Dacă uiţi, te rătăceşti…

Din dragoste nu murim, ne naştem…

Profesor, Călugăru Iulian Viorel
Şcoala Gimnazială ,,Pan M. Vizirescu” Braneţ, Bîrza, Olt

Motto:
,,Dacă tu îți amintești de mine, nu-mi pasă că ceilalți m-au uitat…”
,,Aş vrea să mă topesc într-o lacrimă şi-n ea să-şi oprească soarele razele şi să plâng la capătul
luminii...”

Foto.1. Afişul activităţii

Pan M. Vizirescu nu doar a suferit ci a şi iubit!

Societatea are nevoie de poeţi aşa cum noaptea are nevoie de stele…
Prea puţini poeţi cunosc genealogia lacrimilor. Căci de-ar cunoaşte-o, nu ar mai zice ,,eu”,
ci ,,Dumnezeu”. Nu că el ar fi izvorul lacrimilor - ochii lui sunt umeziţi doar de răsuflarea
muritorilor - ci noi nu putem plânge decât în el. Toate lacrimile ce curg din Dumnezeu sunt ale
noastre. Poţ
Poţi trăi şi fără să vezi adevărul, la fel şi cum poţ
poţi trăi fără să simţ
simţi apusul… dar cum?
Adevărul e dureros, necesar, se spune. Apusul, cred că este la fel de dureros, dar frumos.
Nuanţe, reflexii, culori prea vii pentru această
această lume mereu între viaţ
viaţă şi moarte, intensitatea îţ
îţi
arde sufletul şi e bine. Te ajută să înţ
înţelegi povara timpului, dar îţ
îţi lansează şi mii de alte întrebări
al căror răspuns simţ
simţi că te domină. În tot acest timp, Pământul se învârteşte. Şi nu în jurul
răspunsului, ci, cu siguranţă, în jurul emoţiei. Emoţia unui anume moment.
O astfel de emoţie au trăit-o şi participanţii la activitatea propusă şi realizată, în luna ianuarie
a anului 2017, de Şcoala Gimnazială ,,Pan M. Vizirescu” din satul oltean Braneţ, comuna Bîrza,
desfăşurată sub titlul ,,Pan Vizirescu – plutind etern între Pământ şi Cer”. Un număr considerabil
de iubitori de cultură, dascăli, studenţi li s-au alăturat gazdelor acestui eveniment, care s-a dorit a
fi unul comemorativ dar şi aniversar, desfăşurat în satul natal al scriitorului Pan M. Vizirescu.
Comemorativ pentru că se împlineau 17 ani de când a plecat spre veşnicie acest apostol al
neamului românesc, aniversar pentru că începând cu acest an şcolar, unitatea şcolară din satul
Braneţ îi va purta numele pentru totdeauna fostului său elev din secolul XX, Pan M. Vizirescu.

Foto.2. Scriitorul Pan M. Vizirescu (preluare TVR1)

La om, totul trebuie să fie frumos: şi chipul, şi îmbrăcămintea, şi gesturile şi ţinuta şi sufletul
şi gândurile. Este suficient un surâs al vieţii pentru ca totul să recapete sens… Nimic nu se
întâmplă înainte de a fi visat…
Evenimentul a debutat cu o slujbă religioasă pentru pomenirea scriitorului, realizată de
părintele Constantin Constantin, din Bulzeşti, satul natal al altui scriitor oltean, Marin Sorescu,
după care au urmat mai multe discursuri, comunicări, luări de cuvânt, toate pentru omagierea şi
prezentarea publicului asistent, într-un mod inedit, aşa cum nu l-au cunoscut pe acest mare
scriitor creştin, ,,ultimul gândirist” român, cum i s-a mai spus.

Foto.3. Aspecte din timpul activităţii (28 ianuarie 2017, Braneţ-Bîrza, Olt)
 Din dragoste nu murim, ne naştem… Au fost prezentate lucruri inedite despre scriitorul
oltean, evidenţiindu-se toate treptele devenirii sale: de la copilărie, adolescenţă, la maturitate.
Dacă despre suferinţa prin care a trecut şi opera pe care ne-a lăsat-o moştenire, participanţii mai
aflaseră câte ceva pe parcursul activităţilor culturale desfăşurate încă din anul 2013, despre
iubirile scriitorului puţine lucruri erau cunoscute.

