştii s-avem!

Ne locuim pe străzi străine,

Tu într-un loc, eu în acest oraş,
Nu avem locuri, nici amintiri comune,
Şi totuşi, unii către alții, privirile le aruncăm pizmaş.

În loc de-otravă de-am avea nectare,

În loc de tinichele de-am avea-nstelări,
De-am ştii cu sufletul curat s-alegem,
Am fi atât de fericiți,
Şi ne-am plimba pe ale trandafirilor cărări.

De ne-am uita puțin spre soare,

Dar fără ochelari de cal,
De-am ştii să căutăm spre orizont în mare,
Poate c-am fi,
Trişti mai puțin,
Şi viața, nu ne-ar fi un carnaval.

Putem să învățăm să mânuim destinul,

Putem să-i punem hățuri şi căpăstru,
De vrem, putem să rupem strânse feşe,
Ce mințile ne țin legate-n chinuri.

Atâta doar, să ştim, să vrem, să fim mai buni,

Să nu ne-aliniem cu-alienații,
Să fim nebuni, "frumoşi nebuni",
Dar nu pândari de taleri falşi,
Cum ne sucim puțin,
Să ne-mpuşcăm confrații.

Luna albastră
Vino încet din luna asta-albastră!
Vino usor, aici, lângă fereastră!
Mai cântă-mi ca odinioară,
Mai cântă, dar nu de inimă amară.

Strigă încet, şoptit, timid,

Cu-n zâmbet larg pe față:
-Cum vrei ca să te strig?
Cum vrei să-ți spun, frumoasa mea?
Sau poate nu ai vrea să-ți spun cumva?
Sau poate ...
Nu vrei să te strig eu, niciodată?
Cum vrei să-ți spun?
Să nu te-ncurc cu lumea asta toată!
Că te confunzi şi tu-n banalitate.
Chiar dacă-mi spui cum să te-alint,
Am să te uit,
Acolo,
Între toate.

............................................................

- Nu mă striga!
Rămâi doar la fereastră!
Nu mă striga când luna e albastră!
Nu mă striga.....
Sau....spune-mi disperare!
Şi ştii ceva?!
Ia spune-mi tu,
Atât de simplu,
Alinare!

Răspuns
De-ar fi să-ți spun acum ce simt,
ar insemna să te jignesc.
Iar pentru mine, omu-i sfânt;
nici cu o vorba, nici c-o privire,
n-aş îndrăzni să-l răstignesc.

Ți-aş spune câte-n lună şi în stele,

dar tu nu poți să înțelegi.
Ți -aş spune-aşa cum spune o femeie,
nu cu înjurături sau vorbe birjăreşti.

Aş îndrăzni să-ți spun că n-ai dreptate,

dar tu cum ai tot coastele de drac,
n-ai înțelege niciodată,
că aruncând noroi, nimeni n-o să te aibă drag.

Te-ai erijat într-o zeiță,

ai vrut să pari o sfântă
Dar ce păcat, fătucă dragă,
că din divin, nimic nu te ajută!
Mai stai puțin să te dospeşti,
încearcă doar puțin să mai citeşti,
şi doar când ştii c-ai înțeles
cuvântul meu, şi-al lui, şi-al lor,
să îți permiți să le răstălmăceşti!

Într-o zi
M-ai colorat într-o zi
în culorile inimii tale.
De-atunci, ce-aş mai fi putut fi?
Mi-ai pus la ochi albastru
furat din colțul cerului
când stau cu ochii-ntredeschişi.
Gura mi-ai colorat-o cu roşu
furat din macii grâului încă netăvălit.
Pe sâni mi-ai pus doi bujori,
roz-liliachiu ca norii în zori.
Pântecul mi l-ai colorat
cu-n galben de lut,
din pamântul nelucrat
să crească rodul iubirii tale.
De pulpe mi-ai atârnat verdele copacilor
care stau doar în picioare,
fremătând în vânt şi arşițe şi ploi.
Gleznele mi le-ai făcut
de un portocaliu intens
ca soarele care ne pătrunde
dansând sub cercul lui,
aproape goi.
În piept, pe partea stângă,
ai pus ,
scrijelind aproape, pielea,
negru intens, ca smoala cazanului
în care or să ardă
toate iubirile lumii, nepermise.
Din inima ta mi-ai pus culori,
pe față, pe trup, pe suflet.
Doar spatele mi-a rămas alb,
pe sub omoplați să-mi poți pătrunde,
când celelate iubiri nu-ți mai sunt sfinte.

Într-o zi, cu tine zbor!

Sarută-mi...
Sărută-mi ochii
şi spune-mi doar că mă iubeşti.
Sărută-mi mâinile şi tâmpla...
De mine vreau să-ți aminteşti.
Sărută-mi inima tăcută
ce-ascultă valsul stelelor târzii,
sărută-mi sufletul bezmetic,
când pe la ore-târziate,
frenetic te aşteaptă ca să vii.
Sărută-mi mâinile cât înca umblu,
sărută-mi tâmpla,
chiar daca-n ea mi-ai prins arginți....
Sărută-mi zâmbetul de floare,
venirea ta, să n-o dezminți.
Sărută-mi glezna obosită
de cât te caut printre poveşti,
sărută-mi gura hămesită,
râvnind orice păcat
din toate cele pământeşti.
Sărută-mi ochii, mâinile şi tâmpla,
sărută-mi trupul ce ți-e dat...
Sărută-mă!
Cuprinde-mă-ntr-o clipă,
aşa cum se-ntâmpla şi altă dat'.

Ți-oi săruta şi eu mâhnirea,

ți-oi săruta al tău picior,
ți-oi săruta talpa-n noroaie,
te-oi săruta când mi-o fi dor!