Claviaturi, Nr. 23, An 2018

CLAVIATURI
REVISTĂ TRIMESTRIALĂ DE POEZIE

SERIE NOUĂ
Director fondator: VANIA GHERGHINESCU

Redactor-şef: GEORGE G. ECHIM
CLAVIATURI
COLEGIUL DE REDACŢIE:
George G. ECHIM – redactor-şef, editor

prof. dr. Elena VIERU – secretar de redacţie
Mircea BRENCIU
Mircea DOREANU – corectură
prof. Nadia-Cela POP
prof. Cristian Petru VIERU
Mariana POPA
Gheorghe OPREA-HOLBAVIANU – prezentare (foto) grafică
Număr ilustrat cu grafică şi poze executate de către

artistul plastic, Gheorghe Oprea Holbavianu
Culegere text: Narcisa Ciohodaru
Tehnoredactare: Irinel Merluşcă
Editura „Libris Editorial”, Brașov
COMUNICĂRI LA:
Tel mobil: 0722-779494, George G. Echim
e-mail: revista.claviaturi@yahoo.com
web: www.claviaturi.freewb.ro
Claviaturi (Braşov) = ISSN 2286 - 3869

ISSN-L 2286 - 3869
Ştiinţa este cea mai evoluată credinţă,
iar poezia este ştiinţă în imagini.
CLAVIATURI
REVISTĂ TRIMESTRIALĂ DE POEZIE
SERIE NOUĂ
Director fondator: Vania Gherghinescu
Redactor - şef:
George G. ECHIM
ANUL VI, Nr. 3 (23), SEPTEMBRIE, 2018, BRAŞOV

MECENAT:
ANA MARIA BARBU

MIRCEA BODEAN
PETRE CĂTANĂ
GEORGE ECHIM
THEODOR ECHIM
ICA GRASU
MARIANA POPA
ARPAD TOTH
ATENŢIONARE!
Responsabilitatea asupra textelor publicate şi opiniilor exprimate revine
autorilor. Textele pentru numărul viitor se prezintă până cel mai târziu în
ziua când se lansează numărul tipărit, inedite, dactilografiate, sau în format
electronic. Vor fi publicate cu prioritate şi în limitele spaţiului tipografic textele
transmise la următoarea adresă de e-mail: revista.claviaturi@yahoo.com.
Textele predate la redacţie nu se restituie.
serie nouă revistă trimestrială de poezie - CLAVIATURI
POEŢI DIN
„CLAVIATURI”,
serie veche
VANIA GHERGHINESCU
HORA
Furtunoasă, pătimaşe,
Ca o inimă aprinsă sub zăpadă de cămaşe,
Hora urcă şi coboară
Scări sonore de vioară;
Brâu de fete şi feciori,
Prinşi pe după subsuori,
Se desface când şi când
Şi se ’nşiruie crescând –
Lungă coadă de balaur
(Numai solzi de flori şi aur)
Ce se sbate ne’ncetat
Până după scăpătat.
Hora poartă ’n ritm vioiu
Unde repezi de şuvoiu,
Ori în potolit elan
Unduiri de vânt pe lan;
Patimi şi izbânzi de neam
Rând pe rând văzutu-le-am
Şi ’n zvâcniri – un legământ,
Către cer, către pământ.
5
CLAVIATURI - revistă trimestrială de poezie Nr. 3 (23) - septembrie 2018
APARATORUL | sculptura ceramica

Gh. Oprea ~ Holbavianu
6
DIN ISTORIA REVISTEI „CLAVIATURI”.

DESPRE „CLAVIATURI” (SERIE VECHE).
– PARTEA a II-a –
Motto: A spune adevărul nu

înseamnă a lăuda ci a
mărturisi.
În articolul cu acelaşi titlu, dar „PARTEA I”, publicat în Revista

„CLAVIATURI”, Anul VI, Nr. 2 (22), iunie, 2018, Braşov, serie nouă, pag.
7-11, în aliniatul final arătam: «Precizăm că în anul 2013, anul începerii
publicării seriei noi a revistei „CLAVIATURI”, în arhiva Bibliotecii
Judeţene „George Bariţiu” – Braşov se mai găseau doar 3 numere din
Caietele de poezie Claviaturi (serie veche) şi anume: Anul I, Nr. 2, iunie
1941; Anul II, Nr. 2 – 1942; Anul II, Nr. 4 – 1943. Unele detalii despre
aceste numere ne propunem să le dăm în numărul următor al revistei.».
Aşadar, în acest număr al revistei continuăm, cu Partea a II-a a
consemnărilor «Din istoria Revistei „CLAVIATURI”. Despre „Claviaturi”
(serie veche)».
Revista Caietul de poezie „Claviaturi” Anul I, Nr. 2, iunie 1941 are
un cuprins de 23 pagini, în care sunt publicaţi 15 autori cu câte o poezie,
autorii fiind menţionaţi (prezentaţi) în ordine alfabetică astfel: Madeleine
Andronescu, D. Călugăru, Vintilă Horia, Alexandru Lungu, Aurel Marin,
Ştefan Muscalu, Ioanichie Olteanu, Otilia Oprea, Mircea Pallade, Nicolae
Panait, Grigore Popa, I.V. Spiridon, C. Ştefăniu, Alcom Ion Tudor, Lucian
Valea.
În „Cuvântul înainte”, netitrat, Vania Gherghinescu – îngrijitorul
Caietului de poezie „Claviaturi”, spune următoarele:
«Armonia universală dovedeşte pretutindeneasca prezenţă a lui
Dumnezeu… Omul strică, uneori, această armonie. Omul, cu ceea ce are
pur omenesc în el. Căci Divinitatea este răspândită şi în omul făcut, doar,
7
după chipul şi asemănarea Sa, şi care ar trebui să fie armonie, - în gând şi

faptă.
Cred că dovada prezenţei divine în om este, mai ales, muzica şi poezia.
Prin muzică şi poezie, îndeosebi, se manifestă Dumnezeul din om.
Aş zice că muzica este gândul auzit al lui Dumnezeu – iar poezia însuşi
cuvântul Său.
Nici gândul şi nici cuvântul sfânt nu sunt înţelese de toţi oamenii. Viaţa
– traiul nostru în comun – ne strică pe măsură ce creştem; probabil pe
măsură ce scăpăm de sub mâna Divinităţii Creatoare… Poate de aceea
poezia e înţeleasă şi îndrăgită aproape numai de tineret.
Dar desăvârşirea – către care, totuşi, omul tinde s-ar putea măsura după
această înţelegere pentru Divinitate şi manifestările Sale…»
Adânci, subtile şi interesante consideraţii, cărora mă alătur, neavând
niciun motiv să-l contrazic pe autor, a cărui filozofie o împărtăşesc.
Caietul de poezie „Claviaturi” Anul II, Nr. 2, 1942 evidenţiază
schimbări administrative şi de prezentare astfel apărând cu:
- Director: Gherghinescu Vania;
- Gruparea revistei: Simion Anderco, Ilie Balea, Mircea Bogdan, Emil
Micu, Ştefan Muscalu, Dem. Gh. Nolla, Mircea Petala, Octav Şuluţiu,
Lucian Valea;
- Secretari de redacţie: Leonida Luca, V. Spiridonică.
În acest număr sunt publicaţi, tot cu câte o poezie, 21 de autori şi
anume: Barbu Brezeanu, Barbu Cioculescu, Tizian Chelariu, Constantin
I. Cosma, Daniel Constantinescu, Ben Corlaciu, Ştefan Augustin Doinaş,
B. Frunte, Petru Homoceanul, Emil Micu, Ion Preda Misleanu, Ştefan
Muscalu, Dem. Gh. Nolla, Anişoara Odeanu, Ion Orleanu, C. Pajură,
Sebastian Popovici, Ştefania Stâncă, Octav Şuluţiu, Radu Stanca, Nichita
Tomescu.
În „prefaţa”, netitrată, a caietului, Gherghinescu Vania vorbeşte, printre
altele, despre invidiile atrase de succesul publicaţiei, astfel: „Mi se pare că
laudele aduse acestei publicaţii au început să indispună. Nu mă mir.
Succesul vecinului e destul de incomod pentru omul egoist. Şi omul e,
în general, egoist. (…) Nu mă supără. Îmi trec peste suflet nori răzleţi de
mâhnire. (…)
8
Cred că e bine aşa: alături de fapta mea, să rămână vorba lui. A

preopinentului întărâtat de elogii.
Eu aştept cu interes şi plăcere, cuvântul critic, sincer. Bun, sau rău – dar
sincer”. Nici cu privire la aceste aserţiuni nu-l pot contrazice pe Vania
Gherghinescu.
În acelaşi sens, m-am exprimat (şi eu) în versuri, astfel: „Ironii întemeiate
/ Pot primi, că nu sunt prost, / Cu cuvinte deşănţate / Nu veni! Nu are
rost…”[ A se vedea poezia „Ironii”, din volumul „Identitate”, poezii, de
George Echim, Ed. Pastel, Braşov, 2008, pag. 128.]
Ideile din menţionata „prefaţa” a lui Vania Gherghinescu sunt legate
şi de preocuparea, firească, de altfel, pentru oricare din coordonatorii
activităţilor literar-artistice, şi nu numai, privind încurajarea noilor talente
în creaţia literară, interesul nefiind în primul rând pentru realizările
artistice, ci pentru preocuparea însăşi.
Caietul de poezie „Claviaturi” Anul II, Nr. 4, 1943, apare sub aceeaşi
„direcţie” şi (cam) aceeaşi „grupare”, fiind publicaţi 21 de autori, în frunte
cu Lucian Blaga, urmat de: Horia Botea, Bogdan Amanu, Vasile Copilu-
Chiatră, Gheorghe Chivu, Delia Crăciun, Ştefan Augustin Doinaş, B.
Frunte, Virgil Gheorghiu, Lucia Gosteanu, Al. Husar, Emil Manu, Emil
Micu, Ion Preda-Misleanu, Ion Oana, Petre Pascu, Ion Apostol Popescu,
Sebastian Popovici, Gheorghe Savu, Radu Stanca, Ion Ţigăra.
Cuvântul de „deschidere” al caietului, de asemenea fără titlu, semnat de
Gherghinescu Vania, se referă la poezie şi poeţi, în calitatea sa de director,
mentor şi îndrumător exprimându-şi pertinente puncte de vedere:
„Că poezia, cu timpul, îşi întinde hotarele şi se adânceşte, se încordează
şi se înăspreşte, alege din neguri ca şi din lumină – nu se poate tăgădui.
E, doar, dezvoltarea normală… Dar normală nu înseamnă după normă –
indiferent cine ar vrea să o stabilească şi oricare ar fi ea.
Convingerea mea e că totuşi în fiecare poet, oricât de mare, oricât de
experimentat şi îndrăzneţ, stăruie, ca o mireasmă de floare scuturată, ca o
Fata Morgana îndepărtată, lumina pură şi romantică a naivelor începuturi
de vis. Şi lumina aceea pune poeziei o aureolă abia perceptibilă, dar
esenţială…
9
Poeţii de la această revistă (…) trebuie să cânte aşa cum vârsta îi

îndeamnă. Să nu facă eforturi, seci, sub imboldul industriaşilor literari,
chiar bine intenţionaţi.”
Referitor la poezia de dragoste, spune că „orice dragoste îşi are poezia
ei”, dar „care uneori, nu poate fi scrisă”, recomandând tinerilor poeţi
îndrăgostiţi „să nu se lase copleşiţi de sentimentul năvalnic”, acesta trebuind
a fi „sublimat şi îmbrăcat în haine fine”, concluzionând că „Sborul poetului
trebuie să fie veşnic înalt, - zbor de pasăre, nu de fulg. Poetul să rămâie,
adică, stăpân; cu lucidităţile artistice nealterate”.
Este o radiografie exactă a nevoilor de manifestare artistică, şi, credem
noi, valabilă la orice tip de creaţie şi oricare creator literar-artistic, cu
precădere pentru creaţia poetică.
La pagina 31 a acestui număr al „Claviaturilor” (s.n. serie veche),
sensibilul, elegiacul, melancolicul dar şi totodată realistul Gherghinescu
Vania – juristul poet, directorul publicaţiei consemnează: «Cu acest număr
„Claviaturi” îşi încheie cel de al doilea an chinuit. Nu ştiu dacă vom mai
putea apărea.
De aceea ţin să mulţumesc din toată inima, prietenilor mei: Gavril Pop
şi Simion Anderco, pentru înţelegerea cu care mi-au acordat, până acum,
sprijinul lor.
Tovarăşilor, ale căror entuziasme au obosit treptat, le amintesc temerile
mele de la început… GH. V.»
Aşa se încheie apariţia Caietelor de poezie „Claviaturi”, rebotezată de
noi „Revista CLAVIATURI - serie veche”.
După cum se observă, în această „istorie”, o preocupare specială am
avut-o cu privire la consemnarea, chiar repetabilă, ca într-un pomelnic, a
numelor colaboratorilor „Claviaturilor”, serie veche, ca un omagiu pe care
înţelegem să-l aducem noi, noii claviaturişti, bravilor noştri înaintaşi.
Braşov, 26 august 2018

George G. Echim
10
LUMINĂOPINIE
DIN LUMINĂ
OPINIE OPINIE
LUMINĂOPINIE
DIN LUMINĂ
OPINIE OPINIE
LUMINĂOPINIE
DIN LUMINĂ
OPINIE
PROBLEME ACTUALE ALE LIMBII ROMÂNE
Partea a II-a.
Sebastian Bazilescu
Ce rol are lingvistul în cultivarea limbii române

literare? (Când şi, mai ales, cât poate el interveni în
corectarea unei greşeli?)
Prea mult sunt blamaţi lingviştii pe motiv că nu intervin în
precizarea formei corecte a unui cuvânt, în general, şi a unui cuvânt
de împrumut, în special, că nu se implică în corectarea promptă a
greşelilor comise de vorbitori, lucru constatat cu ocazia diferitelor
simpozioane, mese rotunde, sesiuni de comunicări etc. Dar acest
lucru nu este just, fiindcă nu aceştia sunt cei care fac apel la cuvinte
străine, fiindcă aceştia nu suferă de complexe psiholingvistice şi, de
fapt, nimeni nu le solicită ajutorul. Nu ei au interesul să epateze prin
folosirea lui trend, brand, a decela, a implementa, a monitoriza, zapa etc.
ci mass-media în întregul ei, cu prioritate televiziunea şi radioul.
Totuşi rolul lingvistului nu poate fi minimalizat în acest sens. El
este cel care înregistrează forme şi sintagme greşit scrise şi greşit
rostite, el are misiunea şi abilitatea de a corecta, el are, apoi, sarcina
de a da indicaţii în privinţa formei corecte a respectivului cuvânt, el
justifică în ce constă eroarea şi propune soluţii pentru evitarea ei. Mai
departe, sarcina cade pe umărul întregii mass-medii, că ea este cea
11
LUMINĂOPINIE
DIN LUMINĂ
OPINIE OPINIE
LUMINĂOPINIE
DIN LUMINĂ
OPINIE OPINIE
LUMINĂOPINIE
DIN LUMINĂ
care ne oferă zilnic modele/non-modele de scriere şi de pronunţare.
Se poate vorbi, în prezent, de o manelizare a limbii române?
Da, însă doar la nivel constatativ, la nivelul exprimării orale.
Asistam, într-adevăr, astăzi, tot mai mult la o aşa-zisă tendinţă
de manelizare a limbii, de ţigănire chiar, cum spunea acad. Ion
Coteanu în articolul Ce limbă vorbim, apărut în 1991, într-o revistă
de specialitate. Dar, în realitate, nimeni nu poate vorbi cu certitudine
nici de pericolul manelizării, nici de cel al anglicizării, deşi sunt voci
care se tem , fără motiv, de acest lucru.
De ce fără motiv? Fiindcă limba română este atât de solid clădită,
atât de sistematic închegată, că tot ce nu este bine-venit, tot ce nu este
necesar, plăcut sau nu se poate adapta la limba noastră ortografic şi
nici ortoepic, este respins ca un corp străin organismului uman.
Citim cu atenţie pagini din proza şi poezia actuală. Constatăm cu
satisfacţie grija cu care autorii respectivi îşi construiesc enunţurile,
grija pentru proprietatea termenilor folosiţi, pentru expresivitate,
ortografie şi punctuaţie.
Nu dorim să dăm exemple de modele de urmat, fiindcă nu asta ne
interesează.
Din păcate, în producţiile ai căror semnatari fac parte din
generaţia mai tânără, în general, am întâlnit fraze fără sens, vocabular
schematic, fiind prea abstracte cuvintele folosite pentru a-şi exprima
sentimentele faţă de fiinţa iubită, pentru exprimarea de idei, pentru
formularea unor concepte, gramatica fiind, de multe ori, în impas.
Ce poate transmite o tânără(numele n-are importanţă) care-şi
intitulează poezia ( apărută recent într-o revistă judeţeană) MI-AR
PLACE ? N-aş fi amintit de acest aspect, dacă eleva respectivă n-ar fi
folosit aceeaşi formă greşită de cinci ori în aceeași poezie.
Limba română are legi şi norme precise, aşa că nu vă aşezaţi la masa
de lucru înainte de a învăţa să scrieţi corect, că acest lucru înseamnă
lipsă de respect pentru propria-vă limbă, şi cum poţi respecta ceva,
mutilând acel ceva, care este limba română, în fel şi chip?. (Continuarea
în nr. următor)
12
LUMINĂ DIN LUMINĂ LUMINĂ DIN LUMINĂ LUMINĂ DIN LUMINĂ
LUMINĂ DIN LUMINĂ
RAIUL BINELUI şi PRĂPASTIA RĂULUI
Trebuie să plecăm de la început cu realitatea că viaţa noastră este o

necontenită luptă între bine şi rău, între virtute şi păcat. Această luptă
ne urmăreşte până în cea din urmă clipă a vieţii noastre. Nimenea
dintre noi nu este scutit de această frământare, de această luptă. Câte
chemări înalte, dumnezeieşti, ne pătrund în suflet şi ne fac să săvârşim
fapte bune, plăcute lui Dumnezeu şi oamenilor! Totodată, câte ispite
dinlăuntru şi dinafară, de la suflet de la trup, de la unii semeni ai noştri,
de la “cel rău” care încearcă să ne atragă spre fărădelege, spre răutate,
spre ură şi vrăşmăşie. De aceea, noi înşine trebuie să ne mobilizăm
toate forţele şi, cu hotărâre, cu stăruinţă, să înlăturăm mereu ispitele
şi răutatea pentru a săvârşi binele, ca cea mai de preţ decizie umană.
Vând în vedere lupta noastră de perfecţionare morală vom prezenta
pe scurt unele virtuţi, dar şi unele păcate, unele patimi. Acum ne vom
referi la virtutea iubirii şi la patima urii (vrăşmăşiei).
Nu e destul să faci din când în când câte un bine, ci trebuie să te
străduieşti ca fapta bună să devină ceva obişnuit, să o faci cu uşurătate
şi întotdeauna. Aşa se ajunge la virtute, prin care te asemeni cu Iisus
Hristos. Dacă uneori cazi în păcat, trebuie să fii cu băgare de seamă,
să te căieşti şi să te îndrepţi. Pe de altă parte cel ce săvârşeşte des
fapta cea rea, acela ajunge la viciu sau patimă şi devine rob al patimei
sale. Spre exemplu beţia. Precum se ştie îndreptarea celui pătimaş este
foarte grea, dar nu imposibilă. Prin harul lui Hristos, prin ajutorul
13

bisericii, al semenilor şi al mobilizării pozitive a propriei voinţe – şi
cel pătimaş poate să se elibereze din robia păcatului, din înlănţuirea
propriei slăbiciuni rele, dominatoare şi să păşească pe calea virtuţii
apoi.
La cuvinte trebuie să adaugi neîndoios şi fapte, astfel cuvântul
însuşi va primi mai multă putere, căci cuvântul e întărit de faptă.
Dumnezeu este iubire nemărginită, căci iubirea este cea mai mare
dintre toate virtuţile. Esenţa omului trebuie să fie iubirea, setea după
comuniune, după înfrăţire. Cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi
pe aproapele său, şi tot ce există şi viază, iubeşte şi poporul din care
face parte, chiar omenirea întreagă, după pilda lui Iisus Hristos, care
s-a jertfit din iubire pentru toţi oamenii fără deosebiri de niciun fel.
De aici rezultă că iubirea cuprinde şi pătrunde toate virtuţile. Cel
ce iubeşte acela rodeşte prin credinţă, nădejde, bunătate, milostivire,
smerenie, răbdare etc.
Aşadar, în iubire se concentrează toată viaţa noastră, tocmai pentru
că iubirea este Dumnezeu, iubire e omul, iubire e viaţa, iubire e
Biserica, iubire e familia, iubire e societatea, iubire e patria. Aşa
arată Raiul după care tânjeşte orice creştin, asta după ce l-a pierdut
lăsându-se prădat de neascultarea Domnului. De altfel ne naştem
din iubirea părinţilor, creştem prin iubirea prin care ne îmbrăţişează
societatea, care astăzi şi-a cam pierdut menirea socială, modelul
umanitar, mai mult sau mai puţin. În consecinţă şi noi ne vom iubi
părinţii, familia, societatea etc. Cu toate acestea, datorită înclinării
spre păcat, pornirilor spre rău, unor influenţe negative dinafară, e
posibil să cădem momentan, sau pe timp mai îndelungat în patima
urii, care înlătură iubirea şi poate duce până la distrugerea sufletească
şi trupească a semenului nostru, poate nu numai a lui.
Iubirea ne adună spre zidire, ura spre distrugere. Iubirea întăreşte
unitatea familiei, a naţiunii, a bisericii, a poporului, ura dezbină pe
fraţi, pe părinţi, Biserica, societatea, dă naştere la conflicte, împarte pe
oameni în tabere vrăşmaşe. Iubirea e ca lumina, ca zefirul mângâietor,
14

pe când ura e ca întunericul, ca prăpastia distrugătoare, ca vijelia care
nimiceşte totul. Se cuvine dar să urmăm calea luminoasă a iubirii şi
să înlăturăm adâncimea înspăimântătoare a urii, să ne luptăm clipă de
clipă, zi de zi, an de an, până la sfârşitul vieţii fiecăruia dintre noi, ca
iubirea să crească mereu, să fie jertfelnică şi roditoare în fapte bune
– iar ispita urii, ori de câte ori ar apărea, să fie alungată şi înlocuită
mereu cu iubirea, cu raţiunea dreaptă, cu bunătatea, cu răbdarea, cu
facerea de bine spre noi izbândiri ale vieţii.
Nu este ceva mai de preţ decât Viaţa însăşi, în orice formă s-ar
afla în toată vastitatea naturii. „În iubire nu este frică, ci iubirea
desăvârşită alungă frica”. Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând şi
într-o lucrare să mărturisim ataşamentul nostru nezdruncinat pentru
biserica strămoşească, pentru vrednicul şi luptător pentru unitate
al poporului nostru, pentru pacea a toată Lumea, prin înfrăţirea în
dragoste şi dreptate, cu respectarea demnităţii şi libertăţii fiecărui om
al tuturor popoarelor capabile de Binele general al Umanităţii. Numai
aşa, cel ce gândeşte drept şi curat la suflet, se poate bucura de trecut,
prezent şi viitorul naţiunii sale, dimpreună cu toţi ceilalţi aşezaţi pe
această minge imensă de vieţuire de mii de ani vie.
Septembrie 2018
Gh. OPREA – HOLBAVIANU
Artist plastic şi Scriitor
15
DUET |sculptura ceramica

