sintagme literare
ADELA
CONCIU
Frica
De frica foamei de moarte,
mi-am ascuns umbra
într-un ochi de lumină.
Fără ea, spinarea zidului
nu se va deschide
să-mi arate oasele raiului.
Aștept să pășești pe ața ce
mă ține legată de viață,
să rupi din mine gurile
spovedaniei,
să-mi redai pecetea buzelor,
rătăcite în gustul tău.
De frica foamei de moarte,
mi-am lăsat ochii, păsărilor,
pe pervazul dimineții, să- ți
zidească cerul aducerilor aminte,
mi-am sădit palmele în
colbul privirii tale,
să-ți îmbrac visul dorinței.
De frica foamei de moarte
am învățat...să te împart!
Predestinat
Te-am iubit!
Te-am iubit din vremea în care
gustam întunericul.
Dumnezeu nu pusese prima cărămidă
pentru întâia zi a lumii,
nu inventase șarpele și mărul,
nu-mi deschisese ochii.
Eram legați într-o singură viață,
ce avea să nască pârguirea
luminii.
Te-am iubit pipăind gândul și
visul,
în ziua în care înflorea cerul
și ploua păpădie.
Te-am iubit
2
când marea îndrăgostită
săruta primul mal crescut
din nisipul clepsidrei,
te-am iubit, în privirea mângâierilor
din palme,
în lacrima răstignită
în zenitul pleoapelor.
Te-am iubit...
în crucea îmbrățișărilor!
Liniștea ta
Salvează-mă, iubite,
din ochiul în care-ți înot,
atunci când vei plânge
neatingerea zborului
din mine!
Caută-mi îngerul
zidit în lutul catedralei,
săpând cu palme goale
adâncul oaselor din suflet.
Deschide-mă, iubite,
din carapacea nepăsării,
așează-mă pe piedestalul
foamei din tine,
să-ți fiu liniște!
Noi...cei ce iubim!
Tălpile mele calcă firul subțire
dintre două lumi
îmbătrânite.
Încă însetată de sângele vieții,
arunc ochii călăului ce își șterge
securea de amprenta ultimului
condamnat și
nu mă tem!
Îmi spune că încă nu a venit
clipa,
Poesis
deși sufletul este un cer
handicapat și slut,
ce are nevoie de un cărucior
cu cât mai multe roți,
să poată trece linia de finiș!
Fiecare roată cu propria durere,
cu propria moarte!
Memoria mă ține trează și
sapă
în adâncul cuvintelor ce-mi
inundă urechile,
ca o mântuire a singurătăților
mute!
Și gura vorbește!
Doar cu El, cel ce a creat-o
din lutul răsărit în pacea
universului,
pe vremea când toți eram mai
sfinți,
mai liberi,
pe vremea când nu muream atât de
des,
noi...cei ce iubim!
Cutreieră-mă!
Mi-e carnea insulă pustie
ce așteaptă încleștarea
palmelor tale,
rătacite în naufragiul
dorințelor!
Cutreieră-mă, iubite!
Cutreieră-mi malul tâmplelor,
însetate de talpa piciorului
tău!
Odihnește-ți oboseala
oaselor în pântecul lianelor
mele, legănate în ochii
iubirii!
Soarbe-ți delta din însetarea
venelor mele!
Hrănește-te cu desfrâul
coastelor din
golful abandonărilor!
Și, când va fi prea mult,
aruncă-mă, iubite, aruncă-mă
în valul regăsirii.
Voi fi mereu catargul
viselor tale!
 sintagme literare Poesis

ADRIAN
că unele lucruri
sînt mai adevărate
cu cît ne îndepărtăm

IONA
mai mult de ele

alteori aceeași
„fericită întristare”
pare să semene
Cu fiecare întrebare și pentru că de obicei mai curînd cu
îmi amintesc sentimentul indus
încerc să cunosc mult mai puțin decît uit de lectura obsesivă
(prin cuprindere) nu-mi rămîne a unui poem de Trakl
ce m-ar putea face decît să mă reculeg
mie însumi cunoscut și apoi să meditez în care
„întunecata armonie
încerc să aflu adică să mă adun bîntuie sufletul”
dacă în mine mai subzistă de pe acolo
acel „ceva” care uneori pe unde am rătăcit iar nimicul – adică
îmi dă senzația „umbra lui Dumnezeu”
că exist în contratimp pe unde m-am risipit deconturînd lucrurile
cu trăirile – și implicit tot încercînd dintr-odată – parcă
muririle mele să modelez cumva înflorește
altfel intervalul
dacă nu cumva dintre mine și nimic
între mine și „altul”din mine dintre mine și nimeni Privesc în gol
s-a strîns deja toată neliniștea numit uneori viață
(peretele alb și gol)
acestei vieți
și asta înainte ca timpul în timp ce plictiseala
...în care de atîta falsă lumină
ce mărginește totul capătă consistența
„mi-e întuneric”
(chiar și pe sine) deșerului la amiază
în care întorcînd cuvintele să devină totuna
cu absența care într-adevăr
prin ele însele
se conține pe sine acum pot spune
tot sper – cu disperare
ca prezență că plictiseala
să cunosc ceea ce mă face
a ceea ce voi fi nu e altceva decît
mie însumi cunoscut
atunci cînd nimic un gol pentru
nu va mai fi o tot mai confuză
și asta – dacă se poate
conștiență
înaintea clipei iremediabile
...cînd nu se știe dacă Mi-am dat seama... pot spune
în mine a mai rămas
că nu are nimic
ceva de trăit motto: dintr-o reverie
ceva de murit ”Nimicul este umbra
lui Dumnezeu” sau
Într-adevăr Nicolas Gomez Davila
din acea senzație
pot spune că atîta timp Cu „fericită întristare” de „scufundare în sus”
cît îmi caut sensul mi-am dat seama
chiar am unul că iubim doar la care mă aștept
în măsura în care atunci cînd
cînt nu-l mai caut nu uităm ne-gîndindu-mă la nimic
intru într-un fel privesc în gol
de stază – sau ...peretele alb și gol
de suspendare între poate în măsura
în care ne re-amintim

3
 sintagme literare Poesis

ADRIAN Singura iarnă fuse pe-atunci

LĂZĂRESCU
… pe o singură bancă, 
rătăcind printre ramuri străvezii
de jur împrejurul așteptărilor noastre 
de zi cu zi.. 
(…) decât unul pe altul,
și mi-aduc aminte de ea.. 
dincolo de orice cuvânt
trecându-mi din când în când 
Dincolo de toate cuvintele lasate  despărțit pe veci, în silabe...
prin gând, precum un legământ 
prin marile carti ale lumii,
al singurelor lucruri care contează..
nu se mai poate descoperi cam nimic..  Simți?
Și tot aș mai vorbi.. 
nici cand au fost scrise, 
însă mi-e limba cusută.. răsfirată.. 
nici cine le-a scris.. dar - mai ales, mi-e timpul rece sub albul amiezilor
prin ceruri... și nici tu nu-mi mai vii..
este greu sa iti mai dai seama  târzii 
daca unul si cu unul au facut  peste care doar urmele tale mai
amintesc 
Totul dintr-o lovitură
intr-adevar vreodata doi, 
ori totul a fost ridicat la patrat  c-ai fost aici... 
Intâiul rău s-a născut dintr-ale noastre
poate dintr-un exces de sinceritate.  ... conturându-mă în forme de suflet, 
simțuri, 
Si totusi ce ne-am face  de parcă nimic nu ar mai fi rămas 
ca dintr-un lăcaș al oamenilor, 
fara acele lungi insiruiri de cuvinte  de la ultima noastră întâlnire,
ascuns în noi... și nu aveam pe cine să
care inconjoara pamantul  ... pe atunci, într-o primăvară 
acuzăm, 
precum un carusel viu colorat  ori toamnă timpurie, doamnă... 
căci și tu și eu purtam - deopotrivă 
al lucrurilor greu de inteles  sau nici nu mai știu când a fost 
povara poate primei și celei din urmă
pe alocuri.. și nici dacă ar mai avea vreun rost,
vinovății.. 
ferindu-mă sub tropotele de cai 
Și-adu-ți aminte că n-aveam prin
Și totuși împreună dezlănluiți în ropote și parcă-n
preajmă 
hohotele 
decât unelte de lovit, și-un spațiu fără
Știi? Noi doi vorbim aceeași limbă celor ce nu-și mai găsesc mersul
limite, 
într-o carte.. Suntem parcă despărțiți înainte 
parcă infinit, în care, ca unic cugetător 
doar în silabe și nu putem ajunge pe acest tărâm acoperit cu lucruri
- mi se părea atunci eternitatea 
unul la altul, decât dacă lumea sfinte, 
drept marele motiv al propriei
ne rostește împreună.. lăsate uneori din loc în loc, 
nemuriri.. 
E ca și cum ne-am ține de mână în chip de reverență eternelor 
Altceva nu puteam face, 
de-a lungul unui întreg zid aduceri aminte... 
decât să lovim, să ne jucăm cu pietrele 
văzut de departe, tocmai de pe Lună.. Ce ironie!.. de parcă n-ar trebui 
pe întinderea nesfârșită deja 
de acolo de unde Pământul ca iarna să fie
- de nisip, de sub tălpile noastre
e încă albastru, scăldat de jur rece - și mie... 
coborându-se și ridicându-se
împrejurul irisului tău și ție...
între Cer și Pământ..
- citindu-ne dintr-o carte,
în care nu ne-am putea înțelege

4
 sintagme literare Poesis

ANA
Să m-aștepți răbdător, pân la capăt de
Soartă,
Toată bolta-nstelată de plictis

ARDELEANU
numărând...
Să îmi lași un răboj pe un stâlp de la
poartă,
Ca să știu, dac-ajung, că te-ai stins
așteptând.
Ca două umbre rugăciuni mă fac să tremur...
Zguduită de cutremur, biata ființă mi-o Te iubesc egoist
În scenariul fără nume ne-nfruntăm ca contemplu.
două umbre “Te iubesc egoist, te iubesc posesiv
Degetele tale sumbre-mi răscolesc Inima, o Romă ruptă, pusă-n foc de-un Când de drag te sufoc, îmi eşti crimei
printre cutume. sadic Nero... motiv.
Evadat din ficțiune, te-ai schimbat Noi, eroi reduși la zero, doi iubiți cu fața Te iubesc debordant, nu cunosc
subit la față... suptă. limitări,
Arsă-n gânduri, mă îngheață fosta ta Dragostea-i o luptă vie, evadare din Îți sunt Vară în Ierni... Tu, potecă-ntre
promisiune. genune; mări.
Penitență? Pasiune? Oare ce am vrea să
Lacrimi vii, sclipind adamic, își curg fie? Te iubesc egoist, te iubesc absolut,
jarul în săruturi, Voluntară-n sclavii de mângâi şi sărut.
Ca un Tango între luturi, contopindu- Zidul mânăstirii noastre se dărâmă înc- În justiții cereşti, condamnând
ne vulcanic; odată; Anotimpuri,
Dârdâim ca două frunze, primele ce Într-o Lume-abandonată ne izbim, ca Îți sunt frunză, copac, Tu eroul din
mor în Toamnă... două umbre. mituri.
Ignorând ce Zei mă-ndeamnă, îți port
patima pe buze. Ca să știu, dac-ajung... Te iubesc egoist, mă adori plin de milă,
Lamă-n sufletul cald şi naiv, de copilă,
Ne găsește dimineața adormiți pe Zâna ta fără trup, crezul tău fără minte,
Drag Bărbat, îți dedic Poezia Iubirii
dușumele... Îți sunt zborul, Condor, Tu-mi eşti Cer
Deghizată-n Femeie, pentru tine mă
Rămășițe de manele activând încă o și sorginte.
scriu.
dramă; Mă așez înc-odat’ curmezișului firii,
În ibricul de aramă se coclesc două Te iubesc egoist, te iubesc ca nebuna
Când mă-ntorc dintre îngeri într-un
cafele, Îți iubesc eroismul precum norii,
cadru pustiu.
Patul răvășit de Iele într-un Vis pervers furtuna.
ne cheamă. Cum și notele seci îşi iubesc portativul,
Tu să-mi vii pe-nserat, hotărât, la
Îți sunt cânt, simfonie, mi-eşti Iubirii
fântână,
Vocile înjunghiate, tânguind doruri motivul.
Să îmi rupi printre uluci, din bujori, un
pierdute,
boboc... Te iubesc delirant, în galop nebunesc,
Ne aruncă pe redute... gemetele-s
Fantazând că se țin plânși, iubiții, de Într-un vis, în extaz, cai sălbatici
înfundate;
mână, strunesc.
Îmi muști buzele la sânge, să nu-mi țip
Să asculți cum se-oprește Timpul nostru Te iubesc egoist, până-n margini de
de zbor teroarea,
în loc. lume,
Amețită, în vâltoarea Dorului ce-n aer
plânge. Îți vreau Viața întreagă, să-ți fiu parte
Să-mi păstrezi un sărut înnodat în din nume!”
Prin pereții ca hârtia inspirăm batistă,
misionarii Printre lacrimi albastre și poeme de Dor. Aşa se-alinta un Înger, odată... total
Cu erotice scenarii, trezind moaștele și Când obrazu-mi mângâi, să nu-ntrebi de egoistă și nevinovată...
sfinții, ce-s tristă Dar din Rai a căzut... şi e numai o fată.
Iar prin gânduri, ca-ntr-un templu, Și să nu vezi, sub Ie, că am aripi, să zbor.

5
 sintagme literare
ANA
PODARU
Sonete
Mister
Mi-au crescut rădăcini din picioare,
s-au înfipt tot mai mult în pământ
auzeam sus, din ceruri, un cânt,
aveam trupul plăpând ca de floare.
Am privit cu un ochi spre apus,
sub o pleoapă-mi vorbea răsăritul
ca un clopot ce zguduie schitul,
un ecou de pe buze s-a dus.
Mi-au crescut o mie de braţe
agăţate de-un cer curcubeu,
m-am privit eram eu... eram eu
după umbre fugeam să m-agaţe,
nu ştiam că-mi cer plată pe cer:
un tribut, un cuvânt... ce mister.
Iubire ucigașă
Din grote guri... se-nalță lighioane,
Păsări cu cioc de fier lovesc în rană,
Suspinu-i cataplasmă de dojană,
În ochi sclipind luciri de lampioane.
Sărutul, of, sărutul... sapă-n carne...
Se răzvrătește-n mine-un val de sânge,
În piept e rege junghiul ce mă strânge,
Un chip de înger și-a pus solzi și coarne.
Cuvântul, el, cuvântul roi de fluturi
Când mă rudica-n slăvi, când mă
îngroapă,
Aceeași groapă adâncă-n mine sapă.
Ce-a fost iubirea?... ce vrea azi să fie!?
Un singur vers din sfânta poezie.
Căzut, ucis... azi mă declar învins.
Tablou abstract
primesc culori din ochiul cristalin
cu pensule de gene-mi fac tabloul
6
Poesis
coceni în sobă
și văd cartofi sub oala încinsă de pe
plită,
în palma mea-i cenușă și praful de
pirită,
Dar tot îmi este gândul la slană și la
tobă.
Măicuță, de departe tot mai
în zbor de pleoape s-a deschis hubloul aproape-mi ești,
pictez cu-n zâmbet cald și-un gest calin în mine-s focuri vii de candele și
stele,
din cioară am făcut un porumbel trimite-mi o mireasmă din florile
ce bine-i stă cu penele de soi cerești,
seninul l-am pictat pe vânt și ploi
simțindu-mă cu sufletul rebel din curcubeu culoare. Din ochi mai
curge mir,
mai vreau culori, un curcubeu pe ape tu cere-o picătură să-mi ung din
din bezna nopții mâine să fac zi tâmpla rece,
o, câte gânduri vin cu-n plug să sape prin pletele-ți cărunte simt cel mai
blând zefir.
voi puneți ramei ramuri de măslin
eu repictez pe pomul vieții frunza Fagure de fiere
dau lupului... un univers cervin
Pustiit e astăzi cerul de lumina feței
Cu biciul valului Tale,
Volbura-și întinde trupul peste
M-am săturat să strig de supărare, ochiul obosit,
M-am săturat s-alerg cu spini în talpă, Se aude-n depărtare glas de înger
Am să mă leg de strigătul din harpă răstignit,
Sau de lumina crucii din cărare Muntele de sticlă pare, iarba
fragedă și moale
Şi-am să mă vindec de durerea noastră
Iertându-mă de fiecare vină... A îngenuncheat la poale, râurile
Mă voi hrăni cu-ambrozie puţină, plâng domoale,
Cu biciul valului din mare-albastră. Urma pașilor de sfânt își trag seva
din pământ,
Te voi ierta şi-mi voi ierta destinul Au murit în mine solii, s-au jertfit
Ce cu ardoare eu l-am invocat pentru cuvânt,
Pe un tărâm de dragoste uitat Caii zguduiți de teamă-și rup
potcoavele pe cale.
Şi chiar de-ar fi să facem alt păcat
Tânjind după un gram de mângâiere Ramurile aplecate ceartă lumea de
Ne vom hrăni din cupa cu placere. păcate,
Mai trimite-n lume-o Maică sau pe
Măicuţă Fiul iertător,
De atâta ură, Doamne, și petalele-s
Nu știu de unde vine mirosul de pătate,
mâncare,
dar de privesc în urmă măicuță te Plouă cu cenușă, praf, plouă cu
zăresc suspin și fiere,
Și-n ochii mei mușcate îndată înfloresc Cu durere, cu pelin... fii cu noi
Slăbindu-mi legătura gândirilor îndurător
precare. Peste limba cea uscată pune fagure
de miere.
Te-aud cum rupi surcele, cum arzi
 sintagme literare Poesis

ANA
URMA
Selecție haiku: Urma Soarelui (Premiul frunzele roșii – târgul de toamnă –
Vintilă Horia, Festivalul Internațional încă fierbinte scrumul o camee cu perle
Titel Constantinescu, Ed. A XI-a, 2018) ultimului foc printre vechituri

pastel de toamnă – piesă într-un act – preș de vreme rea –

din nou între creioane mereu alte frunze la picioarele mele
unul fără vârf repetă căderea frunze fel de fel

soare-n asfințit – o bancă goală – aproape cântec –

împrumutînd lumina foșnind a despărțire foșnetul frunzelor
crizantemelor frunzele pe ram sub pașii noștri

strigăt în toamnă – ploaie de toamnă – arară frunza –

până și fibra chitarei recitind din clasici împresurându-mi geamul
răsun-a pustiu
cu-alte dioptrii lumina lunii

salcie la mal –
visând la fluturi –
mereu alte frunze
întunecă cerul îngropată în frunze
floarea târzie
doar patru file
mai țin calendrul –
și-un cui ruginit

unite de frunze
cărările noastre –
până la poartă

de-ajuns o frunză
să tulbure tot cerul –
salcie la mal

încă o toamnă –
de atâtea apusuri
slăbiți și ochii

seară de toamnă –
treierată de greieri
liniștea noastră

7
 sintagme literare
ANDREI
CAUCAR
Suzana undeva există o
viaţă frumoasă
aşteaptă să o aducem în noi
vreau să aud şi cuvintele tale
cât pot cuprinde le strâng pentru
drum
că nu ajunge numai poezia
merinde să trecem pustia
Lacrimile care mi-au ars faţa
s-au stins
cei dragi s-au ascuns în uitarea
pământului
norii care fumegau s-au târât peste
munte
crucea de pe umărul meu – nevăzută
pare mult mai uşoară acum
sau e dulceaţa înşelării
Vino să facem plinul unei
vieţi golite
atâta de limpede e viaţa mea de parcă
ieri m-am născut
va trebui să ocolim o vreme apoi
ajungem acasă
fără să punem sufletul
ştergător la intrare
Până la urmă eram atât de
aproape
că închideam pleoapele pe ochii
celuilalt
să nu strici ceva de bucurie – neştiind
câte lupte zadarnice voi da – Suzana
până la porţile sufletului tău
alerg către o cantină în care
nu te vei sătura niciodată
8
Și strugurii mei neculeşi
rămân
tu te dai la cuvinte ca la femei
intri în crâşma lor de parcă eşti acasă
de ce nu te zideşti pe dinlăuntru
de ce dai totul afară – în ceaţă
şi nucile cad cu iz de lemn de sicriu
unde ai văzut tu astfel de lume
unde nefericirea s-o petreci fericit
Tu ştii mai bine luciul
acestei rostuiri
nu mi-e teamă de potopul verbelor
pe care nu le cunosc
nici de tinereţea târzie
nici de ochii ferestrelor
nici de mine măcar cu rele umbriri
dar au fost aprinse două lumânări
care ard mult prea aproape una de
alta
Sunt gata să pierd totul sau
să câştig nimicul
zădărnicie – mâna e goală
unde-i pumnul de aur
dragostea cu amintirile ei ciudate mai
bântuie
nu ai ce pierde nici a câştiga
totul sau nimic – nu există
uneori două suflete se topesc
unul în altul într-o
flacără albastră nevăzută
Mâna ei peste mine – face
cât un dans
nu poţi iubi femeia pe care o cunoşti
cu o străină e altfel – e totul pe nou
chiar dacă strânge jugul iubirii
zâmbeşte cuvinte atât de frumos
că ţi-ai da toată votca pentru ele
Poesis
priveşte depărtarea altfel – împreună
sub plapuma norilor e bine
mâinile noastre învaţă timid să
vorbească
Într-o zi fluier şi plec fără
gară
într-un imperiu mic – ne înţelegem
greu
nu vrea niciunul să dea înapoi
tezaurul furat de amândoi
mai bine să-l tăiem bucată cu bucată
să nu mai poţi lipi o tăietură
să nu schimbăm măcar
dragostea pe ură – niciodată
Vrei să te prefaci în ce ai
fost
stai sfântă şi ascultă
cum se întinde covorul de paşi sub
fereastră
cum respiră fiecare cuvânt fără mamă
stai sfântă şi priveşte
amărăciunea serii
mai lasă-mă câteva zile fără tine
să te prefaci în străină
n-o să-ţi mai aminteşti nimic
Ai devenit frumoasă până la
uitare
sapi planuri de retragere în depărtare
devii mai nesigură ca o punte ameţită
peste un râu învolburat
iubire vitregă iar te întorci te-am
dezgropat
din liniştea hârtiei
am suferit până au apărut stigmatele
unui zâmbet absurd
A început să iasă
singurătatea din pereţi
ca ochii sfinţilor din zidul bisericii
dragostea se pregătea de înviere
şi n-ai crezut-o – acum nici doctoriţa
nici
cele mai frumoase ceaiuri nu pot
Dumnezeu nu împrumută de două ori
dacă pierzi te uiţi zadarnic în cer
 sintagme literare
ANGI MELANIA
CRISTEA
Refresh memory
inspiră!/viața este lejeră atâta timp
cât îți poți da examenul de titularizare
pe viață/
în pavilionul bolnavilor care fac
citostatice
este o modă să decorezi pereții cu
stickere feng shui
printre lipotimii și refresh memory
aceștia evadează în liniște pe banda
timpului
nu sunt bani pentru zile adevărate/
sunt mulți bani pentru vieți artificiale
iar în ministere există doar oamenii
din acte
doar ei pot fi tratați de tentația morții
de seducția unui timp abolit
a unui spațiu cu mii de guri pe unde
poți intra și ieși mai viu
cu condiția să ai abonament să circuli
prin tine însuți
prin organele tale/virusat de absolut/
tandru cu neputințele sau umilințele
omului simplu
surâd pământului bolilor adevărate
care ne fortifică
apoi inspir aerul tare al încă unui
Cernobîl deși port în buzunar gena
unui cancer viu
care explorează orașul unde nu stau
eu//
pavilonul celor care #faccitostatice
și modelez la nesfârșit pâinea nopților
valpurgice
Ginseng
pe vremea industrializării masive tata
străbătea orașul până
la fabrica cu hale imense unde
demonta orice mașinărie/
era eroul zilelor cenușii când mama
lucra în schimbul trei/
știa pe de rost mecanismul pieselor
pline de ulei de motor
și venea cu geanta zdrențuită
burdușită de eugenii
până într-o zi plină de turbulențe și de
șomaj
atunci s-a prăbușit de la peste 10
metri
de pe rampa precară unde dădea cu
barosul
și toate lumile lui balansau
//mama lua pâinea fierbinte cu
mâinile goale
o arunca în lăzi sordide și își bandaja
buricele degetelor
cu care părea a cânta la un pian
imaginar
al cărui capac s-a închis cu zgomot
peste furia mamei ce a împletit păpuși
de porumb toată copilăria
încă resimt lungile așteptări de la
fereastre de bloc cenușiu
din zilele acelea când părinții mei
lucrau pe șantier
cărau cu roaba cărți veștejite și
dormeau în cabana învăluită de viroze
rebele
tata azi este plecat în pelerinaj/mama
Poesis
a învățat meniul azilului
iar eu strâng firele albe la ceafă
nu mai aștept binecuvântarea sau
blestemul
continui să viețuiasc cu acest vacuum
fără xanax / rădăcină de ginseng
Peturi
din trecut vin imaginile și mirosurile
piața mare cu legume pe trotuar
Craiova aceea sordidă
în care trăiai dupa niște ritualuri
bine implementate
cu vecini masochiști care întindeau
rufe
la ferestre
și apăsau pe stingător ori de câte ori
suna la interfon un creditor
pe atunci trenul accelerat urca în
mintea mea
până în acel București edenic
unde paiațele de politicieni făceau față
fluxului monetar
aici se vindeau oameni de-a dreptul
iar pe trotuar vedeai doar urmele
afișelor electorale
însă în acest paradis fiscal mă
simțeam
împlinită
departe de orașul lasciv al Craiovei
întinsă pe tarabe la pagina 1 cu toate
organele la vedere
/ochi picioare plămâni/ așezate
temeinic
între munții de tuș
al căror scris va înroși palmele umede
ale zilierilor
de la AFI Center
încă simt mila aceea imensă pentru
orbii surzii și impotenții orașului
ei se multiplicau la secundă eu
muream
sufocată de noxe
într-un Cișmigiu încă viu
între blocuri de beton și miliardari de
carton
lângă ghenele roz #peturiartistice
9
 sintagme literare
ARMINA FLAVIA
ADAM
Colaps
în toate zilele în care
mi-am dorit să nu mor,
ar fi trebuit să trăiesc.
să nu mai știu de sunt piatră ori iarbă,
să cad, să mă-nalț,
să construiesc oameni vii din nimic.
am trecut pe aici:
de-acum, moartea și viața
sunt atât de aproape,
încât corpurile lor se lipesc.
atât de fierbinți,
încât nu mai e nevoie de mine.
atât de subțiri, încât o atingere simplă
le poate șterge cu totul.
Întoarcere
cu cât scriu mai mult
cu atât mă apropii de moarte –
poezia mea e un cântec,
un craniu proaspăt vopsit,
cu cât scriu mai mult,
cu atât groapa mea se-adâncește –
dacă m-aplec,
pot auzi un plâns de copil,
lumina scuturându-se lin
peste acest final de poem,
pe care-oricum mi-l va smulge
o rafală de vânt.
Respirație
pentru toate nopțile
în care am plâns,
pentru toate nopțile-n care
corpul meu s-a făcut buncăr.
pentru toate nopțile-n care
am fugit de iubire
ca de un lucru negru, acid,
găunos.
10
pentru puiul de vultur
împins mișelește din cuib,
pentru brândușe,
pentru iarna ce va urma.
pentru tine înghit
aceste rânduri amare,
în timp ce respirația rece,
mai albă decât un fulg,
mi se oprește.
Ionizare
dincolo de tine
o singurătate acerbă,
suporturi, agrafe metalice
în cădere,
orașe de toate culorile,
mașini, avioane și bărci,
vagoane în care se-nghesuie
omenirea,
dimineața,
miracolul ninsorii de azi,
un înger de plastilină,
mâinile lui salvatoare și calde,
tu, deasupra acestor nimicuri,
savurând tăcut o înghețată de mentă,
un aer tânăr, intens ionizat,
a cărui structură se schimbă
de la o oră la alta.
Flexibil
când noaptea se-ntinde
de-a lungul camerei roșii,
ochii noștri încep să-și vorbească:
mii și mii de semne rotunde,
margini zimțate din care a mușcat
cineva.
o ordine oarecare a aerului,
a lucrurilor,
a porilor din pereți.
Poesis
când noaptea se-ntinde
de-a lungul camerei roșii,
încăperea devine
un abdomen pătrat și flexibil,
în interiorul căruia
umbrelor noastre le e imposibil
să se atingă.
Lampioane
într-o dimineață-ți voi scrie: eu plec.
pentru că nu știu cum altfel să-ți spun.
pentru că nu știu cum altfel să-ți cer
ceea ce mi se cuvine din naștere.
pentru că, înainte de toate, durerea e
bine
să fie trăită. să tragi de ea până când
devine o sfoară, o capcană de prins
întunericul. știi ce zic? e ca în seara aia
când ne plimbam pe faleză
și luna s-a înroșit dintr-o dată
și sute de lampioane s-au înălțat
simultan
în timp ce corpul meu mic intra în
pământ.
Semințe de mei
tot mai rar simt nevoia să văd
fotografia în care 
încă mai părem fericiți:
două pahare cu piciorul înalt, 
cotul meu gol
la jumătatea unui cadru perfect.
liniștea aceea curbată şi blândă,
din 14 noiembrie, seara.
frig mult, cât să-l întorci cu lopata,
cât să te-ntrebi dacă merită osteneala.
pustietate. şi zvonuri. şi praf.
nimic de făcut, nimic de salvat.
trec  cu vederea bezna prelinsă-n pereți.
o aud: senzația e ca şi cum
aş fi pe un pat de spital
şi cineva ar trânti simultan toate uşile.
mă retrag, hrănesc papagalul. 
semințe mărunte de mei se prăbuşesc
într-un esofag invizibil.
o ciupitură şi-obrazul devine
armă de foc. 
jur: vietatea asta nu mă iubește.
e de-nțeles. şi ei
i se face dor uneori
de tenişii tăi cu şireturi albastre. 
 sintagme literare Poesis

CARMEN 7.
strângem în pumni țărâna zilelor rămase

SECERE
și ni se pare că visăm 
în somn toată lumea plânge 

și ce frumos ne mai jucăm cu moartea 

1. din pământ creștea o cruce  în cazemata noastră 
umbra mă acoperea  de zăpadă
nu tot trecutul încape 
în banca amintirilor 
îngerul meu era alb  8.
ca varul
unele lucruri se strecoară 
cobor desculță în stradă 
într-o valiză de mână  4. mimând o nebunie 
cu tălpile ude 
coletul fără expeditor  e ceață prin gânduri 
călătoria clandestină  oare cum o fi să ne întâlnim  când mărețe ziduri cad 
strada cu număr impar  unul în celălalt  femeile se roagă 
și numele tău  fără prea multe întrebări  și ploile descompun 
toate drumurile înapoi 
voi arunca totul în aer  astăzi vreau să visez până la capăt  ca-n nostalgia lui tarkovski 
îmi spun râzând chiar dacă  iar tu să nu te superi 
port mereu în buzunar  că ți-am furat cântecul
mereu se va găsi cineva 
o cutie cu chibrituri să aprindă roma 
5. în numele iubirii
2. drumul era îngust 
auzeam cântecul copilăriei 
9.
mă țineai de mână  puteam chiar să miros 
de parcă m-ai fi atins laptele proaspăt din cana de lut  se înnoptează devreme în mine
pentru prima dată  și să-ți simt mâna dreaptă  lumina zăbovește la marginea pădurii
învățându-mă caligrafia vieții  doar lupii trec prin poezie fără să-i
câțiva surferi  oprească nimeni
făceau semne de vreme rea  mi s-a scufundat lumea 
vedeam imaginile deformate  când ai tras ușa după tine  linge-mi rănile dacă tot ai rămas
și n-am simțit dinții acelei  nu înainte să-mi arunci 
remușcări  un colac de salvare  10.
pe calea ferată 
cadoul tău de nuntă până și iarna întârzie 
îmi îngropasem sufletul de viu 
fără să-mi dau seama 
6. spune-mi că ți-e dor să mă bei
cât de singură eram  ești acolo unde ceasurile  lângă fântână într-o duminică 
în mijlocul oceanului  nu se mai întorc  fără legi și cuburi 
în iarna asta decadentă 
nu m-a mai văzut nimeni  coboară-mă din metaforă  cearcănul din care ți-ai domolit setea 
de-atunci mă doare
astăzi nu cumpăr culori 
3. adoarme-ți vulpile  rămâi până la capăt 
fă întuneric și ghicește-mă 
în trenul cu aburi
îmi tăiasem părul  umbra mea are contur de cretă
să pot urca într-o icoană  soarele minte

11
 sintagme literare
CONSTANTIN
STANCU
Plâns cu oasele
Trupul este bun conducător de
veşnicie,
din această pricină niciun os nu se
frânge,
doar rana din suflet e prezentă.
Curge sângele sufletului,
pătează patul, covorul, pereţii,
este un egoism veşnic în fiecare om
care va muri și n-a iertat.
Există şi un timp perfect în care ora
exactă nu este o iluzie,
e chiar celula din care te-ai dezvoltat
prin divizare şi plâns cu oasele…
Pluta Meduzei
Poetul lasă poemul să navigheze în
contra curentului,
ca peştii spre izvoare,
Internetul este un mare ocean care
trebuie străbătut,
toţi ştiu că-l traversează, simt asta, se
bucură în plină mişcare,
nu este niciun port, doar poeme în
mişcare.
Prietenii, barbarii, cărătorii de bagaje,
văzătorii comentează poemul,
parcă ar fi al lor, pun idei, gânduri,
sensuri cu piper,
admiră sexul poemului, ori abstinenţa
metaforei,
el creşte, devine Pluta Meduzei...
Undeva, poetul suferă de sete,
priveşte apa amară şi sărată,
12
poemul nu-i mai aparţine, nu aparţine
nimănui,
este unul fără autor, traversează totul,
nimicul, netimpul...
Colinda verii
În cele doua dimensiuni din oglindă
ne-mbrăţişam,
sărutul nostru făcea să plesnească
secunda
în mii de bucăţi tăioase, flămânde,
la picioarele vrabiei, ca seminţe de
argint...
În cele doua dimensiuni ne năşteam,
ne iubeam, uneori muream cu
zâmbetul pe buze,
pregătiţi să trecem în cea de-a treia
dimensiune,
ca zborul albastru al înţelepţilor
prefăcuţi în vulturi...
Doar muntele, încărcat de zăpezi şi
inimi de lupoaice,
izbucnea-n cele trei dimensiuni,
ca o veche şi uitată colindă a verii...
În ceasul Gării de Nord
Secunda purtată de fecioare pe
pleoape,
timp ivit sub gheara panterei, timp
zburând pe fereastra, intrând pe sub
uşă,
aceasta este eternitatea - dansează cu
firul de iarba care inventează vântul
dimineţii...
Există puţină veşnicie pe tricoul
fotbalistului,
exista eternitate în tratatele de pace,
Poesis
exista efemer în ceasul Gării de Nord,
exista ora exactă în braţele caracatiţei?
Rămâi în afara timpurilor,
poate schimbi timpul tău pe timpul
Lui...
...un troc cinstit la marginea
vremurilor,
cronometrând secunde reci pe marile
bulevarde invadate de absenți...
Polițist în intersecție
Între camioane şi balerine poliţistul
croşetează strada cu demnitate
Un câine aleargă printr-un lup,
apari tu cu o elice în dreptul sânului
stâng,
se apropie noaptea asfaltului,
bicicliştii îşi antrenează soneriile de
clorofilă,
e o parcare intimă pentru câinii de
împrumut,
undeva pe dreapta, lângă dantela
poliţistului ...
Morții visau
Morţii sub pământ mai mureau, mai
visau,
aveau oase de fosfor, umbrele
lor luminau anotimpul în patru
dimensiuni.
Peste morminte cădeau tot mai des
sufletele, ardeau iarba uscată,
crucea, cuvintele de pe cruce, pasărea
de pe cruce, întunericul...
...iarba răsărea în urma arsurii, tot mai
verde,
greierii chemau veacul, manuscrisele
vechi, vulturul,
iarba plutea verde-n uitarea soldaților
aflați la datorie între un imperiu și
altul...
 sintagme literare
DAN
CĂLIN
Colorizare
Roșul poate împleti. Cu galben. Un gând.
Obscur. Te privește. Ce faci. Mai departe.
În albastru. Se scufundă. Straturi inutile.
Înecul salvează. Verde. Timpuriu. Pe
brațe. Metalice. Armonii. Înglobează.
Violet perfect. Doar. În tangouri.
Instinctive. Mai poate fi. Rubiniu curat.
Pe lumină sastisită. Ce nu plutește.
Vegetează. Portocaliu. Nu prinde rod.
Sonor
Freamătul vâslei. Nu ajunge. La mal. Se
vindecă. De răni. De pământ. Se lipește.
Cu valuri. Întregi. Se rarefiază. În arpegii.
Întremând simfonia. Doar naște. Creația. Înlăuntru
Nu-i aparține. Culorile sunt vinovate. De
trufia toamnei.
Abandon pe furiș
Nu știu că sunt. Alăptați. Cu sângele
norilor. Sacrificați. În somn. Cei care
golesc. Carcase. De miez. Pentru a nu se
arăta. Construiesc. Chilii laice. Pe furiș.
Părinții i-au părăsit. Fiind acolo. Blestem. părintelui. Pe catafalcuri. Unde este.
Râvnit mecanic. Prea puțini asceți. Prea Sacrificată. Iubirea. Vina. Se scaldă în
multe cuvinte.
Certitudini aparente
Lumina nu acceptă. Umbrele. Se
așează. În straturi. Pe asfalt. Și ziduri.
Înrădăcinându-se. Îngroapă. Conturul.
Respiră. Clipe obligate la nemișcare.
Chiar dacă par. Libere. Să urmeze. Un
destin ales. Nu. Crede. În întuneric. Totul
poate fi oprit.
Poesis
Beatitudine
Pâinea se frământă. Cu flori uscate. În
cărți. Se dospește. În oameni. Cu miez.
Se coace. Încet. Așa. Se hrănește.
Lumina. Părăsită. În vetre pipernicite.
Casele sunt locuite.
Învață să renaști Nerăbdare
Cuvintele reverberează. Emoții. În Bătrân. Timpul nu mai crește. Mirări.
oameni. De sticlă. Ne vedem. Acasă. Așteptări. Nu-i bântuie coliba. Doar.
După ce marea. Îți va smulge. Fuiorul În sobă. Arde. Noroc. De muritor.
patimilor. De la piept. Trebuie. Să Își încălzește foamea de sfârșit. Ce
îl oprește. De la sinucidere. Timpul
plutești. Pentru a alunga. Dorul de țărm.
așteaptă ahtiat. Scânteia. Din urmă.
Abandonul este calea. Scufundarea.
Recompensa.
Copiii cerului
Denaturare
Trebuie să creștem. Înalți. Foarte
Vuietul apusului se prelinge. Pe creste. înalți. Cerul. Poate fi hrănit. Din
palmă. Cu picioarele goale. Copiii
Se sparge. La mal. În milioane de
sunt nemuritori. Coastele pământului.
pescăruși. Scântei divine. Desprinse. Din
Timpul. Nu are autoritate. Să ignori.
întreg. Nu marea urzește. Legende. Noi.
Înseamnă să exilezi.
Răstălmăcim. Absolut.
Trecutul viitor
Să stropim aripile. Cu lumină. Să
Încăperi rotunde. Cheamă colțurile.
ne rugăm. Vioriul. Să se închidă. În
Din cei cu mintea rătăcită. În filosofie. noi. Aici. Umbrele sunt enorme. Dar
Strigătele se aud. De afară. Liniștea. Nu.
Se irosește. În lumină. Nu arde. Sclipiri.
nătângi. Chiar. Dacă berzele nu s-au
întors. Poți retrăi. Un viitor. Pe care ți-l
În zadar. Este vocală. Înlăuntru. amintești. Dar nu. Îți este permis. Să
reinventezi. Trecutul.
Perfecțiune exterioară
Confuzie
Case părăsite. Dor acut. Ca priveghiul
Marginea fustei. Delimitează reveria.
De realitate. Dezamăgirile. De
oameni. Perfect. Lustruiți. Cu plăcere așteptări. Creația. De mundan. Nici o
demonică. Nici luna nu are o putere. altă graniță. Nu e. Mai adâncă. Nici o
Atât de sălbatică. emoție. Mai abruptă. Nici o râpă. Mai
violentă. Dorința nu e dragoste.
Aproape viu
Smerenie
De pe culmi. Încă mai coboară. Umbrele.
Zi și noapte caută. Copiii. Le ademenesc Remușcările pomului. Pentru fructele
cu strămoși. Fără ele. Zborul. Va fi o sale. Râvnirea împăcării. În orașe.
amintire. Uitată. Pervertirea umbrelor. Mari. Cuvinte schimonosite. Pentru
Este o realitate falsificată. Imposibil de oameni strâmbi. Nu așa. Se întoarce
realizat. obrazul. Fitilul durerii de sine. Se
aprinde. Cu drag.
13
 sintagme literare
DAN
ROTARU
Sonetul morții din iubire
Ca-ntr-un blestem ce astăzi te atinge,
iubirea nu-ți mai este cum a fost:
deși pe-al tău ți-l știe pe de rost,
ți-e trupul meu o umbră pe meninge.
Te doare rochia când te împresoară,
secundele se-mpart în săptămâni,
și luna îți apune între sâni,
ca-un trandafir ce-n toamnă stă să
moară.
Să nu mă chemi, că o să-ți mor în gură,
ca o sămânță într-o arătură,
secând de arșiță, crăpând de ger,
ci ia-mă-n gând și-aruncă-mă în cer,
ca să-mi răscumpăr vechea mea
făptură,
din care curg oceane de mister!
Sonetul supremei averi
Ce-o fi, o fi, iubirile-s promise,
egal le împărțim la amândoi,
în gând ne suntem, reciproc, altoi,
iar noaptea facem schimb de somn și
vise!
Pentru-amândoi, norocul dă-l cu zarul,
te țin de mână când l-arunci, atât,
apoi ne vom iubi, vedea-vom cât
și până unde-o să ne țină harul.
Iubirea ta-i în mare-ntârziere,
amestec-o cu-a mea, că altfel piere,
oprește-o într-o vârstă de mijloc,
fi-mi fum atât cât eu ți-s ție foc,
căci ea îți este singura avere
din care-ai dat și n-a scăzut deloc!
Sonetul cântecului trupului
Ce-ascunde trupul tău, căci când te
treier
pe pat, se-aude-ncet cum carnea-ți
cântă,
iar casa ta-i o sihăstrie sfântă,
14
în care seara-oficiază-un greier?
O să mă-ntorc cu pasul rar și drag,
voi bate cu privirea în fereastră
și, bâjbâind prin florile din glastră,
îngenunchind, îți voi cădea în prag.
A ruginit și scârțâie și timpul,
când noaptea cu lumina face schimbul,
și pârâie și puntea dintre ani,
ca-un strâmt bocanc pe-o labă de
răcani.
Vin mai târziu, că-amișun anotimpul,
cum o albină-o floare de castani!
Sonetul iubirii-trăznet
Ce-ar fi să ne iubim la întâmplare,
de la Adio înspre început
sau de la despărțire spre sărut,
ca spre obârșie-un râu, de la vărsare!
Poți în izvoare să despici o undă?
Să tai milenii-n anotimpuri, știi?
Când de iubire anii ți-s pustii,
ca-un secol, mai la preț e o secundă!
Dacă mă simt în tine ca-n deșert,
Morgană Fată dacă mi-ești, te iert
și îmi croiesc în tine defilee
pe unde intră îngeru--n femeie.
La loc du-ți inima, că nu te cert:
în trăznet, tunet ți-s, tu mi-ești
scânteie!
Sonetul zorelelor din zori
Ce simte iedera când sângerează
și casei i se plânge pe pereți,
nu știu, dar mai e noapte să mă-nveți:
nu te trezi, iubindu-mă, visează!!
Privind cum urcă valul de zorele
pe malul casei tale, pân-la geam,
cu ochii celuilalt, pe rând, plângeam,
ștergându-ne de soare, cu perdele.
De nu-ți ajunge visul să m-anunți,
că-ntre pământ și cer voi pune punți,
ca veacul din această săptămână
să-l colindăm ținându-ne de mână,
ca doi copii cu pași domoli, cărunți,
ce vor ca urmele să le rămână!..
Poesis
Sonetul visării
Iubirii mele nu-i știu seminții
care să și-o revendice în mine,
că numai ea în viață azi mă ține
ca-n cea mai rară dintre fantezii.
Dă-mi nopți cu împrumut să te visez,
că altfel multe vise-o să rămână
izvoare astupate-ntr-o fântână,
și viața, o clepsidră fără miez!
Mă-nvață toamnei să-i adulmec
bruma,
nu mă iubi să-ți faci iubirii suma!
Dacă mă-ajuți să fac din mâine ieri,
te-oi întrupa doar după mângâieri,
și-apoi, sub noi, pe-același pat de-
acuma,
vor pâlpâi dogori târzii de veri!
Sonetul esențelor
Femeia mea, fă-mi sângelui un schimb
și inimii-mi bătăile-i repară,
că azi, din piept, îmi dă pe dinafară
și, sângerând, mi-alunecă prin trup!
Cutreierând iar prin oglinzi hai-hui,
simt că argintul chipul ni-l topește
și ne descântă cum se nimerește,
uimind pe fiecare-n legea lui.
Trăind prea scump , iubind mai pe
nimic,
din inimă să-mi faci un alambic,
în care, din petale de zambilă,
de le distili, un antidot de milă,
să faci, și când vei bea din el un pic,
nu-ți va mai fi în cer vreo stea ostilă...
Sonetul otavei de lumină
De mângâieri, mi-s palmele-obosite
de-atâta mlădiere pe curburi,
căci tu mi-ești astăzi una din făpturi
de-un timp iubite pe nepregătite.
Din cer, când norii nu mai știu să
plouă,
ne răsplătește toamna cu zăpezi.
Mă simți în preajma ta, dar nu mă
vezi:
ca-un orb, te gust cu mâinile-
amândouă.
Iubește-mă fără-un sărut zăbavă,
când ceru-i plin de stele, ca de pleavă,
ca și când Dumnezeu l-ar treiera
strângând lumina din moșia sa,
și-n locu-i, pentru noi ar semăna
divinele iubiri de sclav și sclavă ...
 sintagme literare Poesis

DUMITRU
Zadarnic sunt înrudiţi cu soarele. Se
spune
că sunt căzuţi din cer, ca sufletele
artiştilor,

VELEA că disperaţi, de pe prima faleză ivită,

se-aruncă-n apă, confundând marea
cu cerul.