Foto.4. Aspecte din timpul activităţii (28 ianuarie 2017, Braneţ-Bîrza, Olt)
 Pan M. Vizirescu, a fost om. El nu doar a suferit, datorită unei nedrepte sentinţe şi regim, ci
a şi iubit! Fiecare om este un cimitir de intenţii nerealizate. Viaţa poate fi trăită oriunde, decorul
nu are nicio importanţă, esenţială este intensitatea. Există o viaţă ce se vede şi o alta,
necunoscută celorlalţi, ce ne aparţine întru totul. Asta nu înseamnă că una este morală şi cealaltă
nu, sau că una este permisă şi cealaltă interzisă…
Iubirea profundă aduce dureri mari…Durerea o poţi încerca în singurătate, însă bucuria pentru a
o cunoaşte într-o măsură deplină trebuie să o împarţi cu cineva. Suferinţa presupune speranţă de
eliberare. Ea dă un scop vieţii. Şi important în viaţă e să urmăreşti un scop, nu să-l atingi!

Foto.5. Scriitorul Pan M. Vizirescu (preluare TVR1)

Sunt unele iubiri, dacă nu toate, care înseamnă mari predestinări, atunci anume când două
fiinţe se regăsesc împotriva lor înseşi…Nu toţi oamenii au bucuria sau durerea asta …Când
terminase clasa a şaptea, în timpul vacanţei Pan a trăit primii fiori ai dragostei cu una dintre cele
mai frumoase fete, tot din clasa a şaptea a liceului de fete din Slatina. Totul era minunat. Parcă
cerul şi întreaga lume era făcută doar pentru ei. O, cât de frumoasă era fata cu codiţe lungi,
unduioase, cu faţa albă, cu bujori în obrăjori şi cu guriţa gata să primească sărutarea. Şi Pan era
arătos. De statură mijlocie, puternic, suplu, cu privirea puţin visătoare, cu părul bogat ondulat,
care-i încadra faţa, respectuos, plin de har şi sfios în acelaşi timp.
- Mă scuzaţi domnişoară! a îndrăznit el să se apropie de fată după câteva schimburi de priviri
pe strada principală, Lipscani, din Slatina. Vă rog să primiţi acest mic bucheţel de flori din
partea mea. Fata îi mulţumi şi aşa începu prietenia între ei, cu plimbări pe aleea Oltului, cu
primele îmbrăţişări şi sărutări. Totul era minunat. Parcă cerul şi întreaga lume era făcută doar
pentru ei. O, cât de frumoasă era fata cu codiţe lungi, unduioase, cu faţa albă, cu bujori în
obrăjori şi cu guriţa gata să primească sărutarea. Şi Pan era arătos. De statură mijlocie, puternic,
suplu, cu privirea puţin visătoare, cu părul bogat ondulat, care-i încadra faţa, respectuos, plin de
har şi sfios în acelaşi timp. Atunci s-au născut primele lui poezii de dragoste dăruite celei pe care
o iubea şi care-l iubea la rându-i. Nopţile erau pline de visuri, stelele numai lui îi zâmbeau …şi
timpul care se scurgea atât de încet până la întâlnire şi atât de repede după aceea… Nu se ştie
unde i-ar fi condus fiorul dragostei, al îmbrăţişărilor şi al săruturilor, de care ei nu se mai săturau,
dacă n-ar fi intervenit părinţii la timp, pentru a pune capăt acelei idile. Era şi timpul. Se apropia
sfârşitul vacanţei şi tânărul Vizirescu a plecat la Craiova.
După obţinerea licenţei la Universitatea din Bucureşti a plecat la Cernăuţi unde a fost numit
suplinitor şi apoi profesor de Limba şi literatura română la Liceul Militar. Aici avea să rămână
timp de şapte ani până în 1937. Domiciliul şi l-a fixat la distinsul colegul, profesorul Alexandru
Morariu, la propunerea acestuia care era descendent al unei vechi familii de intelectuali bănăţeni.
În casa profesorului, Pan a fost primit de soţia acestuia Tilcia Morariu, Leca cum o numeau cei
din jur. Femeia care a dat naştere la trei copii avea un corp minunat, un ten ca de lapte, ochi mari
expresivi, buze frumos conturate gata să surâdă şi mâini cu degete lungi, frumoase, de pianistă,
pentru că asta şi era. Ea lucra la Teatrul Naţional din oraş. Putea, oare, să rămână indiferentă
inima tânărului poet şi scriitor, îndrăgostit de frumos? Nici vorbă. Dar femeia? Şi ea cu timpul s-
a lăsat sedusă de tânărul scriitor şi el fără cusur, care-şi exprima stările sufleteşti doar în poezii,
unele dedicate şi ei. În 1932 o mare nenorocire s-a abătut peste familia Morariu, profesorul
Morariu a fost răpus de o boală cumplită, febra tifoidă, decedând. Cu timpul, între Pan şi Leca s-
au stabilit relaţii mai strânse şi femeia n-a rămas rece faţă de tânărul îndrăgostit.
O, cât ar fi vrut Pan să se căsătorească cu Leca dar aceasta n-a acceptat să se mărite a doua oară,
pentru a nu ştirbi amintirea tatălui din mintea copiilor. Aşa că s-au iubit în taină şi clipele lor
intime au fost pline de satisfacţii şi iubire care au rămas pentru toată viaţa.
