„Noi toţi ne tragem din Mantaua lui Gogol”

M. Dostoievski

MANTAUA LUI GOGOL

Anul V, nr. 23-25, iulie 2017 – martie 2018
Revistă de cultură şi atitudine

Lavra Poceaev, văzută din partea de sud

Mihaela HERBIL

studii literare ● evenimente culturale ● proză ● teatru ● poezie ● umor

1
 REDACŢIA

Redactor şef:
Mihai Hafia Traista

Secretar de redacţie:
Valentina Bărbulescu

Redactori:
Mihaela Herbil
Ioan Herbil
Corneliu Irod
Dan Ioan Marta

Tehnoredactare:
Mihai Hafia Traista

Adresa redacţiei:
Str. Măgurei, nr. 1-5, bl. D1, sc. A, et. 2, ap. 47, sect. 5, Bucureşti
Telefon: 0725 057 251
e-mail: mantaualuigogol@gmail.com

Arhiva revistei o puteți găsi pe siteul Uniunii Ucrainenilor din România

http://www.uur.ro/index.php/component/content/article?id=177

ISSN 2248 – 1192

ISSN-L 2248 – 1192

♣♣♣
În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspund, în mod direct, de conţinutul materialelor publicate
sub semnătura proprie.
♣♣♣
Materialele se trimit corectate, doar în format electronic, cu diacritice. Corectura nu se face la redacţie.
♣♣♣
Revista se difuzează direct prin redacţie în sistem ramburs.

Acest număr este ilustrat cu lucrările pictorului ucrainean Taras Șevcenko

2
 Mihaela HERBIL

DRUMUL DE LA IMPRESIONISMUL LUI MYCHAILO M.

KOŢIUBYNSKYI LA EXPRESIONISMUL LUI VASYLI S. STEFANYK

Impresionsmul şi expresionismul, curente artistice divergente, care

pornesc de la negarea naturalismului, converg spre arta non-obiectivă. Dacă
în cazul primului, lumea este percepută ca un complex de senzaţii şi impresii
căruia îi este negată implicarea eului contemplator, în cazul celui de-al
doilea, se doreşte o restabilire a raporturilor dintre lumea obiectivă şi
subiectul care o contemplă. Cu alte cuvinte, percepţia asupra lumii nu este
una empirică, pozitivistă, ci intuitivă, subiectivă. Deşi diferiţi în ceea ce
priveşte metoda surprinderii realităţii psihologice (a complexului trăirilor
umane), exhaustivă – Mychailo Koţiubynskyi şi laconică – Vasyli Stefanyk,
cei doi maeştri ajung să coincidă în ceea ce priveşte finalitatea vizată, şi
anume, conturarea cât mai exactă a profilului esenţei umane. Concludentă în
acest sens este observaţia lui Denys Lukianovyci cu privire la maniera stilistică a lui Stefanyk: „El [Stefanyk –
n.a.] este pictor. Din întreaga acţiune, alege întotdeauna un singur moment, sinteza. Acest moment reprezintă, de
fapt, tabloul complet căruia Stefanyk îi adaugă doar inscripţia animată de dialoguri şi dramatizată, deseori, cu
ajutorul mişcărilor vii şi nevrotice ale celor care au supravieţuit analizei” [6, 86].
Mychailo Koţiubynskyi, unul dintre cei mai originali prozatori ucraineni de la cumpăna secolelor XIX-
XX, a militat pentru reformarea prozei ucrainene în direcţia modernistă a literaturii europene. Criticul Serhii
Iefremov îl vede ca pe „un om de cultură până în cele mai mici detalii, european din cap până-n picioare, un
adevărat aristocrat al spiritului” [2, 544]. Scriitor erudit, Koţiubynskyi şi-a impresionat contemporanii şi prin
cunoştinţele solide din domeniul ştiinţelor naturii. Interesul deosebit pentru tainele naturii şi relevarea
interdependenţei dintre om şi mediu l-au provocat să observe, într-o manieră ştiinţifică şi, deopotrivă, filosofică,
lumea înconjurătoare (din acest motiv, şi-a câştigat şi supranumele «сонцепоклонник»).
Însă nu doar farmecul lumii materiale l-a inspirat în creaţia sa artistică, ci şi cultura şi mentalitatea
diferitelor popoare. Vizitând mai multe locuri exotice, printre care Basarabia, Crimeea şi ţinutul huţul, şi fiind
impresionat de frumuseţea acestora, Koţiubynskyi scrie o serie de povestiri inspirate din viaţa moldovenilor
(«Для загального добра», «Пе-коптьор», «Посол від чорного царя», «Відьма») şi din cea a tătarilor («В
путах шайтана», «Дорогою ціною», «На камені», «У грішний світ», «Під мінаретами»).
Povestirile şi nuvelele perioadei timpurii («Ціпов'яз», «На віру», «П'ятизолотник», «Ялинка», «Для
загального добра» etc.), axate pe tema asupririi naţionale şi sociale a poporului ucrainean, poartă amprenta
realismului. Chiar din prima operă a lui M. Koţiubynskyi, «Андрій Соловійко, або Вченіє світ, а невченіє
тьма», se pot remarca trăsăturile scriitorului-realist. Unul dintre cercetătorii vieţii şi operei sale, P. Fylypovyci,
leagă maniera timpurie a scriiturii acestuia de creaţia şevcenkiană: „Fiecare dintre cele patru capitole ale
povestirii are câte un epigraf din Şevcenko, iar acest lucru nu este doar o chestiune de ornament, ci, se poate
spune, reprezintă scheletul formal şi ideologic al întregii povestiri” [4, 102].
Maniera stilistică a scriitorului traversează două etape majore înainte de a ajunge la stilul care-l va
consacra şi-i va asigura un loc aparte pe arena literaturii şi culturii ucrainene. În primele sale opere, care coincid
cu prima etapă, se simte influenţa realismului etnografic al lui Ivan NeciuI-Levyţkyi, iar, cu timpul, cea a
realismului psihologic al lui Panas Myrnyi. De la scriitorii din vechea generaţie, Koţiubynskyi preia tematica,
experienţa lor artistică în ceea ce priveşte zugrăvirea situaţiilor de viaţă, a tipurilor, precum şi capacitatea de a
sublinia detaliul caracteristic. Însă, după cum mărturiseşte scriitorul însuşi în scrisoarea adresată lui
M. Staryţkyi, tematica satului s-a dovedit a fi insuficientă pentru intenţiile sale creatoare: „Timp de un secol,
literatura noastră [...] s-a inspirat, cu precădere, din lumea satului. Ţăranul, condiţiile de viaţă, psihologia lui
simplă, în cele mai multe cazuri, reprezintă aproape întregul tărâm pe care lucra fantezia. [...] Educat în spiritul
celor mai bune modele ale literaturii europene contemporane, bogată nu doar ca tematică, ci şi ca procedee de
prelucrare a subiectului, cititorul nostru inteligent are dreptul de a spera şi din partea propriei literaturi la un
câmp mai larg de observare, la o zugrăvire fidelă a variatelor aspecte ale vieţii, nu doar a unei singure categorii
sociale” [4, 103].
Nici cea de-a doua etapă a parcursului său literar, când înclina spre naturalismul francez, în special cel
al lui Guy de Maupassant, nu corespundea profilului său creator, deşi această manieră îi permitea ceva mai mult
să recreeze reţeaua de stări şi trăiri conflictuale. Analizând traiectoria parcursă de Koţiubynskyi în ceea ce
priveşte perfecţionarea manierei şi a procedeelor stilistice folosite, S. Iefremov consideră că „realismul

3
ucrainean i-a oferit o fundamentare solidă şi o luciditate a gândirii, iar naturalismul francez i-a prilejuit o analiză
a frumosului, pe care doar ochiul artistului îl poate capta. La toate acestea, [Koţiubynskyi – n.a.] a adăugat de la
sine acea capacitate profundă de a surprinde psihologia eroilor şi de a contura imaginile estetice, [...] un
aristocratism al spiritului, o neobosită căutare a luminii, frumosului, idealului – toate acestea nu-i aparţin decât
lui Koţiubynskyi însuşi, este bunul său personal, neîmprumutat” [2, 540].
Doar abandonând cele două procedee (etnografic şi naturalist), corespunzătoare celor două etape,
Koţiubynskyi devine el însuşi, iar acest fapt este evident, înainte de toate, în confruntarea operelor scrise în
manieră realistă cu cele din perioada maturităţii artistice: «Ціпов'яз» şi «Fata morgana», respectiv, «Поєдинок»
şi «Дебют». Ceea ce uneşte aceste două tipuri de povestiri este tema, pe de o parte, şi psihologia personajelor,
pe de alta, însă diferenţa imensă este dată de jocul subtil al nuanţelor estetice pliate pe o structură determinată.
Căutările insistente ale metodelor de relevare a complexităţii profilului uman îşi găsesc rădăcinile în
literatura europeană. Filtrând experienţa scriitorilor europeni (G. Maupassant, M. Maeterlinck, H. Ibsen,
A. Strindberg) prin propria-i percepţie artistică, Koţiubynskyi propune un nou tip de abordare a conţinutului
ideatic, ce presupune sintetizarea, la cel mai înalt nivel, a conceptului de „frumos”. Pe lângă interferenţa
subiectului ales cu o profundă analiză socială şi psihologică, cu maniera impresionistă de construire a scriiturii şi
cu un limbajul liric de factură populară, scriitorul îmbină armonios cele mai subtile nuanţe ale psihologiei
umane cu procesele complexe ce au loc în natură. Altfel spus, opera literară, înţeleasă în sens hegelian,
reprezintă acea sinteză indisolubilă dintre idee şi formă.
Astfel că, treptat, se produce trecerea la impresionism („a vedea – a simţi – a exprima”) [1, 399], stil
care-l caracterizează pe deplin şi care-i va marca, de-acum încolo, creaţia literară. Mărturie în acest sens stau
povestirile scrise între 1906-1912: «В дорозі», «Коні не винні» şi nuvelele «Intermezzo», «Persona grata»,
«Fata morgana», «Лист», «Подарунок на іменини» etc., în care se poate observa particularitatea originală a
metodei sale de creaţie, ce constă în analiza fină a complexului trăirilor umane în detrimentul zugrăvirii
aspectelor mărunte ale vieţii.
În nuvelele impresioniste ale lui Koţiubynskyi – poeme ale sufletului, stenograme originale ale trăirilor
eroului liric, – descrierile detaliate fac loc aluziilor laconice, neconcretizate, ce-şi pierd conturul în lumina
difuză a realităţii. De exemplu, imaginile vizuale şi auditive din nuvela de factură impresionistă, «Intermezzo»,
se substituie celor clasice, descriptive (imaginea oraşului este asociată cu un „animal cu mai multe capete”, în
timp ce ferestrele clădirilor par „mii de guri negre”). Totodată, un rol deosebit îl joacă monologul eroului ce
aminteşte de cursul haotic şi amorf al conştiinţei: „Şi oamenii merg. Primul, al doilea, al treilea, şi tot aşa, la
nesfârşit. Duşmanii şi prietenii deopotrivă, cei apropiaţi şi străinii, şi toţi îmi strigă în urechi cu urletul vieţii sau
al morţii, şi toţi îşi lasă urmele tălpilor în sufletul meu. Îmi voi acoperi urechile, îmi voi închide sufletul şi voi
striga: Accesul interzis!” [3, 65]. Perioada când a fost scris «Intermezzo» a fost una a represaliilor autocraţiei
ruse împotriva revoluţionarilor (pe lângă «Intermezzo», Koţiubynskyi scrie o serie de povestiri dedicate
evenimentelor revoluţionare de la 1905, în care sunt relevate personaje aflate în situaţii extreme, limită: «В
дорозі», «Він іде», «Сміх», «Невідомий», «Persona grata», «Подарунок на іменини»). Nuvela reflectă
impresiile autorului din perioada dintre 1905-1907, mai exact, epuizarea stării sale sufleteşti şi empatia faţă de
suferinţa oamenilor. Această acumulare de trăiri conflictuale duce la saturaţie, aproape la ură faţă de oameni.
Conştientizând anormalitatea gestului său de a savura o prună coaptă în momentul în care află că revoluţionarii
au fost spânzuraţi şi ucişi în revoluţie, eroul liric se cutremură. Decis să-şi vindece sufletul de indiferenţă,
protagonistul caută refugiul în natură.
Nuvela «Intermezzo» redă, gradual, întreaga gamă a sentimentelor şi trăirilor autorului, iar ca gen
înclină către eseu, în cazul de faţă, cu caracter beletristic, în care, pe primul plan, se situează personalitatea
autorului. În literatura europeană, stilul eseistic a fost admirabil reprezentat de către D. Diderot, Voltaire,
H. Heine, T. Mann, J.P. Sartre etc., distingându-se prin expresivitate şi stilul aforistic. Opţiunea lui
Koţiubynskyi pentru acest gen literar mărturiseşte o bună cunoaştere a literaturii universale şi a mentalităţii
europene. Acest lucru demonstrează că literatura ucraineană de la începutul secolului al XX-lea nu era străină de
tradiţia europeană, de formele şi ideile acesteia. Fără îndoială, meritul lui Koţiubynskyi rezidă în relevarea, prin
procedeele limbii ucrainene, a caracterului complex al omului contemporan care-şi pierde armonia primordială
cu universul [2, 543].
Impresiile născute din realitatea înconjurătoare şi materializate, ulterior, în sentimente, stări, trăiri
reprezintă centrul organizatoric al nuvelisticii lui Koţiubynskyi. Arta poeticii sale presupune, pe lângă un lirism
profund, ritmicitatea şi armonia limbajului, măiestria descrierilor peisagistice, şi analiza profund psihologică a
caracterelor. Cu alte cuvinte, căutarea febrilă a frumosului în tot şi-n toate, fără a neglija şi alte fenomene fireşti
ale vieţii, duce la catharsis. Dacă menirea unei opere artistice este aceea de a purifica pasiunile cititorului şi de
a-l instrui în domeniul cunoaşterii, atunci putem afirma că scriitorul şi-a atins cu desăvârşire obiectivul.
Asemeni lui Koţiubynskyi, şi Vasyli Stefanyk a fost unul dintre scriitorii care au orientat literatura
ucraineană spre modernism. Creaţiile sale literare, elaborate de-a lungul a două perioade (prima, 1897-1901,
când scrie 30 de nuvele şi povestiri adunate în 3 volume («Синя книжечка», «Камінний хрест» şi «Дорога»)
şi cea de-a doua, 1916-1933, când apar 20 de nuvele ce au intrat în volumele «Земля» şi «Твори»), i-au adus

4
consacrarea nu doar în Ucraina, ci şi peste hotare, fiind traduse în polonă, germană, rusă, italiană etc.
Consistenţa expresionistă şi simbolistă a nuvelelor lui Stefanyk a suscitat interesul estetic şi ştiinţific al
cercetătorilor, începând cu Lesea Ukrainka, care a remarcat atât tonurile preponderent în negru ale siluetelor
creionate, cât şi încălcarea tradiţiei idealizării eroilor şi a acordurilor lirice ce însoţesc portretizările [5, 74], şi
continuând cu I. Franko, V. Lesyn, B. Lepkyi, M. Hryţiuta, D. Lukianovyci, S. Iefremov etc. [7, 94].
Delimitarea de scriitorii din vechea generaţie se produce mai ales în maniera portretizărilor: tipurile zugrăvite,
lipsite de orice nuanţă romantică sau miraculoasă, nu sunt nişte şabloane deposedate de individualizare, chiar
dacă, la prima vedere, par pasivi şi inerţi, ci sunt impregnate de o suferinţă vie, în faţa căreia cititorul nu poate
rămâne impasibil [5, 75].
Olha Kobyleanska a fost una dintre puţinii critici ai operei scriitorului care au identificat, pe lângă
culoarea (mai bine spus, non-culoarea) dominantă, neagră, motivată şi îndreptăţită de materialul ilustrat –
sărăcia şi necazurile ţăranului galiţian aflat la cumpăna secolelor – şi prezenţa albului, chiar dacă, la prima
vedere, ar părea că pentru lumină şi nuanţe deschise scriitorul nu a mai lăsat loc. Aşadar, negrul simbolizează
tragismului ce însoţeşte existenţa personajelor, iar albul – sufletul acestora, luminos în esenţa sa [4, 106].
Noutatea creaţiei lui Stefanyk, caracterizată de un profund sens conceptual şi ideatico-estetic, constă în
iniţierea unui tip de nuvelă minimalist, în care conţinutul dramatic acut este potenţat de laconismul exprimării.
Stilul minimalist ce caracterizează proza scurtă a acestuia i-a inspirat, cu precădere, pe tinerii scriitori din
Galiţia, ca şi pe cei din străinătate, impulsionând naşterea unei şcoli în cadrul căreia a fost continuat şi dezvoltat.
„Apostolii” esteticii minimaliste au preluat de la Stefanyk maniera de a scrie proză minimalistă în culori sumbre,
accentuând destinul ţăranului ucrainean, în speţă galiţian [2, 562].
Iniţiind un nou curent în literatura ucraineană, şi anume, expresionismul, mişcare literară ce presupune
înfăţişarea lumii din perspectivă strict subiectivă, Stefanyk atinge teme universale ale umanităţii care se între-
pătrund în creaţia sa irigată de sânge, durere, pierderi şi disperare: moartea («Діточа пригода» «Morituri»),
pierderea celor mai dragi fiinţe («Сини»), patriotismul («Марія»), supunerea omului de către om, injustiţia
(«Воєнні шкоди»), căutarea fericirii («Дід Гриць») etc. Căutarea şi aprofundarea unei realităţi psihologice în
detrimentul înregistrării evenimentelor exterioare surprinse în secvenţa lor logică reprezintă crezul oricărui
scriitor de orientare expresionistă. Ca reprezentant al acestui curent şi, implicit, ideologii, Stefanyk înlătură nu
doar elementele decorative etnografice, ci chiar şi descrierile acţiunilor, ajungând până la pauperizarea fabulei
nuvelei. Tinzând, aşadar, spre simplitatea dusă deseori la extrem, scriitorul recurge chiar şi la comprimarea până
la epuizare a posibilităţilor lingvistice. Toate acestea sunt însă compensate de dialogurile şi aluziile expresive.
În majoritatea nuvelelor sale, prin prisma dramelor individuale şi colective trăite de ţăranii ucraineni,
asupra cărora planează, încă de la naştere, sărăcia lucie, foametea şi moartea, Stefanyk condamnă întregul sistem
social al perioadei de după reformă [2, 561]. Astfel, în sfera lui de observare pătrund oameni aflaţi în situaţii
limită, iar tragismul ce înconjoară destinele acestor familii sau indivizi atinge cote maxime. Iată cum, de
exemplu, în nuvela «Святий вечір», este ilustrată povara singurătăţii: „Tremura pe cuptor [...] şi se lovea cu
capul de pereţi”, dar amintindu-şi că se afla în ajun de Crăciun, mama se adresează bătrânului păr de dincolo de
geam: „Colindă-mi, păruţule, colindă-mi, pentru că nimeni nu-mi va colinda în această seară [...] doar tu [...]”
[8, 27]. Atent cunoscător şi observator al psihologiei copiilor, scriitorul le dedică unele dintre cele mai lirice şi
emoţionante nuvele, «Новина», «Катруся», «Кленові листки», în care, considerându-le victime inocente ale
unui sistem putred care-i va sacrifica
inevitabil, empatizează cu suferinţa
acestora. În nuvela «Новина», este
relevat destinul tragic al unei familii de
ţărani, mai exact a unui tată şi a fiicelor
sale. Nuvela debutează cu deznodă-
mântul: Hryţi Letiucyi şi-a înecat fiica
cea mică, pe Doţika, pe când cea mare,
Handziunea, implorându-şi tatăl să o
cruţe, se salvează. Însă autorul nu-l
condamnă pe tatăl ucigaş pentru
abominabila faptă, ci demască
condiţiile sociale care l-au determinat
să ia o asemenea decizie radicală:
rămânând văduv cu doi copii minori
într-o societate care îi refuză dreptul
legitim la muncă, tatăl le vede pe cele
două fiice, „trupuri vii”, potenţiale
victime ale unui sfârşit iminent: „[...]
Terasa Lavrei Poceaev
doar patru ochi negri care erau vii şi
aveau o imensă greutate. Părea că acei

5
ochi cântăresc cât plumbul, iar restul corpului, dacă n-ar fi fost ochii, ar zbura precum o pană” [8, 56]. Dacă
până la săvârşirea crimei, tatăl cu cei doi copii trec neobservaţi de comunitatea în care-şi duc existenţa, nici
aceasta din urmă neavând nici posibilitatea, şi nici interesul de a le veni în ajutor, odată cu înfăptuirea
infanticidului, mica familie devine „vizibilă”. O altă nuvelă, «Кленові листки», este construită tot în jurul unei
drame de familie. Aducând pe lume cel de-al patrulea copil, mama se îmbolnăveşte, iar tatăl, disperat că-şi vede
copiii orfani de mici, se luptă cu neajunsurile ce au pus stăpânire pe familie. Presimţindu-şi sfârşitul, mama îşi
cheamă copiii la patul suferinţei, luându-şi rămas bun de la ei în cel mai liric şi emoţionant mod, prin cântec.
Cântecul despre frunzele de arţar duse de vânt nu este altceva decât o metaforă pentru destinele copiilor care-şi
vor lua, la un moment dat, zborul în lume. Misiunea de a o substitui pe mamă îi revine fratelui cel mare,
Semenko, în vârstă de şase ani. Dramatismul nuvelei este dat tocmai de faptul că cititorul poate intui lipsa de
perspectivă a destinului unui copil responsabilizat cu mult înainte de vreme, a unui copil fără copilărie [2, 561].
Marcat de fenomenul emigrării în masă a ţăranilor galiţieni peste ocean de la începutul secolului al XX-
lea, Stefanyk scrie nuvela «Камінний хрест» pe care o dedică acestora. Din mărturiile scriitorului, putem afla
că principala cauză care a provocat exodul populaţiei ucrainene a fost căutarea unei vieţi mai bune. În decursul
anilor 1890-1910, doar din Galiţia, au emigrat peste 300.000 de oameni, iar din satul natal al lui Stefanyk,
Rusiv, 500 de persoane. Prototipul eroului nuvelei este un consătean al lui Stefanyk, Ştefan Diduch (în operă –
Ivan Diduch), care a emigrat împreună cu familia în Canada. Înainte, însă, de a părăsi glia strămoşească, Ştefan
Diduch lasă pe bucata sa de pământ o cruce de piatră, cruce care există şi în zilele noastre în satul Rusiv şi care
simbolizează dramele sufleteşti provocate de dezrădăcinare [4, 107]. Nuvela reprezintă un studiu psihologic
profund asupra ţăranului ucrainean, galiţian în speţă, pe care condiţiile sociale îl determină să rupă legăturile
ancestrale cu pământul care-i asigura cândva existenţa (pe Diduch nu-l sperie munca istovitoare, căci aceasta dă
sens vieţii sale, ci lipsa acesteia). Gestul de a lăsa în urma sa o cruce de piatră pe dealul moştenit de la părinţi,
udat, de-a lungul vremii, cu sânge şi sudoare, are cel puţin două valenţe simbolice: pe de o parte, eroul îşi
îngroapă spiritul pentru a rămâne în satul său, alături de strămoşii săi, iar pe de altă parte, de a-şi continua
existenţa în memoria localnicilor de fiecare dată când aceştia vor vedea crucea.
Atunci când „eroii lui Stefanyk apar în faţa noastră ţintuiţi de mâhnire şi nevoi, se pare că suferinţa lor
a depăşit pragul răbdării”. Şi totuşi, „ei caută ieşire, speră, uneori recurg la gesturi extreme pentru a depăşi
situaţia disperată în care se află, fără succes însă” conchide M. Hryţiuta [6, 47]. Deşi sunt mutilaţi de viaţă şi
oprimaţi de lipsa oricărei perspective, eroii lui Stefanyk posedă o morală sănătoasă. Chiar şi atunci când corpul
cedează în lupta cu frigul şi foamea, puritatea sufletească străbate şi răzbate prin tenebrele unei existenţe
damnate la înfrângere [4, 107, 109]. Tocmai această scânteie a imaculării spirituale, de care vorbea
O. Kobyleasnska, împiedică omul să-şi piardă umanul. În concluzie, se poate afirma că forţa operei literare a lui
Stefanyk rezidă în acea îndrăzneală a autorului de a privi viaţa în ochi, înlăturând, în acelaşi timp, şi vălul de pe
ochii celorlalţi [2, 561].

Bibliografie:
1. Halyci, O., Nazarets, V., Vasyljev, Ie., Teorija literatury, Kiev, „Lybid'”, 2005.
2. Iefremov, Serhii, Istorija ukrajinskoho pysmenstva, Kiev, „Femina”, 1995.
3. Koţiubynskyi, Mychailo, Opovidann’a, novely, povisti, Kiev, „Veselka”, 1989.
4. Zadorojna, S., Bernadska, N., Ukrajinska literatura, Kiev, „Femina”, 1996.
5. Ukrainka, Lesea, Malorusskije pisateli na Bukovine // Zibrann’a tvoriv u dvanadc’aty tomach, Kiev,
„Naukova dumka”, vol. 8, 1977.
6. Lukianovyci, M., Nova fraza tvorčosti Vasylia Stefanyka // Vasyli Stefanyk u krytyci ta spohadach, Kiev,
1970.
6. Hryţiuta, M., Chudožnij svit Vasylia Stefanyka, Kiev, „Naukova dumka”, 1982.
7. Podliseţika, O.O., „Kaminnyj chrest” V. Stefanyka ta „Mif pro Sizifa” A. Kamiu: ekzystencijni vymiry, în
„Literaturni tradyciji: dialoh kultur ta epoch”, seria „Filolohični nauky ”, 2014, № 1. (p. 94-98).
8. Stefanyk, V.S., Povne zibrann’a tvoriv, în 3 vol., Kiev, „ANURSR”, 1954.

6
 Dan Ioan MARTA

ÎNTRE FRUMOSUL ARTISTIC ŞI FRUMOSUL NATURAL,

SUPRAVIEŢUIRI CARE SE REDEFINESC

Când ajungi în dreptul locurilor ştiute pentru a strânge

laolaltă fiecare dintre mişcările vieţii ce te-au lăsat pradă între-
bărilor, constaţi că acestea au vârste diferite, achiziţii
diferenţiate prin cauzalităţi ce ţin de domeniul mental şi fizic –
verificabile pentru unii, neverificabile pentru alţii.
Încrederea în cuvinte şi bucuria de a scrie devin pentru
poetul Mihai Hafia Traista materiale necesare construirii unui
adăpost trebuincios putinţei de a descrie fiece stare, fiece timp
deloc blând. Este adăpostul din care, privind spre o pupilă de
cer, fiecare trăire activă este măsurabilă şi comparabilă cu
propriul său visător, cu fiecare cuvânt recuperat de acesta pentru
povestea unor jumătăţi sau felii din viaţă- adăpost străbătut de
două culoare: al vieţii („drumul de mâine/ ce duce spre ieri”) şi
al morţii („ultimul popas”). Legate de aceste culoare şi având
un fel de protecţie vamală din partea poetului, temele dezrădăcinării eului („parcă aş fi din spiţa altui neam”;
„într-o lume bântuită de arginţi”), a copilăriei plus imaginea familiei, familie căreia îi datorezi felul în care
înţelegi şi dai măsură vieţii, a poetului („rob al poeziei”; „supus versului”), dar şi a iubirii sau a identităţii
naţionale – au formule de purificare a melancoliei printr-un lirism controlat.
Există o delicateţe în a mânui metafora, ca o garanţie că semnificaţiile, sensurile ce ne vor ajuta mai
târziu să înţelegem tranziţiile între idei şi simţuri sunt aplicabile şi pot deveni compensatorii, că nu întâmplător
fiecare poezie este dată cititorului spre păstrare. Totul în jur are propria sa valoare, propria sa însemnătate, o
urmă lăsată de fiecare acţiune umană ce se defineşte prin mărturisire. Dincolo de combinarea progresivă a
motivaţiilor (o includ aici şi pe aceea de a fi) ce compun temele, trăsătura majoră a volumului rămâne textul
devenit povestire prin selecţia evenimentelor şi aranjarea acestora. Acolo unde este nevoie de a dezlega un nod,
presupoziţia se subordonează experienţelor făcând loc unei construcţii discursive şi, automat, posibilităţii
lecturării pe cele două planuri: explicativ – mod de a gândi al autorului – şi interpretativ, în sensul de apropriere
al cititorului.
Stabilit prin valori fonice, travaliul propriei singurătăţi devine sursa stabilirii de noi şi noi roluri
corelative între terestru şi celest, lăsând să se desfăşoare liber orice potenţial sens despre cum înţelegem că
există alţii, despre cum un ce nu s-a întâmplat ar trebui să se întâmple, despre a se lua act de respingerea totală a
tot ce este rece, meschin. Abia apoi a-ţi imagina că, stând printre oameni, mai există nenumărate locuri ce pot fi
întinerite, umplute cu noima destinului rescris pentru care nu trebuie să plăteşti. Chiar şi atunci când, având
trăiri de copil, te porţi înţelept. Aici, la Mihai Hafia Traista, glisând între ce este permis şi ce este interdicţie,
orice expresie verbală a unei dorinţe pune în mişcare multiple sugestivităţi, detalii, aducând în prim plan
afinităţi personale dar şi, printr-o logică particulară, crearea unui sistem antropologic propriu pentru a găsi
acele formule ce menţin relaţia dintre a-mi da seama (mijloace artistice) şi acesta sunt eu (mijloace literare).
Astfel, fiecare căutare înlăuntrul său poate fi înţeleasă ca o contragreutate atârnată de dreptul la minune,
adevărul din afară putând fi modelat, orânduit prin tăieturi simbolice ce realcătuiesc confruntări, ţeluri sau
certitudini.
A identifica fiecare modificare survenită peste ceea ce părea a fi unic, a ţi-o închipui pe fiecare în parte
filtrată prin timp şi într-un mod definitiv, ca să constaţi că tot acest proces este atât de personal, că are propriul
său destin, propriul său mers.
Peste toate şi ţesută cu ani, ritmicitatea eliberărilor temporale prin sonoritatea şi formaţiunea lingvistică
a versului.
Tehnic vorbind şi ţinând cont de forma versului, graficul proiecţiei metrice sau fonologia propoziţiei,
poezia lui Mihai Hafia Traista stă sub semnul sistemului prozodic silabo-tonic şi al versului liber cu o bază
metrică foarte elastică. Vers liber-vers vorbit; vers silabic-vers cântat. Întâlnim, şi aici mă refer la silabe, timpi

7
uşori prin neaccentuarea acestora şi timpi grei prin accentuare, poezii ce pot fi segmentate pe propoziţii, ca un
fel de joc al compoziţiei, dar şi unele cu modificarea metrului ce întrerup o regularitate intuită de către cititor şi
care au ca proces de închegare împărţirea timpului pronunţiei, intonarea. Acest lucru ţine de construcţia logică a
poeziei sale. Întâlnim de cele mai multe ori rima încrucişată, dispunerea acesteia ţinând de intenţia stabilirii unei
norme proprii impuse în scop artistic pentru fixarea imaginii.
Pe de altă parte, metafora sau verbul său deloc monoton ne pun în faţa unui plan ideal şi a profilului
spiritual aparţinător poetului. Iar aici aş accentua pe faptul că religia rămâne nealterată în sufletul său, cu toată
dobândirea sentimentului şi adevărurile ei esenţiale, că făptuire înseamnă să gândeşti, să îndrumi spre o lume
mai bună. Şi aceasta nu este doar o temă formală introdusă în volum, ci este el însuşi; cu motivaţia creştină, cu
un ce înseamnă stare necesară sufletelor sau ce înseamnă să operezi liber pe terenul acelor naturi ce încă nu
cuprind educaţia spirituală. O lume unde nu ai cum să admiri, să displaci de la depărtare, ci, dincolo de
indiferenţa ce poate separa om de om, să făptuieşti în spirit creştin lucrul bun cu inimă şi gând. Doar descifrând
părţile rătăcirilor poţi ajunge la apropriere.