Strofe pe pagina bătrână a

Tragere în sus Şoarecii căzuţi din cer Cărţii
Aici îţi este locuinţa cu şapte încăperi Soarele aleargă pe linia orizontului, Pentru Daimonul Odette
mobile, ca un paznic, de jur împrejurul
aşezate una peste alta, de-a lungul unei şoarecilor – I
vieţi. fire de borangic sunt ţesute de la el Ea visează.
până la ei,
s-a încurcat în barba lui Dumnezeu,
Ferestrele sunt săpate în pereţii laterali, o strălucitoare pânză de zăpadă.
în clipa în care trecea prin nori
de jur-împrejur, spre cele patru părţi
cu nava Lufthansei.
ale lumii; Când soarele se-acoperă cu ea
e semn că şoarecii trebuie să facă la
numai uşile sunt strâmte deschizători fel, II
de jos în sus, niciuna în dreptul dacă nu vor să devină gheaţă sau Sub povara polenului albina este
celeilalte. hrană floarea însăşi.
gurilor nesăţioase înmulţite din umbră. Fagurele de miere se prelinge-n cuvinte
Deasupra locuinţei se află oglinda pe pagina bătrână a Cărţii.
mişcătoare, Vântul sporeşte cu cât noaptea se-
apele ei ţi le aminteşti, ca prin vis, din ndeasă; III
prima încăpere. şoarecii se trag sub pânza cea albă, Ea a trecut prin apa mărilor şi oceanelor
în galerii de gheaţă şi pământ, şi se cu lacrimile pe faţă. De pe piramidă
Ai ajuns în a şaptea, îţi sapi numele în zbat a privit sacrificiul soarelui
mijloc, precum sângele prin arterele omului. în marea de sânge.
pe pardoseala de piatră, şi uşor te aşezi
peste el. Vulpile pândesc, scormonesc şi îi IV
înfulecă, Vântul s-a stârnit în jurul ei,
Ridici privirea spre oglindă, dar în chiar bufniţa cu puii săi – o mie de i-a arămit trupul dintr-o suflare;
spărtura de sus şoareci din miezul focului au ţâşnit apele
distingi cuvintele: Ucide viul, ca să învie sunt prea puţini pentru o guşă de pui! la mişcarea pleoapelor ei.
mortul! Pe deasupra nepăsător calcă boii
mascaţi. V
Începe cazna cea mare: cu răsufletul, Se spune că cerul este o metaforă
cât ţi-a rămas, Când soarele, ca după-un vis, se ridică a ochiului ei, că lumina n-are pleoapă
să mişti încăperile, ca uşile să fie pe- din zăpadă, decât viaţa ei.
acelaşi fir, firele de borangic se fac de lacrimi şi Acum, dată în lături.
umplu galeriile disperaţilor şoareci.
să plimbi oglinda pe deasupra ultimului Fericirea VI
rost, nu vine niciodată neînsoţită de Dacă în plină noapte
ca şi cum cineva ar vrea să vadă dacă se moarte.
ea deschide uşa locuinţei
mai abureşte.
e semn că lângă tine, într-un ungher,
Şoarecii ies. Aceleaşi guri hulpave îi
se odihneşte Dumnezeu.
Pentru o clipă, îţi vezi chipul în oglindă; aşteaptă.
într-o clipă, simţi o tragere în sus, ca o Într-un singur rost de gheaţă sau
absorbţie – piatră VII
s-ar ascunde o mie. Pentru ei nu-i loc El o visează –
şi lumina oglinzii cade pe numele peste niciunde: altfel, păsările nu ar zbura,
care, nici în pământ, nici pe zăpada de vântul nu ar trece printre nori
obosit, te întinseseşi cu o clipă mai deasupra. şi cuvântul nu s-ar opri
înainte. pe pagina bătrână a Cărţii.

15
 sintagme literare Poesis

GINA Într-o joi

ultima oară te-am mințit într-o joi

ZAHARIA
Până la ziuă
te știu la fereastra mea
ești acolo
noaptea te acoperă cu marama lunii
mă privești cum cos la gherghef
dragostea
apoi o așez într-un leagăn de multe ori
am tors gânduri
mă joc cu singurătatea
eu îi fac zestre
ea îmi spune că mă trimite în lume s-o
vând
mă înțep cu un crez argintiu
pe linia destinului firele sunt drepte
dar cos mai departe nu vreau să știi că
mă doare
sângele meu umple pânza de nori
în pumn am râuri de ieri de azi și mai
am câteva șoapte
scăpate din inimă
vezi
așa vei învăța și tu să coși dorul
poate îl vei înhama la carul stelar eu nu
mă tem de comete
atât de multe sălbăticii sunt în liniștea
mea
că fiecare val mă învață să înot
până la ziua
Peste zeci de ani
ce drept aveam eu să culeg fragii aceia
din fotografie
aroma lor îmi aducea aminte de cămașa
ta
zdențuită de parfumul iubirii
în mâinile mele nu s-ar fi copt niciodată
zadarnic am pregătit culori pârguite
se făcea prea repede amiază iar soarele
își răsucea gâtul
într-un veșnic bun rămas
am auzit că se vând coșuri împletite cu
drag
târgul e plin de ele dar nu toate rezistă
peste zeci de ani
într-o zi am găsit un iepure împușcat
în inimă
de un vânător de suveniruri
se oglindea într-o fântână
lângă el timpul aruncase
un ban ruginit
acum mă mai întreb de ce dulceața
mea
e amară
la masa care te așteaptă cu o lingură
de lemn
și un roi de albine
geloase
pe tabloul cu fragii necopți
În mijlocul oceanului
erai pe o insulă de sare supraviețuiseși
șase zile
a șaptea ai prins o mulțime de pești
dar le-ai dat drumul în apă
și ai pus totul în cârca refluxului
zadarnic întindeai brațele palmele tale
spintecau foamea
buzele tale sărutau aerul
te mințeai că ai masa plină
și te rugai să adormi într-o barcă de
salvare
să nu crezi că nu te-am văzut
peștii aceia m-au hrănit ani întregi
singurii solzi pe care i-am păstrat ți
i-am așternut în cale
de atunci locuiesc la câteva mile de
dragoste
și amândoi
în mijlocul oceanului
ți-am spus că-s bastardul
pe care dragostea nu l-a recunoscut în
nicio fotografie
seară de seară arunc cu stele în copaci
să alung privighetorile
doar una mi-a scăpat
își făcuse cuib lângă soare
ți-am povestit despre ea într-un iunie
pe la prânz
multă vreme am zăcut după un lan de
culori
dar eu nu ucid păsări cântătoare
le aduc pe portativul meu
și îngenunchez
în cel mai înalt tril
Nu mă aștepta
astăzi mă voi opri sub salcâmi
voi înnopta acolo odată cu iarba din
cântec de greieri
patul meu din raze de lună se va întinde
ca un curcubeu la pețit
nici foame nu-mi este
ultima oară am adunat comori de suflet
pentru masa aceea goală
și nu mă sperie șuieratul șarpelui din
spatele zilei
îmi spun rugăciunea și cânt
voi intra în somnul tău ca un soldat gelos
pe floarea
din părul iubitei
îți voi deschide descifra codul inimii și voi
hoinări cât e noaptea de mare
pantofii mei vor lăsa urme peste tot
cu bucuria unui oaspete pierdut într-un
pahar de vin
mă răsucesc într-o chemare și atât
după mine un roi de gânduri se întrec
cu foșnetul căprioarelor
prin pădurile virgine
atinse de grindină

16
 sintagme literare Poesis

ILEANA-ADRIANA
fusta plină de noroi
la 8 și 16 minute
sistemul nervos enteric

CHIDU
se-nstăpânea
doar ne sărutam
eu
și
oamenii transparenți
am stins lumina din bucătărie mama adună zilele moarte
păpușile au adormit plângând încetișor absențele
îți poruncesc să intri înapoi, spaimă umilințele își va plimba indiferentă cântecele
ciudată întrebările pe străzi obscure
să sari peste prinții transformați ignorările cu timpul conjugat la un prezent
în mări și țări murăturile
continuu
prăjiturile
peste platoul de munte cu puii de mierlă strânși întrun
reclamele la tigăi indestructibile
unde au fugit cearceaf
hainele murdare
șoriceii de pluș unghiile tăiate ale copiilor cu fetițe translucide hoinărind prin
rochițele din mătase roz din alte lumi oraș
catifeaua cu guler de dantelă din alte străzi pisicile țes o cleveteală pe acoperișuri
acordă-mi un vis din alte ferestre e pauza în care strigă zeii
un coșmar pisicile se plimbă pe mama
orice se adună ghem
noapte va fi până spun eu destul și trec în lumea în care
și totuși mă rog de iertare
până te direcționezi înspre rafturile mama se adună ghem
cu pătura trasă peste cap și pun prăjituri pe masa urii mele
pe care stau insultele ordonate după
ca o coadă am uitat de ce am venit împreună
culoare
prin care respiră am uitat câte promisiuni ne-am făcut
și mărime
e cald
pretendenții la nemurire se ghiftuiau
e bine e mama
cartofii prăjiți se răceau în farfurie
ascultând alt concert în aceași
unde e foamea de altădată?
pisicile au vânat grifonii din pod dupăamiază
ușa de apă
le-am auzit țipătul întortocheat mi-ai povestit cum mergeai prin oraș
gara inconștientă
când se rostogoleau peste undița de prin care trec fetițele bolnave cu ochii închiși
bambus ce joacă șotron cu bucăți de nori și din când în când te loveai de
și autorizația de pescuit a tatei fug prin oraș scaunele
noapte va fi până spun eu destul dezumanizată aranjate
șobolanizată pentru întâlnirile la care nu erai invitat
mă urc în autobuzele aglomerate soarele se mutase pe altă parte a
toate întâmplările s-au întâmplat cu miros de zacusc printre chităiturile străzii
borcanelor cu murături
ne-am lipit cu scoch oglinzile din baie era frig când ai deschis ochii
alerg pe străzi
în fața cărora ne-am spovedit în ai recunoscut cu greu drumul spre casă
doar mă prin din urmă
diminețile de iarnă văd oglinda convexă a unui ou descojit
se rătăceau regretele prin dulapuri adun salutări amicale
prin poze norii de uită la mine au născut în piatră sfintele surori
prin cutiile uitate în pod se îndrăgostesc pruncii de zei
banalitatea strălucește peste tot se colorează se duc întrupări nesfârșite
doar tu deschizi ușa am îngenunchiat ca un primitiv semne
și ieși cu ultima gogoașă cu dulceață în mijlocul străzii
în buzunar soare

17
 sintagme literare Poesis

IOANA
de rețete ale succesului...
Unora le-am fost prietenă, colegă sau
amică.

BURGHEL
În birourile anoste ale întreprinderilor
vândute pe nimic de șmecherii
postrevoluției,
am împărțit biscuiții populari ai
sărăciei,
țigările și frigul. Mai ales frigul!
*** Din instinct
la căderea luminii iubeşti lumina Conservele cu fasole încălzite pe
nici șerpii nu-și mai caută în care bolțarul
răcoarea uneori cu două rezistențe, sâmbetele și
sângerezi duminicile,
*** Din verdele-căprui toate sărbătorile ( i/legale), golul din
nuc împovărat al ochilor tăi viețile noastre.
dincolo de ferestre când şi când Am împărțit ceea ce știam cu ceea ce
pustiu și zăpezi creşte iarba nu știam.
ca o victorie asupra Ne înjuram prietenește și ne ajutam
*** urâtului. frățește.
o pată neagră În pulovere și șosete groase, tricotate
un motan prin zăpadă Calendar de mame sau bunici,
și vrăbiile ne adunam din când în când la partide
Adun atâtea zile-n calendar interminabile
și, totuși, calendaru-i mai subțire. de remi, table ori șah (cei care știau),
Depărtare O piatră sunt într-un hotar spuneam
pe albul destrămat al unor file. bancuri la lumina lumânării sau la
Ce departe eşti! lumina lunii,
Deznădăjduit M-agăț de cer, târziu, ca de un cânt povesteam ce-am citit, ce-am reușit
ţipătul întoarce ecoul stingher și, pâlpâi în lumina lui, puțină. să luăm,
S-au desfrunzit pădurile a jale Biet vers, uitat în ploaia din pământ, pe sub mână, de la măcelar ori de la
Calea spre tine e un cer mireasă fără nicio rădăcină.
vânzătorul din colț,
peste care
cum am periat-o pe tanti aia, urâtă, de
aştern un alt cer Sunt vie printre toate câte sunt
la ,,alimentara,,
tot mai gri și, câte-mi mai rămân nedescifrate,
pentru o coajă de pâine în plus sau o
Cât de departe! sălbăticiune-n limba grea, de vânt,
bucată de brânză.
Un drum cât o noapte polară am fruntea și apusul însemnate.
Universul aruncă săgeţi cu dureri la În jurul nostru lumea era gri, din ce în
întâmplare. Când mă lovesc de ziduri sau de înalt, ce mai gri.
Ca un războinic fără armură Mă-ntorc la umbra mea, împăturită, Noi eram tineri și frumoși, și veseli.
inima însângerează și, caut prin zăpadă și tresalt, Noi aveam suflet și visam.
amurgurile. de câte-ascunde fila înroșită. Cu tăvălugul a trecut vremea prin
Doar în moarte inima noastră!
între noi nu există Sentiment Fără veste, am început să murim și,
distanţe. asta nu am luat-o în calcul!
Aproape zilnic deschid facebook-ul. Parafrazându-l pe inegalabilul Grigore
Curcubeu Cel puțin un mort. Vieru,
Pe unii, i-am cunoscut. spun doar atât:
Tu nu desenezi curcubeul. Pe alții, nu. ,,Nu am, moarte, cu tine nimic
N-ai niciun habar Cu vreo câțiva, am făcut, la un Eu nici măcar nu te iubesc,,
despre cum se trăieşte fiecare moment dat,
culoare. un schimb de idei, de cuvinte,

18
 sintagme literare
IRINA LUCIA
MIHALCA
Întâlnirea
Jocuri de linii, de umbre, de lumini,
clare,
fără egal, plutesc pe-obraz,
se întrevăd prin lazuritul din priviri.
Regină devine, pentru o zi, în
frumuseţea
colorată în nuanţe aurii, melancolice
- culori cum n-ai mai văzut -,
împrăştiate, ca un abur,
pe pânza care-ţi captează inima!
Cuvintele urcă, în acelaşi timp cu ea,
spre cer.
Mii de vise, cu ochii deschişi
pentru poveşti de fericire!
Mii de vise, frumoasă reverie, două
fugi spre-acelaşi punct!
Farmec şi fermecător! Ai nevoie de
timp
pentru-a asculta, a observa,
a contempla
şi a iubi o lume mai bună,
pribegi trecători prin viaţă, ca nişte
inimi!
La intervale regulate, totu-i simbol,
traversează spaţiul încântător.
În spate, pădurea de copaci mângâie
peisajul paradisiac.
O paletă de culori întrepătrunse
subliniază
o clipă nostalgică
de adaptare la un alt ritm!
O mână s-a relaxat, în timp ce cealaltă
a susţinut
un cap cu bucle de-abanos.
În intenţie, o minune, o bucurie divină!
Poesis
strălucitoare
străbate cerul, ţărmurile se ridică,
volute ritmice, înalte şi limpezi,
se estompează,
asemeni stropilor de apă.
Orele bogate, fragile, se întorc de unde
au plecat,
Cu vârful degetelor abia-i atingi
cu bucurii şi lacrimi, cu arşiţa şi amarul
braţele,
durerii,
acoperite de voaluri diafane de un
cu zâmbetul pe buze şi dorul etern.
mov vrăjitor.
Clipele nemărginite sunt trăite intens,
Ochii ei sinceri, visători, cu privirea-
fără timp, fără spaţiu,
ntr-o parte,
se înalţă şi zboară ca un fulg.
de o delicată candoare!
Iubirea care rămâne!
În adâncimea lor, cotropitoare simţiri,
O prinţesă de ieri şi de azi!
cuvinte moi, dulci, întrepătrunderi.
Ah, soarta mea!
La marginea inimii respiră cuvinte
Tu cine eşti? De ce aşa un dor? întrebi.
nespuse.
Credinţă şi mister! Ardentă apropiere!
Nesecată fântână cu apă vie!
În imagine, un întreg univers - picături
Amar şi dulce, convieţuind atât de
în mişcare,
strâns înlănţuite.
potirul cu mir, un portret,
Plutind prin faldurile dorinţei, aripi îţi
o pictură discretă, realistă-n
cresc,
splendoare!
fremătând la gândul unei îmbrăţişări.
Privind-o în adâncuri - o tainică durere,
Năvalnică, suverană, caldă, iubirea
istovitoare sete, nelinişti înfloresc.
înlătură barierele, creşte totul,
Povestea călătoare
se scaldă în priviri, şterge lacrima,
emană parfum suav de floare.
mângâie cerul, cuprinde abisul.
Sub perna ta, aievea, un zâmbet ai
ascuns.
Vindecătoare vibraţii, vârtej de trăiri!
Timpul se dilată sau fuge uimitor,
Rătăcit, confuz, nu poţi să-nţelegi,
ziua nu mai trece firesc, în linie
dar, crezi sau nu,
dreaptă,
primăvara
topeşte totul în jur.
este fără frică, mereu inocentă!
A înţelege, a ierta...
Clipa de taină Iubirea e cheia, e sărbătoarea vieţii,
miraculoasă lumină, azimă de simţire.
Rătăcitori. Intersecţii sinaptice.
În zbor, cu aripi de porumbel,
Prin miracolele întâmplate, într-o
o rugăciune a inimii, a inimii de copil.
nesfârşită căutare,
Într-o pace lăuntrică, o împărtăşire
acolo, la începutul cuvintelor, în
prin abandon,
adâncimea lor,
o sfântă bucurie a prezenţei de sine,
din prezentul rostuit o lumină
o taină, o taină a iubirii.
19
 sintagme literare
ISABELA
NICOARĂ
E jumătate decembrie
şi nu-mi mai pasă că nu eşti aici
dacă am fi împreună în noapte
poate m-aş trezi din insomnie
mai puțin amețită
să întind aşternutul la frig
dar cățeluşa bolnavă găsită pe străzi
mă ține în pat până târziu  prin ochiul boului
ca într-un adăpost al speranței
păşesc pe vârfuri să nu-i tulbur
melancolia
în ea s-au strâns gesturi de milă
din altă viață de om de stea sau de
câine
zilele despre care nu ştim cum vom fi
spre dimineață îmi vin tot felul de
gânduri
dar nu mă ridic să le scriu
captivă încep un vis ce se continuă în
alt somn
rulează cumva interzis
în vreme ce tu plecat să închei tratate
de pace între haite de lupi
mă sfâşii mă urli
din pieptul deschis
să-mi aduci colții lor suvenir
E jumătate decembrie şi în ochii mei
s-a pornit să ningă
pervers reprize de ger fac să-mi fie
vederea patinoarul imens
doar timpul orb îşi încearcă patina
în piruete ciudate
şi nu m-am gătat
să ajung la tine pe grozăvia asta
ca o pasăre de zăpadă
ale cărei aripi şi-au pierdut puterea
Q S-au inversat polii pământului
Dacă n-am să apuc
serbările primăverii
când petalele îşi ridică frunțile din
orbire
voi însemna dureros de dincolo
cenuşa din ochiul trandafirilor
20
Poesis
s-a uscat
izbeşti cu el în pământ
şi nu izvorăşte fir de apă 
doar mormânt
anul tăcut
pe timpul ăsta am îngropat-o pe 
Bernardina
în rochie de mireasă
am să te împing i-au prins de gât o salbă falsă
ca pe un bulgăre de nisip înghețat
până voi face din tine Noi viețuim pe lumea asta
stăpânul grădinii
unui pământ rămas fără flori dar nu tot timpul
eu voi fi din altă poveste şi n-am să-ți pot vorbi
vegetală când văzul nu mi s-a îndreptat
te voi sorbi din priviri departe
nu ştim ce se va naşte
prin gura leului din încrucişarea unei flori albe
şi toate buruienile pământului cu alta roşie
ruşinate de numele lor ce ecou va avea
neîmpăcate sărmane ce parfum
vor înflori pe trupul tău dar nici cerul nu-şi doreşte
incurabilă boală  să te țină în viață cu de-a sila
stăpânul meu când apele de sus se înțeleg să te
dar n-ai să mă pizmuieşti
ceară
ca un peşte înoți prin văz(duh)
Şi inima asta ca o lupă şi ai impresia
că un Dumnezeu sărman
care face lucrurile mai mari
să doară îşi încălzeşte mâinile
în piept în inima ta
inima de țigancă ca într-o ceainărie
Anul trecut pe vremea asta în afară eram eu cu ochii tăi
am cunoscut-o pe Bernardina
tânăra căldăreasă Când se apropie iarna
umplea sticlele cu aghiasmă gândesc neîncetat
şi le împărțea săracilor
întotdeauna eroină că nu sunt destul de blândă cu tine
pentru totdeauna frumoasă neîncrezătoare construiesc
a fost plânsă un evantai de hârtie
de iubitul dar mâinile nu mă ajută
pe care nu-l cunoştea atunci când pliez
pentru că nu l-a dorit niciodată parcă orbite de un joc de oglinzi
ea iubea într-un atelier de cristal
cum iubeşte un pui de cocor copleşitoarea căldură 
în grație face din mine leoaica fierbinte
şi arzi
eu nemiloasa  când se apropie iarna
păgâna mâinile nu mă ascultă
am început să privesc în ochii sărmanilor vizez
în ochii câinilor
cum ar face să cânte privighetoare
cu sfială
de sticlă
versul
adolescentul ajuns la vârsta lui de
emblema sacerdotală a poețilolor
topaz
 sintagme literare
LAVINIA ELENA
NICULICEA
Cântec
Doamne, ți-aș cere o cartelă,
să-l pot suna pe tata și dincolo,
să-mi spună despre mama,
să mai glumim cu viața.
Prin clisurile oceanului de nori
să le văd ochii, zâmbetul,
magnolii-n asfințit – semn că
dorul de mine e desmărginit. 
Clipa stingerii lor îmi îmbracă
zilele-n negru și nopțile-n vise
albe, Doamne, dă-i glas tatălui meu
iar și iar să mă strige:
– Nichita, mai scrie un vers
pe-o foaie de suflet, pe-o foaie de timp
să-mi fie floare în formă de corimb. 
Zăpezi fecunde
Merg pe urmele soarelui,
mângâind rănile ninsorilor.
Umbrele înghețate rămân
în spate.
Iau câteva raze să-mi șterg
tristețile,  Fire de praf stelar,
pe care nu m-am îndurat
să le duc la anticariat.
Între două bătăi de inimă
savurez zăpezile fecunde
cu gustul unor timpuri uitate.
Eminesciană
Scriu pe foi de clipe
Cu cerneală plânsă de vânt
O poveste ce duce pe aripe
Zborul exersat în cuvânt.
Răsai în noaptea târzie,
O stea cu sclipiri de Mai.
Rămâi o dulce fantezie
Ce lasă îngeri fără Rai…
O floare neveștejită de ger
A înflorit din umbra unui vis.
Se aseamănă c-un rebel înger,
Ce luminează tainicul abis.
Când m-ai cules pe înserat,
Sub pleoape ascundeam zarea.
Ți-am atins sufletul întristat,
Înmiresmându-ţi cărarea…
Nu lăsa să mi se scuture visul,
Ce înfășoară veacuri ca o liana.
Întoarce, te rog, c-un vers ceasul,
Să bată-n noi clipa eminesciană.
Memoria unui Vis
Cine sunt eu? Cine ești tu, omule?
scuturat de un Vis anonim,
pe fereastra cerului,
lăsată deschisă de-un înger uituc.
Ne-am așezat pe o bucată de viață,
poposind în mireasma unei clipe
efemere.
În timp, am ajuns o pată de culoare,
în jocul abstract al luminii,
sfidând umbrele pământului.
Suntem trăire de cristal  sub zăpada bătătorită de timp.
Poesis
sau de sticlă mată,
luând forma timpului investit
în banca tristeților sau a bucuriilor,
uneori pierdut la ruleta himerelor.
Suntem memoria unui Vis!
Lumina
credeam că lumina 
se ascunde sub coaja cuvintelor
nu ştiam că ea se găseşte
în tăcerile florilor care refuză
să spună adio toamnei
în glasul frunzelor ce cântă
dorul de clorofilă
în palmele cerului când dezmiardă
cocorii pentru încă un bis la zbor
ne-ar trebui dioptrii să vedem
miezul clipei
cum coagulează eternitatea
cred că mai simplu ar fi să
ne deschidem inima
să putem vedea încotro 
duce drumul vieţii...
Ninge la fereastră
Ninge la fereastra gândului,
în albul munţilor din cer.
Pe-un ram respir răcoarea
lacrimilor de nea.
Ninge la fereastra sufletului însetat
de zâmbetele uitate-n noi.
Îmbrăţişez fulgii de stea albastră,
topind întristarea unui început târziu.
Un văl de brumă se aşterne
în aşteptarea dragostei – aripă
divină!...
Îmi creşte un dor, de inimă nebună,
21
 sintagme literare Poesis

MARIA
noaptea am adormit în barca invadată
de alge
în Santorini inima s-a colorat în albastru

CERNEGURA
iar la Verona s-a îndrăgostit de fiecare
piatră
sculptată de timp
în Tunelul Gotthard inima mi se făcuse
cât un
Dar aşa… n-am altă băutură în casă bob de rouă
o, iartă-mă! timp de 16,3 km prin venele
Ar fi mistuit țărmurile pământului a fost în
păsările ar fi căutat piscuri am să beau singură lacrimi
copacii, bărci plutitoare s-ar fi numit tot nu-i place întunericul, mi-am zis
dacă iubirea mea ar fi fost furtună Amin! am dus-o la Paris unde a stat închisă 3
dar așa... zile în
nu-i decît un fir de nisip Se făcea că tu Doamne erai curtea catedralei Sacre Coeur
cu raze de soare prinse între siliciu și supărat privind păsările zidite în piatră
scoici în Cartierul Latin s-a înveselit pentru
aruncat de vânt se făcea că nuferii pluteau pe luciul întâia oară
sub pleoapa obosită a iubitului. lacului, în fiecare zi a vizitat cămăruțele
ca visele mele în aerul dimineţilor strâmte din
Aureole înrourate, librăria Shakespeare
iar Tu, Doamne,
Din rădăcini zvâgnind spre cer plesneai cu Tălpile tale apa mai târziu s-a cățărat ca o liană pe
seva urcă supărat erai Doamne peretele de la
prin cercurile umede ale arborelui că totul nu era făcut apus
din izvoarele pământului precum ai spus. îndrăgostiții se sărutau la etajul unu al
în tăcere trunchiul secular casei lui
făureşte aureole Te-ai uitat în oglinda apei şi Ți-ai Rodin
de sfinți răstigniți. amintit prin căușul palmelor strânse în
că ai făcut Omul după asemănarea Ta îmbrățișare
Amin şi nu Te mai recunoşteai privindu-Te. a contemplat ore în șir capul ei înclinat
spre
Doamne la uşa inimii mele O, Doamne! stânga
nu trebuie să baţi și fața lui transfigură de intensitatea
poţi intra oricând În inima vulcanului iubirii
eşti aşteptat în Golful Sol del Mallorca inima s-a
pentru tine am păstrat curăţenie Era cea mai înspăimântătoare clipă lăsat prădată
poate vei mai afla puţin praf neatins din călătoria aceea de pirații ce-și ascundeau comorile în
sau ici colo ceva simţuri amorţite vedeam peșteri
să rămână totul aşa: păsări lovindu-se de felinare în Chapin mi-am văzut inima în ochii
neumblat în bezna pământului frământat, unei
pustiu pădurea se cutremura înfricoşător căprioare murind
în aşteptare... vuia cerul
prins între venele deschise ale când inima mea a ajuns la Fontana di
de eşti obosit poţi să mai zăboveşti, pământului, Trevi pe la
Doamne stelele - dispăreau în gura hulpavă a orele trei după amiază
simte-te ca acasă! vulcanului soarele era îndrăgostit
dar pe mine… am stat împreună la rând
dacă-ţi faci timp putem vorbi Pe mine mă ocrotea mireasma nucului. să ne spunem dorința
vreau să mă destăinui Ţie El îmi tot șoptea ceva despre lună
întrebă-mă orice Pasăre zidită
răspund la toate, am greşit inima mea voia acasă
- puţin pelin? Când am ajuns în Sotogrande m-am liniștit sub nuc.

22
 sintagme literare Poesis

MIRELA
scriu istorii prin ceara
prelinsă Fecioarei
pe mâini

DUMA
innoptate odată
cu seara.

Din cer
se porneşte-n zăpezi
Cuvinte drepte mi-ai spus-o,
frigul alb,
mă strigă cu vocea
tremurându-i în pântec.
In jur lumina ! lui Cain,
Palma ei
Un fluture așezat descifrează corvezi,
pe o floare-de-soare , ecou
şi-o așează peste EL,
în mine frica între cer și păcat,
ca un cântec.
de a nu rămâne singură. drumuri împietrite
Am vrut să scriu în lumina rece
Pruncul simte iubire
despre noi a veacurilor.
şi tace.
cuvinte frumoase
Liniștit , prin colind
și drepte Dorul ca un suspin
se-ntrupează
și am desenat linii.
într-o Stea
Fluturii suspin aliniat
care poartă în noi
se așezau peste ele la marginea albastră
a orizontului bunătate,
neștiutori.
luminând dorul lumină,
Mai incolo brațele tale
precum măgarul sălbatic şi pace.
calde și bune -
liniștea unei biserici în toate zilele lui,
care mă aștepta singurătatea. Semnul drumului Tău
din totdeauna .
Dragostea agape Liniștea bisericii
În jur,
învăluită în palmele
o altă lumină.
liniștit ascunse în înnoptarea
câmpiei
Întâia jertfă în fața orizontului
câmpul așteaptă flori reci printre
înflorirea margaretelor glasuri de îngeri
Drumuri albe împietrite
în locul stelelor îşi pleacă lumina-n
dinaintea zilelor -
strigătul de moarte chemate de cer, cuvântul ce-l scriu
al întâilor născuți candoarea crucilor dinaintea drumului Tău
dincoace și dincolo așezate dinaintea odată cu
de Eufrat dorințelor, nedumerirea Magilor
drumuri pornite despre locuri şi vreme.
oi , ca tinerețea lui Abel din suflet. Doar steaua
curată și tăcută ca un semn al
dinaintea jertfei , Colind sfârșitului
îşi lasă raza
câmpul acela unde Ard lumânări umbrind
iarba este mai verde în ajun de Crăciun. păcatele noastre.
decât culoarea care Miresme de tămâie

23
 sintagme literare Poesis

MIRUNA
dar eu te-aștept aici să mă Plouă cu felii de portocale,
cuprinzi; ninge cu felii de Crăciun.
aici te-aștept
Ce toamnă...

CARP
și, puiul meu, așteaptă-mă.
Puiul meu, am să te chem să te
revăd, Prea tomnatică pentru a locui în
căci am plecat nu foarte toamnă,
departe, cu părul de frunze plutind în
La nunta mea aici sunt drumuri reci și albe, nesomn,
ruinate, mă vorbește cu aerul de buze,
La nunta mea aici privesc prin ziduri de cetate prin frunze
se vor șopti manele pe sub mese, și te-am așteptat, dar n-ai venit. și prin nori.
căci oamenii se vor fi săturat de-atâta Tu, puiul meu, ce ai pe creștet
Vivaldi-n urechi. frunzele de laur, Prea noapte să ne mai vedem,
La nunta mea nu ai venit, n-ai mai venit. nu ne mai zărim prin întuneric,
se va-mpărți ciocolată pe sub mese, Puiul meu, așteaptă-mă, ce toamnă neagră, dar toamnă,
căci oamenii se vor fi săturat de-atâtea te-aștept și eu. ce toamnă, ce nori, ce timpuri
fructe de mare-n farfurii. și ce timp...
La nunta mea Puiul meu, cu șoaptele fierbinți, ții
se vor purta numai papuci de casă pe sub minte, Ce noapte ne leagănă și ne-
mese, te-am tot chemat, dar n-ai venit. adoarme
căci oamenii se vor fi săturat de-atâta Mai știi, plecasem nu foarte cu susurul stelelor mort pe
durere-n tălpi. departe - pământ,
La nunta mea în țara albă cu ferestre sparte - ce noapte, ce lumini ne îneacă
se va dansa în draci pe sub mese, zburai cu fluturii de vânt, te-am tot în sunet și-n raze de pământ
căci oamenii se vor fi săturat de-atâta stat văzut, presărate
degeaba-n scaune. parcă veneai, cu praf de lumini
La nunta mea dar nu erai... și tăcere de stele
se vor recita poezii pe sub mese, Ne-am alungat, noi, pui de palide,
căci oamenii se vor fi săturat de-atâtea curcubeu, ții minte? aproape moarte, atât de
discursuri rostite-n grabă. - O, mamă, fii cuminte, - fii aproape...
La nunta mea cuminte, puiul meu! atât de cuminți, stelele, cu stele-n
se vor comercializa sărutări pe sub mese, frunte,
căci oamenii se vor fi săturat de-atâta Felii de Crăciun cu ochii în ochii noștri vechi și
singurătate-n indiferență. uitați.
La nunta mea Prin aer se consumă acel parfum Ce noapte, ce zi în ochii celor care
se va naște o nuntă adevărată pe sub de nerecunoscut, numai tac și adorm,
mese, pe care-l puteai tăia cu nemilă și cu învinși pe covorul de frunze,
căci oamenii se vor fi săturat de-atâta nerăbdare, învinși de somn, de noapte;
plictiseală-n aparențe neștiind cât de mult îl iubești și cât numai lumini în ochii celor care
și vor fi căzut de pe scaune, de mult alții îl sărbătoresc - numai tac
sub mese. parfum de portocale. și dorm pe pământ.
Caut un motiv de bucurie,
Puiul meu zbor spre tine călare pe decembrie, Ce oameni, ce noapte
urmând indicațiile precise dictate în care și pietrele tac
Puiul meu, am plecat în țara albă de stele, în tăcerea ta;
cu nori și frunze de pământ, recitate de lună mă vorbește cu aerul de buze,
aicea zbor cu fluturii de vânt și cântate de tine. prin frunze
și calc pe pietre de mormânt; La urmă, tai cu nemilă și cu și prin nori.
puiul meu, așteaptă-mă, nerăbdare Prea noapte,
te-aștept și eu. o felie parfumată prea toamnă.
Puiul meu, am plecat nu foarte departe, de Crăciun. Ce toamnă care se-nnoptează
e destulă ploaie-n cuiburile de omizi, Te trezesc din visul de iarnă și ne în tăcerea și în părul de frunze
iar norii par apatici și livizi, privim îndelung. plutind în nesomn...

24
 sintagme literare Poesis

NICOLAE Femei de cristal… 

 
Stau bărbații ăștia 

NISTOR
și așteaptă perfuziile 
să lungească tânjirea 
după femei de cristal. 
Atâta chimie în aer, 
mătăsurile topite 
Libertate legată la ochi  în flăcările bărbaților 
unde femeia arde 
asemeni unui cristal 
De ce să nu-mi pun cătușe la ochi, 
de la facerea lumii.
cătușe la mâini, 
să-mi cos buzele de taină  Sarmale englezești 
să nu cadă noaptea pe lacrimi 
care desenează în oglinzi opace?  Se terminaseră sarmalele 
Apoi, ce are de ascuns fugarul  de la bodega de lângă anticariat 
sau cel care cerșește libertatea  unde dormeau cărțile. 
pe străzi legate cu lacăte?  Câte un autor dansa pe mesele 
unui vânzător de speranțe 
Numai melcul disperat 
fără papagal. 
trece peste capătul de linie  Atunci vigilența mea era trează pe Tamisa, 
al unui tramvai  atâta frig din lipsă whisky 
care apare numai noaptea,  am tras obloanele pe singurătate 
când singurătatea este aievea  pe un refugiat rătăcit de Crăciun 
și lumile se suprapun  lângă o singurătate beată 
cu zgomotul roților de circ  o doamnă ce ținea pe Dickens în geantă.
unde flașnetele aruncă 
Secunda reîntoarcerii 
clopoțeii uitați… 
Ce încătușare de gânduri  Plecasem… 
când libertatea este legată la ochi! am uitat telefonul în halatul verde, 
ăla cu care îmi dădeam aere de domn 
Ceștile cu povești  furat de elegiile din mintea mea, 
de femeile mele sau nu… 
Să găsești un răspuns 
Mă sorb din cafele uitate, 
la întrebările despre moarte 
necitite de spaima  în cărți, nu! 
celor neștiute,  Nu este loc să strecori concluzii 
gânduri rostite în oglindă  în minte… nu 
de care fug  are atâtea pe cap, 
în dimineți aglomerate.  poate în oasele care cad pe rând 
Omul care vinde povești  răsturnate la un curs de medicină. 
Acum nu le mai pot așeza în ordine, 
ascunse în vechituri, 
nici nu știți ce fragil poate fi 
udate cu votcă ieftină  un rătăcit prin lumea asta… 
sunt asemeni cafelei,  Ș-apoi, de ce atâta sete? 
răsturnând povești disperate  Aud știrile la urechile astea oarbe, 
la mese unde  până și plecarea este un vis… 
râde cinismul impregnat în lacrimi.  Atunci unde este tărâmul ăla 
Povestește, omule  de care spunea Paler 
că a plecat o clipă? 
cum este lumea dincolo de zaț, 
Adică el sigur va reveni ca mine,
cum este să te speli în cești murdare 
nici nu știu dacă telefonul mă sună pe mine, 
unde avem o poveste fiecare. oricum acesta este halatul care îmi convine.

25
 sintagme literare
NICOLAE
SÂRBU
Țuţea de la Hamangia
Le-am spus-o pe aia cu dobitoacele
şi sfinţii care nu mai au nevoie de
carte.
E chiar a ta, iţi aminteşti,
domnule Ţuţea de la Hamangia ?
Mă priveau scârbiţi ca pe o bordură
scoasă din portofel din greşeală.
Ca pe o muzică a sferelor ce muşcă
din piedicile acelea strălucitoare
pentru caii negri şi nărăvaşi
păscând îngheţ sub lună.
Cu nelinişte de licurici rătăciţi
în oala de noapte a zilelor.
Frica-i scârboasă foarte, vă spun,
dacă nu serveşte specia,
îmi intinde Petre Ţuţea capcana,
cleiul acesta de muşte pe limbă.
Când de fapt aştepţi margarina
să te muşte muzica sferelor gras
de buzele-ţi inerte ca nişte coperte.
Frică mi-e de tine ca de şomaj,
domnule Ţuţea de la Hamangia,
până-n golul din oase
mi-e frig şi mi-e frică
de paradoxurile goale goluţe.
Cine m-ar putea ierta vreodat
că nu pot sluji specia, care specie,
măcar aşa, în mare taină ?
Specia n-are nevoie, e tot mai vizibil
şi clar, de serviciile mele.
Le-o repet mai odată pe aia
cu dobitoacele şi sfinţii.
Şi mă privesc cu obosit dispreţ,
cu un senin dezgust.
Cum parlamentarii se uită pe şest
la licuricii din oala de noapte a zilei.
26
Domesticirea nimicului
Ascultaţi ce vă spun: caracatiţa
nu ne-ar fi de niciun folos.
Mii şi mii de braţe-ar trebui
să zgâlţâi temeinic pomul de aer
găunos şi să cadă cu zgomot
fructele nimicului mereu prea verzi.
Până şi autistului vis de aur
ce ne mâncă tinereţea buimacă,
îi devine tot mai clar, pe zi ce trece,
mai clar ca lumina unei limbi
fosforescente în descompunere,
de se ruşinează pe platou
reflectoarele,
că trebuie altfel îmblânzit nimicul
acesta nărăvaş, aproape sălbatec.
Altfel trebuie el văzut în oglinzile
postmoderne şi fără luciu orbitor,
ca să nu le mai intorci la nevoie
cu faţa la perete, când mortul
stă liniştit şi nu vrei să-i strici
liniştea când te vede cu ce poftă
colecţionezi acele capace de bere.
Ai făcut deja averi nemăsurate
şi chiar pomana i-o vei pune
la soroc din banii pe sticle acrite.
Din acelea uitate prin pod
pentru cheful bătrânilor paianjeni.
Aţi văzut vreodată, vă întreb
un chef monstru de paingi ?
Toţi s-au sinucis cu demnitate,
când le-au fost luate
sticlele acrite de la gură.
Iar nimicul râde în pumni
înfundat lingându-şi
unul după altul degetele.
Poesis
Cu grijă senzual deosebită
pentru aratător, în multe feluri
fiindu-ne preamult folositor.
N-am nimic de arătat acum
oglinzilor opace, de carne.
Degeaba le mai întorci
cu faţa la acelaşi perete,
unde noi generaţii de paingi
deplâng şi aşteaptă sticlele goale.
Va mai trece o vreme până
să se obişnuiască, să le placă
mirosul de acru, aşa cum
miros beţivii după a zecea bere,
la rând sub presiune la toaleta
ecologică.
Nici vorbă să te poţi urca din mers
amirosind a amintiri cu bere
în trenul dulce disperat al poeziei.
Numai dacă schimbi riscant macazul
stând într-un picior pe scările ude
şi cu biletul de borâtură între dinţi.
Hai să schimbăm între noi paradigma,
îi strigi controlorului din toaleta
închisă,
cum ai ciocni o halbă gulerată.
Şi sari cu mult curaj peste ultimul
vagon
al ultimului tren, desigur.
Nătărăule, îngână şi-aplaudă,
numai cei fără bilet aplaudă aşa,
când aştepţi să te ciocneşti
iminent cu asteroidul
ce nu face atâtea fasoane şi grimase
pe culmea expresivităţii nevolnice.
Una cum nu s-a mai văzut,
că-ţi vine să dai foc la tot
ce se nimereşte pe aceeaşi culme,
doar ca să vezi echipamentul
cel mai nou al pompierilor
prinşi între păianjeni cruce.
Dar a dispărut colecţionarul de capace.
E timpul să-i punem şi nimicului cruce
albă de mesteacăn ca la eroi,
lui, eroul tuturor războaielor.
Definitiv cruce să-i pui acolo
adânc sub pielea ta, în inima ta,
nimicului şi nu în rană de mesteacăn.
Semn că, bravo cetăţeni poeţi,
a fost domesticit nimicul nărăvaş.
Cel cu fructele mereu prea verzi.
 sintagme literare
NICOLAE
VĂLĂREANU SÂRBU
Pe un ram noduros de suflet
Dimineaţa iese în cădere pe ferestrele
nopţii,
într-un târziu se trezesc şi cântă
cocoşii,
bat clopotele cu sunete sparte cu
ciocanul,
spiritul zilei aşteaptă trecerea orelor
de meditaţie.
Păcatele m-au adus până azi călare pe
caii soarelui,
iertarea lor mă aşteaptă în cer,
nicio moarte nu ştie mai mult decât
pămânul
unde rămân o vreme urmele omului
din care curg râurile sângelui.
Lumina m-a răsfăţat cu darul
cuvântului,
pesemne sunetele le-am cules din zbor
şi s-au cuibărit într-o vioară
pe un ram noduros de suflet
să dea glas gândurilor.
În slava şi misterul care se naşte,
nimeni nu-şi îngăduie să caute
acolo unde ceasurile se opresc şi
pornesc singure
cu acele pe cadranul inimii unei femei.
Cu înserări învăluite de crini
Bucăţi decupate din frumos
în figuri geometrice amestecate,
au şi ele trăiri în unghiuri ascuţite
de parcă nervii ar vrea să recompună
ceva deosebit
şi sângele priveşte cu roşeaţă-n obraji,
dragostea pentru care a curs frenetic
cu o nelegiuită bucurie de viaţă.
Nici nu ştiu cum să-mi adorm bucuria
în cuvintele nepereche lăsate vraişte
din care nu ştiu ce să fac,
poeme ale luminii sau cântece de
suflet
cu înserări învăluite de crini
în arome tari şi praf galben de petale
pe aripi de fluturi albaştri.
Tu aşteaptă-mă la porţile nopţii
unde inimile pereche sunt pe aceeaşi
bătaie
ca şi clopotele cu ecoul lor.
Cerul şi pământul dăinuie
Printre oameni
timpul trece neluat în seamă,
fără remuşcări nu ne spune nimic
ia cu el tot ce-i mai frumos
şi pleacă nepăsător din valea morţii
până se şterge totul din memorie.
Cerul şi pământul dăinuie ,
nu au prea multe aşteptări,
rămân sub picioarele altor muritori.
Privesc cum totul arde în foc
fără nicio părere de rău,
întâmplător drumurile se reiau,
caută vârful
unde nimeni nu agunge fără moarte
şi moartea se naşte odată cu viaţa.
Tu spune-mi când tac
de ce nu strig,
şi înţeleg ce nu-ide înţeles.
Promisiuni deşarte
Ai ciupit din pâinea săracului în fiecare zi
fără să ai perioade cu odihnă
Poesis
şi el nu s-a răzvrătit.
Ştiai că-i cuminte şi-şi caută de
ale lui,
merge la biserică şi se rogă să ai
gânduri bune,
dar tu nu crezi în ce crede el,
îl ei în derâdere.
Când se strânge prea multă obidă
de apare pericolul,
începi să dregi busuiocul cu mărinimie.
Toate acestea au sunetele întârziate
ale unui ecou
în aşteptare să se piardă fulgerele
norilor de ploaie.
Mişcările tale perfide cu deturnări de
scop
sunt semnele unor vorbe aruncate-n
vânt
care obosesc urechea.
În dimineţile cu ferestre pe
ochi
Din greşală am tăiat aerul care se
respira din cer,
acum privesc răpus de întâmplare
şi nu mă regăsesc în centrul atenţiei,
păşesc târşindu-mi paşii spre puncul
de înâlnire
cu simţurile care mă înalţă
şi mă închin ţie Doamne cu aer divin.
În dimineţile cu ferestre pe ochi
stau într-un gând şi scormonesc în
adâncuri,
caut cu mâinile pacea ta dătătoare de
viaţă,
visul va ieşi ca o pasăre din scorbura
timpului
cu aripile desfăşurate peste inima mea
închisă într-un cuvânt.
Dar tu n-ai nevoie de cuvinte,
ai nevoie de crezul
prin care îţi mărturisesc cu sufletul
trecerea prin vămile iubirii din ziduri
unde îngerii sunt călăuze.
27
 sintagme literare Poesis

SIMONA-GRAZIA
obligatoriu unificatoare
(așa cum nivelează șenilele
pământul!). Mulțimi