Pan se va mai întâlni cu Leca şi după 1940, atât la Cernăuţi dar şi la Slatina unde aceasta se
refugiază împreună cu cei trei copii din calea ocupaţiei sovietice, fiind cazaţi în casa familiei
Vizirescu. Din 1944 se mută în alt oraş şi Pan nu v-a mai afla nimic despre ea…
,,Anotimp de poveşti cu ochii înzăpeziţi de stele – iarna – domneşte suveran. Miroase iar a
cetină şi e rost de bucurie nouă în cămara sufletului. Ninge cu stele albastre şi diafane lunecând
pe ţurţuri. S-au spulberat alţi ani din viaţa mea şi mi-au lăsat în suflet gânduri şi trăiri
O jumătate din noi s-a destrămat într-o clipă!”
profunde…O clipă!”
Despre viaţă şi iubire nu se poate scrie decât cu un toc înmuiat în lacrimi…
La zece zile după evenimentele din 23 august 1944 Pan părăseşte Bucureştiul şi revine la
Slatina. Cea care-l v-a însoţi până la marginea Bucureştiului este pictoriţa Mica Şerbu, colega sa
de la redacţia revistei ,,Muncitorul român”. Aceasta era o tânără delicată, foarte talentată şi plină
de încredere în el. Se oferise să-l cazeze chiar la fratele său care era medic militar la Sibiu.
Ani de zile s-a gândit la aceasta … nici ea nu s-a mai căsătorit…Revenind la Bucureşti …Ca o
rază de soare a fost întâlnirea cu Mica Şerbu, pictoriţa, care cu 24 de ani în urmă îl condusese, în
drumul lui din Bucureşti spre casă…Nu se mai văzură de ani şi ani, dar în adânacul sufletului lor
nu se despărţiseră niciodată; se recunoscură numaidecât, ca şi când abia cu o zi înainte şi-ar fi
luat rămas bun. Revederea, mult dorită şi îndelung aşteptată, a fost emoţionantă. Pan ţinea mâna
fină a pictoriţei şi nu-i venea să creadă că o are în faţă. Își lipi obrazul de lacrimile lui – și
rămaseră fără grai, strânși unul în altul de gândul despărțirii, ca un pom umed de sevă, despicat
în două… Sunt oameni făcuți ca să iubească o singură dată în viață lor și alții făcuți să fie iubiți
pentru totdeauna…Stările lui sufleteşti se transmiteau Micăi şi amândoi tăceau îndelung,
vorbindu-şi doar din priviri. Lasă-mă să am grijă de tine! Vreau să-ţi sărut rănile provocate de
iubiri pierdute şi să mă gândesc personal să nu apară altele noi…Vreau să te cuprind în braţe în
nopţile prea pline de singurătate şi să am grijă să nu mai existe zile în care să nu zâmbeşti.
Căci, Doamne, ce frumos eşti când zâmbeşti! Eşti, de altfel, frumos şi când taci. Tu şti să taci
sublim, cuminte. Aproape că nu-mi pasă la ce gândeşti în clipele în care priveşti în zare! Pan
trăia dincolo de viață, privind și ascultând două ninsori care se oglindeau: cea de la fereastră și
cea din el…Blândă ca de obicei, ea era tristă ca de obicei, dar nimeni nu știa, căci ea zâmbea ca
de obicei. Când îţi scrii cea mai frumoasă pagină în cartea vieţii tale, soarta cu veşnica ei ironie
varsă cerneala peste foile care urmează… Idila reîncepută s-a reluat prin scrisori şi întâlniri la
Bucureşti şi chiar la Slatina…Pan nu a putut să-şi explice de ce relaţia lor, care între timp se
transformase în iubire, s-a întrerupt fără a se finaliza prin căsătorie la care toţi ai casei se
aşteptau… Purta o vină, desigur, aceea că n-a insistat îndeajuns. Sfiala, care l-a însoţit toată viaţa,
i-a jucat şi aici festa. Sufletul lui tânjea, suferea, dar nu putea face nimic. Mica s-a retras din
cercul lui de cunoştinţe şi prieteni…
În inimă pot exista lacrimi care nu ajung până la ochi…E bine să ne cultivăm acea
,,resemnare” în faţa vieţii şi să acceptăm că bogăţia ei poate consta mai mult în intensitatea
trăirilor decât în multitudinea întâmplărilor. Această conduită poate tămădui – uneori –
nefericirile şi înfrângerile.
Într-un anumit sens, ești mai bătrân când ești tânăr și mai tânăr când ești bătrân. Avea
dreptate Picasso cănd spunea că ,,îți trebuie mult timp ca să devii tânăr”. Trist este că destinul
nu ne dă aproape niciodată indicii asupra importanţei unei întâlniri cu o persoană sau alta…Câtă
luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă…În aritmetica iubirii, unu plus unu fac totul, pe
când doi minus unu este egal cu zero…Ultimul rămas bun, în dragoste, este acela care nu se
spune…
Pan revine în societate, unde era privit cu mult interes… aici o întâlneşte pe Tutu
Georgescu, văduva marelui dirijor George Georgescu, o femeie frumoasă, rafinată care nu se sfia
să cucerească inimile bărbaţilor, rămânând rece şi distantă… Pan se îndrăgosteşte de Tutu
Georgescu, participând la reuniunile pe care aceasta le organiza când se afla la Bucureşti.