Seturile de dispoziţii sub semnul cărora scrie poetul Mihai Hafia Traista – unele ţinând de forţa
imaginaţiei, altele de analiza realităţilor pe care încearcă să le medieze – sunt cele care asigură circulaţia unei
etici suple în rândurile sale şi au caligrafia unor emoţii sincere. Toate elementele experienţei conştiente, de la
percepţie la reprezentare, se regăsesc în acest set.
Poezia sa este una compusă din realităţi puse deoparte, în care fiecare gând a avut timpul necesar să
crească, să-i fie un îndreptar pentru lucrul asupra formelor lumii în care trăieşte – o lume împărţită în diferite
climate.
Între viaţa sufletească străină şi trăirea personală ce funcţionează în baza unor legi proprii, interioare,
găsim imagini şi asocieri plastice care şi-au câştigat propria viaţă, dar al căror exponent a devenit. Şi, tocmai pe
această linie mergând, închipuiţi-vi-l cu mâna pătată de cerneala cuvântului scris pe trupul căruia operând
încearcă să-i găsească viitorul. Nu ar fi fost realizabil acest lucru dacă, în momentul plecării din locul natal,
asemenea unei mame, Rona nu i-ar fi pus drept pacheţel cu mâncare în geantă destinul de scriitor. Tocmai de la
acest pacheţel trăgându-i-se, ştim că nu a epuizat toată însufleţirea zilei de azi sau a celei de mâine şi nici
poezia de dinaintea lor, că are de prelungit viaţa câte unui vers ce nu vrea să se mişte de unul singur.

8
 Cristian Paul MOZORU
(Germania)

TRADIŢIE ŞI IDENTITATE, AZI: ADELA LUNGU-SCHINDLER

Fiindcă tradiţionalul şi specificul sunt, se pare, elemente aflate pe calea

volatilizării (să sperăm totuşi că nu!), ori, cel puţin, pe cale de a intra într-un
accentuat con de umbră, iată că încă mai există dintre aceia care luptă, cu toate
armele de care dispun, pentru împiedicarea fenomenului în cauză. Dar, pentru cazul
în care fenomenul nu va putea fi evitat, trebuie cel puţin încercat – pentru posteritate
– a se păstra în scrieri care, cine ştie?, poate odată, cândva, vor renaşte din propria
cenuşă.
Nu putem însă arunca piatra într-o direcţie anume. Fie că este vorba de
Uniunea Europeană, fie de lipsa interesului în vederea promovării propriilor tradiţii
ori de transformările periodice, ciclice, ce se pot petrece o dată la câţiva ani sau
chiar mai des, de la un an la altul (portul popular, măştile festivaliere etc.), toate împreună sau fiecare în parte,
parţial sau total, duc spre o înceată şi sigură transformare sau chiar apunere a ceea ce suntem ca popor, cultură, a
ceea ce ne defineşte ca civilizaţie. Împăcaţi însă, vrând-nevrând, cu această idee, poate este o normalitate
întâmplarea unor astfel de transformări (să nu le spunem – deocamdată? – dispariţii) şi nu trebuie uitat că ceea
ce suntem astăzi, la nivel mondial, sunt de asemenea consecinţele devenirilor/transformărilor unor civlizaţii ce,
în diferite colţuri ale lumii, au existat cu mult timp înainte, civilizaţii precum cea feniciană, sumeriană,
babiloniană etc.
Rămânând în actualitate, o astfel de acţiune de continuare a păstrării şi arhivării a ceea ce suntem astăzi –
pe lângă iniţiativele unor tradiţionalişti, folclorişti, de ieri ori de astăzi, din care trebuie amintiţi Simeon Florea
Marian, Emilian Novacoviciu (consider obligatoriu, cât şi locul potrivit, a menţiona o faptă culturală de
excepţie, anume reeditarea lucrării de referinţă a lui Emilian Novacoviciu, volumul Restituiri – Editura Eubeea,
Timişoara, 2013, ediţia a II-a), Petru E. Oance (Tata Oancea), Dumitru Jompan, Ioan Viorel Boldureanu, Ion
Căliman, Maria Vâtcă, ori scriitorii în grai, începând cu Victor Vlad Delamarina şi George Gârda şi continuând
cu (din nou) Petru E. Oance, Virgil(iu) Şchiopescu, Pătru Chira, Ştefan Pătruţ, Dimitrie Acea, Ion Ghera etc. –,
este urmată şi consolidată de Adela Lungu-Schindler prin cartea Practici carnavaleşti de Lăsatul Secului
(Editura TIM, Reşiţa, 2015), carte ce adună laolaltă observaţii şi cercetări asupra acestui fenomen cultural,
Lăsatul Secului.
Dar, după cum foarte bine observă şi argumentează autoarea, păstrarea tradiţiilor este greu menţinută
datorită schimbărilor suferite de la un an la altul: «Un carnaval interesant se ţine la Ciclova Montană, localitate
din imediata apropiere a comunei Ciclova Română. De astă dată măştile se îndepărtează mult de cele
tradiţionale. Cei ce se maschează sunt în cea mai mare parte copii, travestiţi în prinţi, prinţese, zâne, pădurarul
cu soţia sa (...), ţigan şi ţigancă, turc, sultan, cadână, în general personaje din lumea din basme. Ei se
îndepărtează mult de tot de ceea ce se înţelege prin cultura populară a râsului şi se apropie mai degrabă de
carnavalurile urbane contemporane. (...) Nu ne miră deloc ineditul acestui fenomen dacă spunem că populaţia
din Ciclova Montană este formată din aşa-numiţii „bufeni”, originari din Oltenia. Stabilindu-se de câtva timp
în Banat, ei au adoptat obiceiul pe care l-au înţeles doar la suprafaţă. Se maschează şi ei, dar carnavalul e
lipsit de dubla valenţă (moarte şi regenerare) a tuturor gesturilor.» (1) Acest aspect, al portului, pe lângă multe
altele, este unul extrem de important, autoarea atrăgând atenţia asupra îndepărtării de specific prin introducerea
în peisaj a tot felul de „măşti americane” ori auto-confecţionate, elemente ce contribuie la o transformare
treptată prin înnoire a tradiţiei, înnoire ce, în cazul aplicării în repetate rânduri, în final va duce la pierderea
totală şi crearea unei noi imagini, identităţi, chiar tradiţii.
Cartea Adelei Lungu-Schindler este construită pe un schelet logic, clar, cronologic şi cu un ţel
definitoriu precis, pornind de la oferirea definiţiei râsului, măştii, jocului, cele trei concepte principale ale cărţii,
purtându-ne în timp şi prin diferite culturi tocmai pentru a putea compara înţelesurile acestora, reducând apoi
aria de cercetare la zona Banatului de Sud, zonă pe care autoarea reuşeşte să o evidenţieze, ca mai apoi să fim
din nou întorşi în timp unde facem cunoştinţă cu desfăşurarea şi semnificaţia carnavalului popular „prin ochii”
lui Tata Oancea, analizându-i scrierile şi observaţiile făcute asupra temei centrale a cărţii, înaintea finalului,
autoarea specificând şi etalând, punctual şi argumentat, problemele receptării semnificaţiei carnavalului,
conflictul dintre viziunea arhaică, tradiţională şi cea modernă, concluzionând prin importanţa momentului
calendaristic al carnavalului, dar şi al rolului exact ce acesta îl are în definirea unei regiuni din punct de vedere
al specificului.
Un punct forte al lucrării, alături de multe altele, îl constituie faptul că studiul nu este unul brusc
încheiat, autoarea anexând întregii cercetări asupra fenomenului carnavalesc o însemnată cantitate de texte vii,
anume: interviuri, un fragment din scrierile lui Tata Oancea, dar şi o arhivă foto. Astfel, capitolul de interviuri şi

9
date culese direct de la cei aflaţi în mijlocul vieţii evenimentelor, dovedeşte un plus de originalitate, veridicitate
şi credibilitate al volumului ce autoarea îl propune, în sensul că este un fragment de istorie vie, o sursă imposibil
de contestat în ceea ce priveşte adevărul absolut asupra datelor, iar analiza scrierilor lui Tata Oancea în privinţa
temei volumului, aduce un plus de tărie în legătură cu datele păstrate de istorie „fiindcă dincolo de ceea ce
înseamnă ficţiune, scrierile în versuri sau proză semnate de Tata Oancea nu se abat niciodată de la o
dimensiune documentară a prezentării.” (2)
Găsindu-se mereu între studiu (scrieri şi articole, din păcate, prea puţine cu excepţia cadrului general,
cu privire la analizele aplicate strict pe localităţi, cum sunt, de exemplu, monografiile rurale) şi cercetare
practică (interviuri, fotografii, observaţii şi informaţii la faţa locului), Adela Lungu-Schindler propune o carte ce
de la sine se cere continuată prin viitoare studii şi cercetări care, la rândul lor, să se concretizeze în viitoare
volume de sine stătătoare după cum ea însăşi afirmă: „Aşa cum s-a putut vedea din capitolele lucrării,
carnavalul popular de Lăsatul Secului din Banatul de sud e un fenomen complex, de o deosebită actualitate. În
ciuda importanţei de care se bucură în comunităţile tradiţionale rurale (dar, cum am văzut, şi în comunităţile
urbane), carnavalul e încă neglijat de către cercetători. Bibliografia în legătură cu aceste practici este foarte
restrânsă, ea neputând exprima deplin fenomenul. Nădăjduim ca volumul de faţă să fie o contribuţie la
abordarea aprofundată a sa.” (3)
Această problemă a folcloristicii, a obiceiurilor străbune, a tradiţionalismului, în profunzimea ei, este
atât de complexă şi, în acelaşi timp, atât de fragilă încât, în prezent, argumentele pro şi contra în ceea ce îi
priveşte nemurirea sunt aproape egale, talerele balanţei fiind atent şi argumentat menţinute în echilibru, în acest
sens, dintr-o multitudine de argumente aduse problematicii, pot fi alese spre a fi enumerate exemplele lui Ion
Căliman şi Maria Filipoiu, exemple ce mai degrabă se dovedesc a fi, în cazul lui Ion Căliman, o constatare
personală susţinută pe baza propriilor observaţii şi cercetări, iar în cazul Mariei Filipoiu, un mod de a expune o
lecţie de istorie, de identitate culturală, de tradiţie creştină etc.
«În zestrea mentală şi comportamentală a omului de astăzi (recent) din comunităţile rurale, a omului
modern, dacă vreţi, putem constata, în grade diferite, o accentuată destrămare, destructurare a aşa-numitei
culturi de tip tradiţional, aspect constatat, personal, cu tot mai mare năduf, în mai toate ieşirile pe teren cu
scopul culegerii şi cercetării folclorului (cu precădere literar) din zona Făgetului. Mai pâlpâie, ici-colo, mai
ales în comunităţile colinare şi montane, reminiscenţe mai mult sau mai puţin fragmentate şi fracturate, ori
chiar denaturate, care apar ocazional în zestrea comportamentală a omului de astăzi, latenţe în orizontul
creativ al performerului de la ţară, care îi mai ostoieşte şi leagănă nostalgia legată de un stâlp al casei, al
vetrei şi satului (precum de un „poşiump”, „şciamp”, „neam”, „spiţă”) care, odinioară, simboliza trăinicie,
continuitate, sociabilizare sub zarea încăpătoare şi binefăcătoare a tradiţiei.» (4)
«După un obicei străbun, / în ritualuri creştine / revine Postul de Crăciun, / ce şase săptămâni ţine. //
La fel ca-ndepărtaţi strămoşi, / tinerii cu vârstnici petrec; / fii cu părinţi, finii cu naşi, / când vine „Lăsatul de
sec”. // Să sporească voia bună, / un simbol de împăcare, / oaspetele poartă-n mână; / după plac şi bunăstare.
// Gazdelor le înmânează / bucuroşi de revedere, / cugetul le îmbunează / când primite-s cu plăcere. // Toţi
petrec în voie bună, / de cu seară-n miez de noapte; / aşezaţi la masa plină / cu băuturi şi bucate. // Apoi alungă
cu focuri / şi zgomot de artificii, / de prin malefice duhuri / ce bântuie pe la răscruci. // Cei cu frică de păcate, /
adio spun veseliei / pentru-o lună şi jumate; / urmând dogmele credinţei. // Vasele ce sunt „de dulce”, / se
ascund pentru păstrare / până ce postul se duce / făcând loc la sărbătoare. // Credincioşii să îşi ducă / traiul
prin zi şi prin noapte, / în post ce le purifică / sufletele de păcate. // Cu distracţii amânate, / se exclud din
alimente: / băuturi alcoolizate, / carne, ouă şi lactate. // Doar dezlegarea la peşte / ce-i permisă din când în
când, / meniu îmbunătăţeşte; / prin vremuri, obicei ducând. // Şi petreceri zgomotoase / din post vor fi-nlăturate,
/ că din intenţii frumoase / pot degenera-n păcate. // Rugăciunea şi credinţa / în post, sunt prioritare / că
plăcerea şi dorinţa / te supun la încercare. // Viaţa-n post şi-n rugăciune / prin trăirea creştinească, / îndrumă
spre fapte bune, / cugetarea omenească. // Ritual să ducă-n vreme, / tinerii de azi şi mâine; / prin ale credinţei
dogme / să aibă parte de bine!» (5)
Vasta paletă de cercetare a autoarei – începând cu opera eliadescă, trecând prin literatura română şi
universală (cu precădere literatura franceză) şi culminând cu activitatea de cercetător în domeniul culturii
tradiţionale – pusă laolaltă cu o mai veche carte a ei, Perspective narative în basmul cult contemporan (Editura
TIM, Reşiţa, 2014), sunt paşi siguri în trasarea şi consolidarea unui nume ce cu siguranţă va fi reţinut de
dicţionarele şi enciclopediile ce vor veni.

1. Lungu-Schindler, Adela, Practici carnavaleşti de Lăsatul Secului, Editura TIM, Reşiţa, 2015, p. 116.
2. Lungu-Schindler, Adela, op. cit., p. 87.
3. Lungu-Schindler, Adela, op. cit., p. 132.
4. Căliman, Ion, Constatăm o accentuată destrămare, destructurare a aşa-numitei culturi de tip tradiţional
(fragment), în volumul ***Conceptul de cultură tradiţională (coord.: Angelica Herac şi Adela Lungu-
Schindler), Editura TIM, Reşiţa, 2017, pp. 97-98.
5. Filipoiu, Maria, Tradiţii creştine şi ritualuri populare româneşti , Editura Punct, Bucureşti, 2008, pp.
145-147 (poemul Datină la Lăsatul Secului).

10
Mihaela Larisa TRAISTA

MOTIVUL CĂLĂTORIEI ÎN LITERATURA VECHE

Motivul călătoriei a fost mereu prezent în literatura universală,
deoarece cititorul, întotdeauna, s-a lăsat atras și captivat de călătoriile
depărtate, peisajele necunoscute, animale uimitoare și frumusețile de nedescris
ale naturii, ale locurilor noi, exotice care provoacă interes, mister și pun în
mișcare imaginația cititorilor. Povestirile despre călătorie se bucură și în zilele
noastre de atenția cititorilor, iar astfel de creații care pot fi numite ,,călătorie”
sunt numeroase: de la jurnale de călătorie, la călătoria imaginară în lumea
fantasticului. Începuturile motivului călătoriei în literatură sunt înrădăcinate
încă din Antichitate. La început, călătoriile erau greu de distins față de notele
geografice, deoarece acestea erau narațiuni orale și povestiri care reprezentau
un caracter practic pentru călători. Mai târziu, au apărut și sub formă scrisă,
acestea situându-se la granița dintre geografie, istorie, etnografie și literatură. Conform definiției teoreticienilor
literari, motivul călătoriei în literatură este reprezentat prin notițele călătorului care conțin impresiile călătoriei,
descrierea experiențelor drumului, a obstacolelor, având drept scop oferirea cititorului de informații noi despre
ținuturi cunoscute. Descrierile stilizate a călătoriei reale sau imaginare sunt supuse sarcinii ideologico-artistice,
și anume, crearea aventurilor, utopicului, efectului filosofic1.
Conform opiniei Marinei Shadrina: ,,Călătoria este un gen literar care are la bază caracter
documentar (sau, mai exact, care tinde să fie pur informațional), autorul și eroul-călător sunt inseparabili, ei
sunt de fapt una și aceeași persoană; lumea literară a călătoriei reprezintă reflectarea realității, parametrii și
calitatea care sunt determinate de poziția subiectului (călătorul) în lumea obiectivă și a rolului cultural jucat de
personaj (om de știință, comerciant, ambasador).”2
Subiectele călătoriei sunt construite din diferite evenimente și circumstanțe care se formează în jurul a
două planuri principale: a drumului (procesul deplasării, mersul cu trenul, navigarea pe mare, înot) și a locului
(orice punct în care eroul se oprește la un moment dat). De categoria motivelor ,,tipice” și a evenimentelor călă-
toriei aparțin ,,accidentele, dezastrele naturale, bolile, pierderea documentelor, comunicarea cu alți călători”.
Spațiul călătoriei, de obicei, conține ,,vizitarea tavernelor, restaurantelor, mesele, cunoștința cu alte persoane,
înnoptarea la hotel, vizitarea orașului, distracțiile eroului principal. Unul dintre cele mai utilizate motive în
creațiile despre călătorie este motivul punctului vamal.”3
Cea mai cunoscută creație a literaturii universale despre călătorie este „Odissea”, atribuită lui Homer,
unde, pentru prima dată, într-o scriere literară, în jurul drumului se concentrează atât acțiunea, cât și tabloul
textului, iar cel mai important este faptul că dobândește dimensiune antropologică. Putem numi încă câteva
opere asemănătoare povestirilor despre călătorie. Între anii 1826-1831, H. Heine scrie ,,Imagini de călătorie”.
Aceste tipuri de secvențe sunt legate tematic de schițele artistice în care, în prim plan, se află chiar autorul și,
într-adevăr, rolul de observator curios și energic i se potrivește foarte bine. La baza acțiunii povestirii stă
călătoria lui Heine pe munții Harz. Este remarcabil faptul că autorul nu doar descrie peisajele văzute, ci își
exprimă și opiniile critice cu privire la viața socială, politică și culturală a țării sale natale4.
Călătoria cu elemente literare apare mai târziu, iar descrierile poetice ale călătoriei în literatura veche
servesc drept exemplu. Motivul călătoriei a fost foarte dezvoltat, în special, în Roma Antică și în Grecia, unde
reprezenta recordul călătoriilor folosindu-se de povești mitotogice și de elegii, pentru a proslăvi ținuturile
vizitate și atracțiile acestora. Elementele principale constau în descrierea locului, a climei, a aspectului și a
obiceiurilor locuitorilor, a aspirațiilor istorice și filosofice, a reflecțiilor autorului etc.
Cu timpul, apar și călătoriile ce prezintă un scop precis, fiind legate de comerț, diplomație și activități
științifice, militare și religioase. Întrucât fiecare religie avea locurile sale sfinte, aceasta a adus la apariția, în
literatură, a pelerinajului. Iar acest gen s-a bucurat de o mare popularitate.
În secolele XVII-XVIII, au devenit foarte populare jurnalele de călătorie. Autorii acestor jurnale
porneau în călătorie cu scopul de a-și îmbogăți cunoașterea, uneori în scopuri diplomatice, descriau detaliat
drumul, locațiile, obiceiurile, orânduiala gospodărească, distracțiile locuitorilor dintr-un anumit spațiu cultural.
Autorii nu doar notau cele văzute, ci își împărtășeau impresiile, experiențele trăite, faptele și reflecțiile. În

1
С. Абрамович, Лексикон загального та порівняльного літературознавства, Чернівці: Золоті литаври, 2001,
p. 419.
2
М. Г. Шадрина, Эволюция языка „путешествий”: дис. доктора филол. наук: 10.01.2001/ Шадрина Марина
Геннадьевна, М., 2003, p. 312.
3
С. Абрамович, op. cit., p. 85-88.
4
Ірина Володимирівна Гординська, Мотив мандрування в романі Ю. Андруховича „Дванадцять обручів”: http://
gordinskaya.ucoz.ru/load/0-0-0-7-20, (консультовано 23.01.2015).

11
secolele XVIII și XIX, literaturii vechi existente i se adaugă texte noi despre călătorie, care se nasc în urma
călătoriilor vizate sau celor care sunt efectuate pentru experiențe noi și divertisment. Diferite jurnale de călătorie
și note sunt un gen literar care a supraviețuit de-a lungul anilor. Pe autorii acestor lucrări nu îi interesa doar
natura și arhitectura locațiilor vizitate, ci și obiceiurile, tradițiile, ritualurile localnicilor. Deseori ei stabileau un
dialog cu cititorul pe diverse teme: culturale, literare, filosofice1.
O influență deosebită asupra dezvoltării scrierilor de călătorie a avut-o romantismul. Svetlana Chornous
afirmă: ,,Motivul călătoriei era adesea folosit de scriitori în propriile lor creații artistice. Poeții romantici, de
exemplu, căutau inspirația creatoare în locurile uitate de civilizație, în ținuturile curate, nepopulate. Astfel,
Scoția a devenit o sursă de inspirație pentru Anglia, iar pentru Polonia a devenit Ucraina. Astfel, în
romantismul polonez s-a născut școala ucraineană a romanticilor. Scriitorii polonezi deseori călătoreau pe
teritoriul actual al Ucrainei și în jurnalele lor de călătorie descriau peisajele pitorești, obiceiurile și tradițiile.
Astfel, în literatura polonă, motivul călătoriei s-a bucurat de o mare popularitate. Romantismul polonez,
dezvoltând idealul călătoriei sentimentale, a creat propriul model al acestui gen ca o experiență existențială.
Cea mai răspândită formă a însemnărilor literare despre călătorie în secolul al XIX-lea a fost călătoria
reprezentată prin pictură și grafică, care trecea de granițele genului poetic. Scopul acestei călătorii a fost
redarea locurilor văzute prin pictură.”2
În epoca romantismului, se dezvoltă și un alt tip de călătorie – notele exilaților. Dintre cele mai
importante note ale acestui gen, în literatura ucraineană, este jurnalul lui Taras Șevcenko, despre care Alexander
Jemhujnikov a scris astfel: ,,Îți lipsește curajul de a citi jurnalul său. Ceva mai groaznic, mai apăsător și mai
neliștitor decât atât nu îți poți imagina. Despre cum să ai o inimă bună, curată și să nu cazi, ci să înduri până la
capăt! Cum de nu a murit el în acest calvar, lung, indiferent și ucigător? Chinurile sale, prin durata lor, erau
groaznice și mai grele decât restul chinurilor pe care le poate suporta un erou al Ucrainei. (...) Citind celebra
scrisoare a lui Șevcenko se resimte doar o mică parte a existenței sale lipsite de bucurie, abia se înțelege, de ce
el nu poate povesti despre sine, dar luând în mână jurnalul, citindu-l cu siguranță toți vor înțelege motivul
tăcerii sale. La citirea fiecărui cuvânt te doare pieptul și inima e îndurerată, fiecare cuvânt e acoperit cu sânge,
eu unul mă opream din cititul acestor pagini sumbre. Rândurile jurnalului provoacă și suspine și gemete și
nevoia de a-ți liniști inima, aceste rânduri efectiv îți opresc respirația...” 3
Această imagine a exilatului care e forțat să-și părăsească locurile natale, fiind, totodată, fiul persecutat,
defavorizat, nevoit să se supună circumstanțelor, dar totuși cu un spirit de neînvins, ne este prezentată în
călătoriile din perioada respectivă. Textele sunt pline de aspirații partriotice pentru libertate, eliberarea de sub
jugul robiei.
Exilatul, emigrantul, omul de știință, turistul, diploma-
tul, reporterul și scriitorul sunt toți autori sub pana cărora s-au
născut povestirile despre călătorie. Fiecare dintre ei a creat
propriul său tip de călătorie care a depins de locațiile vizitate,
scopurile călătoriei, interesele și chiar de talentul autorului. Și
în cazul în care călătoria nu are o structură clară, adică început,
descrierea acțiunii, sfârșit, totuși categoria spațială este domi-
nantă și definitorie, ceea ce o deosebește scrierile despre călă-
torii de memorii, în care pe prim plan se află categoria
timpului. Irina Gordinska subliniază faptul că dacă primii
călători aveau un scop definit al călătoriei, fie că era vorba de
O biserică din Kiev acumularea de experiențe, pelerinaj sau vizitarea anumitor
monumente istorice, comuniunea cu natura etc., atunci ,,lipsa
scopului” din textele postmoderne, cu siguranță, caracterizează
criza culturală, dezamăgirea și respingerea viziunii asupra lumii. O astfel de călătorie fără scop, deseori, se
întâlnește în modelul postmodernismului din Occident. În versiunea postmodernismului slav, scopul călătoriei
este cel de căutare. Eroul-călător tinde, în primul, rând spre găsirea identității, găsirea propriului ,,Eu”, iar
motivul care deseori împinge eroul să înceapă călătoria este instabilitatea, pierderea locului individual în
societate, în cultură, conștiință ș.a.m.d. ,,Astfel, prin motivele călătoriei se înțeleg toți factorii psihologici și
fizici care determină omul să pornească în călătorie, precum și speranțele de a-și satisface nevoile și dorințele.
Motivul călătoriei în literatură este într-o schimbare continuă și se găsește sub diferite interpretări: călătoria,
turismul, pelerinajul, labirintul, fuga, nebunia, rătăcirea, întoarcerea etc.” 4

1
Світлана Чорноус, Еволюція жанру подорожі у польській літературі, www.irbis-nbuv.gov.ua/.../cgiirbis_64.exe,
(консультовано 23.01.2015).
2
Ibidem.
3
Віктор Дудко, Хто підготував першу публікацію щоденника Тараса Шевченка?:
http://dspace.nbuv.gov.ua/bitstream/ handle/123456789/24672/19-Dudko.pdf?sequence=1, (консультовано 23.01.2015).
4
Ірина Гординська Володимирівна, loc. cit.

12
Ștefan APOSTOL
NASTASIA – TEATRU

Regizor: Mihai Mălaimare

Text: George Mihail Zamfirescu
Asistent regie: Valentin Mihalache
Decor: Puiu Antemir
Costume: Oana Drăghici
Muzica: Răzvan Alexandru Diaconu
Coregrafie: Mirela Simniceanu
Lupte scenice: Ioan Albu
Instrumente: Aurel Buga
Gen: Tragicomedie
Durata: 100 minute
Studio: Teatrul Masca
Distribuitor: Teatrul Masca
Clasificare: AP16

Actori:

Cristina Panait – Nastasia, fata din Mahalaua veseliei

Eugen Fetescu – Vulpașin, șef de mahala, îndrăgostit nebunește de Nastasia
Robert Poiană – Luca, iubitul Nastasiei
Alina Crăiță – Safta, cântăreața
Maria Panainte – Paraschiva, fata în roșu
Laura Dumitrașcu – Vecina Nastasiei
Valentin Mihalache – Bețiv, soțul vecinei
Amalia Popa – Niculina, puștoaica
Alex Floroiu – Ionel, golan de mahala, admirator a lui Vulpașin
Alina Bondoc – Domnica, sora cea mare, femeia cu boa-ul
Cristiana Savu – Sultana, sora cea mică
Mădălin Mladinovici – Tănăsică, cârciumar
Mihai Mălaimare – Lăutarul

Înainte de a pătrunde în lumea Nastasiei, tre-

buie să vă propun o scurtă călătorie în lumea dramatur-
gului ce a scris această piesă de teatru, o tragicomedie
ancorată în mizera realitate a mahalalei bucureștene la
început de secol douăzeci.
George Mihail Zamfirescu (n. 1898, București
– d. 1939) a fost un scriitor român, continuatorul
speciei inaugurate în dramaturgia română de Mihail
Sorbul, comedia tragică, prin „Domnișoara Nastasia”
(1927), „Idolul și Ion Anapoda”. A debutat în 1918 cu
versuri publicate în „Literatorul”. A fost redactor la
„Facla”, „Adevărul” ș.a., conducător de companii
teatrale, director de scenă la Teatrul național din Iași
(1933-1939). Primul său volum, „Flamura albă”
(1924), cuprinde, tratate în spirit polemic, episoade de
război și din anii imediat următori. După volumul de
nuvele „Gazda cu ochii umezi” (1926) și „Madona cu
trandafiri” (1931), roman al mediului provincial obtuz,
Zamfirescu a conceput ciclul epic „Bariera”, dedicat
periferiei bucureștene și alcătuit din „Maidanul cu
dragoste” (1933), „Sfânta mare nerușinare” (1935),
„Cântecul destinelor” (1939) și „Bariera” (publicat
postum). Ciclul reconstituie, în tonalități realiste
alternând cu altele naturaliste și folosind analiza

13
psihologică, atmosfera pitorească și sordidă a periferiei bucureștene interbelice și relevă, în același timp,
contradicția dureroasă dintre setea de puritate, de fericire și mizeria materială și morală a locuitorilor ei.
Comedia tragică „Domnișoara Nastasia” (1927) este un emoționant tablou al aceleiași periferii, în care năzuința
eliberării oamenilor simpli din cătușile unei existențe sufocante se dovedește irealizabilă. A mai scris piesele
„Cuminecătura” (1925), „Idolul și Ion Anapoda” (1935), „Sam, poveste cu mine, cu tine, cu el” (1939),
culegerea de articole despre teatru „Mărturii în contemporaneitate” (1938).
Cu toate că a scris mult G.M. Zamfirescu a rămas în dramaturgia românească cu piesa „Domnișoara
Nastasia”, piesă ce stă la baza acestei piese, regizate de maestrul Mihai Mălaimare, la Teatrul Masca.