DIMA
de litere săpate-n viață sunt
reverența față de putere,
îmbrățișată de noi cu venerație,
cum am primi un sacerdoțiu, deși,
la o simplă incizie, vișiniile-i buze-ar
Baobab unei ființe lutoase, cu grijă, stropi
să nu-mi cadă pleoapele sânge negru, înecului ne-ar da
Un baobab, dușman al slăbiciunii, de praf, și spune-mi fără să stea pe gânduri,
și-a lipit nările de căile cerului, câte stele goale și moarte în vreme ce, cuvioși, îngenuncheați,
decis să le transforme-n carne zărești pe cerul lor încă ne-am cultiva speranța de-a
și putere. Adulmecă templul celest și câte vii în arcade, crește
din vârf ca pe un trup și crede cât forfot de regrete prin supunere, în fața apropiatului
că-i proptește în tărie catul de fildeș, strânse-n imagini tsunami. Senini,
cu buzduganul sprijinit de nori și vise. pe străveziu ecran când, ea, imperturbabil,
El stă întunecat, cuprins de-o sumbră și cât destin în unda face-o colibă pustiită
așteptare, unui vis zburat din arc. din această lume,
încercuit de-armate născocite. E crudă O, călărețule negru, unde forțele creației
și perfect în bezna de miresme abia ca sufluri nevăzute
de inutilă veghea lui. Nemișcați, a pădurii, stai! mai colindă.
îl dor ochii-mpietriți, În matca fără
prin ei hălăduiește, neagră, lăuntrice contururi, Cenușă
plăcerea oarbă-a pământului. ducând solii nimănui,
Slujbași lipsiți toată viața de-un nume prin întunericul unde Plânge un tigru
își privesc stăpânul din umbră, înveliți te scurgi, neștiut, pe-un maldăr de cenușă,
în platoșe reci, cu fețe de câine, neauzit, nevăzut, cu ochi triunghiulari,
gata de-închipuita conflagrație, oprește-te ne hăituiește somnul
neputincioși să-mi fii, tu, hostie și va să piară, spune,
să descifreze desenul fin, înscris a seninătății, din culpa noastră –
pe fulgii ninsorii luxuriante tihnă și semn! nu l-am nutrit,
ce s-a pornit deodată. deci n-are combustibil
Mituri pentru viețuire.
Stai, călărețule! Tot mai jignit, cerșește
Se-aude-un plânset de la noi putere,
În coridorul de vuiet pentru străvechea bogăție în vreme ce, arhaici,
din rama porții deschise, destrămată, lucrăm pe roată de olar
strigă cel tânăr: pentru anticii autori un bol de lut
Stai, călărețule! de mult pierduți ce nu se-ncheagă
Oasele-uitării le calci (ei ar fi lămurit, poate, nicidecum.
în galop, redeștepți Întregul, ne-am fi zărit, Întorși cu spatele,
amintiri din somn verde, flotanți, în ei), pentru distanți și aspri,
în ierburi hipnotice întâmplarea cu mituri nu ne-arătăm mișcați.
învălui gleznele gândurilor, care ne-a modelat Va înțelege, în noaptea
dar, așa cum gonești, fără cruțare de-atunci, cea mai spartă:
tot astfel ești pacea! până am devenit făpturi câștigu-i chiar cenușa.
Contenește din lunga cu peruci ireversibile,
ta goană, fă-mă să văd, siliți prin contract să le purtăm –
zi și noapte, zorii. ori oficial, ori ca însemne
Străine cu frunte de flăcări, personale, subtile premoniții,
deschide-mi ochii, precum oricât de-ascunse,

28
 sintagme literare
STELUȚA
CRĂCIUN
Aivazovski
Auzi cum marea strigă după noi
Și țărmuri zdențuite-agață-n lună?
Cu tălpile-nglodate, printre ploi,
Aleargă marea după noi, nebună.
Călare pe corăbii, peste val,
Catarge poartă pânze de mătase,
Orchestra cântă, invitând la bal
Bătrâni pirați, toți deghizați în oase
Auză cum marea zgreapțănă, scâncind
În inimi rotunjite ca hublouri
Și din adânc de tine te cuprind,
Acoperind vârtejuri mari, ecouri?
E tot tumultul în ghiocul strâns
Ce-n seri târzii își dezvelește harul
Din sânul mării descântat l-ai smuls
Potecă să-ți deschidă, precum farul.
Și-n buzunarul de la piept, ascuns,
Când singur ești și teama te sugrumă
O scoică pistruiată ți-e deajuns
Să te ferească de tristeți și brumă.
Carnaval
din cupa cu o toartă ruptă
fânână a renașterii
îi imbie prefid
licoarea mascată
pe cei ce mimează pervers naivitatea
crezând efemer și dubios în magie
și în puritatea jucată a fragedelor ofelii
vineții sub bolta trandafirie
de ai crede că-i cerul, dar e de fapt
rochia.
O partidă de amour fou
e prețioasă, dar nu imposibilă
spune cardinalul cel roșu,
însuși pontiful s-a dezis vremelnic
de inelul pescarului și de pallium
și și-a cumpărat, cu penitențe,
o păcătoasă de noapte
plecând incognito la Veneția
Poesis
pe undeva pământul se poate să
tresară
și-nduioșat s-arunce cu flori de tei pe
drumuri.
Atuncea, doar atuncea, din vechile
zapise
vor scutura rugina și, pipăind vreo
poartă,
Cântecul orbului de la vor căuta noi sensuri în profeții prezise
marginea drumului
strângând slovă cu slovă pe lâng-o
de câte ori ați deschis ferestrele casei mare moartă.
mele
să fie lumină Expediție
de câte ori v-ați reflectat în oglinzi
paralele Am luat cortul și am pornit în zori.
definind profunzimea Am mai luat cu noi una, alta
visătorii mei de zi (alta asta bombănea că am trezit-o
însetații mei ce alergați prea devreme
pe mii de rânduri și n-a prins finalul care părea
căutând izvorul imprevizibil,
azi casa imi e stăină iar visul nu se dă în reluare).
pereții se indepărtează în fiecare zi Cocoșul de pe casă dăduse semn că
iar voi obosiți vrea și el
vă ghemuiți așteptând ca-n Beckett (tinichea cum era, credea că mergem
marele nimic
în țara lui Oz).
uneori își mai amintesc de voi Tu ți-ai pus bocancii, eu pantofii
cuvintele
stiletto,
se opresc să vă vorbească
convinsă că undeva va fi un rendez-
dar nu le mai cunoașteți
vous,
doar pipăiți din când în când
urmat de cuvenita invitație la vals
colții crescuți ai timpului
cum cresc ei așa mai înalți ca omul -Aiurea, mi-ai zis tu, cine mai citește azi
acoperindu-l cărți demodate.
Am tăcut, și mi-am văzut de drumul
Eroii mor întotdeauna meu.
Uneori era alături de al tău
Ei dorm adânc pe malul cu pietre și atunci adormeam liniștită,
în umbra netedă a înțelepciunii tale.
smălțuite,
Alteori o lua razna, neținând cont de
învăluiți de pirul cu rădăcini ascunse.
busolă,
Pândit de sus, de vulturi cu gâturi
răsucite, de foame sau de sete,
fluidul curge roșu din vasele nici măcar de mine – se repezea întins
străpunse. sau bolovănos,
Pământu-acela poate hrâni-va cândva în direcția în care pantofii mei stiletto
crinii, simțeau ritmuri de vals.
ori degete uscate vor încolți-n ulcele Desigur că era doar un zvon fals
și scrijelind mesajul în puncte și în linii, de frunze căzute pe margini de lume.
vor răsuci spirale, scriind trecut în ele. Din mers căutam în rucsac invitația la
vals
Sau poate că o iarnă va ninge-n plină ca să mă orientez cumva,
vară, dar, nu știu cum,
înăbușind în albul primordial găseam doar bonjour, tristesse...
parfumuri,
29
 sintagme literare
TEODOR
DUME
Ştergarul în care mi-am uitat
copilăria
locul din care nu fug niciodată -
copilăria
m-am născut în ziua în care albul din
cireşi plesnea de culoare
cerul lăcrima pe la margini
mama se pregătea să învelească
sarmale în foi de varză acră
(ultima fiertură dinainte de paşte)
câteva gânduri mocneau printre
cuvinte...
calul vecinului era dus la plug între
hatul lui Mitru din deal
oricum nu avea cine să-l înhame la
căruţă
tata plecase la muncă
îl năcăjea plecarea la patru fix
dimineaţa pe jos cinci kilometri
uita de mama şi de burta ei ţuguiată ca
o pâine
scoasă din cuptorul de după casă făcut
de străbunicul
înainte de război...
aşa m-a născut mama neajutorată
fără doctor într-un ştergar alb
din cânepa primită de la bunica
m-am simţit bine până am rămas
singur...
mama s-a dus să adune câteva ierburi
să le aşeze în mănunchi
sub grindă să poarte de
belşug şi de noroc...
nu mai are cum să ajungă la cină
de va veni târziu
30
pe întuneric
îmi va pune mâna în poală
şi-mi va îngriji somnul
până dimineaţă
când liniştea spartă
de întâiul cântat al cocoşului
îi va reconstitui chipul
o lumină va ţâşni din răsăritul târziu
separându-i trupul de umbră
şi va pleca cu Dumnezeu
tata s-a dus şi el...
într-o dimineaţă pe la patru
cu merindea sub braţ
şi o fotografie învelită într-un ziar
şi nu s-a mai întors...
o fi vrând
să se întâlnească cu mama
la capătul de drum
unde se opresc sufletele...
aş fi vrut să ştie şi mama
că am mai crescut
şi că-i seamăn mult
că o duc bine
şi că mi-am cumpărat un cal
ar fi bine să vadă cum îl mângâi şi mă
joc
lângă lăstarul ieşit din scorbura nucului
sub care bunicul trăgea cu sete
dintr-o pipă cumpărată de la târgul din
Dobreşti
şi cum o aştept
seara
la capătul uliţei
şi privesc spre sat
până când văd cerul aplecându-se
să sărute pământul de noapte bună...
Poesis
Sunt singur acum
ştergarul alb
în care
mi-am uitat copilăria -
singurul suvenir de la mama
îl port la piept
uneori mă prefac
că o văd
ţinându-mi capul pe genunchi...
cu firul tors din lacrimi
coase cerul de marginile pământului
ca să nu-mi fie frig...
ca un fluture agăţat de noapte
o să colorez cu privirea cele
două imagini între care mă caut...
tată – mamă
noapte bună!
Și atât...
printre diminețile mele
din care ies zilnic
cu pași programați
și printre puținele lucruri
pe care le mai am
sunt mulți prieteni
care-și storc transpirația
ca pe niște coșuri la pubertate
spunându-mi că mă iubesc
apoi se retrag într-un petic de viață
ca și cum ne-am împărți trupul
de fapt e un fel de trădare reținută
atunci mă apucă o haită de draci
încep să iradiez și împing totul
spre oamenii care mă urăsc...
reacția mea e nocivă dar
până ies din ea
nu fac mare caz
scuip înapoi
și atât...
fără să-mi fie frică
pășesc prin mine ca pe o alee
pe care timpul aleargă
sub formă de aburi
dimineața devreme
 sintagme literare
TIANA
BADEA
Omul
Gândirea mea fuge departe și se
împiedică de amintiri blurate cu noi
Și prin vise sfărâmate ea vorbește fără
pic de ezitare despre tine, omule...
Oare să te văd diseară
La colțul străzii lungi unde obișnuiam
să mor pe-o bancă?
Cred că ai să mă recunoști vorbind
singură despre tine, ca o nebună pe o
stradă aglomerată...dar totuși pustie.
Și cu o privire beată, am să mă uit in
ochii tăi și voi încerca
Să nu-ți doresc răul...
Ca într-un basm care începe mereu
într-un club de noapte și se sfârșește
într-un-un lan de grâu,
poate atât de banal am ajuns să iubesc
un om, care este sau nu mai este om...
Fără sens
Cine ești?
Eu nu te cunosc.
Din vedere doar, posibil...
Poate te-am văzut odată pe stradă și
m-am îndrăgostit
Ah, da...
M-am îndrăgostit,
De tine, cel pe care nu-l cunosc,
Doar din vedere și din câteva vorbe...
Poate dintr-o simplă coincidență...
M-am îndrăgostit
De un om imposibil de necunoscut
Atât de tare m-am îndrăgostit!
Atât de banal și de imoral...
Poate că-n fiecare seara, mă gândesc
la tine
Poate că în fiecare zi aștept să merg
oriunde și să te văd întâmplător
Pe tine, cel de care m-am îndrăgostit
orbește,
Fără sens...
Dacă-ai știi...
Această viață,
Acest vârtej de orgolii
Și poate chiar această soartă
nenorocită
Nu-mi permite să-ți spun multe
cuvinte
Dar mi-aș dori...
Atât de tare mi-aș dori
Să pot să-ți spun mai mult decât îmi
este permis, chiar dacă nu scrie la
horoscop...
Mi-ar plăcea să-ți spun că vreau să fug
într-o pădure,
Să-mi construiasc o casă din lemn și
vise,
Să locuiesc acolo...
Eu cu mine și cu-n câine.
Într-o pădure albă și cu o iarnă
imposibilă...
Iar vecini să-mi fie decât brazii și
cântecul imaginar al ciorilor...
Poate în amorul dorului,
Nefiresc și imoral
Am să scriu și ai să știi
Că în acest tablou nocturn, Tu ești visul
meu moral....
Cum să te urăsc?
Te rog, învață-mă să te urăsc
Să te urăsc atât de tare încât să nu te
mai privesc când privesc pe altcineva,
Să te urăsc atât, încât să devină totul
nul
Și să nu-ți mai vorbesc nici de bună sau
nebună...
Îmi doresc să te urăsc, mai mult decât
orice alt lucru dorit în viață și pe lună
Și oriunde pot pleca, doar ca să nu te
mai aud...
Îmi doresc să mă închizi în inima ta
Poesis
și să rămân acolo închisă fără apă și
oarbă pentru tot restul anilor în care
îmi este scris să te privesc
Doar sa te privesc...
Urăște-mă si tu...
Te rog,
Urăște-mă!
Atât de tare încât ignoră fiecare
zi bună a mea la primă vedere în
săptămână...
Atât de tare încât să uit cine ești și cum
te numești în fața mea...
Urăște-mă!
Căci eu vreau să te urăsc...
Poate că valuri...
Poate că valurile nopții mă fac să uit
cu totul de tine și de ceea ce simt când
ești cu mine...
Poate că am să uit odată numele tău
scris și vorbit peste tot aici și-n alte
vieți,
Iar când te-ntâlnesc am să tac sperând
ca tu n-ai să faci la fel...
Poate că valurile mute mă vor opri din
a te mai privi,
Dar neîncetat am să aștept zi de zi
doar pentru un schimb de vorbe.
Poate ca ale vieții valuri, mă vor aduna
din vise...
Azi
Te-am văzut odată și mi-a fost de-ajuns
să nu te mai uit niciodată.
știind că acum și într-o altă viață nu va
exista „noi”...
Omoară-mă, din priviri!
Iar eu am să te aștept tăcută, lipită
de geam în noapte doar să te privesc
pentru o ultimă dată...
Și am să tac...
Și am să te ignor...
Până când tu ai să dispari din gândurile
mele...
Dar înainte, aș vrea să pot...
Să pot să-ți spun, subtil, încet...
În două vorbe, cine ești tu...
De unde vii
Și cum te numești în fața mea.
31
 sintagme literare
CAMELIA
PANTAZI TUDOR
Fragment din povestirea ȘIRAGUL DE PERLE
– din volumul CULORI SECRETE – ediția II,
EDITURA ASTRALIS.
Aflată în camera de hotel, ea stăruia să-şi ocupe mintea
cu gânduri legate de apropiata plecare spre casă, să treacă
deja în sertarul amintirii „aventura” din Budapesta. Îşi
strângea lucrurile, punându-le de-a valma în geanta de voiaj,
fără să reușească să găsească răbdarea de a le împături şi a le
ordona aşa cum ar fi trebuit. „Oare, el se gândeşte la mine?”
se întreba, încercând să închidă fermoarul genţii fără să
reuşească. Iritată, renunţă și se trânti pe un fotoliu. „Ce rost au
gândurile astea! Trebuie să încetez, în fond ce s-a întâmplat?!
Absolut nimic!” Încercă să-şi găsească o preocupare. Îi pierise
cheful de a mai ieşi în oraş, nu vedea ce sens ar mai fi avut.
Vizitase ce era de vizitat, şi era singură, mai singură ca
oricând, pentru că de data aceea avea sentimentul că i se
luase ceva deosebit înainte de a i se fi dat.
Ridică receptorul telefonului şi formă numărul Agenţiei
Tarom din Budapesta, cuprinsă deodată de dorinţa de a
i se confirma zborul pentru care avea bilet câteva ore mai
târziu. Era iarnă şi orice se putea întâmpla, nu o costa
nimic să telefoneze. O voce plăcută îi explică foarte amabil
că, din păcate, cursa aeriană fusese amânată pentru ziua
următoare, adică pe 25 decembrie, la aceeaşi oră. Îşi cerea
scuze în numele Companiei Tarom, dar condiţiile atmosferice
nu permiteau efectuarea cursei la data stabilită. Pasagerii
puteau să rămână peste noapte la un hotel pus la dispoziţie
de agenţie, situat în apropierea aeroportului. „Bine că ați
sunat”, se arătă vocea foarte grijulie. Era mai bine că aflase
atunci şi nu pe aeroport.
Închise telefonul, descumpănită. Vestea proastă îi
accentuă starea de nervozitate. Însemna că trebuia să-şi
petreacă Noaptea de Ajun singură, într-un oraş străin. Lovită
ca de un fulger, se lăsă să cadă pe patul moale şi alb. Nu
va mai putea să împodobească bradul împreună cu băieţelul
32
Prozã
ei, nu va mai ambala cadourile în hârtie
colorată cu desene cu Moş Crăciun, clopoţei
şi brăduţi, nu va mai aştepta ca el să se culce
pentru a aşeza toate pachetele sub brad
şi, cel mai grav, nu se va mai putea bucura
de fericirea din ochii copilului dimineaţa
când, grăbit, va veni să vadă ce îi adusese
Moşul. Singurele momente ale Crăciunului care o făcuseră
întotdeauna fericită îi fuseseră luate. Până şi ele! De ani
de zile, farmecul sărbătorilor de iarnă se limita la clipele în
care împodobea bradul, asculta colinde, ambala cadourile
și aştepta cu febrilitate dimineaţa, atunci când privea cu o
bucurie fără margini sclipirile jucăuşe din ochii băieţelului.
Micuțul deschidea tacticos pachetele, ca după un ritual, își
stăpânea emoţiile, își înfrângea nerăbdarea, prelungea astfel
momentul surprizei. Dacă i se luau şi aceste clipe, ce rost mai
avea Crăciunul? Pentru ea, niciunul! Se uită prin camera de
hotel, căută un punct de sprijin, dar acolo nu se afla nimic
neobişnuit, nimic care să o salveze. Şi, deodată, văzu cutia
roşie aşezată pe noptieră. Se ridică şi se apropie de ea, o
deschise lăsând descoperit colierul de perle a cărui strălucire
i se reflectă dintr-odată în ochi, trecu prin ei şi îi lumină
sufletul. Surâse şi, fără să aibă vreo explicaţie, deschise
geanta de voiaj, scotoci prin ea şi găsi pachetul cu eleganta
rochie pe care nu rezistase să nu o cumpere, cu atât mai mult
cu cât magazinul o oferea cu treizeci la sută reducere. Cu
mişcări domoale, se îmbrăcă şi se uită mulţumită în oglindă.
Din ea o privea o femeie încă tânără, micuţă de statură, cu
părul negru care scotea în evidenţă o faţă rotundă străbătută
de lumina unor ochi puţin oblici a căror culoare neagră era
accentuată de dunga făcută cu creionul dermatograf. Buzele
înroşite de ruj zâmbeau la vederea chipului foarte cunoscut,
mai alb în contrast cu frumoasa rochie neagră din catifea,
simplă, dreaptă, lungă până la genunchi, care-i unduia
pe şolduri. Luă colierul de perle, îl puse la gât, cu acelaşi
surâs întipărit pe faţă, și nu se putu abține să nu-şi admire
decolteul discret împodobit cu bijuteria delicată. Îşi puse
ghetuţele negre, singurele pe care le avea acolo, deşi râse de
una singură când se văzu astfel încălţată în timp ce pantofii
negri de antilopă stăteau în şifonierul de acasă. Luându-şi
paltonul din dulap, ieşi din hotel, fără să se mai gândească
la iarna de afară. Oraşul arăta superb în Ajunul Crăciunului,
lumea elegantă a oraşului, cea mai elegantă pe care o văzuse
vreodată în călătoriile ei de până atunci, continua să intre
prin magazine şi să iasă cu pachete mai mici sau mai mari,
care mai de care mai colorate, mai decorative, și se îndrepta
 sintagme literare
surâzătoare spre alte locuri sau spre casă. Ea nu avea casă
în acel oraş, poate că nu avea nicăieri, poate că locul nu
şi-l aflase încă. Rătăcea pe străzile înguste şi pe bulevarde,
privind oamenii, privind în propriul interior, dar ochii ei nu
vedeau nimic, se afundau în beznă.
Se făcuse seară, oamenii se împuţinau, zgomotele se
stingeau, luminile oraşului perseverau să existe amplificate
de ghirlandele cu becuri multicolore. Era Ajunul.
Stătea pe o bancă din parcul din apropierea Catedralei
Sfântul Ştefan. Nu îi era frică, nu îi era frig. Golul rece din
interiorul său ocupa tot spaţiul, interzicea infiltrarea vreunui
simţământ. Privea brazii ornamentaţi cu globuri şi beteală.
Nu erau ai ei. Aparţineau unui parc străin, unor oameni
străini. Se ridică şi se apropie de unul. Dorea să privească
îndeaproape un Moş Crăciun care părea că se strâmba la
ea atârnat de o creangă. Şi deodată, se prăbuşi. Genunchii
i se lipiră de asfaltul curat al aleii parcului iar palmele
care căutau un punct de sprijin atinseră ceva părând a fi o
pietricică rotundă. Nu apucă să se dumirească pentru că, de
sub palton, începură să se rostogolească, căzând cu zgomot,
perlele. Cu un gest reflex, puse mâna la gât şi înţelese, cu
stupefacţie, că şiragul se rupsese. Perlele continuau să se
Prozã
avânte, grăbite, spre asfalt, depăşindu-l, oprindu-se sub
brad. Moş Crăciunul, care înainte se strâmba, acum afişa
un zâmbet plin de satisfacţie. Ea se ridică în picioare privind
grămăjoara albă. Se îndreptă încet spre ea cu intenţia de a
aduna perluţele. Când se apropie şi întinse mâna, simţi ceva
moale şi rece. Şi, atunci, la atingerea ei, din acel loc, ţâşni cu
puterea unei fântâni arteziene o lumină albă care se înălţă în
înaltul cerului, dispărând şi risipind spre oraş fulgi imenşi de
zăpadă.
Stătea acolo, fără să se mişte, neputincioasă, în timp
ce fulgii cădeau în cascadă și se topeau pe pământ, pe
bănci, pe copaci, pe brazi, pe clădiri, pe oamenii întâlniți în
cale, curăţându-i, purificându-i, dându-le tuturor culoarea
lor albă. Ea privi în jur şi constată, fără să se mai mire, că
nimic nu-şi păstrase culoarea. Forma continua să existe,
dar culoarea devenise albă. Îşi privi ghetuţele, poşeta, îşi
descheie cu mâinile albe paltonul alb pentru a-şi confirma
sieşi că rochia îi era albă. Nu înţelegea şi nici nu o interesa
să înţeleagă. Îşi îndreptă privirea albă spre cerul devenit
albastru şi faţa albă i se lumină sub atingerea fulgilor de nea,
captându-le strălucirea. Moş Crăciun, de culoarea sângelui,
îi şopti din bradul alb: „Doar priveşte!”
33
 sintagme literare Prozã

MIHAELA
fără stil, fără periculoasele înflorituri artistice incriminate
de unul dintre scriitorii ei preferaţi, şi nu reuşise. Începutul,
fraza prag a cărţii, era întotdeauna cea mai grea. Suspină.

ROȘU BÎNĂ
Era profesoară de limbă şi literatură română la un liceu
de provincie (excepţional, ziceau unii cu emfaza tipică
bănăţeanului chivernisit bine în viaţă) de prea mulţi ani. Nu
putea ieşi din ea însăşi atât de uşor. Avea nevoie de un lung
proces de dezintoxicare. Citise mult, se ocupase de cărţile
altora, făcând recenzii şi articole lunare în reviste literare
GENUL FEMININ apărute ca ciupercile după ploaie în toate oraşele ţării.
(FRAGMENT) Cu mersul poticnit, ieşi pe terasă şi îşi aprinse o ţigară,
trăgând în gând o înjurătură mai mult decât nepotrivită
I.RĂSPÂNTII condiţiei ei de doamnă respectabilă. Oricum, avea un
repertoriu inepuizabil pe care îl folosea la adresa ei, a altora,
„Urmărea din cadrul strâmt al ferestrei jocul norilor pe
dar, preponderent, în lungile ei monologuri interioare. Se
cer. Primele raze de soare aşezau delicat contururi trandafirii
cenzura bine. Primise liber la fumat după săptămânile de
spre răsărit, acolo unde îşi îndrepta privirea, dimineaţă de
spitalizare, „fără să exageraţi, doamnă”, preciză medicul
dimineaţă, de mai bine de şapte săptămâni, de când lupta
convins că ţigările sunt doar un moft de cafea, ca în cazul
ei cu timpul se încheiase, cel puţin pentru o perioadă. Nu-şi
celor mai multe cucoane de vârsta ei. Nici pielea obrazului
mai punea întrebările din primele zile de după neaşteptata
şi nici vocea nu trădau viciul deprins în anii liceului, adică…
schimbare de destin. Trecuse toate întâmplările dureroase
demult. Demult! Nu prea avusese timp să mediteze la
la capitolul experienţe şi se instalase în această stare de
adolescenţă. Erau teritorii interzise, amintiri reprimate care
anormalitate cu o împăcare ce nu-i aparţinea. Acum ştia că
în ultimele zile o invadaseră, copleşind-o. Abia acum şi-ar
planului de sus, după cum o învăţase, în copilăria-i îndepărtată,
fi vrut viaţa şi mai ales tinereţea înapoi, iar lacrimile care i
nepreţuita ei bunică («Draga lu’ Oma, nu te pune de-a pârcu’,
se prelingeau aproape instantaneu de la întâmplarea care
ăsta-i planu’, aşa vrea Dumnezeu bunu’!» îi răsuna în minte
îi schimbase existenţa intrată pe un anumit făgaş, poate nu
vocea cu inimitabile modulaţii slave), nu i te poţi opune. Ori
cel mai fericit (nu plânsese de mai bine de douăzeci de ani,
de câte ori se proptea în câte un zid, îşi amintea acest lucru.
mai precis, de la naşterea fiului ei), aveau un efect eliberator.
În ultimii ani, din ce în ce mai des. Şi cu cât se împotrivea
Toate suferinţele ei erau la genul feminin.
mai tare (acceptarea nu prea fusese în firea ei!), cu atât zidul
devenea mai compact şi mai de netrecut.”
*
Reciti rândurile care ar fi trebuit să fie incipitul viitorului
Trecuse peste toate, anii se scurseseră într-o
său roman cu o nemulţumire crescândă, le tăie apoi cu două
încrâncenare nebună, înregistrase cu bucurie măruntele
linii curmezişe, groase, ca nu cumva să fie tentată să revină
succese, ignorase eşecurile. Fusese o luptă continuă cu
asupra lor. Nu era mulţumită şi începu să bată în tăblia
sufletul la gură, chiar şi pentru lucrurile fireşti pe care alţii
biroului cu vârful ascuţit al creionului, lăsând minuscule
le obţineau necondiţionat. Uneori, oprindu-se din goana
înţepături negre. Gestul îi dădea o imensă satisfacţie. Se
fiecărei zile, se întreba de unde avea atâta substanţă ea, un
împiedeca în cuvinte. Mintea ei procesa mai repede decât
copil lipsit de griji, răsfăţată peste măsură de bunicii materni.
mâna. Coala de hârtie nescrisă avea efect de blocaj asupra
„Nici vântul să nu te atingă!” obişnuia să spună femeia cu
degetelor care ţineau creionul. Era înzestrată cu o fantezie
pielea de culoarea fildeşului, în ale cărei braţe obişnuia să
inepuizabilă şi îşi construise lumea ei interioară în care se
se refugieze ori de câte ori pericole văzute sau închipuite
refugia cu voluptate, seară de seară, odată ce luminile casei
o ameninţau. O mai făcea şi acum, mental, când dădea de
se stingeau, iar zgomotele de peste zi se estompau. Toate
greu. Atunci, simţea aproape concret apropierea obrazului
ideile minunate, gândurile care îi răscoliseră mintea în lunga
cald cu parfum de mere şi iasomie şi instinctiv se liniştea.
noapte de insomnie se ghemuiseră într-un colţ al conştiinţei
Cu lumea nevăzutelor avea o relaţie bună încă din
şi refuzau să se închege în fraze şi apoi să se aştearnă
adolescenţă. Nu era vorba numai de intuiţie. Ştia cu
disciplinate pe întinderea albă, descurajant de albă…
exactitate, încă din primul an al liceului, când fusese nevoită
Se ridică greoi, ajutându-se de cârje. Cu trei luni în
să plece departe de mediul protector, în alt oraş, cum să
urmă, ar fi ţâşnit răsturnând confortabilul scaun de birou.
comunice de la distanţă cu persoanele dragi. Primele luni,
„Idiot! O compunere cuminte, demnă de un elev în clasa a
departe de casă, au fost cumplite. Se simţea vulnerabilă,
opta de gimnaziu.” Îşi propusese să scrie la persoana întâi,

34
 sintagme literare
expusă. O răneau cu uşurinţă gesturile, vorbele spuse şi, mai
ales nespuse, ale celor din jur, bârfele mărunte, inevitabile,
într-un colectiv cu 32 de fete şi patru băieţi; nu ştia să se
apere. Treptat însă, a învăţat să riposteze, folosindu-şi
instinctiv calităţile. Se adaptase mediului. Îşi surprindea
adeseori colegele de cămin, intrând pe neaşteptate şi
apostrofându-le „Iarăşi m-aţi vorbit de rău!” După primele
fraze disculpative, fetele se fâstâceau în faţa constatării atât
de categorice. Cu timpul, s-au dezvăţat de această meteahnă
feminină, cel puţin în ceea ce o privea. E drept că mai tot
timpul aveau nevoie de ajutorul ei la desen, unde le făcea
la viteză planşele, sau la franceză, când compunerile primite
cu regularitate, săptămână de săptămână, le dădeau dureri
de cap. Pentru aceste talente, câştigase ceva popularitate
printre colegi, încă din clasa a noua. Mai târziu, la maturitate,
toate aceste rezonări ciudate cu universul au început să o
înspăimânte. Tragediile din vieţile cunoscuţilor, dramele
celor apropiaţi i se arătau în mod neaşteptat, cu câteva zile
înainte. Nu era un dar, ci o povară pe care trebuia să o ducă
şi mai ales să o ascundă.
Fusese o fetiţă în aparenţă liniştită, poate prea
cuminte pentru vârsta ei, cu o privire intensă, cercetătoare.
În jurul naşterii Ancăi şi, mai ales, a căsătoriei părinţilor,
nemulţumirile şi supărările bunicilor materni luaseră
dimensiunile unei dramolete provinciale. Micul orăşel
bănăţean de câmpie, dislocat din liniştea lui de capriciile
istoriei privea cu reticenţă şi neîncredere valurile de
necunoscuţi ce începuseră să îl asalteze. Mai întâi fuseseră
refugiaţii din Ardealul de Nord ocupat de unguri, nu foarte
mulţi, uşor integrabili, înrudiţi sau în relaţii de prietenie cu
localnicii. Aproape în acelaşi timp, exodul basarabenilor nu
îi încântase peste măsură. Accentul puternic, numele cu
rezonanţe slave, dar mai ales modul diferit de a gândi şi de a
fi crease o prăpastie între ei. Bănăţenii erau previzibili, fără
drame interioare, înstăriţi, făloşi de condiţia lor, deprinşi să
cadă la pace cu stăpânirea, pe principiul „capul plecat, sabia
nu-l taie”. Odată cu schimbarea regimului, după război, au
început să apară din toate zonele ţării, reprezentanţii noii
autorităţi (în mare parte regăţeni, olteni sau moldoveni):
secretarii de partid, securiştii, miliţienii, ofiţerii. Pe la mijlocul
anilor ’50, la capătul celei mai importante străzi comerciale
din oraş se construiseră, pe model sovietic, două cazărmi
militare. Majoritatea meseriaşilor îşi închiseseră afacerile
la naţionalizare sau îşi pierduseră averile în urma stabilizării
monetare din ’47. Pe Timiş, pluteau sacii cu bani, capitalizaţi
cu grijă „la strujac” de chibzuiţii lugojeni. Curţile şi grădinile
oamenilor înstăriţi, periculoşi deci pentru noul regim, fuseseră
răscolite cu cazmalele de miliţieni şi securişti în căutarea
cocoşeilor dosiţi. Chiaburilor li s-au confiscat pământurile,
tot sub ameninţarea securităţii. Cei mai mulţi se împăcaseră
Prozã
cu situaţia, de teamă, angajându-se la stat, văzându-şi de
grijile cotidiene cu acea obedienţă caracteristică. Încercau să
fie politicos-amabili cu reprezentanţii puterii impuse de la
răsărit, evitau conflictele şi îşi vedeau de grijile zilnice. Nu de
puţine ori îşi cumpărau liniştea cu mici atenţii sau cadouri,
după un obicei împământenit. În spatele zidurilor groase şi
a „şolocaturilor” bine ferecate se dezlănţuia însă furtuna;
blestemele şi sudalmele la adresa „aveniturilor” curgeau.
Despre înrudiri şi mezalianţe nici nu putea fi vorba. Ar fi
însemnat, în acele vremuri, ceva de neconceput ca o fată
de „maistor” (titlul acesta se păstrase, în ciuda vremurilor
tulburi, ca o certificare a nobleţii de origine) să se mărite cu
un ofiţer, fie el şi al noii armate române. Şi totuşi, inevitabilul
s-a produs. Fata maistorului fugi într-o dimineaţă de martie
cu tânărul locotenent care căzuse răpit de farmecul ochilor
de căprioară rănită, în urmă cu aproape doi ani, când o
văzuse întorcându-se de la liceu cu servieta de piele în mâna
stângă. „După ce că-i cătană, mai îi şi moldovean!” exclamă
stupefiată de atâta îndrăzneală măistoriţa. Fusese informată
de binevoitori asupra idilei unicei ei fiice şi se oripilă de o
asemenea posibilă încuscrire cu „prăpădiţii”, uitând, fireşte,
cât de greu fusese acceptată ea de mediul acesta închis, ostil
noilor veniţi, ca tânără soţie a meşterului măcelar, datorită
etniei şi originii ei modeste. Se opusese din toate puterile; îşi
voia fiica la facultate pentru că în aceste vremuri tulburi, în
care averile se duseseră pe apa sâmbetei, „numa’ şcoala te
mai face om”. Ada era obişnuită să facă numai ce dorea. Era
prima dată când i se refuza ceva. Aşteptă absolvirea liceului,
apoi fugi de acasă, lăsând un bilet prin care îi informa scurt
pe neconsolaţii părinţi că se căsătorise în secret şi pleacă
la socrii, în Moldova. Maistorul găsi primul biletul, i-l arătă,
fără prea multe menajamente nevestei, angajată acum în
câmpul muncii, la Filatura de Mătase Naturală din capătul
străzii, chemând-o la poartă. Femeia leşină şi nu-şi veni în
simţiri decât la spital unde au dus-o cu Salvarea. Cu această
ocazie, descoperi că suferă de diabet. Tinerii au revenit în
oraş după vreo două săptămâni romantice, şi-au luat cameră
cu chirie, alt motiv de zbucium pentru părinţi. I-au adus, prin
intervenţiile rudelor, acasă, eliberându-le apartamentele
mari, „de sus”. Bătrânii au transformat fosta prăvălie în
locuinţă cu două camere, bucătărie şi un mic holişor.
Chiar dacă îşi asumase întreaga răspundere a gospodăriei,
servitorii şi calfele dispărând de câţiva ani buni, iar ea lucra
în două schimburi la fabrică, fosta proprietară a măcelăriei
de pe Drumul Timişorii, se cufundase jignită într-o tăcere
absolută în legătură cu fiica ei. După nouă luni, în mijlocul lui
ianuarie, s-a născut nepoata asupra căreia revărsă întreaga
ei dragoste pătimaşă de femeie cu origini slave.
35
 sintagme literare Prozã

RALUCA
și vă voi proteja prin păstrarea secretului”.
– Ce e asta? a strigat îmbufnată. Nu voia deloc să scrie ceea ce
tocmai scrisese, doar nu s-a apucat brusc de dicteu automat!!!

FARAON
Dar ia stai, e a doua oară când apar dulcegăriile astea romantice
pe aici, nu poate să fie o întâmplare! În fine, scânteia țigării s-a
stins, iar ea, după ce și-a potolit bătăile inimii, poate s-a rugat,
deși uitase să o facă…
– Mama, lasă jaluzeaua ridicată, mi-e frică!
Transfer – Ție nu ți-e frică niciodată, nu te prosti…
– În noaptea asta mi-e frică, am impresia că urlă
În seara aceea, în cameră se intersectau ca niște unde
vârcolacii.
electromagnetice idei literare, care de care mai competitive,
– Nu există vârcolaci!
mai agresive. Scriitoarea nu știa asta, ea doar avusese un gând
– De aceea ți-am zis că am impresia, de ce nu ești atentă?
oarecare, de aceea, acum stătea în fața computerului și căuta
Am spus că am impresia…
să nu se uite în stânga sau în dreapta în momentul în care
– Impresiile nu produc frică, potolește-te!
apăsa destul de tare tastatura. Textul se configura în fața sa
– Te rog, vreau să văd puțină lumină. Mai înainte,
independent de voința ei, ca o făptură care știe ce vrea, cu o
credeam că e tata în cameră, cineva și-a aprins o țigară
autoritate care îi scăpa. Își mușcă buzele: „Nu, nu o să citesc
pe întuneric și mă privea intens. Un tânăr cu păr lung,
acum, deși simt că altcineva scrie ceea ce eu bat cu naivitate,
negru, cu un zâmbet ciudat.
nu o să citesc pentru că aș deveni cititor și textul m-ar stăpâni
Trebuie să mă întorc la început… ceva nu e în regulă! În seara
în momentul acela definitiv!” Continua să bată nervos și abia
aceea, în cameră se intersectau ca niște unde electromagnetice
atunci își dădu seama că e lună plină, că se făcuse frig și că nu
idei literare, care de care mai competitive, mai agresive. Ia stai
poate controla ceea ce scrie chiar deloc. Șoaptele nopții – ce
așa… despre ce idei literare vorbim aici? Ale lui Hoffmann?
Doamne, iartă-mă e titlul ăsta copilăros? Chiar că nu mai știe
Elixirul diavolului? El nu a scris Șoaptele nopții... Nici eu! Despre
ce scrie!
ce voiai să scrii? Despre tânărul acela bizar, ți-am spus doar, e o
În cealaltă cameră, lumina era aprinsă de ceva vreme.
întâmplare adevărată pe care încerc să o ficționalizez ascultând
– Nu dormi? o întrebă pe fiica sa de unsprezece ani.
încontinuu Werewolf al lui Cat Power. Pentru că nu am să pot
– Mai am puțin!
uita niciodată chipul ăla frumos, înspăimântător, care mă privea
– Orice ar fi acel puțin, pune-i capăt, e cumplit de târziu.
amintindu-mi că sunt pe marginea prăpastiei.
Se întoarse la textul său literar și se hotărî să ignore
– Mamaaaa!
romantismele astea gotice și să scrie ceea ce dorea de multă
– Ce e?
vreme: o proză fantastică. O provocase o întâmplare ciudată
– Există vârcolaci!! Și tânărul acela mă privește iar!
din studenția sa, pe care nu și-o explicase niciodată, deși anii
– Iubita mamei, nu există vârcolaci, crede-mă, iar tânărul
au trecut și încetase să se mai ia după coincidențe stranii ale
acela era, de fapt, un sărman care cânta în parc ca să
evenimentelor din spații și timpuri diferite. Demult, în casa
câștige un bănuț, l-am văzut peste câteva zile, deși nu
părinților, într-o vacanță studențească, citea E. T. A. Hoffmann, îi
îmi explic cum putusem să îl văd în alt oraș și în alt
plăcea atmosfera, dar nu reținea absolut nimic din întâmplările
timp înainte; de obicei e invers: întâi vezi în realitate
fascinante. Când a stins lumina, în cameră s-a simțit o prezență,
ceva, se fixează pe retină fără să îți dai seama, și, după
atât de puternic, încât a crezut că are un coșmar de proporții,
aceea, îți răsare în memorie sau în vis…
dar nu, era trează, s-a pișcat de mai multe ori, gâtuită de
– Și eu de ce îl văd?
spaimă. După câteva minute, prezența, pe întuneric, a tras
– Asta e ciudățenia cea mai mare, se pare că s-a
dintr-o țigară care, culmea, s-a materializat natural și, la lumina
transmis din calculatorul meu în visele tale; ți-am zis
acelei scântei, prezenței i s-a văzut chipul: era un tânăr cu păr
că e periculoasă tehnologia! Dar tu ce făceai înainte
lung, negru, cu ochii intenși, cu un zâmbet de iad. „Satana!” – a
de culcare?
fost singurul gând care i-a putut trece prin minte.
– Scriam la romanul meu.
În grădina întunecată nicio șoaptă nu era înțeleasă. Am
– Cum se numește?
stat două ore afară și nu am găsit pricina șoaptelor. Șoaptele
– Șoaptele nopții.
Nopții continuau: „Tăceți, mă încurcați! Voi afla eu cine sunteți