16
POETUL OMAGIAT POETUL OMAGIAT POETUL OMAGIAT
POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR

(Partea I-a)
ANA MARIA BARBU

SONATA NOPŢILOR CU LUNĂ
În acordurile pianului
Simţi cum luna stăpâneşte totul,
Şi călătoreşti împreună cu ea
Pe necuprinse ape,
Peste ţărmuri, munţi şi pustiurile vaste.
Simţi cum pas cu pas,
Fascinaţia ei creşte magnetic,
Luminând nopţile,
Cuprinzând în forţa ei mareele
Și accentele unei singurătăți a despărțirii,
Pământul, fiinţele şi oamenii.
E o lumină ce vine pe clapele pianului,
Pe muzica sonatei,
Ce vine din cer,
Aducând tot ce poate dărui
Omului şi pământului mai înălţător.
Ne simţim sub stăpânirea lunii,
A lui Beethoven şi a pianului,
Şi îţi spui: de n-ar avea sfârşit!
17
TIMPUL ORHIDEEI
Fiecare femeie visează

Să fie floare în dulcea tinereţe
De ce nu orhidee
Puţin stranie în frumuseţe
Cu o formă ciudată
Cu simetrie perfectă.
E o floare a junglei sau a serelor
Cu delicateţe unică
Are puterea să cheme culori,
Chiar te vrăjeşte.
Captează gândurile,
Ajunge la inimă
Da! Aşa sunt femeile
Ştiu să sălăşluiască în inimi.
INIMA VA TĂCEA
Ce multe trăiri vieţuiesc într-o inimă,

În inimile noastre.
Vrei să-ţi aminteşti într-un târziu,
De o toamnă blândă
Când clipele de viaţă sclipesc,
Când sorocul vorbeşte.
Atunci inima va tăcea,
Dar ea atât de vie,
Știe să asculte,
Știe să cheme,
18

Nu lasă uitarea să se aştearnă.
Amintirile dau năvală,
Asemeni unui flux marin,
Chiar când inima tace,
În seara vieţii mele,
Între cer şi pământ,
Aştept alte tăceri.
Inima mea e singură,
Pe munte sau în vers,
Rătăcită sau împreună,
Aşa este inima mea, acum.
Participanţi la prezentarea Revistei „Claviaturi” nr. 2(22),

iunie 2018, în Librăria „Șt.O.Iosif ”, Brașov,
la data de 4 iulie 2018.
19
POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR
CONSTANTIN BĂRĂCAN
ANOTIMPURI
(după Topârceanu)
Topârceanu dă de ştire:
Peste sat se lasă toamna
Crivăţ suflă de la munte
Şi-a-ngheţat apele doamna.
Locuinţa lui de vară

Stă pitită sub zăpadă
Gâze, flori, furnici şi greieri
N-are cum sa îi mai vadă.
A propos, furnica doarme

Şi visează drumuri lungi
Greierul şi-a supt burtica
Şi şi-a scos fracul în dungi.
Dar se-apropie april

Şi te-apuca aşa o toană
Îţi aduni bagaju-n cufăr -
Rămâi sănătoasă coană.
20
CLEPSIDRA GOALĂ
S-a scurs nisipul în clepsidră

Ca semn că timpul s-a trecut
Ca râul firav peste pietre
Reflex al vieţii şi tăcut.
Acum clepsidra e pustie

Amforă goală cu ecou pierdut
Ea şi-a pierdut acum povara
Tot ce-a fost greu şi a durut.
Cântec de dor sau de iubire

Sau chiar de jale uneori
S-a înălţat din vers şi liră
Şi s-a topit de-atâtea ori.
Şi vântul tânguie şi bate

Împinge amphora spre rău
Iar ce-i pieriţi demult vin seara
Îşi scaldă sufletu-n pârâu.
Iar cei plecaţi mai de curând

Mai zăbovesc lângă pridvor
Apoi prind aripi şi prin vamă
Înalţă neştiutul zbor.
21
ADRIAN BOGDAN BLAJ

AŞA-S ZILELE DE VARĂ
21.06.2018
Norii negri de furtună,

Iute, iute se adună,
Cerul albastru-nsorit,
Repede-i acoperit.
Şi devine plumburiu,
Până acolo mai târziu,
Iar când ploaia se opreşte,
Curcubeul se iveşte.
Soarele iar străluceşte,

Când e soare, când vin ploi,
Să ne bucurăm de vară,
Zi de zi, seară de seară.
FLORILE DE TEI
08.05.2018
Florile de tei,
Cad iar pe alei,
Ş-aştern în calea ta,
Iubito, draga mea.
22
Pe ele tu să vii,
Alături să îmi fii,
O viaţă-ntreagă,
Iubita mea dragă.
Iar când îmbătrânim,

Cu drag să ne-amintim,
De anii tinereţii,
Cărările vieţii…
Şe-aştern iar pe alei,
Dragi… Florile de tei.
OCHII TĂI
18.05.2018
Ochii tăi ce strălucesc,

De-un albastru cum e marea,
Mă-mbie să te iubesc,
Eu în ei îţi văd chemarea.
Ochii tăi frumoşi şi negri,

Mă aşteaptă pe-nserat,
Ca în liniştea-nserării,
Să le dau un sărutat.
Dar, oare, ce văd în zare?

Iată văd doi ochi căprui,
Sunt ai tăi, iubito, oare?
Inima pe jar mi-o pui.
23
Frumoşi sunt şi ochii verzi,

Frumoşi ca două zmaralde,
Tresari numai când îi vezi,
Şi îţi spun doar vorbe calde.
Cu ochii nu-i de glumit,

Când îi întâlneşti în cale,
Te îndeamnă la iubit,
Aşa-ţi trec zilele tale.
Participanţi la prezentarea Revistei „Claviaturi” nr. 2(22), iunie 2018, în

Librăria „Șt.O.Iosif ”, Brașov, la data de 4 iulie 2018, (de la stânga la dreapta,
poeții: Nadia-Cella Pop, George G. Echim și Gheorghe Oprea-Holbavianu
24
GEORGETA BLENDEA ZAMFIR

ÎNTÂLNIREA
Atinge-n sinergie esenţa trăirii

Visul dă imperios sens întâlnirii
Aşteptarea se îmbracă în strai auriu în seară
Ardoarea cântă-n vibraţie amplă, iară
Revine din adâncuri minunat glasul tău

Învolburarea învoaltă se-nfoaie în Tău
Simţirea vibrează-n amintiri artistice
Energia iubirii crează fantasme onirice
Tâmpa, Tâmpla Timpului, a lui Kronos tâmplă

Sânge roşu filtrează, stau în umbră ca o stâncă
Mirarea din unde albastre de visare
Marchează unduioasă, dulcea întâmplare
Cuprinsul în noapte adună petale de flori

Prin corp insidios se alintă miraculoşi fiori
Energia din calea de aur în kilometri descoperită
Să te aducă din adâncuri Tainice, Minune, dorită.
25
VIENA
Ondulatorie constructivă magistrală

A regilor familiei Imperială Catedrală
Dunărea o survolează în magie
Prin Sisi melodios vine povestea de iubire
Străzi bordate cu impunătoare clădiri

Unei creaţii omeneşti te închini
Imensitatea parcului înflorat
Sentimentul de admiraţie ţi-l dă neapărat
Poetul Mircea Bodean

la prezentarea Revistei „Claviaturi” nr. 2(22), iunie 2018,
în Librăria „Șt.O.Iosif ”, Brașov, la data de 4 iulie 2018.
26
MIRCEA BODEAN
FĂRĂ CUVINTE
Frunze îmbie, vântule rugin,

Țăndări de soare plescăie puțin,
Lutul pădurii, frate obosit
Talpă se calcă, drumu-i însoțit.
Gureș se-amurgă păsări de rămân,
Fagi goi înclină muntele bătrân,
Respir sărutul tremur de alint,
Albii de brațe, caut labirint.
Bine și rugă cânt se veșnicí,
Zbor sus de mine, vid prin silnicii,
Se ochii piardă zare de pământ,
Aștept de taină locul jurământ.
Faur iubirii fin de coapsă pun,
Reavăn și-n mine dor cu descompun,
Ghirlande vorbe sau nimic și cald,
Ape de râset privește smarald.
Tine din totul e totul de doi,
Da, noi în inimi, eu și tu, doar noi.
27
PLIN ÎN GOL DE NOAPTE
Trezit în ceas de vis adânc

De luna ca un cașcaval
Dusă de vântul rostogol,
Casa-mi vorbește gutural,
În față gol, în urmă gol...
Doresc prin gânduri să respir

Într-un vârtej îmbătător,
Cu aer sațul să-mi împlin,
Și fie-mi drumul călător,
În față gol, în urma plin...
Nu foamea-mi spune, dar poftesc,

Pornit spre clipa dintr-o zi
Prin viața plină ca un măr,
mă voi hrăni cât va mai fi
În față plin, în urmă gol...
Dormi lângă mine și aș vrea

Cu lună muzică să-mi fac,
Vreau să te am, să-mi fii destin
Și soarelui să-i fiu pe plac,
În față plin, în urmă plin...
Privesc afar’ printre copaci,

E oare gol, e oare plin?
E jocul meu, singurul rol.
Văd doar în urmă, nu-i puțin;
Poate nu-i plin, dar nu e gol.
28
ÎNTRE LUMI
Apa, un zgomot fără imagine,

Verde sub soarele greu,
Umple totul.
Pistrui colorați, capetele tuturor,
Ridicate spre respirare,
Se amestecă voce cu voce.
Sus, în pădure, cad cu totul în mine,
În apa de alb-negru, în apa pierdută.
Golurile se umplu ocupând totul.
Se amestecă dorințele,
Visuri, păreri,
O friptură, bere...
Câtă vorbire!...
Câtă nepăsare!...
Cât eu mă revărs pe aici?
Cât eu mai rămân aici?
Lacrimile-mi sfârâie sub soare
Pe pavajul alb sau, poate, negru,
Călcate în picioare de un gândăcel
Minuscul de verde
Sau, poate, alb-negru,
În mersul lui, spre departele lui,
Printre lespezi,
Printre pașii nepăsători ai mulțimii.
29
PETRU CĂTANĂ
RESEMNARE - OARE?
Să privești și să taci,
Când vezi oameni săraci,
Rătăcind printre zile,
Ce nicicând nu-s senine.
Să privești și s’asculți,
Când vezi oameni desculți,
Să privești și să plângi,
Când vezi oameni flămânzi.
Să privești și să speri
Într-un azi mai bun ca ieri,
Din piept să îți dai inima
Atunci, când n-ai ce aștepta.
Îi auzi cum te-njură

Și îi vezi cum te fură,
Te mint mereu în față,
Asta da frate viață!
Nu i-ar mai răbda pământul,

Să îi ducă în nori vântul,
Să dispară - n ceața mării,
Îi vom da cu drag uitării.
30
Ca sarea - n ochi ne sunt de dragă,

Jigodii cu suflete de fiară,
Iar noi ducem povara amară,
Plini de nevoi și viață beteagă.
LAS TOAMNEI...
În pragul acesta de seară,

În liniștea ce ne înconjoară,
Îți las pe frunza amintirii,
Aprinsă flacără a firii,
Prada soarelui în asfințit,
Rămâne versul meu nerostit,
Vânturilor ce vin din apus,
Rămâne ce am avut de spus,
Pe cerul albastru fără nori,
Zborul cârdurilor de cocori,
Iar verdelui de sub pași ii las
Sărutările de bun rămas.
În pragul acesta de toamnă
Via îmbrăcată în rugină,
Mustul ce curge în podgorii,
În înalturi cânt de prigorii
Și în această zi senină
Doresc o liniște deplină!
31
LIGYA DIACONESCU
IERTARE
Te-ai întors odată cu toamna

Încălzindu-mi inima cu privirea-ţi tundra
Dezgolindu-ţi sufletul, vibrând
Aşezându-mi-l în palmă
Ai adus vântul jucăuș de vest

Să-mi danseze în pletele pustii
De dorurile atârnate, grele şi seci
Pe potecile gândurilor târzii
E toamnă în sufletul meu

Şi rece în trupul tăcut
Mă-nfăşori în iubire din nou
Şi rechemi timpul minunat, cel trecut
Iubito, sărutu-ţi cerşesc din privire

Şi-îmbrăţişările nepământene
Fără tine nu pot să respire
Nu vreau zvârcoliri în doruri eterne
Cerşesc o iertare divină şi-a ta

Primeşte-mă-n viaţa-ţi tăinuită de mine
Adună-mă-n zboru-ţi, iubito, şi-apoi
Să cunoaştem fericirea eternă, sublimă !
32
CONSTANTIN DOBRE
DOAMNE
Doamne, câte frumuseţi ne dai

în aprilie şi-n mai,
glasul tău cu drag ne-ndeamnă
farmec s-admirăm în toamnă,
s-agăţăm lumini în grindă,
busuiocuri la oglindă,
să purtăm în noi dovezi
că ne aperi şi ne crezi.
Doamne, câtă frumuseţe pui
pe întinsul cerului,
pune-mi rogu-te şi mie
un noroc cât o să fie
şi mai dă-mi din când în când,
pilda Ta în orice gând
şi mă-nvaţă să culeg
fructe dulci un an întreg,
să prind peştele în râu,
neghina s-o scot din grâu,
să fiu mândru de oricine
are dragoste de tine.

Doamne, Tu, ne ştii păcatul
şi ne ierţi, că-ţi suntem fii,
ne acoperi cu oftatul,
dar în palma Ta ne ţii.
33
PĂRINŢI UITAŢI
O ploaie rănită căzută prin iazuri

adusă de nori în ochi lăcrimaţi,
aruncă în suflet turbate talazuri
ce scaldă-n surdină părinţii uitaţi.
Stăpân pe-ntinsul de apă lucindă
covorul de nuferi durerea şi-arată,
prin iazuri încearcă cu mâna să prindă
UN ÎNCEPUT PROBABIL...
A fost cândva un început

când pe toate planetele locuite din univers
se vorbea aceeaşi limbă a gândirii.
Atunci, în univers se avea acelaşi scop,
dar voinţa şi gândirea au luat-o razna.
Condiţii diverse, interesele la fel,....
din senin au apărut orgoliile, apoi trufia,
dorinţa de a fi mai diferit decât alţii ;
a apărut apoi competiţia, competenţele, eradicarea.
Au încolţit necesităţile stringente,
pericolele, teama, necunoscutul.
A apărut timpul, după el evoluţia.
Fiecare planetă a luat-o pe un făgaş propriu,
cu propria intuiţie, dezvoltare, cu propriul progres,
cu adaptarea la habitacul propriu.
Universul s-a extins, planetele s-au îndepărtat,
vieţile s-au diversificat.
34

Noi, cei de aici de pe planeta solară,
am ales calea alunecării spre distrugere
cu voia sau fără voia noastră, cu războaie
- cu intenţie sau fără -, cu scopuri ciudate,
comiţând astfel erori care ne-au adus curând
pe marginea prăpăstiei,
la limita existenţei, ignorând uneori religia,
îmbrăcând trufia, aroganţa şi neputinţa
de a găsi adevărata cale spre vremuri cu menire dată.
Am inventat moneda de schimb
care ne-a târât spre prăpastia acumulării.
Mai devreme sau mai târziu vom suporta consecinţele.
amarul ce curge pe mamă şi tată.

Departe în codrii zenitul aşează
broboada de frunze pe umerii verii
când ploaia căzută prin iazuri dansează,
copiii plecaţi se pierd prin imperii.
Se simt reciproc de şnururi legaţi

e lung şi e scump sentimentul,
părinţii uitaţi şi fii plecaţi,
detestă-împăcaţi argumentul.
35
MIRCEA DOREANU
S-A DESCURCAT VREMELNIC
Crengile îşi aruncă umbra

pe zidul galben dinspre apus
pe el se vede cum întârzie soarele
şi continentele mişcate de frunze
Stătea sprijinit de el toată ziua

sprijinit de el moşul o fi şi murit.
nici câinele nu i l-am mai văzut
- E leat cu tine?
N-a auzit
Ceea ce crengile scriu pe zidul lui
- nu îi aparţinea decât prin contiguitate.
era al minimarketului pădurea bogăţii aşa ceva
Amicul a murit, lucru spus
de un tovarăş de-al lui, câinele
a dispărut, eu trec pe acolo
zi de zi
Durerea indescifrabilă a
faptelor epice, lirice
Dumnezeu ştiu cum
de pe zidul galben
de la intrare
când se înserează.
36
PLASTURELE
Vorbele tot curgeau din noi
Am încercat să-i spun ceva despre

revelaţie, nu vine de la tine: nimic
şi repede s-a iscat o discuţie
despre noi mai-marii maimuţelor
despre Darwin singurul om care se
trage din maimuţă şi despre Gabi
asistenta, vecina de la doi: noi ne aflam
la cinci. Poate că suntem prea desfrânaţi
încă pentru a primi plasturele,
plasturii.
DESTINUL UNUI POET:

IOAN POP BARASSOVIA, SAU NESITUAREA
Când Mircea Ciobanu îmi spunea – eram prin 1984 și Mircea

Ciobanu era aproape sinonim cu Cartea Românească –, pentru a mă
pune în gardă vizavi de lipsa de discernământ, că în Franța poți găsi
o editură la trei străzi, sau o tipografie la orice colț de stradă, nu făcea
decât să-mi facă poftă de Franța aceea ideală în care nu aș mai fi fost
amânat și umilit astfel, prin amânare. Eram foarte tânăr. Nu știam
că hiperbola editorului se va muta în realitatea românească. Pletora
editorială, benignă la început, apoi sufocantă, va avea drept efect
rarefierea criticii de întâmpinare, invazia unei populații de zombi
creatori, omeni cumsecade până atunci, care descopereau scrisul public.
Când lucrurile și-au dezvelit și posibile protuberanțe pecuniare, a
început infernul.
37