LA INCEPUT A FOST GESTUL

Nastasia trăieşte într-o lume săracă şi plină de durere şi frustrare, o mahala cu maidane de gunoi, cu
femei murdare şi beţivani” şi doreşte să scape de ea cu orice preţ. Singura ei speranţa este tânărul Luca care a
învăţat meserie într-un atelier de curelărie. El îi promite că o va scoate din sărăcie şi o va lua cu el. Totul ia o
altă întorsătură când Vulpașin, spaima mahalalei şi el pretendent la mâna Nastasiei, pe care tânăra nu îl vrea cu
nici un chip, îl omoară pe Luca. Înnebunită de durere, Nastasia decide că răzbunarea cea mai cruntă pentru
Vulpașin ar fi să se mărite cu el şi apoi să se sinucidă. Ea îşi pune în aplicare planul şi în noaptea nunţii, când
toată lumea petrece, este găsită moartă.
Aceasta este, pe scurt, povestea piesei… dar.. aici la Masca.. nu e întotdeauna atât de simplu, iar Mihai
Mălaimare, împreună cu echipa tânără de actori, ne demonstrează, încă odată, dacă mai era nevoie, ce înseamnă
să fii actor la Teatrul Masca și, de ce nu, ce înseamnă să fii actor complet.
Ca să
putem vorbi de
spectacol trebuie,
de fapt este
imperativ să vorbim
de ceea ce repre-
zintă Teatrul Masca
acum, după atâția
ani. Oficial, Teatrul
Masca a fost fondat
în data de 24 mai
1990. Ideea înfiinţă-
rii unui nou teatru a
apărut în decembrie
1989, atunci când se
prăbuşea un sistem
şi când inclusiv arta
îşi punea problema
renovării. Anca
Dana Florea, regizor şi Mihai Mălaimare, actor la Teatrul Naţional, la acea vreme şi cadre didactice la IATC I.
L. Caragiale Bucureşti au decis ca a venit momentul unui nou început. Iniţial teatrul a fost anunţat ca o iniţiativă
privată, dar foarte curând s-a dovedit că ar fi existat şanse minime ca ea să reziste şi au luat decizia să obţină
înfiinţarea Teatrului Masca, instituţie subvenţionată, aflată în subordinea Ministerului Culturii, lucru care, prin
semnătura D-lui Prim Ministru Petre Roman, s-a petrecut câteva luni mai târziu.
Fenomenul Masca a luat amploare odată cu nebunia actorului Mihai Mălaimare, atunci, la începutul
anilor ’90, când a luat decizia să renunțe la scândura Teatrului Național, și împreună cu o mână de oameni să
pornească la un asemenea drum. Toți, mai ales colegii de teatru, l-au văzut ca pe un paria, ca pe un nebun… dar,
există o expresie veche: râdeți voi, râdeți acum, căci la final nebunul va rămâne în picioare iar voi pe jos.
Această expresie este chintesența succesului și a faptului că, odată cu sacrificiile, cu munca asiduă și cu credința
într-o idee, fenomenul Masca și creatorul său, au reușit să devină un exemplu de teatru adevărat, cu actori
adevărați, compleți, numai dacă ne gândim la faptul că Statuile Vivante este un concept care i se datorează
maestrului Mălaimare, iar acum este un fenomen la nivel internațional.
Acum să ne întoarcem la piesa noastră și să pătrundem în lumea mahalalelor.
Cristina Panait este actrița ce-i dă viață Nastasiei, o tânără spectaculoasă prin tot ceea ce face pe scenă
cu acest personaj. Ceea ce nu v-am spus, și nu pentru că am omis, ci că nu am vrut, este faptul că atât Cristina,
cât și restul colegilor de scenă, în acest spectacol, ca de altfel în multe alte spectacole de la Masca, nu vorbesc,
sau o fac dar cu un minim de text. Cristina mai are la activ alte 6 spectacole, jucate cu casa închisă, pe scena de
la Masca, spectacole în care, la fel, face roluri de excepție.
În „Nastasia” totul este o emoție transmisă doar prin jocul total al corpului, arareori prin voce.

14
 Robert Poiană îi dă viață lui Luca, marea iubire, dar și marea dramă a Nastasiei, și tânărul acesta, la fel
ca și în „Romeo și Julieta” (spectacol non-verbal, pus în scenă tot la Masca), este impecabil, atât prin joc, cât și
prin atitudinea elegantă, uneori chiar imperială.
Eugen Fetescu este Vulpașin, șef de mahala, îndrăgostit nebunește de Nastasia, și dacă dramaturgul
piesei originale s-a gândit la un anume actor atunci când a creat acest personaj greu, determinant pe tot parcursul
piesei, Eugen Fetescu ar fi fost primul pe lista autorului, garantat. Eugen este Vulpașin, și Vulpașin este Eugen
Fetescu. Dacă este recunoscut pentru un ceva, regizorul și actorul Mihai Mălaimare, este că are sclipiri de geniu
și știe ce rol i se potrivește unui actor ca o mânușă, și acest rol este rolul lui Eugen Fetescu. Prin jocul non-
verbal, prin trăiri, prin gesturile sale, Eugen respiră, trăiește, există ca Vulpașin. Nu știu dacă ar fi să joace într-o
reiterare clasică, verbală, l-ar face la fel de bine, dar aici, în non-verbal este genial.
Alex Floroiu este micuțul Ionel, golan de mahala, admirator a lui Vulpașin, și dacă ar fi să mergeți să
vedeți spectacolul ar merita și pentru faptul că inimosul actor din Moinești face un joc de zile mari. Mic și-al
dracu’, cum s-ar spune în popor, cam așa este Alex în acest spectacol.
Restul echipei, ce completează lumea Nastasiei, din mahalaua bucureșteană este întruchipată de actorii
Alina Crăiță – Safta, cântăreața, Maria Panainte – Paraschiva, fata în roșu, Laura Dumitrașcu –Vecina Nastasiei,
Valentin Mihalache – Bețiv, soțul vecinei, Amalia Popa – Niculina, puștoaica, Alina Bondoc – Domnica, sora
cea mare, femeia cu boa-ul, Cristiana Savu – Sultana, sora cea mică și Mădălin Mladinovici – Tănăsică,
cârciumar. Ceea ce amplifică emoția acestui spectacol, dar mai degrabă o completează și pe alocuri chiar devine
un alt personaj principal, sunt luminile. Scenariul luminilor din acest spectacol este unul de-a dreptul genial, te
duce în poveste, îți dă mesajul, emoția, locul și cel mai important ajută actorii să ne transmită nouă,
spectatorilor, trăirile personajelor până în măduva oaselor. Echipa ce a stat la baza acestui spectacol, în spatele
scenei merită toate aplauzele și toată considerațiunea spectatorului avizat, sau mai puțin avizat. Ea este formată
din Asistent regie: Valentin Mihalache; Decor: Puiu Antemir; Costume: Oana Drăghici; Muzica: Răzvan
Alexandru Diaconu; Coregrafie: Mirela Simniceanu; Lupte scenice: Ioan Albu și Instrumente: Aurel Buga.
Muzica lui Răzvan Alexandru Diaconu a adus un plus original spectacolului, adăugând atunci când era
nevoie de tensiune, romantism, liniște, revoltă, ură, totul prin aranjamentele orchestrale și compoziția stilistică a
pieselor, în colaborare cu instrumentistul Aurel Buga.
Regizorul acestui regal teatral este actorul Mihai Mălaimare, care, de altfel, joacă în acest spectacol în
rolul Lăutarului. De vi-
ziunea regizorală a ma-
estrului Mălaimare nu
cred că mai e nevoie să
vorbim, ea fiind la baza
a tot ceea ce se
întâmplă, respiră, există
și trăiește în Teatrul
Masca de atâția ani.
Maestre jos pă-
lăria în fața forței interi-
oare pe care o aveți de
atâția ani pe scena din
„casa” domniei voastre,
Teatrul Masca!
Spectacolul, ca
și concluzie, este un
regal, din toate punctele
de vedere, și ar fi păcat
să nu mergeți să-l vedeți
acum, cât mai este în
stagiune, pentru că mai
este puțin din ea.

15
 Nicolaie Tony DINCĂ

OLTENI CU TRAISTA PRIN MARAMUREȘ

Spre sfârșitul lunii aprilie a anului de grație 2017, Mihai

Hafia Traista s-a întors în Maramureș, pe meleagurile de baștină. Și
nu a făcut-o singur, pe ascuns, ca un fur sau ca un necunoscut. A
venit cu alai de... olteni după Domnia-Sa, cum îi șade bine oricărui
voievod. Ori scriitorul Mihai Hafia Traista, după cum se știe, este
coborâtor din spița neatârnată a mândrilor voievozi de Maramureș.
Este de-i lui Ban(ffy), Drag(ffy), Dragoș, Bogdan, Sas și alții ca ei,
care mânuiau cu dârzenie și cu pricepere paloșul întru apărarea gliei
strămoșești. Numai că scriitorul mânuiește cu dibăcie pixul, stiloul,
creionul și în timpul liber chiar și tastatura pentru a scrie întru gloria
neamului său. Mihai Hafia Traista este voievod de Maramureș pe
tărâmul literelor. Oltenii de la trupa de teatru Pro Art Slatina 2010 au
jucat de peste 20 de ori piesa de teatru „Ibovnice cu ochi de
Maramureș” scrisă de Domnia-Sa, pe mai multe scene din țară și din
străinătate și s-au învrednicit să vină cu alaiul acestuia și să aducă
acasă la voievod peronajele piesei. I-au adus pe numiții: Ionașcu Gorun și pe Floare – nevasta lui, pe Lupu
Ciumag și pe Iza – nevasta lui, pe Codru Topor și pe mătușa Drăgutina. S-au întors maramureșenii acasă.
Am făcut câteva opriri pe drum, spre binefăcătoare odihnă sufletească și trupească. Am adăstat la
mânăstirile impunătoare din zonă, care îți smulg onomatopee de uimire și care împletesc magnific dumnezeirea
cu simplitatea lemnului cizelat cu măiestrie ancestrală, transmisă din tată în fiu, de meșterii codrilor voievodali.
Nicăieri în lume, Dumnezeu nu este mai înalt și mai simplu ca aici. Am oprit, mai apoi, și în Sighetul
Marmației, să-l vizităm pe Marele Cobzar, Taras Șevcenko care se odihnește gânditor în parcul de lângă Cuiul
Ipotetic, monumentul modernist al cuiului de care se zice că se agață harta României. Am vizitat și Templul
Durerii, ridicat în memoria victimelor comunismului, după părerea mea una dintre cele mai puternice dovezi ale
veridicității celor spuse în dictonul: „homo hominis lupus”. Am mai vizitat și câteva pensiuni din zonă unde ne-
am potolit foamea trupească, degustând din produsele tradiționale locale, oferite cu generozitatea specifică de
locuitorii zonei. Aici e o adevărată artă să îmbini tăria și finețea horincii cu complexitatea nutrițională a felurilor
de mâncare, de așa natură încât bietul organism nu mai zice
nici pâs după ce îl ghiftuiești corespunzător cu bucatele
maramureșene. Asta îți conferă o stare totală de bine și te
face să privești lumea, în general, și peisajele locale, în
special, cu alți ochi: dintr-odată, Iza susură mai frenetic, Tisa
se învrednicește mai cu spor iar Ronișoara se agită mai
sprințară prin meandrele albiei ei.
Când vezi toate astea, petrecându-se printre dealurile
și pădurile de vis ale depresiunii, ți se bucură sufletul cum
numai la margine de rai ți se poate întâmpla. Vizitați Mara-
mureșul, dragi cititori, și vă veți convinge că nu bat cuie-n
geamuri când vă spun toate astea.
Revenind la scopul venirii noastre în zonă, trebuie să
vă spun că am susținut două spectacole: unul în Sighetul
Marmației și celălalt în Rona de Sus – localitatea natală a
autorului piesei de teatru. În ambele locuri am fost primiți cu
bucurile și cu sinceritate.
Echipa de actori, formată din Dana Mitru (Floare
Gorun), Geanina Lupu (Iza Ciumag), Valerica Predescu
(mătușa Drăgutina), Cristi Călătoru (Codru Topor), Remus
Iordache (Lupu Ciumag) și, ultimul, dar nu cel din urmă, cu
voia dumneavoastră, subsemnatul, Nicolaie Tony Dincă
(Ionașcu Gorun), sub bagheta regizorală a „învinuitului Nicu
Popa (PIN), a reușit să aducă, încă o dată, zâmbetul pe buze
și starea de bine în sufletele spectatorilor, ca de fiecare dată
când piesa a mai fost jucată pe alte scene.

16
 Mă tem că nu pot să exprim cu suficientă acuratețe emoțiile zugrăvite pe chipurile spectatorilor,
mirarea acestora, în unele cazuri, atunci când priveau derularea evenimentelor scenice și-și recunoșteau
consătenii. Unii nici nu au reacționat până la finalul piesei și a fost nevoie să ia câte o gură zdravănă de horincă
– ambrozia locală– pentru a-și reveni din șoc. E teribil de surprinzător pentru orice slujitor al scenei să vadă cum
eforturile sale sunt răsplătite cu atâtea aplauze sincere și cum spectatorii îl înconjoară și vor să vorbească cu el,
să-l felicite și să-l simtă aproape de parcă l-ar cunoaște de o viață, deși e pentru prima oară când se întâlnesc, așa
cum a fost și în cazul nostru. Nu pot să vorbesc în numele tuturor, însă eu unul m-am simțit deosebit de bine.
Trebuie să vă mărturisesc
însă că emoțiile cele mai in-
tense le-a încercat chiar ma-
estrul Mihai Hafia Traista.
Cred că este ceva extra-
ordinar pentru un scriitor să
poată să-și prezinte măcar o
parte din opera sa în fața
consătenilor săi, să se în-
toarcă printre ei și să le bu-
cure inima cu rodul creației
sale. Este cel mai bun lucru
pe care îl poate face pentru
meleagurile natale și pentru
locuitorii lor. Trebuie să fii
foarte mândru, dacă ai
reușit să transmiți mândrie
oamenilor din sânul cărora
ai plecat și care te văd acum
ca pe unul dintre mesagerii
lor în fața întregii lumi.
Meritul de necontestat al lui
Mihai Hafia Traista este acela de a fi pus Rona de Sus pe harta culturii europene și nu numai.
Scriu și eu, la rândul meu, și vă declar că mi-ar plăcea ca măcar una dintre piesele scrise de mine să se
joace și pe scena comunei natale –Morunglav, din județul Olt. Probabil că atunci aș exclama plin de emoție, la
fel ca și Mihai Hafia Traista după spectacolul din satul natal: „Doamne, acum pot să mor!”

17
 Ina Florica Popa

DESPRE „LECŢIA DE PAREMIOLOGIE“

Educarea tinerei generaţii trebuie făcută acasă, la şcoală,

dar şi prin participarea la spectacolele de teatru, muzică, poezie,
dans etc. Mergând cu copiii în sala de spectacol, ajutăm la
culturalizarea şi formarea gustului estetic al celor mai mici
spectatori.
Piesa de teatru pentru copii „Regula de aur sau Lecţia de
paremiologie“ scrisa de Mihai Hafia Traista, scriitor român de
origine ucraineană, este o adevărată sursă de bune învăţăminte.
Regula de aur: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!“ este laitmotivul
piesei de teatru. Pe parcursul desfăşurării piesei, copii înţeleg faptul
că ce nu-ţi place ţie să nu faci altuia. Acest lucru, şi multe altele, se
numeşte: „Educaţie prin Teatru“.
Când suntem mici ne imaginăm palate de cleştar, insule
misterioase, ţinuturi fantastice. Când ajungem maturi,
unii dintre noi încetăm să visăm, încetăm să ne creăm
lumi. Celor mici trebuie să le dezvoltăm abilitatea de
a-şi crea singuri lumi. Astăzi, spectacolele de teatru
pentru copii vor să fie „altfel“, adică nu pentru copii,
ci pentru tinerat. Foarte rar găsim scriitori de
literatură dramatică pentru copii. Printre aceştia
numărându-se domnul Mihai Hafia Traista.
Spectacolul pentru copii nu este un gen
minor, dimpotrivă. Din păcate nu ştiu dacă mai există
critică pentru spectacolele teatrului pentru copii.
Prin Teatru se pot dezvolta bunele maniere,
copiii pot face călătorie pe tărâmul cuvintelor cu tâlc,
descoperă pilde prin proverbe şi zicători. De aseme-
nea, este important ce se întâmplă în mintea şi
sufletul copiilor din sală, al spectatorilor. Micii
actori, decorul, să fie bucurie în ochii celor inocenţi.
Atunci când o piesă scrisă pentru copii întâl-
neşte un regizor pe măsură, rezultatul este un specta-
col extraordinar ce provoacă pe micii spectatori să
aleagă soluţii pentru rezolvarea conflictelor repre-
zentate.
Sâmbătă, 17 iunie 2017, la Centrul Cultural
„Eugen Ionescu“ din Slatina a avut loc premiera
piesei de teatru pentru copii „Regula de aur sau
Lecţia de paremiologie“ scrisă de domnul Mihai
Hafia Traista, în interpretarea micilor actori ai trupei de teatru „KIDStar“, piesă regizată de Nicu Ioan Popa -
PIN.
Distribuţia piesei: David Marian Ovidiu Lădariu, Ioana Drăguloiu, Andrei Alexandru, Maria Giulia
Elena Ilie, George Eugen Burcă, Cătălin Ionel Creţu, Thea Alessia Maria Vochiţă, Elena Paraschiva, Teodora
Păcioianu, Elena Bianca Dănăuţă, Tea Elena Bărbulescu, Victor Mihail Dumitrescu, Sara Maria Moraru,
Andreea Irina Tiţa, Ana Maria Graur. Decoruri şi costume: Claudia Florentina Balaş, Iuliana Dumitrana,
Cristian Buzatu. Coloană sonoră: Marius Arald Fieraru. Sonorizare şi lumini: Ionuţ Tănase. Coregrafie: Elena
Antonescu. Regie: Andreea Dumitrescu şi Nicu Ioan Popa-PIN.
Copii şi părinţi au luat cu asalt sala de teatru a Centrului Cultural „Eugen Ionescu“ din Slatina. După
spectacol, micii actori au primit diplome din partea Asociaţiei Culturale „PROART Slatina 2010“ şi cărţi din
partea autorului Mihai Hafia Traista. A fost o după amiază magică!
Emoţie, bucurie, nostalgie! Păcat că vraja a ţinut aşa puţin! Oameni buni, aduceţi copiii în sala de
spectacole! Merită!

18
 Gabriela MIHALACHE

DRAGOSTEA ÎN BUCĂŢI. PISICA ALBĂ ZGÂRIE NEGRU

Scena II

Tânărul (este pe o bancă în parc. Pare că vorbeşte cu o statuie):

Aşa ceva nu este posibil! Cum adică să scriu cincisprezece
pagini despre adevărul unei relaţii, în care orice incertitudine
sau posibilitate de interpretare să fie anulată? Asta am înţeles
eu...o imagine a iubirii totale în cincisprezece pagini...Ah, şi
două rânduri. Să nu uit! E o prostie! De fapt, o utopie! E ca şi
cum ai cere o dovadă clară despre existenţa lui Dumnezeu.
Dragostea se simte, se dezvoltă sau piere după o logică
interioară. Se dezvăluie când te aştepţi mai puţin şi te pune la încercare…Prin urmare, nu pot exprima adevărul
absolut al iubirii. Oare oamenii au nevoie de astfel de certitudini? Nu s-ar mai scrie nimic despre iubire atunci...
Statuia:
Tânărul: Ce-i drept, m-am întrebat şi eu dacă a doua zi dimineaţă va mai fi la fel, dacă nu cumva peste patru,
peste cinci ani se vor trezi la realitate, dacă nu cumva...dar am vrut un final optimist. Oamenii au nevoie să
creadă în lucruri frumoase.
Statuia:
Tânărul: Ce oameni ciudaţi! De ce să ceară ceea ce ei înşişi nu pot oferi?
Statuia:
Tânărul: Poate se aşteaptă la o creaţie postmodernistă, absurdă sau...parabolică...eu ştiu...
Statuia:
Tânărul: Da, cu siguranţă vor o parabolă.
Statuia:
Tânărul: O piesă cu un conţinut imaterial. O lanternă cu bateria inepuizabilă. Un drum deschis şi totuşi un
capăt de lume....
Un necunoscut cu pălărie albă: Mă scuzaţi...se lasă întunericul şi aş dori să intru în casă.
Tânărul: Ce-aţi spus?!
Un necunoscut cu pălărie albă: Aţi intrat la mine în casă fără să cereţi voie.
Tânărul (se uită mirat în jur): Nu înţeleg...sunt pe o bancă în parc.
Un necunoscut cu pălărie albă: Pentru d-voastră e o bancă în parc. Pentru mine e acasă. Exact acest loc pe
care vă lăfăiţi fără să fi cerut voie, exact acest loc este dormitorul meu.
Tânărul: Mă scuzaţi...(se aşază pe marginea băncii)...mă scuzaţi...(pentru sine) Incredibil! Ce zi!
Un necunoscut cu pălărie albă: Ei, dacă vă cereţi scuze, e în regulă. Nu aţi deranjat nimic, sper. Fac curăţenie
de dimineaţă până seara şi dormitorul este lună. Aşa vreau să rămână.
Tânărul: Desigur...
Un necunoscut cu pălărie albă (mândru): Puteţi medita în voie la mine acasă. Mă scuzaţi, nu
v-am servit cu nimic. (Rupe o floare din spatele băncii) Poftiţi!
Tânărul: Mulţumesc...nu era nevoie...eu trebuie să plec...
Un necunoscut cu pălărie albă: Vai, nu! Insist să rămâneţi. Avem loc amândoi, casa e destul de spaţioasă.
Veniţi de departe?
Tânărul: Eu...
Un necunoscut cu pălărie albă: De fapt, nu mă interesează. Adevărul este că nu mă interesează nimic din ce vi
se întâmplă. Puteţi să şi muriţi în această clipă, fiindcă mi-e totuna. Ar fi doar un spectacol dizgraţios şi stresant,
având în vedere că aţi muri la mine în casă. Nu-mi spuneţi că
d-voastră vă pasă dacă eu vin de departe sau de foarte aproape. Cu toate acestea, mă simt într-un fel obligat de
circumstanţe să vă întreb: veniţi de departe?

19
Tânărul: Am...
Un necunoscut cu pălărie albă: E suficient. E de-ajuns că am pus întrebarea. Nu trebuie să vă duceţi răspunsul
până la capăt.
Tânărul: Mulţumesc.
Un necunoscut cu pălărie albă: Pentru?
Tânărul: Pentru discreţie.
Un necunoscut cu pălărie albă: Mă simt flatat.
Tânărul: Sunteţi căsătorit? De fapt, aveţi dreptate...nu-mi pasă nici mie cu adevărat dacă aveţi sau nu o soţie.
Un necunoscut cu pălărie albă: Mulţumesc. E lucru mare să fii sincer.
Tânărul: Şi eu mă simt flatat.
Un necunoscut cu pălărie albă: Hai să fim serioşi, acum nu ne simţim decât plictisiţi.
Tânărul: Ce-i drept...
(Tăcere prelungită)
Un necunoscut cu pălărie albă: Nici măcar n-aţi mirosit floarea...
Tânărul: Mă scuzaţi...(miroase)...e bună, adică...
Un necunoscut cu pălărie albă: Sunteţi timid şi vă cereţi prea des scuze. Lăsaţi lucrurile să curgă, relaxaţi-vă!
Ia, întindeţi-vă...haideţi, întindeţi-vă pe pat...
Tânărul: Nu, lăsaţi....
Un necunoscut cu pălărie albă: Întinde-te, domnule, n-auzi? Ce are patul meu?
Tânărul (se întinde pe bancă, cu mâinile pe piept): E ciudat...
Un necunoscut cu pălărie albă: Aşa... stai...îmi permiţi să te tutuiesc, în fond nu ne aude nimeni. Stai relaxat!
Eu pot sta şi în picioare, mişcarea e foarte sănătoasă şi recomandată. Să-ţi mai aduc o floare? Poate un fir de
iarbă? Ştii, pisicile mănâncă iarbă pentru eliminarea ghemurilor de păr.
Tânărul: Nu, mulţumesc, nu mi-e foame...
Un necunoscut cu pălărie albă: Aşa, relaxează-te, ia viaţa exact cum vine! O simţi cum vine?
Tânărul: Da...
Un necunoscut cu pălărie albă: Simţi pe naiba! De ce minţi? Aşteaptă! Atenţie...motor...acţiune! (Începe să
fluiere o melodie lină): Simţi cum vine viaţa? (Fluieră) Trebuie s-o laşi să vină. Relaxează-te total! (Fluieră) Nu
trebuie să-ţi doreşti nimic. Nu trebuie să vrei nimic. Nu trebuie să te legi de nimic.(Fluieră) Las-o să curgă. Las-
o, pur şi simplu! (Melodia continuă)
Tânărul: Ştiţi, voiam să vă spun...eu particip la un concurs de creaţie şi am ales dragostea...
Un necunoscut cu pălărie albă (urlă): Opriţi! Opriţi motorul! Nu mai filmează nimeni! Mama mă-sii, că uite
aşa ratăm noi cele mai bune cadre, că vorbim despre altele, care n-au nicio legătură cu realitatea. Trebuia să
simţi cum vine viaţa, să te relaxezi. Ai simţit?
Tânărul (uşor iritat): Nu pot simţi în tensiunea asta...
Un necunoscut cu pălărie albă (aproape ţipând): Îmi cer scuze! Trece viaţa şi eu stau tot cu dumneata. Te invit
să pleci. Mi-e somn şi timpul de azi s-a scurs. Mâine, dacă vrei, reluăm...
Tânărul (se ridică nedumerit): Dar ce-am făcut de v-am deranjat atât de tare?!
Un necunoscut cu pălărie albă: Te-am primit în casa mea, te-am omenit şi îmi faci mizerie cu problemele tale.
Casa mea e curată şi aşa vreau să rămână. Un concurs? Ce mă interesează pe mine de un concurs? Tocmai luam
viaţa aşa cum vine. Şi brusc răstorni în casa mea totul. Uite ce mizerie e! Cine crezi că mai face curat la ora asta,
ah?
Tânărul: Nu înţeleg...
Un necunoscut cu pălărie albă: Am fost politicos şi uite la ce mi-a folosit! Casa mea este plină de probleme.
Am făcut curăţenie lună şi din nou mizerie!
Tânărul: Era vorba doar despre un concurs de creaţie despre iubirea..
Un necunoscut cu pălărie albă: Taci! Mă obligi să fiu dur. În loc să strângi ce-ai răsturnat, deranjezi mai
mult?!
Tânărul: Mă scuzaţi...voi pleca...
Un necunoscut cu pălărie albă: Un drum în plus, mare scofală!
Tânărul: Poftiţi?
Un necunoscut cu pălărie albă: Drum bun!

20
Tânărul (ezitând): Totuşi...nu v-am înţeles. La ce mizerie vă referiţi? E doar o bancă...
Un necunoscut cu pălărie albă: He, he! Drum bun!

Scena III

Comisia aşteaptă. Tânărul intră uşor tremurând şi abătut.

O femeie: Vaai, ce obosit e!
Un bărbat: E traumatizat...
Al treilea: E bântuit de fleacuri. Detaliile împiedică receptarea realităţii.
O femeie: Ia loc! Nu te muşcă nimeni.
Un bărbat: Să-i facem o encefalogramă?
Al treilea: Îi bate inima ca o picătură de ploaie pe un butoi cu praf de puşcă. Buuum!
Tânărul: Bună ziua...
O femeie (îşi pune ochelarii şi scrie): Ne-am întrunit astăzi – trei, ieri-trei, mâine...
Al treilea: Tot trei!
O femeie: Trei, mereu trei, ca să dăm verdictul în cazul
adevărului iubirii din piesa domnului bla bla...care se
încăpăţânează în încercarea de a...bla, bla...şi noi n-avem
altceva mai bun de făcut decât să bla, bla...
Un bărbat: Nu te mai chinui, femeie, tot acolo
ajungem... Încheie odată procesul-verbal!
O femeie (semnează): Bla-bla!
Al treilea (către tânăr, zâmbind maliţios): Puterea
dragostei. Aşteptăm...
Tânărul: Am venit să...să cer...
O femeie: Bla, bla...
Al treilea: Eram sigur.
Un bărbat: M-aş pune în locul tău dacă aş avea aceleaşi
porniri. Eu sunt de mult vindecat însă.
Tânărul: O amânare. Vreau să cer o amânare.
(Tăcere prelungită)
O femeie: Aveţi o ţigară?
Al treilea: Şi-n fumul care zboară ca un vis, durerile
mele îşi vor găsi un liman.
Un bărbat: Afară e un chilipir de primăvară.
Imagine din interiorul catedralei Lavrei Poceaev
O femeie: Aveţi sau nu o ţigară?
Un bărbat (răstit): Găseşte o altă cale de eliberare a
frustrărilor, femeie, nu avem ţigări la infinit. Le-ai fumat pe toate.
Al treilea: Poţi încerca anumite tehnici de respiraţie...nu costă nimic...
Tânărul: E timpul prea scurt, vă rog să mă înţelegeţi. Nu vreau să renunţ...
Al treilea: Nici noi.
Un bărbat: Perseverează! Nu te lăsa înfrânt!
O femeie: În definitiv, nu mai avem nimic de pierdut. Ne poţi spune măcar ce repere ţi-ai luat în aceste ultime
24 de ore? Măcar un gând, insidios ca un abur. Spune ceva!
Tânărul: Am stat pe o bancă...
O femeie (speriată): Nu se poate! Ce fel de bancă?
Tânărul: Cică foarte curată..
Al treilea: Şi fără nicio problemă. O bancă într-un parc, curată lună...
Un bărbat: Şi proprietarul ţi-a oferit o floare.
Tânărul (mirat): Da...eu am zis că-i nebun...
Un bărbat: Păi este!

21
O femeie (aproape strigând): Evită-l! Te va arunca în disperarea cea mai neagră, vei încerca să te sinucizi, dar
nu înainte de a-ţi omorî mama...
Al treilea: Vei urla cu pumnii strânşi către cer, dar nu-l vei vedea din cauza crengilor castanului mare de lângă
bancă...
Un bărbat: Vei sfârşi chinuit de oameni, de propria conştiinţă, de suferinţa labirintică a propriilor amintiri...
O femeie: Vei fi mort, ştiind că, de fapt, eşti viu. Şi ce disperare, ce disperare!
Al treilea: Îţi va fi indiferent dacă astăzi eşti cu ea sau fără ea, fiindcă mâine...
Un bărbat: Taci! Taci, idiotule!
Al treilea: De ce să tac? De ce să tac? Cât să mai tăcem? Cât să păstrăm adevărul? (Către tânăr) Pe banca aia vei
putrezi cu gândurile strivite şi niciodată nu va mai fi un concurs de creaţie despre...
O femeie: Taci! (Către tânăr) Du-te, du-te şi învârtă-te! Leagănă-te ca un copil, bucură-te de viaţă! Ia-ţi o
acadea, vată pe băţ, ce vrei...Mestecă gumă...fă baloane...pune piedică unui trecător grăbit! Hai, du-te şi
transpiră în altă parte...nu eşti bărbat pe de-a-ntregul! Joacă-te! Trăieşte doar clipa!
Tânărul (se şterge pe frunte): Nu înţeleg...
Un bărbat: Evită banca! Mai bine joacă-te, are dreptate femeia. Măcar o dată are şi ea dreptate.
O femeie: Nerecunoscătorule!
Al treilea (către tânăr, şoptit): Da, leagănă-te! Mănâncă floricele...fă bulgari şi dă-te cu sania! Noi doi am fi
putut...
Un bărbat: Ţi-ai epuizat toate cele trei conversaţii particulare!
O femeie (aproape ţipând): Nu e iarnă!
Un bărbat: Mare scofală! „Nu e iarnă". Ce importanţă are atunci când te joci dacă e iarnă sau vară?
Tânărul: Nu mai înţeleg nimic...
O femeie: Cincisprezece pagini şi două rânduri despre o iubire veşnică, totală, perfectă...îţi cerem mult? Nu
vrem ca cei doi să se reunească în ceruri, să se sinucidă la vârstă fragedă, nu vrem să-şi scrie scrisori lungi şi
parfumate, să depene amintiri la gura sobei după ce au făcut copii cu alţii. Înţelegi? Vrem o iubire ca o apă
mare. Niciodată aceeaşi.
Un bărbat: Dar, în esenţă, aceeaşi.
Al treilea: Cincisprezece pagini şi două rânduri ca un costum de scafandru...
O femeie: Pentru a intra în apa adâncă.
Un bărbat: Cerem mult? Şi două rânduri, neapărat două rânduri. Poţi? Eşti tu acela? (Începe să râdă.Aparte)
Prăpăditule!
O femeie: Ne pierdem vremea.
Al treilea: Speranţa moare ultima. (către tânăr) Ai călărit vreodată?
Tânărul: Nu...
Al treilea: Vezi? Nu ai călărit niciodată...dar în cincisprezece pagini şi două rânduri poţi scrie despre un om şi
un cal. Ai ajuns vreodată pe Kilimanjaro?
Tânărul: Nu, evident...
Al treilea: Ei, poţi descrie zăpada de pe vârf. Repede, până nu se topeşte. Hai, du-te, dragul meu, ca un fulg de
nea, du-te!
O femeie: Joacă-te, du-te!
Un bărbat: Mâine la aceeaşi oră, fie iarnă, fie vară. Du-te! Să nu te împiedici. Du-te!