36
 sintagme literare
STELUȚA
CRĂCIUN
Ploaia de vară
E sfârșit de iulie și soarele turtește parcă ziua sub arșița
nemiloasă. Doar dimineața, pe la cinci, șase e mai răcoare,
când pe florile de volbură încă închise și urcate pe lujerul
porumbului, mai zăbovesc boabe firave de rouă, până când
soarele se nalță năucitor de fierbinte și parcă, adormit de
atâta căldură, uită să mai plece. 
Nicio adiere de vânt, niciun
nor pe adâncul senin al cerului Salcâmii au umbra spartă de
petice de lumină în care praful de pe uliță se încinge, ca
nisipul din deșert.Toată grădina suferă de sete, iar mai în
spate, porumbul pentru floricele, pus pe două rânduri pe
partea dinspre Ion Băilă și Șerbănică (fratele lui), și-a răsucit
frunza ca să mai reducă suprafața expusă la soare. Măriuca
se extrase cu greu din pat, din trezită de vocea bunicii:
-Hai
Măriuco, du-te, mamă,și adu niște pătrunjel și mărar, să
termin mâncarea de fasole, că acuș e prânzul!
Bunica era în
bucătăria de vară, o anexă lipită de casa bunicii, amenajată
într-o fostă magazie,cu acoperișul într-o apă, micuță, cu trei
ferestre pe cei trei pereți exteriori, astfel că, nimeni nu putea
trece pe uliță, fără să fie cercetat de ochiul iscoditor al
bunicii.O masă pe care se pregătea mâncarea dar se și
mânca, acoperită cu o mușama bej, cu linii complicate, pe
care Măriuca, atunci când stătea la masă, închipuia labirinturi
fără ieșire, o băncuță, două taburete, soba care avea și
cuptor de copt iar în fund, în partea opusă ușii, un fel de
masă dulap pe care era o mașină de gătit cu două ochiuri. În
partea de jos, în interior. erau farfurii , tacâmuri. Alături
butelia cu gaz. După ușă, un cuier. Totul era foarte înghesuit,
dar cum vara intrau doar ca să mănânce, iar mama sau
bunica doar ca să facă de mâncare, nimeni nu era deranjat,
masa nu era un eveniment, era o necesitate. În plus, aerul
circula în voie, iar alături era un oțetar înalt, la umbra căruia
era lavița, unde gălețile cu apă stăteau acoperite. Și mai era
și foarte aproape de poartă, deci un bun punct de
observație.
Măriuca protestă în sinea ei (totdeauna bunica îi
dădea ceva de făcut!), dar se îndreptă cu pași târșâiți spre
grădină. Trecând pe sub agudul înalt din spatele casei, pe
sub care bâzâiau muște la agudele căzute, întinse mâna și
culese de pe crengile joase câteva agude mari, negre și dulci
care-i colorară instantaneu buzele. Deschise poarta grădinii
și trecu pe lângă tufele de trandafiri altoiți, cu flori mari de
un roșu închis, catifelat, bătând în negru.Măriuca se înălță,
aplecă o creangă și inspiră adânc parfumul intens, greu al
unei flori de-abia desfăcute. Îi plăceau acești trandafiri, dar
preferatul ei era trandafirul alb, de la colțul dinspre drum al
Prozã
casei, mai plebeu, care revărsa o cascadă de flori mici cu un
parfum mai ușor. Măriuca îl asemăna cu un voal de mireasă,
din acela pe care, atunci când mireasa se învârtea în hora
mare, fetițele îl atingeau admirativ.
Ocoli colțul magaziei,
trecu pe lângă brazdele de ceapă și usturoi. În grădină era
parcă mai răcoare, mai ales pe sub prunii și merii care
mărgineau cărarea de la spatele magaziei. O luă printre
rândurile de fasole grasă, cu frunze lipicioase, urcată pe
haragi înalți și ajunse la peticul cu pătrunjel care ieșea din
loc, nu trebuia să-l semene în fiecare an (era o plantă perenă,
dar Măriuca încă nu știa ce-i aia). Alese cu grijă un buchețel
de pătrunjel fraged, apoi căuta și niște fire de mărar , care,
semănate fiind din primăvară prin toată grădina, crescuseră
înalte și-și deschiseseră în vârf inflorescența mare, rotundă
cu modeste flori gălbui. Rupse câteva frunze mai tinere,
dinspre vârf, le uni cu cele de pătrunjel și se îndreptă cu ele
spre cișmeaua din fața casei, unde le spălă bine . Apa, rece o
răcori, luă și cănița de tablă de alături și bău cu poftă. Pe
pământul mereu umed de sub cișmea, ieșise o râmă, căreia
îi dădeau târcoale mai multe furnici. Măriuca luă un bețișor,
scormoni nițel și-i făcu loc râmei , acoperind-o. Apoi, puse
bețișorul în calea furnicilor, să vadă dacă îl ocolesc sau trec
peste el.
- Măriuco, nu vii o dată? se auzi glasul
bunicii. 
Măriuca ieși din grădină, se înălță pe vârfuri ca să
închidă poarta înaltă (să nu sară găinile!), trecu pe sub agud,
apucă în treacăt încă o agudă coaptă și intră în bucătăria
unde bunica stătea la masă (așa lucra ea, stând jos, avea
varice mari și reumatism) și o aștepta pe fetiță cu verdeața.
Era o femeie trupeșă, trecută de 70 de ani.Pe cap purta o
basma din material negru „un cașmer”, îi spunea bunica,
probabil de la cașmir, pe care acum îl ținea desfăcut, cu
colțurile deasupra capului. Pe fața ei brăzdată de riduri
străluceau ochii inteligenți , de culoare schimbătoare, ba
căprui, ba verzui, care, atunci când se supăra, deveneau
închiși la culoare. O bluză de stambă de un cenușiu decolorat,
cu mânecile veșnic suflecate îi îmbrăca bustul și o fustă
neagră, cu puișori bej, tot de stambă, îi acoperea partea de
jos, până la glezne. Sorțul lung, tot de culoare închisă era
nelipsit. Folositor îi mai era șorțul acela! În el punea bunica
păstăile culese din grădină, ori ceapa, ori merele, ori
castraveții, în el (de fapt nu în același, în altul pe care-l ținea
„de bun”) aducea fideaua și orezul de la cooperativă, căci,
dacă nu aveau în casă câteva kilograme de fidea, de orez, ori
de zahăr și câțiva litri de ulei, bunica intra în panică și pleca
la cooperativă, unde, din bani numai de ea știuți, făcea
„aprovizionarea”.
Măriuca îi lăsă bunicii mănunchiul
parfumat de verdeață și o luă tiptil spre nucul din fundul
curții, unde o aștepta cartea ei preferată, „Brădița din
pădure”. Deși la toamnă urma să intre la școală, învățase să
citească odată cu sora ei , cu patru ani mai mare, iar această
carte o avea de când anul trecut, în iarnă, sora ei fusese
internată trei săptămâni la spital, la oraș, grav bolnavă, o
infecție majoră la rinichi. Mama care se internase și ea, făcea
totul ca să-i fie fetei mai ușor și îi cumpărase și cartea
aceasta. Aici descoperise Măriuca un cuvânt care o fascinase:
37
 sintagme literare
plastilină. Îi plăcea așa de mult, încât îl scrisese pe pagini
întregi de caiet. Cunoștința directă cu plastilina avea s-o facă
ceva mai târziu și va modela din ea tot ce imaginația ei de
copil scornea. 
Acolo, sub nucul bătrân, umbra era răcoroasă
și cum nici mâncarea de fasole din acea zi de vineri nu o
atrăgea, se cufundă în studierea, (a câta oară?) a pozelor,
lăsând pe mai târziu lectura, ca pe un dulce desert, sperând
că n-o va ajunge aici glasul bunicii dar, ți-ai găsit:
- Măriuco,
Măriuco, unde ești, vino încoa să m-ajuți, se auzi glasul
stăruitor al bunicii. O dureau pe ea picioarele, dar gura n-o
durea deloc. Copila își lăsă cartea pe preșul de sub nuc și o
luă agale spre bucătărie. Soarele se ridicase deasupra capului
și umbra fetei era mică, mică, prin pulberea ogrăzii.
- Da,
bunică, mormăi ea ajunsă în pragul bucătărioarei.
- Ia o
lingură de lemn și mai mestecă în mâncare să nu se ardă, că
tare mă mai ridic greu, mă doare reumatisma rău de tot,
măcar de-ar ploua, Doamne, că tare e nevoie de
ploaie.
Măriuca luă lingura și mestecă în fasolea roșiatică .
Hotărî în sinea ei că niciodată nu-i va plăcea fasolea, fie ea cu
carne, sau fără. 
-Pune și verdeața, îi întinse bunica fundul pe
care verdeața tocată își etala aroma. 
- Așa, amestecă bine și
închide focul. Măriuca se conformă, atâta știa și ea, cum să
închidă un ochi la aragaz, că la deschis nu se băga, nu voia și
nici nu avea voie. -Stai, nu pleca, pune-i și capacul, o ajunse
din urmă iar glasul bunicii, și du-te și-l cheamă pe unchiaș la
masă. Unchiașul era bunicul, care trebăluia prin fundul
grădinii, reparând un gard de nuiele. Măriuca bănuia că el își
căuta de lucru cât mai departe, doar ca să scape de cicăleala
bunicii. De-asta făcea, credea ea, uneori pe surdul. O luă din
nou spre grădină, se opri sub agud și mai prinse alte câteva
agude negre de coapte (ce-i trebuia ei fasole?), deschise
poarta, mirosi floarea de trandafir și o luă pe cărarea ce tăia
grădina în două pe mijloc. Aveau de toate acolo: pe lângă
ceapă, usturoi, fasole de păstăi, verdețuri mai erau și cartofi,
ardei grași, vinete, și mai ales roșii din acelea mari, zemoase
cu pielița subțire, care însă nu erau coapte. Nu prea sufereau
de sete pentru că în fiecare seară tatăl fetiței le uda, purtând
apa de la cișmea printr-un sistem de furtunuri, țevi și
șănțulețe. Peste tot, prin grădină erau pruni, meri, peri, caiși,
gutui, ba chiar și un pui de cireș ce nu era încă pe rod. Pomii
erau tot o pasiune de-a tatălui și erau răsădiți primăvara,
de-a lungul cărării și mai pe margini, ca să nu umbrească
legumele. Măriuca ajunse în spatele bunicului, care, înalt și
uscățiv, la umbra unui goldan, meșterea aplecat la gardul din
nuiele. Urmă ritualul obișnuit:
-Buniculeeee! strigă fetița în
spatele bătrânului.
-Da, ce e? întrebă acesta, ca de obicei,
fără să se întoarcă.
-A zis bunica să vii la masă, continuă
Măriuca.
-Acuș, răspunse bunicul, care ajungea cam într-un
jumătate de oră, pe care bunica o lua în calcul și o trimitea
pe Măriuca mai din timp să-l cheme
-Moșcăit, mormăia
bunica, de parcă nu-l știa de un car de ani. Măriucă, mănânci
fasole? o întrebă, deși știa răspunsul.
-Nu, bunică, nu mi-e
foame, poate mai târziu, amână diplomat fetița o manifestare
de antipatie fățișă la adresa mâncării de fasole...Bunicuțo,
pot să ies? întrebă, ea pe un ton ușor alintat.
-Hai, du-te, dar
38
Prozã
să vii mai târziu sa-ți fac un scrob, că doar n-ai să mănânci
doar agude și prune, zise bunica pe un ton pe care-l voia
sever, dar din care nu lipsea afecțiunea.
Fetița ieși din
bucătărioara unde aerul se încălzise de la mâncare și de la
mămăliga fierbinte pe care o răsturnase bunica pe un fund
de lemn. Afară, tot cald. Măriuca o luă spre fundul curții,
spre nucul bătrân, sub care, pe preșul din codițe o aștepta
cartea ei, cu Brădița și Ciripel.
Măriuca se întinse pe burtă și
deschise cartea, dar, înainte de a se amesteca în aventurile
eroilor ei, rămase un moment , privind cu ochii ei mari,
albaștri spre un viitor al ei, pe care și-l visa, cumva neclar,
dar, oricum, frumos. O ajuta și prietena ei imaginară, Tiga o
chema. Îndrăznise și-i spusese surorii sale despre Tiga. O zi
întreagă râsese de ea și de atunci, Măriuca își ținea ascunsă
prietena și visele . Acum sora ei, Nela, care trecuse într-a
patra, era într-o tabără, la Năvodari, de unde scrisese o
vedere. Măriuca scoase dintre filele cărții vederea și se uită
iar, fermecată, la marea aceea albastră, pe care n-o văzuse
niciodată, dar pe care și-o imagina ca pe un tărâm de basm.
Nici nu-și dădu seama că lumina scăzuse și că soarele era
acoperit de nori negri care se ridicaseră ca niște balauri
dinspre nord vest din acea parte spre care tatăl ei privea
mereu cu speranță, așteptând ploaia.
Primii picături căzură
foșnind prin frunzișul bogat al nucului, împrăștiind un miros
amărui.
-Măriuco, unde ești? se auzi sirena bunicii. Hai să
băgăm puii la adăpost că vine ploaia.
Măriuca își strânse
grăbită cartea, preșul și vederea de la Nela și fugind, le lăsă
la adăpost pe prispă. Stropii se întețeau, iar bunica își pusese
o haină veche pe cap și, cu un băț în mână, lipăia pe pământul
ud de-acuma,, încercând să adune puii mărișori, lăsați de
cloșcă și să-i bage în cușca lor. Un tunet puternic, o făcu pe
fată să tresară. Ploua de-a binelea, cerul își dezlănțuise
artileria grea a tunetelor, puii intraseră în cușcă, dar bunica
își făcea de treabă, punând găleți la uluce ca să adune apa de
ploaie. Privind-o cum țopăie de colo colo prin băltoace,
Măriuca avea impresia că bunica executa un dans ritualic
precum indienii și că, de fapt, ea, bunica, invocase și adusese
ploaia, cu aceleași puteri magice cu care, prin descântec,
alunga deochiul sau „năjâtul”, când te durea urechea.
Măriuca urmări cu privirea șuvoiul de apă care traversa
curtea spre grădină și, desculță, intră cu picioarele în apa
răcoroasă, imaginându-și că e și ea la mare, la marea ei. Dar
cum ploaia răzbi repede prin rochița subțire de inișor roșu,
fetița își luă cartea și intră in casă. Își șterse piciorușele ude,
își schimbă rochița și se urcă în pat, deschizând cartea .
Zgomotul ploii pe acoperișul de tablă îi dădea o liniște
interioară care avea să o urmărească toată viața. Îi reveni în
minte imaginea bunicii în ploaie și, cu mintea ei de copil, își
dădu seama că toată agitația acesteia prin ploaie era de fapt
un pretext pentru plăcerea ei de a se bălăci, prefăcându-se
că are teribil de multă treabă. Într-un târziu, se auzi și glasul
mamei care se întorsese cu tata de la câmp și, cu sentimentul
aceasta de protecție totală, fetița adormi.
 sintagme literare
Chagrins d’amour  -Leana, cum face Bulbuca? (asta era porecla unei
Toamna curgea frumos în colțul acela liniștit de oraș, pe
strada ce purta numele unui poet local, mai puțin cunoscut,
pomenit însă de Eminescu în celebrul poem „Epigonii”.
Măriuca se obișnuise treptat cu viața la internat, deși
programul era întrucâtva cazon: trezirea la 6,30, înviorarea
la care fetele ieșeau cu greu, moțăind încă, spălarea la
spălatorul unde curgea numai apă rece, îmbrăcarea, masa
de dimineață, veșnicul ceai cu pâine cu unt și marmeladă,
plecarea la școală. În clasa ei, Măriuca se remarcase imediat
ca o elevă bună, apreciată de profesori și, poate, invidiată
de unii colegi. În toți anii de liceu, avea să fie prima din clasa
ei. Învăța ușor, cu plăcere, cu ambiție, dar și din dorința de a
ști. După ore, întoarcerea la internat. Până la masa de prânz
intrau în holul mare, își schimbau cărțile și caietele pentru
a doua zi și apoi ieșeau afară, pentru că dormitoarele erau
închise. În zilele când terminau orele mai devreme, Măriuca
pătrundea în livada „interzisă” de legende și se pierdea în
gânduri sub coroana nucului bătrân,pe care-l simțea frate cu
nucul ei de acasă. Uneori o mai însoțea și Leana cu care se
împrietenise de-a binelea (aveau paturi vecine în dormitor).
Veșnic flămândă, Leana căuta prin frunzișul de sub nuc
vreo nucă ascunsă sau pierduta de vreo cioară, cu care să-și
mai potolească foamea. Urma clopoțelul cu care eleva „de
serviciu” vestea ora mesei. Făcuse și Măriuca „de serviciu”
și tăiase cu un cuțit bont atâta pâine, cât nu tăiase niciodată
în viața ei. Bineînțeles că făcuse bășici la mână. După masă,
urma programul „de meditație”. Pentru că internatul nu
avea o sală adecvată pentru cele aproximativ o sută de fete,
domnișoara Geta, pedagoga, le încolona două câte două și,
cu gențile în mână, se reîntorceau la școală, unde în trei săli
de clasă, începea programul de meditație. Măriuca avu de
la început o inapetență pentru acest program de învățat
obligatoriu, pentru încolonarea aceea umilitoare de după
masă, pentru faptul că se încălțau dimineața și se descălțau
tocmai seara, când, după „meditație” și masa de seară,
aveau în sfârșit voie în dormitoare și hotărî să-și ajusteze
cumva programul, atât cât putea: prima parte a programului
de învățat o afectă somnului. era un somn greu, cu capul
pe bancă, cu paltonul pe cap, până la pauza de la jumătatea
programului, când fata se trezea și, odihnită se apuca de
învățat si de teme. La început, pedagoga o cam certa, dar
aflând de rezultatele ei bune, o lăsă în pace.
Seara, fetele se adunau în dormitorul lor și, până la
stingere, era vremea de sporovăit. În scurt timp, Măriuca
se împrieteni cu toate fetele din cameră: Cu Viorica cea cu
glas frumos, cu Aurelia cea ambițioasă, cu Stela, colega ei
de bancă, cu Leana, cu Lili, cu Virginica. Vorbeau vrute și
nevrute, iar Leana era bufonul lor, rol acceptat de bunăvoie,
simțind ea că era șansa ei la simpatia celorlalte:
Prozã
profesoare de geografie cam doctă și înțepată, altfel foarte
deșteaptă). Și se plimba Leana, cu ochelari de împrumut
așezați confortabil în șaua nasului ei impunător, țeapănă de
parcă înghițise un băț, cu mâinile la spate, întinzând un deget
inchizitorial spre vreuna din ele. Fetele se prăpădeau de râs
și când dansa Leana cântându-și singură „Obbladi, obblada”,
dând din brațele lungi de parcă voia să-și ia zborul. Avea ceva
din Olive a lui Popeye , caraghios și înduioșător totodată.
-Fetelor, le anunță domnișoara Geta, intrând într-o zi,
pe la sfârșitul lui octombrie, în sala de mese, vom organiza o
seară literară aici, la noi, urmată de dans, sâmbăta viitoare.
Puteți să vă invitați colegii le spuse ea privind spre fetele de
a unsprezecea și a douăsprezecea și zâmbind cu subânțeles.
Măriuca se bucură: o seară literară ,dans, în sfârșit ceva ce
rupea monotonia programului cotidian.
Domnișoara Geta o chemă, alături de fetele din clasele
mari și îi dădu să învețe o poezie de Minulescu (lui îi era
dedicată seara literară) Măriuca recitase mult și în școala
generală, jucase și teatru, așa că învăță rapid poezia.
Veni și sâmbăta mult așteptată. Fetele erau toate într-o
frenezie de bigudiuri, moațe de hârtie (după posibilități),
puțin fard de pleoape, un pic de colonie, se împrumutau
una pe alta, schimbau fuste, bluze, într-o emoție generală.
Cele mai mari aveau așteptări sigure, cele mai mici doar
incertitudini plăcute. Măriuca avea un costumaș „deux
pièces” din stofă bleu deschis și niște pantofi bleumarin
din lac (primii ei panofi de lac, cumpărați din bursă). Se
„ondulase” și ea „dans l›air du temps” și își pusese pentru
prima dată puțin fard bleu pe pleoape.
-Ești tare frumușică, îi spuse Ilinca, o fată dintr-a
unsprezecea, pe seama căreia circulau multe povestiri romance
și care stătea alături de ea, în cercul recitatorilor.-Ai emoții?
-Nu, răspunse categoric Măriuca, simțind în același
timp, cum o inundă cald un val de emoție.
Ca de obicei însă, își stăpâni emoția și când îi veni rândul
recită cald și sensibil „Romanța celor trei romanțe” Când
termină, se făcu liniște, apoi, o ploaie de aplauze o învălui
și îi dădu, pe moment satisfacția une victorii. Sala era acum
plină. Dansul începuse. Erau mulți băieți exerni, care deja
angajaseră dansuri cu fetele cele mai mari. Măriuca privea
cu plăcere, alături de fetele de-a noua. Pentru ea faptul
ca recitase și că fusese atât de aplaudată îi ajungea ca s-o
bucure măcar până la vacanța de iarnă.La un moment dat,
într-o pauză, auzi șușoteli uimite în spatele ei:
-Doru, a venit Doru!
-Uite-i și pe Costel Grigoriu și pe Niki Nour...
Într-adevăr, pe ușă intrase un grup de băieți. Erau,
clar, elevi din clasele mari. Între ei se distingea un băiat
înalt, suplu, cu părul blond, un pic mai lung decât prevedea
regulamentul, cu un ten deschis, curat și cu niște ochi
39
 sintagme literare
negri pătrunzători. Acesta își roti privirea plictisită, ușor
dezabuzată în jur. Ochii tuturor fetelor erau ațintiți asupra lui.
Ochii lui se opriră însă asupra Măriucăi. La următorul blues
se îndreptă cu pași siguri spre ea, se prezentă și, politicos,
o invită la dans. Măriuca dansa astfel pentru prima oară în
viața ei cu un băiat și nu cu oricine ci, după cum avea să afle
ulterior, cu unul din„frumoșii” liceului. Au dansat împreună
toată seara, au vorbit și au râs. Doru era un băiat simpatic
vesel, spunea glume bune, iar Măriuca râdea și-i răspundea
prompt. Când oare dispăruse fetița din ea și apăruse în loc o
domnișoară sigură pe ea și pe puterea ei de seducție? Nu-i
păsa ei de privirile admirative sau invidioase din jur. Ea era
în seara aceasta Cenușăreasa la balul prințului.La sfârșit, l-a
codus pe Doru până la poartă. Acesta a îmbrățișat-o ușor și a
sărutat-o pe obraz. Gestul nu a trecut neobservat, pentru că
toate fetele își conduseseră colegii, prietenii.
-Pe luni, i-a murmurat Doru la ureche și a plecat.
A doua zi, duminică, toate fetele știau tot. Cota de
popularitate a Măriucăi crescuse brusc. Ilinca o invită în
dormitorul lor la prăjiturile primite de acasă, Petruța dintr-a
douăsprezecea îi oferi trusa ei de desen în tuș ca să-și facă
planșa la desen tehnic.
În lunea care a urmat, Măriuca se încrucișă absolut
întâmplător pe culoarul liceulu cu Doru. Acesta trecu cu
privirea prin ea ca printr-un geam bine șters. Măriuca, din
mândrie s-a prefăcu și ea că nu-l cunoaște. La fel și în zilele
care au urmat. Ulterior, Măriuca a aflat de la „binevoitoare”
că Doru avea o prietenă oficială,din clasa lui, Doinița
Grigoriu, ai cărei părinți erau medici, iar „ei erau împreună
de la grădiniță”. Artilerie grea, ce mai, contra căreia Măriuca
era total dezarmată.
Acum pătrunse ea înțelesul cântecului pe care
domnișoara (bătrână!) Gâță, profesoara de franceză, li-l
pusese la oră, traducându-le cu nostalgie în glas, acolo unde
nu înțelegeau: „Plaisirs d›amour ne durent qu›un moment /
Chagrins d›amour durent toute une vie...”
Țăranul cu valiza de lemn
A terminat fata liceul și nu oricum, cu medie mare,
nu era prima din clasă, dar mereu a doua și voia să dea
admiterea la Facultatea de chimie din Iași.
Nimeni din familie nu fusese vreodată la Iași, doar la
Focșani, la Plainești la târg, unde vindeau grâu, porumb și
pepeni. La Brăila țăranul făcuse școala de un an de contabil
la CAP, iar la Brașov armata. A, mai fusese el mai demult
la București, cu un cumătru, Codin Mușat și-și cumpărase
cizme de box care stăteau pe niște calpoade speciale de
lemn. La Tecuci se ducea bunica, mergea trei kilometri pe jos
până la gară și de acolo lua trenul: Boțârlău, Suraia, Condrea,
40
Prozã
Rotunda, Tecuci.
Când nepoata era mai mică, o lua și pe ea, dacă obosea,
o ducea merchea.
Iașul era departe, așa că țăraanul a mers la domnul
profesor Avram, care își desăvârșea la Iași studiile la fără
frecvență, avea el o gazdă pe Sărăriei, doamna Gorbănescu,
unde să stea fata pe durata examenului.
Au pornit-o fata și tata de dimineață, că așa era trenul
spre Iași. Valiza din lemn cu care fata făcuse liceul stând în
internatul cu regim cazon din Focșani era grea tare, burdușită
probabil de manuale, caiete și culegeri, câteva lucrușoare
de-ale fetei și poate și ceva de mâncare, să aibă fata.
Au mers vreo șase ore cu trenul și au coborât pe la
prânz, în zi de iulie în gara Iașului.
Nu știau ei de tramvaie, așa că au pornit-o pe jos înspre
Râpa Galbenă. Se oprea țăranul din douăzeci în douăzeci de
metri și întreba:
- Nu știți cum ajung la facultatea de chimie?
Pe vremea aceea facultatea de chimie funcționa în
universitate, avea secretariat comun cu facultatea de fizică.
De unde să știe populația aceea nestudențească unde
e facultatea de chimie, de unde să știe țăranul să întrebe de
universitate?
Mai mergeau țăranul și fata, se opreau să mai răsufle
și iar întrebau:
- Nu știți unde e facultatea de chimie?
Răspunsurile vagi le indicau o directie vagă. Și iar
porneau. În gândul ei, fata era speriată: dacă nu vor găsi
facultatea? Se poate ca și țăranul să fi fost speriat. Soarele
de iulie ardea nemilos.Țăranul, cu haina lui de dimie, cu
valiza grea, era tot o apă. Fetei îi era sete. Și teamă, desigur.
De oraș, de examen.
Într-un sfârșit, cineva a înțeles că e vorba de
universitate și le-a dat informația corectă. Mai liniștiți au
început să urce dealul Copoului, făcând pauze tot mai
dese. La universitate, au întrebat portarul care i-a condus
la secretariat, unde fata s-a înscris pentru examen. Care
examen, examene!
Chimie anorganică scris, chimie organică scris, fizică
scris, chimie oral.
La familia Gorbănescu au ajuns relativ ușor, tot așa,
întrebând. Acolo a stat fata pe durata examenelor, dormind
cu fata gazdei în pat, în timp ce părinții, gazdele adică,
dormeau pe jos. Aveau ei vreo trei cămăruțe, dar în perioada
aceasta închiriau tot și mai făceau un ban. Mai rău era că fata
ar fi stat noaptea să mai învețe, dar protesta Gorbănescu
tatăl, care a doua zi pleca la lucru.
Țăranul a plecat pe jos la gară, a așteptat o jumătate de
noapte fumând Mărășești până la trenul care l-a dus acasă.
Fata a luat examenul, iar țăranul a făcut pneumonie. A
zăcut o săptămână, s-a vindecat și s-a lăsat definitiv de fumat.
 sintagme literare
VERONICA
BACIU
Maiurica
- Dar-ar dracii în tine, Maiurico, ce-am vorbit eu cu tine?
Acum se vine? se oțeli Domnica când o văzu venind cu copilul
de mână pe aleea dinspre poartă. Se repezi să-i deschidă,
fără să contenească s-o suduie. De fapt erau vorbele ei de
întâmpinare, indiferent ce s-ar fi întâmplat, pentru Maiurica.
- De ce, doamnă, ce făcui, nu v-am spus io că la mine
nu se știe niciodată.?..
- Hai vino încoace, nu mai sta proțăpită acolo. Ce-i cu
tine? ce te-am mai așteptat...mi-o făcuși!
Maiurica desfăcu încălțările din picioarele copilului și
îl împinse ușor să intre înaintea ei. Copilul scânci ușor și se
întoarse speriat cu nasul în fustele bunică-sii.
- Hai vino aici la mama, puiule, că nu se întâmplă nimic!
Vezi, Maiurico, dacă n-ai mai adus băiatu’ pe la mine, se sperie.
- Nu, doamnă, e bolnav mititelu’, am fost cu el la
dispensar, că amărâta de fie-mea e la serviciu, nu s-a putut
învoi. De-aia ajunsei cu el la matale, să-l las puțin până
mă reped la farmacie și pe urmă să anunț învățătoarea că
e bolnav. Micuțul rămase apatic, frecându-și piciorul, cu
șoseta trasă puțin din picior, de covorul Domnicăi.
- Vino la mama! Domnica îi făcu semn Maiuricăi să
plece și se aplecă spre copil. Mihăiță, stai cu mama aici pe
pat, să vezi ce bine ne înțelegem noi. Îl dezbrăcă de paltonaș,
îi puse căciula de o parte și-l rugă să se așeze bine pe pernă.
Copilul avea o ușoară fierbințeală, era sfios, ușor letargic,
și ca orice copil bolnav se supunea fără nici un gest de
împotrivire. Domnica, fără să-l întrebe, îi făcu un ou moale,
îi aduse puțină smântână și-l îndemnă să mănânce. Ochii
copilului îi sclipiră și, cât era de bolnav, mâncă cu poftă, cu
înghițituri mici, tot ceea ce-i pusese Domnica pe farfurie.
Domnica îl privi cu duioșie și recunoștință pentru supunere
și-l mângâie pe frunte. Îi înmuiase sufletul gândindu-se că
era un copil necăjit, crescuse mai mult în ograda Maiuricăi
decât sub privirile propriei mame care se zbătea să ducă
greul casei, cu un soț alcoolic și puturos, așa cum fusese și
taică-său, Ilie, soțul Maiuricăi care se prăpădise devreme, de
la băutură, lăsând-o cu trei copii.
Supărarea Domnicăi era ca apa de ploaie, știa că mai
mult nu poate cere de la ea. Deși era femeie harnică și cu
suflet, toată viața se zbuciumase s-o scoată la capăt, totuși
nu prea avusese parte de cele mai bune lucruri, dimpotrivă.
Când te naști fără noroc, doamnă, fără noroc ești până la
capăt, orice ai face! recunoștea și ea. Domnica o așteptase
Prozã
zilele trecute, așa îi promisese că vine s-o ajute cu prăjiturile
pentru ziua ei și totodată, un bun prilej să mai pună țara la
cale, să mai afle una-alta, ce se mai petrece în târg. Aveau
ele niște subiecte favorite, pe care nu puteau să le discute
decât amândouă și Maiurica era neîntrecută în investigațiile
ei, venea întotdeauna cu informații consistente și tot felul de
detalii picante. Deși Domnica avusese destui musafiri, doar
fusese ziua ei, fără Maiurica cuibărită pe scaunul comod de
lângă calorifer, ziua nu fusese întreagă. În plus avusese mare
bătaie de cap cu pregătirile, că nu se învăța minte și se apuca
de toate alea, ca și când ar fi fost tot tânără ca altă dată.
Făcuse cumpărăturile pe rând. De câte ori ieșea în
oraș își mai cumpăra câte ceva și le depozita în frigider, în
cămară. Pregătise mâncăruri ușoare și gustoase, să nu facă
nazuri fetele, se gândise și la colesterolul ei pe care cu greu
îl ținea în frâu. Făcuse piftie de curcan, salată de boeuf cu
maioneză de post, aperitive cu piuperci, piept de pui la
grătar cu garnitură de legume și, bineînțeles, tort. Nu putea
renunța în nici un caz la nici una dintre aceste preparate,
altfel de ce se mai deranja?! Oricum fetele, prietenele ei,
treceau pe la ea, era lucru stabilit de câțiva ani decând se
instalase în casa moștenită de la mătușa Tanța. Decizia ei
de a vinde apartamentul din București în care trăise o viață
alături de soțul ei, după ce acesta se prăpădise, îi luase prin
surprindere pe toți.
Era ca o întoarcere în timp, în timpurile tinereții.
Singura părere de rău era aceea că nu știa cât va mai putea
să ajungă la cimitirul în care odihnea Savu, iubitul ei soț. Îl
lăsase acolo și plecase să-și odihnească oasele în casa în
care copilărise. Nu mai urca trei etaje, nu mai auzea huruitul
tramvaielor de cum se crăpa de ziuă și scăpase de frica de-a
se simți părăsită între pereții ce apăsau singurătatea ei. Era
a nimănui într-o lume ce alerga nebunește de la o zi la alta
fără să-i pese de nimeni. Oti, nepoata, fata soră-sii avea
deadline-urile ei, de doctoriță, de soție, de mamă, de om
înfipt bine în realitatea imediată. Pe ea o avea mai apropiată,
mai ales după ce maică-sa se prăpădise la puțin timp după
Savu. Pe taică-său îl vedea din ce în ce mai rar, dintr-o datorie
pe care și-o asumase decând era copil. Sanda divorțase de
tatăl Otiliei decând aceasta avea 12-13 ani, nu trecuse încă
la liceu și se gândise că în curând n-o să mai poată ascunde
infidelitățile tatălui ei și ruptura produsă în relațiile dintre ei.
Rămasă singură cu un copil, sigur că nu i-ar fi fost ușor dacă
n-ar fi ajutat-o și Domnica cu Savu al ei. A fost ca și copilul lor,
un copil cu două case, două perechi de părinți.
Se uită spre copil și-l văzu respirând ușor, cu gura
întredeschisă, așa cum adormise. Fruntea îi era acoperită
de mici broboane de transpirație, semn că avea încă
temperatură. O clipă se gândi să nu întârzie nebuna de
Maiurica cu medicamentele pentru copil, ce se face dacă se
trezește și-i e tot mai rău? Ca să n-o mai apuce gândurile,
se aplecă spre vasele din chiuvetă. Își făcu de lucru punând
lucrurile în ordine în bucătărie.
41
 sintagme literare
***
Se lăsase liniștea în jurul ei. După ce puse toate
lucrurile în ordine se așeză pe marginea patului, aproape de
copilul care răsufla ușor în somn, cu buza de jos ușor lăsată și
cu un fir subțire de salivă ce se prelingea din colțul gurii și se
pierdea în jos spre obrazul boțit de pernă. Domnica își ridică
privirea și se uită pe geam dincolo de crengile salbăticite ale
copacilor din curte peste care începea să se lase înserarea.
“Doamne, că una –două se înserează și se termină ziua! De
când m-am trezit, m-am învârtit de cateva ori prin bucatărie
și gata, ziua s-a dus...și fata asta, nebuna asta de Maiurica, pe
unde dracu’ o tămâia, că mi-a mâncat sufletu’, de data asta
o iau la trei-păzește, că nu se mai poate cu ea !” Se mai uită
o data la copil după care își trase halatul din molton adus de
nepoată-sa, doctorița, s-o apere de frig și ieși afară, în curte.
Pământul negru și clisos ieșea de sub straturile murdare
de zăpadă. Până la curtea păsărilor, care adăpostea cele șase
găini și cocoșul cel fălos, botezat de Alisia, fetița nepoată-
sii, Fănică, trebuia să străbată aleea de beton ce ducea
spre magazii si cotețe. Fănică- pintenatu’ era tare mândru
de penajul lui multicolor ca și de statura sa maiestuoasă
de stăpân în curtea Domnicăi. Pe lângă găini mai păstrase
și două rațe din lotul de astă-vară, așa cum îi recomandase
nepoată-sa, ca să le sacrifice la vară, când s-or strânge cu
toții. În fiecare vară, de când se mutase în casa moștenită de
la mătușa Tanța, Otilia venea o saptămână în concediu cu
copiii, uneori și cu încrezutu’ de bărbatu-so sau cu soacră-
sa, dar obligatoriu pe copii îi lasa și după ce plecau ei. Știa
că treaba asta nu poate să dureze, copiii aveau să crească și
altele vor fi nevoile și preferințele lor, la fel și anii ei încep să
se împuțineze pe mosor, dar deocamdată mai putea să se
bucure de toate astea.
Aruncă la început niște resturi de pâine uscată, numai
miezul fărâmițat, după care împrăștie boabele aurii de
porumb ce căzură pe pământul murdar, amestecat cu
gănieții păsărilor.
Ar fi trebuit să curețe un pic, cu o mătură de curte,
așa cum făcea din când în când, dar nu era acum cel mai
potrivit moment, o să aibă grijă a doua zi după ce păsările-
și vor fi umplut gușile și nu va mai rămâne nici un bob irosit
sub ghearele lor prin care să se smârcăia noroiul amestecat
cu găinaț. Veni și rândul lui Negruț, care se zbătea în lanț
de bucurie, așteptând să-l blagoslovească stăpâna cu
mângâierea ei, să-i astâmpere lăcomia cu bobițele maronii,
cu miros de pește pe care Domnica i le cumpăra regulat ca
să-i asigure o hrană mai consistentă pe lângă resturile de
la masa precedentă pe care trebuia să le împartă cu pisoiu.
Astea erau ocupațiile ei invariabile, respectate cu sfințenie și
cu care ajungea să-și încheie mulțumită fiecare zi.
Se lăsase frigul și crengile copacilor se strângeau sub
vălul tot mai gros al înserării. Mai privi o dată spre poarta
42
Prozã
care rămânea neclintită și intră înfrigurată în casă. Luată prin
suprindere se sperie când prima imagine ce i se formă pe
retina era a copilului care stătea în capul oaselor și plângea
încetișor. “Mihaiță, mânca-l-ar mama, de ce plânge băiatu’,
eu sunt aici, vine acu’ mamaie”, îi spuse băiatului în timp
ce mai privi odată ceasul de perete ce ticăia în legea lui pe
peretele opus. După ce-i atinse fruntea ca să-i cerceteze
starea și-l îmbie cu câteva dulciuri, hotărî să acționeze, nu
mai putea aștepta. O presimțire rea își făcea loc în mintea
ei: ”Doamne iartă-mă , nu aduce anu’ ce aduce ceasu’, ce-mi
face fata asta ! S-a întâmplat ceva, cât e ea de zăludă, dar
n-ar fi lăsat copilul aici, așa bolnav, fără medicamente, să uite
de el, ceva s-a întâmplat” ! Problema era că nu știa încotro
s-o ia, ce să facă…mai încercă odată la telefon. Telefonul
sună puțin, după care intră mesageria vocală. Mai așteptă
. Mihăiță se dăduse jos din pat și se îndrepta spre ușă dănd
semne că vrea să se elibereze cu orice preț din strânsoarea
impusă de Domnica. Nu scotea nici un cuvânt, nici atunci
când Domnica se chinuia să și-l apropie. ”Nu, mamă, stai că
vine mamaia, mai are puțină treabă. Te mai doare în gât,
vrei să-ți dau ceva să mănânci ? Mihaiță, spune-mi mamă,
tu nu știi telefonul maică-ti, să-i spun eu ceva?” Își dădea
seama că băiatul era speriat și realiza că ceva trebuie să se fi
întâmplat, dar încerca să nu-i amplifice panica.
Copilul o privi cu ochii apoși și-i confirmă dând din cap.
“ Ia spune, mamă, ce număr stii tu ?”
Luă telefonul și formă numărul pe care copilul i-l spuse
de câteva ori, mecanic, ca pe o poezie. Formă numărul, îl greși,
după care îl formă din nou. Telefonul suna și foarte repede
îi răspunse cineva necunoscut care o întreba dacă o caută
pe d-na Predoiu. Nu era mama lui Mihăiță, nici Maiurica, ci
o asistentă medicală de la Urgență. Așa află că Maiuricăi i
se făcuse rău în farmacie și că sunaseră la Salvarea care o
dusese la Urgențe. Acolo au urmat procedura standard, i-au
făcut investigații, a fost consultată, a refuzat internarea și se
afla de câtva timp la perfuzie. După ce-i dădu informațiile
astea legate de starea bolnavei, o întrebă ce grad de rudenie
există între ele, dacă ar putea vorbi cu cineva din familie
sau dacă poate să vină s-o ia după ce perfuzia și timpul pe care-l
poate petrece la Urgență s-ar termina. O puse pe Domnica în
încurcătură, nu știa ce să spună, alese să vorbească direct cu
bolnava. La telefon Maiurica începu să plângă de n-o mai puteai
opri, până când asistenta, la indicațiile medicului ce-o apostrofă
că pierde timpul inutil cu pacienții, îi luă telefonul din mână.
Domnica nu se pierdu, trecuse prin destule situații în
care trebuia să ia repede o decizie, timpul nu te așteaptă,
dimpotrivă te presează, te sfâșie de nu-ți mai revii niciodată.
Își trase repede căciula de blană pe cap, își lua cizmele negre
de piele ce-i înfășurau frumos pulpele și-și puse paltonul mov
închis cu guler înalt de blană peste hainele cu care stătuse
acasă. Trebuia să arate bine, să facă impresie, altfel cine ar fi
băgat-o în seamă ?! În timpul ăsta copilul care înțelesese tot
 sintagme literare
începuse deja să-și tragă si el hainele pe el și cu puțin ajutor
din partea Domnicăi era pregătit de plecare. Înainte de a
suna la taxi, Domnica își luă geanta în care îndesă grăbit mai
multe bancnote de 100 de lei, închise luminile și televizorul,
verifică apa și, cu Mihăiță de mână, închise ușa de la intrare
și așteptară pe terasa, îngândurați, venirea taxiului.
Nu întârziase prea mult taxiul, din fericire, nu era
încă o perioadă încărcată, cu multe solicitări, așa că, în
aproximativ 30 de minute de la decizia la care fusese forțată
de împrejurări, Domnica se și trezi pe holul alb-albăstrui,
iluminat puternic, străbătut din ce în ce mai rar de câte un
asistent, de câte un bolnav amețit, nesigur pe picioare, ce
căuta sprijin lipindu-se de pereți și abandonându-se unor
oameni care nu pot să fie datori față de viața nimănui, ci
cel mult față de propria lor conștiință. Mihăiță se lipise cu
totul de Domnica și doar din când în când tușea și nasul,
care-i curgea continuu, îi mai dădea de furcă. Când una
din asistente ieși, Domnica o abordă și-i ceru explicații
asupra stării de sănătate a Maiuricăi. Nu puteau s-o vadă
deocamdată, trebuie să mai aștepte, dar află că analizele îi
ieșiseră toate foarte prost, că venise cu tensiunea 20 și că
abia reușiseră s-o mai stabilizeze, că pe lângă hipertensiunea
arterială, Maiurica avea un diabet netratat de ceva ani.
Urma ca d-na doctor să-i facă o rețetă și să-i indice și alte
investigații și să-i mai verifice tensiunea după ce ultimele
picături din perfuzie s-ar termina.
Când Maiurica apăru în cele din urmă adusă de
asistentă în fața lor, Domnicăi i se păru că e mai bătrână cu
zece ani, doborâtă de neputința de a-și păstra demnitatea
de femeie în putere, pe care te poți baza.Căci de aici plecase
apropierea ei de Domnica și de familia ei. N-o lăsă să se
plângă de suferința ei, ci îi luă rețetele, o ajută să-și pună
haina și încercă s-o încurajeze. “Stai, tu cuminte, că toată
lumea la vârsta noastra are câte o problemă, o să te faci
bine, stai liniștită, uite că Mihaiță e mai bine !” Maiurica își
aminti de medicamentele copilului pe care le îndesase în
sacoșa cu care please de acasa. Era speriată. Își aminti ce-i
spusese doctorița că încă o criză ca asta ar putea să-i fie
fatală în condițiile în care tensiunea ei este oscilantă și mai
ales dacă nu-și ia medicamentele și nu ține regim.” Doamne,
coană Domnico, cine mă tine pe mine cu medicamente și
mâncare de regim, când eu trebuie să muncesc și pi colo și pi
colo ca să mă arănesc ? “
Când ajunseră acasă, Domnica își făcu semnul crucii și se
așeză ostenită pe primul scaun din bucătărie, înaintea celor
doi. Îi mulțumea lui Dumnezeu în gând că reușise să treacă și
prin asta. Maiurica era ostenită și dezorientată, dar, ajunsese
la liman, era lângă un om bun, indiferent ce i s-ar fi întâmplat.
Mihaiță o tot întreba când merg acasă. Ea îl mângâia pe cap
și privea dincolo de el gândindu-se câți oameni depind de ea
și câte treburi îi rămăseseră încurcate. Parcă intuind la ce se
Prozã
gândea, Domnica, încerca s-o liniștească. “Fată, Maiurico, să
dea dracii dacă o să te miști de aici până nu te faci bine. Și
să știi că eu mă înfig și în fie-ta aia, care nici nu știe de tine
și tu nu mai poți de ea. Doar nu vrei să mori ca proasta. Ce
o să mai facă atunci când n-o să mai fii ?! Tocmai când se
gândea că o face să sufere și mai tare cu vorbele ei, telefonul
ei sună îndelung așa că trebui să-l caute pe unde i-l vârâse
asistenta de la spital când o ajutase să-și strângă lucrurile.
Era fata ei. Ințelese că telefonul pe care i-l recitase Mihaiță
fusese al maică-si dar ajunsese în posesia bunică-sii și că n-ar
fi putut în nici un caz s-o anunțe pe fată de cele întâmplate.
Vorbiră mult cele două, vorbi și Mihăiță la telefon
cu maică-sa, timp în care Domnica se grăbi să încălzească
mâncarea, să scoată de prin frigider ce avea mai bun, proviziile
ei pe mai multe zile, făcându-și planuri cum să înnopteze
toți trei în aceeași cameră care era cea mai încălzită. Întâi
să mănânce și pe urmă mai văd. Desluși din spusele ei că
fata era la țară și că nu avea cu ce să ajungă până mâine
și că o să treacă mâine să-l ia pe Mihăiță acasă, dar în rest
trebuie să se descurce cum a făcut-o și până acum, doar îl
știa pe barbatu-so, îi lăsă să înțeleagă, fără ca Maiurica să
fi făcut vreo aluzie. Domnica se abținu să comenteze și-i
îndemnă să se așeze la masă. Erau de toate: supă de pasăre,
friptură de pasăre, legume, fructe, lapte, miere. Mâncară și
discutară că trebuie să-și ia deja medicamentele, așa cum i le
distribuise doctorița în trei prize. De medicamente avu parte
și Mihăiță și chiar de o frecție așa cum știa tanti Domnica și
cum nu-i fusese pe plac în totalitate lui Mihăiță, dar n-avea
încotro. Se făcuse târziu. După ce le dăduse câte o cană de
lapte cald, Domnica, obosită, dar împăcată că făcuse ceea
ce trebuia să facă, își desfăcu fotoliul pat care stătea de ani
buni fără nici o întrebuințare și, după ce se asigură că totul
e așa cum trebuie, stinse televizorul și lumina și se întinse în
pat. Gândindu-se la ziua de mâine îi spuse Maiuricăi :“ dacă
zici că vine fata mâine să-l ia pe Mihăiță, asta nu înseamnă
că tu trebuie să pleci, poți să stai cât vrei, până te mai pui pe
picioare…” și pentru că Maiurica întârzia să-i răspundă, sau
nu se gândise la posibilitatea asta, Domnica îi mai spuse :”
vezi tu mâine, mai e până atunci !”
Închise ochii și așteptă liniștea să acopere noaptea
ca un balsam. De mult n-a mai ascultat susurul ei sau
zgomotele nopții. Teama nedeslușită ce o apuca altădată
știindu-se singură, absolut singură în acel moment, o făcea
să-și afunde capul adânc în pernă și să se lase pierdută în
tot felul de reverii. Acolo se amestecau cele trăite cu altele
pe care nu le va trăi niciodată. Știa ce e în sufletul Maiuricăi
și ce hotărâre va lua mâine, era acolo o punte de neliniști și
suferințe pe care ele se vor întâlni întotdeauna.
43
 sintagme literare Teatru

NORICA
Alice: Nu!
Iepurele: Bine, sunt tot numai urechi!
Alice: Consimți să auzi acel ceva asumându-ți riscul de-a muri

ISAC
de râs? Iepurele: (râzând în hohote) Deja mi-e frică!
Alice: Destul de firesc pentru un iepure! Voi scrie cu
majuscule pentru ca să faci diferența între normal și absurd,
pentru că ține de absurd. (mică pauză, tăcere, apoi ea, strigă
ascuțit:) CE TE FACI TU FĂRĂ MINE? (tac îndelung. Iepurele
DOUĂ FERESTRE ȘI-UN PRAG
se apropie de perdea și-și lipește palmele și fruntea de ea.
PERSONAJE: IEPURELE ALICE
Alice, speriată de tăcerea lungă, își face curaj glumind)
Alice: Ești mort?
Personajele nu au vârstă, intriga se desfășoară pe fondul
Iepurele: (în aceeași poziție) Păi, nu știu ce să răspund. (pe
unei singurătăți triste disimulate de cele două personaje;
gânduri) Nu știu.
fundal sonor: piesa ”Living next door to Alice”/ Smokie
Alice: (nedumerită) Ți-am spus că este ceva absurd și că, mai
mult, trebuia să mori de râs. (amuzată) A fost o glumă. Și
ACTUL I
încă ceva: te-ai ramolit. Nu mai ții la glumă. Pa! A, revin c-un
dubiu, tot scărpinându-mă-n ceafă… Știi, nu cumva m-am
Prima scenă
ramolit eu?! Trebuie neapărat să meditez la asta. Ai luat-o ca
pe-o ofensă și, delicat cum ești, taci, pentru a nu mă ofensa
Scena – despărțită în două de o perdea transparentă. Într-o
la rândul tău, pentru că nu, asta nu ți-ai ierta-o, ofensa.
parte - un bărbat cu fața acoperită de-o mască cu figură de
Îți adresez scuze! (Iepurele, în aceeași poziție, tace. Alice
iepure îmbrăcat cu tricou negru, pantaloni negri, stă așezat
continuă pe un ton vesel, încercând să destindă atmosfera,
în fotoliu, cu telefonul în mână, vădit agitat. Împrejur, sticle
nedumerită de tăcerea lui) Într-o comedie romantică,
goale de bere; pe jos, printre sticle, cărți împrăștiate. De
vizionată demult, se făcea un discurs asupra glumelor. (cu
cealaltă parte – o femeie subțirică, cu părul negru prins în
voce din ce în ce mai stinsă) Cică glumele încep mereu
vârful capului neglijent, îmbrăcată lejer, în blugi și pulover de
astfel: ”Un cal intră-ntr-un bar..” (întorcându-se cu spatele la
lână, negru cu guler înalt, stă pe marginea unui pat îngust, cu
perdea, doar pentru ea): Restul e fantezie...
telefonul în mână. Pare că așteaptă ceva: o veste, un mesaj.
Pe o măsuță în fața patului se văd câteva cărți, pixuri, caiete.
La un moment dat, Alice pare că ia o decizie și începe- a scrie
pe telefon. (comunicarea dintre cei doi este scrisă, dar totul
Scena II
este reprodus verbal)
(același decor; personajele sunt destinse, comunicarea
are o notă firească de bucurie; cei doi sunt cu ochii în
Alice: Ai face bine să-mi redai acceptul; nu de alta, dar am
telefon,comunicând în scris; în timpul defășurării scenei
să-ți fac comentarii mișto! (Iepurele râde; râde și ea cu un
lumina se estompează)
râs îngrijorat, încordat) Doar râzi și taci. Ei bine, voi încerca
să te su- foc: cu întrebări sau păreri. Alege!
Alice: Îți voi cere ceva, ceva rușinos. Iepurele: (râzând curios)
Iepurele: (amuzat, răsfoind un dosar) Vreau să te-aud! Sunt
Bagă!!!
ocupat și nu pot tasta, așa că... aștept păreri personale
Alice: Dă-mi numărul tău de telefon. (pauză lungă) L-am
despre textul pe care ți l-am trimis; și nu din punct de vedere
speriat! (râde)
literar,estetic, valoric... Înțelegi!?
(după un timp de gândire, Iepurele scrie numărul)
Alice: (încercând să mascheze tristețea, gesticulează ironic,
Mulțumesc! Te sun mâine, dacă am curaj.
dramatic) Ahhh! Tocmai ai suferit o iminentă despărțire (ca
Iepurele: (răutăcios) Dacă ai noroc să fie deschis.
pentru ea: nu că aș vrea să te consolez), nu c-ai avea vreun
Alice: (iritată) Mi-am folosit toate energiile să ți-l cer!
regret pentru... (se oprește brusc, înghițindu-și cuvintele)
Iepurele: Poți încerca acum, mâine... Nu știu...
Voiam doar să râd, ești mândru! (tăcere. Alice își face curaj din
Alice: Ești un nemernic!
nou și cu ton vesel) Vrei să-ți spun ceva să te tăvălești de râs?
Iepurele: Ticălos, te rog frumos!
Iepurele: (râzând în hohote) Am de ales?