Cea mai importantă victimă a avalanșei, între poeții pe care îi
cunosc, a fost Ioan Pop Barassovia. Cariera lui literară a avut ghinionul
unei ambuscade de ordin politic, fiind demarată abia într-un volum
de debut colectiv (cine le cumpărau decât prietenii și familia? Cine le
lua în seamă decât Laurențiu Ulici?), apoi anulată din motive politice
definitiv. Aproape definitiv. Oricum, un poet care (alt ghinion) luase
ceva distanță estetică spre viitor de colegii echinoxiști s-a trezit într-o
pauză imponderabilă între generații; nici șaptezecist, deoarece nu
respecta reperele de ordine și tâlc ale congenerilor Adrian Popescu,
Dinu Flămând – mai iubitori de clasic; dur și locvace în același
timp, așadar cu un duct critic apropiat de, să zicem, Ion Mureșan
și Alexandru Mușina, Ioan Pop Barassovia a devenit inclasificabil,
neantologabil, suspendat. Noroc cu talentul lui, pe care optzeciștii
brașoveni și Călin Vlasie l-au luat în seamă. Au rezultat două cărți:
„Intrarea în aer” (Paralela 45, 1998) și „Persoane dispărute” (Tracus
Arte, 2015). Titlul celei dintâi poate fi polemic la adresa „Ieșirii din
apă” a lui Ion Stratan. I.P.B. este un poet mai rafinat, mai înzestrat și
mai artist decât Ion Stratan, dar nu te pui cu legendele.
O poezie, Într-o livadă cu păsări, începe neobișnuit:
„O livadă în mers în toamna aceasta

sub blondele ploi care vin
se pregătește pentru primul zbor.”
Urmează ceea ce intrigă: rima, singura rimă într-un poem care se

conturează și imediat își pierde conturul:
„Un val senin de umbră răsună în fluiere de fum

sub raze în cascade norii de vis sunt acum.”
Ai zice că un expresionist (mai mult abstract, veți vedea de ce) cade
38

brusc într-o picoteală romantică pe durata a două versuri. Poezia se
încheie (textul) în aer, fără punctuație:
„adevăratele trupuri de pasăre în fiecare pom”.
Cine mai avea timp la sfârșitul anilor 90 pentru asemenea

subtilități? Colegii de promoție ai autorului (Ion Vartic, Irina Petraș
etc.) erau specializați, unii politizați, cu treabă. Noroc cu Mușina
cel degrabă strângător de antipatii, că îi consacră lui Ioan Pop o
postfață. Contează greutatea numelui. Cu toate mizele, consider că
un comentariu cinstit trebuie să se debaraseze de cârjele și acroșurile
prefețelor și postfețelor și înscrisurilor de pe coperta 4. (Ar mai fi de
adăugat că generația 80 nu a dăruit lumii mulți și mari critici.)
Schimbarea modului armonic în același (micro)text este greu de
acceptat, dar admirabilă. (Doar dacă o bună cunoaștere a poeziei nu a
arătat începătorului amorțit că dizarmoniile înviorează.)
Iată și formula oboselii asumate, mult înainte de a și-o asuma alt
Pop, autor al lui „Porcec”:
La oglindă, de George Coșbuc
„Singură-n odaie și oglinda răvășită

copilăria în curtea cu ziuă zugrăvită
bătrânii trag tristețea cromată în zar
un ochi la hotar le dă lumină har
portretul vecinei conversa aseară
aerul proaspăt caută sens în afară”
Începe să devină tolerabil, să capete legitimitate detestabilul obicei

al unor poeți de a-și nemuri creația prin datare.
Există poezii care te fac să regreți că poezia nu este mai puțină,
39

că nu există mai mulți poeți care să scrie mai puțin, deoarece smogul
greu de poezie pe care l-am înghițit și parcurs ne-a îngreuiat în mare
măsură reflexele emoționale:
„Îmi pui vorbele pe buze

umbră nu mai este printre arbori
Fac fiindcă spun
Dincolo de deal gânduri
un kilometru de neliniște.
După fior a rămas o adâncitură
pentru vânt pentru vânt.”
(Haine pentru vânt)
Astfel de constatări, pe muchia dintre reverie și oboseală, deslușesc

poezia prin poezie, spre deosebire de textele masive, necesare și ele,
care însă fac necesar cititorului nevinovat sau mai slab de înger un
înot sincron cu autorul prin noianul de semne din „Ruine”, de pildă.
Nu mă joc cu cuvintele și ideile, doar îmi încerc impresionismul. Din
„Intrarea în aer” poemele succinte respiră mai bine. În „Persoane
dispărute” însă ele câștigă discursul și atenția, din cauza unei mai
înțelepte așezări a cărții.
Cu un pas înainte față de generația lui, cea echinoxistă, diferit de
optzeciști nu doar prin vârstă, Ioan Pop Barassovia își atinge destinul
prin a doua lui carte și se împlinește poetic în chiar această postură
inconfortabilă istoric și estetic, altfel spus se situează în nesituare –
în propria individualitate, cam în felul în care Virgil Mazilescu are
comun cu confrații numai câteva puncte de culoare, câteva asimetrii!
Mircea Doreanu
40
NICOLETA DRĂGAN-BUCȘĂ
1. ÎNVEȘMÂNTAȚI ÎN CATHARSIS
Tăceri fulgerânde
port pe tâmple înalte
și izvoare stelare
în pleoape adânci
țâșnind desculțe
pe lespezi de umbre ovale
prin labrinturi de oglinzi
și totemuri uitate.
Petale de rouă
înveșmântate-n catharsis
se țin de mână
pe norii sihaștri
răscolind plângeri
de sălcii înflorite în noi
dezghioacă lumina
în bocete albastre
risipindu-le tainic
în senin de întinderi…
41
2. ADÂNCURI REFLEXIVE
Hoinar tăcut…
în reflexive adâncuri
curg printre umbre despletite-n aval
și alerg cu sufletul de mână
strecurându-mă tainic
prin galactice porți de cleștar.
Deseori mă odihnesc
pe izlazul albit al inimii
privind vârtejuri de anotimpuri
rătăcite în piept
și miei ce pasc rotunde tristeți
pe sub lună.
Stingher atom de azur
descătușat în necuprinse pustiuri
cutreier desculț pe Calea Lactee
rostogolindu-mi răsuflarea albă
îngenuncheată în matricea fecundă
a Universului.
***
3. PĂSTORI DE STELE
Păstori de stele
și greieri trubaduri
despletesc
pe crestele creneluri
semantice doruri
42

înflorite-n
descântec poem.
Prin vechi portaluri
cu stâlpi de foc
doar menestreli licurici
dezghioacă
un chiot tainic
în zodii de lumini
dăruindu-se
răbojului azur
îngenuncheat
pe-al inimii stih.
Poaeta Nicoleta Drăgan-Bucșă, și alți participanți la prezentarea

Revistei „Claviaturi” nr. 2(22), iunie 2018, în Librăria „Șt.O.Iosif ”,
Brașov, la data de 4 iulie 2018.
43
CARMEN MARCELA DUMITRA

GÂNDEŞTE-TE O CLIPĂ
16.06.2018
Gândeşte-te o clipă,
Că într-o zi, în zori,
Când ai deschide ochii,
Cuprins de reci fiori,
Ca pasărea în cuşcă,
Închis între pereţi,
N-ai mai vedea lumina,
Frumoasei dimineţi.
Pui degetul pe pleoape,

Şi tot nu poţi să crezi,
Că este realitatea:
Tu nu mai poţi să vezi.
Şi-n mintea-ţi obosită,
De griji şi întristări,
Pe rând se desfăşoară,
Mulţime de-ntrebări.
Un vis de-ar fi şi tot

Ar fi îngrozitor,
De-aceea mulţumeşte,
Fii recunoscător,
Acelui ce dă viaţă,
Prin har ochilor tăi
Şi poţi vedea-n lumină,
Izvoare, munţi şi văi.
44
Dar nu uita ce spune,

Al vieţii sfânt cuvânt,
Că în trăirea-ţi scurtă,
Aici pe-acest pământ,
Dacă urăşti un frate,
Doar unul e de-ajuns,
Eşti orb şi adevărul
În tine stă ascuns.
Participanți la prezentarea Revistei „Claviaturi” nr. 2(22), iunie 2018,

45
FLORENTIN DUMITRACHE
***
pe frunzele vremii
cad picuri de rouă
împrospătând verdele vieţii
şi totuşi, mai ieri
am zărit pe frunzele vremii
ici,colo picături de rugină,
o fi,sau nu adevărat
că într-un târziu
verdele rugineşte?
ARIPI DE DOR...
Așezat pe margine de gând

privesc în depărtare
plutirea timpului,
pasăre spre înalt
cu aripi de dor,
de dor de timp.
UNDE SĂ M-ASCUND...
Unde să m-ascund
când ierburile curg
râuri de timp peste mine?
Unde să m-ascund
când timpu-i furtună ce vine?
Unde să m-ascund,
decât în amintiri de mâine?
46
GEORGE G. ECHIM
TAINĂ
Privesc… la tine
copilă,
cum creşti…
şi…
mă minunez!
Şi mă întreb:
ce vei fi
când eu
nu voi mai fi?!
Al timpului rost…
aş vrea să-l ştii…
şi să exişti…
chiar şi atunci,
când… o fi
să nu mai fii!...
MOMENTE…
Am avut momente de-nălţare,

N-am fost scutit de coborâşuri,
Tristeţi, frumos şi încântare …
Drum greu… dar fără ocolişuri.
47

Am înaintat într-una,
Pe Soare ori în văzul Lunii,
Adesea-am înfruntat furtuna,
Mergând şi eu în mersul Lumii…
Nu am ieşit nicicând din reguli,

Drept am rămas şi cu principii,
Hotărât am respins nereguli,
Conjugate-n participii…
Cu tot ce este în natură,

Am vrut să fiu în armonie,
Luptând cu ce e rău şi ură,
Topind iubirea-n poezie.
În timpii de odihnă pentru trup,

După atâtea munci de salahor,
Am reuşit cu mintea să mă rup
De toate cele ce-n suflet mă dor…
În tribunal ori în grădină,

În poezie ori în cântec,
Cuvântu-n strigăt ori surdină,
L-am transformat într-un descântec.
CU CREDINŢA NEMURIRII...
Cu credinţa nemuririi
Alunec uşor prin vise,
Străduinţa împlinirii
Va rămâne-n cele scrise...
48
Gând de lacrimă am fost,

O frântură de-mplinire;
Am ţinut uneori post,
Am fost şi la mănăstire...
Sufletul mi l-am scăldat

Blând, în roua dimineţii
Şi mi l-am păstrat curat
Ca oglinda frumuseţii...
Am umblat pe Calea vieţii

Înconjurat de Lumină
Şi am fost bardul Cetăţii
Pentru o... Vreme mai lină…
Când privesc ce mă-nconjoară,

Ce a fost şi ce mai este,
Simt că totul mă-nfioară
Şi că totu-i de poveste...
FLORILE DE DOR
ale poetului George Echim
Este interesant de urmărit în ce măsură s-au întâlnit talentul,

inspirația, sensibilitatea și îndemânarea în poeziile publicate în
volumul „Întrupare” al poetului brașovean George Echim.
Talentul îl ai sau nu îl ai; este harul căpătat la naștere, fără să știi de
ce ești alesul. Inspirația e capricioasă, nu vine decât când are chef, chiar
dacă este implorată. Sensibilitatea e lucrul lacrimilor - de bucurie sau de
49

mâhnire -, e suspinul în fața frumosului. Îndemânarea este rezultatul
exercițiului îndelungat, al luptei de stăpânire a cuvintelor. George
Echim are talent, adică simte cuvântul, durerea sau bucuria acestuia,
și îl aude, chiar dacă acesta e doar șoaptă. (Îmi amintesc că Tudor
Arghezi mărturisea „n-am talent; am o tulburare a ființei”). Inspirația
inundă, de cele mai multe ori, poeziile, rezervându-și dreptul ca,
uneori (din capriciu), doar să le stropească. Sensibilitatea poetului
este copleșitoare, izvorând din sufletu-i deschis. Îndemânarea este
la ea acasă în creațiile volumului, căci poetul mânuiește cu pricepere
cuvintele și rimele, cărora nu le sacrifică, totuși, ideea.
Volumul se deschide, conform tradiției literare, cu o „profesiune
de credință” în care poetul mărturisește cu oarecare trufie: „m-am
crezut tot tânăr și frumos / cu suflet larg și cu puterea unui demiurg”
(știut fiind faptul că orice bun poet este demiurgul lumii sale poetice,
unice și inconfundabile), formulându-și, cu responsabilitate, crezul
poetic; conform acestuia, poezia înseamnă: „întrupări de suflet, idee
și trăire / zămislite-n lacrimile gândului curat”. Luându-și ca tovarăș
de drum Cuvântul, pe care nu l-a trădat niciodată și care l-a ajutat să
descifreze sensurile altor slove, poetul a realizat cât de important este
să dai, prin cuvânt, forma potrivită gândurilor și sentimentelor, în
revărsarea lor pătimașă. N-a uitat că la început a fost „cuvântul”, cu
atât mai mult cu cât poeții sunt nu numai „mânuitori ai cuvântului,
ci și mântuitori ai acestuia”, după cum spune L. Blaga. George
Echim este conștient de faptul că, pentru a fi poet, nu-i suficient
doar harul sau chemarea spre poezie; trebuie să-și citească în suflet,
pentru a găsi „doruri vii și patimi multe” și să se istovească, pentru ca
munca să se convertească în ardere sufletească, iar aceasta să treacă
în poezie. În acest sens va mărturisi: „Mi-a trebuit un timp în care
să mă coc / nevoie a fost să ard cu toate-n foc”. De aceea, poemele
sale sunt „stele în flăcări”. Această mistuire (și purificare prin foc)
50

este o consecință a dorinței de a scrie, de a trece spre nepătruns și
spre necunoscut. Universul cărții scrise îl va salva în momentele „de
lacrimi”. Este convins că menirea poeziei în care „și-a topit iubirea”
este de a-l înălța, pentru a călători printre stele, de a-i apăra visurile,
de a-i înăbuși temerile și, mai ales, de a-l învăța să-și asculte tăcerile
care „urlă ca marea-nvolburată”. Simțindu-se, uneori, ca într-un
păienjeniș, găsește puterea, înfruntându-și sinele, de a descoperi
„frumoasa cale către luminiș”. Când se „împiedică” în gânduri,
meditează asupra alegerii pe care a făcut-o, întrebându-se dacă e pe
drumul bun. Se definește, astfel, o altă orientare a poeziei sale, ce
trece de la înfruntarea sinelui la găsirea de sine, prin autocunoaștere.
Așa ajunge la o confesiune sinceră, având credința că s-a descoperit:
„gând de lacrimă și frântură de împlinire”, că a rămas un om ce și-a
păstrat sufletul „curat precum oglinda frumuseții” și un poet care
a realizat că în suflet „i-au crescut castele, / cum cresc stejarii în
pădure”, aceasta devenind spațiul ezoteric în care, uneori, se ascunde
de lume.
O altă direcție a poeziei lui G. Echim este iubirea, poetul
dezvăluindu-și sentimentele prin confesiuni tulburătoare despre
dragostea care transformă materia, lutul trupesc, în spirit, înălțare,
plutire. Este poetul iubirii maritale (asemenea lui Arghezi, care își
„declama” iubirea pentru stăpâna universului casnic), soția fiind aceea
care declanșează trăiri unice: „de dragul tău, plutesc pe nori” (…) „de
dragul tău, ca vântul zbor / spre cer înalt și azuriu” (…) „de dragul
tău, odihnă n-am / călătoresc prin univers”. Gândul că ar putea pieri,
rămânând fără dragoste, îi provoacă depărtare de sine, înstrăinare,
însingurare. Un vers ca „mă doare atât de mult iubirea” ar putea
părea căutat, patetic, dacă n-ar măsura profunzimea sentimentului,
în care se amestecă „eminescian” desfătarea, suferința, adorația,
durerea. Tonalități eminesciene se regăsesc în apelativul „dragă”
51

și într-un scenariu idilic din care nu lipsesc alergatul prin lunci,
ridicatul de „subsuori”, trilurile familiare și duioase ale păsărilor,
ca în „De ce nu-mi vii”. Iubita - soție e floare de liliac sau de
lăcrimioară, iar mărturisirea directă, neprefăcută: „îți spun sincer și
simplu că te iubesc”, veche de când lumea, în contextul potrivit, este
emoționantă tocmai prin simplitate. O tulburarea a ființei se petrece
atunci când îndrăgostitul matur, gândindu-se la moarte, trăiește
„nemângâierea” privirilor ei și simte frigul, iubirea însăși tremurând
înfrigurată. Legate de o altfel de iubire sunt sentimentele pentru
copiii săi pe care îi privește întrebător și cu neliniștea provocată de
viitorul lor. Atunci versurile capătă aspect testamentar: „V-am lăsat
întreaga - mi fire/ de om bun și iubitor / libertate în gândire / și un
spirit iertător”. Și, în ordine firească, urmează exprimarea dragostei
pentru părinți, mama fiind în primul gând al poetului. Tonul elegiac
din poezii amintește de șirul poeților ardeleni ce și-au exprimat
dragostea pentru părinți, dar mai ales pentru mama emoționată de
feciorul „astăzi domn cu multă carte”. Casa părintească din„satul
meu de vis, așezat sub culmi” devine obiect al amintirii copilăriei
petrecute în Monor (și în lunca Mărcușului), loc natal evocat cu un
fior liric evident, ușor patetic: „Monor, odor, și cuib, și leagăn (… ),
o rază de lumină, farmec, / rămâi cu mine, loc prea sfânt”,. Spațiile
geografice sunt dispuse concentric, în cercuri din ce în ce mai largi,
pornind de la Monor, la Reghin, apoi la Brașovul drag, , situat în
„Țara” lui, România, pământ străbun, în care se vorbește o limbă
minunată, prin care „ființăm”, ca neam. Dacă exprimarea iubirii de
țară, în mod direct, netrucat, n-ar impresiona prin sinceritate, i-am
putea reproșa poetului tonul declamativ: „te iubesc, țară, cu toate
ale tale (…), te iubesc, din primăvară în primăvară”. Cuprinzând cu
privirea largă, întinderile nesfârșite, în toate anotimpurile, poetul
descoperă și frumusețea folclorului, ale cărui ritmuri poetice,
52

melodioase, le descoperim în unele dintre poeziile sale, cum ar fi
Doina sau Cântecul toamnei.
Se insinuează, cu precădere, în poeziile lui G. Echim două motive
ce plasează ființa în orizontul timpului și al dorului. Când scrie
„timpul nostru-i fără veste / timpul este-al timpului”, realizează că
acesta curge nepăsător peste oameni, poetul situându-se în prezentul
clipei, sugerat de „între zorii timpului ce vine” și „înserările trecute”
(adică timpul revolut). În ceea ce privește dorul, cine poate spune că
a putut să-l definească ? A transgresat durate și spații, a fost sursă
de nostalgie, de tristețe, de bucurie sau de fericire, când s-a împlinit.
În literatura noastră, motivul se conturează la preromantici, având
tonalitățile ritmice ale poeziei populare, pe care le-am regăsit, într-o
exprimare limpede în versuri ca acestea: „nicăieri și orișiunde / locul
nu e potrivit / dorul să îl pot ascunde / dacă-n viață n-ai iubit”.
Sentimentul e comunicat simplu, fără înflorituri metaforice, dar cu
o puritate a simțirii cuceritoare. Căutând un leac pentru dor, poetul
îl găsește în iubirea fără sfârșit. Dar ce curgere de alean izvorăște
din poezia „Mi-e dor”! Ca și cum s-ar afla undeva sus, de unde
contemplă totul, poetul descoperă repere spațiale și temporale care îi
trezesc doruri multe: de viața lui trecută devenită poveste, de tinerețe,
de anotimpuri, de zile și de nopți, de ploi răcoroase, de ținuturi
exotice, de munți și de izvoare, de lumină. Când citim mărturisirea:
„mi-e dor nemărginit de viață”, atât de pătimașă, gândul zboară la
versul eminescian: „sunt atrase spre viață, de un dor nemărginit”.
Sună ca o tânguire confesiunea din versurile: „mi-e dor de dorurile
mele”, nostalgică duioasă și definitivă, subliniind lirismul decantat
și aplecarea spre suflet a poetului.
De o evidentă originalitate sunt poeziile în care creează duble
acrostihuri, dovedind incontestabil îndemânarea de a potrivi
cuvintele (potrivirea acestora fiind harul ceresc al lui Arghezi),
53

dexteritatea sa în ceea ce privește crearea unei tehnici poetice inedite
ce dă o anume savoare exprimării poetice.
Aș observa și câteva particularități ce țin de înfăptuirea stilistică
a versurilor, organizate în terține, catrene, cvinarii sau secvențe
polimorfe; poetul nu și-a sacrificat ideea sau simțirea, pentru a
lăsa loc rimei sau ritmului perfect, în felul acesta explicându-se
prezența unor asonanțe. Uneori, gândurile firești, omenești, sunt
dezvăluite printr-o înșiruire logică, fără a căuta ostentativ forme
poetice rare, poetul mergând pe avantajul sincerității. Alteori,
se strecoară în versuri, din necesități prozodice, desigur, structuri
restrictive sau iterative. Dar imaginarul poetic e plin de simțire
și de inventivitate, versurile sunt puse - cu iscusință și cu talent -
în slujba ideii. Sintagmele metaforice sunt originale și expresive,
dezvăluind harul poetului: „visările s-au pierdut pe cărările vântului
înserării”; „amurgul îndoielilor (e) cuibărit în căutări”; „adânc
în gând se coace amintirea”; „presărat în flori de nufăr, mă răsfir
în curcubeu”; „sunt prădat în gândurile mele, de-un hoț de vise
zurbagiu” și exemplificările ar putea continua. Întâlnirea cu poezia
rămâne, indiferent de loc și de timp, o sărbătoare, atât pentru cel ce
dăruiește visuri, gânduri, sentimente - asemenea poetului George
Echim, iubitor de viață și de poezie - cât și pentru cititorul care se
îmbogățește spiritual, prin darurile pe care le-a primit: poeziile ce
freamătă de neliniștea așteptării, de sensibilitate, de prospețime și,
mai ales, de „dorul /dor” care arde „luminând calea lungă a speranței”.
Maria Trandafir
(Iași)
54
THEODOR G. ECHIM
ŞTIU
Ştiu,
Când înfloresc pe pajişti brânduşele de toamnă,
Mă vizitează iarăşi bogata, Marea Doamnă,
Şi face, piuuu!
Ştiu,
A mai trecut un an şi am un an în plus,
Şi sper să pot a spune ce-aş mai avea de spus.
Şi mai ştiu…
Ea are multe daruri şi harul de-a vorbi -