22
 Corneliu IROD

AM FĂCUT ARMATA CU VASILE ALECSANDRI1...

(Din ciclul CHIXURI)

Ne mutaserăm de curînd într-un bloc nou (de

fapt, era încă în construcție) din zona Obor, deoarece
clădirea în care am locuit pe strada Izvor 36 urma să
fie demolată chiar atunci, în vara anului 1986, pentru
a face loc mărețului șantier al centrului civic al
Bucureștiului (construcția Casei Poporului era deja
foarte avansată). Între alte mutări (mobilă, cărți,
calabalîc), a trebuit s-o transfer și pe fiica mea Maria
(elevă în clasa a II-a) de la Școala 150 din Cotroceni
la Școala 307, la care era arondată noua noastră
locuință.
Într-o zi, Maria îmi spune (era de-acum în
clasa a V-a) că mă cheamă directoarea școlii.
– Dar ce s-a întîmplat? – întreb. – Ai făcut ceva?
– Nu, nu mi-a spus de ce te cheamă.
Maria era un copil cuminte și o elevă foarte bună. De aceea m-a surprins invitația directoarei. (Ce-i drept,
în clasa întîi, Maria făcuse o boroboață. Acasă ni se tot plîngea că un coleg de clasă o necăjește zilnic: o trage de
păr, îi pune piedică, o îmbrîncește. I s-a plîns și învățătoarei, dar băiatul continua s-o supere. Și atunci, într-o
recreație, Maria l-a trîntit pe acel băiat în curtea școlii, l-a încălecat și i-a dat cîțiva pumni. Din ziua aceea, a avut
liniște... A fost singurul incident din toți anii de școală ai Mariei.)
Mă duc, așadar, a doua zi la școală, directoarea Iulia Mortu mă primește cu multă amabilitate (nu ne
cunoșteam, era prima oară cînd ne vedeam), mă poftește în biroul său, mă tratează cu cafea. Comportamentul ei
neobișnuit se lămurește curînd: școala vrea să inaugureze noua sală de festivități și directoarea, care era o
apreciată profesoară de Română, s-a gîndit să organizeze pentru elevii claselor mari (a VII-a și a VIII-a;
capacitatea sălii nu permitea accesul și al altor elevi) o întîlnire cu cîțiva scriitori. Mă invită să fiu unul dintre ei,
dar în același timp mă roagă să vorbesc eu cu încă vreo doi-trei scriitori și să-i conving să participe la această
întîlnire. Să citească ceva, să răspundă la întrebările elevilor, mă rog...
– Știți, pentru elevi ar fi foarte important – zice doamna directoare. – Ar stimula interesul lor pentru
lectură, dar mai ales e sigur: nu vor uita niciodată momentul cînd au văzut pentru prima oară scriitori, cum se
zice, în carne și oase...
Îi promit ajutorul, iar peste cîteva zile îi comunic că au acceptat invitația poeții Gheorghe Tomozei,
Mircea Micu, Gheorghe Pituț și, evident, eu. Vom discuta, zic, cu elevii, vom răspunde la întrebările lor, iar unii
vom și citi cîte ceva din propria creație.
Între timp, mi-a venit și o idee „egoistă”, să profit adică de ocazie și să-i cer directoarei s-o mute pe
Maria mea din clasa a V-a C (o clasă cu elevi slabi, indisciplinați, dar mai ales cu un profesor de Română sub
orice critică) în clasa a V-a B, de pildă, unde preda Româna chiar ea.
În ziua stabilită, sosim toți patru la Școala 307 – Mircea Micu și Tom, bine dispuși și chiar cu chef de
glume, iar Pituț, tăcut și cam abătut, adică așa cum nu era el de obicei (poate că în ajun stătuse prea mult la
restaurantul Casei Scriitorilor sau cine știe...). Am fost întîmpinați cu entuziasm de directoare și de cîțiva
profesori, poftiți mai întîi în cancelarie, unde am fost tratați (cafea, fursecuri, apă minerală) pe parcursul a vreo
20 de minute de discuții de complezență și neinteresante. Într-o pauză scurtă, mă adresez doamnei directoare:
– Aș vrea s-o mut pe fiica mea, dacă se poate, din clasa a V-a C în a V-a B. Vă aduc mîine cererea scrisă
și atunci vă explic și motivele.
– Bine – zice doamna Iulia Mortu. – La B, o să facă Româna cu mine, dar să știți că eu sunt cam rea...
În liniștea de-o clipă, răspunde Mircea Micu în locul meu:
– Păi ce, se mută el? O mută pe fiică-sa...
S-a rîs cu poftă, apoi, cînd a venit profesorul de serviciu să anunțe că suntem așteptați, ne-am îndreptat cu
toții spre sala de festivități ticsită de elevi și cadre didactice. Am luat loc la o masă lungă cocoțată pe un fel de
scenă, profesoara Iulia Mortu a făcut o scurtă prezentare a „iluștrilor săi oaspeți”, după care ni se adresează în
șoaptă:

1
Da, e vorba chiar de „bardul de la Mircești” (1818 sau 1821 – 1890). (C. Ir.).

23
 – E rîndul dumneavoastră... Fie le vorbiți copiilor, fie le citiți, cum doriți, iar elevii o să vă pună întrebări.
Poftiți.

– Începe tu – mi se adresează Tom rîzînd – că tu ne-ai adus aici...

N-am avut încotro. M-am ridicat și m-am adresat elevilor care erau numai ochi și urechi:
– Se zice că pe scriitori nu e bine să-i cunoști personal – de cele mai multe ori s-ar putea să fii
dezamăgit... De dorit ar fi să le cunoști doar opera. Am să vă povestesc o întîmplare a lui Vasile Alecsandri, în
urma căreia marele poet a lansat părerea de mai sus...
Elevii, dar mai ales profesorii păreau surprinși de vorbele mele. Am făcut o scurtă pauză, apoi am
povestit pățania lui Alecsandri pe care o știam de la profesorul nostru de Literatură română (perioada secolului
XIX) Ilie Stanciu – un om minunat și un dascăl așijderea (se pare că prin anii ʼ70 ai veacului trecut, a emigrat în
Israel). În toamna anului 1956, cele cîteva grupe de studenți din anul II de la Filologie au avut un șoc la primul
curs de Literatură română: în sală nu a intrat vreunul dintre profesorii pe care studenții să-l știe măcar din
vedere, ci unul complet necunoscut. Dar nu asta i-a șocat pe studenți, ci înfățișarea lui: era un bărbat tînăr (nu
cred că avea mai mult de 37-38 de ani) și era complet cărunt – nu albinotic, nu sur, nu înspicat, ci complet alb,
ca un moș de nouăzeci de ani. Potrivit de statură, elegant, zîmbi înțelegător uluirii noastre:
– Mă numesc Ilie Stanciu. Vom studia împreună scriitorii clasici români.
Prelegerile lui Ilie Stanciu erau o încîntare nu numai pentru nivelul ridicat al expunerii și modul fluent,
fără supărătoare poticneli în prelungite ă-uri, într-un limbaj elevat, dar fără ostentative prețiozități și aere docte.
Asemenea caracteristici aveau, ce-i drept, și cursurile altor mari profesori de la Facultatea de Filologie din
București. Însă profesorul Ilie Stanciu avea în mai mare măsură decît toți ceilalți un lucru care dădea savoare
expunerilor sale: prezentarea vieții și operei fiecărui scriitor era împănată cu numeroase elemente anecdotice
care dădeau savoare fiecărei prelegeri. Lucru destul de rar și „nerecomandat” în epocă. Iar dacă voi adăuga că
cele mai multe dintre acele date nu se aflau în lucrările curente de critică și istorie literară recomandate nouă, pot
afirma chiar că lucrul era de-a dreptul rarisim.
Între timp, printre studenți a circulat o poveste, nu știu cît de adevărată, despre căruntețea prematură a lui
Ilie Stanciu. Se spunea că în urmă cu vreo zece ani, era directorul unui liceu-internat (undeva în provincie) și
într-o dimineață geroasă a coborît la cantină să inspecteze pregătirea micului dejun (locuia cu familia în clădirea
internatului). O luase cu el și pe fiica sa de doi ani. În timp ce tatăl se interesa de una, de alta, o bucătăreasă a
observat că fetiței îi este frig și a urcat-o pe sobă. Într-o clipă de neatenție, copilul a căzut în cazanul cu ceai
clocotit. În cîteva momente după producerea nenorocirii, tatăl a albit complet...
La unul dintre cursuri, profesorul Ilie Stanciu, între altele, ne-a povestit o întîmplare cu poetul de la
Mircești.
(Sigur că prezentarea profesorului Ilie Stanciu este o paranteză doar pentru cititorii acestui chix. Elevilor
de la Școala 307 le-am povestit doar întîmplarea lui Vasile Alecsandri. Iat-o mai jos.)
Cică prin anul 1888, Vasile Alecsandri fusese invitat la Buzău de notabilitățile locale. Bătrîn, dar mai
ales bolnav, poetul a acceptat totuși să vină la Buzău. În ziua stabilită, pe peronul gării era forfota pregătirii
pentru întîmpinrea ilustrului oaspete și lume foarte multă: prefectul, primarul orașului, oameni de vază ai urbei,
gardă de onoare ca pentru orice mare demnitar, fanfară militară, cîteva zeci de elevi din toate clasele, însoțiți de
învățătorii și profesorii lor, o
mulțime de curioși și, desigur,
gazetari locali și cîțiva jandarmi
pentru ordine. Șeful gării a
dispus așternerea covorului
exact la linia unde va opri
vagonul oficial. Un învățător
mai în vîrstă o tot instruia pe o
fetiță de clasa întîi cum să-i
ofere poetului enormul buchet
de flori în clipa cînd acesta va
coborî de pe scara vagonului și
cum să intoneze tare și răspicat:
„Bine ați venit în orașul
nostru!”.
Încordarea așteptării
crescu pînă în momentul cînd
șeful gării anunță sosirea
trenului. Rumoarea mulțimii se
stinse, fanfara își pregăti
instrumentele, garda se alinie,
Biserica Tuturor Sfinților – Pecerska Lavra

24
prefectul și primarul pășiră în față, iar șeful gării luă de mînă fetița cu buchetul de flori și o conduse în dreptul
liniei unde urma să coboare poetul. Peste cîteva clipe se auzi fluierul prelung al locomotivei care intra în gară
într-un nor alb de aburi. Vagonul oficial opri exact în dreptul covorului. Șeful gării se grăbi să deschidă ușa,
apoi se aplecă spre fetiță și o împinse ușurel spre scară.
În cadrul ușii vagonului încă nu se ivea nimeni. După cîteva clipe încordate, din care cauză așteptarea
păru lungă, în cele din urmă Vasile Alecsandri își făcu apariția. Cei prezenți văzură un bătrînel puțin la trup,
livid, cu mustața pleoștită, sprijinindu-se mai cu năsejde în baston decît în propriile picioare. Dar înfățișarea
jalnică a poetului nu scăzu solemnitatea momentului. Înainte de a păși pe prima treaptă, Vasile Alecsandri își
scoase pălăria în semn de salut și, ajutat de șeful de tren, coborî cele două trepte. Șeful gării o îndemnă pe fetița
cu florile:
– Hai, du-te! – șopti el și o împise ușor de la spate.
Eleva făcu un pas și întinse spre Alecsandri buchetul de flori. Dar cînd dădu cu ochii de chipul lui livid,
cu cîțiva negi mari și urîți, cu mustața căzută, cu chelia transpirată spre care urcau dinspre tîmple două vene
umflate, fetița retrase buchetul de flori cu un gest energic, făcu stînga-mprejur și aproape că alergă spre peron.
Prefectul se grăbi în întîmpinarea oaspetelui, mormăind ceva, probabil o scuză. Însă Vasile Alecsandri
ridică o mînă și surîse îngăduitor:
– Bine v-am găsit, onorați buzoieni! Iar pe copilă să nu fiți supărați – ea are dreptate: pe scriitori nu e
bine să-i cunoști personal, ci numai din scrierile lor...
În sala de festivități a Școlii 307 se făcu puțină rumoare, șușoteli, zîmbete, dar doamna directoare le
curmă autoritar:
– Liniște, vă rog! Îi mulțumim scriitorului Corneliu Irod pentru interesanta expunere. Iar acum, înainte de
a-i invita pe distinșii noștri oaspeți să citească din creația dumnealor, puteți pune întrebări. La fel veți putea face
după fiecare lectură. Poftim.
Se ridică o fată de pe la mijlocul sălii (după statură, părea elevă în clasa a VIII-a), șușoti ceva cu colega
de alături, apoi mi se adresă:
– Vreau să vă întreb dacă l-ați cunoscut personal pe Vasile Alecsandri?
Întrebarea m-a năucit. Dar Mircea Micu, spontan ca întotdeauna, răspunse în locul meu:
– Bineînțeles, domnișoară ! Au făcut armata împreună...
Iar Tom adăugă malițios:
– Și l-au avut comandant pe Peneș Curcanul...
Am rîs numai noi, cei din „prezidiu”; cadrele didactice zîmbeau stînjenite, iar doamna directoare,
desigur, cea mai afectată, ne-a explicat în șoaptă:
– A trîntit prostia de emoție. Să ai în față atîția poeți nu-i puțin lucru...
Întîlnirea a continuat. Prietenii mei au citi fiecare cîteva minunate poezii, răsplătite darnic cu furtunoase
și îndelungi aplauze ale asistenței, iar eu am citit o schiță. Nu s-au mai pus întrebări din sală. Dar eu, cu gîndul
la întrebarea care-mi fusese pusă, aveam amare îndoieli că fiorul poeziilor citite chiar de autorii lor a mișcat
sufletul prea multora dintre cei care umpluseră sala de festivități a Școlii 307 din București.

Mormântul lui Askold

25
Mihai Hafia Traista

ICONARUL BIM-BOM

(Fragment din romanul Zodia Mielului)

„Fox Mulder: Ce, nu crezi în fantome?

Dana Scully: Vrei să spui că ceea ce a văzut omul ăsta e fantoma victimei?
Fox Mulder: Pare mai mult un suflet fără trup.
Dana Scully: Care e o altă denumire pentru fantomă.”
replici din filmul serial Dosarele X

Se trezise cu o durere de cap îngrozitoare şi cu gust de vomă în gură.

Încercă să ridice capul, însă acesta îi cădea înapoi greu, poate prea greu, ca de
plumb. Nu-şi aducea aminte mare lucru din câte i s-au întâmplat ieri. Probabil, a
trăit momente atât de intense, încât memoria sa obosită nu putea descrie tot prin
ce a trecut după ce dubiţa lovise taxiul care-l ducea la gară sau poate era doar
efectul coniacului băut?…
Multă vreme, după ce se trezise, nu putea să-şi dea seama unde se află şi ce s-a întâmplat cu el. Privea
mirat ba la masa acoperită cu o faţă de masă albă de muşama pe care erau desenate nişte felii mari de lubeniţă,
ba la cuşca cu trei niveluri, din colţul camerei, în care nişte iepuri rodeau nepăsători coceni de varză, ne putîndu-
și explica unde se află şi de ce se află acolo, prin ce împrejurare ajunse în acea cămăruţă în tovărăşia
iepurilor?…
– Ha-ha-ha-ha-ha!… – se auzi din cușca iepurilor, binecunoscuta voce a celui pe care el îl numea Cel
ce mă însoțește pretutindeni. Privi într-acolo și zări printre iepuri un țap cu un singur corn ce își scutura înțelept
bărbuța. De fapt, poate era doar un iepure, – unul cu corn și bărbuță de țap… Dar nu, Simon era sigur că a fost
un țap, poate chiar țapul pe care…
Dar unde îl văzuse?…
Era sigur că văzuse țapul cu un corn, dar unde?…
– Ha-ha-ha-ha-ha! – răsună pentru a doua oară vocea. – De ce cauți un țap printre iepuri, când tu însuți
ești țapul?… Ești țapul lor… şi toate încălcările de lege cu care au păcătuit o să le pună pe capul ţapului, apoi o
să-l izgonească în pustiu… țapul va duce asupra lui toate fărădelegile lor… Ha-ha-ha-ha-ha!…
Cuvintele Celui ce îl însoțea pretutindeni chemaseră în memoria lui cuvintele omului de la braseria
gării și, deodată, își aduse aminte unde zărise țapul. Era cu bătrânul ce prorocea cu mâna întinsă spre el:
„Vor pune mâna pe aducătorul semnului zodiei Mielului şi-l vor târî prin piaţă, îl vor batjocori, şi-l vor
arunca în temniţă. Vai celor care vor face acest lucru! Mai bine ar fi fost pentru ei dacă nu s-ar fi născut… Cine
are urechi de auzit să asculte, cine are ochi de privit să privească, ascultaţi, priviţi şi luaţi aminte, zodia Mielului
e pe cer şi vai celor ce nu se vor naşte a doua oară din apă şi din foc!”
Dar înainte de aceste cuvinte au fost altele:
„Simon?!… Adecă Petru, adecă piatră!… Pe această piatră, Eu îmi voi zidi biserica, căci zodia Mielului
e aproape!” – acestea erau primele lucruri de care își aduse aminte. Dar vocea bătrânului era înăuntrul său, parcă
striga din propriu-i suflet.
„Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte
în desfrâu” – striga bătrânul cu barbă apostolică şi plete de voievod, însoţit de ţapul alb cu un singur corn în
frunte. Toate aceste frânturi erau intercalate de versurile melodiilor redate de un magnetofon uriaş ce trona pe
tejgheaua barului ca un câine de pază, gata, gata să se năpustească asupra muşteriilor pe jumătate beţi, toţi
localnici, doar el singurul călător al gării din orăşelul lor:

„Vine lelea de la munte,

Ița-ița bidinea,
Cu buzele roșii, ude
Eu o-ntreb de ce e ude,

26
 Ița-ița bidinea,
Ea spune c-a mâncat dude,
Ița-ița bidinea…”

Pe urmă, îşi aduse aminte și de Marin Creastă, băiatul cu buza de iepure care i-a spus că la Grupul
şcolar din oraş este nevoie de un fochist. Da, chiar aşa i-a spus „La Grupul şcolar e nevoie de un fochist”, după
care i-a explicat: „De un om care să spargă lemnele, să le care în sălile de clasă şi, în fiecare dimineaţă, să
aprindă focul în sobe de teracotă”. Şi că el ar putea pune o vorbă bună pentru că…
„Simon?!… Adecă Petru, adecă piatră!… Pe această piatră, Eu îmi voi zidi biserica, căci zodia Mielului
e aproape!” Vocea aceea de proroc îl chinuia îngrozitor, de parcă erau adunate, în ea, toate vocile profeţilor
lumii.
Îşi astupă urechile cu palmele, dar degeaba. Glasul nu venea de afară, era înăuntrul său. A rămas în
sufletul său de când l-a auzit prima oară.
Îşi aduse aminte şi de tânărul cu mustăcioară, îmbrăcat în pufoiacă de tanchist care se credea „dat
dracu’”, dar şi de ceferistul cu ochelari care povestea de fuga unei muieri de prin vecini. Dar când plecase de la
bufetul gării şi cum ajunse în cămăruţa aceea cu iepuri (un fel de bucătărie de vară), nu putea să-şi aducă aminte
nici în ruptul capului.
„Așa zice Domnul cel răstignit: „Pe această piatră, Eu îmi voi zidi biserica”, căci aducătorul semnului
zodiei Mielului a și sosit și vor picura din cer șasesuteșaizecișișase de picături de foc şi pucioasă pe conştiinţa de
paie a celor nenăscuţi în zodia Mielului! Vai de voi, vai de voi cei nenăscuți în zodia Mielului!… Cine altul ar
putea fi aducătorul semnului?… Iată omul!…”, iar magnetofonul-dulău lătra în continuare:

„Pupa-ți-aș buzele tale,

Ița-ița bidinea,
Alea mici și subțirele,
Ița-ița bidinea,
Alea mici și subțirele,
Ița-ița bidinea,
De stai pe scaun cu ele,
Ița-ița bidinea…”

Matei Creastă era sigur că Goliat nu-l va refuza şi-l va angaja pe Simon ca fochist la Grupul şcolar.
„Nu are cum să mă refuze, deoarece i-o trage maică-mii, foarte des şi ştie că eu ştiu acest lucru şi tac. Şi
la o adică de ce să nu tac? ” – se întrebă puştiul, după care tot el îşi răspunse:
Porcul de taică-meu, care de fapt nu mi-e tată bun, căci maică-mea m-a făcut cu un soldat necunoscut,
care la o adică putea fi un erou, iar atunci se schimbă placa şi eu nu mai sunt un bastard ci fiul eroului
necunoscut. Dar porcul de taică-meu, aşa mă punea să-i spun – tată, porc e de la mine citire, nu ţinea cont de
această treabă şi mă tot numea bastard, și o bătea pe maică-mea să recunoască că m-a făcut cu doctorul
Petriceanu, deoarece buză de iepure nu mai are nimeni în tot oraşul, în afară de noi doi bineînţeles. O bătea şi pe
urmă pleca la curve, ba pe unele le aducea şi acasă şi o obliga pe maică-mea să se uite cum le-o trage, asta o ştiu toţi
vecinii, poţi să-i întrebi… – întări Matei de parcă Simon ar fi spus că nu-l crede. Acuma e cuminte, de trei ani stă
paralizat în scaunul cu rotile, după accidentul ce l-a avut cu maşina în care era cu două curve. Una a mierlit-o pe
loc, iar alta a scăpat ca prin urechile acului, doar cu un picior rupt. Şi, acum, la o adică mama, de ce să nu şi-o
tragă în faţa lui cu Goliat?… El nici nu mai poate vorbi, doar horcăie ca un porc în scaunul cu rotile. Demult, l-
am fi dus la vreun azil, dar e păcat să pierdem venitul destul de bun, pe care-l primim de la stat, pe urma
handicapului său.

„Fir-ar ea de bidinea,
Ița-ița bidinea,
Cade păru’ de pe ea,
Ița-ița bidinea,
De atâta frecătură,

27
 Ița-ița bidinea,
I-au căzut dinții din gură,
Ița-ița bidinea…”

În afară de magnetofonul-câine și de cele povestite de puştiul cu buză de iepure, nu-şi amintea mare
lucru. Nişte frânturi din vorbele celor ce se aşezaseră la masa lor şi de ceea ce striga bătrânul însoţit de ţapul alb.
Sau poate nici nu era însoţit de ţap, poate ţapul îl văzuse altundeva şi, aducându-şi aminte de el, i se părea acum
că-l însoţea pe bătrân. Poate nici pe bătrân nu îl văzuse la bufetul gării, ci altundeva…, iar, acum, și-a adus
aminte de el?…
„Simon?!… Adecă Petru, adecă piatră!… Pe această piatră, Eu îmi voi zidi biserica, căci zodia Mielului
e aproape!” Bătrânul era cu siguranţă acolo, dar ţapul?…
– Ha-ha-ha-ha-ha! – răsună din nou vocea Celui ce îl însoțea pretutindeni. – De ce cauți țapul când tu
însuți ești țapul?… Ești țapul lor… şi toate încălcările de lege cu care au păcătuit o să le pună pe capul ţapului,
apoi o să-l izgonească în pustiu… țapul va duce asupra lui toate fărădelegile lor… Ha-ha-ha-ha-ha!…
„Cu mine se pune, fraierul, cu mine bă?… Cu mine care am luat bacalaureatul cu opt şi ceva? Păi să nu
se pună cu mine bă, că eu!…” – striga ceferistul cu ochelari.
Ba nu! Asta o striga tânărul cu mustăcioară, îmbrăcat în pufoaica de tanchist. Ceferistul povestea
despre vecinul său, căruia îi fugise nevasta cu un alt vecin de-al lor.

„Nea Costică din Băneasa,

Nea Costică din Băneasa
Mă roagă să-i învelesc casa,
Noaptea…
Eu pe casă nu mă sui
Numai pe nevasta lui…
Noaptea, pe la trei…
Că pe casă-i tabla tare,
Că pe casă-i tabla tare,
La nevasta-i burta moale,
Noaptea…
Să te urci pe burta ei
Și să-i tragi vreo două-trei…
Noaptea, pe la trei…

– începuse să latre alt cântec, magnetofonul.

„Muierea-i ruptă din coastă de drac vă spui io! Când ţi-e lumea mai dragă te lasă-n pula goală şi fuge-n
lume cu te miri cine, că azi e plină lumea de futălăi de ăştia… Muierea când ți-o fute cineva, – află tot satul și
numai după aceea bărbatul...” – striga ceferistul cu ochelari.
„Cu mine nu-i mere bă, că eu mi-s dat dracului, păi mie, în armată, îmi spunea până şi şeful de stat
major, lent-colonelul Petrache din Salva: «– Mă Fănică, tu eşti dat naibii!» Aşa îmi spunea. Păi cu mine se pune
el? Cu mine, hă-hă, păi eu mi-s dat dracu’!” – încerca să se facă auzit tânărul cu mustăcioară, îmbrăcat în
pufoaica de tanchist.
„El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana şi l-a legat pentru o mie de
ani. L-a aruncat în adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui ca să nu mai înşele neamurile până
se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme…” – continua să
prorocească bătrânul, nebăgat de nimeni în seamă.

„În pădure la Băneasa,

În pădure la Băneasa.
Mi-au furat hoții nevasta,
Noaptea…
Tu-le muma lor de hoți

28
 Și nevestele la toți
Noaptea, pe la trei…
În pădure, la Stroiești
Măi țigane, să trăiești
Să-ți dau mielu’ să-l belești,
Noaptea…
Mă dusei și eu la una
Ea se repezi cu gura,
Noaptea, pe la trei…”

– urla neobosit magnetofonul, care devenea din ce în ce mai câine şi lui Simon îi păru că, din ce în ce mai mult,
îl latră doar pe el.
Cârciuma începuse să se învârtă, ceferistul cu ochelari plecase demult, tânărul îmbrăcat în pufoaică de
tanchist se liniştise şi începuse să joace table cu puştiul cu buza de iepure, numai magnetofonul-câine urla şi
lătra, din ce în ce mai puternic, nepăsându-i de prorociile bătrânului.
„Care e numele tău, om bun?…”
„Simon!”
„Simon?!… Adecă Petru, adecă piatră!…”
„Pe această piatră, Eu îmi voi zidi biserica, căci zodia Mielului e aproape! Iată omul! Dar vor pune
mâna pe aducătorul semnului zodiei Mielului şi-l vor târî prin piaţă, îl vor batjocori, şi-l vor arunca în temniţă.
Vai celor care vor face acest lucru! Mai bine ar fi fost pentru ei dacă nu s-ar fi născut… Cine are urechi de auzit
să asculte, cine are ochi de privit să privească, ascultaţi, priviţi şi luaţi aminte, zodia Mielului e pe cer şi vai
celor ce nu se vor naşte a doua oară din apă şi din foc!”
– Ha-ha-ha-ha-ha! – De ce cauți țapul când tu însuți ești țapul?… Ești țapul lor… şi toate încălcările de
lege cu care au păcătuit o să le pună pe capul ţapului, apoi o să-l izgonească în pustiu… țapul va duce asupra lui
toate fărădelegile lor… Ha-ha-ha-ha-ha!…
Dintr-odată, își aduse aminte că plecase de la braseria gării împreună cu băiatul ce avea buză de iepure,
că, acum, se află într-o cămăruță din curtea acestuia și, azi, vor merge împreună la Grupul școlar, unde este
nevoie de un fochist, mai precis: „De un om care să spargă lemnele, să le care în sălile de clasă şi, în fiecare
dimineaţă, să aprindă focul în sobe de teracotă”, iar Goliat nu-l va refuza, deoarece i-o trage mamei puștiului și e
conștient că el știe acest lucru…

***

Simon Răureanu se gândi că ar fi bine să mai doarmă puțin, dar numai ce închise ochii că se și trezi din
nou. De ce nu putea să adoarmă, care să fie cauza: frica lăuntrică, vocea Celui ce îl însoțea pretutindeni care,
acum, își bătea joc de el din cușca de iepuri, semnalul de declanșarea tahicardiei? Dar frica ce-i paraliză
mișcările venea de afară, de dincolo de ușa masivă de stejar (de unde o fi știut că era anume din stejar?!), din
acel spațiu necunoscut lui, prin care trecuse probabil aseară, dar pentru el tot necunoscut rămânea. Cunoștea
foarte bine, încă din copilărie, acest sentiment – frica de a dormi singur în spații închise. Putea să-și petreacă
noaptea sub cerul liber în orice loc, fără să-i fie frică. De multe ori, a dormit în câmp, sub poduri, în pădure,
chiar și în cimitir de câteva ori, dar când era vorba să doarmă singur într-o încăpere îl cuprindea frica, exact ca
atunci, în copilărie ,când mama lui îl închidea, peste noapte, singur, în cămăruța, în care de abia încăpea un pat
și o măsuță, cu lumina stinsă și îl amenința că dacă plânge o să-l vândă țiganilor ce treceau destul de des cu
căruțele prin orășelul lor sau și, mai rău, iconarului Bim-Bom pentru o sticlă de rachiu, care o să-l fiarbă de viu
și o să facă săpun și clei de oase din el…
De iconarul Bim-Bom se temeau toți copiii din oraș, deși niciodată nu făcuse rău nimănui. Nici chiar
atunci când ei aruncau în el cu coceni de măr și strigau: „Bim-Bom, Bim-Bom, răposatul Bim-Bom, răposatul
Bim-Bom”. „Răposatul” i se spunea de când s-a trezit la morgă în toiul nopții și a început să bată la ușă, de a
leșinat paznicul spitalului. L-au crezut mort cei de la Salvare care l-au adus la morgă, dintr-un sătuc de munte.
De atunci, nu s-a mai întors acasă, a rămas în oraș. Umbla într-un pardesiu lung, veșnic trăgând după el un căruț
pe două roți, ca acelea de transportat butelii de aragaz, și aduna fier vechi, sticle goale și tot felul de maculatură.