44
 sintagme literare
Alice: Un ticălos nemernic. Dacă mă superi, voi face ceva,
ceva urât, chiar foarte urât (cu atitudine): am să te sun! Da...
și punct.
Iepurele: (amuzat) Păi, cu ce-am greșit? Ce-am făcut?
Alice: Nimic, asta ai făcut! Nimic!
Iepurele: Păi, chiar mă pricep. Sunt chiar bun de nimic!
Alice: Cum îți permiți să spui așa ceva despre iepurașul
(rozându-și întrebătoare unghiile)… aici nu știu de care
iepuraș. (tăcere. Iepurele, între timp, răscolește printre cărți,
căutând ceva)
Alice: (încercând să lege din nou conversația) Hai să vorbim
despre fleacuri (niciun răspuns), hai să vorbim despre orice
(niciun răspuns), hai să mâncăm varză (niciun răspuns), hai
să protestăm! Iepurele: (râzând) Eu protestez zilnic!
Alice: Aha! Am aflat ce-ți place, norocosule!
Iepurele: …doar că nu ies în public și... dacă mă gândesc
bine, nici nu-mi prea place.
Alice: Te-ai răzgândit. (amuzată) Indecisule! Intenționam să-
ți trimit o oală cu flori – virtuală, cum altfel? – dar mi-e c-ai
să le ronțăi… Așa că îți voi desena un soare. Maaare! (face
un gest larg cu mâna prin aer ca și cum ar desena; rămân în
întuneric, nemișcați)
Scena III
(scena de mai înainte, cu cei doi în întuneric; treptat, lumina
crește concentrată mai mult asupra celor doi)
Alice: (cu voce liniștită) E seară. Chiar noapte. Dacă ești
acasă, lasă-mi un mesaj; nu te pot suna decât după o oră.
Iepurele: (cu voce neutră) Scuze, dar nu pot vorbi. Doar
scrie. (pauză în care niciunul nu se mișcă, nu vorbește; Alice
insistă)
Alice: (îngrijorată) Ești trist? (cu notă veselă) Cum să fac să-ți
smulg un zâmbet?
Iepurele: (râzând) Uite c-ai smuls!
Alice: (râzând) Acum te recunosc!
Iepurele: (ocupat cu citirea unui dosar) Nu, nu sunt eu.
Alice: Straniu. Meditezi? Uite, facem așa, că nu-mi place să
invadez..
Iepurele: Nu, acum am treabă și trebuie să rămân concentrat.
Alice: Când vrei, când poți, dă-mi un beep.
Iepurele: (surâzând) Nu-ți promit nimic.
Alice: Anticipam răspunsul, dar sper ca într-o noapte/zi să fii
atât de beat încât să greșești și să mă suni! (râde)
Iepurele: (râzând) Sigur că da, sunt imprevizibil și un pic
nebun!
Alice: Și fenomenal! Ăsta-i farmecul tău! (tac îndelung;
Teatru
Iepurele vădește preocupare pentru ceva găsit în dosar;
Alice, distrată, se așază pe colțul mesei) Am să-ți las un
mesaj cu textul: ”Bună dimineața!” Chiar acum mă retrag ”în
apartamentele mele” (râde sarcastică), deoarece nu mă voi
trezi nici la cinci, nici la șase… nu mă voi trezi, într-un cuvânt,
de dimineață, să te salut. Îți las scris aici și te rog ca până
dimineața să nu-l citești!
Iepurele: OK, noapte bună! Oricum închid.
Alice: (scrie mesajul) „Bună dimineața, să ai o zi ușoară și
plină de pace!“ Iepurele: (jucăuș) Passsss!
Alice: (râzând, dar prefăcându-se supărată ) Ai citit! Ahhh, ce
bătaie meriți!
Iepurele: (râzând) Cu prima ocazie, da!
Alice: Să știi, mai întâi bătaia, apoi, dacă nu fugi, vorbim! (râd
amândoi) Iepurele: Știu că o merit; merit și-o baie fierbinte.
Alice: Exprimare echivocă, trebuie să fiu atentă cu tine!
Iepurele: Da, mare atenție! (ridică arătătorul în semn de
”ia aminte!”) Când sunt beat, sunt mai atent la nuanțe.
(Alice râde) Nu râde, că sunt periculos când sunt pilit! (râd
amândoi) Am gura mare!
Alice: Umbli cu ”dacă” în buzunar.. Iepurele: Umblu, că-mi
permit!
Alice: Să știi că nu mi-e teamă de tine!
Iepurele: Păi nu, că n-ai văzut încă balaurul, adică pe mine!
(se bate cu pumnul în piept și râde) Alice: Mă întreb dacă-l
voi vedea vreodată.
Iepurele: Aruncă trei monede, să vedem ce iese. Oricum,
nu sunt așa interesant și, oricum, multă lume mă ocolește
pentru că sunt nebun.
Alice: Dacă voi constata asta, te voi trata ca atare!
Iepurele: (râzând) Ai să fii hipnotizată, nu vei avea timp să
reacționezi! Alice: Nu știi cu cine ai de-a face!
Iepurele: (confesiv) Dă-te mai aproape, să-ți spun! Alaltăseară
am avut doar un litru de bere, am încercat niște vin, dar n-a
mers și-am adormit pe la patru; azi am avut bere gârlă și încă
mai am. Mă ține până dimineața, maxim ora patru din nou,
deci, sunt bine.
Alice: (râzând, dar îngrijorată) Nu te exprimi ca un om beat.
Ori exagerezi, ori ești un geniu. Iepurele: N-ai cum să-ți dai
seama decât dacă mă auzi. Sunt foarte atent la ceea ce scriu,
mai ales când sunt beat.
Alice: Beat, beat, dar beat mort!
Iepurele: Dacă sunt beat mort, nu mai reacționez, mă culc
direct, altfel încep cu organele și altele nesfinte.
Alice: Specific beției.
Iepurele: Auzi, care este părerea ta despre mine? (pare mult
interesat de răspuns)
Alice: (pare că analizează, serioasă, interfața telefonului,
45
 sintagme literare
apoi scrutează dincolo de perdeaua ce-i desparte; apoi
râzând) Uneori te-aș trece în rândul savanților nebuni, ceea
ce, dacă ții la opinia mea, este maximul de inteligență...,
alteori… hmmm!... cred că-n rândul pescarilor braconieri!
(râs jucăuș urmat de hohote din amândouă părțile; lumina
se estompează, cortina cade încet peste râsul lor)
Scena IV
(același decor la care se adaugă pe măsuța Iepurelui două
pahare cu picior și-o sticlă de șampanie iar pe măsuța lui
Alice, o lumânare albă pusă-ntr-un suport mic din ceramică)
(ca și cum le-ar fi teamă să nu deranjeze, niciunul nu se
încumetă să-l abordez pe celălalt; la un moment dat, Iepurele
se ridică și, pe un ton glumeț, întreabă)
Iepurele: How do you feel tonight?
Alice: (încurcată, având, totodată, o stare febrilă, manifestată
prin râs nervos) I’m fine!
Dar nu mă provoca cu engleza! (frenetic: ) Am pierdut un
amic cândva. (declamativ: ) I-am scris în engleză. Mi-ar fi
plăcut să vorbesc şi să scriu corect în engleză! (șăgalnic şi
confesiv:) Ne-am fi scris scrisori secrete. Dacă mama ar fi
deschis una, m-ar fi chemat fuguţa: "Cred că ţi-ai găsit loc
de muncă în străinătate! Uite, uite-aici!" (Ritmul în care
vorbeşte creşte, pare dusă în lumea închipuită) Dar eu, eu,
în sinea mea, aş fi ştiut: conţinutul acelei scrisori valora mult
mai mult decât un job în străinătate... Doar dacă (speriată),
oh nu, dacă n-ar fi fost o scrisoare de adio… (dramatică:) ah,
nu! (strânge telefonul la piept, simulând disperarea:) atunci,
atunci aş fi fugit în grădină, m-aş fi căţărat în cel mai înalt
pom (serioasă:) fructifer, subînţelegi (disperată:) pe ultima
creangă, (cu palma pe frunte:) aş fi privit în zare, întrebând
păsările: de ceeee? (grimasă de durere:) whyyy? și, după ce
mi-aş fi epuizat tristeţea cu inutile întrebări către înaripate,
simţul raţiunii (îşi trage-o palmă peste frunte:) m-ar fi pocnit
în cap cu răspunsul: corect, asta e, nu ai dramă! Atunci, aş fi
coborât lent din vârful cireşului..
Iepurele: Eu te privesc de jos (râde).
Alice (vorbind în acelaşi timp cu el:) ...aş fi strâns din dinţi cu
buzele făcute pungă, a dârzenie... Hei! ca să te uiţi sub fustă?!
Iepurele (râzând): Exact!
Alice (îşi continuă discursul): ...aşa cum am văzut prin filme,
şi the end pe muzică revoluţionară! Spectatorii vor pleca
fericiţi şi mulțumiţi...
Iepurele: Mă faci să zâmbesc! Eşti genială, faci spectacol!
Alice (declamativ): ...ferm convinşi că fata asta a luat o
hotărâre înţeleaptă! (starea de nervozitate i s-a atenuat,
este relaxată şi binedispusă; râd amândoi).
46
Teatru
Alice: Este meritul tău. Hai să te mângâi tandru pe urechi!
Iepurele (îngândurat): N-am făcut mare lucru, dar dacă zici
că merit…
Alice (calmă): Da, meriţi. Aveam nevoie să spun prostii.
Uneori mă destrăbălez (râd amândoi).
Iepurele: Şi m-ai găsit pe mine (surâde trist).
Alice: Mai eşti pe drumuri?
Iepurele: Nu. Am ajuns... undeva... cred... După pledoaria ta,
stau să mă gândesc dacă să mă mai prefac sau să capitulez.
Alice: Nu înţeleg! Te prefaci că mergi?
Iepurele: Că trăiesc.
Alice (gânditoare, dar pe ton ironic): Dragă, te iubesc şi mort,
nu te mai preface!
Iepurele: Atunci valorez mai mult, ca text.
Alice: Post mortem întotdeauna.
Iepurele: Exact.
Alice: Tu continuă să trăieşti în mizerie! Dacă n-o ai, creeaz-o!
Îţi spun: vei fi iubit. De popor. De cei care te citesc. Să sperăm
că viitoarea generaţie va avea cultură, nu şcoli! (pauză)
Alice (tragi-comică): Tăcerea ta mă răneşte!
Iepurele (râzând): Tăcere, eu? Tu eşti primadona în noaptea
asta! Eu – un umil urecheat!
Alice: Uhuuu, ce m-ai speriat! Câte inimi au ieşit în fereastra
de messenger!
Iepurele: Câte-ai vrut? Alice: Una maaareee!
Iepurele: Dar tu ce-mi dăruieşti?
Alice (evitând devierea discuţiei spre zone sentimentale):
Mmmm, stai să văd… Ți-aş dărui flori, dar mi-e c-ai să le
ronţăi şi-ţi pot dăuna la ficat! (râd amândoi) Nu te mai hlizi,
spune- mi ceva frumos!
Iepurele: Am lipici. Mai mult de atât nu ştiu ce... În realitate,
sunt apatic şi greţos.
Alice: În realitate nu te cunosc, dar ştii ceva? Reţelele de
socializare sunt bune..
Iepurele (sceptic): Depinde.
Alice: Cunoşti unii oameni, le cunoşti mintea. (veselă,
declamativă:) Eu sunt îndrăgostită intelectual, de tine! Ţi-o
spun pe şleau, şi asta contează şi durează. De altfel, poţi fi
orice: femeie, bărbat, tânăr, bătrân...
Iepurele (izbucnind în râs): La ce craci blănoşi am, sigur pot fi
femeie! (râd amândoi din toată inima)
Alice (amintindu-şi ceva, scoate o ţigară din pachetul de
ţigări aflat lângă cărţi): Şi de ce nu mă laşi să fumez? Eşti pe
mână cu medicul meu?
Iepurele: În noaptea asta poţi fuma chiar două, aşa, de funny.
Alice (aprinzându-şi ţigara): Să ştii că nu fumez ca o depravată,
nici ca o boschetară, nici ca o intelectuală! Nu, nu! Eu fumez
cu drag... dar întotdeauna cu arătătorul de la mâna dreaptă
 sintagme literare
la tâmplă, în stânga ţigara..
Iepurele: Adică... este de văzut peisajul.
Alice: Patetic, peisajul!
Iepurele (gânditor): Mă simt mic.
Alice (serioasă): Râdeam. Sunt cât se poate de firească!
Iepurele: Mă simt mic şi de mult n-a mai reuşit cineva asta cu
mine. Alice: Pentru că asta-i seara mea.
Iepurele: Este. (pauză)
Alice (entuziastă): De mâine facem un cuplu. Uite-aşa,
inventăm cuvinte şi scriem tot-tot ce ne trece prin minte!
(veselă:) Ştii, sunt fericită, nu pentru că este seara mea..., ci
pentru că cineva are urechi să asculte!
Iepurele (râzând inteligent): Ascult dacă am ce asculta!
Alice (râzând): Nu te mai da mare! Iar eu nu-s mereu aşa!
Azi m-a durut capul, încă mai am dureri, săptămâna viitoare
merg la medic să-mi dea ceva să nu mă mai doară… (amândoi
par trişti. Alice, pentru a schimba atmosfera, continuă pe
un ton şăgalnic:) …dar acum sunt mult mai bine, care bine,
împătrit, ţi-l doresc şi ţie... (râd amândoi, Alice continuă pe
acelaşi ton:) Mai ştii cum se scriau cândva scrisorile? Cele cu
început tipizat? ”Dragă mătuşă, noi suntem bine, sănătoşi,
mereu sănătoşi, care sănătate o dorim şi ţie şi familiei tale!”
(amândoi amuzaţi. Pauză în care râd; apoi, ca şi cum i-ar fi
venit o idee pe moment) : Am să-ţi scriu o scrisoare. Clasică.
Ţi-o trimit chiar dacă tu nu vrei. Vrei? (nu aşteaptă răspunsul:)
Nu, nu te speria! (râde:) Nu-mi da adresa! E suficientă căsuţa
poştală.
Iepurele (în tot acest timp – foarte atent şi prezent la
discursul ei): Da, mă gândesc.
Alice: N-am îndoieli. Mai gânditor ca tine n-am întâlnit!
(râd cu drag amândoi) Dar nu-ţi port pică, te arăţi în toată
splendoarea ta, cu defecte şi calităţi.
Iepurele: Am destule din toate.
Alice (evident bucuroasă): În sfârşit, un om normal ca şi mine.
Inventez poveşti ca să te ţin aproape. Dacă te-ai îndepărta,
nu s-ar schimba nimic.(declamativ:) Inima mea îţi aparţine!
(râd amândoi)
Iepurele: Aşa, direct? N-am făcut nimic special… încă.
Alice: Te-a întrebat careva ceva? Aşa cum eşti, cât te-am
cunoscut... (pe faţă i se citeşte durerea), mi-am dat seama că
te iubesc când am intrat în casa ta prăfuită şi pustie, odată cu
tine şi cu valiza ta. Tu nu m-ai văzut, dar... (râzând forţat) …
hai să fugim… de psihologi! Te sufocă cu citate şi... am evitat
să fiu unul sau să mai cred că pot remedia ceva! (cu glas
sfârşit:) De aceea ţi- am făcut o declaraţie de dragoste.
Iepurele (calm şi raţional): Mie îmi place. Psihologia,
raţionament în formă pură. Mă joc cu cuvintele. Ca variantă,
depinde ce alegi.
Teatru
Alice (distrată): Eu merg la teatru, uite-aşa!
Iepurele: Şi, între timp, problema se măreşte. Eu nu merg
nicăieri.
Alice (retorică): Hai la mine!
Iepurele (relativ trist): Nu am nevoie de oameni, am nevoie
de somn. Am prea multe gânduri care mă fugăresc. (pauză
scurtă) Problema este în noi.
Alice (serioasă): Cum ar fi?
Iepurele (agitat): Sunt ce vezi! Ce vezi?
Alice (tristă, dar pe un ton vesel, prefăcut): Un iepure filozof!
(râd amândoi) Iepurele: În afară de.
Alice (depune un efort să dea o notă veselă discuţiei): Ai trăit
la modul egoist, poate mai mult de atât: n-ai realizat nimic
efectiv, concret. Acum trăieşti cum poţi! (notă patetică, ritm
crescendo:) Cu toată greutatea trecutului pe umeri, te-ai fi
sinucis dacă n-ai fi iubit atât de mult viaţa, te-ai fi sinucis, dar
n-ai făcut-o pentru că trebuia să mă-ntâlneşti pe mine!
Iepurele (calm, dar trist): Aşa dramatic păream?
Alice: Am pus mai mult să ai de unde ieşi mai bun.
Iepurele: Sunt o controversă, nu am nimic liniar. (Se aud
focuri de artificii, în continuare scena se desfăşoară, cu
excepţia timpului în care Iepurele desface sticla, cu cei doi,
faţă în faţă, despărţiţi de perdeaua albă, transparentă)
Alice: Auzi? Focurile de artificii, e miezul nopţii! La mulţi ani!
Iepurele (ia sticla de şampanie de pe noptieră): La Roma,
da, este miezul nopţii, la Bucureşti Noul An este în întârziere
(deschizând sticla), dar am să beau cu tine paharul de
şampanie. Ce importanţă are o oră?! (umple amândouă
paharele:) Mai eşti?
Alice (emoţionată, uşor melancolică): Da, aşteptam să
deschizi sticla. (paharele rămân unul lângă altul pe noptieră)
Iepurele (privind un punct imaginar): La mulţi ani, (cu voce
joasă:) draga mea Alice!
Alice (melancolică): La mulţi ani, (silabisind apăsat:) Ie-
pu-re! (se îndepărtează de perdea, rămânând faţă în faţă)
Iepurele (râzând spasmodic): La somn! Am băut prea mult,
nu cred să ajung în pat, mă- ntind unde cad!
Alice (râs aproape isteric, declamă): Iată bărbatul pe care îl
iubesc! (cei doi nu-şi mai vorbesc, râsetele se sting treptat.
Iepurele ia un pahar cu şampanie în mână, ciocneşte celălalt
pahar, apoi se aşează cu paharul în mână în fotoliu. După
un minut, ca trezit din vis, vizibil tensionat, aruncă paharul
pe podea, apoi, cu capul în mâini şi coatele pe genunchi,
rămâne în întuneric. Alice se apropie cu paşi grei de masă,
aprinde lumânarea, îşi desprinde părul, apoi se aşează pe un
colţ de pat, fixând flacăra lumânării. Încet, îngână o melodie:
"Living next door to Alice")
(Cortina)
47
 sintagme literare
ADRIAN DINU
RACHIERU
Caruselul amintirilor
Din rodnica matrice udeșteană s-au ivit, de-a lungul
vremii, multe nume de fală. Deși se trage din Preoteștii
Fălticenilor, Emil Simion a dăscălit acolo (1973-1989) și
păstrează o legătură de suflet cu satul lui Eusebiu Camilar (ca
să pomenim doar un nume din bogata galerie udeșteană).
Se înțelege că fibra sa de povestaș are provizii din belșug,
livrând numeroase titluri, de la poezie (precum Strigăt
tăcut sau Ostatic în inima cuvintelor) la dramaturgie și
memorialistică. Dar, în primul rând, exercițiile prozastice
l-au impus, depănând asemeni unui moș Costan (un fabulos
personaj de-al său) „ghemul fermecat”. Ceea ce i-am putea
(catifelat) reproșa privește „modestia păguboasă”, cum
observase N. Cârlan, în pofida meșteșugului evident. Și, ca
sugestie, forțând frontul receptării, colaborarea cu o editură
vizibilă, lansând campanii de promovare. Cam greu, însă,
în aste vremuri, când ne confruntăm cu diluviul editorial
(incontrolabil), deși autorul, aflăm, a obținut câteva premii
(Bistrița, Focșani, chiar Suceava) și a fost tradus în Albania!
Adunând, așadar, un raft de cărți, depănând cu har
o zestre de întâmplări, Emil Simion dovedește nu doar
hărnicie. Este, negreșit, „un om bogat”, cum frumos îl
încondeiase Ioan Țicalo, aducând la suprafață și oferindu-
ne (adică tipărind) imagini stocate, de-a lungul vremii, de /
în „oglinda din suflet”. Mă cheamă amintirile..., un volum
recent (2018), probează, chiar prin titlu, acest apetit epic,
convocând întâmplări nostime din perioada udeșteană. Când
„girectorul”, dezvoltând o anecdotică savuroasă, strecurând
picanterii, rememorează anii scurși, invocând, lângă peisajele
descriptive (survolând edenul naturist), celebrele ședințe
profesorale, prezența tovarășilor cu mapa și indicațiile lor
inepte, „barabuliada” și, desigur, tirul propagandistico-
triumfalist el unei epoci apuse. Cărțile publicate, nu puține,
cum spuneam, demonstrează talent prozastic și o ingenioasă
arhitectonică, precum în Celia, roman mai vechi (tot la
editura George Tofan, 2009), descoperit cu mare întârziere,
asupra căruia vom stărui mai la vale.
Deocamdată, să menționăm un alt titlu (Furtună în
liniștea gândului, 2014) în care experiența pedagogului
intervine decisiv, explorând psihologia adolescentină (vezi
cuplul Melisa / Vlad), colecționând întâmplări, pendulând
între împlinirea profesională și cea erotică; oricum,
„îngrămădind totul în memorie pentru mai târziu”, asaltat
de gânduri nocturne, deloc temător de fluxul amintirilor.
Am făcut trimitere la acei ani furtunoși deoarece Celia tot
pe acest portativ crește. În plus, dacă ne referim la câteva
din cele 11 povestiri adunate în volumul Balans pe pânza
retinei (2013), observăm că prozele inițiatice ar putea fi un
48
Atelier critic
filon de exploatat; adică transferul / ștafeta
generațiilor și, inevitabil, conflictul / fractura
lor pe care fostul profesor, reactivând bagajul
pedagogic, le-ar putea dezvolta cu folos pe
suport eliadesc, mixând anecdotica cu irizările
fabulosului, proza căpătând alte valențe,
mizând și pe analiza psihologică (expediată, de
regulă). Or, protagonistul romanului Celia „iese
din timp”, recapitulând propria-i istorie, firește
meandrică. Fiindcă, pentru Andrei Brădeanu (Andri), într-o
noapte grea, coșmarescă, într-un hotel montan, „căptușit
cu atâta trecut”, vorbesc amintirile (reînnodate). Andri, într-o
cronologie încâlcită, își redescoperă adolescența, trece mental
prin cavalcada întâmplărilor; trecutul reînvie, năucind un
prezent complicat și resuscitând „gustul dragostei pierdute”.
Cum ar putea să alunge acest potop de amintiri? Acum
handbalist veteran, suportând o intervenție chirurgicală,
cândva vedeta echipei, rememorează filmul vieții. Și retrăiește
cu emoție intactă întâlnirea cu zvăpăiata Celia, mereu dorită
și alungată pentru a fi căutată. În acea vară grea, printre
antrenamente și cantonamente, cu Celia în gând pogora „pe
alt tărâm”. Privind în trecut, Andri retrăiește circuitul Celiei:
frumoasă și rafinată, provocatoare, imaginativă, năvalnică,
nesățioasă, imprevizibila Celia (un suflet torturat) nu-l
slăbește, știind că „dragostea cheamă, încearcă și tulbură”.
Chiar dacă au intervenit sincope și o „cortină de tăcere” s-a
așternut între cei doi, jucându-și rolurile „fără complicații”.
Mai cu seamă că Andrei e căsătorit; iar blânda și încrezătoarea
Anca (răbdătoare și demnă) vrea să pună capăt unei căsnicii
care găzduiește, adulterin, o iubire vinovată. Și Andri ar vrea
„să rupă cătușele”, ieșind dintr-un joc dublu, murdar, marcând
un drum periculos, mirosind a trădare. Doar că, trăind febril
clipa, imaginativa Celia găsește soluții. „Provocatoare înrăită”,
lacomă, o flacără, Celia exploatează slăbiciunile lui Andri, „un
dar” pe care n-ar dori să-l piardă. Un executant, respectând
scenariile ticluite de „înfometata” Celia, înțelegând că
despărțirea e, totuși, inevitabilă.
Romanul lui Emil Simion scanează într-un ritm alert
puzderia de întâmplări, răscolind, „cu acte”, trecutul,
alunecând peste timp. Îmblânzit, sustras curgerii, fixat în
pagină, trecutul renaște și „amintirile înfloresc”, încercuind anii
liceeni, șovăielnici, tainele vieții, încercând a împiedica ruina.
O vizită la Pantelis (fostul coleg Panti), o discuție lămuritoare
cu Doru, un ins mărginit, frustrat, dovedit informator sunt mici
devieri de la axul epic. Până la urmă putem citi acest roman
de intrigă amoroasă, tras în fraze scurte, ca un conștiincios
proces-verbal. Putem afla, de pildă, că Andri a devenit bărbat,
grație zeloasei Celia, la 29 iulie 1965!
Lunga și precipitata retrospectivă, chiar dacă evită tonul
deceptiv, este, nedeclarat, apăsată de pecetea melancoliei.
Nu e vorba, în limbaj noician, de o „feerie a îmbătrânirii”,
ci de o recapitulare existențială, înfiorată erotic, a unui
bărbat în amurg, contemplând concursul nemilos al timpului
devorator. Travaliul analitic, scutit de fast metaforic și desenul
tipologic ferm vădesc o mână de prozator încercat. Prin
Celia, personajul-pivot respectă o rețetă elegiacă, omagiind
viața. Iar în Emil Simion, un autor harnic, ostenind în scrisul
prozastic, aflăm un scriitor de cursă lungă, pe care contăm.
 sintagme literare Atelier critic

BORIS
Locul acțiunii – Budapesta. Următoarea narațiune  are loc la
Londra, oraș gigantic, centru luxos, titlul – „Ultimul dans”.
După o apropiere sentimentală, o pereche cu destine

MARIAN
diferite, se despart  fără nicio  șansă de recuperare. De fapt,
nimic nu este veșnic, aici finalul este abrupt și mai mult de
atât, intervine un fapt bizar, femeia , revenită la București,
citește întâmplător un anunț dintr-o gazetă  de prin 1937,
Culori secrete ce se întrepătrund cu despre moartea în accident de avion a unei perechi bogate.
sufletele noastre Ingenios procedeu de călătorie în timp. Nu este un play-back.
Proza Cameliei Pantazi Tudor A treia povestire, „Doar clipa” este scrisă în manieră onirică,
adică visul înlocuiește  realitatea, culorile din jur se schimbă
după dispoziție, halucinant, în final, spaima sau emoția o
Recenta reeditare a volumului „Culori secrete”
aduc pe eroină într-o stare vecină  cu leșinul. „Labirint” ne
marchează un traseu demn de a fi urmărit, al prozatoarei
conduce la Veneția, însuși orașul este o legendă de aproape
și editoarei Camelia Pantazi Tudor. Dacă ne referim la
două milenii. Ne amintim de Thomas Mann cu „ Moarte la
volumele tipărite, reținem „New Beijing”- 2012 (autoarea
Veneția”, dar Camelia Tudor iubește soarele, are, cred, un
a vizitat o perioadă de săptămâni China), apoi „Momente
psihic ferit de stări bolnăvicioase, ca personajele  scriitorilor
istorice” -2013 (este absolventa a două facultăți, la ASE și la
ce au trecut și au scris despre acest oraș aproape lacustru,
Universitatea București – Istoria), „Culori secrete” în primă
bacovian. Din preumblările prin Europa nu putea lipsi Parisul,
ediție - 2014, „Misterul eșarfei roșii” - 2015, „Taine în vis” -
cel mult vizitat și admirat de milioane de turiști. Acțiunea
2016, „Lecturi prin timp” - 2017.  Se pare că după un debut la
practic se pulverizează, misterul  este la el acasă, cineva o
o vârstă  relativ tânără, Camelia Tudor încearcă să recâștige
caută pe eroină, se ascunde, o exasperează, iar în final  totul
timpul  pierdut, ca personajele lui Proust. Desigur timpul nu
se reduce la un „mulțumesc”, spre nefericirea cititorului. De
a fost pierdut, ea a publicat în numeroase reviste literare
fapt, scopul este suspansul, acel suspans care transformă
de primă importanță. Am parcurs cu satisfacție prozele
platitudinea cotidiană în farmec vital. Și virtual. Speranța
din volumul reeditat și completat, avem în față o scriitoare
unei întâlniri miraculoase în viitor. În „Tânărul cu sacou alb”,
formată, stilul este limpede, dar nu este simplist, are unduiri
personajul central este chiar orașul Barcelona. Admirabil
frumoase, metaforice. Emoțiile femeii îndrăgostite ne
oraș, ziua, ca și noaptea, îl poți iubi, iar personajele umane
conving, ne emoționează, autoarea se privește în oglinda
se estompează, orașul este preponderent viu prin clădirile
sufletului, iar misterul la care apelează se justifică  dacă
și oamenii care circulă, vorbesc, iar timpul trece cu ușurință
înțelegem că viața interioară a omului păstrează taine de
peste ceva care nu se schimbă, este frumos și pare suficient.
care nici conștientul nostru nu este foarte… la curent . Cine
„Acasă este locul unde se află inima”, astfel începe ultima
poate răspunde de ce ne îndrăgostim de o anume persoană
narațiune „Eșarfa roșie”, o sintagmă obsesivă care așteaptă pe
? Aș spune că cele șapte proze au un ritm cinematografic,
cititor să ajungă spre final. Culorile care nu sunt altceva decât
chiar s-ar preta la film, iar unele  ne amintesc de celebre
chei fermecate spre tezaurul lui Ali Baba, ne pot duce la „O mie
filme văzute de mulți cu ani în urmă, dar de neuitat –
și una de nopți”. Eu am citit-o în două nopți. Spre deosebire
„Un bărbat și o femeie”, „Într-o seară, un tren”, „Undeva,
de mulți prozatori apăruți după ‘89, Camelia Pantazi Tudor
cândva” ș.a. Dar proza este modernă, atmosfera este din
se detașează prin naturalețe, accentul pe estetic fiind un al
zilele noastre, numai iubirea este atemporală.  „Șiragul de
doilea avantaj, pe care mulți autori destoinici îl neglijează. Ea
perle” este poveste grațioasă, de dragoste, el este căsătorit,
se află pe un drum ascendent care o va determina,cred, să
ea caută o relație, finalul este alb ca mătasea nunților visate.
scrie un roman de… Everest, asta îi dorim.

49
 sintagme literare
CONSTANTIN
STANCU
Cartea lapidată și problema istoriei
Remus Valeriu Giorgioni, cu mult curaj, abordează
o problemă care depășește lumea literară: scriitorul și
problema evreiască. După lectura cărții descoperim că
avem în față nu numai problema evreiască, avem problema
destinului uman în vremurile ultime. Cititorul intră în
contact cu un studiu interdisciplinar, teme din istoria
literară, apologetică, din istoria creștinismului, din teologia
sistematică și teologia biblică, din istoria jurnalismului etc.
Se pune în discuție, franc, problema destinului scriitorului
în raport cu vremea în care trăia/ trăiește, în raport cu
propria conștiință și cu linia roșie din societate, cea menită
să oglindească punctul de rezistență asupra tragediilor și
morții. Titlul studiului este percutant Cartea lapidată (Mihail
Sebastian și problema evreiască)*, textul a fost publicat la
Timișoara: Editura Waldpress, 2017. Prefața este semnată
de Florin Lăiu, profesor în filologie biblică și postfața de
Boris Marian-Mehr, scriitor, și are drept moto mai multe
texte din scrierile lui Mihail Sebastian. Cităm doar unul:
„Aș vrea o carte limpede, mare, severă, o carte pe care s-o
citesc cu vehemența întâii mele lecturi…”. Un adevăr spus
clar, cartea poate influența sufletul omului și se cere a fi
originală până la suferință. Mihail Sebastian (Iosif Hechter,
pseudonim) este personajul principal al studiului, cel care se
zbate în sticla ferestrei veacului al XX-lea. În prefață, Florin
Lăiu privește demersul lui Giorgioni ca pe un pod peste
lumi și observă actualitatea temei abordate: relația dintre
creștinism și doctrina ebraică fixată în scripturi și tradiții, în
lumina morții și vieții, a binecuvântării și blestemului. De la
cartea lui Mihail Sebastian De două mii de ani la Scriptură,
cartea a fost „omorâtă” cu pietre, a fost lapidată ca semn al
împotrivirii omului față de voința divină coagulată în scrierile
divine și scrierile inspirate.
Remus Valeriu Giorgioni își trăiește aventura spirituală
în lumina adevărului pe care-l dorește ca stâlp al vieții și o
ia metodic, aplicat, începând de la problema istoriei lumii,
se desprinde problema evreiască, un popor distinct de
alte popoare, cu o menire aparte. Întotdeauna a existat o
tensiune între mozaism și creștinism, una reală, declanșată la
Creație și exprimată acut prin venirea în lume a unui personaj
istoric special: Iisus Hristos. Autorul remarcă tristețea din
lume declanșată de faptele oamenilor și de această tensiune
socială. Două mii de ani au fost ani de flăcări și sânge, de
suferință și de o parte și de alta, de războaie, ură și împăcări
sub aripa îngerului păzitor.
Cărțile lui Mihail Sebastian sunt analizate din această
perspectivă, scriitorul este privit ca om și ca evreu, ca
artist, jurnalist, cronicar al vremurilor pe care le-a trăit
50
Atelier critic
acut și cu suferință. În această paradigmă literară și
umană, apare profesorul, Nae Ionescu, unul dedicat,
tumultuos, pregătit să genereze direcții în societate
pornind de la cultură, filozofie, teologie, literatură,
istorie, promovând curente de gândire speciale, de la
trăirism (lebensphilosophie) la „năism”. Profesorul va
marca destinului scriitorului, paradoxal, un ortodox
fervent și un evreu se întâlnesc la limita dintre
veacuri. Vremea în care au trăit cei doi este una de referință:
s-au declanșat atacurile împotriva evreilor cu acuitate, au
apărut extremele – fascism și comunism -, s-au rezolvat
tragediile printr-un război dur în care au murit oameni… Mai
mult decât cronicar, Giorgioni face legătura între opera lui
Sebastian și Biblie, cartea care definește cel mai bine tragedia
poporului evreu în mii de ani și schimbarea vremurilor.
Evreul este privit ca un personaj rătăcitor în timp și spațiu, ca
un om fără casă, departe de cer, tinzând spre cer, un călător
umil și bogat concomitent, sub presiunea destinului propriu.
Remarcabilă paralela pe care o face autorul cu Ulise, alt
personaj tragic, cu lumea grecilor, cu nașterea creștinismului
ca o soluție la problemele umanității.
Analiza se extinde, ajunge la problema statului Israel, sub
simboluri, sub măslin, sub vie, sub smochinul neroditor. Este
atacată problema evreiască din perspectiva unei anumite
soluții finale, absurde. Aici Giorgioni se vede obligat să
privească umanitatea în paradigma prezentului tensionat și
el, să capteze spiritul vremii, transferul de putere în lume,
acumularea de istorie pe buzele istoriei. Lucrurile se liniștesc
în prezenta lui Iisus ca Salvator (Mântuitor), constată că toate
liniile timpului se focalizează la Calvar, sperând ca lumea să
se regăsească în societatea atinsă de pace și creativitate
(Împărăția lui Dumnezeu – locul unde el stăpânește prin
Evanghelie). Sunt lansate și concluziile posibile – pacea
dintre oameni. Este o înțelepciune care poate fi pătrunsă
de mintea omului cu greutate ( „Sub viță și sub smochin” –
definită simbolic chiar de Scriptură).
Această carte este una importantă pentru Remus Valeriu
Giorgioni pentru că reprezintă crezul său de scriitor, de om
în bătaia vremurilor, de călător în lumile cunoscute și tânjind
după lumile superioare. Când analizează personajele lui
Mihai Sebastian din cărțile acestuia, analizează personajele
lumii în care trăiește, se analizează pe sine.
Florin Lăiu notează în prefața studiului: „Din perspectiva
unui român de confesiune evanghelică, Remus Giorgioni are
motive să se simtă în pielea lui Hechter, în ciuda condițiilor
politice actuale, complet diferite; deoarece diferențele
religioase vizibile sunt privite cu suspiciune, dacă nu cu
ostilitate, într-un popor care a fost educat de veacuri să
confunde românitatea cu ortodoxia – versiunea românească
a veșniciei – singura care contează în spațiul mioritic” (p. 8).
Boris Marian-Mehr notează în postfață: „Ceea ce
întrevede Remus Giorgioni ca pe o reală soluție <<finală>>
ar fi refacerea unei frății umane, mondiale între creștinism
și iudaism (eventual și cu islamul moderat). Autorul
este un optimist și nu este rău să sperăm la o asemenea
<<frățietate>>. Tendințe de acest gen se regăsesc în SUA,
Europa, dar realitatea este în acești ani mai crudă ca
niciodată” (p. 318).
 sintagme literare
După lectura cărții, putem reține următoarele:
- Scriitorul este legat de vremurile în care trăiește mai
mult decât crede el și de cât apreciază contemporanii.
- Dramele vremurilor la care asistă un creator autentic
sunt dramele sale și modalitatea prin care este inițiat de
Dumnezeu în tainele istoriei, pentru a înțelege.
- Fiecare carte este amenințată de uitare, dar lumea
se întoarce la originile sale – Cuvântul.
- Nu poți fi scriitor dacă nu ai o viziune despre lume
și Dumnezeu, ți-o asumi și în momentele când nu-ți convine.
- La timpul potrivit în viața fiecărui scriitor apare un
personaj important care-l inițiază în tainele scrisului profund,
îi deschide ochii spirituali.
- Există linii de forță care modelează societatea și ele
nu pot ocolite, ne străbat cu frenezie.
- Credința într-un ideal este esențială, dă motorul de
mișcare în timp și spațiu.
- Omul este un călător pe acest pământ, el călătorește
spre o patrie mai înaltă, spre un cer năzuit.
- Fiecare carte se află în pericolul de a fi lapidată, dar
adevărul din ea nu moare.
- În Iisus Hristos lumea se regăsește ca într-un pom
al veșniciei, poate în pomul cunoașterii binelui și răului, cel
din Raiul pierdut.
- Indiferent de epocă, va exista o problemă
importantă care să macine societatea, problema evreiască
revine periodic în istorie și modelează istoria și oamenii.
Desigur că mai pot fi reținute și alte aspecte ale temelor
abordate de cronicar în această supra-monografie, cititorul
atent va descoperi taina cărților oferite lumii de oameni
marcați de mesajul primit prin talentul suferinței.
De remarcat la Giorgioni deschiderea în abordarea
subiectelor născute din căutările și regăsirile sale: literatura
universală prin Ulise și marile mituri ale lumii, atacarea
destinului uman din perspectiva unor mari scriitori precum Al.
Soljenițîn, sau curajul cunoașterii profunde la Isaac Newton.
Sunt prinse în text faptele unor personaje celebre ale istoriei
de la Avraam la Hitler sau Nabucodonosor, analizează textele
scriitoarei ruse Ludmila Ulițkaia referitoare la problema
evreiască, trece pe la scrierile lui Sartre etc. Creștinismul,
iată, are legături esențiale cu toată cultura lumii.
Despre cărți cronicarul notează câteva aspecte reale și
ciudate, lumea refuză cultura și informații de bază, se refugiază
în facil: „Dar dacă mai nou cartea provoacă inhibiții și sastiseli
– cunoaștem deja o mulțime de <<intelectuali>> care fac
alergie la lecturile clasice, iar pentru contemporani, colegi
de-ai lor nu au timp! -, doar cei care citeau din obișnuință pe
<<colac>> rămân consecvenți obiceiurile lecturii; și genurile
lor preferate: policier soft și horror hard” (pp. 203-204).
Referindu-se la statul Israel, Giorgioni scrie apăsat: „Dacă
în Israelul istoric, pe timpul Domnului, existau câteva partide
religioase distincte: farisei, saduchei, zeloți, esenieni și
terapeuți, în prezent harta religioasă este infinit diversificată.
(La mormântul lui Avraam, peștera Macpela – unde sunt
înmormântați toți patriarhii – se întâlnesc toți reprezentanții
celor trei mari religii monoteiste: evrei, creștini, musulmani.
Dar apoi se despart și își vede fiecare de drumul lui…)” (p. 275).
Observând fotografia lui Mihail Sebastian, cronicarul
Atelier critic
descrie personajul: „Privirea atentă, fixă, mimica sugestivă,
sugerează o mare, încordată așteptare (de parcă cel
fotografiat ar vedea chiar și în fotograf un potențial inamic).
Se remarcă tristețea din ochi, privirea suspicioasă, omul din
fotografie surâde ușor, timid-ironic. Poza pe care o așteaptă
este o pândă atentă, subtilă, la reacția celui din față, dublată
parcă și de acea așteptare încordată, continuă” (p. 82).
Analizând parabola „evreului rătăcitor”, Giorgioni reține
un lucru esențial despre acesta, unul care ne poate caracteriza
pe fiecare: „Dar blestemul nemurii se poate echivala și cu o
miraculoasă supraviețuire în timp a comunităților evreiești.
Mergând din loc în loc și din timp în timp, ei nu s-au lăsat
asimilați, și-au păstrat tradițiile religioase și identitatea
națională” (p 162-163).
Pe de altă parte, autorul textului nu atacă problemele
mai atent din perspectiva legământului pe care Dumnezeu
l-a făcut cu evreii și creștinii (și cu alte personaje biblice sau
cu alte colectivități), un contract profund inițiat de Creator
ca răspuns la problemele omului, încadrarea paradigmei
între beneficii și sancțiuni (binecuvântare – blestem).
Încălcarea legământului aduce umbre peste destinul uman,
fie evreu, fie creștin, fie păgân (chiar dacă acesta din urmă
nu-l cunoaște, cazul Ulise este relevant).
Cartea de față este o carte a cărților care l-au modelat
pe scriitor, o bibliotecă ce amenință să se prăbușească în
hăul virtual în care rătăcește personajul modern agățat de
dispozitive moderne electronice. Poate fi o monografie a
cărților care intră într-o posibilă carte scrisă după două mii
de ani. Fiecare poartă în sine manuscrisul, scriitorul îl poate
traduce. Este și o carte incomodă pentru că se bazează pe
valorile solide ale creștinismului în tangență cu valorile
clasice ale culturii lumii. Este un răspuns la diversele abordări
din istoria literară, la diversele stiluri care plutesc în oceanul
literar, de la absurd la nihilism, de la clasic la romantic, de
la realism la suprarealism, de la postmodernism la post-
umanism etc. Slăbiciunile cărții sunt cele ale autorului,
fiecare este limitat de viziunea proprie și universal prin
viziunea sa. Stilul său este destul de liber, frazele se încheagă
cu ușurință, iar, uneori, sunt marcate de meandre culturale
necesare, fără ca scriitorul să facă paradă de asta. Fraza este
marcată de expresii uzuale, de comentarii pline de căldură.
Pe unele locuri autorul este subiectiv în analiza sa, își asumă
viziunea ca un dat al vieții pe care o trăiește, înconjurat de
cărți și frumos. Citatele din cărțile vremii abundă, ofrandă a
unei trăiri acute, a bucuriei care vine din cuvintele altora, de
parcă ar fi fost cuvintele lui Remus Valeriu Giorgioni. El pune
o pasiune prea mare raportat la fenomenul literar analizat,
așa trăiește fiecare roman citit sau scris, fiecare poezie.
Tensiunea spirituală îi face bine și îl stimulează. Pildele
literare se detensionează prin scrierea cărții ca un act de
închinare prin scris. Lucru mai rar la scriitorii actuali…
*Remus Valeriu Giorgioni, Cartea lapidată (Mihail Sebastian și
problema evreiască), 322 pagini, prefața Florin Lăiu, postfața Boris
Marian-Mehr, Timișoara: Editura Valdpress, 2017.
51
 sintagme literare Atelier critic

CRISTIAN-PAUL
activitate culturală alertă şi consistentă, dar
mai ales cu o arie de acoperire deloc neglijabilă.
Volumul Dorziana. O (re)construcţie