Ne pregăteşte semne de-a adormi,
Când face, piuuuu!
Ştiu,
Natura-ncepe somnul ce-l va dormi-ndelung,
Eu îl întreb pe Domnul, cum pot la el s-ajung…
Nu ştiu.
De aceea, ştiu,
Când înfloresc pe pajişti brânduşele de toamnă,
Mă vizitează iarăşi bogata, Marea Doamnă,
Şi face piuuu!
55
CONDIMENTELE VIEŢII ROMÂNEŞTI
Motto: Tomatele din Turcia,

vin de la Galaţi, iar
strugurii greceşti, de
pe Dealul Viilor
(TE)
Condimentele sunt bune la orice mâncare,

La viaţa românească, iată-acum de care.
Se amestecă de-a valma pentru gustul ei
Componente-nşelătoare, făcute de mişei.
În loc de oţet de mere se ia apă de ploaie

Şi zeamă de baliverne, ca s-o mai înmoaie.
În loc de piper şi sare se pune praf în ochi
Şi gargară măcinată, să nu-i fie de deochi.
La urmă, după gust, tupeu vărsat,
Aşa are viaţa un gust de neuitat.
Şi e bine de ştiut că le găseşti pe toate,

Se vând la orice colţ în Bucureşti.
Dar gândeşte-te acuma, cum se poate,
Că sunt autohtone, dar nu prea româneşti.
56
SĂ AI NOROCUL
Să priveşti cum se trezesc florile,

Să simţi cum apar şi dispar zorile,
Să vezi cum se joacă soarele printre munţi,
Cum usucă roua de pe a lor frunţi.
S-auzi cum liniştea nopţii dispare

Şi cum faptul zilei din senin apare.
S-auzi cum se naşte-un ecou
Din pădure sau deal, din nou şi din nou.
Să simţi cum se pune-n mişcare vântul,

Si cum se naşte din spirit cuvântul,
Să te miri de mirarea naturii,
Să pricepi mângâierea iubirii şi-a urii.
Toate acestea să le trăieşti şi să simţi

Şi gândul născut să nu-l minţi,
Să poţi sta la masă cu sfinţi,
Şi să-i iubeşti pe toţi, ca pe părinţi,
Acestea toate sunt norocul unui „mocan”

Care vede ziua ca pe un an:
Lungă, lată şi bogată,
Nouă dăruită doar odată.
De aceea, preţuieşte norocul mocanului,

Căci nu se compară cu valoarea banului.
57
IOAN FRICIU
PĂDUREA ÎN AGONIE
Fâșii de nori aduc învolburarea

Pe cerul de cobalt al primăverii,
Se face loc mai repede-nserării...
De ce-i așa? Se pune întrebarea.
Deoarece pe tot cuprinsul țării

Ades își fac stihiile cărarea
Trecând să scoată dintre țărmuri marea
S-o poarte-n infinitul depărtării.
La noi, aproape c-a murit pădurea,

Copacii falnici urlă de durere,
Străini casapi zdrobitu-le-au spinarea,
De-nverșunare plini și de putere.
Blestem asupra lor să se reverse,

Să răzbunăm pornirile perverse!
SONET ÎN PAS DANSANT
Pe mal de Mureș tremurau arinii

Și plopii fremătau în vânt tăios,
Pășeai spre mine cu zâmbetul sfios
Să dăm ocol în pas dansant grădinii.
58
Ca hăituiți de-un anotimp pluvios

În stoluri negre s-ascundeau lăstunii,
Noi, așteptam lumina rece-a lunii
Să ne-nsoțească-n dansul misterios.
E mult de-atunci, s-au îngropat și anii,

Dar uneori mi se dezgroapă-n vise,
Părinții noștri au plecat sărmanii,
Iar porțile ogrăzii stau închise.
Nici tu nu știi prea multe despre mine,

Același sânge încă-mi curge-n vine.
OMULE, GÂNDEȘTE…
(Glosă)
Omule, gândește bine

Până scoți idei din gură,
Sfătuiește-te cu tine,
Leapădă-te și de ură.
Lumea-i rea și egoistă,

Să-ți dea sfaturi n-are cine,
Chiar de inima ți-e tristă,
Omule, gândește bine.
59
Timpurile sunt rebele,

Tu să ai ca-nvățătură:
Nu gândi la fapte rele
Până scoți idei din gură.
Dacă vrei ceva în viață

Nu mai bate căi străine,
Însuți tu să-ți dai povață,
Sfătuiește-te cu tine.
Dacă bine n-o să-ți fie

Și ajungi la-ncurcătură,
Ține-ți vorba sub chelie,
Leapădă-te și de ură.
Leapădă-te și de ură,
Sfătuiește-te cu tine,
Până scoți idei din gură
Omule, gândește bine.
60
RODICA GHINEA
EFEMER PĂMÂNTEAN
Atâta tăcere în jurul meu,

gânduri tumultoase
în cascadă se scaldă
alungându-se.
Caut mereu regăsindu-mă,
amintiri uitate demult
bat la uși închise,
așteaptă spre izvoarele vieții,
labirint sinuos
cu serpentine amăgitoare,
la fiecare pas obstacole
în umbră stau la pândă.
Doar
cerul albastru pur
și-aruncă întrebător privirea
spre nesfârșitele
întinderi terestre.
Câtă alergare, trudă, sacrificii,
toate există pentru
a avea, a acumula
tot mai mult
și mai mult.
În lumina diafană, divină
se naște mereu verbul
„a fi”: iubitor, bun,
61

tolerant, iertător.
Efemer pământean
deschide-ți mintea și sufletul,
cugetă,
găsește Calea...
OCHII SUFLETULUI DESCHIȘI
I-am așezat pe cap

tristeții
o cunună
din mătrăgună
alungându-o.
Și ce dacă
ea insistă să înfigă
adânci rădăcini?
Probabil că n-a observat
corola de lumini
a soarelui în zori
și nici n-a înțeles
frumusețea dansului
trecerii
lunii printre nori
în melancolii nocturne
când nuferii dorm
valsând peste lacuri
în vis.
Ochii sufletului
deschiși sunt
și verdele pădurii
62

într-o subtilă înălțare
salută
seninul de cer.
Ale bucuriei sunt
toate nuanțele.
Îmbrățișările toate
într-un spectacol miraculos
ne vor cuprinde...
TĂCEREA FRUMUSEȚII
Treptat
se întomnează,
mantia ruginie
înveșmântează melancolic
copacii și cărările,
frunzele dansează liniști
în tonuri muzicale
dintr-un portativ ciudat, mistic
spre asfaltul prăfuit.
Tâmpa
îmi pare o lucrare picturală
pe un șevalet unde autorul
își vrea desăvârșită lucrarea
în așteptarea regizorului divin.
Bulevardele orașului
vibrează
încărcate cu energii matinale,
oamenii cetății grăbiți
spre ale lor rosturi
63

aleargă indiferenți,
telefonul mobil
sună și el
sfidând atmosfera de pace.
Toamnă
mi-aș dori să asculte și ei
tăcerea frumuseții tale!
DURERE II |sculptura ceramica

64
ICA GRASU
CODRULE CU VERDE CRUD
La umbra ta mereu am sta,

Pe mușchiul verde adormeam,
Când glas de frunză ascultam
Și dansul crengilor săltat.
Pe sub vesmântu-ți verde crud,

De crengi cu frunze aplecate,
M-ascundeam ca să le aud
Cântarea păsărilor toate...
Voios cântam, tu ascultai,

Și freamăta-i de bucurie,
Pe semne că o simfonie
Pleca în zboruri dulci spre Rai...
Și adormeam în dulci suspine,

În liniştea cu lună plină,
Apoi îmi aduceai lumină
Pe rourări diamantine...
65
TE-AȘ IUBI LA CEAS DE SEARĂ
Când pe stradă e pustiu

Și-ntuneric e-n odaie,
Aș dori să vină-o ploaie
De iubire-n ceas târziu...
Hai vino! De ce nu vii?

Strigă-mă! De ce nu strigi?
Ca pe brațe să mă ții
Si-al meu aprig foc să-l stingi...
Și să știe numai luna,

Cum sub așternut de stele,
Vin săruturi dulci, rebele...
Două stele să fim ...una!
Dragostea va fi licoarea
Degustată doar de zei!
La fereastră doar ninsoarea
Dulce-a florilor de tei!
Cum iubirea-i dulce miere

Și păcatu-i omenesc
Să păcătuim voi cere..,
Doamne, cât te mai iubesc!
66
CARMEN TANIA GRIGORE

CENTENARUL UNIRII
(acrostih)
Cerul tricolor absoarbe

Esențe izvorâte din inimi reîntregite
Neamul românesc respiră
Tradiții înmiresmate a dor
E sărbătoarea sângelui
Născut în același grai
Adormit în același cântec
Răstignit pe aceeași cruce
Umăr lângă umăr neclintit hotar
Luminat de jarul istoriei
Umbre străbune străjuiesc

Numele înveșnicit în cetăți
Iureșul timpului aprinde
Rugă înaltă în spațiul matern
Iubirea de țară e flacără vie
Iubirea de neam e crez moștenit
TABLOU DE SĂRBĂTOARE
Soarele generos
plimbă amurgul
prin poarta sărutului
poeții au înaintat în genunchi
prin cuvinte
67

și aduc cu sine
memoria dorului
în spirale de borangic
ne împresoară
bucuria fundamentală
a sângelui recunoscut ca neam
mână în mână
cu veterani de război
ne prindem în hora unirii
ca și cum un flux afectiv
ne absoarbe
ZODIA ADEVĂRULUI
Patria freamătă
în piept de prunc nenăscut
e zodia adevărului
sângele chemat ca mărturie
s-a răspândit peste câmpuri
să dea greutate spicului de grâu
clopot de liturghie
însoțește ruga în continuă creștere
eroii și-au îmbunat răbdarea

și reînnoiesc
curcubeul din lacrimă
apoi rulează tricolorul
sus, tot mai sus,
spre miezul credinței
68
GHEORGHE OPREA-HOLBAVIANU
MĂRTURII
Mărturii de păsări
şi de aşteptare
prelungă
către mâinile Zării…
vor rămâne pe aer

şi pe ninsoarea
din inima mea
fulgi de cuvinte,
încă mă ştiu
meşterind
pentru creşterea Timpului
şi pentru iertarea
intrării în Neştiut
cu blândeţe.
Până mă găsiţi
lângă ţărmul
sângelui vostru,
preamăresc rodirile
din sudoarea pământului
cu nume frumos
– România –
urcuş spre zăpada fiinţei.
69
ÎNGRIJIND ÎNFLORIREA
acolo,
în Dealul Ştimbavului,
tinerii
îmbătrânesc în sărut
şi-n zâmbete
zburând limpezitor
către reavănele sentimente
acolo…
pe Dealul Mare
bătrânii tânjesc
să biruie vârsta
şi fac închinăciuni
pentru florile ce vor creşte
pieptos,
din inimi,
multiplicându-se…
acolo…
pe Dealul Bârnii
copii şi femeile
se strigă unii pe alţii,
îngrijind înflorirea
din piepturile bătrânilor
îmbrăcaţi în pământurile
drept moştenite
păstrate şi zugrăvite
în lăzile de zestre
ale neamurilor de până azi.
70
DUPĂ O FLOARE
Nepoatei Maria-Emilia
Lângă ce ochi de drum

îţi odihneşti zâmbetele aşteptării
şi cu cât soare-n scăldătoare
îţi speli cuvintele...?
în ce cor de ierbi
îţi speli glasul cu greieri
şi privighetori ?
Câte rândunele
îţi prezic privirile...?
Cine în arbore de Cer

te vrea adăpostită
răsucindu-ţi umbletul
după o floare?
Sunt Eu, Bunicul!

şi te luminez
cu câteva versuri
-transplantate pe suflet-
până dincolo
de neuitarea vie
nevrednică de a te părăsi.
71
MIRCEA DORIN ISTRATE

TU MARE DOMN AL LIMBII ROMÂNEŞTI
Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti

Ce-n noi ai pus fior şi nostalgie,
Cu-n vers ne-ai dus prin lumile cereşti
De la izvorul său, spre veşnicie.
Să ştim că pe acol’, prin nesfârşituri

Sunt alte legi ce-s greu de înţeles,
Pe care noi le-am întrupat în mituri
Ce minţii noastre dau adesea ghes.
Tu ne-ai întors trăirea în pruncie

Să mai simţim cum fost-am la-nceput,
Să ştim că-n puritate-a fost să fie
Curatul vieţii-n care-am încăput.
Apoi ca taină, tu ne-ai dat iubirea

Să ne-nfioare simţul omenesc,
Divinul să ne-mbete fericirea
Şi să ne-nalţe sufletu-n ceresc.
Şi ne-ai purtat prin crânguri şi pădure

Să ne-ndulcim simţirea cu senin,
Să ştim că frumuseţea-n veci purure
Îmi stă şi-n firul ierbii, de-l privim.
72

De suntem slabi, tu datu-ne-ai puterea
Purtându-ne în lupte cu-a mei buni,
Ca-n mari Columne să ne spunem vrerea
Cum au făcut vitejii mei străbuni.
În vers ţi-ai pus din suflet lăcrimare

Să-i picuri pe acei ce pătimesc,
Să mi-i înalţi pe rând, pe fiecare,
Din păcătoasa tină, spre ceresc.
*
Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti
În suflet te vom face veşnicie,
Că tu de-apururi, Eminesc ce-mi eşti
Vei fi în viaţa mea, jertfelnicie.
GRĂDINĂ-N PREACURAT
Din timpuri vechi, bătrâne, vecini fără rușine

Tot ruptu-mi-au Ardealul luându-l cu-mprumut,
Bucata de moșie, o știe orișicine
Că-i moștenirea noastră, din vremuri de-nceput.
Străvechea noastră limbă, credința și-obiceiuri

Și datina și portul mereu le-am dus cu noi,
Ei huma doar luatu-au, nicicum a noastre drepturi
Și visul că odată scăpa-vom din nevoi.
73
E prea frumos Ardealul și-s mulți cei râvnitorii

Ce și-l doresc de-apururi le fie giuvaier,
E boabă de lumină, pe când ei sunt doar norii
Vremelniciți pe-aicea, dar mâine sigur pier.
Tot ce-i de preț în lume cu luptă mi se ține,

Cu jertfă se plătește să-l știm a prețui,
Chiar de ni rău acuma, cel bine mâine vine
S-arate că dreptatea și-aici s-onfăptui.
Deci, nu uitați, c-Ardealul nu-i huma cea de tină

Ce-o ară nevoiașul să aibă de-mbucat,
E-a Maicii Născătore, frumoasa Ei grădină,
Ne fie spre vecie cuibar de preacurat.
19.06.2018
Poeta Maria Sandu și alți participanți

74
DORIAN MARCOCI
FĂRĂ TEAMĂ
Un gândăcel cu negru şi portocaliu

S-a aşezat pe-o frunză lângă mine
Cu trupul suplu şi antene fine
Ce pipăiau văzduhul azuriu.
S-a aşezat în clipa cât o viaţă

Împodobind o frunză trecătoare
Din miile-i surate căzătoare,
Scriind destinu-i poate-o dimineaţă.
Şi dezlegat de grelele pământuri,

Cu aripile-ntinse, cât o scamă,
A scânteiat spre soare fără teamă
Piezându-se departe printre gânduri.
PLOAIA
Cu palmele de frunze înspre ploaie

Copacii strâng la pieptul lor şiroaie
Să-şi limpezească faţa, se-nfăşoară
Cu braţele mijind din apa clară
Supuşi şi-nvioraţi de-mbrăţişare

Nedezlipiţi. O sete-atât de mare
Lăsând peste genunchi, spre rădăcină
Să cadă mantia de apă plină.
75
Pământul parcă se trezeşte, din stropi

Un abur lâncezeşte cu paşi miopi
Pe trotuar şi pe asfaltul străzii
La ceasul liniştit al după-amiezii.
UN VIS
Întoarse frunze se bombează-n vânt,

O pânză-nchipuind din ramuri
Pe-o barcă verde, adunând
În pântece ecou de valuri.
Spre Mureş lunecând în copii

Prin strălucirile de sticlă,
Nerăbdător prova-şi ridică
Cu-ndemnuri gându-mi să-l apropii.
Am acceptat, în aventură
M-am prins călăuzit de soare
Visând pe puntea primitoare,
Uitând de-a timpului măsură.
Cât de departe am ajuns?

În zare roşu-a scăpătat
Sub boarea rece. Destrămat
E visul care m-a sedus...
76
MENUŢ MAXIMINIAN
SINGUR
Iubirea noastră –
precum pălăria luată de vânt.
În urmă
Cuvinte
Scrijelite pe inimă.
CRUCEA NOPŢII
Mireasmă de flori sălbatice

Peste valea
În care vântul îşi are culcuşul.
Isus priveşte spre cerul înstelat,

Iar licuricii se ascund după lună.
77
APUS
Vuiet de luptă
pe casa mea.
Să fie ploaia?...
Muşcata tremură
După gratii,
Focul se tânguie...
Tropot de cai
Pune stăpânire pe timpan
Până la apusul lumii...
Poetul George G. Echim și alți participanți

78
MAREA POEZIE MAREA POEZIE MAREA POEZIE
MAREA POEZIE
79
MIHAI EMINESCU
REVEDERE
- Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat.
- Ia, eu fac ce fac de mult,

Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Şi gonind cântările;
Şi mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Umplându-şi cofeile,
Mi-o cântă femeile.
- Codrule cu râuri line,

Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum eşti
Tot mereu întinereşti.
80
- Ce mi-i vremea, când de veacuri

Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.
Participanți la prezentarea Revistei „Claviaturi” nr. 2(22), iunie 2018,

81
GEORGE COŞBUC
SUS INIMA
Avem o mândră ţară –

Prin timpi de jale-amară
Strămoşii se luptară
S-o scape de stăpâni.
Azi singur noi, românii
Suntem în ea stăpânii,
Sus inima, români!
O lege-avem străbună –
Prin veacuri de furtună
Ea n-a putut s-apună
Strivită de păgâni.
Ne-a fost Cel-Sfânt tărie
Şi-n veci o să ne fie:
Sus inima, români!
În ţara românească
De-a pururi să trăiască
Credinţa strămoşească
Şi graiul din bătrâni.
Spre Domnul ţării gândul
De-a pururi noi avându-l,
Sus inima, români!
82

(Partea a II-a)
CONSTANTIN MĂNUŢĂ
SEMN
Țară frumoasă, țară de lumină

Te-au visat strămoșii liberă sub soare;
Pomul vieții crește falnic în grădină
Și un cânt de pace-i vremea viitoare!
Slavă ție, Patrie română

Arc deschis sub pleoape în visarea frunții;
Ramul tânăr urcă-n zodia senină
Și doinesc în ape stelele și munții!
Țară frumoasă, țară de lumină

Limpede se-arată curcubeul minții;
Peste brazii înalți suie luna plină
Semn al nemuririi și al biruinței!
83
FRUMOASA MEA, PATRIE
Îngemănat cu bobul de grâu

Din adâncul graiului
Te cânt la naşterea stelelor,
Frumoasa mea, patrie!
Pe cumpăna anilor
Îţi apăr limpezimea munţilor
Rostirea şi cântecul,
Frumoasa mea, patrie!
OCHII PATRIEI
Aici
Timpul s-a oprit din zbor
pentru a contempla
grădinile patriei!
Splendorile ierbii
sporesc cuvinte
lumina tainică a ulmilor!
Bate un vânt
dinspre casele melcilor
şi mişcă
lanurile
ramurile…
84

Din porţile raiului
curge o mireasmă
albastră peste pământ,
încât ochii mei
sunt luceferii, codrii de stejar
şi însinguratele ape.
La ceas de seară
colind prin lume un cântec
izvorând din fântâni
şi din ochii patriei!
MOMENTUL ROMÂNESC ÎN POEZIA