29
Trăia prin diverse subsoluri și în podul casei de cultură unde hrănea porumbeii. Adunase atâția bani din
vânzarea fierului vechi și a sticlelor goale (alții spuneau că și-a vândut scheletul spitalului, fiind foarte înalt avea
cu mult peste doi metri și a încasat bani frumoși), încât renovase bisericuța din cimitir și îi cumpărase și un
clopot, dar a pus condiția ca în fiecare vineri la miezul nopții să i se dea voie să tragă clopotul. Singur pictase
pereții biserici cu sfinți, de se minunau toți de talentul său, iar pe Maica Domnului a făcut-o atât de frumoasă,
încât fotografiată de turiști, apăruse pe coperta unei reviste franceze. De aici i se trăgea și numele de iconarul
Bim-Bom, iconar de la icoanele pictate, iar Bim-Bom de la clopotele pe care le trăgea în fiecare vineri la miezul
nopții. Lumea spunea că în locul Fecioarei Maria, o pictase pe iubita lui pe care a ucis-o într-o vineri la miezul
nopții, pentru că a prins-o în pat cu fratele său geamăn, dar câte nu vorbește lumea?…
În una din acele nopți, în care maică-sa îl înghesuia în cămăruță închizând ușa cu cheia și amenințându-l
că vine iconarul, cu toate că el asculta cuminte clinchetul de pahare, râsetele, gâfâielile bărbatului necunoscut și
gemetele ei, pictorul Bim-Bom venise la el. Pe atunci, Cel ce îl însoțea pretutindeni încă nu vorbea cu el. Nu
știa cum sau pe unde a intrat, îl zărise, dintr-o dată, într-un colț, dar în loc să se sperie îl apucă mirarea, cum de a
încăput Bim-Bom în cămăruța lui. Stătea înghesuit, nemișcat în colțul cămăruței și îl privea tăcut. De atunci,
venea aproape în fiecare seară. Uneor,i îi aducea jucării, pe care, la plecare, le lua înapoi. Întotdeauna, pleca
numai după ce adormea el și niciodată nu a găsit în camera sa vreo jucărie. Probabil, le ducea de unde le luase.
Prima dată, i-a adus avionul lui Victoraș, băiatul brigadierului silvic, mult se rugase de acesta să-l lase să se
joace doar un pic cu avionul. „Zi lu’ mă-ta să-ți cumpere, că pe bani se fute, nu pe nasturi!… Ha-ha-ha!…” –
râse brigadierul când îl auzi că cere de la fiul său avionul. Seara el chiar spuse maică-sii ce a spus „nenea
Victor”, iar ea, după ce l-a tras de urechi, l-a închis în cămăruță. A plâns mult cu fața în pernă, iar când a ridicat
capul l-a zărit la lumina lunii pe Bim-Bom, îi întindea avionul lui Victoraș. Astfel Simon s-a jucat și cu
basculanta lui Nelu, și cu ursulețul lui Alexandru, chiar și cu păpușa Ancuței. Era de ajuns să-și dorească o
jucărie, pentru ca seara să o aibă – Bim-Bom îi îndeplinea toate dorințele, era prietenul său tăcut până într-o
noapte, când maică-sa, probabil, a uitat să închidă ușa, iar Bim-Bom a intrat în dormitorul în care ea dormea
beată împreună cu unul din ăia de veneau pe la ea și i-a stropit cu spirt medicinal după care a aruncat lampa
aprinsă în pat. Au ars de vii amândoi, iar pe el l-au găsit în pădurea de la marginea orașului, unde îl duse Bim-
Bom. Era sigur că el îl duse acolo cu toate că cei de la miliție nu l-au crezut:
„Cum ai ajuns aici copile?” – îl întrebă un milițian.
„Bim-Bom, Bim-Bom, Bim-Bom…” – repeta speriat.
„Bim-Bom pe dracu!” – spuse încurcat omul.
„N-ai de unde să știi” – interveni altul.
„Bim-Bom, săracul doarme la morgă de trei nopți și, de data aceasta, pare-se nu mai are de gând să se
trezească” – spuse milițianul gras cu mustață.
Pe atunci, nu știa ce înseamnă cuvântul „morgă”, dar și după ce toată lumea spunea că Bim-Bom a
murit și a fost îngropat lângă bisericuța pe care o renovase, Simon îl văzuse, după câteva zile, trecând gârbovit și
trăgând căruciorul după el. Odată, alergase după el să-l întrebe de ce nu vine la el și nu îi aduce jucării, dar și de
ce îi dăduse foc maică-sii? Atunci, pentru prima oară auzi vocea Celui ce îl însoțea pretutindeni și începuse să-și
bată joc de el spunându-i că nu Bim-Bom le-a dat foc celor doi, ci el, „fiul cel blestemat”, își ucisese mama și pe
amantul acesteia.
„Ești blestemat, blestemat, blestemat!…” – răsuna vocea.
„Ți-ai ucis mama, ești blestemat, blestemat, blestemat!…”
„Bim-Bom… el…” – încerca să se apere.
„Tu, tu, tu!… Bim-Bom ești tu! Blestemat, blestemat, blestemat!…”

***

Îl duseră la Casa de copii. Acolo, măcar nu dormea singur în cameră, dar nici parte de o soartă mai
bună nu avu. Copiii de acolo nu erau prea prietenoși. Și de ce ar fi fost, dacă el nu avea nimic să le ofere… Nu îl
vizita nimeni niciodată, pachete nu primea, jucării personale nu avea, nu era nici șugubăț, nu știa să facă pozne,
nici să spună glume. Avea, pe undeva, printr-un cătun, din zecile de cătune ce înconjurau orașul, o bunică pe
care o văzuse o singură dată, deoarece aceasta o renegase pe mama lui, pe „stricata de Palagă” care aduse pe
lume un „plod fără tată”, adică pe el.

30
 Nu le purta pică copiilor, cu toate că poate mai mult de jumătate dintre ei nu aveau tată, dar, totuși, asta
nu i-a împiedicat să îl poreclească „urzicar”, adică bastard, copil din flori. Cel mai necăjit era când tovarășa
supraveghetoare Florina îi spunea „bitangă” și îl punea, la colț, în genunchi și cu mâinile ridicate, spre distracția
celorlalți copii. La început, deseori se întreba ce o fi având cu el? De ce îl pedepsește mereu numai și numai pe
el, pentru orice greșeală făcută de oricine. Găsea o hârtie pe coridor: „Răureanu treci la colț!”, vedea oglinda din
spălător mânjită cu pastă de dinți: „Răureanu în genunchi!” și așa mereu pentru orice fleac. Dacă întreba de ce îl
pedepsește numai pe el, începea să urle la el, să-l numească „bitangă” și să-l tragă de urechi...
Într-o zi, află de ce.
Roșcatul Cornel o auzise pe tovarășa supraveghetoare Mioara cum îi spunea tovarășului portar că
Florina se răzbună pe bietul băiat, adică pe el, deoarece logodnicul său se înhăitase cu mama lui, se apucase de
băut și a părăsit-o. „Dar și ea bea de stinge, întotdeauna are o sticlă de băutură în dulap” – îi mai spuse
portarului.
De câte ori era pedepsit sau jignit de atâtea ori noaptea, venea la el iconarul Bim-Bom. Prezența lui îi
alina durerile, se simțea mai bine, mai ales după ce acesta îl răzbunase rupând rochia cea nouă a tovărașei
supraveghetoare cu care se pregătea să meargă la nunta verișoarei sale.
Aduse rochia, învelită într-o hârtie albă pe care erau desenate inimioare roz, ca să o vadă și tovarășa
Mioara.
„Ce frumusețe de rochie!” – exclamă supraveghetoarea Mioara.
„Albastrul acesta îmi vine de minune, îmi scoate în evidență ochii” – spuse tovarășa Florina, apropiind
rochia de piept.
Simon văzuse scena, deoarece tocmai fusese chemat la cancelarie de către tovarășa Mioara care ieșea
din tură.
În acea seară, iar, stătuse, la colț, în genunchi, cu mâinile ridicate, pentru că cineva aruncase un cocean
de măr în ușa cancelariei. Imediat după aceea, veni la el Bim-Bom, iar când tovarășa supraveghetoare a intrat în
baia cadrelor și se auzi curgând apa la duș, Bim-Bom a intrat în cancelarie, a deschis dulapul tovarășei, a
desfăcut pachetul și a sfâșiat rochia în bucăți.
„Aole-e-e-u-u-u!… Rochia me-e-e-a-a-a!…” – rupse tăcerea nopții urletul de groază al tovarășei
Florina și, peste puțin timp, ușa de la dormitorul băieților fu dată la perete și se auzi alt răcnet fioros:
„Ce ai făcut bastard nenorocit?… Te omor, te omor fiu de curvă răsfutută!…”.
Simon, trezit din somn se uită biumac la ea neștiind ce s-a întâmplat.
„De ce ai făcut asta bitangă ce ești?!…”
„Bim…”
„Să taci nenorocitule, că te omor!”
De omorât nu l-ar fi omorât, dar cu o bătaie zdravănă tot s-ar fi ales. Noroc cu portarul.
„Putea s-o facă oricine, nu aveți de unde să știți că a fost tocmai el” – o liniști portarul.
„Numai el a ştiut de rochie că a văzut-o, bastardul nenorocit!” – a început să plângă tovarășa Florina.
În afară de păgubită, și vocea Celui ce îl însoțea pretutindeni îl învinovățea că sfâșiase rochia, dar el se
hotărî să nu răspundă și, de atunci, nu răspunse la nici una din invinuirile pe care i le aducea, pe care, de fapt, nu
el le săvârșise, ci iconarul Bim-Bom, bunul lui prieten Bim-Bom.
Această întâmplare îl făcu să crească în ochii băieților de la Casa de copii, în schimb, ceea ce făcea
tovarășa Florina cu el se putea numi pe drept: Tortură!
Săraca femeie nu știa cu cine se pune, habar nu avea cât de răzbunător poate fi prietenul său Bim-Bom
care, dacă își punea ceva în gând, nu îl mai puteai opri nimeni, iar, de data aceasta, iconarul și-a pus în gând să o
pedepsească pe tovarășa Florina, și nu oricum, ci să o pedepsească crunt, așa cum a pedepsit-o pe mama lui. Da,
hotărârea era luată, mai trebuia să se ivească doar ocazia, care nu s-a lăsat așteptată prea mult.
„Dar și ea bea de stinge, întotdeauna are o sticlă de băutură în dulap” – își aduse aminte de discuția
tovarășei Mioara cu tovarășul portar, pe care o auzise roșcovanul Cornel.
În ajutorul lui Bim-Bom, veni și tanti Elena, bucătăreasa care aduse o sticlă de otravă de gândaci pe
care o primise de la nepotul său Gică, când a fost în excursie la sârbi.
„E atât de tare că ar omorî până și un cal, gândacii numai de mirosul ei mor” – lăudă tanti Elena otrava.
Lichidul semăna foarte bine cu lichiorul de nuci, pe care obișnuia să îl bea tovarășa Florina și, nu după
mult timp, în loc de „Nucet”, astfel se numea lichiorul ei preferat, bău otravă de gândaci… Dar toată lumea

31
vorbea că ar fi confundat sticla de cafea cu sticla de otravă căci, bineînțeles, într-o instituție ca a lor nu se
consumă alcool.
„Săraca Florina!…” – o compătimeau unii.
„Unde a dus-o băutura…”, spuneau cei care cunoșteau mai bine situația. Dar nimeni nu bănuia nimic,
numai Simon știa că la mijloc era mâna lui Bim-Bom, cu toate că Vocea celui ce îl însoțea pretutindeni iar îl
făcea pe el vinovat de moartea femeii, însă Simon nu îi mai răspundea de la întâmplarea cu rochia.

***

După ce terminase clasa a patra bunică-sa veni după el „că ce vină are bietu’ cocon că s-a născut pe
această lume?”. Acum, ea îl ducea acasă să aibă grijă de el să nu se strice la oraș cum se stricase fii-sa, „că
orașul strică oamenii.” Adevărul era că de acum Simon avea aproape doisprezece ani și un băiat de vârsta lui
putea face multe într-o gospodărie, fie ea chiar și a unei văduve, unde nu este mare lucru de făcut.
„E un copil cuminte și învață destul de bine” – îl lăudă directorul. „Dacă nu vă descurcați, se poate
întoarce oricând, îl vom primi”.
La început, Simon credea că plecarea lui din oraș va însemna despărțirea acestuia de iconarul Bim-Bom
care nu îl va putea găsi, acolo, în cătunul bunicii sale. Dar nu a fost așa, Bim-Bom venise și încă destul de
repede, chiar în toamna acelui an, când el se îndrăgostise de Viorica, fata vecinilor săi. Numai că aceasta nu voia
să se joace cu el, c,i în fiecare zi, alerga la Stelică și se juca împreună cu el și cu sora acestuia mai mică. Atuul
lui Stelică era că avea doi cățelandri frumoși și Viorica murea de dragul lor.
Atunci, veni Bim-Bom, chiar de Sâmbăta morților, când Stelică cu părinții săi și cu soră-sa s-au dus să
aprindă lumânări la cimitir, el intrase în curtea lor și tăiase cu toporul, pe tăietorul de lemne, capetele
cățelandrilor.
În afară de Cel ce îl însoțea pretutindeni, pe care oricum nu-l putea auzi nimeni, se trezise și bătrâna
Licheria să bată toba prin cătun că îl văzuse pe ăla mic, de îl aduse Caterina de la oraș, cum a intrat, de Sâmbăta
morților, în curtea Mălăienilor, adică a lui Stelică, după care auzi și scheunat de cățel, dar își închise repede gura
imediat ce se întâlni cu Caterina.
„Licherio, dacă te mai legi de coconu’ mneu o să-ți cucurigăie cocoșul roșu pe creasta casei, așe să
știi!…”.
Licheria speriată că s-ar putea să-i ardă casa, tăcu și nu mai povesti nimănui nimic.
De bunică-sa, Caterina, se temea tot cătunul, deoarece se știa bine cu „ucigă-l toaca” și putea să facă
rău oricui voia. Oamenii vorbeau tot felul de lucruri despre ea, ba că și-ar fi vândut sufletul necuratului și ar fi
bosorcaie, ba că nu este decât o doftoroaie care cunoaște puterea ierburilor și buruienilor cu care îi vindecă pe
oameni și alte câte și mai câte… Lucru’ sigur era că putea prevedea viitorul. De asta s-au convins toți, mai ales
de la pățania cu Iosif, ginerele lui Burcuș care a părăsit-o pe Gafița și a dispărut.
„Mătușă – se rugase Burcuș de ea – de ai putea să-l aduci înapoi, că râde lumea de Gafița…”
„Dragu’ mătușii și de l-aș putea aduce nu o să ai nici o haznă de el…” – îi răspunse Caterina.
„Nu-i bai, numa’ adu-l!” – se rugă de ea Burcuș.
„Se va întoarce ca peștele, așteptați-l!..”
Burcuș a înțeles spusele Caterinei, abia peste o săptămână, când țapinarii îl găsiră pe ginerele său
zăcând pe spate în apele râului Bursucina, puțin mai sus de podul Cornetului unde se varsă în el pârâul Judel.
Fusese târât kilometri întregi de cursul apei și izbit de ieșiturile crestate ale malurilor stâncoase, învârtit nemilos
în vârtejurile bulboanelor adânci, frecat cu pietriș și nisip aspru în locuri cu apă mică, mușcat zdravăn de
pragurile defileurilor înguste, apoi din nou prins de apa tumultoasă, de nu puteau să îl prindă nici ramurile ce se
întindeau dinspre ambele maluri, să-l apuce de haine și să îl oprească, pentru ca, în cele din urmă, să fie dus în
Bursucina. Abia acolo, fusese întins de valuri peste coama calcaroasă din mijlocul albiei, plutirea lui fiind oprită
pentru totdeauna. Picioarele lui Iosif se afundaseră până la genunchi în crăpăturile de sub apă, iar corpul rămase
deasupra valurilor, aruncat de-a curmezișul coamei. Nu primise aproape nici o lovitură în față, avusese mare
noroc s-ar putea spune, deoarece țapinarii au putut să-l recunoască, numai că Iosif nu prea se mai bucura de
acest noroc.
„Mi-o zis mie Caterina că o să se întoarcă ca peștele, așe s-o și întors bdietu’ de el!” – povestea Burcuș
la priveghiul lui Iosif.

32
 ***

Afară, se crăpase bine de ziuă. Nu avea de ce să se mai teamă. Privi spre cușca de iepuri, dar țapul nu
mai era printre ei. Poate nici nu a fost? – se întrebă mirat. Dar atunci… poate nici aseară la gară?…
„Care e numele tău om bun?…”
„Simon!”
„Simon?!… Adecă Petru, adecă piatră!…”
Nu, pe bătrân îl văzuse, dar țapul?… Unde văzuse țapul?…
„…Iată omul! Dar vor pune mâna pe aducătorul semnului zodiei Mielului şi-l vor târî prin piaţă, îl vor
batjocori şi-l vor arunca în temniţă. Vai celor care vor face acest lucru! Mai bine ar fi fost pentru ei dacă nu s-ar
fi născut… Cine are urechi de auzit să asculte, cine are ochi de privit să privească, ascultaţi, priviţi şi luaţi
aminte, zodia Mielului e pe cer şi vai celor ce nu se vor naşte a doua oară din apă şi din foc!”
– Ha-ha-ha-ha-ha! De ce cauți țapul când tu însuți ești țapul?… Ești țapul lor… şi toate încălcările de
lege cu care au păcătuit o să le pună pe capul ţapului, apoi, o să-l izgonească în pustiu… țapul va duce asupra lui
toate fărădelegile lor… Ha-ha-ha-ha-ha!… de această dată, vocea Celui ce îl însoțea pretutindeni venea de afară,
de dincolo de ușă din acel spațiu necunoscut lui.
Adormise din nou. Când se trezi pentru a doua oară se întrebă cât o fi ceasul, regretând poate pentru
prima dată că își vânduse ceasul de mână, ciobanului acela…
Tocmai când voia să se apropie de gemulețul micuț ce dădea spre acel spațiu necunoscut lui, auzi pași
grei, cineva încălțat în bocanci se apropia de ușa cămăruței. Fără să vrea, dintr-un salt, ajunse lângă cușca de
iepuri și văzu că aceasta nu este lipită de perete. Se ascunse în spatele ei, dar imediat își dădu seama că nu era o
ascunzătoare prea bună, deoarece partea din spatele cuștii era din plasă de sârmă, la fel ca și partea din față. Era
imposibil să nu îl vadă oricine ar fi intrat în cămăruță.
„Dar de ce trebuie să mă ascund… de cine?…” – îi trecu prin minte și deodată își aduse aminte că
puștiul cu buza de iepure i-a spus aseară că o să vină după el în recreația mare și o să meargă împreună la
directorul Grupului şcolar, unde este nevoie de un fochist. „De un om care să spargă lemnele, să le care în sălile
de clasă şi, în fiecare dimineaţă, să aprindă focul în sobele de teracotă”.
Cel ce intrase în cămăruță nu îl zărise, era prea grăbit să se uite în jur, trecuse, aproape alergând, prin
fața cuștii și ieșise pe ușa din dos, pe care Simon nu o zărise până atunci, aproape trântind-o după el. Deși îl
zărise doar pentru câteva clipe, figura omului ce trecuse prin fața cuștii, poate din cauza acelei frici de neînțeles,
i se întipărise bine în memorie, de parcă l-ar fi studiat ore în șir. Era un bărbat înalt, bine făcut cu o față rotundă,
cam pământie, cu niște ochi ascunși în orbite, cenușii, în care licărea o lumină ciudată, misterioasă cu barba
nerasă, încărunțită, nu neapărat din cauza anilor, cu părul la fel de încărunțit, era îmbrăcat într-o salopetă
albastră și ducea într-o mână o sacoșă galbenă din care atârna mâneca unui halat vișiniu.

Biserica Sf. Mihail din Pereiaslav

33
C. D. Stepan TRAISTA

SĂBIILE REGELUI

Prolog

Toată lumea se uita spre cer, urmărind cum soarele, în toată

splendoarea lui, apunea încet, încet, după munţi. Cerul se întuneca
uşor, lăsând în urmă o pată portocalie care se micşora din ce în ce
mai mult.
Castelul Verde era cel mai bogat din Nord, dar şi din
întregul Ţinut Vechi. Înalt şi verzui, plasat pe o stâncă veche de
când lumea, era impunător, cu multe camere mari, spațioase și bine
luminate, dar şi cu altele mai mici, cu tot felul de holuri, cămăruţe şi alte tunele secrete cunoscute doar
fantomelor şi şobolanilor. Construit de Regele Ralh al Doilea Rege şi Urmaş al Barbarilor, Castelul Verde a
fost locuit de atunci de alţi doi regi, iar după ce a fost construit Castelul Regelui care este de două ori mai mare,
a fost locuit doar de lorzi și Protectori ai Nordului, opt la număr.
După ce soarele a apus, pe balconul de pe Stânca de Vest sau Stânca de Apus, cum îi spunea nobilimea
de la castel, s-a aşternut o linişte apăsătoare, până ce Gin s-a decis să o alunge:
– De ce trebuie să privim apusul soarelui, de fiecare dată, când e lună plină? – spuse el, chiar dacă
părea că ştie răspunsul.
– Pentru a face pe plac Zeilor Nopţii – Zeiţei Luna şi Zeului Morţii, dar şi pentru a ne lua rămas bun de
la Zeul Soare şi Zeul Vieţii care sunt Zeii Zilei. Dar tu ar trebui să ştii asta! – îi răspunse cu furie bătrâna Rodna. –
Ai un deceniu şi şase ani, aproape, şi şapte, şi încă nu ştii nimic?!
– Presupun că ştie toate aceste lucruri, dar ceea ce pare să nu înţeleagă, este adevărata semnificaţie a
lor. – Răspunse calmă Lady Mirya Traut, căreia nu prea îi plăcea acest titlu.
Credea că soţul ei. care era cândva urmaş la tron, trebuia să fie rege, iar altcineva să fie lord în
Castelului Verde, iar ea chiar dacă atunci nu voia, acum se gândea deseori cum ar fi fost să fie regină. Chiar
dacă nu o arăta îi era foarte greu fără soţul ei, îi era dor de el și se ruga în fiecare zi ca să se întoarcă miraculos.
Nu putea accepta faptul că a murit, lăsând-o singură să aibă grijă de copiii lor, dar şi de Jilmrock.
Lady Mirya se întoarse graţioasă spre uşă, era înaltă cu părul blond auriu, lung şi strălucitor, cu ochii
pătrunzătorii de un verde ca smaraldul. Purta o rochie roşie-sângerie, cu modele aurii ce conțineau motive
florale. Rochia avea mâneci lungi şi era lungă până la pământ, trăgându-se pe jos după ea. Înainte să intre prin
uşa gigantică, întoarse capul şi spuse:
– Acum mergeţi cu toţii la culcare, se face târziu.
După ce spuse acestea, intră în castel urmată de fiica ei Laria Traut, o fată destul de tânără, ce împlinea
aproape două decenii, puţin mai scundă decât mama ei, cu părul lung, brunet, moștenit de la tatăl ei, dar cu ochii
verzi ca ai mamei sale, la fel şi toată graţia ei.
Însă Laria avea două feţe, atunci când nu o vedea nimeni se căţăra prin Jilmrock, oraşul din jurul
castelului, sau lua cai din grajd şi călărea în afara zidurilor oraşului, ba chiar mânuia sabia aproape la fel de bine
ca orice băiat, însă când era în prezenţa oamenilor purta cele mai frumoase rochii, era cu totul altă persoană,
părea că încă visa la poveştile nemuritoare, auzite de la bătrânele Rodna și Talena.
În acea zi, Laria purta o rochie lungă de mătase blue-marin, cu mâneci lungi şi diferite decoraţiuni,
precum două linii reprezentând două şiruri de peştişori cusuţi cu fir turcoaz, unul la talie şi celălalt mai jos de
genunchi, de asemenea, avea alte decorațiuni la mânecile şi poalele rochiei, cu un brâu legat la spate într-o
fundă.
În urma ei, venea fratele ei Gin Traut, urmaş la tronul Ţinutului Vechi, un puşti frumuşel, înalt,
puternic, cu părul de aur şi ochi albaştri ca marea, chiar dacă nimeni din familia sa nu avea ochii albaştri.
Tânărul putea să scrie cu ambele mâini, dar nimeni nu ştia asta, în afară de familia sa, de Profesorul Luthergosh,
și de bătrânele surori Rodna şi Talena. Deoarece dacă s-ar fi aflat că scrie cu ambele mâini, ar fi fost considerat
vrăjitor şi trimis la Academia Vrăjitorilor.
Era cel mai deştept dintre cei de vârsta lui, era chiar mai isteţ decât unii călugări şi profesori de la
Universitate, dar era şi curajos, îndemânatic cu sabia, ba chiar a învins în luptă dreaptă luptători de vază, în faţa
tuturor oamenilor de la curte, spadasini, soldaţi şi cavaleri. Ce-i drept era puţin încăpăţânat, dar era şi ascultător,
însă când venea vorba de zei, nu prea era de acord cu ceilalţi, mama lui credea că într-o zi un miracol al zeilor îi
va schimba părerea.
Purta o tunică gri de lână cashmere, cu emblema casei sale – două săbii trecând prin capul unui lup care
parcă te urmărea cu ochii, – purta pantaloni negri şi cizme de piele neagră care luceau. Purta o mantie neagră de

34
lână cu două dungi late de culoare gri la mijloc, iar pe cap purta o coroană de prinţ, din argint, împodobită cu opt
smaralde octogonale, cu safire roşii, dreptunghiulare între ele.
Cei trei erau urmați de Saulamuk, Generalul Gărzilor Castelului Verde care, totodată, era și generalul
armatei din Jilmrock, numită şi Armata Nordului. Acesta deși avea aproape cinci decenii, era zvelt, cu părul
şaten plin de şuviţe albe şi cu o barbă scurtă care îi acoperea faţa. Era un om necruţător în luptă, dar cu cei de la
castel era bun, inimos, cu totul alt om decât spuneau baladele şi legendele despre el.
Armura pe care o purta strălucea la lumina torţelor care pâlpâiau cu o lumină gălbuie-palidă, era
îmbrăcat în armură până-n gât, pe platoşă avea un brad falnic cu trunchi din cupru, iar coroana era din „Smarald
de Fier” – un fel de praf de smarald amestecat cu fier topit, invenţia unui fierar pe nume Corsorius Ablevius, de
la marginea Jilmrockului, considerat nebun, dar care făcea cele mai bune armuri din Nord. Generalul Saulamuk
ducea în mână un coif în forma unui cap de lup, din care se vedeau două mânere de sabii, iar puțin mai jos, din
maxilare, ieșeau două lame de săbii tocite.
În sfârșit, venea și bătrâna Talena, mergând încet, sprijinindu-se de un baston din inox, cu un mâner în
formă de cap de lup cu cele două săbii trecute prin el, cu o pernuță de catifea roșie deasupra, ce făcea mânerul
mai confortabil. Bătrâna se mișca destul de greu deoarece avea aproape nouă decenii, purta o rochie albasrtu-
închis, care părea mai mult o robă, fără decorațiuni, fără nimic, iar capul îl avea înfășurat într-o eșarfă de mătase
albastru-deschis.
În spatele ei, venea bătrâna Rodna, puțin mai tânără decât sora ei, însă se mişca la fel de încet, doar că
nu avea nevoie de baston. Îmbrăcată într-o rochie verde închis cu floricele și, la fel ca sora ei, avea capul
înfăşurat într-o eşarfă de mătase, doar că era verde-deschis.
Amândouă aveau grijă de copii, spunându-le poveşti şi balade, învăţându-i poezii şi cântece, învăţând-o
pe Laria să ţese şi să vorbească ca o adevărată lady, iar pe Gin să scrie poezii şi poveşti.
În spatele lor, uşa cea mare s-a închis, lăsând pe balconul de vest o linişte macabră. În acea seară, era
lună plină, oamenii şi-au spus rugăciunile şi s-au dus la culcare, gărzile patrulau prin oraş.
Doar zeii puteau vedea priveliştea încântătoare a oraşului și a castelului, în noapte. Şi ce mai noapte,
parcă era zi... luna şi stelele luminau totul, pe deasupra, pe străzi, ardeau sute de torţe, unele erau purtate de
gărzile oraşului, mai era şi lumina nenumăratelor ferestre ale castelului care străluceau în noapte ca stelele pe
cer.

***
Gin stătea pe un fotoliu cu tapiţerie de catifea, chiar la unul dintre cele trei geamuri din camera sa, era
îmbrăcat într-o cămașă de noapte și cu pantaloni din bumbac. Lângă el, se afla o măsuţă cu nişte lumânări
aprinse pe o tavă metalică, lângă care era o carte groasă şi veche, cu coperți vişinii, cu margini aurite, șterse de
timp. Cartea era intitulată Barbari din Nord şi Fermieri din Sud – De la anul 3 Înainte de Războiul Barbarilor –
până în anul 163 După Războiul Barbarilor.
„Ce titlu lung.” – se gândi Gin.
Avea o cameră mare, cu podea de gresie și pereţi de piatră verde decoraţi cu marmură albă, pe partea
opusă peretelui cu geamuri se afla un pat mare, încadrat de două măsuţe la fel ca cea de la geam. Pereții erau
plini de rafturi cu cărți, iar în stânga patului, se afla ușa. Deasupra patului stătea atârnat un tablou imens,
reprezentând lupta de la Gorbom, în care Estici din Ţinutul Nou, conduși de Tiberiu al II-lea, Regele Morun,
supranumit şi Ultimul Rege din Castelul Verde, cel care a construit Castelul Regelui, ajutat de marile şi micile
case din Nordul şi Vestul Ţinutului Vechi care i-au jurat supunere, şi Sudici conduși de lordul Müsghen, ajutaţi
şi ei de marile şi micile case din Sud, s-au luptat pe viață și pe moarte.
S-au luptat până ce au rămas doar cincizeci şi doi de oameni: Regele Morun cu douăzeci și trei de
oameni; Lordul Müsghen cu șaisprezece oameni și Regele din Est, Tiberiu al II-lea, cu doar doisprezece oameni.
Ca să nu mai moară soldații, s-au duelat doar cei trei conducători, în final rămânând doar Regele Morun și
Tiberiu al II-lea, care după ce a văzut cu câtă furie l-a ucis Morun pe Lordul Müsghen a căzut în genunchi
cerându-și iertare.
Regele Morun l-a iertat și i-a permis să-și stabilească, pentru o perioadă de timp, tabăra în Sud, dându-i
o fâșie de pământ, luându-i, astfel, pentru totdeauna acestuia orașul Cosohaus și Castelul Căruței care aparținea
Casei Cosobrown, pe care Tiberiu al II-lea le ocupase.
Împreună cu cei cincizeci și doi de oameni și cu Tiberiu al II-lea, Regele Morun plecase spre Castelul
Căruței care se afla la marginea orașului Cosohaus ocupat de Estici, redându-le, astfel, Casei Cosobrown, dar
pentru că Lordul Cosobrown a luptat alături de Lordul Müsghen împotriva lui, i-a omorât soția și doi copii. Fiul
Lordului Cosobrown – Ser Nyro, luptase alături de Regele Morun, ajungând, astfel, urmașul Casei Cosobrown.
În continuare, Regele Morun cu Tiberiu al II-lea și cu cei cincizeci și doi de soldați au plecat spre
orașul Dellhom, care se afla pe Dealul Arcașului în vârful căruia se afla Castelul Pieirii, al casei Müsghen, unde
i-au ucis aproape pe toți membri familiei.
Hildegrom, fratele lui Morun, a preluat numele Müsghen, căsătorindu-se cu sora Lordului Müsghen,
singura supraviețuitoare.