MOZORU
a textului prin limbaj (Editura Excelsior Art,
Timişoara, 2016) este acel tip de monografie
atipică, acel tip de monografie care iese şi trece
mult dincolo de graniţele clasice a ceea ce se
numeşte monografie. Autoarea porneşte de la observarea
Dorziana, o aplecare asupra
lexicului, al termenilor în parte, al modului de exprimare al
stihuitorului de frumos. autorului, mai mult de atât, de la atenţia şi exactitatea cu care
Florina-Maria Băcilă despre poezia lui acesta îşi alege cuvintele rezultând o scriitură autentică ce
Traian Dorz impune o amprentă inconfundabilă, continuă prin a analiza
o parte din aceşti termeni, termeni precum „nemaispus”,
„năier”, „harfă” (forma veche fiind cea preferată de autor),
Florina-Maria Băcilă, un nume care nu mai are nevoie
„dor”, ca mai apoi, analiza să fie extinsă şi asupra poemelor
de nici o prezentare, preocupările sale culturale construind
şi volumelor lui Traian Dorz tot din punct de vedere al
de la sine o definiţie în ceea ce îi priveşte un portret cultural
limbajului şi nu numai, adăugându-le o întreagă suită de
şi nu numai: sub titulatura de doctor în filologie obţinut cu
trimiteri la morala şi tradiţia creştină, la scrierile sfinte, toată
distincţia magna cum laude, pe lângă numeroase articole,
această construcţie sprijinindu-se pe un consistent aparat de
recenzii, cronici, eseuri şi studii în ceea ce priveşte limba
note de subsol şi o cuprinzătoare şi diversificată bibliografie.
română sub aspect lexicologic, morfologic şi al sintaxei,
Din acest punct de vedere, metoda construcţiei acestei
cultivarea limbii şi exprimarea scrisă, studii ce i-au fost
cărţi îmi apare identică cu cea folosită în volume precum
publicate în volume de autor, volume colective şi reviste din
Dicţionar de termeni arghezieni I-III (Editura Universităţii
ţară şi de peste hotare, Florina Băcilă a publicat, individual
de Vest, Timişoara, 2004-2014) de Simona Constantinovici
ori în colaborare, o serie de volume ce consolidează limba
sau Dicţionarul personajelor lui Dostoievski (Editura Polirom,
şi cultura română în întregul ei spectru: Cultivarea limbii
Iaşi, 2007) de Valeriu Cristea.
române I. Probleme de morfologie (Editura Excelsior Art,
Un alt aspect al analizei propuse de Florina Băcilă
Timişoara, 2012), Cultivarea limbii române II. Probleme de
asupra căruia ar trebui cu siguranţă insistat este adăugirea
sintaxă şi de vocabular (Editura Excelsior Art, Timişoara,
prin negare/modificare/transformare/utilizare a termenilor
2012), Dorziana. O (re)construcţie a textului prin limbaj
prin prefixul „ne” – cum este „nerăspuns” –, la fel cum la
(Editura Excelsior Art, Timişoara, 2016), Întâlnire cu Almăjana.
Nichita Stănescu apare „necuvintele”, termen care, într-
Lexicologie, gramatică, stilistică, recenzii, eseuri (Editura
un interviu, Nichita Stănescu îl explică/descrie lui Dževad
Excelsior Art, Timişoara, 2009), Omonimia în limba română.
Sabljaković, Adam Puslojić si Srba Ignjatović, spunând că ar fi
Privire monografică (Editura Excelsior Art, Timişoara, 2007
„tăcerea barbară dintre două idei simple”.
/ lucrare de doctorat), Valea Almăjului. Oameni şi fapte:
Autoarea avertizează, am putea spune, că poezia lui
limbă, istorie, credinţă şi cultură românească I (Editura
Traian Dorz nu este „poezie de dragul poeziei sau literatură
Excelsior Art, Timişoara, 2016 / coordonator în colaborare cu
fără sens” (1), iar autorul „nu a căutat să epateze prin limbaj,
Iosif Băcilă), Valea Almăjului. Oameni şi fapte: limbă, istorie,
nu a căutat spectaculozitatea lingvistică sau culoarea care să
credinţă şi cultură românească II (Editura Excelsior Art,
estompeze mesajul religios” (2) şi că «lirica dorziană poate fi
Timişoara, 2017 / coordonator în colaborare cu Iosif Băcilă),
definită, aşadar, ca artă poetică profundă a unui spirit aflat în
Valea Almăjului. Oameni şi fapte: limbă, istorie, credinţă şi
căutarea absolutului religios, „orbit” de lumina Divinităţii (pe
cultură românească III (Editura ArtPress, Timişoara, 2018 /
care şi-a dorit-o încontinuu), captivat plenar de puterea Sa.
coordonator în colaborare cu Iosif Băcilă). Florina Băcilă s-a
Poate de aceea Traian Dorz nu este deloc exploziv în limbaj
ocupat şi de îngrijirea unor volume precum: Drumul unei
– şi aceasta, în strânsă legătură cu atitudinea de umilinţă
sărbători (Editura TIM, Reşiţa, 2007), Dor mărturisit. 99
asumată conştient, în integralitatea ei, de simplitate înaltă,
poeme de dragoste (Editura Excelsior Art, Timişoara, 2010),
de prosternare în faţa Creatorului, ...» (3)
ambele purtând semnătura scriitorului Iosif Băcilă. După
Deşi scrisă sub imperiul limbajului de specialitate,
cum se poate observa, o activitate culturală însemnată, o

52
 sintagme literare
cu termeni riguroşi, cu trimiteri la studii de înaltă reflecţie
intelectuală şi conduită culturală, cartea se recomandă de la
sine mai multor categorii de iubitori de lectură şi cunoaştere:
celor care doresc să păşească şi să aprofundeze opera lui
Traian Dorz, celor ce doresc să găsească diferite semnificaţii
în legătură cu o parte din aspectele religiei – sau, mai bine
spus, modul în care Traian Dorz a reuşit să le integreze
scrierilor proprii – , dar şi celor care se regăsesc în exerciţiul
căutării unei lecturi ce îndrumă cu pricepere spre scriere
religioasă ori poezie, fiindcă – nu trebuie omis acest aspect
– Traian Dorz, pe lângă faptul de a fi fost poet şi jurnalist a
fost şi misionar, această latură regăsindu-se în opera sa ce
cuprinde şi eseistică religioasă, meditaţii creştine, pledoarii
pentru păstrarea credinţei, etc., toate acestea făcând din
Florina Băcilă o fină şi larg-cuprinzătoare de poezie, iar
din Traian Dorz un autor profund şi, mai ales, complex aşa
cum, de-altfel, susţine şi Simona Constantinovici: „Florina
Băcilă atrage atenţia, în mai multe locuri din carte, asupra
faptului că Traian Dorz nu este un poet interesat de cuvânt
ca podoabă, ca simplu fapt stilistic. Altfel spus, e susceptibil
de a se integra în canon, într-o categorie de autori pentru
care religia se transmite prin cuvânt, indiferent de nivelul de
poeticitate indus prin practică şi talent nativ. Nu ştiu dacă,
pe alocuri, poate fi citit ca un atipic al canonului creştin, dar
rugăciunile în lanţ pe care le transmite şi celorlalţi muritori
devin adevărate manuale de isihasm, de permanenţă,
descătuşată, însetată dincolo de canon, adesea, căutare
a lui Hristos.” (4) Şi, mai departe, susţine aceeaşi Simona
Constantinovici, „Cuvântul poetic, extras din textul dorzian
– ne învaţă autoarea – şi desfăcut în straturi de semnificaţie
neexplorate până atunci, poate să fie, mai apoi, recompus, în
chip facil, de cititorul dornic a se angaja într-un act nobil, de
aflare a sensurilor profunde. Limbajul poetic ne dă această
libertate, iar ştiinţele limbajului reunesc, la ora actuală,
instrumente din cele mai sofisticate, în stare a decripta toată
forţa semantică a cuvintelor.” (5)
Poetul şi scriitorul Traian Dorz ocupă de drept un loc
Atelier critic
lângă alţi „scriitori de carceră”, cum sunt Constantin Noica,
Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Radu Gyr, Vasile Voiculescu,
Nichifor Crainic, Valeriu Anania, Constantin Oprişan şi mulţi
alţii, opera acestuia cuprinzând numeroase volume. Din
păcate opera, activitatea şi viaţa autorului se află într-un
oarecare con de umbră, într-un colţ de lume peste care stă
aşternută liniştea. Dintre volumele ce îl vizează pe Traian
Dorz ar putea fi amintite: Traian Dorz în dosarele Securităţii
(Corneliu Clop), In memoriam Traian Dorz. Mărturii la 20 de
ani de la trecerea în veşnicie (Corneliu Clop), Traian Dorz
în anul jubiliar 1988 (Ovidiu Rus), etc. În consecinţă, tomul
Florinei Băcilă, un amplu şi adânc studiu ce numără nu mai
puţin de 500 pagini cu o bibliografie ce însumează peste 200
de poziţii doar în categoria volumelor şi cu o arie bibliografică
ce cuprinde atât lucrări de specialitate în domeniul gramaticii
cât şi istorii literare, dar şi lucrări ce vizează domeniul
filosofiei, poeziei, religiei, etc., este o iniţiativă binevenită,
obligatorie, ce trebuie întâmpinată ca atare şi care sper(ă)
(m) că va readuce imaginea autorului, dar şi opera acestuia,
pe podiumul literaturii române şi creştine totodată.
1) Băcilă, Florina-Maria - Dorziana. O (re)construcţie a
textului prin limbaj - Editura Excelsior Art, Timişoara, 2016,
pp. 109
2) Băcilă, Florina-Maria - op. cit., p. 109
3) Chirilă, Adina - Poezia religioasă: consideraţii despre
autor şi interpretare, în Gafton, Alexandru / Guia, Sorin /
Milică, Ioan (editori) - Text şi discurs religios, nr. 2 / 2010.
Lucrările Conferinţei Naţionale „Text şi discurs religios”,
ediţia a II-a, Iaşi, 13-14 noiembrie 2009 - Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010, p. 376, cf. Băcilă, Florina-
Maria - op. cit., p. 111
4) Constantinovici, Simona - în Stilistica sufletului
creştin; în Băcilă, Florina-Maria - op. cit., pp. 496-497
5) Constantinovici, Simona - idem.; în Băcilă, Florina-
Maria - op. cit., p. 497
53
 sintagme literare Atelier critic

DANIEL
fiecare seară, pe planeta noastră ­Erliste, n.n. ˗, doi tineri, un
băiat și-o fată, se-ntâlneau în vis” - Visul , p. 12).
Planeta florilor (din capitolul cu același nume) se arată

LUCA
numai acelora ce sunt capabili de iubire adevărată („Se
spune că planeta aceea ar fi pe undeva prin Norul lui Crisius,
ascunsă la vedere și ea se arată doar celor ce iubesc cu-
adevărat pe toți și toate, așa cum e lăsat”) și numai o singură
fată din exterior a fost primită să viețuiască acolo.
Cerul, la rându-i, iubește pe cel / cea care-și ridică
Pământul și iubirea privirea spre el, cu bucuria trăririi (Bătrâna, planeta
Eristama: „...din toate fiind lumină și iubire și toate derivând
Romanul Congre-
din dragostea cu care-au fost statornicite de către Creator și
sul iubirii de Sebastian
toate din iubire pentru o bătrână, pentru ca ea să vadă cerul
Burnaz prezintă ase-
și să se bucure de viață și să își care ea în mâna stângă plasa
mănări cu Decamero-
de gutui...”, p. 17).
nul lui Giovanni Boc-
Dragostea poate fi și nemărturisită (Un înger de fată,
caccio prin faptul că
planeta Europa), dar fără a-și pierde din virtuți.
personajele se adună
Iubirea căutată e mereu aproape și niciodată nu trebuie
la un loc în momen-
respinsă cu brutalitate pentru că și ea cunoaște durerea, ba
te de restriște, prin
mai mult, trebuie să fie iubită („Tu cauți iubirea, ființă dragă,
apetența lor pentru
dar ea e lângă tine. Ea te iubește și tot mereu te-mbrățișează
povestit, cât și prin
și dacă tu o vezi și dacă nu o vezi. Ea e cu tine fiindcă este
tema principală de
iubirea ta și vrea cu tine...” - Iubirea te iubește mult. Tu o
discuție, iubirea.
iubești?, planeta Valeste p. 17).
De această dată
Cinci delegații vin la congres cu câte un poem de iubire:
nu ciuma bântuie pă-
Galaxia Torrus (în Poezia), Constelația Reconnaissance (în
mântul, ci absența iu-
Noni), Sileria (în Sileria aduce-o poezie), Tiresia (în Poemul
birii, un adevărat fla-
din Tiresia) și planeta artelor vizuale (Făuritorul de stele).
gel ce amenință însăși
Versuri simple și sincere: „Tu ești fata de lumină, / Tu ești
viața pe pământ. Motiv
visul fericit” (p. 22).
pentru care Dumnezeu (căruia diferitele seminții i se adre-
Congresul este și martorul unei cereri în căsătorie (doi
sează cu apelative precum Rege, Părinte Înțelept ori Mărite
tineri din Ordenda, în Declarație de dragoste).
Suflet) organizează un congres cu reprezentanți ai tuturor
Iubirea continuă și după moarte. Dar cum pământenii
ființelor din Univers în care să se propună soluții pentru întra-
nu știu că moartea e o trecere spre altă viață, suferința e
jutorarea pământenilor în (re)descoperirea iubirii: „Povestiți
imensă [„E o călătorie spre departe, e o călătorie fără
dragostea, povestiți înțelepciunea, povestiți frumosul, vinde-
moarte... (...) Dar ea nu știe și plânge-n fiecare zi” - O cerere
carea, iubirea și iertarea, recunoștința și aprecierea, povestiți
de ajutor, p. 25].
suferința pe care ați trăit-o voi și cum ați găsit leacul, povestiți
Reprezentantul Syrentei îi sare sufletului de pe Pământ
tot, tot, tot...” (p. 8).
în ajutor, susținând că fiecare ființă este parte din eternitate
Congres ale cărui lucrări se țin în cer, dar acestea se vor
și Dumnezeu curge prin ea, sufletul fiind un foc fără sfârșit
transmite spre Pământ prin canale de lumină: „...pe măsură ce
și fără început, și e absolut normal ca iubirea să aducă și
poveștile noastre vor curge aici, în acest amfiteatru ceresc, unde
durere în momentul despărțirii („Durerea ce o simți acum și
suntem noi adunați, miliarde și miliarde de ființe ce prețuim
pe care-o simte și iubita ta e o durere veche de când timpul,
iubirea, le vom transmite prin canale de lumină și spre ei, să le
e o durere a ființelor ce s-au iubit și pe care și noi o știm și am
simtă, să le trăiască, să le vadă, să le iubească” (p. 9).
trăit-o când ne-a venit rândul” – Un răspuns, p. 26).
Ceea ce se și întâmplă, existând delegații mai mult
Un alt suflet vine și cu soluție: transformarea în înger
ori mai puțin numeroase care își spun propria experiență
păzitor, pentru ca ființa rămasă pe Pământ să fie protejată
legată de iubire, cu convingerea că aceasta le va fi de folos
mereu („I-am spus că o iubesc de când eram copil și că mi-
oamenilor atât de greu încercați.
aș fi dorit să fiu îngerul ei păzitor, ca să îi fiu ajutor...” – O
Capitolul Două suflete dezvăluie că iubirea are
apariție de cinci minute, p. 28).
puterea de a rezista în timp („Mult, mult timp în urmă, două
Sufletul va dăinui în veci, ceea ce e valabil nu doar
suflete care se iubeau, s-au înțeles să se iubească pentru
pentru ființele de pe Pământ, ci și al celor de pe celelalte
totdeauna...”, p. 11).
planete („-Tu știi că sufletul nu moare, iar sufletele care
Dar nu este obligatoriu să existe o întâlnire fizică spre
se iubesc sunt împreună cât vor ele, așa cum a lăsat Cel
a se declanșa iubirea, fiind suficientă și una... onirică ( „În