LUI MIRCEA ŢÂMPĂU
L-am întâlnit pe Mircea Ţâmpău meditând şi stând pe Gânduri

într-o grădină devastată – titlul volumului apărut la Editura Vasiliana
’98, Iaşi, 2018.
Născut în Bucovina, la Câmpulung Moldovenesc, dar stabilit la
Ciurea, Iaşi, prin căsătorie, în afara volumului citat, mai sus, a mai
editat cărţile de poezii: „Ia-mă cu tine! (sentimente dintr-o viaţă
trăită zi cu zi)”, „Fericirea lumii” şi „Tema pentru acasă”.
Afirmam şi cu altă ocazie că Mircea Ţâmpău scrie o poezie
cerebrală cu teme şi motive poetice diverse şi bogate, fiind mereu în
căutarea adevărului după cum însuşi mărturiseşte: „Eu scriu nişte
versuri impuse de suflet pentru că sunt viu şi caut o exprimare liberă,
fiind determinat să lupt pentru adevăr şi pentru curăţenia vieţii. Fac
85

aceasta deoarece văd că tot mai mult este evitat adevărul, că în faţa
lui ne cutremurăm. Şi atât.”
Criticul literar Constantin Dram în citatul de pe ultima copertă
surprinde logica şi raţionalitatea poeziei lui Mircea Ţâmpău,
afirmând că volumul, „Gânduri într-o grădină devastată”, în
integralitatea lui surprinde două mari imagini: grădina devastată
şi omul rămas singur în faţa gândurilor sale. Acelaşi critic literar
depistează trei teme poetice fundamentale: fiorul erotic, dorul de
natura neprihănită şi nostalgia unică a figurii materne.
În unele poezii, Mircea Ţâmpău încearcă să contureze portretul
omului de azi, în opoziţie cu omul arhaic, care ar trebui să trăiască
universal, dacă ne-am referi doar la Mircea Eliade, împovărat de
grijile vieţii cotidiene: „Te îmbraci în haine ideologice/ şi cauţi
oamenii/ să-ţi întărească convingerile./ Nu mai eşti tu.”, în contrast
cu omul de ieri, prin invocarea tatălui: „Bătrâna pălărie a lui tata/
se odihneşte şi priveşte/ să nu trec/ la un alt zeu.”, încât poetul
fiinţează atât în terestru cât şi în astral, acceptând şi raiul şi iadul prin
prezenţa demonilor şi îngerilor: „Mă simt bine cu mine./ Când sunt
autentic,/ îmi recunosc defectele/ şi pot să-mi accept/ şi demonii
şi îngerii.” Introspectiv portretul duce spre autoportret: „Dau piept
făţiş cu viaţa:/ nu-mi este frică…”, convins fiind că arta suişului
este un exerciţiu îndelungat: „dacă nu începi de mic,/ n-ai şanse
când/ eşti bunic…”, având curajul de-aş completa autoportretul
cu mulţumirea şi definirea de sine: „Până la urmă, să trăieşti/ cum
îţi e mai bine,/ nu cum îţi spun criticii./ E un lucru de curaj/ să
recunoşti/ ce te mulţumeşte/ pe tine/ şi te defineşte…”.
Poetul nu este un alarmist, după cum zice, dar crede „că se
evaporă/ credinţa în România…” atâta timp cât oamenii statului
paralel fabrică dosare imaginare: „Un singur dosar dedicat ţie/ e
86

suficient, dar incorect./ Primul: identitatea tinereţii tale,/ al doilea
puterea de a-ţi răsturna/ inima în inima mea” – (Laura Codruţa
Koevesi), fiind gazda unei aspre crize interioare.
Aspru la înfăţişare, dar blând ca un miel, Mircea Ţâmpău este
un om generos, gata oricând să sară-n ajutorul semenilor aflaţi în
suferinţă, având „darul de a putea ajuta/ oamenii şi de a/ învăţa de
la ei.”, pornind de la ipoteza kantiană: cerul înstelat deasupra mea şi
legea morală din mine.
Poetul trăieşte o frustrare că nu vine şi la noi regimul ideilor
frumoase, chiar dacă „Dumnezeu distribuie/ talentele în serie,/
le concentrează pe generaţii./ Nu le împrăştie”, regenerarea se
realizează prin religie: „Credinţa este casa, mama/ cu braţele
deschise/ întregii lumi.” iubirea de ţară, patrie, popor, în opoziţie
cu critica dură a societăţii de azi, una rău întocmită, străbate ca un
fir roşu poezia lui Mircea Ţâmpău: „Mai sunt nemernici/ care vor
să te distrugă,/ mai sunt şi dintre noi/ ce stau printre străini/ şi duc
cu greu dorul de/ Ţară”, încât am ajuns să ne fie ruşine că trăim în
ţara noastră. Vorba poetului Daniel Corbu care exclama în poezia
Divina tragedie, dedicată lui Grigore Vieru: „N-am pic de linişte
în ţara mea/ unde şi grădinile înfloresc pe ascuns…”, la rândul său
Mircea Ţâmpău consideră că: „De ce nu avem noi, românii/ linişte
sufletească?”,deoarece lipsesc turiştii care caută/ plajele, munţii
şi femeile frumoase?/ Cândva ţara era o frumoasă grădină, astăzi
bântuie şomajul: „Ce vă spun e ca un cântec,/ poate chiar poezia,” şi
„Ce multe am avut/ în a noastră/ GRĂDINĂ.”
„Nu am avut niciodată/ o relaţie decentă cu timpul…”, deoarece
„sunt semenii care practică/ extinderea timpului”, iar regretul după
timpul pierdut – A la recherche du temps perdu –Marcel Proust, i
se pare inevitabil.
87

Cel puţin în cincisprezece poezii apare tema iubirii, ori a
dragostei, rar combinată cu natura, la Mircea Ţâmpău, chiar dacă
se poate vorbi de o recuperare a ei din trecut, se vrea una prezentă:
„Ca o fiinţă senzuală,/ plină de viaţă,/ mereu frumoasă,/ vei deveni
o prinţesă rănită,/ abandonată de iubit./ După mine, o femeie
deplină,/ justificată de succesul său./ Crezi că ai şansa/ să te iubească
Dumnezeu?”
În poezia Am vrut reia mitul Meşterului Manole: „Când am vrut/
să te sculptez/ în zid,/ mi-a căzut ciocanul/ de pe daltă./ Când l-am
ridicat/ şi am vrut să bat/ chipul tău frumos de fată,/ mi-a fugit./ În
razele Soarelui/ am vrut să te înrămez…/ Când l-am atins,/ mi-a
luat foc mâna./ Cu lacrimi n-am putut/ să o sting./ mă ardea, mă
durea…/ înduram, n-am vrut/ să zici că sunt erou./ Curgeau în mine
atâtea/ suspine, le auzeam mereu,/ ca un ecou,/ şi/ mă întrebam:/
Unde eşti, iubire?/ Atâtea lucruri/ avem de făcut în doi!/ Adu-ţi
aminte începutul./ Te voi face din aripioare/ de fluturi,/ să zbori
peste zări,/ să îngenunchezi de-acum/ planete cu frumuseţea ta./
Mi-ajunge, nu mai vreau/ surâsul tău.”.
O tinereţe blondă i-a furat inima, dar astăzi pare decolorată: „Mă
uit în linişte/ după urmele tale,/ frumoasă blondă./ Când apari, îţi
ascunzi chipul/ sub vălul mărunt/ căzut peste umerii goi,/ să nu-i
vadă Dumnezeu./ Te păzeşte/ după ce fugi de păcat…” şi numai
atunci când se întâlnesc ambele iubiri, starea de bine revine la
normal: „…Iubire, nu-i ucide/ pe cei care vin/ la tine,/ lasă-mă, te
rog,/ să-mi fie mai bine…”, iar cel care alege, bărbatul, crede că
femeia corespunde/ majorităţii spirituale/ ale visului şi gândului
meu.”, numai atunci, zice poetul „când i-a descoperit extremele,/
când admirai marea şi muntele/ care aveau relaţii cu cerul.”. Femeii
care păcătuieşte cu gura, nectarul ei îl vreau în plină stradă…”, încât
88

omul oricât de însetat ar fi, n-are dreptul să jefuiască iubirea (Bine).
Mi-e frică/ să-ţi ating sărutul/ cu gândul…”, parcă l-ar continua
pe Nichita Stănescu din catrenul: „Spune-mi, dacă te-aş prinde
într-o zi/ şi ţi-aş săruta talpa piciorului,/ nu-i aşa că ai şchiopăta
puţin, după aceea,/ de teamă să nu-mi striveşti sărutul?”
Dragostea neţărmurită faţă de mamă este evocată în poezia Mama
de la sfârşitul cărţii pe care o redăm în întregime pentru frumuseţea
ei: „Când mă legăna mama seara/ afară pe picioarele ei,/ mă lăsa
să număr mulţimea stelelor./ Când venea dimineaţa, mă cocoţam/
vrând să culeg cristalele de rouă!/ Aştepta să mi le topească soarele,/
ca să nu mai fug de lângă ea./ De fiecare dată îmi schimba/ suflarea
vântului/ ce îmi lua buclele/ învăluindu-mi ochii./ Cu mângâierile
ei îmi topea/ năvălirea gândurilor mele/ de supărare./ Se speria de
adâncimea/ liniştii mele,/ nu se depărta de la mine./ Cuvintele ei
alungă frica,/ mă îndrumă să cuget/ ce-i plăcea ei./ Era lumina ce-
mi sfinţea/ sufletul meu: MAMA.”, Îţi aminteşti? ducându-ne, fără
o intenţie ascunsă, cu gândul la romanul lui Zaharia Stancu, Ce
mult te-am iubit.
Constantin MĂNUŢĂ
89
IRINA LUCIA MIHALCA
MANTIA NOPŢII
Noaptea continuă să-şi ţeasă vraja

revărsată tainic în oglinda cerului.
Prin vălurile ei întunecate,
periculos de-aproape-ai ajuns.
În aer se simte furtuna din noi,
o tensiune a simţurilor,
acel semnal de alarmă al iubirii.
Învăluită în catifeaua zâmbetului,

îmbrăţişată de braţul cald al gândului,
încercuită de firele inimii tale,
plutim în eternitatea timpului
şi-n răsucirea unui spaţiu,
răspuns la visele noastre.
O poartă prin care-am pătruns,

prin curbe de timp,
dincolo de toate frontierele,
în armonia cântecului ploii,
în adevărul interior
prin care lumina delicată a emoţiilor
într-un moment de deschidere,
eliberare şi recunoaştere,
îşi regăseşte drumul din adâncuri.
90
Uniţi în abandon,
între realitate şi fantezie,
o linişte străvezie curge prin noi,
înconjurându-ne.
O clipă încremenită
în zborul spre Absolut!
Un flux, iluzia magică a vieţii,

în căutarea paradisului,
prin care
descoperim flacăra luminii!
24 septembrie 2013
SĂ NU STRIVEŞTI CLIPA
În stele suntem noi, în lumina veşnică

ce-nchide două suflete în aceeaşi crisalidă.
- Pe tine te cheamă inima mea,
de-atâta aşteptare iarba a crescut de-o palmă!
Vin din inima ta, din fundaţia creată,
din lacrima câmpului, rubine presărate-n flori.
- Ca nopţile de altădată vei veni

să-mi aprinzi stelele stinse de singurătăţi!
Realitatea e acolo unde eşti cu gândul, stelele
cunosc drumul, iar luna-l urmează,
trebuie să fii în visul cuiva pentru a-l visa.
91

Lumina ne veghează până ne descifrăm
mesajul şi ne-mplinim menirea! …
Ai să ţi-o aminteşti după numele rostit cândva!
Numele, tunelul din labirintul iubirii
prin care iubita poate să fugă înainte ca iubitul
să-şi dea seama de absenţa ei într-un vis,
care-i mai mult decât un vis.
Să nu striveşti clipa! … Nisipul scurs printre degete,

salonul plin de umbre, palide chipuri,
secunda fugară, urmele timpului
tulburat de bucurii scufundate în dureri.
Acesta-i sensul vieţii, ecoul creaţiei în tot ce-i trecător!
Sunt stări care nu se pot petrece de două ori,

este ca şi perfecţiunea,
pornite şi din greşeală sunt perfecte.
Într-un râu nu putem intra de două ori,
chiar dacă intrăm
în apa din acelaşi loc va fi, totuşi, alta.
Pictând cerul cu stele

numai noaptea va şti de ce nu-şi arată cerurile,
în adâncuri sunt poveştile. În acea clipă,
dincolo de cuvinte, un strop ai privit
prin vălul zeiţei Isis ce-acoperă bolta lumii.
Totul se-aşează în armonia

de dincolo de geneză, de dincolo de nimic!
29 februarie 2012
92
IONELA-RAMONA MOLDOVAN
ACASĂ
Mă simt la tine-n suflet ca acasă,

nimic nu mi-e străin, niciun cuvânt...
dezordinea din tâmple mă apasă
și mă așez pe-o margine de gând.
Îmi fac un ceai, citesc povestea veche,

și-adorm pe visele uscate, fremătând;
m-alint în somn cu unicorni-pereche
și mă înalț pe șei, zburând...

și toate mi-s atât de-aproape aici,
iar respirările-ți încep să nască
lumina care plouă cu stropi mici.
La ușa noastră latră câini străini,

eu mă ascund de frică printre spini
și-aștept cuminte ora cinei, când
știu c-ai să te-ntorci din goana după vânt.

De-aceea n-am să plec, de fapt, nicicând...
93

AMFORA
Sunt lutul ce poartă amfore-n vene,

Aștept pe vârtejul roții să urc
Și să mă prind într-o horă de iele
Cu mâinile tale curate de prunc.
Sunt amfora zveltă sfidându-și uitarea,

Purtată pe brațe aruncată în cânt...
Mă scaldă prin timpuri doar ploaia și marea
Și, uneori, ochii tăi care plâng.
Sunt ciobul de amforă uitat pe un pont de demult

Lângă cioburi de vorbe, de iubiri și de zei;
Port în mine istorii înscrise-n tumult,
Palimpsest pentru lumina ochilor tăi.
TOAMNA
Timpul se macină-ntre minutare,

Copacii-și leapădă lumina pe trotuare,
Cuvintele ascunse-s printre rânduri
Valiza așteaptă căzută pe gânduri.
S-au frânt destinații cu trenuri cu tot,

Potopuri de vise trec munții înot...
Picioare grăbite frământă sardonic
Văpaia din frunze ucise platonic.
Doar doru-i uitat într-un câmp plin de maci;

Îmi plouă-n cuvinte, e toamnă, tu taci...
94
MIHAI LIŢU MUNTEANU

VA MAI FI ÎN LUME FRUMUSEŢE
Dacă soarelui îi dau bineţe

Şi lumina lui îmi scaldă faţa,
Îmi zic : e bună dimineaţa,
Şi-n lume este încă frumuseţe.
Dacă un copil azi vrea să se răsfeţe,

Şi ochii lui lucesc de bucurie,
Îmi zic : deplină pace va să fie,
Va fi în lume multă frumuseţe!
Dacă tu, iubito , astăzi cu blândeţe

Fruntea obosită mi-o mângâi,
Soarele îl pun vibrând la căpătâi,
Lumea toată este frumuseţe!
SOARTĂ
Departe ai rămas de mine, tot departe,

Convieţuim de ani, tot veacul ne desparte.
Cum ne-am croit soarta de n-ai nimic de spus
Nici când firul vieţii ajunge la apus?
95
E greu să treci prin lume când totul e străin,

Când propriul tău tovarăş îţi poartă gând hain.
Mai bine să laşi totul să curgă de la sine,
Să nu mai ştii de altul, să nu mai ştii de tine.
REFLECŢII PE MALUL MĂRII
Valuri, valuri sparg înspumate,

Ţărmuri, oglinzi ireale;
De departe adie dor de libertate,
Când valul e val şi valea nu-i vale.
Valuri, valuri sparg înspumate

Ţărmuri, iluzii pierdute ;
De departe vine dorul de dreptate,
Când valul e val, virtutea nu-i virtute.
Valuri, valuri sparg înspumate,

Ţărmuri, vis şi iubire;
De departe vine dor de umanitate,
Când valul e val, trăirea nu-i trăire.
96
CLAUDIA MARIA ONEA

Și dacă marginea drumului mă găzduiește,
am să mă cuibăresc în sânu-i de iarbă și pietriș,
la umbra frunzelor cochete, strigându-mi revelația:
„Voi, Zei ai știutelor taine neștiute,
nu cumva nașterea prafului nostru de stele din nimic
este doar o altă fecundare din Univers?”
(Sămânță - Dans pe Ursa Mare /

Câmpulung-Muscel, 21 august 2017)
Splendidă-i sprânceana ta dreaptă, stea călătoare!

N-am crezut că-mi va croi dezinvolt arcade suave pe chip
şi nici albii pentru puținele lacrimi rămase acolo, în cupe.
După ore și ore pierdute în treceri din noapte în zi de candoare,
aștept să respiri și prin visul meu ascuns de palme în nisip,
ca și când firul simțurilor profunde ar tremura până s-ar rupe.
Deși, la urma urmei, suntem voci între început și sfârșit.
De ce te-aş mai chema azi sau mâine, dacă ieri
nu ai venit?...
(Multe de spus - Dans pe Ursa Mare /

București, 11 ianuarie 2018)
97
VERONICA OŞORHEIAN
VARĂ PIERDUTĂ
Străjuit de dealul verde

Şi Cetatea* cea bătrână,
Nucul din Ighiu îşi cerne
Roadele către ţărână.
Galbene şi-ngândurate
Frunzele se prind în dans,
Legănându-se mirate
Într-un temător balans.
Printre frunze ruginii,

Grauri ciugulesc de zor,
(Învrăjbiţi de trei copii),
Rodul sfânt al viilor.
Cât în gură, cât în guşă ...

Strugurii se-mpuţinează –
Câţi vor fi în căldăruşă,
Când dă soarele-n amiază?
De pe deal coboară turma,

Croind dâră şi cărare,
Printr-o mirişte de grâu
Secerat în zi cu soare.
* Craivei.
98
Cu colop şi-o bâtă lungă,

Ciobănaşu-i lângă oi,
Câinele, cu limba scoasă,-i
Sprijinit de-un muşuroi.
Un copil de prin vecini,

Crâmpoţind un colţ de pâine,
A venit printre arini
Şi se-ndreaptă către câine.
Vechi prieteni par a fi –

Câinele şi băieţaşul,
După cum împart frăţeşte
Bucuria, pâinea, caşul.
Pacea înfăşoară câmpul

Şi pădurea de pe deal -
Străjuită de cel cântec
De talangă din Ardeal.
99
IULIAN PATCA
DOAR VISUL
Doar visul
mă apropie de rine
Şi gândul
ce-a rămas un solitar,
Mai vulnerabil
ca un mărăcine
În bărăganul
gustului amar.
În rest, mă las
în voia sorţii tale,
În valuri
de uitare risipit,
În jocul vieţii
fără nicio cale
De-atâta dor
în doruri rătăcit.
Şi dacă sunt cu tine

ori nu sunt
În bietele iluzii
colorate
În pragul toamnei
dorul mi-l înfrunt
Cu sărăcia
dulcilor păcate.
100

Poate că acesta-i
cel din urmă rost
În care amintiri
din altă vreme
Ne mai visează
că odată-am fost
O lacrimă
ascunsă în poeme.
ÎN MIEZUL VERII
Ce arşiţă
şi secetă cumplită,
Nici arborii
nu pot să mai îndure
Sunt resemnaţi
când văd cum se agită
În aşteptări
tăişuri de secure.
Clepsidra cu nădejdi
e tot mai goală
Iar timpul ce-a rămas
se furişează…
Mi-e sufletul
mai gol decât o coală
Pe care tot ce-am scris
nu mai contează.
Mai stăruim
în zone limitrofe
De neatins
101

chiar dacă altfel vrem,
Să ne învecinăm
în două strofe
Din albia
aceluiaşi poem.
Cu dorul şi cu inima
am dus povara
Gândurilor multe
care m-au trăit,
În loc de taină
tu să ţii comoara
Unei iubiri
de care-s văduvit.
Nimic nu pare
să se-ntâmple-n lume
Greu mai pot
de-acum să suport,
Mă simt canonizat
şi pus anume
Crucea de nelinişti
în suflet să o port.
Râsul debordant
de altă dată
Nu mai este astăzi
nicăieri,
E rictus de durere
maculată
Pe care am trăit-o
până ieri.
102
CORINA LIGIA PĂTRAŞCU

CONVIEȚUIRE CU TINE
(Scrisoare, către Îngerul meu)
Mai știi, te-am certat

într-o zi, voiai să mă trezesc
(mai devreme)
nu sunt destul de deșteaptă nu
am urlat, nu mă grăbesc
roagă-te, ce treabă ai?

eu n-am timp nu
sunt multe de făcut
poftim, o cafea;
o prăjitură?
ca să-ți treacă, stau

la taclale cu tine nu
prea mult, sunt grăbită
shopping sentăr shop
e foarte obositor...
cât lipsesc, să te rogi

(îți dau voie)
când întârzii
nu mai da vina
pe turnul de control bla
bla (mă crezi copilă?!)
103
ai insomnii?
numără stele
diminețile (cât încă dorm)
adună picuri de rouă
din grădină și, important,
alungă duhurile rele
de pe fruntea casei
în serile geroase,
ține-mi de cald
știi că sunt friguroasă
cere-i lui Dumnezeu

să mă ierte acoperă-mă
când sunt vrednică
de milă, dă-mi aripi
du-mă la cer (de tot)
în frumusețea lui,
legănă-mă pe curcubeu
știi cât îmi place...
să te rogi mai mult

vreau să fiu sigură că
totul e ok.
Din Volumul de versuri:

FLOARE DE MĂR
104
DESFRUNZITĂ
ah, toamnă...
pune veșmânt pământului meu
apusul închide-l cu pleoape de plumb
păsările rătăcite nu mai pleacă
în țările calde doarme, Soare
pat de frunze așază de-acum în păr
oprește-mi desfrunzirea
cu palmele tale
dar de-o veni
stropește-mă cu vin
și bea din cupa de argint
numele meu
mă doare, toamnă,
să plângi puțin.
Din Volumul de versuri:

VÂND ROCHIE DE MIREASĂ
IMACULATA
Te-am așteptat neprihănită

trecând prin lacrimă și foc,
prin anotimpuri înflorită
eu, desfrunzită de noroc.
105
VIOREL PĂTRAŞCU
TOAMNA
Sărutul arămiu al toamnei

Dezmiardă codrul și lasă
Fără flori, frunze și iarbă
Pădurea verde de-astă vară,
Tristă și abătută întreabă…
Frunzele ce foșnesc uscate

Adunate în grămezi,
Mirosul de fructe coapte
Dispărut de prin livezi…
Viile sunt ruginite

Mustul fierbe în bărdace,
Pivnița de toate-i plină
În sat liniște se face.
Doar în munți cu înalte creste

Brazii spintecă văzduhul,
Ca o strajă ce veghează
Într-o tainică poveste
Mantia verde-și păstrează.
106
NADIA-CELLA POP
O COLUMNĂ,
UN PLUG
ŞI-O STEA POLARĂ
Un profesor de voinţă şi tenacitate

ar putea învăţa lecţia
de mare simplitate a forţei
de la bărbaţii de pe Câmpul lui Horea.
Cu minţile şi braţele lor
au modelat şi înălţat
o realitate desprinsă dintr-un mit:
Dreptul românilor
la o columnă,
un plug
şi-o stea polară unică
ce va să lumineze
destinul clipei
şi al viitorului.
INVOCAŢIE
Ţipătul ploii mă biciuieşte.