35
 În Sud, Tiberiu al II-lea, obținând fâșia de pământ promisă, și-a așezat tabăra și a construit un fort
numit „Portul de Est” unde a stat un an și jumătate, după care s-a întors în Est și, după două decenii, a murit de
moarte bună.
Iar regele Morun a continuat să meargă de la un castel la altul făcând dreptate, până ce toți l-au
recunoscut ca Rege al Ținutului Vechi. Asta a citit Gin din cartea ce se afla pe măsuța lui de lângă geam, și
multe altele.
Gin luă cartea în mână și, deschizând-o, a început să citească mai departe:

„În drum spre Castelul Verde, au ajuns într-o câmpie întinsă cu pământ fertil, înconjurată de păduri
întinse cu zeci de pâraie și animale de tot felul și cu tot ce își putea dori sufletul unui bărbat care voia să se
stabilească undeva și să trăiască mult visata viață liniștită.
În mijlocul câmpiei se afla un deal înalt, iar un râu care ieșea din pădure se despărțea în două brațe,
înconjurând dealul și reîntâlnindu-se dincolo de deal, continuându-și mai departe cursul.
Regele a poruncit să poposească pe acel deal, în acea noapte, și așa s-a și întâmplat... ”

Acum, dacă ar fi sau nu ar fi toate astea adevărate, Gin nu avea de unde să știe, cartea era veche. Toată
lumea știe că istoria, ba chiar toate baladele și legendele sunt scrise de învingători. Asta pentru că pierzătorii de
obicei sunt morți.
Un zâmbet se schițase pe fața lui Gin când se gândi dacă el va fi învingător în luptele sale?...

***
Mirya stătea pe un fotoliu îmbrăcată într-o rochie de noapte roz-pal și se uita spre oraș, întrebându-se
ce se va întâmpla mâine: „Război sau Pace... Moarte sau Viață?... De mult timp se aude numai de bine din Sud,
dar asta e bine, nu? Dar nu poate fi totul perfect pentru totdeauna, nu?” se întrebă ea.
Era îngrijorată pentu viitor, parcă toți oamenii din lume stăteau în fața unui zid și petreceau, în timp ce
dincolo de zid, războiul, moartea, tot ce era rău, erau pregătite să sară peste zid.
„E o nebunie, trebuie să se gândească la altceva. Sau mai bine ar trebui să se culce”, se duse în pat și se
întinse, învelindu-se cu plapuma moale de bumbac, umplută cu puf din Plante de Puf – o specie de plantă din
Estul Îndepărtat. Luă un bol de pe masă, plin cu bomboane – alune învelite în miere din flori de zahăr și în
crustă de ciocolată cu lapte, presărată cu fulgi de nucă de cocos.
– Ce bune sunt! – șopti mulțumită.
Se auzi un ciocănit puternic în ușă cu un ritm ciudat „Un cântec trist, o veste tristă, un cântec vesel, o
veste bună”, își aminti de ceea ce îi spusese... Profesorul Luthergosh!
„La ora asta?”
Dădu pătura la o parte și, ridicându-se din pat, se îndreaptă spre ușă, în timp ce ciocănitul persista.
Deschise ușa și îl zări, așa cum bănuise pe, Profesorul Luthergosh, cu mâna ridicată în aer pregătindu-se să
ciocănească din nou.
– Doamna mea, a venit un porumbel cu o scrisoare, de la Castelul Regelui – spuse grăbit.
Profesorul era îmbrăcat ciudat, ca de obicei, purta pantofi roz-pal, pantaloni de catifea albă,
genunchiere de fier, cămașă verde cu gulerul și manșetele aurii, băgată în pantalonii prinși cu o centura lată din
piele maronie, plină cu buzunărașe, pentru cărbuni grafit, hârtii și tot felul de prostioare, cingătoarea centurii era
din argint și avea gravat pe ea un dragon. Peste cămașă purta o vestă neagră, lungă la spate, care se termina într-
o formă de „w”. Pe cap purta o pălărie ciudată, în culorile portocaliu cu gri, un fel de cupolă cu boruri late „care
aveau rolul să-l protejeze de soare?” presupuse Mirya. Câteva sfori atârnau din pălărie, la capătul cărora erau
legate punguțe de catifea maro, în care, spunea el, își ține diferite prafuri magice.
Pe umăr, avea o geantă mică din piele de miel plină cu hârtii, iar pe spate, una mare din lână cenușie cu
margini prinse în piele, cu niște sfori și decorațiuni metalice.
Profesorul Luthergosh era cel mai tânăr profesor, chiar mai tânăr decât Mirya, însă ea îl respecta la fel
de mult ca pe oricare profesor, chiar dacă el avea doar trei decenii.
Stătea în fața ei, înalt și subțire, cu ochii de culoarea mahonului și părul roșcat, spunându-i Miryei o
veste, ce-i părea ei inutilă:
– Și de ce vi să-mi spui la ora asta, în fiecare săptămână, Profesorul Kiro trimite scrisori către toate
locu...
– Nu, doamna mea, – o întrerupse Profesorul. – Această scrisoare are pecetea regelui! – spuse repede,
parcă speriat.
Mirya a făcut ochii mari:
– Și ce mai aștepți, dă-mi scrisoarea!
Profesorul scoase rapid scrisoarea din gentuță, iar Mirya aprope că i-o smulse din mână, apoi, îi
porunci:
– Intră și închide ușa după tine!

36
 Zis și făcut. Profesorul închise ușa încet, în timp ce Mirya deschise scrisoarea:

Dragă Mirya,

Îți scriu această scurtă scrisoare ca să te anunț că am trimis o escortă formată din două sute de
soldați, dintre cei mai viteji.
Probabil, te vei întreba „de ce?” Ei bine, vreau ca tu împreună cu Gin și Laria să veniți la Castelul
Regelui și nu uita că nu accept refuzul!
Vei afla mai multe când ajungi aici, vă aștept cât mai repede!

Cu drag, Regele Michaila

„Ce-o mai vrea și omul acesta, i-a venit pur și simplu să ne invite la Castelul Regelui”, întoarse Mirya
capul, observându-l pe Profesor stând într-un colț ca un șoricel și așteptând.
– Acum poți pleca, mulțumesc că mi-ai adus scrisoarea! Profesorul Luthergosh ieșise așa cum intrase,
încet și ușor.
Mirya se întoarse în pat, la bomboanele ei, dar meditând, în continuare, la scrisoare și la alte probleme
ale curții.

***
Laria se întoarse în cameră și și-a schimbat hainele, acum purta niște pantaloni strâmți din piele neagră
și o cămașă albă de in, veche şi zdrențuroasă.
Se îndreptă spre geam, îl deschisese, facu doi pași înapoi și luându-și avânt, sări prin fereastră...
În următoarea clipă, atârna de pervazul geamului. Printr-o altă săritură trecu de la un geam la altul și
după o altă săritură și încă una, și încă una, ținând-o tot așa ajunse la geamul fratelui ei, trase cu ochiul și îl zări
lângă fereastră.
Își trase repede capul și respiră ușurată. N-o văzuse! Se mai uită odată la Gin care citea ca de obicei
Barbari din Nord şi Fermieri din Sud – De la anul 3 Înainte de Războiu...
„Ce mai titlu, mai de grabă s-ar fi numit Plictisiada, un titlu mult mai bun” se gândi Laria.
– Degeaba citești și te crezi cel mai deștept, dacă nu mă vezi pe mine care stau chiar la fereastra ta. –
șopti Laria, râzând.
După care sări mai departe, până ce ajunse la capătul castelului, pe urmă, printr-o săritură cu picioarele
în față, trecu printr-o fereastră și pătrunse în turnul din colțul castelului. Urcă scările, trecu printr-o ușă,
ajungând astfel pe un hol lung pe care-l străbătu și sări afară printr-o altă fereastră de la capătul holului.
Atârna iarăși de un pervaz, pe urmă se prinse cu picioarele de el și, lăsându-și corpul să cadă, se prinse
cu mâinile de pervazul ferestrei de sub ea și, cu o mișcare grațioasă, ateriză pe marginea ferestrei, uitându-se
dacă era în locul potrivit – camera mamei sale.
Lady Mirya ședea în pat studiind o hârtie, luând din când în când câte o bomboană. Laria a așteptat
până ce mama ei adormi, fereastra era deschisă și ea intră în liniște, mergând spre patul mamei sale.
Camera era luminoasă, focul încă mai ardea în șemineu, și atât de mare cât camera lui Gin și a ei la un
loc. Era frumos decorată, cu rafturi pline cu cărți, mese și măsuțe, tablouri și cu două fotolii vișinii cu margini
negre, care stăteau la ferestre.
Lângă ușa mare de lemn, decorată cu marmură, se aflau două sfeșnice mari de aur, ale căror lumânări
încă mai ardeau și ele.
Nici nu știa ce să creadă despre șemineul gigantic, de pe peretele opus ușii, care era făcut din piatră
verde sculptată cu scene de luptă și din marmură albă ca smântâna, dar mare parte din șemineu era din aur, la fel
ca emblema casei Traut – capul de lup cu două săbii trecând prin el, care parcă te urmărea cu ochii.
În stânga șemineului, se afla peretele cu cele trei ferestre, două fotolii, o masă și patru măsuțe mici,
niște rafturi cu cărți și un portret cu mama Lariei într-o rochie roșie cu negru, pictată pe un fundal portocaliu. În
dreapta șemineului se afla patul gigantic, din lemn de mahon, o masă, două măsuțe, rafturi cu cărți, și alte două
tablouri, reprezentând Castelul Regelui în toată splendoarea sa, iar celălalt reprezenta Portul din Est, construit de
Estici, în care se zăreau zeci de corăbii cu steagul Estului Îndepărtat și alte bărci mai mici.
Laria stătea pe un fotoliu și mânca alune învelite în miere din flori de zahăr și în crustă de ciocolată cu
lapte, presărată cu fulgi de nucă de cocos, uitându-se uimită prin cameră, însă nu putea să nu observe hârtia pe
care o citea mama ei, se ridică și merse până la măsuța de lângă pat, puse bolul aproape gol lângă hârtia pe care
o luase, cufundându-se curioasă în rândurile ei.
– Ce... cum? „veniți la Castelul Regelui”? Vai de mine! –Lariei nu-i venea să creadă.
(Va urma.)

37
TRADUCERI DIN PROZA UCRAINEANĂ

Halîna TARASIUK
POVESTEA ULTIMULUI COLHOZNIC

Henîk se duse la școală cât timp îi încăpeau picioarele sub bancă, iar
când încetară să mai încapă, mama îi zise:
– Henîk-Henîk, la ce-ți folosește, Henîk, școala asta? Ești prea mare
pentru ea. Ia uite ce bărbat te-ai făcut. Mânânci pentru șase, e timpul să
lucrezi măcar pentru unul.
Henîk a râs de bucurie când a auzit așa ceva. Nu era vorba că Henîk
n-ar fi vrut să se ducă la școală. Ar fi vrut. Căci toți merg undeva în fiecare dimineață: cei mari – la muncă,
copiii – la școală. El s-ar fi dus, deși banca îi apăsa genunchii, cizmele îi strângeau degetele, iar foamea îl
chinuia. Ar fi răbdat, ar fi privit la tablă și i-ar fi ascultat pe profesori, dacă n-ar fi fost copiii răi. Nimic nu le
place: ba îl strigă „picioare lungi”, ba aleargă după el și se strâmbă: „înalt ca bradul, prost ca gardul”. Iar Henîk
se oprea și-i privea pe ăștia mici și răi, de la înălțimea staturii lui, și doar zâmbea, că nu știa ce să facă.
– Ai auzit? Mâine te iau de la școală.
A doua zi după această decizie mama se duse cu Henîk la școală și-i spuse directorului:
– Lăsați-l pe Henîk al meu de la școală înainte de termen. El a învățat deja cât pentru un colhoznic.
Dați-ne o adeverință și plecăm.
Profesorii nu o contraziseră pe mama, ci doar oftaseră trist, privindu-l cu compătimire pe Henîk. Iar lui
Henîk îi e totuna, stătea și zâmbea fericit sub tavan.
– Ne pare rău să vedem cum el, săracul, stă înghesuit sub ultima bancă, iar picioarele-i ajung până la
tablă, asta e tot ce spuse directorul despre învățătura lui Henîk.
Numai profesorul de educație fizică, Ivan Fedotovici, nu dorea să se despartă de Henîk, își tot freca
mâinile și repeta:
– Henîk-Henîk! Acum cu cine voi juca eu baschet?!
– Voi veni la orele de educație fizică, îi promise Henîk, fericit că măcar unui suflet din școală îi pare
rău după el.
Ar veni, dacă n-ar fi copiii răi. Uneori doar privea de la distanță cum aceștia aleargă pe terenul de sport
și nu pot nicicum să nimerească mingea în coș, iar Ivan Fedotovici sufla în fluier.
Când s-a întors acasă, mama a pus adeverința semnată de director privind terminarea școlii de către
Henîk în certificatul de naștere al fiului, le băgă în cutie și spuse:
– Ei, iată, Henîk, deja ai terminat învățătura. Acum vei lucra în specialitate. Cerșetor colhoznic. Ia sacul
ăla mare de urzică în care au fost cartofii, l-am scuturat, și du-te pe câmp. Uite așa, încet-încet, iei câte un spic și
aduci la porci. Că vor sparge cocina.
Și înainte, de când își aduce aminte, Henîk mergea pe câmp, dar cu un sac mic. Însă acum se pare că
după școală, merită un sac mare de urzică.
El râse fericit că mama îl lăudă, luă sacul și porni pe cărare dincolo de grădini. Henîk o asculta pe
mama. Se temea puțin de ea, dar mai mult o iubea. Că și mama îl iubea. Și-l proteja. Când veneau oamenii
străini să-l ia undeva, mama îi gonea din casă. Iar pe mătușa Stepana o goni din curte, atunci când aceasta venise
s-o prevină pe mama:
– Dă-l la casa de copii, că el crește, își ia mintea-n cap și în curând va deveni violent și o să te bată sau,
așa cum povestesc oamenii că se întâmplase în Miakohod: fiul a ucis-o pe mama!
– Marș de aici! Și să nu te mai prind în curtea mea!, strigă tare mama la mătușa Stepana, că Henîk se
sperie.
După ce plecă mătușa, mama îi spuse serios lui Henîk, deși lacrimile îi curgeau râuri din ochi:
– Ai auzit?! Fii liniștit! Fii bun, să nu-ți vină în cap să te bați sau să-i bați pe oameni, că te-or omorî sau
or chema miliția și te-or închide în temniță!
Henîk nu înțelegea de ce ar trebui s-o bată pe mama sau să se bată cu oamenii, dacă și fără ei îi este
bine. Nici soarele să nu iesea de după pădurea colectivei, nici peștele să nu sărea în lacul colectivei și nici
prepelița să nu se ridica pe picioarele ei colective, când Henîk se scula, lua sacul la subsoară și, clătinându-se, ca
o prăjină în vânt, mergea colo unde se simțea bine și liber, unde nimic nu-l ocăra sau supăra, unde era sătul, că
știa mai bine decât șeful colhozului unde cresc toate și unde dau în copt. În perdeaua forestieră rodeau abundent
cireșii și dudul, în livadă – merii și perii, pe dealuri lângă râu – mazărea dulce, în vale – castraveții și roșiile,
lângă pădure – pepenii, iar lângă cimitir – morcovii. Îi potolea foamea care veșnic îi chinuia stomacul lui Henîk,
și porumbul abia făcut. Așa, încetul cu încetul, mânca Henîk pe săturate. Mama nu mai trebuia să gătească cina.
Purtându-și de grijă, Henîk nu uita că acasă au nevoie de hrană și porcii, și găinile, și capra Manka. De cu seară

38
se apuca de muncă: băga în sac tot ce-i cădea sub mână și se ascundea pentru o vreme în perdeaua forestieră sau
în tufișuri, pentru că mama îl prevenea:
– Când o să duci sacul, fii atent, uită-te în jur și ascunde-te dacă vezi că vine cineva de la conducere.
Dar cel mai bine, întoarce-te acasă noaptea. Că, dacă te prind, vei primi o mamă de bătaie sau amendă. Iar mama
n-are bani.
Dar pe Henîk nu-l prindea nimeni, deși statura lui de doi metri cu o cocoașă-sac în spate era greu să
rămână neobservată pe câmpurile colhozului, chiar și la lumina lunii. Toți, și oamenii, și conducerea, îl compăti-
meau pe Henîk și pe necăjita lui mamă, care o ducea foarte greu.
Slavă Domnului, în acel moment în colhoz se trăia mai ușor, și Brejnev, când veni la putere, o lăsă mai
moale: nu alergau pe câmpuri paznicii pe cai, nimeni nu le prindea pe femei în drum spre casă, nu scuturau
spicele din traistă, cu atât mai mult nimeni nu judeca și nu aresta, ca pe vremea lui Stalin, și nici nu te omora cu
contribuția, ca pe vremea lui Hrușciov. Deci, simțind gustul liberății, poporul s-a grăbit să-și ia înapoi bunurile
expropriate cândva de către stat. Unii cu mașini, alții cu tractoare, iar alții cu sacii. Brejnev devenise primul
împărat sovietic pe care țăranii, după ce-și reveniră puțin, îl îndrăgiseră cu adevărat. Dar și mai mult pentru că
chiar el „fura și le dădea și oamenilor”. De asemenea, și lui Henîk, că și el este om sovietic și vrea să se
hrănească.
Deci se dovedise că mama îl speria pe Henîk mai degrabă din obișnuință și pentru orice eventualitate,
că cine știe cum se pot răsturna lucrurile: azi e așa, mâine e altfel. Moscova e departe, Dumnezeu e sus...
Nepricepând nimic din toate astea, Henîk o asculta pe mama: se întorcea acasă noaptea. Mama, auzindu-i pașii
grei și respirația tensionată, deschidea poarta, se bucura în liniște și-l lăuda pe Henîk:
– Asta da! Cât ai încărcat! Remorcă de tractor! Bravo, băiete! Poate să se ascundă Iașka cu camionul
său, ori Denisov cu combina!
Henîk se bucura și el, râdea ușor, amintindu-și cum mama îl lăudase recent în fața oamenilor și auzise
cum îi spusese mătușii Stepana:
– Henîk al meu fără școală este mai valoros decât toți cei cu multă carte, dăscăliți prin școli.
Dar mama nu se bucură prea mult de Henîk, muri subit. Într-o seară de toamnă, când se întoarse cu un
sac de porumb, ea nu ieși să-i deschidă poarta, iar Henîk se neliniști – ceva îi străpunse inima. Aruncând sacul în
grajd, deschise ușa în casa întunecată și, la lumina lunii, o văzu pe mama – era întinsă pe podea, lângă prag, pare
că alergase să-l întâmpine.
Henîk stătu întins lângă mama pe podea toată noaptea, iar când răsări soarele, se duse la baba Domka,
să o anunțe că mama nu vorbește și nu respiră. Se temuse să meargă la mătușa Stepana, care locuia în vecini, ca
nu cumva aceasta să creadă că el o omorâse pe mama și să cheme miliția ca să-l aresteze.
Însă mătușa Stepana, aflând îngrozitoarea veste de la baba Domka, începuse să plângă în hohote, să-l
compătimească pe bietul Henîk și să-și amintească ce mare bucurie era el pentru mama lui. Apoi se duse să le
cheme pe alte femei: Poțiluiceha, Stasia Jabkova, Lidka lui Hukov și Nadia Pîlîpivna.
Au venit femeile care și ele începuseră să-l compătimească pe Henîk. Chiar și șeful colhozului, pe care
Henîk îl văzuse pentru prima oară la înmormântare, îl compătimea. Apoi, cu tot satul o înmormântaseră în
cimitirul lângă care cresc morcovii, făcuseră pomană, vorbiseră de bine despre răposata, se spunea că era
harnică, toată viața muncise cu norma. Iar lui Henîk îi spuseseră să nu-și facă griji, ci să-și vadă de viață și,
poate, să se însoare, ca să nu fie singur.
Henîk le zâmbea mulțumind, dar îi era frică, de parcă s-ar fi rătăcit noaptea pe câmpuri și nu reușește să
găsească drumul spre casă, unde îl așteaptă mama lângă poartă.
A doua zi după moartea mamei brusc căzu zăpada, venise iarna, iar viața lui Henîk deveni mai grea
decât moartea. Deși afară era o zi albă de la prima zăpadă, Henîk se simțea în întuneric, nu știa ce să facă și cum
să trăiască. În casă era frig și pustiu, la fel și pe câmpuri. Cu toate acestea, el lua sacul, ieșea din casă și rătăcea
toată ziua pe câmpurile neprietenoase și rigide și se întorcea acasă cu câteva sfecle sau cartofi congelați, cu
speranța că tot acest coșmar a fost doar un vis și că mama s-a întors din cimitir și-l așteaptă la poartă.
Însă mama nu se întorcea. Uneori veneau baba Domka și mătușa Stepana și-l învățau pe Henîk cum să
aprindă focul sau cum să-și fiarbă cartofii pentru cină.
Și Henîk învățase cum să aprindă focul și să fiarbă tot ce-și adunase peste vară, dar mai învățase și să
trăiască fără mama. Și trecu cu bine de iarnă. Și nu de una. Ca șoarecele în vizuină, aștepta sosirea primăverii,
când în sfârșit înverzesc câmpurile, iar el, cu sacul lui de urzică, va merge la cules până va obosi și se va culca
în perdeaua forestieră sau în cimitir, lângă mormântul mamei...
Dar, într-o zi, lumea parcă se întoarse cu susul în jos, iar oamenii înnebuniseră. I-au interzis lui Henîk
să nu se mai ducă, cum o făcea de obicei, în fiecare dimineață cu sacul pe câmpuri, îi strigară:
– Henîk, unde mergi? Nu mai există colhoz! Nici pământurile nu mai sunt ale colhozului! Le-au
împărțit! Și ție ți-au dat ceva în spate, la grădini. Cum, necum, dar totuși și tu ai fost colhoznic!
– Colhoznic!, râse Henîk. Pentru asta am învățat!
– Desigur!, râseră oamenii, dar mătușa Stepana suspină:

39
 – Henîk, Henîk! Nu mai ești colhoznic. Acum ești independent. Dă-i bucata ta de pământ vreunui
gospodar mai avut în arendă, iar cu acei bani trăiește pe picior mare.
Henîk nu înțelese nimic, dar zâmbi, amintindu-și de povața mamei – să fie mereu prietenos și smerit cu
oamenii, ca să nu-l bată sau să-l arunce în închisoare. Așadar, zâmbind, îi ocoli pe oameni și-și continuă drumul,
merse colo unde se simțea bine și liber, acolo unde înțelegea totul. Pe câmpuri.
Și totul fusese ca atunci când trăia mama. Iar o dată chiar mai bine. Pentru că în fața casei lui Henîk
veniseră ceva oameni cu mașina, scoaseră o cutie mare cu tot felul de haine și începuseră să le încerce pe Henîk,
iar el râdea, căci hainele îi veneau foarte bine: pantalonii pe măsura picioarelor, iar cămășile erau cu mânecă
lungă. Dar cel mai tare se bucură Henîk de niște pantofi maro cu tălpi groase din piele. Când oamenii plecară,
Henîk încălță pantofii și se duse să se plimbe pe câmpuri, uitând pentru prima dată să ia cu el sacul.
Dar, în curând și pe câmpuri totul se schimbă, iar Henîk nu mai înțelegea de ce acum omenii, de-ai lui
din sat, îl prind, îi scutură totul din sac și îl ceartă că dacă îl mai prind o dată pe câmp, îi rup picioarele. Unii
chiar îl bat. Iar Vitka-fermiera, după ce-l urmărise și-l prinse în lanul cu mazăre, îi smulse sacul în care avea un
pumn de fasole verde și câteva roșii și-l amenință cu poliția.
Îl goneau pe Henîk și din livada colhozului, dar niște oameni străini mai și trăseseră cu arma. Foarte
speriat, Henîk se ascunse în perdeaua forestieră și stătuse acolo până noaptea târziu. Iar când se întorcea acasă,
lângă poartă, în locul în care îl întâmpina cândva mama, îl aștepta mătușa Stepana. Clipind din ochi în întuneric,
spunea furios:
– Henîk! Ce ți-am zis eu: nu mai există colhoz! Nici câmpurile nu mai sunt ale colhozului, ci ale
oamenilor! Nu e voie să furi ce-i al omului! Așa cum nu te duci prin grădinile oamenilor să culegi castraveți, să
nu te duci nici pe câmp! Că o să te omoare!
De frică Henîk se zgribuli, se făcu ghem și stătu așa, cu capul atârnat în jos, deasupra micuței Stepana,
până acesteia i se făcu milă de el:
– Henîk, Henîk, să nu-ți fie rușine, spune-ne nouă, vecinilor, de ce ai nevoie, roșii, castraveți, și ți-om
aduce, nu ne-om zgârci pentru un orfan. Pe câmpuri să nu mai mergi, pentru că le-am dat în arendă la străini, și
tu trebuia să-i dai partea ta lui Iaroțkei, ți-ar fi plătit cu grâne. Poate chiar cu bani. Deși e bogat, e om bun, ne-a
promis să ne asfalteze drumurile, să construiască biserică... Va trebui să ne consultăm cu șeful consiliului local...
Despre ce vei face cu acele grâne, iar cu banii măcar îți vei cumpăra pâine, săracul de tine, numai cartofi cu
sfeclă mănânci... Su nu te duci, că oamenii se supără și spun că o să te omoare. Vezi că eu nu merg să fur
morcovi de la Iaroțkei, el oricum o să-mi dea pentru pământ. Fă și tu la fel. Mă înțelegi, Henîk?, întrebă mătușa
Stepana.
Dar Henîk nu înțelese nimic din acea conversație complicată, decât că nu-și poate imagina cum să
trăiască și să nu se ducă pe câmpuri. Nu dormise toată noaptea – se gândise, iar dis-de-dimineață își puse
pantofii, luă din cămară ultimul sac de urzică și se duse pe câmpuri, trist și mâhnit, parcă să-și ia rămas bun.
Nici soarele nu ieșise de după pădurea lui Iaroțkei, nici peștele nu sărise în lacul lui Iaroțkei și nici
prepelița nu se ridicaseră în picioare pe lanurile lui Iaroțkei, când în satul Korciuvatei se auziră strigăte, urlete,
țipete:
– Vai, Doa-a-amne! L-au prins pe Henîk și-l bat! Niște oameni străini! Care au venit cu mașini! Și trag!
Prima care văzuse toate acestea era mătușa Stepana, când își lega capra lângă livada cu vișini, iar când văzu,
încremeni, apoi se duse pe cărare, văitându-se și ținându-se de inimă:
– Vai, îl bat! Vai, să facem ceva! Că-l bat!
Se duse repede să le cheme pe femei: pe Poțiluiceha, Stasia Jabkova, Lidka lui Hukov și Nadia
Pîlîpivna.
Femeile au ieșit în stradă, după ele bărbații și copii, întrebând îngrijorați:
– Cine? Unde?
„Pentru ce-l bat?”, asta nu mai întrebaseră, căci toți știau foarte bine pentru ce-l bat pe bietul Henîk.
– Ce necaz!, vine fuga strigînd și baba Domka. L-am văzut acum o jumătate de oră! Mă uit: merge pe
cărare prin grădina mea spre câmp cu un sac. Îi zic: nu te duce, Henîk, întoarce-te, că te-or bate!
– Și eu i-am zis să se întoarcă! A vrut să asculte?, mai că plânge Stepana, respirând greu. Săptămâna
trecută l-auu prins în roșii Vita și Mehailo. Și ei parcă l-au scuturat puțin...
– Mătușă, nu vorbiți de ceea ce nu știți!, sări de după gardul înalt al celei mai frumoase case din sat
Vita-fermiera, auzind că-i este pomenit numele. Nu l-am bătut, deși ar fi meritat! Ziceau oamenii că pe fusese
bătut și în piața din Hașciovei, și în Magdalenivka.
– Săracul de el, deja umblă și prin alte sate?!, bătu din palme unii.
– Oricum e sărac de minte! Umblă pe câmpuri!, suspină alții.
– Pentru că vrea să mănânce... Doar e vai de el, nu înțelege!.., îi luă apărarea Poțiluiceha.
– Daa! Să ne fie milă de el! „Nu înțelege”! Bine ar fi dacă ar lua două-trei bucăți și ar mânca! Dar el
îndeasă sacul! Iar eu am doar câteva tufe de roșii – încă n-am apucat să le gust! Stau și mă gândesc, de ce le
trebuie atât de mult ca să dea în copt? Oricând aș veni, ele tot verzi sunt! În mijlocul verii sunt verzi! Dar uite că
la mine au venit ajutoare!