54
 sintagme literare
ce ne iubește” – Pe-o rază de iubire, p. 31). Același mesaj
este transmis și în Dragelor mele (de Frieden, un călător
necunoscut: „- Uitați, iertați, începeți altă viață…”, p. 110).
Delegația de pe Serlyna A, sosită împreună cu cea
de pe Serlyna B, pune întrebarea dacă nu ar fi necesar un
recensământ al iubirii („Să vedem câți mai suntem, câți am
mai rămas, care ne iubim unii pe alții?” – Cât de frumoase
sunteți..., p. 35). Pentru că iubirea, contrar opiniei generale,
poate fi împărțită, dar fără a cădea în promiscuitate („Nu e
nici recomandat, nici moral, nici etic să mergeți azi într-un pat,
mâine în altul, nu e bine pentru nimeni, sufletește te strivește
minciuna ce trebuie să o duci cu tine”, p. 38). Iar pentru a
afla fericirea, trebuie mai întâi să o dăruiești („Dragele mele,
fericirea, ca s-o ai, trebuie s-o dai”, p. 39), pentru că iubirea
face totul posibil („Iubirea voastră poate totul...”, p. 39).
Totuși, iubirea nu vine de la sine, ci trebuie învățată,
încetul cu încetul (Profesoara de iubire), timpul iubirii,
al luminii, al bucuriei, al păcii, pierdute de multă vreme,
urmând a reveni, după cum glăsuiește și un document
inscripționat pe o piatră din Constelația Alcyon (Tânărul din
Alcyon). Pacea ca semn al iubirii este întâlnită și în capitolul
Mesaj de la cel mai bătrân suflet din Univers („Haideți să o
vedem toți, să o admirăm cât de frumoasă este, haideți să ne
minunăm de frumusețea ei”, p. 150).
Orice ființă se poate îndrăgosti de Pământ, așa că nu e
de mirare că un pește de pe Larisa a ales să se mute acolo
de tot („Eu văd cum Viața te iubește și întreaga Natură îți
eliberează Calea spre mai mult, spre mai frumos, spre mai
înalt…” – Scrisoarea, p. 45).
Planeta Jositha cere și obține permisiunea de a
transmite spre pământ 5000 de forțe de lumină sub formă
de date (cărți, filme etc.) spre Pământ (Forțe proaspete).
Planeta Zorde aduce la cunoștința participanților, prin
reprezentanții săi, propriile axiome despre iubire (de pildă:
„Nu este dragostea cum știi, ea nu se-ncurcă în convenții,
ea vine când nu te aștepți și pleacă nu știi încotro…” –
Considerații despre iubire de pe planeta Zorde, p. 49),
iar delegația de pe Dorse aduce un mesaj de iubire după
o călătorie spre congres de 5 ani („Noi vă iubim pe toți
ce existați și prieteni, pentru voi, noi vrem să fim și vrem
să repetăm ca să aflați. Noi vă iubim, noi vă iubim, noi vă
iubim…” – Dorse, p. 50).
Iubirea părinților de pe Arcturus și încurajarea
lor pentru fiica plecată pe Pământ pentru a-i învăța pe
pământeni iubirea sunt surprinse în două capitole: Scrisoare
de pe Arcturus [„Iubita mea copilă, Arcturus te iubește. (…)
Te rog să nu mai plângi când simți câți lipsim, noi suntem aici
și te iubim”, p. 51] și Arcturus – mesaj de la o mamă.
Cei de pe Portenda dezvăluie că Dumnezeu a creat o
plantă ce ajută la toate necazurile, dar pe care fiecare trebuie
să o îngrijească („Și planta aceea nu se usucă niciodată, ba chiar
de ai grijă frumos de ea, ea se dezvoltă și-nflorește chiar în plină
iarnă, semn că iubirea îi priește…” -Planta de leac, p. 55).
Un mesaj de neîncredere în semeni ajunge de pe
Atelier critic
Pământ, dar fiecare dezamăgire este o experiență de viață
(„Să nu te atașezi prea mult de oameni. Ei te vor dezamăgi
uneori dar asta nu e vina lor, e vina ta pentru că tu te-ai
amăgit” – Un gând de pe Pământ primit în stele, p. 59). Viață
care este, de altfel, o mare necunoscută, cu valuri năvalnice
ce nu cunosc locul de sosire (Apele vieții).
Despre darul unui făuritor de chei de a face cheițe de
lumină ce pot deschide iubirea, vizibile doar de cei sensibili
la suflet (copiii), face vorbire delegația de pe Clusterul
Nortus (Cheia de lumină), iar un îndrumar pentru o fată
părăsită este prezentat de cei de pe planeta Kasiris („Orice
doliu durează trei zile. După numai trei zile, sufletul ar vrea
să se liniștească și să-și găsească o ieșire din valea plângerii
către o altă fericire…” – Povață, p. 62).
O învățătură despre (in)existența limitelor este
susținută de delegația de pe Halisket („De când aveți voi
limite? De când ați pus voi limite iubirii voastre? Dați-le
jos!...” – Învățături de la frontieră, p. 64).
Lupta binelui cu răul este adusă în atenția celor prezenți
în capitolul Sonceea – planeta bunătății - și înțelepciunea
binelui, unde este susținută ideea de detașare (adică
toleranță) a binelui față de rău, în caz contrar binele putând
deveni rău („Iar această detașare aduce pace în inimă,
puterea de a lua decizii cu o minte mai calmă, o tulburare a
sufletului mai mică…”, p. 66.).
Iubirea poate interveni și între regnuri diferite, animal
– fetița și vegetal – copacul, cu păstrarea tuturor însușirilor
(„Eu sunt îndrăgostit de râsul ei, de ea… Și ea de mine… Ce
minunat e să te simți iubit!” – Ce minunat e să te simți iubit…,
planeta Avalon, p. 68). Chiar și îngerul de lumină poate iubi
toate ființele din Univers, iubire ce i se întoarce înapoi („Pe o
planetă de smarald, un înger de lumină trecu mult dincolo de
ceea ce este Etern. Iubea orice ființă vie întâlnise vreodată și
proteja Viața în orice fel. Și întreg Universul îl iubea pe el” –
Pe o planetă de cristal, Aristeia, p. 71).
Și cei singuri pot cunoaște iubirea, trebuie doar căutată
acea ființă ce i-ar împlini pe ei înșiși („Dedicați-vă unei ființe
vii. Când veți ști că viața acesteia depinde de viața voastră,
veți avea pentru ce trăi…” – Îndemn pentru cei singuri,
Umbra, p. 72).
Când există iubire, aceasta se hrănește și din supărarea
ori tristețea celuilalt („Iubea și fata tristă ce sălășluia în ea,
iubea și veselia când o afișa, iubea și cearta, iubea tot la
ea…” – El o iubea…, planeta cu mai multe nume, p. 74).
Pe Pământ se află deja, însă, unele ajutoare, după cum
aflăm din capitolele Ajutorul tainic (un înger păzitor: „El îi
iubea și pentru ei ar fi făcut și mult mai multe poate, dacă
ar fi avut puteri mai mari”, planeta Veturia, p. 76), Plintius
(Neclintitul, ce poate ajuta oamenii în momente de mare
cumpănă: „Ei sunt tot ființe de lumină, ca și noi, dar ei se
cred doar oameni…”, p. 85) și Vioara (o vioară a iubirii
adusă oamenilor din Cer de către un înger, al cărei cântec s-a
revărsat peste tot, oamenii fredonându-l apoi și ei).
Acea persoană care îl întâlnește pe Dumnezeu trebuie
55
 sintagme literare
să transmită tuturor celor întâlniți în cale mesajul de iubire:
„Dumnezeu te iubește, dar nu știi (Bătrâna din Tylara, p. 77).
De altfel, iubirea a făcut obiectul unor cercetări
științifice riguroase, în urma cărora s-a constatat că aceasta
stăpânește peste tot („Peste întregul Univers domnește doar
iubirea…” – Fie ca visele să fie…, Norul lui Magellan, p. 82).
Copiii de zăpadă de pe Calendori fac un scurt popas
la conferință în drumul lor spre Pământ pentru a-i ajuta pe
cei din ținuturile reci și pornesc mai departe ducând cu ei
Lumina de la Dumnezeu (Micile ajutoare).
Capitolul Maestrul celor șase orizonturi grăiește ce
e bine… (planeta Ant) întărește ideea că lumina e iubire
(„Lumina Lumilor este iubirea, dragii mei”, p. 87), iar
îmbrățișarea e un semn de iubire [„O îmbrățișare într-un
moment greu al existenței face cât salvarea unui suflet (…)”,
p. 87]. Mai mult, iubirea ajunge pe Pământ prin lumină
(Lumina, p. 136).
Sireku Sigma Plot demonstrează că iubirea este
posibilă matematic (Egalitate perfectă = = =, Kindarko), iar
planeta C’a Resa, care s-a confruntat cu aceeași problemă
ca și Pământul, dar cu un milion de ani în urmă, aduce un
mesaj din acele vremuri grele: „Găsește-ți calea care îți dă
satisfacție sufletească, care aduce lumină sufletului tău, care
îl umple de bucuria aceea lină” (Oamenii cu tiparul, p. 93).
O predică-încurajare este adusă de cei din Dalipa-
Hostogol, ținută cu multă vreme în urmă unei fete, unde se
arată că sufletul trebuie lăsat să strălucească („Eu te iubesc atât
de mult… Te vor iubi și ei… Doar lasă sufletul să strălucească
de lumină…” – O hârtiuță călătoare-n Univers, p. 96).
Copiii din Planeta-undă din Cadranul 8 spun cum
trebuie iubită o floare: „Ca pe-un soare…” (Mesaj între copii,
p. 97), iar cei din Costeea, cultivatori de legume, povestesc
cum un angajat dintr-un magazin a dobândit darul de a scrie
prețul produselor cu lumină, toți oamenii ajunși în magazin
devenind senini („Pentru că mii de particule de lumină și
iubire radiau din fiecare milimetru de cuvânt scris al acelui
om, iar ceilalți oameni le simțeau…” – Un om care lucra la
magazin…, p. 99).
Un mesaj de unire a lui tot în unu prin suflet este adus
de reprezentanții unei planete cu un nume de nepronunțat
(„…noi toți suntem doar Unul și pe planeta noastră nu sunt
diferențe…” – Un singur suflet, p. 100).
Este adevărat că suferința oamenilor vine din propriile
lor fapte, dar ei așteaptă să fie salvați de îngerii lor păzitori
(„Ei suferă datorită faptelor lor, nu e nici o îndoială în asta, dar
suferă prea mult (…), pe cât de mare este suferința lor, tot atât
de mare poate fi și alinarea pe care voi puteți să le-o aduceți”
– Voi sunteți îngerii pe care ei îi așteaptă, Costeea, p. 102).
Și înțelepciunea trebuie să fie iubită, dar fără a disprețui
prostia, ignoranța („…pentru că în viață ceea ce disprețuiești,
aia primești” – Scrisoare către cineva preocupat prea mult
de înțelepciune, planeta Sophia, p. 105).
Kindarko 2 enunță prima lege a iubirii: „Cei care se
iubesc se vor găsi întotdeauna” (Pe drumul bun, p. 111).
56
Atelier critic
Nu trebuie să se renunțe la iubirea nepotrivită, ci doar
trebuie păstrată sub tăcere (iubirea pentru o femeie măritată:
„Nu cred că știe c-o iubesc și e mai bine-n felul acesta pentru
că stelele mă lasă s-o iubesc, să o privesc și să mă bucur că
există…” – Iubire și înțelepciune, Celesta, p. 112).
Un bătrân cunoaște un leac pentru a ajuta o fată de pe
Pământ aflată în suferință și primește dezlegare să o ajute
(Bătrânul), iar o fată devine receptorul iubirii unui sat întreg
(O zi frumoasă, planeta Iubirii Eterne).
Un tânăr de pe planeta celor patru sateliți din
Constelația Triunghiului de foc îi mărturisește surorii de pe
Pământ dragostea sa pentru o fată din Silenta întâlnită cu
cinci ani în urmă pe care abia așteaptă să o revadă (Vești de
la frate), iar cei din Kalinda aduc la cunoștința celor prezenți
la Congres existența unui magazin dintr-o țară fără iubire
unde se vindea… iubire. La început fragilă („Atât de mică,
de fragilă, ce să fac eu cu iubirea asta?” – O întâmplare
fericită…, p. 121), devine din ce în ce mai puternică („Iubirea
a-nflorit în inimile noastre și noi mergeam cu ea tot împreună
pe cărare… Și ne iubeam unii pe alții tare mult…”, p. 122).
Rugămintea locuitorului de pe Axa 9-9 (Axa de Cristal)
de a fi iubit așa cum este își păstrează valabilitatea pentru
orice ființă din Univers: „Nu îmi impune cum să fiu și ce să
fac, nu mă forța să schimb ce nu cunoști, tu să mă lași așa
cum sunt…” (O rugăminte…, p. 127).
O scrisoare de mulțumire adresată iubirii este adusă de
a doua delegație de pe Klarissa, după ce prima a pierit pe
drum: „Îți mulțumesc și îți sunt recunoscător că pot să te
trăiesc, să te iubesc…” (Elinor, p. 129), iar cei de pe Zyrtana
își mărturisesc iubirea pentru iarnă: „Fulgii pică roi, se-
aștern pe pământ… Copiii-și urmează al iubirii cânt” (Cântec
de iubire de pe Zyrtana, p. 131).
Delegația de pe Korali povestește despre un om ce
spunea mereu adevărul, chiar dacă nu a fost înțeles la început,
de la care s-au păstrat fragmente de jurnal („Începe să iubești
tot ce te înconjoară, sunt ajutoarele lui Dumnezeu și fără ele
ne-ar fi tare greu…” – Mărturisirile unui suflet, p. 135).
Distincția dintre iubire și așteptare este făcută de
delegația de pe Serlyna B(„Iubirea e iubire, cu I mare, iar
așteptarea de a fi iubit e doar dorința de-a fi fericit atunci
când tu consideri că vei fi așa, doar de ți se oferă iubire” –
Mesaj pentru un suflet drag de pe Pământ, p. 137), adevărata
fericire constând în oferirea iubirii și nu în așteptarea ei.
Despre carte face vorbire delegația de pe Osta Lidres,
care observă că din momentul în care cartea a fost scrisă,
aceasta nu mai aparține autorului, ce își revarsă astfel iubirea
către cititor („Nu mai este a mea, este a noastră, a tuturor,
a speciei umane din care facem parte, pe care noi toți o
alcătuim…” – Suflete visătoare, p. 140). Mai mult, cartea
este o formă a energiei ce a coborât pe Pământ pentru a
bucura oamenii („A decis carte să se nască între oameni, ca
ea să poată ajunge pe la toți și să le lumineze mintea…” –
Cartea, p. 148).
O iubire mai puțin obișnuită este narată în capitolul
 sintagme literare
Soarele îndrăgostit, și anume cea dintre un soare și o cometă,
iubire ce nu poate opri cometa din călătoria ei necesară [„Mai
am de așteptat numai un miliard de ani și-ai să revii. Așa mi-
ai spus, așa se va-ntâmpla… Mai e puțin până atunci (…)”,
p. 143]. Despre depășirea distanțelor de către iubire se mai
amintește și în capitolul Pentru cea mai dragă ființă.
Odată lucrările Congresului încheiate, începe misiunea
propriu-zisă de salvare a Pământului („Mărite Suflet, Am
primit o veste. Cinci sute patruzeci de oameni sfinți vor să
călătorească spre Pământ, să îi ajute…” – Stelele albe, p. 153).
Ștefan Burnaz își îmbracă romanul (fiecare capitol fiind
o parte din întreg) în straie științifico-fantastice spre a scoate
în evidență acest miracol care este iubirea, cu multiplele sale
fațete, adeseori trecute prea ușor cu vederea.
Iubire și rodire
Partea a doua a
volumului de versuri
Iubirea nu bate la
ușă (Editura Brumar,
Timișoara, 2016; prima
parte a apărut la aceeași
editură în anul 2013)
confirmă puterea iubirii
de a sfărâma orice
barieră i-ar sta în cale.
Chiar dacă e
ciclică („Din zece ani în zece te cheamă marile iubiri”), de
fiecare dată este plină de vigoare, de vitalitate, iubirea
însemnând viață [„Și inima tresaltă (…). O altă mare dragoste
de viață”] și rodire sufletească („Și din iubire în iubire treci în
marea ta rodire”).
Nu se poate vorbi de experiență în ceea ce o privește,
ci se învață mereu, învățăcelul schimbându-și rolul cu
învățătorul („Mi-ai fost elevă, fii-mi și profesoară, / Învață-
mă ce știu pe dinafară!”).
Adevărata iubire nu poate fi cumpărată, nu poate
exista egalitate între aceasta, stăpânită de cele mai pure
sentimente, capabilă de a atinge veșnicia („aș vrea să
fiu veșnicia în care numele tău / poartă numele meu și
luminează”) și dragostea pasageră, plătită („Când unii te mai
cumpără în rate, / Mie ce-mi vinzi, stimată domnișoară?”).
Ceea ce nu înseamnă că iubirea nu poate fi o monedă
de schimb („Sunt ultimul amant care vă cere / Iubire pentru
orișice plăcere”). În plus, mai trebuie ținut cont și de faptul
că dragostea trece prin… stomac („Cum oare-am rezistat
Atelier critic
atâția ani, / Când eu voiam iubire iar tu bani?”).
Iubirea schimbă percepția asupra realității, creând o
stare de confuzie, de nesiguranță („Te-mbrățișez și văd că
ești reală, / Deci tot un vis, cel împlinit, de-aseară!”; „iubirea
mea e oare virtuală? / sau lumea ta e ireală?”).
În pofida apariției regretelor, fie ele și târzii („nu trebuia
să mă îndrăgostesc de tine o spun ca și cum / aș spune nu
trebuia să mă îndrăgostesc de viață”), nu poate fi negată
deosebita forță a iubirii, dar nici inegalitatea distribuirii
acesteia către părțile implicate („De ce iubirea-mi dă putere
mie, / Când ție-ți dă atotputernicie?”).
Dar iubirea nu este , totuși, perenă; ba, din contră, stă
sub semnul efemerului. Atât la nivel sufletesc („E timpul tot
mai gol fără tine, / Oricât vreau să-l îmbrac cu amintiri”), cât
și trupesc [„fiule mi-a mai spus (bunicul – n.n.) femeia se
trece mai timpuriu ca bărbatul mi-a spus // dar și bărbăția
bărbatului moare parcă mult prea devreme”].
Prilej pentru autor de a face haz de necaz („Un telefon
/ A întrerupt plăcerea princiară / Iar șarpele s-a șerpuit spre
somn // Și, îndoit, în semn de întrebare, / Fără răspuns,
nu poate fi trezit, / De-aceea-mi pun protezele dentare, /
Pastilele deja le-am înghițit, // Și cu dorința întreită / O să te
fac, cu limba, fericită”).
Știința și tehnica se bucură de o continuă dezvoltare,
dar fără a se putea suplini întâlnirea față în față a două
persoane pentru ca iubirea să ia naștere („chiar dacă m-am
îndrăgostit online de tine nu pot să te iubesc / online oricâte
imagini aș vedea cu tine oricâte mesaje de dragoste”), să
se împlinească, să ajungă la stadiul în care va putea trece
dincolo de moarte („Eu îți voi da și-n moarte întâlnire, / Ca
să ne revedem în veșnicii”).
E prezentă, însă, uneori, o tendință de a explica textul
(„După cum vezi, iubirea, și în joacă / Poate mai mult ca regii
toți să facă”), iar alteori, abundența repetițiilor dăunează
receptării mesajului poetic (poemul 128).
Tema iubirii nu poate lăsa indiferent un poet, oricât
de mult ar fi luată în discuție, fie că este vorba de iubirea
de Dumnezeu, a satului natal, a orașului ori a ființei iubite;
prin urmare, poetul trebuie să își înregistreze propriul mesaj
pentru urmași („…când cei ce vin după noi se întreabă //
dacă silade a iubit și pe cine sunt sigur că amândoi vom tăcea
/ și numai sonetul acesta le poate răspunde”).
Nicolae Silade navighează în apele învolburate ale
iubirii cu un vas propriu, pe care l-a construit cu migală, cu
îndrăzneală și cu încrederea nestrămutată că va ajunge cu
bine la liman.
57
 sintagme literare
DANIEL
MARIAN
Carmen Secere
Cum poate deveni fericirea aproape
(Carmen Secere – Aproape fericţi – Ed.
Grinta, 2018)
Dacă ar fi să dau lecţii despre
fericire, ar fi dezastru; nu pentru
că Doamne fereşte nu aş şti cu se
mânâncă, bea, fumează, iubeşte,
visează şi ce se mai face cu ea
fericirea, dar niciodată nu-mi iese
cum trebuie, undeva e o capcană
de fericire de lux, de viţă nobilă,
de vrajă, de artificiu care mă fură
de nu mă mai văd. Ajung de-mi
trebuie fericire cine ştie pe unde
şi când ’misiune imposibilă’, chiar
aşa în loc să mă uit foarte aproape fix în ochii fericirii care de
aceea are ochi pentru a fi priviţi.
Atunci când Carmen Secere institue starea de „Aproape
fericiţi”, ea o clamează de fapt, chiar dacă nu se află sub
evidenţa imediată a punctuaţiei. Pentru că ’aproape fericiţi’
nu reprezintă nicidecum o relativitate, ci maximul de fericire
admis din punct de vedere logic omenesc, fără a ne sprijini
de gardul iluziilor degeaba.
Şi veţi vedea că nu e deloc aiurea să afirm că poţi fi
aproape speriat de aproape fericire, tocmai în relaţie cu ceea
ce n-ai băgat în seamă aflându-te într-un permanent vârtej
orbitor şi asurzitor. „Odată ca niciodată ne aşezam toţi la
masă/ scaunele aveau trei picioare/ şi tot râsul copilăriei mele
plutea/ deasupra tuciului cu mămăligă/ apoi ne ţineam unii pe
ceilalţi de mână/ uniţi în rugăciunea din spatele pleoapelor/ şi
doamne ce vremuri erau acelea/ când mama împărţea bucăţi
de fericire cu aţa”. Direct şi clar, fără înflorituri pe margini şi
desigur fără semne de exclamare. De altfel, într-atât de direct
şi de clar încât comentează ceva, dacă ai ce...
Un punct doi al fericirii intrinsece, îl găsim aici: „Soarele
a răsărit în tramvaiul 21/ la geam un copil zâmbeşte şi muşcă/
dintr-un covrig cald/ habar n-aveam că fericirea poate fi cu
mac/ o pierdusem cândva pe strada aceea din torino/ când
m-a trezit la realitate ţipătul propriei disperări/ până la urmă
viaţa poate fi trăită aproape oriunde/ totul e să ai o fereastră
şi-o covrigărie prin apropiere”.
Până acum, am putea considera că a fost vorba de
aproape fericiri induse prin rememorare selectivă, ceea ce e
58
Atelier critic
corect în orânduiala faptelor. Dar se pot şi complica treburile
într-ale fericirii, atunci când senzaţiile deja ştiute vin updatate
să te copleşească, şi gesturile mărunte se dovedesc prin
ineditul lor oricum numai mărunte nu. Apare un peisaj smuls
din creştetul sufletului deodată izbit de o foame puternică
de real cristalizat. „Declar nulă eşarfa mea străvezie/ i-am
dat-o azi violonistului din stradă/ cânta fals despre picioarele
de sticlă ale balerinelor/ spre casă am mers pe piatra cubică/
numărând câte aşteptări au mai rămas/ după trei paşi mi-a
zâmbit o singurătate/ dintr-un scaun cu rotile/ şi m-am oprit
să mă odihnesc puţin/ în definitiv ce caut se află doar la
capătul liniei/ am spart puşculiţa să-mi cumpăr îngheţata
pe băţ/ visată sub bradul de crăciun astă iarnă/ s-au adunat
norii peste oraş va ploua din nou/ îmi simt toate fracturile
vechi şi spitalele/ în carantină”.
Altfel, intervine cât se poate de necesară fericirea de
a fi viu, chiar dacă viaţa trăită devine diformă, chinuită,
abrazivă, mereu recalculată astfel încât să dea bine şi dă tot
mai/tocmai prost. „Alarma ceasului răguşit mă trezeşte/ în
dimensiunea altei dimineţi// mereu mi s-a părut târziu//
în staţii oamenii îşi dau coate răscolind/ prin singurătăţile
altor oameni/ bătrânul de pe bancă// desface nodul unei
batiste/ să mângâie o amintire/ altcineva povesteşte despre
dragoste/ şi alte nimicuri// noaptea trecută a fost lună plină”.
Aş mai exemplifica, spre final la lecţia despre
aproape fericire a lui Carmen Secere: „Amândoi citeam din
suprarealişti/ ne jucam de-a haosul/ aşezând lucrurile în
ordine/ pierdeam întotdeauna/ iar tu îmi întorceai lumea
pe dos şi râdeai/ devenise un obicei/ n-ai mai găsit drumul
înapoi/ la azilul eloise nu mai sunt locuri/ piromanul din
salonul treisprezece/ a descoperit chibriturile”. Atunci când
jocul vieţii se dezlănţuie cu patos, încât autoironia este
binevenită ca o contragreutate ironiei sorţii. Aceasta ar fi
aproape fericire extremă.
Gabriel Hasmaţuchi
Vieţile şi viaţa
(Gabriel Hasmaţuchi – „noduri” – Ed.
Agnos, 2018)
Citind atent, şoptit, urmele
parcurgerii existenţiale şi constru-
ind o hartă a fiinţei, numai din re-
pere demne de băgat în seamă,
unele chiar obligatorii. Până la
urmă tot are loc şi timp, întâlnirea
cu tine cel de la amplitudinea min-
ţii, escaladând piscuri ale emoţiei
recunoaşterii tale altfel decât te
ştiai în goana mare.
Pentru poet, acesta este
un eveniment al aşezării până
 sintagme literare
mai adinioară vacarmului, în forme cuminţi de înţeles, care
odată şi odată trebuiau să ajungă sub semnul înfăptuirii. Aş
crede că e ceva programatic, nu doar întâmplător, tocmai de
aceea avem în faţa noastră „noduri” menite să rânduiască în
hăţişul iţelor primite în virtutea destinului, aproape iniţiatic.
Gabriel Hasmaţuchi îşi alege cuvintele din esenţialul
vocabularului, spre deosebire de mulţi alţi poeţi care bântuie
periferiile acestuia. Se naşte acea poezie clară, ce ocoleşte
suflul paradigmelor, situându-se la ţinta percepţiei, cu un
aparent intuitiv, dar de fapt calculat demers.
„În legătură cu mine” se arată o structură gradată, posibil
definitorie. Din 36 de ipostaze, m-am împiedecat în a 21-a,
unde se configurează ideatic o clepsidră a unei rememorări
de fină substanţă. Sunt aici elementele care trebuie pentru
raportare, pentru stabilitate şi pentru o cugetare adâncă
la toiul firii celei dealtfel aflată în permantă tranfigurare.
„Scheletul de cal trezește în mine/ simplitatea unei zile/
acoperite de amintiri/ ce mă urmăresc din oglindă.// Dintr-
un ochi îmi curge nisip/ în celălalt ochi,// picioarele mi se
afundă/ până când se ating/ de o stâncă pe care o recunosc/
drept adăpost sigur/ după sensul invers al creșterii,/ după un
vultur/ ce zboară spre zorii unei zile noi.” (XI).
La numărul 27, e ziua cuvintelor, e numai despre ele,
o ars poetica pastelată, învieţuită în clipele îndoindu-se sub
greutatea însemnătăţii lor pe portativul ca un portavion unde
se petrec aterizări şi decolări atâtea câte nu pot fi numărate
în timp real. Frumosul în sine nu întârzie să se ivească, cu
tot cu inerentele cazne. „Zbaterea unei foi sub mâna/ ce-
și caută cuvintele/ dă sens neliniștii ce mă cucerește/ fără
o declarație de război.// Brutalitatea la care mă supune/
într-o primă fază/ nu-mi lasă loc de ripostă,/ mă aruncă/ în
gura cruzimii înfipte/ în șira spinării mele.// Folosesc acest
dezavantaj/ ca pe o șansă/ de a descoperi cuvintele/ ce dau
un sens poveștii ascunse/ din ochiul de apă/ în fața căruia
îngenunchem/ și bem din el/ tot albastrul cerului.” (XVII).
„În legătură cu tine” e altceva, se produce poemul
de dragoste, evenimentul înaripat care era de aşteptat cu
toate globulele dorinţei. Nefiind o dragoste de moment, de
cotitură, ci un edificiu construit pe îndelete, cu caracteristici
corespunzătoare cerinţelor nemuririi sale. Astfel, „Umerii
îți tresar/ și din satinul alb te eliberezi./ Dorința/ ne învinge
nepriceperea/ și devenim o cascadă/ prin care curge năvalnică
veșnicia.// Nunta noastră e fără sfârșit,/ mireasă și mire/ ne
regăsim în aceleași petale de flori/ din noaptea cea albă.// Din
cuvintele noastre/ crește un pod/ de pe care tăiem lacătul.” (III).
Aş spune că poezia lui Gabriel Hasmaţuchi este una
senină în timp ce conştientă, deşi, ceea ce mai rar!, nu
apar explicite pericolele înnorărilor. Şi este de asemenea o
poezie fluidă, o poezie fără obstacole, fără întrebări doar cu
răspunsurile gata.
Atelier critic
Constantin Stancu
Recuperarea memoriei în ser(i)alele mai sus
amintite
sau
ÎNTOARCEREA OMULUI LA OM
(Breaking news pentru absenţi / Breaking news for
missing people – Ed. Pim, 2018)
Oricât am fi de săraci, me-
moria ne este bogată. În cerneluri
care nu se termină decât ca să o
ia de la capăt. Buletinul de ştiri
despre tine însuţi te deopotrivă
învieţuieşte şi omoară cu zile. Nu
e lucru nepătruns odată şi odată
după ce trăit cândva. Iar în caz că
nu ai fost de faţă la trăirea vieţii
tale, fie că erai ocupat cu viaţa al-
tora, sau că voiai să dormi şi dormi
ori voiai să vis şi vis erai, de ce nu că
era să vin dar vin... sunt soluţii mai
simple decât cele chimice. Ele se pot numi cum vrei, hai să le
spunem spumos alchimice.
Formula reamintirii e atât de simplă încât are raportare
apriorică, nu o găseşti în calendare, pe agende şi pixuri şi nici
în reclame. Foarte interesant sau deloc, poţi să recuperezi
conştienţa întregului ciobindu-l astfel încât să doară şi să ştie
că are o rană care se vindecă singură cu simpla dorinţă de a fi
indiferent dacă exemplar / întâmplăor.
Iar dacă de dinainte nu s-a înţeles mai nimic, atunci
spargem dimineaţa devreme cu ştirea despre tine. Nu ar fi
ceva ţipător dacă nu ar fi despre tine. Şi astfel: „Mi-a fost frică
să mă nasc, din multele trupuri/ pe care le aveam la dispoziţie,
puteam să-l aleg/ pe cel care nu mi se potrivea,/ La fel şi
cu sufletul, puteam alege unul/ care nu vedea prin vorbele
celor de dinaintea mea./ Acestea îmi stăteau la dispoziţie
sub un cer/ din care priveau mii de chipuri,/ mi-a fost frică,
din acest motiv stau înconjurat de trupuri, din acest/ motiv
locuiesc în mai multe minţi deodată/ şi nu ştiu în ce limbă
să vă explic toate acestea.// Apoi a venit cea mai frumoasă
femeie,/ femeia cu o mie de trupuri, cu o mie de legende,/
toate proaspete, aburind de cuvinte,/ abia scoase din piatra
zdrobită de piciorul grădinarului, în dimineaţa/ aceea în care
în care am înţeles/ ce singurătate este naşterea şi ce absenţă
este iubirea.” (Femeia cu o mie de trupuri).
Poezia ca delicatesă, desert înaintea oricărui mic dejun
când neavând ce mânca te mănânci pe tine, era să zic, dar
nu – stai frumos şi te descoperi cum te hrăneşti cu tine
dintotdeauna pentru simplitatea fiirii.
Am zburat odată în cabina de pilotej a unui IL 18;
spărgea norii, măi frate, cerul era la discreţia dumisale, am
trecut şi prin ceva fulgere şi ploi, ne-am zguduit cât să ne
amintim că suntem vii. Atunci nu aş fi făcut asemănarea cu
59
 sintagme literare
breaking news, un fel de flic-flac despre care nu trebuie să ştii
ce înseamnă, pentru că oricum e.
Dar asemănarea e bună. Chiar dacă acuma nu-s în nori
mai degrabă în pajişti.
Poetica: atât de bine aşezată încât vine să te ia. Să mai fii.
E ţinutul înlăuntrul căruia trăieşti. Ai acea identitate colectivă
înainte de a ţi-o asuma pe a ta in private. Eul se face un lux
necesar, sintagmă care-i în stare să dărâme imperii. Până la
urmă naşterea e bună. Dar: alternativele
Deci: Constantin Stancu este încă o dată, ca de fiecare
dată, de multe ori şi întotdeauna poet, Timp în care este om.
Şi iată la ce folosesc ştirile sale. Sufletul care nu stă pe gânduri
decât să fie suflet adică atât de însuşi încât nu poţi să-l confunzi.
Liviu Antonesei
Subtilitatea nefericirii
în conjuncţie cu patimile
(Liviu Antonesei – „Umbra mării nu este
marea” – Ed. Junimea, 2019)
Într-o încăpătoare bancă
de stări de suflet, intră la orice
oră nefericirea, pe uşă sau pe
sub uşă, înaintea fericirii care
până se îmbracă, piaptănă,
rujează şi machiază, de multe
ori trece ora de închidere
a băncii. Atunci când e
îngrămădeală şi nefericirea se
satură cu biletul la ordin afişat
la vedere, îşi aduce aminte de
calitatea ei aceea de umbră de
suflet. Oricum, nefericirea e ultima chemată şi prima venită,
insinuată, aproape predefinită.
Despre nefericire nu se ţin lecţii, cum nici despre
umbre. Se poartă numai decoruri, de un straniu luciu-pal
covârşitor. Astfel cred că s-a născut o carte-falie în memoria
conştientă, care să cuprindă tocmai ceea ce în mod normal
nu ar fi de cuprins, nici de dorit şi nici cu putinţă. „Umbra
mării nu e marea” presupune ca sintagmă o dublă frângere a
spectrului fizic cel referitor la substanţă. Chiar o compătimire
a substanţei, dacă ne gândim că superba, neînfricata şi
neînvinsa mare, după ce că nu ar prea avea umbră, din start
umbra ei e definit condamnată la neconcludenţă.
Liviu Antonesei, în ştiuta sa iscodire la marginile
lucrurilor şi chiar conceptelor, exclude temerile din registrul
cu sentimente, dă la o parte înfăţişările realului cele palpabile
şi procedează la un recurs în anulare pentru a se face înţeles
în faţa unei instanţe a percepţiei. „Jocul arlechinilor” se
constituie într-o îmbinare între expresivitate gotică a nefericirii
şi dizertaţie despre nefericire aplicată. „Nu devii nefericit,
60
Atelier critic
nimeni nu devine așa,/ te naști pur și simplu dintr-o conjurație
a stelelor,/ dintr-o întîlnire greșită între persoane greșite,/
dintr-o chimie care a mișcat formula genetică,/ sau din lenea
ori capriciul unor zei smintiți –/ și asta e o condamnare pe
viață, e scris/ pentru totdeauna, cu sincope uneori,/ prilejuite
de jocul vesel al arlechinilor,/ minunați cei din Piața San
Marco, cu/ hainele domino, gesturi pline de haz/ și salturi
mortale, care îmi revin mereu/ în minte în momentele grele,
pustii,/ sau de muzica născută din mintea preclasicilor,/ de
albastrele bluesuri, uneori de combinațiile/ alcătuite aproape
autonom de computer./ Și cîte o femeie bîntuită de geniul
binefacerii/ pare, uneori, să-ți acorde amnistie, poate chiar/
o grațiere definitivă. Pare, da, pare…/ Încă nu s-a născut
geniul care să spargă,/ să pulverizeze definitiv nefericirea,/
care să sfarme, să explodeze destinul/ în puzderie de cioburi
strălucitoare./ Și aștepți. Mereu aștepți. Pentru că sigură/ nu
este decît așteptarea fără sfîrșit –/ ea arde, se consumă fără să
se epuizeze…” Acesta fiind deznodământul unei determinări
bine ţintite, din „Povestea timpului”.
În „Trei poeme pascale din AD 2018/ 5778” (care
sunt 27!), nostalgiile au cale liberă, se petrece confluenţa
nostalgiilor chiar, atunci când drumurile ce trebuiau
îndreptate către regăsiri în prezent se pierd într-un repetabil
trecut. Iar în note tangente, se înscriu şi poemele ample din
„Visul unei nopți de toamnă”. Cu îngrijorare marinărească de
a nu fi găsit marea, darmite umbra mării dacă aceasta cumva
ar exista, descindem în „Povești filosofice cretane din AD
2018”. Dacă nici aici nu cu mare, atunci unde să mai fie... Da,
aici avem parte de un ansamblu de imagini şi senzaţii care
conclucrează în aşa fel încât nu-ţi mai vine să pleci. Pun aici
poemul şi nu mai plec: „Mai întîi, îmbrățișarea de dimineață
a mării,/ apoi soarele cu razele sale atît de agere –/ și mîinile
ei răcoroase întinzînd gelul acela bleu,/ făcîndu-l să intre
în piele, să se substituie încet/ magaziilor de soare cuibărite
toată dimineața acolo,/ sub pielea mea, înlăuntrul întregii
mele ființe.../ Și deodată, n-am mai simțit răcoarea albastră,/ ci
adîncurile fierbinți ascunse de umbra din jur./ Și nu era peștera
nașterii zeului zeilor, grota/ pietroasă și rece din podișul Lassithi,
ci chiar/ grota renașterii mele, după un somn lung cît noaptea/
și cît dimineața, pînă tîrziu, la vremea amiezii./ Și poate tocmai
trăiam amiaza vieții mele...” (5. Umbra mării nu este marea).
Se cade o mărturisire de final şi anume: de ieri mă
învârt ca într-o buclă nesăţioasă de timp, am prilej de déjà
vu, cum aş mai fi scris despre această carte, ceea ce nu cred
că este posibil, dacă a apărut în urmă cu trei zile iar eu o
am doar de ieri. Probabil, unele poeme îmi erau cunoscute
de pe blogul autorului, sau cine ştie. Dar cum se face că îmi
pare cunoscut şi ce am scris eu despre carte... Mda, sunt pe
gânduri cu marea şi cu umbra mării care nu este marea.
 sintagme literare
ELISABETA
BOGĂȚAN
Iulian Cătălui – Tratat despre
pseudodicționare
Un deosebit spirit
critic, alături de o mare
putere de analiză și
sinteză dovedește Iulian
Cătălui în cartea „Tratat
despre pseudodicționare”,
apărută la Editura Kron-
Art din Brașov, 2018. De
fapt, chiar la primirea în
Uniunea Scriitorilor s-a dat,
după cum afirmă Mircea
Brenciu în prefață, o înaltă
apreciere „talentului de a
investiga, cataloga și sistematiza informații cu caracter literar-
științific într-un original aparat critic și comparatistic de o
riguroasă percepere fenomenologică.”
Aşa cum arată însuşi Iulian Cătălui în „Cuvânt înainte
al autorului”, cartea, care este „o combinație de eseu,
tratat și critică literară, cu inserții jurnalistico-juridice”, „își
propune să arate cum nu se scrie un dicționar de scriitori”.
Tot el redă aici cuvintele criticului Eugen Negrici referitoare
la „Dicționarul scriitorilor brașoveni și al veleitarilor” publicat
de Vasile Șelaru: „lucrare din altă specie, ea neîntrunind nici
pe departe criteriile care să o definească ca fiind un dicționar,
așa după cum pretindea autorul. Lucrarea nu este altceva
decât o culegere de bârfe”.
Autorul citează și cuvintele criticului Alex Ștefănescu,
care afirmă că: „ Dicționarul propriu-zis oferă imaginea
dezolantă a haosului la care se poate ajunge - în critica literară
- în absența competenței.”
Iulian Cătălui simte ca o datorie morală scrierea acestui
„Tratat despre pseudodicționare” care, deşi este dedicat
analizei a două cărți, „Dicționarul scriitorilor brașoveni și al
veleitarilor” și „Istoria literaturii din Țara Bârsei și împrejurimi”,
are ca obiectiv în primul rând dicționarul. Aceasta pentru a
se delimita de acest dicționar despre care precizează: „nu
am fost corector al Dicționarului scriitorilor brașoveni și al
Atelier critic
veleitarilor”, fiind trecut în mod abuziv în această calitate,
eu având atunci grave probleme cu ochii ( eram proaspăt
operat de cataractă), deci, n-am putut să citesc, să parcurg
foarte atent clevetitorul, defăimătorul dicţionar, darămite
să-l mai şi corectez.” El recunoaște câteva încercări eșuate de
punere a dicționarului pe o cale onestă: „catalogul de ziare
și reviste brașovene de la 1837 încoace a fost unul selectiv,
și nu complet, eu prezentându-i autorului o variantă, iar în
final a ieșit altceva, de exemplu, Vasile Șelaru ocupându-se
personal de revista brașoveană Astra, neintroducându-mi
textul meu pe care l-a considerat „prea laudativ și tămâios”.
„Pe de altă parte, minima mea contribuție, de 0,0001 %
de la cei 11-12 scriitori brașoveni sași și români, acolo
unde V.Șelaru precizează cu umor involuntaro-pleonastic
„cercetare individuală Iulian Cătălui”, s-a referit mai mult la
cărțile apărute la Biblioteca Judeșeană „George Barițiu” din
Brașov, bio-bibliografie etc., și referințele critice prezente
în revistele și publicațiile culturale de la Secția Periodice a
Bibliotecii menționate. Aici aveam obligația de serviciu, de
a-i pune la dispoziție autorului dicționarului tot ce s-a scris
despre scriitorii brașoveni, Serviciul Bibliografic al Bibliotecii
„George Barițiu” ocupându-se și cu acest lucru. N-am avut
niciun comentariu și nicio analiză despre niciun scriitor
brașovean din trecut sau în viață”. „Oricum, Dicționarul
scriitorilor brașoveni și al veleitarilor, în versiunea injurioasă,
ofensatoare, tot ar fi apărut pe piața cărților, deși l-am avertizat
pe autor că va fi acuzat de plagiat, de insultă și calomnie la
adresa autorilor brașoveni pe care i-a „bârfit” și înjurat, de
lipsa studiilor superioare în domeniul filologiei sau literelor,
de lipsa totală a cunoștințelor de latină, slavonă, germană și
maghiară, lucru care îl va împiedica să citească și să cunoască
literatura română veche, evomediană, renascentistă etc.”
Iulian Cătălui dă dovadă de multă scrupulozitate
în abordarea temei asumate, oferind o panoramă cvasi
exhaustivă asupra problemei dicționarelor. Astfel, el începe
prin a defini dicționarul, punctând clasificarea și formatul
dicționarelor, apoi face un scurt istoric al dicționarelor, de
la tăblițele cu scriere cuneiformă, trecând prin Grecia și
Roma antică, lumea arabă, Evul Mediu, Renașterea, Barocul,
Epoca modernă. Apoi evidențiază tipurile de dicționare, cele
specializate, biografice, enciclopedice, acestora din urmă
făcându-le și un scurt istoric. Apoi evidențiază dicționarele
românești, subliniind particularitățile dicționarelor românești
de scriitori din perioada comunistă. La dicționarele românești
de scriitori „post-1989”, se oprește asupra Dicționarului Esențial
al Scriitorilor Români, din cei trei coordonatori rămânând
în final doar Aurel Sasu, acest dicționar cuprinzând pentru
prima dată și literatura contemporană din Basarabia. Prezintă,
de asemenea, Dicționarul Biografic al Literaturii Române,
61
 sintagme literare
realizat, după afirmația lui Aurel Sasu, „fără contribuția vreunei
instituții române de cultură”, prin „efort financiar propriu”.
Apoi prezintă Dicționarul General al Literaturii Române, DGLR,
apărut în 7 volume, între 2004 și 2009, „prin„conjugarea
forțelor intelectuale din institutele Academiei Române” și sub
egida acesteia, la Editura Univers Enciclopedic din București
și reprezintă cel mai mare, mai important și aproape cel mai
complet dicționar al scriitorilor români și al literaturii române”,
coordonat de academicianul Eugen Simion.
Iulian Cătălui mai precizează în finalul acestui preambul:
„Pe lângă aceste trei dicționare importante, care ar fi trebuit
să constituie un model de căpătâi pentru Vasile Șelaru, au
apărut și dicționare regionale sau județene, să le spunem,
sau dicționare centrate pe autori și scriitori dintr-un anumit
oraș, județ sau dintr-o anumită regiune din România care,
de asemenea, ar fi putut să-l inspire, în bine, pe autorul
menționat.” Deci Iulian Cătălui precizează sensul și rostul
adevărat al acestui excurs în lumea dicționarelor: acela de a
oferi modele și termeni de comparație pentru „Dicționarul
scriitorilor brașoveni și al veleitarilor” al lui Vasile Șelaru.
Partea a II-a începe analiza propriu-zisă : „Dicționarul
scriitorilor brașoveni și al veleitarilor. de la 1450 până astăzi,
de Vasile Șelaru: Reacții, proteste și atitudini”. Astfel, reacția
revoltată a lui Alex Ștefănescu care este înregistrată încă în
„Cuvânt înainte al autorului”, este prezentată amănunțit.
Sunt redate și alte citate critice: „autorul este el însuși un
veleitar, care înțelege literatura cam așa cum înțelege coana
Chirița limba franceză.”
O altă voce importantă care critică dur dicționarul
lui Vasile Șelaru este Octavian Soviany : „Valorosul poet și
romancier originar din Brașov, Octavian Soviany, a publicat
pe Tamada.ro în 16 octombrie 2008 , un articol ironic și
sarcastic, cu accente pamfletare bine plasate despre Șelaru
și dicționarul lui, intitulat „D-ale Sfântului Poligrafie.”
Lista celor care critică dur dicționarul lui V. Șelaru
continuă: „La rândul său, valorosul și eruditul eseist, filozof
și critic literar Aurel Ion Brumaru a publicat în revista Astra
din Brașov, în august 2008, textul intitulat ”Impostură
și mistificație”, în care pornește de la ideea că „rațiunea
critică este chemată să reziste în fața duhorilor inculturii, a
provocărilor, tot mai frecvente în ultima vreme, ale acesteia”.
Astfel, un fapt recent de „impostură în aria lexicografiei istorico-
literare”, editarea „dicționarului lui Șelaru”, o „zarvă în lumea
scriitoricească a Brașovului, la care se adaugă mistificația
[ falsificarea, de exemplu, a autobiografiei autorului (...) ] ,
prostia agresivă, resentimentul, frustrarea, nu în ultimul rând
insolența, ar trebui, oare, să ne lase nepăsători?”
Din cele spuse de George Pușcariu autorul selectează
de asemenea: „George Pușcariu mai scriind că dicționarul
62
Atelier critic
șelarist este plămădit într-o „interpretare eronată”,
pigmentată cu o răutăcioasă refulare și împrăștiere de
incultură, conjugate cu „false silogisme”. Toate acestea fac
din el un „ghiveci comestibil” pentru veleitarii pofticioși la
blidul posterității.
Sunt redate apoi critici ale poetului și scriitorului
basarabean Dumitru Crudu, ale poetului și scriitorului
Mircea Doreanu, (acesta din urmă afirmând că „orice act
critic presupune aprecieri de tip impresionist, însă de aici și
până la abjecție este cale lungă”), ale scriitorului brașovean
Gheorghe Stanomir stabilit în Germania, care se plânge în
ce-l privește , de multe inexactități și greșeli răuvoitoare,
ale ziaristului și poetului Ștefan Banaru ( care a afirmat că
autorul „dicționarului” era „o persoană cinică, duplicitară și,
pe deasupra, și de o nerușinare ieșită din comun”).
Iulian Cătălui subliniază că, așa cum era și firesc, în final,
autorul „culegrii de bârfe” este sancționat: „Lansarea în vara
lui 2008 a volumului lui Vasile Șelaru, intitulat „Dicționarul
scriitorilor brașoveni și al veleitarilor”, a stârnit și continuă
să stârnească pasiuni, controverse și contestări, se spunea
într-un articol semnat de prestigioșii critici Al. George, Livius
Ciocârlie, Eugen Negrici și Ion Pop. În urma demersurilor unor
scriitori brașoveni, această „scandaloasă lucrare” a ajuns pe
masa Colegiului de Onoare al Uniunii Scriitorilor, consiliu
întrunit la sediul din Calea Victoriei din București în ziua de 4
noiembrie 2008. Onorabilul for de specialitate a concluzionat
fără nicio reținere faptul că Vasile Șelaru se face vinovat de
două grave abateri de la deontologia scriitoricească, și anume,
se reține și se confirmă acuzația de plagiat adusă acestuia
de scriitorii brașoveni și se constată, de asemenea, că există
destule elemente de natură să lezeze demnitatea unor autori
brașoveni prin „informații nedovedite, formulări jignitoare
și insinuări inadecvate pentru stilul unui asemenea tip de
cercetare”. Colegiul a propus conducerii Uniunii Scriitorilor
sancționarea lui Vasile Șelaru”. Iar în anul 2009, membrii
Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor au cerut excluderea lui
Vasile Șelaru din această Filială.
În partea a treia, „Cum i-a văzut și calomniat Șelaru pe
mulți scriitori brașoveni contemporani (sau „analiza literară”
făcută autorilor în pseudodicționarele sale), Iulian Cătălui
urmăreşte detaliat aberaţiile, bârfele, calomniile adresate
de Vasile Şelaru scriitorilor braşoveni prezentaţi.
Autorul începe prin a reda și alte luări de poziție
împotriva lucrărilor lui Vasile Șelaru: „S-a spus, și pe
bună dreptate, că Dicționarul scriitorilor brașoveni și al
veleitarilor (2008), este un „labirint al urii”, o „culegere de
bârfe”, o „maculatură”, o carte a imprecațiilor, sudalmelor
și calomniilor la adresa scriitorilor brașoveni, a celor mai
importanți dintre ei. Potrivit pictorului și scriitorului Gabriel
 sintagme literare
Stan, Dicționarul lui Șelaru reprezintă o „crimă culturală”. De
asemenea, volumul este un „pseudodicționar” (...). Pe de
altă parte, (...) Istoria literaturii din Țara Bâesei și împrejurimi
de la origini și până în prezent, publicată într-o primă ediție
la Editura Șelaru (2010), (...) continuă și duce la apogeu
denigrarea și minimalizarea multor scriitori brașoveni
contemporani cu autorul, și nu numai.”
Prezentând pe rând scriitorii nedreptățiți sau huliți, Iulian
Cătălui mai încearcă să îndrepte cât de cât lucrurile: Mihai
Arsene, Ștefan A. Banaru, I.Al.Barbu, Sorin Basangeac, Andrei
Bodiu, George Boitor, Aurel Ion Brumaru, Mircea Brenciu, Petre
P. Bucinschi, Dumitru Crudu, Mircea Doreanu (pseudonimul lui
Doreanu-Decebal Mircea), Daniel Drăgan, Ion Funariu, Ioan
Gliga, Vasile Gogea, Marius Ianuș, Costel Ionescu, Petru Istrate,
Adrian Lesenciuc, Darie Magheru, Ion Mânzală, Mircea Moț,
Adrian Munteanu, Doru Munteanu, Angela Nache Mamier,
Marius Petrașcu, Theodor Doru Popa, George Pușcariu, Ilie
Roman, Petre Sălcudeanu, Mihai Sin, Octavian Soviany, Gabriel
Stan, Mircea Valer Stanciu, Nicolae Stoie, Mihaela Malea Stroe,
Ioan Suciu, Alexandru Surdu, (în prezentarea căruia plagiază de
pe internet unele referințe, de exemplu, privind plagiatul), Ion
Topolog, Ioan Tudor, Ioan Voaideș.
Partea a patra este „O analiză critică a
pseudodicționarelor lui Șelaru”, „Dicționarul scriitorilor
brașoveni și al veleitarilor” și „Istoria literaturii din Țara
Bârsei și împrejurimi”. Scriitorul analizează, cu răbdare,
structura acestor dicționare, întărind afirmațiile făcute
anterior și completându-le: „Vasile Șelaru se autopropunea,
prin cele două cărți ale sale, un pseudodicționar, plagiat în
mare parte, după cum s-a spus, și o istorie a unei așa-zise
literaturi din Țara Bârsei, drept un pionier în acest sens și un
autor de dicționare și istorii care ar merita să fie studiate în
școli!” Iulian Cătălui subliniază în plus inadvertențe, lacune de
informare sau date greșite, inserții de informații fără legătură
cu subiectul dicționarelor: „În continuare, Șelaru analizează
Atelier critic
lucruri și idei care nu au nicio legătură cu tema abordată și cu
scriitorii brașoveni , și anume organizarea unei...stâni, (care
se mai numește, după V.Ș., târlă, termen preluat din limba
croată, trlo), clanurile de păstori care imitau organizarea
statală, spațiul mioritic și întemeierea Bucureștilor de către
păstorul Bucur” și așa mai departe, subliniindu-se în felul
acesta structura dezlânată a respectivelor dicționare.
Concluzia studiului sintetizează cele afirmate și
demonstrate pas cu pas: „Dacă am concluziona și noi, am spune
că V. Șelaru nu a reușit prin cele două pseudolucrări să inventeze
și să creeze dicționare adevărate, bine documentate, oneste
și lipsite de orice partizanat, de ură, insultă și desconsiderare
totală la adresa scriitorilor prezentați.”
Într-o postfață a cărții, Florin Șindrilaru, elogiind
studiul lui Iulian Cătălui, afirmă: „Lucru rar, dacă nu cumva
nemaiîntâlnit, autorul este, între copertele aceleiași cărți,
o personalitate solid documentată și deopotrivă un spirit
polemic.” Și deși el afirmă, în continuare, că se cheltuie, în
fond, un efort nemeritat pentru analiza acestor dicționare,
care oricum vor trece în uitare, considerăm necesar și
binevenit acest studiu al lui Iulian Cătălui, pentru a arăta
lucrurile în adevărata lor lumină. Altfel, fără reacție, ele ar
putea trece drept valide, rămânând ca sursă de referință,
ceea ce ar fi catastrofal pentru istoria noastră literară,
pentru că s-ar valida date false și un stil fals de raportare la
realitatea istorico-literară.
Iulian Cătălui își asumă, cu pricepere, cu talent, cu
acribie științifică, efortul deloc ușor și plăcut de asanare
a istoriei literaturii și a peisajului literar, de trasare a
coordonatelor firești între care trebuie să se așeze o lucrare
de istorie literară, ceea ce este, în fond, un Dicționar al
scriitorilor, de subliniere a responsabilității imense pe care
o astfel de lucrare o are față de istoria literaturii și a culturii,
responsabilitate pentru care studiul lui Iulian Cătălui rămâne
un memorabil exemplu personal.
63
 sintagme literare
EUGEN
EVU
Convergenţe la Alma Mater
La un poem - cheie
Llelu VĂLĂREANU –SÂRBU - „Frigul
însingurării”, editura Lindenfeld, 2014
Darul de carte al vigurosului om al ştiinţei şi filosof-
poet, n. 01.01.1948,Vălari (adica din Vale, nivel de prund
geo-spiritual - n.n. - Gorj ) întâlnit recent la Alma Mater, Sibiu,
- n.n. - Gorj mă face a tresări la ce doi de unu ai naşterii:,,sub
zodii” stând, avem a ne minuna iar şi iară, cum se face că
un pragmatic îşi autocontrmplă fiinţa şi prin poezie, dar e
simplu: omul a avut primul impuls spre poieion din copilărie.
Mai degrabă ceea ce spun este retoric.Fără a risca marginalii
mistagogice, citindu-i cartea - nu mă mir că el ,,stă”,
paideumatic, sub egida spaţiului Brâncuşian, şi s-ar putea
revendica – deşi e stabilit la Sibiu – mişcării literare-culturale
a Jienilor. Dominanta – constanta stării de Însingurare –
reconstatăm, este, via antebelici şi post- totalitarism (ciclic
- repetabil deci) - poetic una a auto-scrutării vag-daoiste(!)
– fie una tipic atipică (sic, n. n.).
Devoţiunea probatorie pentrou o ştiinţă exactă nu l-a
abătut de la chemarea spre Misterul existenţei – devenirii, iar
poezia sa îi este propriul avocat al Inimii (Anima). Pledoaria
pentru VIS fierbinte. vs. înfrigurarea ,,ce dinspre noi vine’’
(Laurenţiu Fulga), stă, ca şi la un Cristian G.Abrebenel (din
susnumita Zonă a Campusului natural magic brâncuşian),
este semnul său entitar, şi re-identitar. Între ,,cald” şi ,,rece ,
poesia este ,,cristalul care curge” (Elitis) – aşadar sentiment
fundamental, principiu ordonator. C a şi la alţi jieni, mai de-o
vârstă,dar şi mai noi, motivul cheie este Casa Cuvintelor,
conotativ altarul, templul (blagian) al oficierii cultic-culturale
64
Atelier critic
a unui ritual – ceremonial şi neutrosofic(I.P.Brădiceni, Cr.C.
Abrebenel, Gelu Birău, Dumitru Tâlvescu, Mihai Amaradia
ş.a. - în legea semioticianului transmodernist) - dar şi neo-
sarcedotale, redefinitoriu al fiindului, cu analogii aparent
,,rugbistice’’, ale aplecării şi jocului cu sfericitatea - ovalul
unei unei mingi- sferoid: „Era ca o minge:/ intra în poartă/
împinsă de adversari,/ dar şi de coechipieri/ era ca o poveste
a omului dirijat/ se ducea unde nu-l trimiţi/ fără să ştie
altceva/ În copilărie speria gândul” (v. Ion Mureşan, recent
premiatul USR, ars poeticile frustrării copilărie, ca la Gabriela
Melinescu ş.c.l.!) ...” că trebuie să execut ordinele/ copiilor
mai mari/ mă răzvrăteam/ nu făceam nimic fără să-mi placă
(hedonism înnăscut reprimat, traumatic, n.n.) – fără să fi
pentru ce am de făcut” (Intru-n Cetatea cuvintelor, pag.72.
Viaţa merge în sensul- noima in extenso semantic al
acelor Athanor, incinte-altar-naos-templu, egregor, iar scrisul-
ceremonialul scrierii divinatorii – lirice, este gesticulaţia ce
duce spre iluminare, iniţiere, comunicare de tip missionarist,
chiar şi aici, în straniul areal al ciberneticii psihologiste, de
tip-dinamică revelatorie..., via ,,poeţii blestemaţi” Benn,
Trakl, Rimbaud, Enzensberger, S. Plath, Blecher, Ştefan
George, Caraion, A E Baconschy, Th. Bernhardt ş.c.l. n.n.)
– parafrazic Florin Mugur, M. Dinescu, Cartarescu...
Cum şi la alţi număraţi poeţi de acum, arta redevine
ştiinţă primordială, recuperatorie prin raţionalism – iar
plurisemantismul – paradigmă de sine înnoitoare.
La Llelu VĂLĂREANU - SÂRBU revelaţia vine ca acalmie
şi regăsire, fără spaime escatologice, ca la OMOGONICII
actuali, „răzvrătirea” din extramurros-ul paqradiziac (al
copilăriei lumii) a devenit acalmic- consolatoare, discursul
eseistic-explicit, unul al redefinirii din pathos; fenomenul
este al celor din spaţiul geo-spiritual sus-invocat.
Scientistul „raţiunii înfrigurate” este complementar
„fierberii” în cuvinte, ca scântei ale lui Iov, în noul racord
cu tehno-omul primejduit a se dezumaniza, prin cyborgizare
„recuperatorie” a... răzvrătirii. Constanta reală a acestei arte
potice este demnitatea, moralitatea, focul egenerator al
vetrei-duhului zoroastric (Zarathurstra).
 sintagme literare
IONEL
BOTA
Ereticul ingenuu.
Despre poezia lui Cezar Ivănescu
În anii 70 din veacul al XX-lea, poezia română traversa un
proces de reexaminare a propriei identități. Această nouă falie
într-o evoluție a literaturii noastre care părea a-și fi recuperat
libertățile, după 1965, va re-orienta și determinațiile unor
autori pe care haina de poeți ori prozatori angajați ideologic
nu-i prindea tocmai bine. Iar biruința liricii nichitastănesciene
are la bază tocmai „mimarea mimării”, reinventarea acelor
fatalități ale imaginarului ca nouă alcătuire topografică
într-o literatură în care confuzia valorilor nu făcuse chiar
atât de multe victime. Un poet autentic al acelor ani era
Cezar Ivănescu, greu clasificabil artistic, dacă ne-ar obliga
criteriile unor anumite tipologii, dar oricum un liric strălucit,
respirându-și propriile individualități cu sînge rece, strateg al
manipulărilor eficace în breșa deviaționistă pe care o acuză
eboșa șaptezecistă din evoluțiile literelor contemporane, un
„provocator” pătimaș, așadar.
În Rod, din 1968, eul liric e al unui exilat pe pământ,
suferința estetizată aparține unui gnostic al profunzimilor
ființiale. O recuzită a devitalizării însoțește de-atunci, de
la debutul editorial, poezia lui Cezar Ivănescu, moarte și
viață sunt redistribuite ca voluptăți ritualice (Marian Popa),
afectul excesiv, angoasa fiziologică baudelairiană, straniul
boem contructor de „limbaje” (Artur Silvestri) caracterizează
o maturizare artistică a unui original autor, ieșit de mult din
plutonul seriei sale. O solitudine gravă, tematizată ca un fel
de senzualitate metafizică, a consacrat un ludism speculativ
și a accentuat statura imună a unui eretic ingenuu, adept
al infuzării intensiv-de-clasicizante în sinesteziile unei poezii
percutantă emoțional dar atât de intemperantă.
Pentru Cezar Ivănescu poezia reprezintă o luptă cu
sinele dar și un dialog cu realul fluid, cu vâscozitatea lumii
terne, translată brutal în ceremoniile impenitentului rebel.
De aceea personajul e lucid-vindicativ, își răzbună orfismul
în frenezia unor funambulești deriziuni: „!Tatăl, al meu, tu,
care ai ridicat Turnul Babel,/Tatăl, al meu, din sămânța ta
am crescut/c-o voce mai bună pentru cântare și amintire,/
iată cântarea ce-ți cânt fără-a fi://vocea mi-am modulat-o
Atelier critic
continuu,/cu chitara pe genunchi am cântat/cântece despre
mama și moartea ei/despre semințele ce-n mine le port/
(...)/!dar după-aceste vorbe pe care-aș vrea/sî le și mușc, să
le și scuip,/care-i din toți aceea spurcăciune care/dreptul nu-
mi dă/idolului meu să-i mai mângâi măcar un rid?” (Turnul).
Dansul cu Cartea al lui Florin Mugur
și ceva despre „Mituri”-le din 1967
Un poet care a debutat sub patronajul unui romantism
decantat în lirism disimulat civic și a ajuns să reprezinte, în
evoluțiile ultimilor cincizeci de ani de literatură românească,
un expresionist obsedat de imagism necanonic, a fost Florin
Mugur. Cântecul lui Philipp Müller (1953) și Romantism
(1956) ascundeau, în magma textelor, rictusul unor reacții
violente la statutul fragil al poeziei între artele puse atunci
în slujba programului proletcult. Dar viziunea era a unui
poet care nu voia să-și asume „răul fundamental”, chiar
dacă varianta traseului său nu se putea abate prea mult
de la obligațiile convergente cu „realizările epocii”. De la
debutul editorial se observă că Florin Mugur are o plăcere a
scrisului aproape lubrifiantă, el fiind un libertin, un spirit al
transcrierilor conștiincioase de real în registrul dezerțiunilor
mimetice de la modele zilei.
Desigur, propensiunea spre mit și statutul neoficial
de „singurul poet capabil de a obliga timpul să lucreze în
favoarea sa” (Ștefan Augustin Doinaș) sunt elementele
tranșând, cu volumul anului 1967, Mituri, voința de primenire
între punctele esențiale din programul poetului. „Amant al
cărților”, poetul vrea să fie și propriul ezeget în înfrângerea
unor prejudecăți dar, cumva, stigmatizând umilințele celui
opresat, terorizat de sentimentul golului (Marian Popa).
Lucrurile erau deja anunțate într-un poem mai vechi,
Dansul cu cartea. Redobândirea eului absolut, idealul dublei
intenționalități, sunt adevăruri măsurabile într-un ținut
imaginar în care singurele revolte ale ființei anticalofile
rămân jocul detensionării și însăși devoțiunea pentru obiect-
idee: „Cum să fii scund și caraghios/și cu barba ca un văl de
mireasă/și cu ochii albaștri//și cum să fii bătrân/și cu hainele
ude de lacrimi/ți cum să țopăi totuși fericit?//Pe patul meu/
dansează beat bătrânul prinț/cu cartea-n brațe (...)”.
Poezie digresivă, în limitele artistizării sincretice
promovată odinioară de expresioniștii germani, lirica lui
Florin Mugur este una gnomic-prezenteistă, plânsul unui
faun pedepsit să-și suporte propria fascinație. De aceea
până și melancolia este ritualizată iar polarizările ființă-text
consacră un spectacular alegoric, altă „izgonire din paradis.”
Spațiul plecărilor, al îndepărtării de concretul cotidian
65
 sintagme literare
este, desigur, invadat de ficțional. Dar vibrația mirabilă se
întâmplă, se simte în această dublă natură a cuvântului:
gest destructurant de imaginar în consonanță cu tonifierea
(prin cuvânt) a simțământului revelației. Astfel că starea de
solitudine nu reprezintă altceva decât popasul dinaintea
noilor explorări: „(...) Am început, pe rând, să obosim./Am
început, deodată, să fim doi,/Și ne trădăm unul pe celălalt
dansând/în treacăt cu fantoma altor regi.//Să plecăm repede
cât mai departe/oriîncotro îmi poruncești, altundeva/acum,
până nu-ncepem să ne urâm de moarte/măria-ta.”
Spectacolul promis, scrisul-iubire.
Poezia Marianei Cornea
Uneori dai de poezie în vecinătatea locurilor comune,
în sensul formulei că nu o dată cotidianul devine exponentul
esențial într-un discurs liric probând exercițiul existențial,
experiența umană. La urma urmei poezia afirmă și neagă,
este spectacol sau antinomie, consacrare a sinelui și miracol.
Blamul de umilință e de fiecare dată al eului ispitind definirea
poeziei, așezând sub semnul interogativului măsura tuturor
răspunsurilor dar și a frustrărilor. În neomenesc de alb
(Timișoara, Editura Eurostampa, 2018, 120 p., N. Georgescu
și Adrian Mondea escortând cu textele lor promovarea
inefabilului), Mariana Cornea izbutește un exclusivism, să
iște o revoltă a ființei care scrie, în augurii sentimentelor
poemul fiind cu deosebire anexabil citatului uman că viața
hohotește tragic sau este elegie, senin sau furtună, lacrimă
și flagelare, falangă sau poverism.
E mult colportaj al elementelor în expresia cărții și a
poemelor, așadar, faconda lirică ține, firește, de un spirit
dilematic, eul sastisit odihnește, uneori, în propria efigie.
Nimbul poematic e rezultatul glosărilor spectacolului
promis, serafimi și heruvimi își dispută forjarea cuvintelor,
imaginarul e rostuire inegală a mirajului scrisului-iubire în
catapeteasma celestului („ne autodefinim prin iubire/prin
ură ne schimbăm imediat mersul/primind titlul de ticălos
al poveștii/ne-au dat voie să avem puterea/într-un film al
sufocării, al focului, al neodihnei/cel mai repede scăpăm pe
jos,/pe cărări secundare/azi nu ne vor ucide, vor stabili doar
echilibrul (...)”) mai ales fiindcă, à contraire, de-compoziția
devine strategie principală a modernității anti-manieră,
versurile ating gustul fad al nimicniciei dar interogările eului
sunt iarăși culant-fragile și descifrează cu admirație acolo
unde codificările în antifrază ar fi generat impedimentul
major. Fiindcă ironia dansează cu nostalgia, fastidiosul nu
poate fi ocolit, eul degustă savoarea meschină a aceluiași
cotidian „uitat” în cercul de umbră, pasionalul poemului ține
de iradierea de extracție mitică, tema vârstelor exemplare
în care iarăși eul se scaldă cu neascunsă voluptate: „cu
ochiul din frunte vin de departe fluid domol și fecund/nici o
vamă nu mărginește în mine înfățișarea lui/din când în când
iese praf subțire și/mă sufocă politicos//cu o precizie letală
în ropot de palme mă trimite cochilie/adunată în piele, să
66
Atelier critic
port moartea transparent ăicur/fir cu fir//ar fi trebuit să
mor încântător de repede sub ploaia/de scânduri negeluite/
buzele mele își văd liniștite de lungile plimbări/nici un înger,
nici o pasăre, nici un nor lucitor/nu mai moare//dinlăuntru
tyrage de mine trecutul țintuit în șorțul mamei/poate va mai
muri cineva nepermis de impudic/nepermis de pineal” (să-mi
aduc alinare mă concentrez doar asupra mersului, p. 83)
Cât privește sub-tonul, neomenescul e anvergura
negatoriului pe scala tuturor disperărilor. Pandantul
poemului nu mai e angelologic ci daimonic („e legământul
mării cu zarea și/credeți-mă!/de unde începe căderea/e
marea trecere/noroi și sânge./de câtă carne mai au nevoie
abatoarele cerului?/de cât sânge mai e nevoie?/flux și
reflux/se prind din înrudirea cu azvârlirea aceea/lipicios
călcată, moarte, pământ/un cer pe care niciodată nu l-ai
văzut/ți-e mândria nemorții. (...)”), fiindcă antifrastică e de-
construcția aceasta de bizarerii fals hedoniste, de lume golită
de sensuri. Exasperarea e un semiton într-o orchestrație
de legitimare a jemanfișismului, „ideologia” poeziei fiind
frivolitatea demantelată cu grație-ironică. Mereu o reașezare
interioară a lucrurilor arată că realitatea arzătoare se mișcă
între iubire și trădare, principii și mimetism etic, întregul
trebuie de-construit și re-construit, două acte ale aceleiași
piese iscând reiterarea genezei facturată și ea ca libertate
interioară („încă dormeam pierdută-n coșmaruri/și-n vise
de iubire/într-un fel ieșire din moarte/alergam pentru că
nu mă potriveam/nici pământului, nici pietrelor/și nici una
dintre ele cuprindea scrierea aceea/transversală/până când,
peste pagini întregi/astăzi și poate mâine,/printre genele
tale fiecare undă albastră/neiubită și neurâtă de cineva/
va lua toate formele pulberii și drumului/pentru ca apoi să
nască un moment/al meu, al tău,/nu dureros ci magic/întorci
scena ca pe-o icoană vie.(...)”), fantasma ludică trecând pe
puntea suspendată sub cerul de atlaz în care întotdeauna
avem timp să ne descoperim. Mariana Cornea se caută pe
sine însăși în poezie, disjuncțiile Lumii, moral/amoral/imoral,
reprezentând parte din înțelesurile cunoașterii. Edenul, pare
a spune eul auctorial, este o chestiune de asumare, până și
în plan emoțional ne inițiem. Proximitatea e poemul rebel,
grația lumii e acest legământ de netrădat, descătușările
ființei survin din pulsiunile evenimențialului. Memoria
afectivă ne ajută, în fapt, să supraviețuim în cotidianul
abjecțiilor existenței. Refugiul în ceremoniosul inocenței
împovărează spiritul doar cu dorința, suferința înalță și ea
la ceruri, la vectorul luminiscent. Fiecare dintre noi păstrăm
aceeași libertate, aceea de a visa liberi, neîmpărtășiți în
tainele primordialului dar cu revelația polifoniei acumulărilor
spirituale. Poemul consfințește etapele unei credințe, doar
dragostea, adevărată, eternizează: „te imaginam pe malul
apei, ca vechii greci/statuie cu voce răsunătoare/în jurul tău
puncte atinse de răsăritul de soare/sunt primele ce se văd la
orizont/țărmul de jos s-a dezgolit de păsări/de cântecele vechi
și lungi/un soi de bucurie întrezăream în ele/un testament
fixat să crape de foame și arșiță/ca torsul unei femei/
grămadă perfect rotundă -/păsări/veneau din toate părțile/
și mă izbeau cu forța glonțului țâșnit înspre vârful lui/și nu
 sintagme literare
se vedeau nicăieri/dar nici dincolo de ele nu mai erau/mă
puteam gândi doar la ele/unde eu de una singură/veneam
de un veac de pretutindeni/aveai grația și gingășia unei
pietre/și fără să clintești unghiuri și laturi/greutatea ta mi-
ai azvârlit-o în ochi/pentru că mâinile tale mă îndepărtaseră
atât de mult/nu credeam să vorbească apa și luciul ei despre
tine/poate gândise că i-ai uitat ființa” (mă așternusem praf
pe aceeași treaptă, p. 61)
Discursul mai este și convulsiv-jubilatoriu, rațiunea
fiind expediată în planul secund, e o metaficțiune în jocul
dubletelor. Poemul proteic al Marianei Cornea radiografiază
convalescența noastră, umanitatea tragicului senin și a
melancoliei fisurate de ingenuu, amânând încremenirea
în fatal. Volumul, însă, în întregul său, e o demonstrație
de maturitate iar autoarea nu va rămâne, cu siguranță, la
parabola imboldului maieutic, doar pentru că Socrate a
visat și el un timp interior, nederanjat de spaime indicibile.
Versul Marianei Cornea confirmă o retorică mimată și bine
temperată, augmentează un lirism de contrageri simbolice
care își trăiește individualizarea. Imaginea ideală a unui
succes garantat.
Irina Lucia Mihalca - Poezia
/prezentare pentru secțiunea din antologia
„Cercul Poeților”, volumul II,
Editura Colorama, Cluj-Napoca/
Revanșa eului liric marchează, dincolo de fardarea
unei realități căreia i se explorează marota identității, o
încremenire în semn. În semnul duratei, mai cu seamă,
fiindcă retragerile nu diseminează nostalgii, cum destui cred
și din păcate cred că așa trebuie să se exprime în scrisul
literar, ci ascund posibile deschideri simbolice.
La Irina Lucia Mihalca, lumina e zidire lirică, majestate
ființială, punct și contrapunct.
Asemeni dansului fotogramelor pe ecranul-iluzie
freudian, totul alunecă într-un parcurs ascendent, viziunile
sunt ficțiuni, fascinație și deopotrivă experimentări. Dar sinele
pozitiv e și în esența lucrurilor, ele se pot reinventa, memoria
ne conține, perversă e numai minciuna realității. Poezia
aceasta încalcă, am zice că programat, scenariul spectacolului
din real, pune voalul pudibonderiei acolo unde nu mai este
nevoie decât de depășirea mesageriei idealităților, ea,
idealitatea inspiră un alt miracol („Străbaţi furtuna deşertului
în căutatea celei care/ ţi-a răscolit visele noapte de noapte,/
cascadă curgând/în carnaţia coapselor/răsucite din unda de
dragoste.”), poveste de dragoste fără sfârșit.
Blazonul acestei poezii pare să fie iubirea, viața e o
simplă diatribă, doar dragostea e frisonul fonognomonic. Nu
există rateuri în acest imagism de efecte, trama ideatică fiind
și ea un proiect vizionar. Demitizările, mereu surprinzând
incasant zona acestor confesiuni abisale despre „construcția”
universului din sentimente și emoții, aur ființial, soare și
Atelier critic
surâs, sunt parte dintr-un discurs interogativ bine pus la
punct. Reveriile convertesc meditația în vis frenetic, eul
evocă, uneori emoțional-sarcastic, până și memoria puberă,
filiera clasicizantă e însă foarte bine voalată și modernitatea
acestei lirici arată o prospețime de invidiat între candidații de
promoție la un podium al celor mai buni dintre cei mai buni.
Autoarea este protagonista unui metadiscurs, iar meta-
forizarea e mai degrabă concentraționară. Inconfundabilă,
însă, pare poetica subsumabilă, stilul pulsează aluvionări de
imaginar, asimilări în interiorul discursului. Totul înseamnă
un elaborat anti-utopic, polifoniile consacră un happening
de răscumpărări ale ființei în relația cu universalul.
Modalitatea aceasta lirică descinde din expresionismul
interbelic, dar ținuta de-acum arată o componentă dialogică
foarte clară. Policromia discursivă arată în Irina Lucia
Mihalca o poetă imprevizibilă și de aceea foarte originală
doar că re-vizitarea melancoliilor nu e o simplă reverență
grației, ci un debușeu al explorărilor sentimentului. Lirică
a armoniilor celeste și a volutelor hymnice ale elementelor
(și elementarului), poezia aceasta vine să sugereze puternic
o gnoză, a reveriilor calme, cuminți, jurnal afectiv de liniște
interioară, de ceremonial inițiatic al cuvintelor debranșate
de la colocvialul esenței, înluminând piedestalul timpului,
durabilul. Infinitatea lumilor posibile se „cântărește”, ar zice
eul liric, prin poem. Întors spre sine, eul se (auto)extrage
din propria singurătate, este un eu multiplicându-și esența.
Fiindcă numai dintr-un unu apocrif, (d)enunțul limitelor își
are începutul, precum orice ieșire din labirint nu face decât
descarcerează utopia, o șterge cu aceeași grație de iluzoriu
și, mise en abîme, purifică discursul, înlătură primejdiile
debranșării de la ispitirile modernismului liric.
Iată de ce, bunăoară, distingem în insolitul scenariu al
poeziei Irinei Lucia Mihalca, și paragrafe în care inocularea
perfidă a melancoliei între anti-teze nu e decât o gesticulație
de frondă puțin relaxativă și fără exces convențional. Asta
nu înseamnă că atipicul e aici autenticul; dimpotrivă, lirica
nu este una computațională, cum o întâlnim la colegele
promoției sale, iar imagismul coerențelor nu este siluit
în vreun fel de edulcorări de sezon. Poezia aceasta are un
corpus al ei bine articulat, seamănă cu o poveste care nu se
mai termină, dar o poveste frumoasă.
Marja de manevră a eului e aceeași insolitare, ca
un „secret” al experienței, peste idealurile ființei, studiul
gesturilor prin edificarea versului fiind resortul unei de-
codificări în simbolistica realului. Miraje pot fi, deci, viața
și dragostea, dar lirismul vibrant e argumentul pretextual,
focalizează vulnerabilul, redistribuie uimiri și impresii,
erudiție și grație, metafore și „diviziuni” ale imaginarului
precum așteptarea, stare de bază. Avem o poetă interesantă
și acesta e un lucru foarte important dacă mai vrem să
credem în destinul poeziei noastre.
67
 sintagme literare
LIVIU
ANTONESEI
Daniel Marian, Revelații, resuscitări, regrete
(Ediura eCreator, Baia Mare, 2018,
Cu o postfață de Ioan Romeo Roșiianu,
126 pagini, preț neprecizat)
Daniel Marian este un autor care scrie – și mai ales
publică – mult, foarte mult. Dacă nu ar fi talentat și nu ar
scrie foarte bine, aș spune că este industrios, așa voi spune
că este foarte productiv, cumva pe structură nichitiană,
emană mereu poezie. De cele mai multe ori, îi și iese, uneori
nu, dar acesta este riscul structurii. Trebuia să scriu despre
penultima sa carte anul trecut, cam pe vremea asta, dar cum
68
Atelier critic
spuneam, nu știu din ce motiv acest lucru nu s-a petrecut.
Și, poate, tot răul spre bine, cartea din acest an este cea mai
limpede și mai așezată din cele cîteva volume pe care i le-am
citit. Într-o convorbire telefonică, sau poate pe mail, poetul
îmi spunea că volumul acesta este un remake și am încercat să
înțeleg ce voia să spun prin acest termen. În cinematografie,
un remake este reluarea poveștii unui film, cu alți actori și
cu eventuale modificări ale recuzitei spațio-temporale și ale
viziunii Prin urmare, cred că poetul știa ce spune cănd vorbea
despre un asemenea fenomen în cazul poeziei sale. În acest
volum tematica, procedeele poetice și viziunea de ansamblu
privind poezia nu sînt altele decît în celelalte volume citite
de mine, doar că lucrurile sînt mai clare, mai așezate. Nu
cred că am găsit în acest volum eșecuri, am găsit în schimb
multe poezii care mi-au plăcut foarte mult. Cred că autorul
postfeței, dl Roșiianu, surprinde foarte bine stadiul de acum
al poeziei lui Daniel Marian, semnalînd continuitatea și
liniile de ruptură cu poezia dinainte. O poezie care oscilează
între meditația estetică și fantezie, între căutarea de sine și
atracția aforismului.
Dar, nu poți scrie despre poezie fără să citezi poezie.
Poezie, nu versuri, citările parțiale nu servesc la nimic, pentru
că în acest gen literar ansamblul contează. Mai întîi, un
poem foarte scurt, ca o stampă jaooneză, dar una dinamică
sau, mai degrabă, un haiku: „îmi vine să urlu/ coala albă-mi/
se deschide un față” (La o răscruce de suflet), poate una din
cele mai frumoase metafore ale spațiului alb al paginii care
se cere umplut, acoperit. Sau excelentul poem ceva mai lung
– dar lui Daniel Marian îi ies și poemele de-a dreptul lungi,
însă e greu culesul! – Esența peisajului: „o dungă de lapte/
lasă urletul lupoaicei/ pe pămîntul gol/ provocînd zăpada/
ca o rană la degetul naturii/ provocînd bandajele/ o dungă
de lapte/ pentru tăcere/ copil părăsit – ”. Da, o poezie intens
imagistică, așa cum îmi place mie poezia!
 sintagme literare Atelier critic