Tresar la fiecare picătură,
îmblânzind parcă emisferele
de arbori şi rostiri
ce vor lăsa urme pe pământ.
107

Cerneala înaltului divin
desenează irişi sălbatici
şi orhidee regale,
cununi de şoapte
peste priviri rugătoare,
ţărmuri dantelate
în calea nebună a valurilor.
Lacrima apei hrăneşte rădăcinile
din viitoarele chipuri şi semne
ale atlasului teluric.
Veniţi, stropi triumfători
pe faţa sufletului meu
pătat de nemărginirea durerii,
să ocrotiţi renaşterea lui
în această primăvară.
Poeții: Nadia-Cella Pop și Petru Cătană

108
MARIANA POPA
IERTARE
Iertare-ţi cer ţie, Poezie!

Şoaptele degetelor mele
cu frenezie se aud,
nu îndrăznesc
să trăiesc ce scriu!
Iertare
pentru versuri, flori, ape,
zi, noapte, vals,
curcubeu sau libelule,
totul încape în cupe de cuvânt
luminoase întinse palidelor mele muze!
Iertare pentru dialog cu destinul,

inima-mi bate a vers,
în singurătate, vârtejul slovelor
mă cuprinde spre sobrietate mă-mpinge.
O, cât aş vrea acum Lumina
să-mi vedeţi!
MAI PRESUS DECÂT TOATE
Mai presus de măriri,

de iubiri, de căderi
trăiesc pentru tine cuvânt!
109

Te scriu,
te simt ca şi când ai respira!a
Te ador întreg sau în silabe
chiar când unii zăvor îţi pun.
Mi-e dor mereu

de-al tău mister,
parcă din cer ai coborât,
stingher te scriu,
trist când eşti încurajare-ţi rostesc,
aducător de sfială de eşti,
încântător dor îţi şoptesc,
pioşenie de-mi aduci
lacrima-mi cade pe sfântul cuvânt.
Îndur asprimea vorbelor, a brumelor,
învinsă par de cuvânt
ca pescăruşul de-un val,
dar...
mai presus decât toate trăiesc, respir
prin Cuvânt!
SUFLETUL UITAT ÎN VARĂ
Un fluture am văzut în mijlocul iernii,

zăpada să-şi scuture vrea a ei avere,
fericirea încremenită în vară alungă
anotimpul rece,
neaua nu-şi mai face a ei vrere.
Sunt siderată!
Cred că mi-am uitat sufletul în vară.
110
Să uit anii ai număra, surâsul primăverii

aş supraîncărca
cu parfumul brazilor, al privighetorilor cânt.
Ale pădurii fragede culori le-aş memora,
a cerului albă bisericuţă de nori aş preface
în Catedrală,
al serii văl pe mare l-aş coborî,
aş omorî ale sufletului împovărare,
îngălbenire.
Trăiesc bucuria gândului uitat în vară,
în surâsu-i încape fericirea,
din gară în gară sufletu-mi călătoreşte
mereu se opreşte la o haltă în
primăvară!
Poeta Mariana Popa

111
CODRUŢ RADI
MARTIRIAL
Tremur scuturând din mine

doar strânsură printre gânduri
nevorbindu-mi
de-înțeles
de lumina ce nu-încape
zilei între raze frânte
păsării în zbor speriate
ca și mine
că popas
umărul nu e de-ajuns,
Doar o aripă închisă

plânsului de-a fi secat
fără pete prin culoare
ori deasupra
unde norii
mi-au luat visul înapoi
numai ei să fie alții
vânturându-se mereu
ochilor prin care tremur
mai departe
golul meu.
112

ÎN LOC DE MÂNTUIRE
Dezvaţă-mi gândul
să n-ajungă vers
ca orice-nchipuire
prin demers
culorile în ochi
cât nu s-au șters,
Când lumea se-ntregește

prin cuvinte
să nu m-alături umbrei
ce mă minte
pe dinăuntru c-ar fi loc
de oseminte,
Dezvață-mă să cad
părere-n zbor
crucind luminii ziua
câte-un nor
ce se-nvoiește
parte muritor,
Cum vântu-i pe măsură

nepotrivnic
slujind trecutul
totdeauna silnic
să fiu dacă mă lași
același schimnic.
113
FINITUL
A câta-n van dimensiune

respinge lumi nebănuite
răstimpul ce pe-ascuns apune
alt nesfârşit că s-ar omite,
A câta-n cer posesiune

în loc de stea ni se promite
lumina când prin ochi opune
spirale spartelor orbite,
A câta pravilei comune

o nouă viaţă se comite
dezordinea ce-şi recompune
din netrecutele-i ispite.
REZONANŢA POETICĂ
Constanta fatalităţii noastre artistice rămâne nevoia de eliberare

din constrângerile limbajului, pentru a găsi expresiile cele mai
nimerite creaţiei. Neliniştile care preced, invariabil, conştientizarea
acestei nevoi, vor fi determinante în alegerea ulterioară, fundamentală.
Căutând nu definiţii, nici măcar răspunsuri la incertitudinile
cotidiene, ci o altă lume, care se detaşează prin însăşi poziţionarea ei
de aceste aparente probleme. Omul inteligent va găsi întotdeauna o
stare de echilibru, dacă nu în sine, cel puţin prin identificarea acelei
lumi faţă de care îşi poate regăsi armonia existenţială. Cel care, mai
mult de atât, va îndrăzni o reprezentare a întâlnirii lui cu noile forme
114

superioare, chiar, realului, păşeşte în zona creaţiei. Aici, toate porţile
pare-se a fi deschise imaginatei, dar şi exerciţiului mental care poate
păstra punţile cu amintirea experimentată deja. Suprimarea totală a
concretului, în afara percepţiei, ar fi un salt prea mare în lumea strict
ideatică.
Pe de altă parte, implicarea în exces a gândirii, la nivelul creaţiei,
riscă o golire de semnificaţii artistice, de esenţe metafizice, de magie
a cuvintelor, în cazul poeziei. ,,Gândirea spulberă farmecul poetic’’
spune Petre Ţuţea. Poate nu aşa de drastic, reconsiderând această
afirmaţie metaforic, nu trebuie să condamnăm implicarea gândirii în
poezie decât dacă, în momentul ei de sublim, intervine prin epurarea
imaginilor, nu a ideii. Reconstrucţia continuă, posibilă în această zonă,
a poeticului, implică desigur şi o anumită ordonare, respectarea unor
canoane literare pe care gândirea le controlează mai bine decât orice
subconştienţă artistică. Excepţie face, poate, doar genialitatea, în faţa
căreia neputinţa minţii trebuie acceptată. Omul care, în general, se
lasă amăgit de lumea înconjurătoare, nu va înţelege această genialitate
care vine dinăuntrul fiinţei, chiar dacă este de natură divină. Implicarea
divinităţii, în acest caz, se poate rezuma la actul şi momentul
iluminării, ceea ce ne-ar deturna, cumva, din drumul recunoaşterii
conştiente a creaţiei artistice. Şi pentru că genialitatea nu acoperă o
întindere consistentă în spaţiul creaţiei, sau însăşi conştiinţa noastră
refuză acest lucru, rămâne în echilibru ordinea universală stăpânită de
raţiune, ferită de un eventual haos rezultat din atotstăpânirea geniilor
în afara raţiunii.
Ar urma, într-un alt spaţiu probabilistic, regăsirea spirituală,
începând cu neliniştile noastre existenţiale, de care încercăm, altfel,
să scăpăm, până la contopirea cu neliniştile artistice, pe care ni le
induce Creatorul artistic suprem, pentru a le trece prin filtrele creaţiei
personale, de la percepţie până la interpretare, încărcarea cu simboluri
şi semnificaţii, sublimarea, în fond. Reîntoarcerea este evident cauzală,
115

dualitatea noastră consacrată, împerecheată pe toate planurile trăirii.
Nu trebuie să ne deruteze această tendinţă intrinsecă, de a o lua mereu
de la început, raţiunea este cea care ne va stabili şi restabili ordinea şi
locul nostru în lume. Doar că raţiunea nu ,,porunceşte’’ întotdeauna
şi nu controlează toate stările ori momentele noastre existenţiale.
Nevoia de creaţie este însăşi tendinţa omului de a depăşi stările
limită respective, cele conflictuale cu sine, la nivelul, mai degrabă, al
acceptării decât al înţelegerii. Creaţia ajunge, astfel, să fie împăcarea
omului cu natura generatoare, de cele mai multe ori, a acestor energii
negative, precum şi cu el însuşi, într-un loc de popas al spiritului.
Subliniez iarăşi privilegiul operei de artă, al cuvintelor ,,potrivite’’,
de a recompune natura fărâmiţată de propriile-i conflicte, de
prejudecăţile sau de interpretările greşite, ale oamenilor într-o relaţie
deficitară cu aceasta. Scopul, mai mult sau mai puţin conştientizat,
nici nu mai contează, de vreme ce urmează unei necesităţi evidente, de
restaurare a matricilor primordiale. Singura modalitate prin care omul
poate interveni asupra naturii, nu în sensul subordonării, ci al asocierii,
al armonizării cu ea. Altfel rămâne, paradoxal, deşi permanent în
mijlocul ei, în afara ordinei impusă de legile fundamentale instaurate,
unele divine, chiar, înăuntrului atât de misterios. De aceea artistul,
cel mai apropiat naturii, dintre oameni, prin sufletul său, nu trebuie
să intervină niciodată brutal asupra punţilor lăsate de Dumnezeu,
sau construite cu migală de înaintaşii noştri, între om şi natură.
Cele două entităţi, în care lumile materiale şi cele imateriale sunt
atât de diferite, nu pot, deci, decât la nivel spiritual să se întâlnească,
să coexiste. Se spune despre omul de astăzi că ar fi liric, în prisma
experienţei artistice, lirism care, altfel, vine pe o linie romantică ce ar
motiva, poate, însingurarea, dar nu şi multe alte însuşiri ale omului
modern. Incertitudinea, oboseala spirituală într-o zonă conflictuală
tot mai acută a realului cu idealul, înmulţirea progresivă a dualităţilor
care întreţin neliniştea, nu se pot dizolva, pur şi simplu, într-o stare
116

intempestivă a lirismului. Poate doar într-o tendinţă de simplificare
lirică a nevoii de exprimare artistică, pe culoarul gândirii active, proprii
omului modern creativ.
Când realul se apropie de absurd, sau nimicul de haos, poate să
fie o reminiscenţă existenţială, o retrăire a unei experienţe anterioare,
finalizată artistic. Într-un punct intermediar al conştientizării, fără să
fi atins sublimul, absolutul, şi care-ţi permite să încerci încă o dată.
Pentru că atingerea sublimului trebuie să fie opţiunea artistului. Nu
exprimarea, care presupune deja acceptarea lui, situându-te pe treapta
filozofică a înţelegerii, îndepărtat, uşor, uşor, de condiţia poetului. Nu
este o alegere, o alternativă, ci poziţia distinctivă pe care se situează şi
prin care se invidualizează, în procesul cunoașterii, oamenii. Sublimul,
în artă, este şi rămâne, nu exclusiv, dar determinant, apanajul Poeziei,
aceasta fiind mai mult decât imaginea reprezentată, mai mult decât
percepţia senzorială, mai mult , chiar, decât orice reflectare, dincolo de
graniţele raţiunii, permanenţa divină.
Codruţ Radi, din volumul în pregătire

„Pretextele poeziei’’.
117
MARIA SANDU
EROII, ANCORĂ ÎN TIMP
Din vremuri ancestrale

ori imemoriale,
din gene neştiute,
de timpuri străbătute,
a apărut o obşte
vitează şi semeaţă:
EI, DACII, liberi şi divini,
cu chipuri aprige,
dar ochi senini.
Pe firul anilor trecuţi,
ei au trăit la câmp, pe deal şi-n munţi.
ANCORĂ ÎN TIMP
ei fost-au pentru noi,
plămadă de EROI.
Cu pâinea cea străbună,
trecut-au prin furtună –
seminţia să nu le-apună.
Şi, mai târziu, apoi,

trăit-au alţi frumoşi EROI.
În codrul strămoşesc,
minuni ei săvârşesc
când se-ntovărăşesc.
118
UNIREA, visul milenar,

avut-a şi ea, pe altar,
EROII ei de CENTENAR!
Pe firul anilor trecuţi,

pe-acest pământ au fost născuţi
EROI iubiţi, chiar semizei,
ROMÂNI, mândriţi-vă cu EI!
ÎN PRAG DE CENTENAR
Suntem puternici şi implicaţi,

suntem prieteni, suntem şi fraţi!
Dăinuim pe-aceste meleaguri de vis,
dăruindu-ne respectul şi gândul decis.
Simţim cu fiinţa noastră întreagă
istoria ce sub ochi ni se încheagă.
Ne dorim cu ardoare să fim şi mai buni:
un simţământ de speranţă şi dor de străbuni!
Centenarul ne-ndeamnă să stăruim în dor,

în dor de eroi, sub steag tricolor!
Ce poate fi mai frumos şi mai sfânt
decât să trăieşti cu-acest legământ?
Eroii ne-ndeamnă la pace şi cântec,
ne cheamă la glie, la ruga din pântec.
Uniţi suntem în gânduri, fapte şi simţiri:
iubim, trăim privind spre amintiri!
119
MI-E DOR …
Mi-e dor de marea mea albastră

Şi de floarea din fereastră.
Mi-e dor de cerul azuriu
Şi de norul fumuriu.
Mi-e dor de verdele din lunci
Şi de cântecele dulci.
Doru-i dor oriunde-ai fi,

Doru-i dulce – dacă-l ştii!
Poeții: Carmen Tania Grigore și Gheorghe Oprea-Holbavianu,

120
TATIANA SCURTU
ASCUNDE-N MINE, DOAMNE, -O CĂLIMARĂ
Ascunde-n mine, Doamne, -o călimară

Ca sâmburele slovei în caisă,
Să-și pârguiască duhul pe o sfoară
Spre neumblarea gândului întinsă.
Cu mir să se îndoaie în cuvinte

Poteci înveșmântate în cerneală,
Iar macii de pe suflet s-or desprinde
Să-nnebunească ultima petală.
Îmi scutură sub talpă înstelarea,

Acolo, prin noiane de osândă
Și-n călimară tulbură-se marea,
Cum numai poezia se frământă.
ZORII ÎNFLORESC ÎN VÂLVĂTAIE
După dealuri arse de-ntuneric,

Zorii trași de cai se întâlnesc
Și cu taina cântecului sferic,
Oamenii din umbre înverzesc.
121
Își desprind călcâiele din rouă,

Dogme încărcate de frământ,
Despletind pe umeri luna nouă,
Se îneacă cerul în cuvânt.
Marginile lumii se-ntretaie

Cu izbirea ochilor cuminți,
Zorii înfloresc în vâlvătaie,
Iar pe curcubeie poartă sfinți.
MI-S OCHII TOAMNEI IARĂȘI PLINI DE STELE
Mi-s ochii toamnei iarăși plini de stele

Și îndoială-n glas de pescăruș,
Din ceața închegată pe sub piele
Atârnă tălpii lanul de păiuș.
Pe unde-acum nici păsări nu mai zboară

De-atâta gol se nasc prin mine ploi
Și înstelarea toată mă-nfioară
Cum curge schingiuită în puhoi.
Lumina crudă-n mine înverzește,

Bucăți de cer se leagănă în piept,
Din nebuloase alt pământ îmi crește
Pe coama toamnei unde te aștept.
122
IONEL SIMOTA
INSOMNII DE TOAMNĂ
Nu-mi mai dorm mestecenii,

În pragul sfânt al cuvintelor
Nu se mai întorc,
S-a scurs lumina din ei
Într-un asfinţit al ochiului plâns,
Peste tâmpla iubitei,
Peste curgerea paşilor grei…
De geamătul frunzelor
Sub cântec de brumă
Atâta toamnă la piept am strâns,
Atâta dor,
Încât toamnă de-aş fi
Mi-ar fi mult mai uşor…
Nu-mi mai dorm mestecenii...
Ca nişte sfinţi
În genunchi au căzut,
Iar eu, în numele toamnei,
În numele ochilor atât de cuminţi,
Îngenuncherea lor o sărut…
123
MI-E DOR
Mi-e dor de-o vară

Încremenită în sărut pe coapsă,
Tăinuită-n iarba
În care-am ars secunda înflorind,
Mi-e dor de ea
Ca de un trup de fecioară,
Pentru care şi pietrele
Se iubeau până le vedeam murind…
Da, Doamne, mi-e dor de-o vară
În care sânii nopţii
Miroseau a câmp înflorit,
Prin care tăvăleam luna,
Iar ea, nebuna,
Nu se mai sătura de iubit…
Mi-e dor de-o vară
Ca de cel mai cuminte păcat
Pentru care aş păcătui iară şi iară…
124
DAN TIRLEA
ÎN SPĂRTURĂ
în spărtura din Absolut

Iisus aşteaptă cununa de spini.
În spărtura din Absolut

Şarpele aşteaptă lovitura de graţie.
******
În spărtura din trecutul meu

Bătrâni disparaţi abia se mai văd.
În spărtura din inima mea

Copiii mei au nevoie de ajutor.
În spărtura din mintea mea

Lupta cu imposibilul e pe final.
În spărtura dintre mine şi voi

Supernove se sting.
În spărtura din visele mele

Câmpuri de flori ard în flăcări.
Casa mea e o spărtură.
125
TALAZ
Talaz
sub cerul vânat
se-adună-n depărtare
copiii mei înoată liniștiți
la mal
iar eu
plecat de-acasă
alerg din zare-n zare
străin si singuratic
prin goluri
de coșmar
Poetul Tóth Árpád

126
TÓTH ÁRPÁD
DAȚI-MI UN GRĂUNTE DE UITARE
Dați-mi un grăunte de uitare

Să nu mai simt că viața-i grea,
Divinului să-i cer iertare,
Și-apoi poate să mă ia!
Dați-mi apa vie a fericirii,

Însetat fiind, să sorb din ea,
Și în clipa despărțirii,
Să adorm lângă cișmea.
Extazul iubirii să-mi curgă prin creștet,

Universul să-l inunde neîncetat,
Ruginitul covor de frunze veșted,
Să danseze pe pământul înghețat.
Cerbii să se plimbe lin pe poteci,

În zori de zi, înspre izvoare,
Stejarii să nu mai aibă ghinde seci,
Când ramurile cern razele de soare.
Iar vântul să șuiere pe creste,