Foto.6. Tutu Georgescu

Aceasta a fost iubirea lui până la sfârşitul vieţii, întreţinută şi prin scrisori în timpul când Tutu se
afla la reşedinţa ei din Paris. Scrisorile şi Poeziile închinate acestei doamne pot constitui romanul
de dragoste al poetului din ultima parte a vieţii…Viaţa nu este o enigmă ce trebuie dezlegată, ci o
realitate care trebuie trăită…Tutu Georgescu îl va conduce la Slatina pe ultimul drum spre
eternitate…După opt ani poate…s-au întâlnit din nou !!!
În toate poveştile de dragoste există întotdeauna ceva care ne apropie de eternitate şi de
esenţa vieţii, pentru că poveştile de dragoste conţin toate tainele lumii…Când nu-ţi rămâne decât
Dumnezeu, vei descoperi că Dumnezeu îţi este suficient…Sunt rare momentele în viaţă când
Dumnezeu te cheamă acasă! Scriitorul Pan M. Vizirescu a revenit acasă…ca un arbore va fi sădit
în Braneţul său natal! În sat este aşteptat pentru învrednicirea sufletului… Acasă este acolo
unde ţi-e inima…

Foto.7. Scriitorul Pan M. Vizirescu (preluare TVR1)

Bibliografie:

Nina Cosmulescu - Pan M. Vizirescu – O viaţă pentru o idee , Editura Sitech, Craiova, 2014;
Pan M. Vizirescu -Coloane care cresc necontenit - portrete eseistice, Editura Timpul, Iaşi, 1999;
Pan M. Vizirescu -Orizonturi lirice, Editura Fundaţiei ,,Universitatea pentru Toţi”, Slatina, 2003;
Pan M. Vizirescu -Armonii inedite, Editura Fundaţiei ,,Universitatea pentru Toţi”, Slatina, 2003.