40
 – Ascultați, schimbă subiectul Stasia Jabkova. El nu umblă prin grădini! Numai pe câmpuri!
– Ei, vedeți, eu ce zic? Nu-i el chiar așa de prost cum îl credeți voi! Nu vrea să muncească! Dar să
mănânce vrea! Nu mi-e milă de el! Eu nu mai pot de atâta muncă, mi-am rupt toate măruntaiele, mi-am stricat
șira spinării, eu – cu studii superioare! Iar el nu știe să scrie, dar recolta o adună! Colhoznic!
– Eu ce zic: crede că e tot colhoz...
– Vai, priviți, îl aduc! Îl aduc!, strigă Lidka lui Hukov, care vedea toată strada până la câmp de pe
pârlazul său.
– Au ma-a-amă... Ce fel de alai e ăsta, oameni buni?!, strigă Stepana.
Toți amuțiseră: într-adevăr, pe stradă, dinspre câmp, venea ceva alai, altfel nu putea fi numit. Prima, cu
viteză mică, venea mașina de teren neagră a binefăcătorului rural, Stepan Samuilovîci Iaroțkei. A celui care era
președintele Comitetului Executiv, iar acum ia în arendă toate satele din raion și satul lor, Korciuvate, cu tot cu
iaz, câmpuri și pădure, în schimbul cărora promite să asfalteze drumul și să construiască biserică.
Dar la volan nu era domnul Stepan, ci fiul lui, și cu el câțiva tineri veseli, se uitau pe geam. Iar în
spatele mașinii... clătinându-se, legănându-se, era o prăjină... Unu înalt, cu un sac pe cap... O, Doamne! Era
Henîk, săracul! Călca greu cu pantofii mari, împiedicându-se, iar mâinile îi erau în față – legate cu o sfoară de
mașină!
Când a ajuns în dreptul oamenilor, mașina se opri brusc, iar săracul Henîk se lovi de spatele ei masiv și
alunecă sub roțile mari. Din mașină săriră băieții, luară sacul de pe Henîk și toți gemură la vederea băiatului plin
de sânge, bătut măr.
– E de-al vostru?, întrebă fiul binefăcătorului, privindu-i pe oameni pe geamul mașinii masive așa cum
nu sunt priviți oamenii.
– De-al nostru..., răspunseră pe un ton neprietenos oamenii speriați.
– Dezlegați-l!, porunci fiul binefăcătorului și prietenii lui veseli îl dezlegară pe Henîk; mâinile lui, lungi
și subțiri precum crenguțele, căzură fără vlagă alături de trupul nemișcat.
– Fura pepeni de pe plantația mea, spuse aspru fiul binefăcătorului.
– Luați-l!, le porunci acesta oamenilor.
Și adăugă:
– Asta va păți orice hoț!
Și mașina de teren o porni din loc și dispăru după colț, la capătul opus al străzii.
Oamenii care-l priveau pe Henîk voiau să strige, dar se temeau. Numai Olko Huk întrebă nehotărât:
– Poate să sunăm la miliție, altfel or să zică că noi l-am o...
– Cel mai bine e să-l chemăm pe președintele Consiliului local, să decidă el, propuse supărat Jabka
Petro. Iată-l și pe el!
De după colț apăru președintele Consiliului local cu „Niva” sa, ud tot, speriat, probabil fiul arendașului
trecuse și pe la el.
– Ați înnebunit?, strigă el, auzind de miliție. Pe Henîk asta oricum nu-l ajută! Numai el e vinovat. Iar
Iaroțkei a promis drumul și biserica!.. Așa că luați-l pe Henîk și duceți-l la casa lui. Iar voi, unchiule Petro, și tu,
Vasia, mergeți să săpați groapa. Lângă mama lui. Iar Pidlisnei și Kobeliak să facă sicriul, acolo sunt câteva
scânduri pe care le-am găsit la un gater vechi. Și față de nimeni să nu suflați o vorbă! Iar mîine îl îngropăm după
rânduială, omenește.
Și plecă.
Oamenii se simțiră ușurați. Lidka aduse covorul pe care bărbații așezară trupul neînsuflețit, ușor
precum floarea soarelui uscată, al lui Henîk împreună cu bocancii lui grei. L-au dus în casă. Femeile începuseră
să-și facă griji în ce să-l îngroape pe Henîk, de unde să ia pantaloni așa lungi și cămașă cu mânecă lungă, că tot
ce avea el erau numai acei pantaloni de sport, cârpiți și recârpiți, iar acum rupți.
Au decis să aducă cine ce are de la bărbații lor, ca să acopere trupul. Și s-au împrăștiat oftând că, în cele
din urmă Domnul se milostivise de bietul orfan și-l luase în cer, iar acolo lui Henîk îi va fi mai bine pe
câmpurile Dumnezeiești, decât pe cele sătești, unde nimei nu-l va mai bate, ci dimpotrivă, poate îngerii îl vor lua
la ei...
Dimineața, imediat ce soarele răsărise de după pădurea lui Iaroțkei, vecinii, după ce-și îngrijră în grabă
animalele, dădură fuga la casa lui Henîk, cine cu ce avea, pentru a-l pregăti pe ultimului colhoznic pentru
ultimul drum.
Au intrat în casă, dar Henîk nu era pe pat! Nici sub pat, nici pe sobă, nici sub sobă. Nu l-au găsit nici în
camera mare, în care se intra din pridvor, nici în cămară, nici în grajd, nici în pivniță. Lidka lui Hukov se cățără
pe scară în pod, dar nici acolo nu-l găsi. Au înconjurat toată curtea, grădina, s-au uitat în fântâna Domkăi, au
ieșit pe câmp – nici acolo nu era.
– Poate ăia s-au întors și l-au luat pe Henîk ca să șteargă urmele? Poate a înviat și a fugit din sat?,
începură să-și dea cu păreare. Dacă ar fi așa! N-ar mai trebui să înmormântăm pe nimeni și conștiința e curată, o
să avem și biserică și, în plus, și drum asfaltat!!! Poate o să se întoarcă? O să mai hoinărească pe câmpuri și o se
întoarcă a doua zi...

41
 Dar Henîk nu se mai întoarse în sat. Nici după o zi, nici după o săptămână. Numai după o lună, când
toți uitaseră deja de Henîk, îl găsi din greșeală aceeași Stepana, când dădea fuga dis-de-dimineață (până doarme
paznicul) să-și ia câțiva morcovi de pe plantațiile lui Iaroțkei, dar, în schimb, nu se știe de ce, trecu pe la
mormântul mamei lui Henîk, ca să vadă dacă președintele a dat ordin ca groapa lui Henîk să fie astupată, pentru
ca nu cumva, Doamne ferește, să cadă cineva în ea. Dar groapa se afla în mijlocul buruienilor dese, iar deasupra
ei plutea un nor greu și zumzăit de muște, viespi și tăuni. Stepana împrăștie curajos cu un brusture acel nor, se
uită în groapă și împietri: din groapă se uita la ea... Henîk!...
În aceeași zi, rămășițele pământești ale nefericitului Henîk au fost acoperite din ordinul președintelui
Consiliului local de către unchiul Petro, Vasili și Pidlisnei cu Kobeliak, și asta numai cu capacul sicriului, sub
care intrau doar trei sferturi din mort, căci picioarele bietului Henîk, încălțate cu bocancii umanitari uriași, nu se
știe din ce pricină, nu încăpeau sub acel capac.
– Iată că l-am înmormântat și pe ultimul colhoznic, zise cel mai în vârstă dintre bărbați, Petro, nivelând
cu grijă cu o lopată mormântul lui Henîk.
Alții, înfigând lopețile în pământ, fumau în tăcere. Singura femeie de la înmormântare, mătușa Stepana,
plânse, iar președintele Consiliului local, enervat din cauza ultimelor evenimente din sat, promise pe neașteptate,
spre surprinderea tuturor, că va plăti ca Henîk și mama lui să fie pomeniți la prima slujbă în biserica pe care
promisese să o construiască în sat binefăcătorul lor, Stepan Samuilovici Iaroțkei.
Ca răspuns la această promisiune, din depărtarea câmpurilor, vântul aduse ceva asemănător cu un
suspin...
(Traducere din limba ucraineană de Maria HOSCIUC SZEMENIUC)

Maryna VARYCI

VIOLETE DE SEARĂ
Flacoanele de parfum erau expuse în vitrina micului magazin de lux.
Fata apăsă de trei ori pe pulverizator și regretă imediat – parfumul „Violete
de seară” era atît de astringent și greu, că mirosul i se va simți cîteva zile. În
timp ce-i veni acest gînd, apăru de undeva o vînzătoare insistentă a
raionului de parfumuri pe care Nika n-o observase din cauza mulțimii de
sticluțe, pudriere, periuțe, rujuri, farduri și alte cosmeticale. Ea veni cu
intenția s-o zăpăcească de cap și s-o determine să cumpere vreun fleac, ca
astfel să obțină un spor la salariu de 20-30 de hryvne1.
– Luați-l, n-o să vă pară rău, – zise ea enigmatic. – Un parfum ca
ăsta nu găsiți nicăieri. E un produs de serie scurtă, fabricat de parfumieri din
Lviv printr-o tehnologie revoluționară.
Dar în acel moment Nikiei i-a sunat mobilul. Ea a cotrobăit îndelung
și bîjbîind în rucsac, răsturnînd cosmeticele, cărțile de vizită, portofelul cu
zeci de cupoane, cheile de la casă, de la birou, pliculețe, CD-uri și tricouri
de prezentare abia ridicate de la atelier, iar telefonul a tot sunat și, pînă l-a găsit, s-a oprit.
A observat șase apeluri nepreluate de la colegul ei, instructorul de yoga Barbaruk. El n-a mai sunat-o
pînă acum niciodată, ce l-o fi apucat azi să insiste atîta?
Pe Nika n-ar fi mirat-o un telefon de la maseurul Zaremba, dar Barbaruk... S-a grăbit să iasă din micul
magazin de cosmetice, spre regretul vînzătoarei și în favoarea portofelului ei, și formă numărul lui Barbaruk.
– Tu m-ai sunat? Ce s-a întîmplat?
– Vii azi la clubul de fitness? – întrebă Barbaruk nervos.
– Ajung acuși. Sunt pe drum.
– Vino, trebuie să vorbim ceva serios.
„Ce să discute Barbaruk cu mine? Și încă serios. Barbaruk și seriozitate – lucruri incompatibile.”
După un sfert de oră ea intră în clubul de fitness. Zaremba, Barbaruk și instructoarea sălii de antrenament
Iana o întîmpinară într-o tăcere apăsătoare.
– Ce se întîmplă aici? – întrebă Nika.
– Nimic, – răspunse Barbaruk atît de liniștit, de parcă nu el ar fi bombănit furios la telefon acum un sfert
de oră.
– Ce miros plăcut, – adulmecă Iana.
Nika ridică din umeri.

1
hryvnă – unitate monetară principală în Ucraina. (C. Ir)

42
 – Mirosul ăsta care a ajuns la noi e din Hrușevskyi 1, – zise Barbaruk. – Acolo iar dau foc la cauciucuri.
Nika privi pe fereastră. Cerul era într-adevăr acoperit de fum negru-cenușiu.
– Noi ne uităm la știrile transmise de la maidan, – explică Zaremba, fără a se dezlipi de monitorul
computerului.
– N-am observat înainte să te fi pasionat politica, – ridică Nika din sprîncene.
– Acum, Nikușor, toți sunt interesați de acest lucru, – fornăi Zaremba. – Ia ascultă ultimile noutăți: pe
maidan s-au ridicat baricade, în centru au adus TAB-uri, cineva a incendiat Podul Îndrăgostiților.
– Clubul nostru sigur o să-l închidă, – exclamă Iana. – Luna asta n-o să cîștigăm niciun ban. Cei bogați
au fugit în străinătate, cei săraci s-au îndreptat spre maidan.
– Și ăsta-i numai începutul, – își ridică Barbaruk ochii în tavan.
– Daʼ șeful unde-i? – se interesă Nika. – El e de-al ăstora de la putere.
– Acum vreo săptămînă a primit ordin să aleagă dintre sportivii noștri vreo zece mardeiași 2 și să-i trimită
pe maidan, așa că el, ca să nu-l găsească nimeni, și-a pitit undeva telefonul, – spuse Barbaruk.
– A procedat corect, se ține departe de păcat, – mormăi Zaremba. – Dar e cam rece la noi. Poate luăm o
cafea?
– Dar cafeneaua-i închisă. Și ce-ar fi să ne ducem pe maidan? Acolo găsim ceai fierbinte pe gratis, iar
dacă ne-o fi frig, ne putem încălzi în metrou, – propuse Barbaruk.
– Ce-ți veni?! E periculos, – șopti Iana.
Nika înțelesese de la început încotro bate Barbaruk. Șeful lipsește, clienți nu sunt, cafeneaua-i închisă, e
revoluție – tot atîtea motive s-o ștergi de la serviciu.
Zaremba pricepu și el:
– Eu sunt pentru, – abia i se auzea vocea de sub puloverul pe care-l îmbrăca din mers. – Iana, clubul îl
lăsăm în grija ta, – spuse de-acum din prag în timp ce-și încheia nasturii hainei de piele.
Se nimerise o zi foarte geroasă, maidaniștii erau încercuiți de miliție, metroul era în permanență ba
închis, ba deschis și iarăși închis. Nika, Barbaruk și Zaremba au ajuns pînă la urmă în Piața Basarabka, unde au
stat vreo jumătate de oră în mulțimea de revoluționari și fotografi, făcînd schimb de păreri și presupuneri cu
privire la reușita evenimentelor în desfășurare, i-a pătruns frigul și s-au dus să se încălzească la cafenea.
Cafeneaua era ticsită de lume – oameni de afaceri, medici, profesori, programatori, șomeri din toată
Ucraina, toți fumau, beau tărie și mîncau hotdog. Această lume pestriță era completată de administratori
apolitici și vînzători ai magazinelor și restaurantelor de pe Hreșceatyk 3 care n-au reușit să ajungă dimineața la
lucru, fotografi și ziariști străini. Toți comentau evenimentele de pe maidan, strigînd unii la alții în diferite limbi
ca să se înțeleagă.
Nika, Barbaruk și Zaremba au răzbit prin înghesuială pînă în fundul sălii la unica măsuță liberă.
– Să luăm niște rachiu, – propuse Zaremba și se uită la Nika.
Ea refuză dînd din cap:
– Diseară am antrenament.
– Atunci, niște chiftele fierbinți cu cartofi. Sunteți invitații mei.
Și pînă să spună fata că nu vrea, pentru că ține regim, că postește, că nu îi este foame, silueta lui deșirată
a și dispărut în mulțime.
Își duse mînile la tîmple și simți că din cauza fumului de țigară și a gălăgiei începe s-o doară capul și,
brusc, totul îi deveni indiferent.
Totuși purtarea lui Zaremba, după cum va constata, nu va fi cel mai absurd lucru dintre cele care o
așteptau în acea zi. Vocea lui Barbaruk o trezi din amorțeală. El îi vorbi cu totul altfel decît de dimineață:
– Am vrut să-ți spun de mult, dar Zaremba ăsta se tot învîrte pe lîngă noi și mă deranjează. Eu... eu sunt
un îndrăgostit nefericit.
Nika se uită surprinsă la Barbaruk. El își freca palmele și-și tot lovea sub masă genunchi de genunchi.
„O fi inhalat prea mult fum de cauciucuri arse” – gîndi ea.
– Și, mă rog, de cine ești îndrăgostit?
Privirea ei ironică de sub genele rimelate îl înțepă pe Barbaruk.
– De tine! Mereu îmi apari noaptea în vis. Nu-mi găsesc liniștea.
Barbaruk încercă să vină mai aproape de ea și o cuprinse de mijloc. Nu se știe cum ar fi decurs lucrurile
mai departe, dar tocmai apăru salvarea – chelnerul cu farfuria.
– Cartofi și chiftele, – anunță Zaremba și împinse farfuria spre Nika.
Furios, Barbaruk îl fulgeră pe Zaremba cu privirea.

1
Pe strada Hrușevskyi au avut loc cele mai crîncene ciocniri între poporul răsculat și subunități ale regimului lui Viktor
Ianukovyci din timpul revoluției ucrainene din anii 2013-2014. (Nota orig. ucr.).
2
Foști pușcăriași pe care regimul lui Viktor Ianukovyci îi angaja pentru a-i înspăimînta și a-i împrăștia pe demonstranți.
(Nota orig. ucr.).
3
Hreșceatyk – artera principală a Kievului. (Nota orig. ucr.).

43
 – Aș fi vrut ceva dulce, – spuse Nika.
– Fetei nu-i plac cartofii! – bufni Barbaruk. – Mă duc să comand tort.
Și pînă să apuce ea să spună ceva, el plecă să-l caute pe chelner.
Și dintr-odată i se păru că în jurul ei se petrece ceva ciudat. În acest timp, Zaremba veni mai aproape de
Nika și-i șopti:
– Am vrut să-ți spun de mult, dar Barbaruk ăsta se tot învîrte pe lîngă noi și mă deranjează.
Nika își mută privirea de la Zaremba la farfurie și se gîndi: „Daʼ ce-i cu ăștia, s-au înțeles?”.
– Îmi placi foarte mult. Te-am văzut prima dată cînd ai ținut la club o expunere despre depilare și m-am
îndrăgostit pe loc, dar Barbaruk ăsta... – Zaremba se tot apropia de Nika, gîtul i se lungi nefiresc de mult, iar
buzele i se țuguiară. Ea se retrase repede pe marginea scaunului.
– Dar ce zici, n-are importanță că tu ești însurat?
– Cine a zis una ca asta?
– Soția ta.
– Care?
Nika izbucni într-un rîs zgomotos:
– Dar ce, ai mai multe? Cea care ne-a servit de ziua ta.
– A-a, – tărăgănă Zaremba, privirea i se stinse, de parcă i s-ar fi reamintit de ceva care-i apăsa sufletul de
multă vreme.
Dar tot atunci veni și salvarea – Chelnerul cu farfuria.
– Tort á la Praga, – anunță Barbaruk, iar Zaremba îi aruncă o privire furioasă.
Nika trase supărată de fața de masă. Îi venea să răstoarne totul de pe masă, să fugă de acolo, să uite de
Barbaruk, de Zaremba și de toți acești oameni ca de o glumă proastă. Dar în acea clipă auzi din spate o voce
necunoscută:
– Zaremba, cine-i frumoasa de lîngă tine? Unde-ai agățat-o?
Nika se întoarse.
Văzu în spate un tînăr înalt, cu fața înroșită de ger.
„Oare și ăsta o să se dea la mine? Ia uite ce zi e azi!”
Dar se vede că apariția unui cunoscut nu l-a bucurat deloc pe Zaremba. El îl întoarse pe musafir cu
spatele spre fată și începu să-l împingă, boscorodindu-l:
– De ce ai venit? Te-am chemat eu?
– Eu sunt analistul financiar Andri Hudzii. Am fost pe maidan. De ce mă îmbrîncești, Zarembo?
„La dracuʼ! – gîndi Nika. – Trebuie să dispar de aici.”
Ea se ridică și se apropie de Zaremba,
– Stai puțin, – îl opri ea. – Nu-l îmbrînci. Eu vreau să plec cu el.
Zaremba încremeni. A rămas o clipă nemișcat, uitîndu-se la Nika.
– Cu ăsta? Pai, el e homo.
„Doamne, ce-i cu Zaremba azi, s-a scrîntit?” – gîndi ea.
– E chiar mai bine, – răspunse Nika și, fără să stea prea mult pe gînduri, îl luă pe Hudzii la braț, își puse
scurta și, strigîndu-le: „Rămîneți cu bie, băieți!”, se grăbi să părăsească localul.
În stradă era ger și un vînt tăios spulbera zăpada de pe jos.
– Dumneata mi-ai plăcut din prima clipă, – îi mărturisi Hudzii în drum spre metrou. – Zaremba are
gusturi proaste, umblă numai cu femei nasoale. De aceea m-am și mirat să-l văd cu așa o mîndrețe.
Nika nu-l asculta pe Andri, întorcea mereu capul de teamă să nu se trezească cu prețioșii colegi pe urna
ei.
– Eu locuiesc în metrou, la „Obolon”, – spuse Hudzii în timp ce coborau cu scara rulantă.
El o ținea de braț și vorbea cu însuflețire.
– Cum, chiar în metrou? – întrebă Nika acru.
– Ei nu, nu chiar. O să vezi acuși, cînd o să ajungem la mine...
– Dar, Doamne iartă-mă! Poți să locuiești unde vrei, – răspunse ea. – Îți mulțumesc că m-ai ajutat să scap
de cei doi pămpălăi.
În stația subterană „Maidanul Independenței” se înghesuiau oameni cu steaguri și panglici cu insemnele
Uniunii Europene. Printre ei treceau tăcuți, cu căști și uniforme de camuflaj, membri ai autoapărării maidanului.
– Cu bine! – îi aruncă ea lui Hudzii și, fără a se mai uita înapoi, se îndreptă spre stația „Hreșceatyk”.

În vagon, Nika se încălzi, simți mirosul de „Violete de seară”, pînă atunci amorțit de ger, și observă că se
află în centrul atenției. Curînd, toți bărbații care se aflau în vagon au înconjurat-o din toate părțile, iar cei mai
obraznici îi adresau complimente, gîfîiau, o măsurau cu nerușinare, intrau în vorbă și-i propuneau să facă
cunoștință. Din toate părțile, spre ea se întindeau mîini care o atingeau, o mîngîiau, o ciupeau, o pipăiau,
încercau să-i descheie nasturii.

44
 Fata o zbughi din vagon. Alerga cît putea de tare, întorcînd capul să-i vadă pe bărbații înnebuniți care-i
luaseră urma. Ieși în grabă din subteran și simți cum o pișcă gerul de obraji. Mirosul parfumului dispăru și se
transformă în fulgi care se roteau peste Șuleavka 1. Și-n aceeași clipă dispăru nu se știe unde gloata de bărbați
înfierbîntați, de parcă ar fi fost o haită de ogari care a pierdut urma ciutei și a ajuns pe o potecă greșită. Doar un
vagabond zdrențăros adulmeca întărîtat aerul geros și privea în urma femeii speriate, a cărei siluetă se îndepărta,
pînă dispăru în înserarea viscolită a orașului înghețat.

(Traducere din limba ucraineană de Corneliu IROD)

Serhii FEODOSIEV

ACEASTĂ ŞOCANTĂ EUROPĂ DE EST

De vreo douăzeci de ani nu am mai trecut prin satul meu natal. Şi iată, în cele din urmă, m-am hotărât să-
l vizitez în timpul concediului de odihnă. După moartea părinţilor şi vânzarea casei, nu prea mai aveam la cine
merge, dar întotdeauna mă trăgea ceva să merg acolo. Voiam să respir acel aer, să trăiesc puţin cum se trăieşte la
sat, să mă întâlnesc şi să vorbesc cu oameni cunoscuţi, cu prieteni, să bem împreună rachiu de proastă calitate,
să ne aducem aminte de anii tinereţii. Pur şi simplu, simţeam nevoia să mă odihnesc, să uit de agitaţia fără de
sfârşit şi de ritmul nebun al vieţii marelui oraş.
Şi iată, după o călătorie de-o noapte cu trenul şi o jumătate de oră de mers cu taxiul pe drumul prăfuit, am
ajuns în satul meu natal Holopupynți. Apropiindu-mă de sat, am observat că în timpul celor douăzeci de ani, cât
am lipsit, nu s-a schimbat nimic. Chiar nimic! Dimpotrivă – satul a decăzut. Singurele clădiri, care se deosebeau
de declinul general şi de sărăcie totală, construite în stil european, erau un magazin alimentar mare, o clădire de
birouri şi palatul unui localnic îmbogăţit peste noapte, am putea spune, trei insuliţe ale progresului şi civilizaţiei.
M-am oprit la nişte rude mai îndepărtate şi, în timpul conversaţiei de la micul dejun, i-am întrebat.
– Ale cui sunt palatul, clădirea cu birourile şi magazinul?
– Sunt ale colegului tău de clasă, Petro Tovcyhrecika.
–Ale lui Petro?! – m-am mirat eu. – Iată că nici prin cap nu mi-ar fi trecut! Nu mi-a fost doar coleg de clasă
ci şi coleg de grupă. Am fost colegi şi la Colegiul de Comerţ şi Economie pe care l-a absolvit cu chiu şi vai,
dacă nu era armata, nu ar fi văzut școala.
– O, dar el este un adevărat domn! Tot satul este al lui. Nu numai magazinul, palatul şi birourile ci şi
terenurile agricole din jur, iazul şi pădurea. Este cel mai mare om de afaceri din zonă, m-au asigurat, într-un
glas, rudele mele.
După ce m-am odihnit puţin, am pornit să mă plimb prin sat. Drept vorbind, eram nerăbdător să-l văd pe
Petro, oricum era prietenul meu apropiat din anii copilăriei, din cei de şcoală şi studenţie. Nu eram nerăbdător
doar să-l văd ci să şi vorbesc cu el, dar mai ales, ardeam de nerăbdare să aflu cum a reuşit să obţină toate eceste
bunuri.
Trecând pe lângă birourile firmei agricole, am zărit câteva automobile scumpe, de fabricaţie străină şi un
mare parc de utilaje agricole care, la fel, nu erau fabricate în Ucraina.
Iată-mă deja în cabinetul spaţios al lui Petro. Dumnezuele! Ce întâlnire! Cât ne-am mai bucurat amândoi
când ne-am văzut unul pe celălalt. Petro, în ciuda bogăţiilor sale, nu s-a schimbat deloc. În orice caz, mie aşa mi
s-a părut.
– Gata, prietene, haide să mergem la centrul raional, ca să sărbătorim întâlnirea, – a spus Petro. – Eşti
invitatul meu şi nici prin cap să nu-ţi treacă să mă refuzi, deoarece aici eu sunt gazda.
Cam peste o jumătate de oră şedeam la masă în cel mai bun restaurant al centrului raional. Am stat mult.
Am vorbit despre viaţă, ne-am amintit de prietenii şi prietenele noastre, de anii de şcoală şi de colegiu, am băut
coniac scump. Întâlnirea a fost sinceră. Aşa ceva nu se uită. Iar după ce băusem ultimul rând, l-am întrebat pe
pritenul meu:
– Cum ai reuşit? Erai un băiat simplu de la ţară, cum ai reuşit să ajungi atât de bogat? Căci pentru aşa ceva
nu-ţi ajunge să ai doar cap, îţi trebuie şi noroc.
– Nu o să-ţi vină să crezi – mi-a răspuns – însă totul a pornit de la primul capital pe care l-am câştigat într-
un mod foarte ciudat. A căzut peste mine pe neaşteptate, la fel cum cade prima zăpadă. Asta m-a convins că poţi
face bani din piatră seacă, dar numai atunci când nu gândeşti la fel ca alţii. Şi ştii cine m-a învăţat asta? Muha!2
– Ce muscă? l-am întrebat dezorientat.

1
Șuleavka – un raion al Kievului. (Nota orig. ucr.).
2
Musca – în limba ucraineană Mucha (de la Muhammed care în limba ucraineană se pronunţă Muchammed).

45
 – Ţii minte, la colegiu cu noi învăţa un arab. Îl chema Muhammed, dar toţi îi spuneau Muha. Era din
Palestina, fiul unui comunist de acolo sau al unui traficant de arme, l-au trimis la noi să studieze ca să scape de
război.
– Cum să nu-l ţin minte? În anul doi a stat cu noi în cameră, la căminul studenţesc.
– Aşadar – continuă Petro –, odată, având nişte zile libere, l-am luat cu mine la sat. Tocmai era ziua mea de
naştere, împlineam douăzeci de ani, oricum ar fi – o vârstă rotundă. Părinţii mei, Dumnezeu să-i odihnească în a
Sa Împărăţie, au hotărât să taie un purcel, mai bine spus, un porc bine hrănit care de abia se ţinea pe picioare de
gras ce era. De ziua mea de naştere, aşteptam mulţi invitaţi, aproape toate rudele, vecinii, prietenii. Nu o să-ţi
povestesc detailat cum a fost tăiat porcul, căci viaţa e viaţă, iar moartea e moarte. Cine a văzut aceasta măcar
odată, nu o să uite toată viaţa. Cei care taie porcul îl scot afară din coteţ, el se opinteşte, căci presimte că o să-i
facă ceva rău, îi aplică o lovitură puternică cu maiul în cap, el cade şi urlă sfâşietor, îl lovesc, din nou, până nu-l
omoară, îi taie gâtul, lăsă să i se scurgă sângele, îl pârjolesc cu lampă de benzină, rad cu cuţitul părul de pe el, îi
despică burta, scot maţele, îl jupoe de piele, îl tranşează şi continuă cu alte proceduri dure. Dar cel mai
interesant este când se adună vecinii şi rudele la pomana porcului, atunci începe o adevărată beţie cu rachiu,
certuri, câteodată, cu bătaie şi alte fapte ruşinoase şi cu orori.
Nu mai are rost să-ţi spun, că după cele văzute Muhammed a fost atât de şocat, încât nu a vorbit cu mine o
jumătate de an. Pe urmă, am aflat că acolo unde s-a născut el, nu se mănâncă carne de porc, deoarece se
consideră că omul se aseamănă cu animalele din a căror carne mănâncă. La întrebarea ce i-a plăcut mai mult în
satul meu, Muhammed, luând o înfăţişare serioasă, din amabilitate, a răspuns, în engleză:
– Especially the Ukrainian folk song about a gorilla pleased me very much 1.
Multă vreme mi-am bătut capul să înţeleg despre ce cântec vorbea Muhammed. Într-adevăr, la ziua mea de
naştere s-au urlat până dimineaţă tot felul de cântece, dar cântecul despre gorilă, eu unul nu l-am auzit. Dealtfel
cum poate fi vorba de gorilă într-un cântec popular ucrainean, dacă în pădurile noastre nu trăiesc aceste
maimuţe?! Răspunsul la această întrebare l-am primit mai târziu.
Într-o zi, înainte de licenţă, Muhammed a împrumutat de la cineva dintre compatrioţii săi o cameră de
filmat, un obiect rar şi foarte preţios la acea vreme, mi-a adus-o mie şi mi-a arătat cum se foloseşte. A cumpărat
dintr-un magazin o casetă pe care se puteau înregistra trei ore de filmări şi mi-a propus că la viitoarea călătorie
în satul natal să filmez tăierea unui porc, lucrul pe care l-am făcut cu mare satisfacţie, nu conta că nu aveam nici
cea mai vagă idee despre meseria de operator. Camera îmi tremura în mâini, de câteva ori a căzut pe jos, mai
exact cădea împreună cu mine din cauza cantităţii mare de rachiu pe care l-am băut. Într-un cuvânt, unghiurile
din care am filmat, au fost neaşteptate. Dar se pare că mi-am îndeplinit sarcina primită. Am filmat întreaga
casetă şi i-am dat-o prietenului meu arab.
După terminarea colegiului, drumurile noastre s-au despărţit. Muhammed s-a întors în patria sa, iar eu
am început să lucrez ca simplu vânzător la magazinul sătesc. Dar nu a trecut nici un an, când a venit la mine un
arab şi mi-a înmânat un plic.
– Ето тєбє Мухаммєд пєрєдал. Он тєбє очєнь благодарєн.2
Când am deschis plicul nu-mi venea să cred ochilor. Înăuntru se aflau o mie de dolari, nici mulţi dar
nici puţini. La sfârşitul anilor nouăzeci, era o sumă mare. Îţi puteai cumpăra un apartament în Kiev. Salariul
lunar era de cinci-zece dolari, iar la sate oameni nu aveau habar cum arată banii. Profitând de ocazie am
cumpărat tot ce se putea cumpăra în sat. Mai exact, am cumpărat întreg satul, de aceea eu sunt acum aici
Dumnezeu, rege şi judecător. Şi îmi venea să-i scuip pe toţi! Asta se numeşte investiţie de succes. În plus, de
asta, s-au dat nişte legi încât de proprietatea privată nu se poate atinge nimeni. Cu alte cuvinte, tot ce ai putut
fura rămâne al tău, într-o exprimare mai poetică sună astfel: „Україна – рідна мати, не вкрадеш – не будеш
мати.”3
Reiese că Muhammed, întorcându-se acasă, iată ce înseamnă sângele semit, pentru foarte mulţi bani a
vândut caseta mea respectabilului post de televiziune „Al Jazeera” care poate fi urmărit prin satelit în întreaga
lume. Cât a câştigat la această afacere nu ştiu, în orice caz era o sumă foarte mare, ţinând cont că astăzi este
proprietarul câtorva supermarketuri şi a câtorva hoteluri. Din materialul filmat, de trei ore, în studioul
televiziunii au montat un film de o jumătate de oră, tăind cele mai delicioase momente şi, timp de câteva luni, a
fost cel mai vizonat film al postului. L-au vizionat milioane de telespectatori din lumea arabă. L-au numit
Această şocantă Europă de Est. Îl difuzau numai după miezul nopţii cu avertismentul că nu este recomandat
telespectatorilor sub optsprezece ani, celor vulnerabili şi bolnavilor de inimă. În ciuda tuturor avertismentelor,
filmul s-a bucurat de un succes nebun.
Nu demult, l-am văzut şi eu. Mi l-a trimis Muhammed pe un compact-disc. Recunosc sincer, că m-a
impresionat şi pe mine. Nu-mi venea să cred că eu l-am filmat. Arabii în studioul lor de televiziune au făcut o
bomboană din el. Numai atunci am aflat ce cântec despre gorilă i-a plăcut atât de mult prietenului meu arab. La

1
Cel mai mult mi-a plăcut cântecul popular ucrainean despre gorilă. (engl.).
2
Ţi-a trimis Muhammed. Îţi este foarte recunoscător. (rusă).
3
„Ucraina – mamă bună, dacă n-o să furi – n-o să ai”. (ucr.).