Cântând printre brazi valsul iubit,
Ciripitul păsărelelor s-ateste,
Euforia naturii, în mod subit!
127
Și nimeni să nu-ncalce armonia

Naturii mamă, care m-a vrăjit,
Zilnic s-aud simfonia
Frunzișului de aur veștejit!
08. 08. 2018
LIMBAJUL IUBIRII
În limbajul iubirii,
Ascult vocea naturii
Și totul e atât de frumos!
Căci de prin alte sfere,

În clipe efemere,
Ne privesc ai noștri străbuni!
Trenul vieții nu așteaptă,

Ca dintr-o faptă nedreaptă,
Să modelezi ce timpul a ros!
Dumnezeu calea ne-arată,

Ne iubește, ne îndreaptă
În al său grai dulce, duios!
15.09.2018
128
Antipodul solar a ceea ce știu

IUBIRE, COMPASIUNE, IERTARE
Când ne vom da seama că printre Picasso, Braque, Matisse,

Apolinnaire și Max Jacob o mulțime, toți falși, avem un Douanier
Rousseau grandeur nature veritabil?
Cum s-a strecurat un înger blând calin liniștit binevoitor plin ochi
numai cu ingenuitate așezat răbdător generos altruist peste toate.
..acum îmi dau seama că numai pentru ea toate aceste adjective să
încapă îngerul s-a așezat într-un fel de Gerard Depardieu în Obelix
din seria știură cu Asterisc, mai puțin mustățile și codițele.
În ce privește elixirul, e nelipsit pentru că există gene și este mereu
înnoit:
Sorbind vraja naturii, mă aflu pe-o creastă,
În zorii zilei, prin pădurea măiastră,
Printre izvoare, cerbi și zvelte căprioare,
Admirând creația divină, în floare!
Fiecare cuvânt este o exclamație de bucurie pură, heruvimică, notă
în ode înălțată nu numai cerului, vieții în întregime, cu postumitate
cu tot. A nu se crede că Artangel trăiește într-o stare de permanentă
beatitudine; nu duce lipsă de necazuri, problemele de zi cu zi nu
îl ocolesc nici pe el; le tratează însă altfel decât noi, cu seninătate
neumbrită de scepticism. Unde noi, ceilalți adică, vedem suferință,
Toth Arpad vede încercări, niște încercări de trecut mulțumită
credinței fără rest în pronia cerească. După cum scrie, Dumnezeu
cel cu palmă grea, iute și aspră din primul testament nu ar fi lăsat
alte urme decât în Carte. Dacă înțelepciune înseamnă cunoașterea
propriilor limite și împăcarea cu ele, avem un înțelept printre noi:
129
Atât de frumoase sunt visele senine

Ce izvorăsc din adâncul sufletului meu,
Mirifice cuvinte ce nu sunt străine,
Iubire, compasiune, iertare, Dumnezeu!
La un moment dat nici nu mai contează cuvintele, sau contează

prea puțin, ceea ce importă este luminozitatea stelară, liniștită,
provenită din câteva nuclee semantice. Oricine s-ar fi așteptat de la
Artangel la șuvoaie păunesciene, gesticulație, scandal, dar
La izvorul din Săcele,

S-au născut visele mele.
Sorbind din apa cristalină,
Așteptam clipele să vină!
Soseau și se opreau pe loc
Nemaigrăbindu-se deloc.
Poate că versurile care urmează sunt cele definitorii între cele ale
unui autor care nu poate să displacă. Furat de muzicalitatea stării atât
de onest comunicate nu bagi de seamă imperfecțiunea rimei. La ce
bun ai inspecta paleta pictorului, când pictura îți place, pur și simplu.
Iar beatitudinea să curgă din toate,

Iubind orice ființă, ca pe propriul frate,
Pădurea virgină cu florile-i frumoase,
Pacea lăuntrică și casele noastre.
Ne putem întreba care este motivul pentru a scrie în cazul unui om

sincer, care trăiește stări atât de plenare, când scrisul exprimă în mod
cutumier o lipsă, - complinirea ei, spaime și conflicte nerezolvate la
130

nivelul subconștientului sau al conștiinței raportate la suprastructură,
- de natură socio/politică, acestea. Uneori versurile sunt de o naivitate
explicită:
Ajungem în vârf de munte,

Soarele ne bate-n frunte.
Strălucește ca un astru,
De n-ar fi, ar fi dezastru!
Dacă mi s-a părut asemănătoare muzicii Beatles-ilor, cum am

consemnat mai demult, poezia aceasta îmi evocă poate mai pregnant
acum muzica reggae, cea de geniu, a lui Bob Marley, monotonă și
extatică:
Nu există altă cale
Nu există altă cale
Și o știm prea bine,
Când aluneci înspre vale
Mama – ți spune ce e bine!
Când te învață Dumnezeu
Prin literele-I DE AUR,
Îți făurești un elizeu
Din al inimii tezaur!
Dacă există o poezie care să fie scrisă într-adevăr pentru copii și

rafinați, ea nu îi aparține lui Paul Fort, ci lui Toth Arpad. Când îl
citești trebuie să renunți la slangul critic și la structurile sapiențiale
preliminare, pentru că merită din când în când să te lași în voia
bucuriei cu adevărat copilărești de a fi. Este inofensivă, dar poate
creea dependență.
13.07.2018
Mircea Doreanu, Brașov
131
ALEXANDRU FLORIN ŢENE

FILOSOFUL ESENŢELOR TARI
Filosoful esenţelor tari

A sorbit din apa lui Hristos,
Când pe drumul confuziilor mari
Înţelepciunea îl făcea mai frumos.
Un ochi îl urmărea-n sine,

În cale crescând confuzii de lumini,
Ce-l ducea-n tăcerea care vine
Sub atâţia ochi divini.

Îşi bea măduva cuvintelor din mers,
Dacă prin vreme anii sunt mai rari
Cineva muntele de păcate l-a şters.
Mai trăieşte vremea inimii înduioşate

Şi-a timpului dragostei cea bună,
Mai soarbe esenţe cu păcate
Din lutul ce-l roagă să rămână...
Este Visătorul esenţelor tari,

Un ins grăbit spre ce-o să fie,
Lăsând clipele lui cu armăsari
Să-l tragă-n veşnicie...
132

Călătoreşte acum spre spaţiile mari.
BALADA OLTULUI
Hășmașul Mare îmbrățișează izvorul

Oltul vălurește în limba română,
Când printre stânci își cântă dorul
Și pădurea îl îngână.
Coboară râul măcinând stânci

De dor venit de departe,
Iar apa cântă din izvoare adânci
Scriind povești într-o carte.
Morile de lumină scapără valuri în palete

În hora lor s-a prins și pădurea,
Iar când obosite le este sete
Sorb lumină și gânduri plecate aiurea.
O, Doamne, de Olt mi-e dor

Ca la o icoană la el mă-nchin,
Departe sunt și ași vrea să zbor
La malul lui să-l sorb și să mă înclin.
La Cozia Mircea tânăr în vis

Bătrân în înțelepciune și vână
Îmi luminează drumul întins
Cu-n gând bun și sabia în mână.
133
Sunt dor de ducă și de iubire

Și port râul prin lume ca pe-o cruce
Chiar dacă Oltul precum un mire,
În Dunăre se varsă și se tot duce…
Frații Mureș și Oltul unesc țărișoare

în Țara cea Mare, România bogată,
Muguri pe un arbore înălțat spre soare
din pădurea Litovoilor armată.
În Marea cea Mare Oltul vorbește

Limba învățată la izvoare,
Capodoperă din cuvinte ce unește
Românii din Carpați, Dunăre și zare…
Oltule, Oltuțule, vin românii să te vadă

Intrând cu Doina în veșnicia din baladă.
134
ANA VLAD
SUNT
Sunt un castel de nisip la malul mării,

Cu turnurile mângâiate de sarea depărtării;
Sunt un vârf de munte cu salbă de nori albi,
Ce îşi aşteaptă ziua şi noaptea peste ani;
Sunt o poiană plânsă de ploaia cea amară,

Ce spală durerea iubirilor de vară;
Sunt un câmp nesfârşit cu maci, cu maci, cu maci,
Ce dor ca răni adânci de suliţe de draci;
Sunt o vorbă închisă în sufletul tău,

Ce bântuie şi strigă şi sfâşâie mereu;
Sunt aer ce tremură în văzduhul albastru,
Când timpu-i suspendat între calm şi dezastru;
Sunt oază ce te-aşteaptă şi-ţi mângâi ostoirea

Şi-apoi să pleci senin să-ţi afli fericirea;
Sunt vis, sunt dor, sunt floare, sunt lacrimă de soare,
Sunt alb, sunt iad, sunt tihnă, sunt rază de lumină.
135
PĂRĂSIRE
ideea ta de mine
m-a adus în pragul uşii tale;
stau acolo de atunci
şi mă uit la tine
cum bâjbâi după chei,
pentru că uşa ta
e încuiată
cu cinci lacăte.
mă laşi să intru?
sau lasă-mă să plec…
sufletu-mi răcneşte mut,
aşteptând,
aşteptând,
aşteptându-te
şi lacrimile mi s-au împrăştiat
în toate cotloanele
fiinţei mele
iluzorii:
nu le pot plânge,
nu le pot plânge,
nu le mai pot plânge!...
atât de pustiu e
în pragul uşii tale,
unde stau de atunci
aşteptând,
aşteptând,
neplângându-te.
136
COASTĂ
oare pe Adam
l-a durut coasta
din care i-a fost plămădită
Eva?
sau pe Eva
a durut-o coasta
di care i-a fost smulsă
lui Adam?
poate pe Adam
l-a durut coasta
di care i-a fost smulsă
Eva,
iar pe Eva
a durut-o coasta
din care i-a fost plămădită
lui Adam…
oricum ar fi,
trebuie să fi fost
durere la mijloc,
pentru că altfel nu ne-am mai căuta
atât de nestatornic
alinarea.
137
MIRAREA | sculptura ceramica

138

(Partea a III-a)
DIN LIRICA INTERNAȚIONALĂ
GERARD MILLOTTE-IWA FLO

(FRANȚA )
poet avangardist, inițiatorul curentului ”poezie brută”,

trăiește la Nisa
PERSEVERANCE
Respirer, transpirer,
expirer, inspirer,
hors de soi.
Ses forces crues
comme des angoisses à vif.
Plutôt le néant
au paradis infernal
se perdre à jamais
quelle importance puisque.
Ère après ère resolus
n’es demeure que prestiges.
139
Quelques vers arrachés à l’uni-vers

n’empêcheront
d’autres vers
de ne me dévorer
car en vir déjà
cassé serais-je.
Après aussi pardonné.
STĂRUINȚĂ
versiune în lb. română de Nadia-Cella POP
Să respire, să transpire,
să expire, să inspire
în afara sinelui.
Forțele sale să pătrundă șocant
în neliniștile sale crude.
Mai curând neantul
prin paradisul infernal,
deoarece importanța lui
s-ar pierde cândva.
Eră după eră, hotărât
nu-i rămâne decât atracția.
Câteva versuri smulse uni-versului

nu se împiedică de altele
ce vor să mă devoreze.
Căci în viață
voi fi deja sfărâmat
și apoi tot așa iertat.
140
KEN ALLAN DRONSFIELD

(SUA)
Veteran al Forţelor Aeriene ale armatei americane originar din

New Hampshire,poetul şi fabulistul Ken Allan Dronsfield a publicat
două volume de poezie până acum, iar versurile sale au fost publicate
în nenumărate ziare, reviste literare şi antologii. Trăieşte în Seminole,
Oklahoma.
BROODING OF NIGHT
Of limpet and crumpet

and other peculiar things.
Brooding in a chorus or
humming upon the verse.
At rest near a bedside table
a wicked candles flicker.
shadows found lounging in
darkness of the cold cellar.
Questioned a truth upheld
as sea eagles wings whistle
on tempest in graying skies.
While limpets and crumples,
goblins and grand toadstools
await the damp chill of the night.
141
ZĂMISLIRI ALE NOPŢII

versiune în limba română de Dragoş Barbu
Crusta nopţii, clisa, mâzga ei

Şi altele ce-s greu de aflat ziua.
Zămisliri în cor de gânduri
Sau zumzete peste versuri.
Lângă noptieră
Lumânări hâde pâlpâie în aşteptare.
Umbre şi-au găsit loc de popas
În beznele de gheaţă ale hrubei.
Întrebări despre adevăr deja aflat
Purtate pe aripi şuierătoare de vulturi ai mării
Prin furtuni,pe sub cenuşile cerului.
Totul în timp ce crusta,mâzga
Şi spiriduşii din marile ciuperci otrăvitoare
Aşteaptă cu calm răcoarea umedă a nopţii.
142
GRACILIANO MARTIN FUMERO

(INSULELE CANARE, SPANIA)
Scriitor, poet şi artist vizual spaniol. Redactor la „El Dia”, unde

realizează paginile alocate rubricii ”Ventana Literaria”
(Fereastra Literară) pentru acest prestigios cotidian naţional al Spaniei.
YOUR DEPARTURE
When I looked at the ground

I saw my face transformed
into a terrible laugh.
On looking suddenly away,
I felt a faint shiver.
I realize that your departure
was my faithful companion
turned into remembrance.
As I cried and my tears fell
like fine rain on the bitter ground,
the day clothed itself in mourning.
Your name died.
143
PLECAREA TA
versiune în limba română de Dragoş Barbu
Când am privit înspre pământ

Mi-am văzut chipul transformat
Într-un hohot de râs homeric.
Întorcând privirea spre orizont
Am simţit un tremur uşor.
Am înţeles că plecarea ta
Mi-a fost însoţitor credincios
Transformat acum în amintire.
Pe când plângeam şi lacrimi mi-au curs
Ca ploaia subţire pe-amarul pământ,
Ziua s-a îmbrăcat în doliu.
Numele tău murise.
Poetul Petre-Marcel Vârlan

144
LI ZHILIANG
(China)
Li Zhiliang este un cunoscut poet şi prozator, născut în anul 1945 în

provincia Henan
UNTITLED
Now, the empty sky

Is wordless
The empty city
Is lightened up by street lamps
The rain
Like one after another silver needle
Which pricks the empty street which sees no human soul
A bus without any passenger
Under the empty night sky
Is wandering all by itself …
HIMALAYAS
The posthumous child of God

Yet
Against God forever
(Translated by Zhang Zhizhong)
145
NENUMITĂ
(versiuni în limba română de Dragoş Barbu)
Acum, cerul pustiu,

Şi-a pierdut cuvintele,
Oraşul părăsit,
E luminat de lămpile străzilor
Stropii ploii,
Ca ace de-argint
Înţeapă unul după altul
Strada secată
Până şi de suflete
Un autobuz
Fără vreun semn de viaţă
Rătăceşte în singurătate
Sub cerul,pierdut de gol,
Al nopţii...
HIMALAYA
(versiuni în limba română de Dragoş Barbu)
Copil postum al lui Dumnezeu

Şi totuşi
Către El
Pentru totdeauna
146
MARÍA EUGENIA GULFO BERROCAL

(COLUMBIA)
FRUTA DE OTOÑO
Mujer, fueron muchas las flores

que cortaste en primaveras para orlar
tu cabello,
muchas las lunas que te acompañaron
en amores secretos,
anduviste por caminos empinados
atravesando ríos y desiertos,
pero, también volaste por cielos
pintando fulgores en luceros.
Ya los jardines quedaron lejanos,
las lunas se durmieron en sus vuelos
y ahora vives un otoño dorado,
un ocaso que viste al firmamento
de ocre y anaranjado.
Mujer, quizá tu tez ya no es el pétalo
de una rosa,
porque llevas tus vivencias marcadas
en el rostro,
pero eres hermosa, radiante como una diosa,
fruta madura que segrega jugos
a los amores ansiados.
Abres tu alas y vuelas libre como el viento,
amas sin recelos y cantas salmos
en altares de sueños,
147

te contoneas como gacela por praderas
y tablados,
alumbras con tu halo a un mundo apagado.
En tu morada hay deseos aún despertando,
los poros de tu piel gritan,
¡estoy viva, quiero seguir amando!
la brisa te escucha y arrulla con fervor,
el mar se desborda con olas de emociones,
y el cielo te corona con versos de amor
en un reino de mil colores.
FRUCTELE TOAMNEI
Traducere în limba română, Ioan Friciu, Sibiu
Femeie, multe flori au fost

Pe care le-ai tăiat în arcuri pentru
Ați împodobi părul,
Multe raze ale lunii te-au însoţit
În dragostea ta secretă,
Ai fost pe drumuri
Prin râuri şi deşerturi,
Dar tu ai zburat către rai.
Fulgerele pictează luceferi.
Grădinile erau departe,
Luna a adormit pe zborurile ei.
Şi acum trăieşti o toamnă aurie
Și un apus de soare învăluit în .
Ocru şi portocaliu.
Femeie, poate că pielea ta nu mai e petală.
De trandafir,
148

Pentru că porți trecerea timpului
Pe faţă,
Dar tu eşti frumoasă, strălucitoare ca o zeiţă,
Un fruct copt care secretă sucuri
Dornice de iubire.
Deschide-ţi aripile şi zboară liber ca vântul,
Iubeşte fără gelozie şi să cânţi psalmi.
Pe altarele viselor,
Silueta ta e ca o gazelă pe pajiște.
Şi la bord,
Străluceşti ca aura unei lumi libere.
În lăcaşul inimii tale încă subt dorinţe.
Porii pielii tale ţipă,
Sunt în viaţă, și vreau să iubesc!
Briza te ascultă şi îndeamnă cu fervoare,
Marea se revărsa cu valuri de emoții,
Şi cerul te va încorona cu versuri de dragoste
Într-un regat de mii de culori.
149
ENRIQUE ANTONIO SÁNCHEZ

LIRANZO
(REPUBLICA DOMINICANĂ)
ORZA DEL REGRESO
Te has marchado
Como el viento:
Has cruzado la mar,
Corriendo de mi amor,
Ha buscado la forma
De siempre escapar.
Has cruzado los mares,
Buscando otras fronteras;
Has cruzado las aguas,
Para llegar a otras tierras;
Ha buscado otros vientos
Que te lleven tan lejos.
Pero nunca ha buscado
La orza del regreso.
Te has ido sin saber
Lo que yo te quería:
Te has ido sin saber
De que yo moriría,
De que yo sufriría
Al quedarme sin ti.
150
VÂNT DE ÎNTOARCERE
Traducere în limba română, Ioan Friciu, Sibiu
Ai trecut ca vântul,
Ai traversat marea,
Fugind de dragostea mea,
Ai căutat calea
Să scapi întotdeauna.
Ai traversat mările,
Pentru a privi
către alte tărâmuri.
Ai traversat apele,
Ca să ajungi în alte ţări.
Ai căutat alte vânturi,
Care te-au purtat
atât de departe,
dar niciodată n-ai căutat
Vântul de întoarcere.
Ai plecat fără să ştii
că te iubeam,
Ai plecat fără să ştii
că voi muri,
că voi suferi
rămânând fără tine.
151
HENRY JULIO KOBS

(Brazilia)
născut la 13 iunie 2001, la Santa-Maria, Rio Grande do Sul, Brazilia

Elev brazilian aflat pentru un an în Youth Exchange Program în
Brașov, România. Ambele versiuni (limba portugheză şi limba română)
realizate de autor.
AH, O TEMPO
O mesmo que constrói,

o mesmo que destrói
O mesmo que te permite dizer olá,

mas que te obriga a dizer adeus
Aquele que te deixa amar, viver, e sentir acabar
E a dificuldade de seu entendimento, causada pela própria presença

de sua inocência
Que se passa despercebido em um mundo repleto de sua

consequência
Ah, o tempo
Que te faz chorar

Que te faz sorrir
Que te faz admirar
Que te faz viver
152
Ah, o tempo
Sempre é certo,
sempre foi correto
Mas nunca será!
Ah, o tempo
Tão inevitável
Tão indiscutível
Mas nunca garantido.
Ah, o tempo
O, TIMPUL
Același care construiește,

Același care și distruge
Același care te lasă să spui „Bună”,

dar te forțează să spui “La revedere”,
Cel care te lasă să iubești, să trăiești și să vezi sfârșitul tuturor

Și dificultatea înțelegerii sale, cauzată chiar de prezența inocenței
tale
Care trece imperceptibil într-o lume plină de consecințe trecerii sale
O, timpul
Ce te face să plângi
153

Ce te face să zâmbești
Ce te face să te minunezi
Ce te face să trăiești
O, timpul
Întotdeauna e precis,
Întotdeauna a fost exact.
Dar niciodată nu va mai fi!
O, timpul
Atât de inevitabil
Atât de netăgăduit,
Dar niciodată garantat.
O, timpul
Scriitoarea prof. dr. Elena Vieru

154
CONSEMNĂRI CONSEMNĂRI CONSEMNĂRI CONSEMNĂRI
CONSEMNĂRI
Prezentarea revistei trimestriale de poezie „Claviaturi” –
nr. 2 (22), iunie 2018
Bucuriile întâlnirii „claviaturiștilor” în saloanele

Librăriei brașovene „Șt. O. Iosif ”
Atmosfera plăcută creată de cărțile așezate în spațiile destinate

„întâlnirii” cu iubitorii lor, urările calde, de bun venit și împliniri poetice,
adresate participanților la lansarea revistei de poezie Claviaturi de
domnul Horia Nilescu, Director Multimedia Libris, reprezentantul
Editurii „Libris Editorial”, bucuria reciprocă a revederii „colegilor de
pagină” au marcat momentele lansării revistei cu numărul 2 (22) al
celui de-al VI-lea an de apariție neîntreruptă, fapt remarcat de mai
multe ori în cele două ore cât a durat spectacolul lansării. „Simțim
nevoia de comunicare intelectuală... Și de fiecare dată întâlnirea de
suflet a lansării unui nou număr îmi prilejuiește bucurie, emoții și
iar bucurie. Vă mărturisesc că îmi provoacă un sentiment deosebit,
chiar înduioșător. Revista apare prin noi înșine, viața ei nu este altceva
decât viața noastră” (George Echim); „De fiecare dată mă cuprinde un
fior și niște emoții teribile. Creatorii lucrează în singurătate, pentru
sufletul lor pe care-l pun pe masă, dar și pentru a face bucurii și altora.
Pentru a ne împărtăși creația avem nevoie de multă lume, avem nevoie
de asemenea întâlniri în care să ne bucurăm de creația noastră cât și
a celor de lângă noi” (Gheorghe Oprea Holbavianu); „Simt bucuria
de a participa la ședințele de poezie. Sufletul meu se întâlnește cu
155

celelalte suflete iubitoare de poezie. În felul acesta devenim mai
puternici, mesajele noastre se transmit altfel, de la suflet la suflet. Să
ne considerăm frați întru puterea cuvântului scris”(Mariana Popa);
„Particip la același șir al bucuriilor. Toată lumea se bucură și atunci
bucuria sporește. Într-adevăr când ne întâlnim, poate uneori mai
retrași, alte ori mai explozivi, dar ne bucurăm. Și această bucurie
trebuie exprimată prin mulțumirea mai întâi a celor care se străduiesc
pentru a realiza această revistă” (Nadia-Cella Pop).
Actualul număr al revistei, pe parcursul celor 184 de pagini,
cuprinde: 105 poezii „clasice” din care 7 bilingve și 13 haiku; 16
texte în proză; 20 de imagini din care 14 fotografii (4 portrete și 10
momente din desfășurarea lansării numărului. 1/2018) și 6 sculpturi,
din piatră ceramică, ale artistului plastic și scriitorului Gheorghe
Oprea-Holbavianu. Au contribuit la scrierea revistei 59 de autori (44
de poezie, 7 de poezie-proză; 6 în proză și 2 traducători. (în limba
spaniolă, poetul Ioan Friciu și în limba engleză Dragoș Barbu). Din
cei 59 de autori, au debutat în paginile acestui număr al revistei 10
autori – 6 din țară și patru de peste hotare – Sebastian Bazilescu și
Nicolae Busuioc în proză; Ion Minulescu, Ion Gligor Stopița (câte o
poezie), Dorel Tătaru (două poezii), Dan Țârlea (13 haiku), Olfa Philo
(Tunisia), Ilma Fontes (Brazilia), Dilek Degerli (Turcia), Ruth W.
Schuler (SUA) cu câte o poezie bilingvă. Dintre articole sunt demne
de remarcat: Din Istoria revistei „Claviaturi”, (Serie veche), partea I,
de George Echim; Probleme actuale ale Limbii Române, partea I, de
Sebastian Bazilescu; Interpretarea operelor literare, de Al. Florin
Țene, Înălțarea Domnului la cer – Ziua Eroilor Neamului, de Gheorghe
Oprea Holbavianu; Nesfârșită recunoștință, Ispasul-ziua comemorării
eroilor, de Mircea Dorin Istrate; Fiorul adânc, trist, poematic, dorean,
de Georgeta Blendea Zamfir; Poeta cerului românesc, de Gheorghe
Novac; Inedit în poezia lui George Echim, de Nicolae Busuioc; George
Echim și poezia cu formă fixă, de Cristian Vieru; Surpriza de la Brașov și
Mai bine mai târziu decât niciodată, de Constantin Mănuță; 100 de ani
156

de la Unirea Basarabiei cu România. Grigore Vieru – poetul ucis pentru
credința sa în neamul românesc, de Ioan Gligor Stopița. Au semnat atât
proză cât și poezie în paginile acestui număr autorii: George Echim,
Gh. Oprea-Holbavian, Georgeta Blendea-Zamfir, Mircea Dorin
Istrate, Constantin Mănuță, Alexandru Florin Țene și Ioan Gligor
Stopița.
Ajunsă la numărul 22 revista formează o carte de 3598 de pagini
care conține 2042 de poezii, 325 de materiale în proză (cronici literare,
referințe literare, consemnări, opinii, biobibliografii, incrustrații, texte
speciale, in memoriam, introduceri, semnale editoriale) și 333 de
imagini (fotografii, grafică și sculptură). Cartea groasă de 22,2 cm.,
reprezintă truda și talentul unui număr de 258 de autori (în versuri,
proză, arte plastice, fotografie) din care 195 de români și 63 străini,
demonstrate pe parcursul celor cinci ani și jumătate, meritele acestei
mari opere, fiind recunoscute din China până în America. Și toate
acestea prin noi înșine, coordonați de Colegiul de redacție format din
av. George G. Echim - redactor-șef, editor, prof. dr. Elena Vieru -
secretar de redacție, Mircea Brenciu, Mircea Doreanu, prof. Nadia-
Cella Pop, prof. Cristian Petru Vieru, Marian Popa și Gheorghe
Oprea-Holbavianu (prezentarea grafică) – membrii, la care trebuie să
mai adăugăm contribuția doamnei Narcisa Ciohodaru – culegere text
și a domnului Irinel Merlușcă – tehnoredactor. În numele fructuoasei
colaborări dintre cele două publicații, vă rog să-mi permiteți a vă
ura, din partea redacției bilunarului de atitudine și cultură Condeiul
ardelean, felicitări pentru munca, inteligența și talentul realizării
acestei minunate reviste de poezie, atât de frumos intitulată,
Claviaturi!
Prof. Vasile Stancu.
157
TEXT SPECIAL TEXT SPECIAL TEXT SPECIAL TEXT SPECIAL
TEXT SPECIAL
„CLAVIATURI” – revistă de referinţă în peisajul literar

contemporan
Revista literară la care ne referim s-a impus greu, pentru că a

avut de trecut anumite „praguri”, dar sigur, cucerind dreptul de a fi
considerată una dintre cele mai importante şi valoroase reviste din ţară
şi nu numai, având în vedere Premiul Internaţional acordat de Centrul
Internaţional de Traducere şi Cercetare a Poeziei din Chongqing -
China, în 2014. Cunoscută prin intermediul unui poet braşovean, al
cărui destin literar a fost strâns legat de „Claviaturi”, aceasta mi-a
reţinut imediat atenţia prin conţinutul deosebit de bogat şi divers,
prin calitatea materialelor publicate (eseuri, cronici literare, recenzii,
interviuri, creaţii literare în proză şi poezii – unele de excepţie), prin
deschiderea către alte spaţii culturale – din ţară şi din străinătate – prin
evidenta, şi deloc neglijabila, muncă de redacţie. M-am oprit asupra
acestei reviste şi pentru evoluţia oarecum asemănătoare cu aceea a
Însemnărilor Ieşene, care a apărut în 1936, iar revista braşoveană în
1941; prima, la iniţiativa lui Gr. T. Popa, cealaltă la iniţiativa lui Vania
Gherghinescu, aceştia nefiind scriitori de „profesie”, căci ieşeanul era
medic a cărui devenire l-a dus în zona performanţelor medicale, iar
braşoveanul – jurist, care a devenit o valoroasă şi apreciată prezenţă în
viaţa culturală a oraşului montan, o voce ascultată şi respectată. Revista
din Braşov a dispărut după doi ani, cea din Iaşi, după patru ani, aceasta
aflându-se acum la a patra serie, (după alte două, care au avut o existenţă
158

oarecum efemeră) şi la al doilea număr. Revista din Braşov a „reînviat”
în anul 2013, ca revistă de poezie, cu apariţie trimestrială, la iniţiativa
profesorului C. Bihara, care a devenit şi redactor-şef; din 2014, având
un nou redactor-şef, în persoana avocatului şi scriitorului George
Echim, publicaţia literară „a crescut” ca voinicul din poveste, prin
diversificarea orientărilor şi prin sporirea numărului colaboratorilor.
O statistică realizată după apariţia primelor douăzeci de numere a
arătat cât de mult a evoluat revista datorită tuturor celor implicaţi
care au găsit în persoana redactorului-şef, el însuşi poet recunoscut,
nu un şef, ci un coleg priceput în coordonare şi organizare. Astfel,
au semnat în publicaţia aceasta 241 de poeţi, prozatori şi graficieni,
184 fiind din ţară (Iaşi, Oradea, Cluj, Arad, Târgu Mureş, Alba-Iulia
şi altele) şi 57 din străinătate (Canada, Franţa, Spania,Rusia, Grecia
fiind câteva din ţările dinspre care au venit colaboratorii) şi au apărut
296 de imagini (grafică şi fotografii). Cu o asemenea carte de vizită,
absolut impresionantă, e firească aspiraţia revistei de a se regăsi alături
de celelalte reviste de prestigiu din ţară. Aş mai observa armonia
Întregului ce se numeşte „Claviaturi”, obţinută prin îmbinarea - cu
măsură – a prozei cu poezia, a eseului cu recenzia, a interviului cu
articolul de atitudini, a dimensiunii laice cu cea religioasă. E de lăudat
şi iniţiativa colectivului de redacţie de a omagia câte un scriitor, în
fiecare număr, ca semn de recunoaştere a valorii morale şi a talentului,
dar şi ca semn de recunoştinţă, pentru contribuţia la „înflorirea”
revistei. Aş încheia spunând că publicaţiei prezentate i se potriveşte
de minune aprecierea „revistă fără frontiere”, făcută de redactorul-șef,
George Echim, posesorul tuturor datelor referitoare la aceasta.
Maria Trandafir
(Iași)
159
TINERICA |sculptura ceramica

160
SEMNAL SEMNAL
SEMNAL
SEMNAL SEMNAL SEMNAL
SEMNAL
SEMNAL SEMNAL
SEMNAL
*
Antologia „Între amintiri și vis” a d-nei Ana Maria Barbu apărută
la editura „Kron-Art”, Brașov în acest an, cuprinde un număr de peste
120 de poezii din următoarele volume: „Lumini de amurg” – 2013;
„Gânduri de seară” – 2014; „Cântec în noapte” – 2015; „Ceremonialul
înserării” – 2016; „Limpezimi” – 2017; „Colocviul statuilor” – 2018.
Volumul apărut în Colecția Corona Artistică, seria „Scriitori din
Brașov”, cuprinde cuvântul academicianului Alexandru Surdu,
intitulat „Mărturie de prieten”, din care se evidenţiază fragmentul:
„Vorbesc de fapt despre autoarea cărții de față «Între amintire și vis»
despre Amenitatea cu care m-a primit în casa ei (împreună cu bunul și
distinsul său soț, Gigi Barbu, șagunist și el) și cu care suntem primiți
acum în casa frumoaselor ei poezii, ca și în grădina sufletului autoarei,
care prin peisajul armonios cu flori și arbori a creionat poezia eseurilor
«Freamăt de arbori și «Reverență florilor».” (Mircea Doreanu)
**
La concursul de creiație literară oranizat în acest an de Editura
Contraste Literare din orașul Giurgiu, sub semnul Centenarului Marii
Uniri 1918-2018, concurs la care a participat și colaboratorul nostru,
poetul Petru Cătană, la secțiunea poezie, acestuia i-a fost acoradat
Premiul I. (George G. Echim)
161
SEMNAL SEMNAL SEMNAL SEMNAL SEMNAL
DURERE II |sculptura ceramica

162
CUPRINS CUPRINS CUPRINS CUPRINS CUPRINS
CUPRINS
POEŢI DIN „CLAVIATURI”, SERIE VECHE - Vania Gherghinescu............. 5
Din istoria Revistei „Claviaturi”. Despre „Claviaturi” (serie veche).

Partea a II-a, de George G. Echim..................................................................... 7
OPINIE
Probleme actuale ale limbii române, de Sebastian Bazilescu.................................... 11
LUMINĂ DIN LUMINĂ

RAIUL BINELUI şi PRĂPASTIA RĂULUI .................................................... 13
POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR (Partea I-a)

• ANA MARIA BARBU.......................................................................... 17
• CONSTANTIN BĂRĂCAN................................................................ 20
• ADRIAN BOGDAN BLAJ.................................................................. 22
• GEORGETA BLENDEA ZAMFIR................................................... 25
• MIRCEA BODEAN............................................................................. 27
• PETRU CĂTANĂ................................................................................. 30
• LIGYA DIACONESCU........................................................................ 32
• CONSTANTIN DOBRE..................................................................... 33
• MIRCEA DOREANU.......................................................................... 36
• NICOLETA DRĂGAN-BUCȘĂ......................................................... 41
• CARMEN MARCELA DUMITRA.................................................... 44
• FLORENTIN DUMITRACHE.......................................................... 46
• GEORGE G. ECHIM.......................................................................... 47
• THEODOR G. ECHIM....................................................................... 55
• IOAN FRICIU....................................................................................... 58
• RODICA GHINEA.............................................................................. 61
• ICA GRASU.......................................................................................... 65
• CARMEN TANIA GRIGORE............................................................ 67
• GHEORGHE OPREA-HOLBAVIANU............................................ 69
• MIRCEA DORIN ISTRATE.............................................................. 72
• DORIAN MARCOCI.......................................................................... 75
• MENUŢ MAXIMINIAN..................................................................... 77
163
CUPRINS CUPRINS CUPRINS CUPRINS CUPRINS

MAREA POEZIE
• MIHAI EMINESCU............................................................................ 80
• GEORGE COȘBUC............................................................................. 82
POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR (Partea a II-a)

• CONSTANTIN MĂNUŢĂ.................................................................. 83
• IRINA LUCIA MIHALCA.................................................................. 90
• IONELA-RAMONA MOLDOVAN................................................... 93
• MIHAI LIŢU MUNTEANU............................................................... 95
• CLAUDIA MARIA ONEA................................................................. 97
• VERONICA OŞORHEIAN................................................................. 98
• IULIAN PATCA.................................................................................... 100
• CORINA LIGIA PĂTRAŞCU............................................................. 103
• VIOREL PĂTRAŞCU........................................................................... 106
• NADIA-CELLA POP.......................................................................... 107
• MARIANA POPA................................................................................. 109
• CODRUŢ RADI................................................................................... 112
• MARIA SANDU................................................................................... 118
• TATIANA SCURTU............................................................................. 121
• IONEL SIMOTA.................................................................................. 123
• DAN TIRLEA....................................................................................... 125
• TÓTH ÁRPÁD..................................................................................... 127
• ALEXANDRU FLORIN ŢENE.......................................................... 132
• ANA VLAD........................................................................................... 135
POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR (Partea a III-a). Din lirica internațională

• GERARD MILLOTTE-IWA FLO..................................................... 139
• KEN ALLAN DRONSFIELD............................................................. 141
• GRACILIANO MARTIN FUMERO................................................. 143
• LI ZHILIANG....................................................................................... 145
• MARÍA EUGENIA GULFO BERROCAL....................................... 147
• ENRIQUE ANTONIO SÁNCHEZ LIRANZO................................ 150
• HENRY JULIO KOBS.......................................................................... 152
CONSEMNĂRI - Bucuriile întâlnirii „claviaturiștilor” în saloanele Librăriei

brașovene „Șt. O. Iosif ”, de Prof. Vasile Stancu........................................................ 155
TEXT SPECIAL - „CLAVIATURI” – revistă de referinţă în peisajul literar
contemporan, de Maria Trandafir........................................................................... 158
SEMNAL............................................................................................................. 161
CUVÂNT,
CREDINŢĂ, CREAŢIE, NATURĂ!
„Dumnezeul geniului meu m-a sorbit din popor cum soarele soarbe
un nour de aur din marea de amar. Chipul lui Dumnezeu este
chipul poporului. Vocea lui Dumnezeu este vocea poporului şi fiindcă
dau înţeles glasului poporului, sînt eu vocea lui Dumnezeu, căci
în cumpăna lumii sîntem una ... eu mă leg de trecuturi, fiindcă
totdeauna am existat. Adesea iau de la istorie, de la păzitorul cel
posomorât al trecutului, cheile lui de aur şi deschid porţile inimii
mele.”

SEMNAL SEMNAL SEMNAL SEMNAL SEMNAL

„Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va
răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în
depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate
sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin, de tăria
parfumurilor sale”.
(George Călinescu, despre Mihai Eminescu)
„Nu uita, omule de artă: nu te adresezi în primul rând

nici contemporanilor, nici urmaşilor, ci lui Dumnezeu.
Dai un spectacol în faţa acestui unic spectator care
contează”.
(Din rubrica „Căldura umană” de Gheorghe Grigurcu,
Rev. „Convorbiri literare”, nr. 1, ian. 2015, Iaşi, p.31)
Adresăm felicitări şi mulţumiri autorilor creaţiilor publicate în revistă,

colectivului editurii şi tipografiei pentru contribuția adusă la tipărirea
revistei, participanţilor la lansările-prezentările revistei, precum şi
tuturor iubitorilor poeziei şi Revistei „CLAVIATURI”.
- Colegiul de redacţie -
166

Claviaturi, Nr. 23, An 2018

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Claviaturi, Nr. 23, An 2018

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CLAVIATURI

REVISTĂ TRIMESTRIALĂ DE POEZIE

Director fondator: VANIA GHERGHINESCU

George G. ECHIM – redactor-şef, editor

Număr ilustrat cu grafică şi poze executate de către

Editura „Libris Editorial”, Brașov

Claviaturi (Braşov) = ISSN 2286 - 3869

Director fondator: Vania Gherghinescu

ANUL VI, Nr. 3 (23), SEPTEMBRIE, 2018, BRAŞOV

ANA MARIA BARBU

APARATORUL | sculptura ceramica

DIN ISTORIA REVISTEI „CLAVIATURI”.

Motto: A spune adevărul nu

În articolul cu acelaşi titlu, dar „PARTEA I”, publicat în Revista

după chipul şi asemănarea Sa, şi care ar trebui să fie armonie, - în gând şi

Cred că e bine aşa: alături de fapta mea, să rămână vorba lui. A

Poeţii de la această revistă (…) trebuie să cânte aşa cum vârsta îi

Braşov, 26 august 2018

Ce rol are lingvistul în cultivarea limbii române

LUMINĂ DIN LUMINĂ LUMINĂ DIN LUMINĂ LUMINĂ DIN LUMINĂ

LUMINĂ DIN LUMINĂ

RAIUL BINELUI şi PRĂPASTIA RĂULUI

Trebuie să plecăm de la început cu realitatea că viaţa noastră este o

LUMINĂ DIN LUMINĂ LUMINĂ DIN LUMINĂ LUMINĂ DIN LUMINĂ

LUMINĂ DIN LUMINĂ LUMINĂ DIN LUMINĂ LUMINĂ DIN LUMINĂ

LUMINĂ DIN LUMINĂ LUMINĂ DIN LUMINĂ LUMINĂ DIN LUMINĂ

DUET |sculptura ceramica

POETUL OMAGIAT POETUL OMAGIAT POETUL OMAGIAT

POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR

ANA MARIA BARBU

POETUL OMAGIAT POETUL OMAGIAT POETUL OMAGIAT

Fiecare femeie visează

Ce multe trăiri vieţuiesc într-o inimă,

POETUL OMAGIAT POETUL OMAGIAT POETUL OMAGIAT

Participanţi la prezentarea Revistei „Claviaturi” nr. 2(22),

POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR

Locuinţa lui de vară

A propos, furnica doarme

Dar se-apropie april

POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR

S-a scurs nisipul în clepsidră

Acum clepsidra e pustie

Cântec de dor sau de iubire

Şi vântul tânguie şi bate

Iar cei plecaţi mai de curând

POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR

ADRIAN BOGDAN BLAJ

Norii negri de furtună,

Soarele iar străluceşte,

POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR

Iar când îmbătrânim,

Ochii tăi ce strălucesc,

Ochii tăi frumoşi şi negri,

Dar, oare, ce văd în zare?

POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR

Frumoşi sunt şi ochii verzi,

Cu ochii nu-i de glumit,

Participanţi la prezentarea Revistei „Claviaturi” nr. 2(22), iunie 2018, în

POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR

GEORGETA BLENDEA ZAMFIR

Atinge-n sinergie esenţa trăirii

Revine din adâncuri minunat glasul tău

Tâmpa, Tâmpla Timpului, a lui Kronos tâmplă