46
sfârşitul filmului, când pe ecran a început să curgă genericul, în sunetul sălbatic al vecinelor şi mătuşilor mele,
pe care le-am filmat atunci, răsuna cântecul popular ucrainean cu următoarele cuvinte:

Горіла сосна палала,

Під ней дівчина стояла…1

Ei şi mai departe ştiţi textul cântecului. În imaginaţia mea, a apărut o ţară estică îndepărtată, un oraş în
noapte, palmieri, cămile, munţii de nisip, deşertul fierbinte, iar peste toate acestea, smulgându-se din difuzoarele
televizoarelor, zbura acest cântec, pentru cei ce nu cunosc limba ucraineană, poate părea un cântec despre
gorilă2.
Petro, căzut pe gânduri, a scos din buzunar un pachet de ţigări, şi-a aprins una şi a tras adânc fumul în
piept. Probabil, se gândea la gorilă, la fata din cântec ce-şi piptăna părul blond sub pinul în flăcări, la averea sa
şi la îndepărtata Palestină. Când m-am uitat în ochii lui, avea privirea aţintită undeva departe, foarte departe.

(Traducere din limba ucraineană de Mihai Hafia TRAISTA)

Biserica Aacoperământul Maicii Domnului din Pereiaslav

1
Un pin în flăcări ardea,
sub el o fată stătea...
2
Gorilă – în limba ucraineană, horila: 1. gorila (maimuţă); 2. ardea (un pin în flăcări ardea) – joc de cuvinte.

47
 Lucreția MOLNAR SEMENIUC

Crăciunul
-tradiţie şi modernitate-

„Şi Cuvântul S-a făcut Trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de
adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din
Tatăl”.
Ioan 1:14
„În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în
întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.”
Ioan 1: 4-5

Cuvântul “sărbătoare” provine din cuvântul latinesc “servatoria” care

înseamnă a păstra, a conserva, a respecta. Dacă oamenii cinstesc în viaţa lor sărbătorile lumeşti, adică acele
evenimente care s-au petrecut pe pământ şi care n-au importanţă pentru om decât în timpul vieţii sale, cu atât
mai mult ei sunt datori să cinstească sărbătorile creştine, adică acele evenimente care privesc nu doar viaţa
noastră pământească, ci şi soarta noastră în veşnicie, adică mântuirea. Sărbătorile sunt, aşadar, o odihnă pentru
trup, dar mai ales un răgaz pentru suflet, când fiecare creştin îşi lasă deoparte grijile lumeşti şi se îngrijeşte de
mântuire: îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite, se căieşte pentru păcatele sale, cere
ajutor şi sprijin Maicii Domnului şi Sfinţilor împotriva ispitelor vrăjmaşului.
Naşterea lui Iisus ne aduce vestea bună a Evangheliei lui Dumnezeu pentru noi, iar Sărbătorea Naşterii
Mântuitorului trebuie să ne umple inimile de bucurie și pace, aşa cum spunea mesajul primilor colindători (Luca
2:13-14). „Și, deodatã, împreunã cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cereascã, lăudand pe Dumnezeu, și
zicând: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte și pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.”
Mă întreb dacă ecoul primilor colindători mai ajunge astăzi pe Pamânt aducând acel mesaj pe care
Dumnezeu l-a trimis Oamenilor. Ce semnificaţie are Crăciunul pentru oamenii moderni care îşi trimit urări pe
mobil şi internet; care „atacă” supermarketurile pentru a avea cele mai bogate mese şi cele mai scumpe haine?
Semnificaţia este una comercială. Este un prilej bun pentru comercianţi de a avea profit considerabil, iar pentru
cei cu „dare de mână” de a-şi etala puterea banului. Să ne întoarcem puţin în timp şi să ne amintim cum
sărbătoreau bunicii şi străbunicii noştri această sărbătoare minunată plină de taină şi har.
În primul rând, se bucurau de albul zăpezii. Aşa spuneau batrânii, că omătul mare prevestea un an
bogat. Şi Dumnezeu le trimitea acest semn. Iarna era iarnă adevărată. Cu scârţâit de ger şi stele ce luminau
nopţile lungi de iarnă. Mulţi oameni nu aveau altă lumină: decât cea a focului din sobă şi a stelelor cereşti. Şi
mai aveau.... lumina bunătăţii din suflet!
Astăzi, nu mai avem iarnă. Albul zăpezii este înlocuit de noroi. În luna decembrie, avem inundaţii şi
ploi cu tunete. Oare tunetul din plină iarnă nu este tot un semn de Sus? Are urechi cineva să-l audă şi să-l
înţeleagă? Nu prea auzim noi din cauza muzicii care sparge timpanele. Şi nici nu avem timp să înţelegem
mesajele divine pentru că se întâmplă atât de multe ciudăţenii încât şi anormalul n-i se pare firesc. Avem atâtea
instalaţii electrice, cu lumini felurite şi mii de culori. Şi totuşi...ne e dor de lumina zăpezii! Toate aceste beculeţe
nu pot acoperi „noroiul” din viaţa noastră! Nu pot îndepărta „norii” din sufletul nostru!
Lumina divină a nopţii de Crăciun vine din Rugăciune, din glasul copiilor colindători, din Biserică.
Liniştea sufletească nu o găsim în vin şi bucate alese. O găsim în bunătatea celor de lângă noi; în bucata de
pâine împărţită cu cel ce are mai puţin decât tine; în credinţa că doar Hristos Domnul poate salva omenirea.
Nenumăratele steluţe ce sclipesc în noapte, una pentru fiecare dintre noi, vorbesc acum despre speranţa
arzătoare a întregii omeniri. Dumnezeu încă nu şi-a întors faţa de la oameni. Dovadă este faptul că încă avem
bucuria de a aştepta Ajunul în pace. Că încă mai vine Moş Crăciun chiar dacă n-am fost destul de cuminţi. Chiar
dacă sacul lui este mai sărac ca altădată trebuie să ne bucurăm că nu ne-a uitat...!
Şi eu aştept cu dragoste Crăciunul! Un Craciun atât de frumos la Poienile de sub Munte! Aici, unde
tradiţia se împleteşte cu credinţa, unde există oameni frumoşi şi buni. Aici, unde oamenii se pot mândri cu faptul
că nu şi-au uitat datinile şi portul şi n-au dat pierzării adevărata semnificaţie a acestei sfinte sărbători.
Mulţumesc Celui de Sus că mi-a hărăzit să vă cunosc, dragi poienari şi folosesc acest prilej de-a vă ura lumină,
pace, bucurie, zăpadă, viaţă, iertare, dăruire, sănătate, zâmbete şi fericire!
Să vă deschideţi sufletul şi să lăsaţi bucuria sărbătorilor să vă inunde ca un vis frumos!
Crăciunul nu este o perioadă sau un sezon, ci o stare de spirit. Adevăratul spirit al sărbătorii te
îndeamnă să preţuieşti pacea şi bunăvoinţa; să oferi şi să primeşti compasiune.
„Cine nu are Crăciunul în adâncul inimii sale, nu îl va găsi niciodată sub un brad de Crăciun.”
Roy L. Smith

48
 Ce putem învăţa de la femeile Bibliei?
„Femeia este caierul gândurilor, ea – trimisa Cerului – este a tot creatoare şi a ei este opera
invizibilă.”
Pretince Mulford

Trăim într-o lume în care femeile sunt tot mai active, ies tot mai mult în faţă în locuri în care nu s-au
afirmat până acum, căutând astfel, să fie cât mai influente. Femeile au calităţi reale care pot avea un impact în
societate şi în familie, dar important nu este dacă ele au influenţă ci felul cum vor alege să şi-o folosească.
Ca să vorbim despre femeie trebuie să luăm istoria lumii de la capăt.
Dumnezeu l-a făcut pe om androgen, adică bărbat şi femeie. Dar înţelepciunea Lui cea fără margini,
care pe toate le-a făcut dincolo de mintea omenească, n-a înzestrat pe bărbat cu însuşirile femeii şi nici pe
femeie cu însuşirile bărbatului. Aceste însuşiri se completează reciproc de aceea este poruncă dumnezeiască să
se unească şi să se desăvârşească în Creaţia Domnului-OMUL.
Cum a evoluat femeia de-a lungul istoriei şi ce schimbări s-au produs în mentalitatea societăţii?
Care este rolul acesteia în societate şi care este poziţia socială a femeii într-o lume a bărbaţilor?
Sunt întrebări la care fiecare dintre noi vom răspunde diferit. Fiecare dintre noi, bărbat sau femeie, va
căuta răspunsul convenabil pentru sine. Însă toţi vom recunoaşte, fără ezitare, că femeia înseamnă VIAŢĂ.
Acesta este rolul ei primordial pe care Domnul i l-a dat.
Cât se mai respectă azi legea sfântă?
Cuvintele unei femei moderne sunt: carieră, frumuseţe, bani, succes. Conform standardului actual, o
viaţă reuşită trebuie să le conţină pe toate. Astfel eşti din categoria pierzătoarelor. Oamenii aleargă deseori după
lucruri care le asigură împlinirea şi nu necesarul. Deseori, femeile lumii moderne sunt puse în situaţia de a alege
între familie şi carieră, între succes şi anonimatul căsniciei. Multă vreme s-a invocat faptul că Biblia plasează
femeia pe locul doi. Conceptul biblic face ca femeia să nu poată avea decât medalia de argint pentru că cea de
aur este predestinată bărbatului.
Eu cred că nu este aşa. Să ne întoarcem la Cartea Sfântă şi să vedem ce învăţăminte putem desprinde
noi, femeile moderne, de la femeile din Biblie. Găsim în Cartea Sfântă multe exemple de femei cu o influenţă
enormă, în familiile, comunităţile şi popoarele din care au făcut parte. Mă voi referi la câteva dintre acestea şi
voi încerca să explic ce am înţeles eu, femeie fiind, din faptele bune şi din greşelile lor.
Eva – prima femeie a lumii şi soţia primului om, Adam. Dumnezeu a creat-o pentru a fi ajutor soţului
său. Ea nu era inferioară lui Adam ci era jumătatea lui fizică şi sufletească. Cei doi formau un tot definit de
armonie şi pace. Până într-o zi când satana a râvnit la Grădina Edenului. Femeia nu a avut puterea de-a rezista
tentaţiei şi dorinţei. A gustat din fructul oprit şi a dat naştere păcatului. Şi astăzi satana lucrează la fel. Vine într-
un climat de iubire, frumos ca în Eden. Mai întâi seamănă îndoială în sufletul nostru, apoi dezordine, ură, păcat.
Putem să fim mai puternice decât Eva? Eu spun că da. Prin puterea credinţei. Noi avem exemplul Evei!
Sara, soţia lui Avraam, care-şi numea soţul „domnul meu” este exemplu de felul în care femeia îşi
respectă jumătatea hărăsită de Domnul. Îl respectă şi se supune din dragoste. Supunerea vine din faptul că ea
este conştientă de responsabilitatea pe care o are bărbatul ei. Pe umerii lui apasă greutăţile vieţii de familie. El
îşi apără femeia, îşi apără poporul. Lui îi vorbeşte Dumnezeu atunci când credinţa Sarei se clatină. Prin el
Dumnezeu arată că rugăciunile nu sunt în zadar. Sara va avea copii atunci când speranţele ei s-au irosit, la 90 de
ani. Şi noi ne rugăm pentru multe lucruri şi vrem ca rugăciunea noastră să se împlinească repede. Uităm să ne
întrebăm dacă merităm ceea ce cerem sau dacă credinţa noastră este puternică şi sinceră. Cerem mult lui
Dumnezeu şi mulţumim puţin!
Poate ar trebui să luăm exemplul Anei. După rugăciuni şi lacrimi dorinţa s-a împlinit, nu înainte de a
face unele jurăminte şi făgăduinţe Domnului. Ar trebui să înţelegem că atunci când obţinem ceva trebuie să
renunţăm la altceva. Nimeni nu poate avea totul şi toate.
Să nu uităm de Maria, aleasă de Dumnezeu să fie mama lui Iisus. De ce a ales-o Dumnezeu tocmai pe
ea? Pentru că era credincioasă şi pură. Dar mai ales pentru că avea puterea de a lupta cu legile lumeşti. Ea ştia că
putea fi omorâtă cu pietre pentru că era însărcinată fără a fi căsătorită. Şi totuşi, credinţa că Cel de Sus o va
ocroti i-a dat puterea de-a înfrunta ura şi răutăţile oamenilor.
Noi, păcătoasele vremii, ar trebui să înţelegem că un copil nu este niciodată o întâmplare sau o greşeală.
Un copil este un mugur de viaţă pe care Dumnezeu îl sădeşte. Şi tot Dumnezeu are grijă să-l hrănească şi
ocrotească. Ce lege este aceea care permite să ai drept de viaţă şi moarte asupra unei fiinţe fără apărare? Cum
poate o mamă să-şi ucidă propriul copil? Cum poate o femeie să renunţe la o parte din sufletul ei? Biblia spune
că este cel mai greu păcat pe care-l ispăşeşti în viaţa de apoi. Dar oare cât de grea este povara sufletească pe care
o duce pe pământ o astfel de femeie...?
Nu sunt eu în măsură să judec. Nici măcar să dau sfaturi. Doar îmi pun nişte întrebări gândindu-mă la
unele realităţi ce mă cutremură uneori. Datele oficiale ale unui sondaj arată că între 1958 – 2008 în România au
pierit 21 de milioane de copii, victime ale avortului provocat. Asta înseamnă populaţia României de azi. Mai

49
există copiii abandonaţi. La fel de pedepsiţi. La fel de osândiţi. Iar pacatul şi responsabilitatea este a noastră, a
tuturor!
De aceea îmi permit să mă adresez în primul rând Femeilor, oriunde s-ar găsi: acasă la bucătărie, la
serviciu, în instituţii, în funcţii de conducere. Rolul nostru este acelaşi: de-a aduce liniştea sufletească, pacea,
armonia. Dacă bărbatul este puterea lui Dumnezeu, femeia este frumuseţea Lui. Doar împreună desăvârşesc
Chipul Divin.
„Femeia, stăpâna simţirii, îi permite bărbatului, stăpânul raţiuni, să fie fericit câteodată, doar atât cât el să
o caute pe ea toată viaţa.”
Marius Torok

„La mulţi ani!” – tuturor femeilor din Poienile de sub Munte cu ocazia zilei de 8 Martie

Natura – arta lui Dumnezeu

“Natura pare că, gândeşte, visează, tresare la unison cu pulsaţia vieţii universale.Turistul vine să-şi
bucure ochii; gânditorul găseşte o carte imensă unde fiecare stâncă e o scrisoare, unde fiecare lac este o frază,
unde fiecare sat e un accent şi de unde iese un fum de amintiri de mii de ani vechime.”
Victor Hugo

La început pământul era “netocmit şi gol”. Aşa spune Sfânta Carte. Dumnezeu, Creatorul Suprem a
muncit şase zile pentru ca Universul de viaţă al Omului să fie presărat cu albastrul apelor, cu verdeaţa câmpului,
cu rodul livezilor şi freamatul pădurilor.
Dumnezeu Iubitorul l-a pedepsit pe Om părinteşte; l-a izgonit din RAI, dar i-a dăruit o parte de RAI
aici, pe pământ. Ce poate fi mai minunat decât primele raze de soare mângâind roua dimineţii; steluţele de
zăpada sau şopotul izvorului; freamătul codrului şi ciripitul păsărelelor. Ne par lucruri neînsemnate. Nu le
observăm uneori. Deseori ne par atât de simple până la banalitate. Uităm că natura este „arta lui Dumnezeu cel
Veşnic”. Este o parte de veşnicie. Este acel ceva ce face legătura între Cer şi Pământ.
Un filozof al antichităţii spunea despre copaci că sunt „efortul nesfârşit al pământului de-a vorbi cu
cerul”. Mă întreb cum ştim noi, Oamenii, să păstrăm şi să preţuim această zestre dumnezeiască? Cum putem să
ne înfruptăm din bogăţiile naturii şi mai ales cât putem gusta din resursele ei? Noi nu vom putea restitui
niciodată binefacerile ei. Dar putem să facem un lucru important: să asigurăm RENAŞTEREA. Pentru a mă face
înţeleasă mai bine am să redau o întâmplare din copilărie. Un eveniment văzut acum prin ochii adultului. Acest
eveniment l-am scris sub forma unei povestioare pentru elevii mei.

Cireşul din grădina bunicului

O rază de soare se strecoară prin geamul mic, până la patul meu. Este o dimineaţă blândă de aprilie.
Privesc cireşul din livada bunicului... Pentru a câta oară? Acum are veşmânt alb-lăptos. Mă furişez prin uşa
întredeschisă. Iarba udă îmi mângâie picioarele goale. Calc cu grijă să nu strivesc firişoarele ierbii încă
adormite. Stau lângă tulpina lui falnică şi nu îndrăznesc să ating nici o petală pentru a nu strica aranjamentul
floral. Îi mângâi trunchiul aspru. Drept răspuns, ninge peste mine cu fluturi albi.
Zilele trec, iar nopţile sunt când ploioase când senine. Cireşul cel bătrân îşi schimbă veşmintele: verde
crud, verde lucios, galben-auriu care se transformă în roşu-rubiniu. Acum are tot mai mulţi vizitatori. Toţi îi
gustă rodul dulce şi zemos. El, darnic, îşi oferă şi ultimii cercei.
Într-o zi, bunicul a adus în livadă un om care a privit cireşul într-un mod ciudat. A scos din buzunar un
metru şi a început să facă unele măsurători. În acel moment mă încercă un sentiment de nelinişte. Am alergat la
bunicul să-l întreb ce se întâmplă. Îmi vorbi cu glas domol dar hotărât:
– Nepoată, vei avea în cameră o mobilă pe cinste! Mâine cireşul va ajunge la meşterii lemnari. Nu te
bucuri?
– Nu am răspuns. Am ridicat privirea spre cel ce părea osândit. Am simţit un freamăt în desişul
frunzelor lui ca o şoaptă de rugăminte şi speranţă. Din păcate, hotărârea era luată. Nu aveam cum să mă
împotrivesc. M-am culcat cu gândul că poate peste noapte bunicul o să-şi schimbe planul, o să se răzgândească.
Dar n-a fost aşa...
O larmă asurzitoare mă trezi din somnul dimineţii. Am alergat spre fereastră. Trunchiul uriaş al
cireşului stătea culcat de-a latul livezii. Câţiva oameni, cu unelte speciale, îl despicau în bucăţi pentru a putea fi
transportat. N-am vrut să iau parte la acest „dezastru”! Am aşteptat să plece toţi de la locul faptei. Apoi, m-am
apropiat de castronul în care mai erau un pumn de cireşe. Ultimele cireşe din cireşul bunicului...!
Am muşcat din fructul sângeriu şi am scos cu grijă sămânţa. Am alergat în livadă şi, cu mâini
tremurânde, am săpat o gropiţă şi am aşezat sâmburele în locul bătrânului cireş...
„Iartă-mă!” am şoptit. „Iartă-mă! Atât mai pot să fac pentru tine!”

50
 Atunci n-am înţeles cât de mult m-a marcat această întâmplare. Astăzi am înţeles: eu nu pot să asist
niciodată la tăierea vreunui copac...
În grădina bunicului este alt cireş. Tânăr. La acest cireş am să-mi duc nepotul sa-i guste fructul.
Apoi.....sămânţa va da naştere altui cireş...!

Balada salcâmului ucis

de Mihai Hafia Traista

Era într-o dimineaţă mai rece decât alta,

deasă era ceaţa şi mirosea a ploaie…
Îşi ascuţea toporul, cu pipa-n gură tata,
la palida lumină ce pâlpâia-n odaie.

Făcuse focul mama, bunica se trezise

stând pe genunchi în rugă, uitându-se la cruce.
Eu, cuibărit sub cergă şi hoinărind prin vise,
dormeam cum dorm copiii, căci somnu-mi era dulce.

Poate visam salcâmul, scăldat în ploi de lapte

De n-auzisem uşa din tindă scârţâind,
Nici cum ieşise tata, afară era noapte…
luând-o spre grădină cu mersu-i gârbovit.

Cu toporu-n mână se îndrepta bătrânul

la marginea grădinii se opri în loc.
beat de primăvară, se scălda-n rouă salcâmul –
prieten drag de taine, prieten drag de joc.

Cuprins de nepăsare, lovi adânc bătrânul –

N-avea nici pic de milă şi nici măcar furie…
Muri ucis, de taica, prietenu-mi salcâmul
Odat’ cu el murise şi-a mea copilărie.

Mânăstirea din Motryn

51
 Tudor CIOBOTARU

„Fiecare apăsare mă scufundă în trecut”

Femeia pian
Privesc absent degetele tale,
Ating cu graţie, clapele pianului
Ce pot cânta, pentru ultima dată,
Frumosul cântec al iubirii.
Fiecare apăsare, mă scufunda în trecut,
Refrenul se agaţă ademenitor de ultima strofa,
Iar tu femeie devii pian,
În aşteptarea pianistului
Ce-şi cântă cu iscusinţă partitura.

Dansul lui Shiva

Frigul muşcă fără milă

Din privirile oglindite în bălţile scheletice
Deformate de picături reci de lapoviţă
Neprihănite dincolo de atingeri.
Smocuri de nori vineţii,
Parcă protejează intimitatea soarelui
Ce se scufundă într-o mare albă,
Clocotită de un vânt straniu,
Pornit din adâncul pământului.
Crestează scoarţă de gheaţă,
Scobeşte pământul bolnav
Şi-l aruncă în găurile orizontului.
Îşi arcuieşte picioarele în timp,
Creând dansul lui Shiva.

Trepte
Am urcat pe scara judecăţii
Agăţându-mă ca un păpuşar de fiecare
treaptă,
Cu gleznele zdrobite
Şi şacali ce-mi dădeau târcoale,
Până am ajuns acolo unde timpul se
odihneşte.

Ochii mi s-au umplut de auroră,

Sufletul mi-a plecat străpungându-mi corpul,
Scara a dispărut odată cu durerea,
Găurile din palme s-au vindecat,
Iar ţipetele duhurilor se aud doar în pustiu.

52
 CĂRŢI ŞI REVISTE PRIMITE LA REDACŢIE

Nicolae Dan Fruntelată

Baladângele
(poezii)
Editura SemnE, București, 2017.

Baladângele nu sunt o bășcălie a unui poet ironic și glumeț, ele sunt niște
lacrimi de ciudă și durere, ele vor să pecetluiască despărțirea de rodiile unor
sentimente vetuse și intrarea în lumea strepezită a corcodușelor care au fost menite
vieții noastre.
Autorul

Vali Orțan
Din Doi în Doi
(poezii)
Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2017.

Carte premiată, cu Marele Premiu, în cadrul proiectului Festival Internațional

de Creație Literară „Titel Constantinescu”, ediția a X-a, Râmnicu Sărat, proiect aparținând
Asociației „Renașterea râmniceană”.

Domnița Flori Neaga

Toamna ca o fregată
(Antologie de versuri)
Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2017.

Limpede, echilibrată, bine strunită cu mijloacele stilistice și prozodice, poezia

Domniței Neaga este o recuperare a tradiției care, în contextul expus la începutul
încercării de a o prezenta, are dreptul la o existență și admirație. 0 putem numi poezia
Vintage, dar cred că e mai potrivit s-o circumscriem termenului simplu și exact de
construcție lirică.
Horea Gârbea

Sorin Aurel Sandu

Transgresiune
(poezii)
Editura Centrului Național de Cultură a Romilor, București, 2017.

Poezia lui Sorin Aurel Sandu este o poezie despre viață, dragoste și
moarte, în care acesta abordează, în mod aparent simplu (dar nu simplist sau
superficial, ci direct și penetrant), în afara unor probleme majore, existențial umane
(prin trăiri și emoții), și întreaga natură cu principalele ei elemente vitale precum
apa, focul, aerul și pământul, realizând astfel un univers poetic inedit și captivant.
Ion Iancu Vale

53
 Dan Șalapa
Laudă prostiei
(poeme-pamflet)
Editura Ștef, Drobeta Turnu-Severin, 2017.

Lucrarea poetului și jurnalistului Dan Șalapa „scoate în evidență” tot ce

are mai de „soi” putreda noastră societate românească actuală – și poate că nu
numai! – sălbatica noastră democrație, și începe cu Antilauda. (...) Pamfletarul
antilaudarian, Dan Șalapa, aduce laude tuturor acestor „virtuți”, dar și „putorilor”,
„Mitocăniei”, „Porcilor bețivi”, la fel, celor... „șapte păcate„?
Puiu Răducan

Ciprian Popescu
Mile End
Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2016.

Dacă ar fi fost scrisă într-o limbă de circulație internațională, cronicarii de

la New York Times ar fi scris lucruri minunate despre Mile End, cunoaștem cu toții
avalanșa de epitete și semne de exclamare din recomandările lor de carte. Mile End
e un manual de supraviețuire și o dare de seamă, iar manualele de supraviețuire nu
suportă epitetele glamour și nici nu au nevoie de ele.
Andrei Dósa

Cronograf
Revistă trimestrială de cultură şi atitudine
Nr. 3, septembrie, 2017.

Publicaţie apărută sub egida Consiliului Judeţean Satu Mare şi a Centrului

Judeţean pentru Promovarea şi Conservarea Culturii Tradiţionale Satu Mare.

54
Oltart
Revistă trimestrială de cultură
Nr. 1, februarie, 2017.

Revistă editată de Asociația Culturală OltArt. Proiect sponsorizat de

Editura Hoffman.

Rotonda Valahă
Revistă trimestrială de Literatură, Artă și Civilizație
Nr. 1, ianuarie – martie, 2017.

Revistă fondată de Ioan Barbu și Ioan Radu Văcărescu, apare sub egida
Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu și a Asociației Culturale Curierul
de Vâlcea.

Prietenul Albanezului
Revistă editată de Asociația Liga Albanezilor din România
Nr. 9, decembrie, 2017.

Luceafărul de dimineață
Revista de cultură a Uniunii Scriitorilor din România
Nr. 9, septembrie, 2017.

55
Stimați colaboratori ai revistei „Mantaua lui Gogol”,

Pentru ca revista noastră să apară la timp și în condiții grafice excelente, trebuie (obligatoriu) îndeplinite
următoarele condiții:
1. Textele – cel mult 8 pagini, format A5, trebuie culese de autori utilizând aplicația Microsoft Word, font Times
New Roman, mărimea corpului 10, OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor și cu corectura autorilor. În caz
contrar, textele nu vor fi luate în considerație pentru a fi publicate.
2. Fiecare text trebuie semnat, verificat stilistic și gramatical de către autor. Corectura tuturor textelor (poezie,
proză, eseu, reportaj, recenzie, traducere etc.) aparține autorilor. Redacția nu-și asumă această obligație, întrucât nu
are fonduri pentru a angaja un corector. Textele redactate conform instrucțiunilor de mai sus, trebuie expediate de
fiecare autor, pentru a fi centralizate, pe adresa: mantaualuigogol@gmail.com. Textele se trimit ca fișier atașat la
e-mail și nu ca text în corpul acestuia.
3. Nu avem fonduri (sponsori) nici pentru exemplarele tipărite și nici pentru tehnoredactare. Selectarea mate-
rialelor, tehnoredactarea și arhitectura grafică a revistei se fac (gratuit) de către colectivul redacțional. Cei care
doresc să primească exemplare tipărite (un exemplar sau mai multe) trebuie să achite 15 lei/ exemplar (+ 5 lei taxa
poștală pentru revistele expediate pe teritoriul României). Se pot face și abonamente pe un an (comandă pe adresa
de mail mantaualuigogol@gmail.com).
4. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un scurt CV, de o pagină, format A5, însoțit de o fotografie format
JPG, atașate la e-mail, împreună cu adresa poștală și un număr de telefon.
5. Revista online se expediază tuturor autorilor și cititorilor din baza de date a redacției.
6. Dispoziție finală: Materialele (textele) nepublicate, care nu corespund cerințelor redacției sau cele trimise fără
să se respecte instrucțiunile de mai sus, nu vor fi returnate autorilor. Așteptăm sugestii, propuneri și aprecieri după
apariția fiecărei ediții a revistei „Mantaua lui Gogol”. Vă mulțumim pentru înțelegere și pentru colaborare!
Vă solicităm, în continuare, sprijinul pentru a edita o revistă de foarte bună calitate.
Așteptă cu drag noi colaboratori.
Lectură plăcută!

Cu deosebită considerație, Colectivul de redacție

56
CUPRINS

STUDII LITERARE & INTERVIU

Mihaela Herbil, Drumul de la impresionismul lui Mychailo M. Koţiubynskyi la expresionismul lui

Vasyli S. Stefanyk / 3
Dan Ioan Marta, Între frumosul artistic şi frumosul natural, supravieţuiri care se redefinesc / 7
Cristian Paul Mozoru, Tradiţie şi identitate, azi: Adela Lungu-Schindler / 9
Mihaela Larisa Traista, Motivul călătoriei în literatura veche / 11

TEATRU

Ștefan Apostol, Nastasia / 13

Nicolaie Tony Dincă, Olteni cu Traista prin Maramureș / 16
Ina Florica Popa, Despre „Lecţia de paremiologie“ / 18
Gabriela Mihalache, Dragostea în bucăţi. Pisica albă zgârâe negru / 19

PROZĂ

Corneliu Irod, Am făcut armata cu Vasile Alecsandri... / 23

Mihai Hafia Traista, Iconarul Bim-Bom / 26
C. D. Stepan Traista, Săbiile regelui / 34

TRADUCERI

Maria Hosciuc Szemeniuc, Halîna Tarasiuk – Povestea ultimului colhoznic / 38

Corneliu Irod, Maryna Varyci – Violete de seară / 42
Mihai Hafia Traista, Serhii Feodosiev – Această șocantă Europă de Est / 45

ESEU

Lucreţia Molnar Semeniuc, Crăciunul / 48

Lucreţia Molnar Semeniuc, Ce putem învăţa de la femeile Bibliei? / 49
Lucreţia Molnar Semeniuc, Natura – arta lui Dumnezeu / 50

POEZIE

Tudor Ciobotaru, „Fiecare apăsare mă scufundă în trecut” / 52

CĂRŢI ŞI REVISTE PRIMITE LA REDACŢIE / 53

57
 Lavra Poceaev, văzută din partea de vest

ISSN 2248 – 1192 / ISSN-L 2248 – 1192

58