OCTAVIAN
certitudine/ unica realitate/ îți educi/ gândurile/ să vadă
rozul ce bine cade alături de gri/ o combinație cu imprimeu
pentru o rochie/ de vară, de seară/ sau o eșarfă împletită

MIHALCEA de iarnă/ înveți/ să asculți/ solitudinea ta și a altora/ de

lângă și/ de departe de tine/ o lume legată în fire/ de iubire.”
(conexiuni). Discursul poetic reliefează certe potențialități în
ceea ce privește ascensiunea. Din când în când contemplăm
Săgeți spre ideal „un poem congelat/ într-o cultură a gheții.” (boreal). Stârnesc
interesul și anumite regiuni himerice etalate de unele texte.
Debutul Noricăi Isac, cu volumul Cuvintele ca o mirare Nu lipsește nici registrul minimalist: „colțul camerei/ unde-
(Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2018), expune redimensionarea mi desenai o floare/ și-o coloram/ în cuvinte albastre/ pe
unor particulare valori spațio-temporale, ce are drept scop două voci,/ îndărătnic,/ strânge în dinții timpului/ planul
restabilirea echilibrului, de multe ori situat sub semnul înclinat/ de greutatea prezentului/ să nu cădem.” (balans).
iluzoriului. Problematica abordată ține de sfera interogațiilor Itinerariile poetice din volumul Cuvintele ca o mirare par
existențiale, la nivel constant fiind subliniată speciala relație adeseori niște săgetări care vizează idealul, individualizând
cu divinitatea. Omniprezența aripilor ne îndreaptă către în acest fel ideatica lirică a Noricăi Isac.
universuri transmundane, acolo unde s-ar putea petrece
doritele purificări. La anumite intervale, discursul poetic
prezintă accentuări din zona expresionistă, contrabalansând
accepțiunile luminoase. Fascinația benignului va rămâne
intangibilă. Transcendența inspiră versuri care hrănesc
sufletul: „privește în jur/ indiferent ce vezi/ să taci/ indiferent
ce auzi/ să taci/ indiferent ce simți/ să taci/ privește în tine/
conștientizează impactul a toate/ cu sufletul tău/ și raportează
totul la absolut/ absolutul/ unica valoare infailibilă/ care îți
va arăta/ ce vezi/ îți va spune/ ce auzi/ te va face să simți/ cu
spiritul absolutului infailibil/ apoi vei ști/ ce să vorbești/ și ce
să taci/ pentru că tu nu știi nimic/ tu nu poți nimic schimba/
fără El// Dumnezeu.” (meditație). Sunt scoase în evidență
valorile forului interior. Cota de interes a volumul semnat
de Norica Isac, Cuvintele ca o mirare, este asigurată și de
numeroasele poezii ce conțin meditații cu tentă filosofică.
Amintirile se metamorfozează cu ajutorul penetrantelor
sintagme lirice, conținând în diverse proporții spectrul
flagelării. Incompletitudinea vieții cotidiene este detectabilă
frecvent. În aceste versuri putem recunoaște spectacolul
plurivalent propriu mundanului. Spre exemplu, „te înveți./
să stai pe o bancă/ în parc/ în centru sau periferie/ în stația
de autobuz/ te înveți./ să ai răbdare cu soarele, cu ploaia/
cu frigul și ceața/ numărând pietrele clipei prezente/ singura

69
 sintagme literare
RALUCA
FARAON
Femeia care deșurubează mitul
Se știe, actrița K.
Hepburn se împotrivea
conveniențelor epocii și nu
pierdea niciun prilej de a
persifla pe oricine încer-
ca să îi invadeze spațiul
personal. Întrebată de
ziariști, la un moment
dat, dacă are copii, a
dat ochii peste cap și a
răspuns suav: „Da, patru.
Toți negri.” Am început
prezentarea volumului
antifericire cu aripi de Corina Dașoveanu (publicat la Edi-
tura Eurostampa din Timișoara, în 2018, în urma câștigării
concursului Poezia – oglinda sufletului), la rândul meu, mai
puțin convențional, pentru a face intrarea unei poete care
iese din canoanele previzibile ale receptării lirismului femi-
nin contemporan.
Corina Dașoveanu este un autor atent la impactul
imediat pe care poezia îl produce și, ca un cabotin
seducător (emoția e cumva prohibită, mai importantă
fiind deminarea voită a unei prejudecăți de receptare a
sentimentalismului facil), îl atrage pe cititor într-un joc al
fracturării raportului aparență-esență, mai ales în ceea ce
privește complexitatea femeii, dezvăluită treptat ca făptură
mitologică sau, dimpotrivă, drept una demitizată sfidător de
eul auctorial. Cuvântul „femeie” este recurent în discursul
poetic, a cărui arhitectură e construită voit războinic („nu
știu ce război contagios am câștigat”, „îmi scrii din tranșee”,
„soldați pedeștri prin dragoste” etc.). Dincolo de semantică,
discursul liric este un „război” contra receptării consacrate
(și superficiale) a femeii prin raportare implicită la bărbat
și contra asocierii feminității canonului (social, cultural și
religios) de subordonare. De aceea, femeia pe care o prezintă
70
Atelier critic
Corina Dașoveanu în lirica sa este una eliberată de povara
mitului jertfei lui Manole („nu sunt o ană contemporană
tembelă/ nu-mi cade niciun zid în cap/ de fapt nici manolii
nu mai sunt ce erau odată…/ de zugravi zilieri e plină lumea
femeilor” (legendă). Fără a fi neapărat de acord cu fronda
feministă, remarc însă curajul de care dă dovadă poeta în
a „deșuruba” mitul lui Lilith pentru a sublinia caracterul
puternic, independent, senzual și lucid, în același timp, al
femeii care, doar ea, poate hotărî în ce fel se poate lăsa iubită
(inocent sau trufaș), de vreme ce este cea care aduce la viață
prunci și iubirea bărbatului, deopotrivă. Fără să fie numită
niciodată ca atare în volumul de față, femeia-Lilith are o voce
distinctă: „vino, mușcă din iad/ și apoi te voi naște bărbat”
(pantoful de sticlă); „am păcătuit, mamă, cu celfărădenume”
(nuntă); din viul șarpelui este o translatare personală a
mitului amintit, din care citez finalul: „vino, șarpe,/ și mușcă
din carnea femeii,/scoate-l pe cain la lumină/”.
Ceea ce reprezintă un element vădit de originalitate
(și un punct forte al cărții) este verva, o vervă spumoasă,
prin care se configurează un discurs poetic plin de nerv și de
savoare (îmi aduce aminte de verva soresciană, a lui Ioanid
Romanescu sau a lui Paul Vinicius, dar, în cazul Corinei,
aceasta ascunde, în profunzime, vulnerabilitatea asumării
de către instanța lirică mărturisitoare a unor eșecuri
sentimentale, pe care refuză să le invoce patetic). Întâi de
toate, monologul liric adresat este dinamic, cu verb exploziv,
ambiguu datorită jocului de rol. De cele mai multe ori,
femeia îndrăgostită se confesează iubitului folosind o paletă
complexă a erotismului spontan, transfigurat în sublimare
poetică a limbajului (în tonalități duioase, materne, ofensate
sau chiar implacabile: „nu mă iubi”, „ajunge!”). Alteori,
monologul este al îndrăgostitului, prin preluarea unui discurs
presupus, ceea ce face ca ideea cuplului și a relației amoroase
să fie supusă integral voinței feminine de a controla până și
tăcerea susceptibilă în confesiunea unidirecționată. În acest
fel, prin jocul de rol, sunt aneantizate posibile speculații cu
privire la tema iubirii, propusă destul de autoritar de Corina
Dașoveanu ca un dat, asumat dramatic de femeia complexă,
care nu se lasă cunoscută decât prin intermediul poeziei
și atât cât consideră ea că este necesar să fie dezvăluit.
Tocmai de aceea, se observă, de-a lungul volumului, un efort
constant de autodefinire a complexității naturii feminine, prin
confesiune iconoclastă: „dacă mă privești din interior,/ sunt
aceeași femeie/ cu două mâini simple/ care poartă războaie/
sau își scoate pruncul din pântec” (pantoful de sticlă) sau „nu
 sintagme literare
sunt o femeie/ din raiul/ cu două mâini și picioare,/ alungată
cu mere/ de egoismul/ sau spaima cunoașterii” (femeie).
Poeta devine purtătoare de cuvânt a tuturor femeilor lumii
(în poezia eu) sau nu se sfiește să fie admiratoarea „femeilor
flămânde în creier”, a celor care refuză canoanele seculare –
„femeia care iese din zid” –, a misterului feminin – „femeia-
nor/ de-un pur și simplu neînțeles” (ce joi ești, femeie).
Autodefinirea capătă uneori tușe ironice: „sunt femeia de
obiecte pierdute/ strâng toate uitările pe care le scapi/ din
buzunare”, „sunt regina ospiciului”, „sunt andră-salamandră/
și râd rece”, „sunt propria mea fabrică/ de lanțuri”. În cele
din urmă, se poate spune, totuși, că rolul femeii în relație e
neschimbat, ea iubește (pătimaș, crud, uneori) și dăruiește:
„e timpul, femeie,/ să dai cireșe omului tău” (cireașă-n alcov).
Verva de care aminteam dezvăluie familiaritatea
adresării, accentuată prin exces de interjecții afective (ah,
oh, heeeei, uite, haide), vocative („tu, victimă”, „prietene”,
„iubitul meu”, „tu, dragă”, „mamă”, „mă îngere”), limbaj
colocvial („în general e ok”, „chestii mișto”, „vezi că…”, „și
nici măcar nu mai îmi pasă, înțelegi?”, „pui tu de cafea?”),
modalizatori („de fapt”, „probabil”, „cumva”), retorică
uzuală: „de ce taci?”, „vezi?” etc. Tonalitatea imperativă este
des utilizată în dinamica mărturisirii erotice, dar ea atinge
și note grave; spre exemplu, în caii nu sunt eroi, imperativul
dezvăluie un manifest antirăzboi prin imaginea cailor, victime
ale bestialității umane. Tot de verva discursului poetic ține
și umorul (cu tușe de ironie sau parodiere a cotidianului
contemporan): „nu e confortabilă rama asta,/ dar știi că
nicio veșnicie nu e ușoară”; „întru veșnica pomenire a
autostrăzilor/ de pe care cad avioanele”; „și ce dacă transit
gloria mundi?”. Un text exemplar ca parodie a sloganului
publicitar este confecționez lacrimi: „confecționez lacrimi/
cu materialul clientului – /lacrimi drepte, pe talie, la două
rânduri de jale,/ imediat după închiderea morții la nasturi
[…]/ lacrimi de orice mărime,/ de la S la XXXL […]”.
Un alt punct forte al volumului de față îl constituie
transferul semantic de la sensul denotativ al concretului
banal spre conotații uimitoare; felul de a concepe metafora
dovedește, în cazul Corinei Dașoveanu, nu numai un
talent eclatant, dar și o cultură poetică în care moștenirea
suprarealistă și neomodernistă și-au lăsat benefic amprenta.
Atelier critic
Imaginarul prozaic, casnic este ocultat în mod inedit:
„degeaba îmi dai cu spirt pe tristețe”, „ciorap de mătase,
singurătatea/ cade de-a lungul piciorului”, „trage ziua din
priză”, „pune pe foc seara asta de iarnă”, „tivul așteptării”,
„nu am închis robinetul/ din care curge lumea mea de
priviri”, „îmi trebuie cuțitul de carne/ să tranșez ziua de azi
de ziua de mâine” ș. a. Abstractul dobândește senzualitate
(„azi se sărută cifra cu buzele”, „palmele noastre/ se fac
muzici tactile,/ care ne beau”, „e de vină persoana întâi
plural/ care și-a umplut gura/ cu săruturi atât de rotunde
și roșii”, „pielea literelor de botez”) sau o sălbăticie în care
se intuiesc stări-limită, cum ar fi degradarea sentimentelor
(„umbrele noastre au ars”), spaime ale unei ontologii fragile
(„conjug verbul «a fi»/ prăbușit într-o deltă de sânge”) ori
numirea frustă a unor adevăruri imuabile:, „[moartea] nu
poate fi împărțită/ se conjugă numai la singular”, „țipetele
gloanțelor trec pe copite/ adulmecă frica/ și caută cuiburi
prin tine, prin mine/ în care să își ouă moartea”. Uneori,
transferul se realizează livresc: „plămânii scuipă dame cu
camelii”; alteori, se problematizează (prin contaminarea
voită a celor două planuri vizate – ideea poetică-învelișul
semantic) raportul formă-imaginar poetic, în chiar pliurile
procesului de creație: „virgule tăiate la degete”, „un
oximoron de ciori albe croncăne/ pe viața boemă”, „un je ne
sais quoi limpede/ care a început să înghețe”, „să împărțim
perfectul/ în două așteptări în zig-zag”, „alfabet personal/
de identitate”, „uneori murim/ preț de o virgulă prețioasă,/
apoi cumva ne naștem unul pe altul/ îngeri de cerneală/ să
ne spunem în limba mută/ teiubescuri cu punct” (pe pielea
literelor de botez).
Imaginarul poetic în volumul antifericire cu aripi este,
așadar, unul demitizant (ana iese din zid) și redimensionat
mitologic prin simbolul femeii-Lilith, dar ineditul său constă în
discursul poetic viu, în jocurile semantice, aluziile culturale/
pastișa subtilă (Sorescu, Stănescu, Naum), într-un vârtej
năucitor al spontaneității limbajului (cu salturi imprevizibile
de la adresarea familiară la metaforă, în curgerea versului alb
sau în cadență populară), impactul vizual și auditiv asupra
cititorului fiind garantat, Corina Dașoveanu remarcându-se
ca o poetă de forță în peisajul literar contemporan.
71
 sintagme literare
STELUȚA
CRĂCIUN
Impresii de lectură:
Viața ca o ciornă de Mioara Atanasiu
Romanul Viața ca o ciornă al scriitoarei Mioara
Anastasiu, tipărit în condiții grafice de excepție la editura
Vital Prevent Edit în această vară, apare după ce autoarea
s-a manifestat ca o poetă cu har, în cela trei volume de
poezie publicate și anume: Respiro, Parfum patetic și Vise
clandestine.Grafica, atât cea a coperții cât și a desenelor
interioare aparține fiicei autoarei, Mirona-Mara, artist
plastic în Irlanda. O familie de artiști, așadar.
Cele 295 de pagini ale romanului urmăresc destinul
a două familii care, cu sau fără voia lor, și-au intersectat
traiectoriile, până la „produsul final”, ca să zicem așa și
anume apariția Mioarei. Un fel de Les Rougon- Macquart, dar
pe invers. Dacă Zola urmărește (în multe romane) destinul
descendenților, propunându-și programatic să demonstreze
ideeea de bază a naturalismului și anume influența dominantă
a eredității asupra urmașilor, Mioara Anastasiu procedează
invers, urmărind destinele antecesorilor. Cele zece capitole
ale romanului pot fi cititite și independent, evoluția narațiunii
nu este strict cronologică, există multe reveniri în timp, deși
per total prioada în care personajele trăiesc, iubesc, se
urăsc, se intersectează, mor, începe în interbelic și ajunge în
zilele noastre. Această cumva independență a capitolelor mă
trimite la Groapa lui Eugen Barbu., dar și la Pășunile raiului a
lui John Steinbeck. Apropierea de Barbu a venit firesc, pentru
că autoarea pare a lua lumea aceea măruntă a mahalalei
72
Atelier critic
de acolo de unde Barbu a lăsat-o (cronologic vorbind) și a
o aduce în contemporaneitate. Barbu vorbea de suburbia
Bucureștilor, Mioara prezintă lumea micului oraș Călărași.
Același areal, aceleași temperamente. Romanul este și nu
este autobiografic, ea, autoarea apare prea puțin spre deloc
în interior, exceptând capitolul: Viitor -strada copilăriei, un
fel de Ulița copilăriei a lui Ionel Teodoreanu, dar lipsit de
lirismul înduioșător al acestuia . Paradoxal, deși scrie poezie,
Mioara Anastasiu nu este aici deloc lirică. Dimpotrivă, apasă
pedala realismului dur până la trecerea lui spre naturalism, ca
de exemplu scăldarea decedatei bunici Ioana Căzănișteanu,
moartea Valeriei sau a babei Rada, una din vecine. Nu,
autoarea nu-și înfrumusețează personajele, le plasează sub
un reflector puternic, le observă cu atenție, apoi le redă
veridic și caricatural totodată, reținând dominanta fizică
și temperamentală a fiecăruia. Personajele Mioarei nu
sunt protejate, dimpotrivă. Excepție fac întrucâtva bunica
dinspre tată, Maia, chip luminos, bunica dinspre mamă,
Ioana Căzănișteanu, țăranca deșteaptă măritată împotriva
voinței sale cu Nicu Căzănișteanu, un cizmar cu un picior
de lemn. Piciorul nu l-a pierdut într-un război, ci într-un
accident nefericit. Excepție mai face și Iani Anastasiu,
urmașul grecului Heracle și tatăl autoarei, căruia de altfel îi
este dedicat volumul. Deși prezentat ca un visător cheltuitor
și bețiv, Iani are cumva o aură de romantic neînțeles, cu
destin tragic, ce-l face simpatic cititorului. Desigur că toate
aceste personaje se intersectează cu multe altele, vecini,
prieteni, care vin ei înșiși cu poveștile lor de viață, banale și
aparte totodată, pentru cititorul interesat de un studiu de
fizionomii. Autoarea nu înfrumusețează nici limbajul, care,
deși nu e obscen (nimic nu-i obscen în roman), este redat tel
quel, frust și savuros.Nimic extraordinar nu se întâmplă în
lumea aceasta impecabil redată, doar se trăiește și se moare,
dar romanul este captivant, astfel încât, în momentul în care
începi să-l citești, nu-l mai poți lăsa din mână.
 sintagme literare
VALENTINA
BECART
Recenzie
”din umbră, înspre lumină lunecă luntrea”...
”ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă,/ Viața-i o poveste, o
stare, o emoție, un vis!”
Înainte de a pătrunde în universul liric al poetei Irina
Lucia Mihalca, voi face o mică prezentare a drumului său
spre cetatea cuvântului. Mă voi opri asupra unor publicații
(selectiv), lăsând cititorului bucuria de a descoperi ”întregul”.
„Aliteraţia timpului - Irina Lucia Mihalca”, volum de
poezii on-line, Însemne Culturale, 2012; „Însemnele unei
tăceri”- antologie de poezie, Ed.Rovimed Publishers, Bacău;
Autograf pentru m(â)ine”, Antologie „Însemne culturale”,
Adjud, Armonii culturale; Antologia de poezie “Arta sfâşiată”
-73 poeţi contemporani- coordonator Valentina Becart, Editura
ARHIP ART – Sibiu. Publicații în reviste: Armonii culturale;
Basarabia literară; Caiete silvane; Cronica; Constelații
diamantine: Ex Ponto; Melidonium; Izvoare codrene etc.
Volumul de poeme ”Dincolo de luntrea visului” a
apărut la editura Mușatinia, Roman, în anul 2016. Iată ce ne
spune doamna Adina Dumitrescu în prefața cărții: ” Scrierile
Irinei Lucia Mihalca sunt curajoase nu prin părăsirea rimelor
stas, ci prin miza metafizică, morală și aș putea spune,
esoterică a lor. Stilul ei reflectă o dăruire intelectuală ce
liază suflete, eliberându-se de dogmatismul laicului, dar și
de stridențele, vulgaritățile moderniste și postmoderniste.”
Versurile din acest volum ne așază în fața ochilor un univers
variat de sentimente, de simboluri, de taine ascunse în
strigătul unei conștiințe care duce o luptă ingală cu destinul,
mereu răvășită de neliniștile existențiale. ” Toate mor. Pe
unde vei trece noaptea / vei auzi șoaptele străzilor pustii, /
a caselor părăsite, a ferestrelor nedeschise.”( Într-un cuvânt
încape întreaga lume).
Poeta Irina Lucia Mihalca se întreabă, adesea, de ce toate
cuvintele ”tac și plâng”... când ar putea să devină emoție, să
devină poezie. Fire sensibilă, cu o viguroasă forță contemplativă,
poeta se sustrage simțurilor ”uzitate”, cotidiene și se situează
adesea în zona extazului, zonă unde trasfigurarea este posibilă,
poezia căpătând astfel, valențe luminoase, realitatea imediată
rămânând pe o treaptă inferioară.
Din când în când, se mai auzea ” o tristă melodie” care
”voia să cârpească viața / acolo unde sunetul o sfâșiase. /
La stânga sunetului era noaptea;/ la dreapta lui era ziua,/
univers presărat cu picături de apă și prezenturi.” ( Celălalt
trup – o nouă viață).
Din păcate, odată ce ai fost ”aruncat” în lume și ai fost
însemnat cu un destin, nu te mai poți sustrage frământărilor,
Atelier critic
bucuriei și pericolului de a fi, de a suporta țărmurile existențiale.
”suntem rug, flacără, scântei, zâmbet, lacrimă, vis,
gânduri, / cuvinte în delir, fapte, raze de soare sau lună, zefir,
furtună, castel de umbre, corolă de lumină”...( Suntem).
Indiferent de locul în care ne poziționăm ”arta se
adaugă vieții”, ne spune poeta – care încearcă să-și creeze,
contureze un ideal cu ajutorul visului, iluziei, fanteziei
creatoare. În clipele de beatiudine sufletul se lasă cuprins de
cea mai pură și minunată emoție.
Fuga de real este o necesitate pentru Irina Lucia
Mihalca. Numai în acest mod se poate salva de zbucium, de
efemerul clipelor, de ”mâna” timpului care ”vinde” totul fără
urmă de milă.
O altă mână, din umbră, simte nevoia să-i mângâie
obrazul, să-i alunge teama atunci când ” nisipul din clepsidra
noastră se scurge impasibil”.
” – Mâna ta, Teah, mi-a cuprins disperarea,/ cărarea
râdea, ochi-ți zâmbeau, ochii-ți plângeau,/
Te iubeam dincolo de viață și de moarte”/ Nu se auzeau
nici măcar șoapte,/ doar foșnetul clipelor și sângele buzelor.”
( Șoaptele timpului, subtil parfum de iasomie).
Conștientă că ”există un timp pentru toate”... poeta
încearcă să păstreze ”copilăria„ în suflet, acest refugiu
neprețuit, locul în care ”norii grei și deznădejdea” nu vor
putea ajunge. În fiecare zi , când tumultul lumii o copleșește,
caută un loc mai retras și-i ascultă ”tainica șoaptă,/ lumina
caldă,/ candela vie/ nestinsă de niciun vârtej!”... ( Refugiu în
lumina unui zâmbet).
Întoarcerea la anii copilăriei, acest timp al poveștilor, al
purității și al marilor speranțe – devine un ax vertical de care se
reazemă în clipele de mare cumpănă, în imensa agitație a lumii.
Poeta nu pierde contactul cu realitatea obiectivă,
chiar dacă se abandonează adesea visului...doar o reface,
o reconstruiește, ”prin ochii copilului se revedea pe el,
redevenea... fulg, zbor de fluturi, vis, stea, răsărit, lumină
sacră, infinit!.” ( Prin ochii copilului, fulg în devenire),
dându-i o dimensiune metafizică, loc de refugiu și extaz și,
mai ales, de regăsire a esenței sale.
Întreaga coloană de sprijin a volumului de poezie
”Dincolo de luntrea visului” este reprezentată de timp, de
dorința de evadare din acest spațiu, acest val uriaș care te
cuprinde, te învăluie și te aruncă în adâncul uitării.
”- Oprește clipa, călătorule!/ E timpul schimbării,/
trezește-te / să te-ntâlnești, la colț de viață, cu tine!/ Trăiește
azi, respiră adânc clipa, / alungă-ți teama/ nu amâna mereu
altă zi.” ( Oprește clipa, călătorule!).
Îndemnul poetei este foarte clar, aproape ferm, aceasta
simțind cu acuitate ticăitul asurzitor al timpului, sufletul
înfiorat grăbindu-se să trăiască și să slăvească fiecare clipă
”printre bucurii și lacrimi”. Tot ce n-ai trăit astăzi este pierdut
pentru totdeauna. Nu trebuie să te oprești din drum chiar dacă
obstacolele apar la fiecare pas. Și, da... ” pășește, pășește ușor,/
în zbor prinză amintirile presărate / de cântecul privighetorii.”/
”La ceas de seară / lumina ta pâlpâie încă!/ Am gura plină cu
litere sângerânde./ O baladă a durerilor negre sunt, / dulcea ei
asperitate / pentru a-i simți atingerile de catifea!”. ( Cât strigătul
luceafărului ce se stinge în mare).
Momentele de blazare și disperare fac parte din
73
 sintagme literare
structura sensibilă a poetei. Lirismul ia naștere dintr-un
amestec de seninătate și chin, impresionând prin tonalitatea
profundă, intensitatea trăirilor captive între ”zidurile” unui
trup care va cunoaște surparea și moartea.
”La început, Cuvâtul a fost / și cuvântul s-a luminat în Om.”
Odată cu această iluminare, omul a fost plasat pe o
treaptă superioară a conștiinței, a judecății și a moralității.
Cu ajutorul cuvintelor, gândurile neexprimate, asemenea
unor ape line, furtuni, creste, prăpăstii, au căpătat formă
și au putut să-și strige grandoarea și speranța. Și iată ce ne
mărturisește poeta Irina Lucia Mihalca: ” cuvintele au început
să zboare / spre cer și înspre soare.” După ce au înțeles
”jocul”, în lumina aspră a amiezii, după ca au cunoscut zborul,
mirajul și prăbușirea... ”treptat cuvintele s-au stins / prin gări,
în spitale, / pe fronturi, în războaie. / dar, dar... ”au mai rămas
amintiri / și umbrele lor / în inimi / în cânturi, / în povești, în
balade și doine,/ mici felinare / în zboruri defluturi,/ petale de
lotus, priviri de copil, / gânduri-poeme / în muguri de floare,
în raze de soare...” ( La început - Cuvântul).
Aș completa cu: ” nimic nu moare, totul se trasformă”.
Plecând de la această expresie, valabilă, acceptabilă, ajung la o
altă formulare extrem de interesantă și de profundă: ” Lumea
în întregul ei, este o frază în curs de rostire.” ( Andrei Pleșu).
Uneori, avem impresia că totul a fost spus, că totul s-a
consumat și nimic nu mai poate schimba acest lucru. E doar
o concluzie a momentului. Orele se rostogolesc, asumându-și
rimuri noi și alte dimensiuni ale cuvântului, noile sensuri vin
să ne contrazică. Cuvântul va dispărea odată cu omul, această
”dumnezeire” incompletă – lăsată la cumpăna dintre lumină și
umbră, dintre bucurie și durere, dintre lacrimă și speranță. Așa
cum râurile își caută noi izvoare, tot astfel, poeta Irina Lucia
Mihalca se abandonează labirintului interior al frământărilor,
smulge vălul de pe lucruri, căutând alte semnificații, noi
adevăruri, noi raporturi în alchimia elementelor.
”în fașă sunt toate,/ paleta de gânduri,/ cuvintele toate,
faptele toate,/ inocență, ispită, păcate,/ toate misterele
vieții.”... ( În visul copilului).
Dacă totul este înscris în codul genetic al ființei, nu ne
rămâne decât să căutăm adevăruri în straturile profunde ale
sinelui, acolo unde divinitatea a ascuns misterul devenirii
noastre și întoarcerii spre adevăratele origini.
Sentimentul care face viața mai suportabilă, aproape
frumoasă... este acela al iubirii, al contopirii cu sufletul
pereche. Irina Lucia Mihalca iubește viața, caută dragostea...
fiind convinsă că există un suflet pereche pentru fiecare. Iată
ce afirmă: ” Iubirea – salvarea sufletului gol.” Chiar dacă
suntem ”mereu vulnerabili în fața iubirii”, cine ar renunța
la această ”imensă flacără”, această ”sursă de lumină” ,
de bogăție sufletească!! ”În orice labirint lăuntric există /
adâncul drum spre exilul singurătății / și drumul salvator
spre țărmul iubirii / - singurele ceasuri de fericire.”
( Iubind acum vei înțelege Cerul și Infernul).
Exemplele care urmează subliniază această căutare
nesfârșită, dorită:
”mă cauți, te caut / prin adânca privire / oglindită în
apa din noi...” O ”taină a inimii” așteaptă să te întâlnească
în”noaptea albastră”, în suspinul înflorit ” chiar dacă nu poți
prinde / liniile din palma iubirii noastre, / chiar dacă nu poți
74
Atelier critic
prinde / urmele pașilor noștri.” ( Visul).
Alte expresii aduc în lumină partea suavă și rafinată a
trăirilor, sufletul poetei atingând note diafane, luminoase
atunci când iubește, când este iubită.
”- o primăvară este gândul tău!”; ” pe cărarea albastră
te voi întâlni”; ”luminezi acolo unde nu-i lumină” etc. Sau:
”ascultă, ascultă și vino / la marginea apelor timpului! / El
este cel care cheamă,/ el este cel care plânge- ascultă?/ Te
iubesc, te iubesc! – îți sune. / Să nu întârzii! – doar atât îți
mai spune.” ( Un cântec a trecut prin zidul de piatră). În
iubire nu trebuie pierdută clipa, acel ”început de poveste /
scrisă prin cuvintele inimilor noastre!”.
Lirismul poetic este trecut prin toate stările, de la extaz
la agonie, de la flacără la cenușă, poeta privind mereu peste
umăr, cu teamă, cu mirare...
Versurile, jocul cuvintelor se desfășoară de la polul plus
până la polul minus al trăirilor.
La polul minus putem găsi expresii în care este
concentrat zbuciumul poetei: ”buncărele fricii”, ”ceața
timpului”, ”sufletul sleit de putere”, ”nisipul deșertului”,
”delirul literelor”, ”drum înghețat și pustiu”, ”dureri
rostogolite”, ”Întotdeauna frica desfigurând”, ”plânge
vioara”, ”Inima rănită” etc.
La polul plus găsim alte stări, pline de entuziasm, senin,
visare: ”lumina blândă a soarelui”,
”Salbă de stele”, ”tăceri de lumină”, ”petale de vis”,
”poeme de stele”, ”ceas al liniștii albe”, ”parfumul atingerii”,
”într-un alb desăvârșit”, ”Mireasma începutului” etc.
Această pendulare neobosită vine să sublinieze o
anumită trăsătură emoțională a Irinei Lucia Mihalca, poeta
fiind într-o permanentă căutare a sinelui, a înțelegerii propriei
sale existențe. Efemeritatea lucrurilor îi accentuează neliniștile
și, mai ales, suferința de a fi o ființă superioară, înzestrată cu
sentimente și conștiință, dar supusă degradării timpului și
dispariției.” Amăgitor destinul te trimite / spre porți închise
/ iar mai târziu, / după momentul zero,/ spre frigul ce te va
cuprinde.” ( Lacrima unei fete ajunsă într-un poem). Toate
aceste stări – încorporate în acest semn al puterii care este
cuvântul - conferă gravitate și profunzime poeziei, aceasta(
poezia) fiind transformată într-un spațiu al ”bătăliilor”
privind varietatea semnificațiilor. Lirismul, expresiile poetice
profunde, eliberate din rigorile tiparului, dar încărcate de
lumină( uneori) sau dramatism( alteori), se revarsă necomtenit
peste acest flux vital, peste acest miracol existențial.
Făcând o introspecție calmă a vieții, poeta Irina Lucia
Mihalca înțelege că numai cu ajutorul cuvintelor poate să-
și descătușeze eul, să-și comunice bucurile și zbuciumul.
Astfel, se așază în fața hârtiei albe și scrie...
”scriu pentru că așa simt, din iubire, din lacrimă, din dor,
din durere, din razele de lumină sau umbrele împrăștiate de
norii cercului lăuntric.”
” scriu din dorința de a evada, eliberând lanțurile durerii
sau temerii adunate în străfunduri.”
”scriu pentru că avem nevoie de noi și, doar, prin energia
cuvântului, oamenii se pot întâlni, în această realitate.”( Și
dincolo de neființă).
Cuvintele... ”de întinzi mâna le vei simți”... cititorule! Nu
ezita!
 sintagme literare
CRISTIAN
OVIDIU DINICĂ
Ochiul
Dacă un singur ochi
poate vorbi
atunci și numai atunci
suma tuturor locurilor geometrice
în care inimile noastre
se întâlnesc
este numitor comun
iubirii
cu un singur ochi deschis
asemeni soarelui
rănit de cuvinte
îți scriu
EMIL CIORAN
Românul care a refuzat toate distincţiile literare ce i-au
fost atribuite.
Date biografice: n. 08.04.1911, Răşinari, Sibiu - d.
20.06.1995, Paris. Filozof şi eseist.
Născut ca şi ilustrul său consătean Octavian Goga
într-o familie de preoţi, îşi petrece copilăria în satul natal pe
care-l asemăna paradisului pierdut şi de care-şi aminteşte
cu nostalgie şi la 75 ani. „Cred, astăzi, că ar fi fost mult mai
bine pentru mine dacă aş fi rămas ajutor de cioban, în micul
sat din care provin. Aş fi înţeles esen¬ţialul la fel de bine ca
şi acum”. La Sibiu, în timpul liceului învaţă limba germană
şi îi citeşte în original pe Kant, Schopenhauer şi Nietzsche.
Lectura îl ajută să scape de nopţile lungi de insomnie. Încă de
la 17 ani când s-a înscris la facultate, i-au apărut insomniile
care-l transformau parcă „într-un demon”, iar gândul obsesiv
la moarte îl urmărea „chiar şi atunci când mânca”.
Întors la Sibiu, în prima vacanţă de studenţie, pe strada
Spinarea Câinelui, „mă plimbam noaptea, eram ca o stafie şi
oamenii din acest oraşel credeau că am mintea zdruncinată.
Şi atunci mi-am spus: Trebuie să scrii o carte!” Iar şase ani
mai târziu, apare „Pe culmile disperării”, prima sa carte,
pornind astfel în viaţă, la drum, în „căutarea infinită de sine”.
Student la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, a fost coleg
Eseu
cu Constantin Noica, avându-i ca profesori, între
alţii, pe Nae Ionescu şi Tudor Vianu. În perioada
studenţiei, sub influenţa lui Nietzsche şi mai ales a
lui Heidegger, înclinaţia naturală spre agnosticism
se cristalizează, urmărindu-l toată viaţa. De
asemenea, în tot acest timp, a fost influențat în
mod deosebit de lectura lui Georg Simmel, Ludwig
Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev
Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de
gândire. Obţine licenţa cu magnum cum laude.
În tinereţe este influenţat de mişcarea legionară, ca
simpatizant, dar niciodată nu a acceptat duritatea fizică
promovată de aceasta. După o bursă de trei ani, (1933-1936),
în Germania, la Berlin, se declară într-un articol admirator al
lui Hitler și justifică provocator Noaptea cuțitelor lungi, lucru
repudiat ulterior chiar de către el însuşi, cu furie, ca rătăcire
nepermisă a tinereţii. Se întoarce în ţară pentru un an, se
înscrie la doctorat, cu un singur gând: să obţină o bursă spre
Franţa. În 1936, îşi încearcă şi vocaţia de pedagog, astfel că
va preda, pentru prima şi ultima dată în viaţa sa, ca profesor
de filozofie la Liceul Andrei Şaguna din Braşov. „Timp de un
an am predat filozofia într-un liceu. Dar fusesem poreclit
aproape «dementul»: într-o zi am fost surprins învăţându-i
pe copii că totul este bolnav, până şi principiul identităţii...
Când am plecat de la Braşov, directorul liceului s-a îmbătat
de bucurie că a scăpat de mine”, povesteşte Emil Cioran,
un Nietzsche contemporan trecut pe la şcoala moraliştilor
francezi, aşa cum îl descrie Gabriel Liiceanu în „Itinerariile
unei vieţi: E. M. Cioran”. Abia în 1937, când are deja trei
cărţi publicate în România, primeşte mult râvnita bursă la
Sorbona. Doctoratul însă nu îl mai scrie niciodată.
După o scurtă revenire în ţară, îndrăgostit de Franţa
pe care o parcurge-n lung şi-n lat pe bicicletă, decide să nu
se mai întoarcă în România. Din 1941 a scris numai în limba
franceză şi stilul său curat, elaborat, este bine apreciat. Opera
sa este caracteristică influenţelor filozofice din anii 1930
şi este străbătută de sensul tragic al sfârşitului civilizaţiei
umane, de tragedia epopeelor şi finalitatea existenţei, de
comiterea păcatului originar şi îndepărtarea de rădăcini, de
pierderea sensului existenţei.
Pe Simone Boué, cea care îi va fi prietenă pe viaţă,
fără a se căsători cu ea, o cunoaşte în 1942, la o cantină
studenţească. „Singurul lucru cu care mă mândresc este
faptul că am înţeles de foarte tânăr că nu trebuie să dai viaţă,
să zămisleşti. Oroarea mea de căsătorie de acolo vine. Este
o crimă să transmiţi propriile tale defecte progeniturii şi să o
obligi să treacă prin aceleaşi încercări ca şi tine. Părinţii sunt
nişte asasini”. Simone Boué a adus în viaţa lui Cioran liniştea,
fiind persoana care i-a acordat cu modestie maximă, atenţie
75
 sintagme literare
şi îngrijire, creând iluzia unei vieţi normale. După mai multe
cazări prin hoteluri, la vârsta de 49 ani, cei doi reuşesc să
se instaleze împreună într-o mansardă pe Rue de l'Odéon
21, la doi paşi de Jardin de Luxembourg. Această locuinţă,
pentru care plătesc chirie o sumă modică, este primită de
la o admiratoare. Sunt trei camere mici destinate bonelor în
arondismentului 6. Sunt vecini cu cerul liber.
În 1945 decide să rămână definitiv în Franţa, stabilindu-
se la Paris în Cartierul Latin. Spirit sceptic şi dilematic,
„trăirist”, pendulând permanent între Heidegger şi Sartre,
Emil Cioran rămâne un mare moralist (cel mai mare de
la Voltaire încoace, dixit Jean d’Ormesson) şi un stilist
desăvârşit, căci a stăpânit la fel de bine ambele limbi în care
a scris, română şi franceză.
Frământările sale îl supuneau în nopţi de clarviziune la
lungi plimbări, căutând răspunsuri pe care apoi le transcria
atent la nuanţele vieţii. Gândurile sumbre îl conduc spre
a glorifica sinuciderea pe care însă nu este în stare să o
întreprindă. Pune în discuţie derizorul vieţii şi nonsensul
existenţei, după cum se exprima: „Faptul că eu exist
dovedeşte că lumea nu are sens”.
La vârsta de 70 ani găseşte perechea sufletului său, de
care se îndrăgosteşte, fiind atras de înclinaţia spirituală a
acesteia, de buna comunicare legată între ei. Friedgard avea
35 de ani, era divorţată, avea un fiu şi îşi pregătea doctoratul
în filosofie, la Köln. Era sincer motivată de gândirea filozofică
a lui Cioran. Într-o scrisoare trimisă din Paris, Cioran
consemna: „În fapt, m-aţi vindecat de plictiseală! Vremea
care a trecut de la apariţia dvs. a fost atât de plină, de
substanţială, de neprevăzută, că vă sunt recunoscător pentru
toate bucuriile şi loviturile legate de numele dvs. Mă aflu,
ştiţi doar, într-o anxiété continuă cu privire la nestatornicia
dvs, dar nu mă pot consacra liniştii. Mai bine iadul cu dvs.
decât binecuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu
indispensabil”. Cu timpul se dovedeste însă imposibilitatea
relaţiei lor, care, totuşi, a durat câţiva ani. După o perioadă,
Friedgard recunoaştea: „ştiu sigur că felul în care a decurs
relaţia noastră l-a întristat profund, pentru că a înţeles că ea,
76
Eseu
de fapt, e imposibilă”.
În 1987 Cioran renunţă definitiv la scris, fiind răpus
de boli care s-au agravat. Ulcerului i s-a adăugat şi boala
Alzheimer. O minte genială s-a pierdut în derizoriul bolii.
Datorită suferinţelor suportate, conştient, a cerut lui Simone,
celei care i-a fost alături totdeauna, să-i curme viaţa. Moare
banal în dimineaţa zilei de 20 iunie 1995, în lipsa lui Simone
care, după trei zile petrecute alături de el, plecase pentru
moment din spital. Moartea învingea raţiunea, iar întrebările
care l-au bântuit toată viaţa primeau cele mai crunt răspuns,
anularea fiinţei.
Cioran este un spirit total liber, care refuză să aibă
responsabilitatea unui sarcini sociale, declarând că niciodată
nu va munci nici măcar cinci minute şi nu va scrie niciodată
un rând împotriva inimii sale, cu atât mai mult nu se va
ocupa de profesorat sau jurnalism, fiind toată viaţa un boem
student din România. După retragerea cetăţeniei române de
către autorităţile comuniste, rămâne apatrid. „Am avut, mai
mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă,
fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi
griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum
nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a
plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a
fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă
de la ideile şi gusturile proprii. [..] Marele succes al vieţii mele e
că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa
destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost.”
Celor care doreau să afle cum se poate ajunge scriitor,
Emil Cioran le adresa mesajul: „Trebuie să vă scoateţi din cap
toate gândurile legate de carieră, bani şi succes. Un scriitor
nu poate trăi decât sărac, fără putinţa de a purta de grijă
unei familii.”
Nu a acceptat să i se acorde premii literare (Sainte-
Beuve, Combat, Nimier) şi a refuzat remuneraţii de mii de
franci. Singurul premiu acceptat de el este cel care i se oferă
pentru debutul francez - Premiul Rivarol, în 1950. „Nimic nu
seamănă mai mult cu neantul decât gloria la Paris! Nu-mi vine
să cred că am râvnit şi eu la asta! Sunt însă lecuit pe veci”.
 sintagme literare
IONEL
BOTA
Cornel Ungureanu
sau povestea şi provincia.
Alte fişe de lectură
 
Întinderea oricărui text e o poveste frumoasă. Fraze
meditative, o naturaleţe fără emfază, admiraţia valorii,
ca postulat, atitudinea etică sunt principii ale scrisului
critic. Dar criticul român n-a ocolit, s-ar zice, nici produse
şi autori de la „periferia” culturii şi literaturii. Nimic, însă,
acuzabil. Din ingerinţele unui context politic, combinat (vai,
combinatoriul!) cu o viziune maşteră asupra fenomenului
literaturii autohtone, destule eforturi s-au întrerupt, au fost
abandonate de iniţiatori sau amânate până la clipa prielnică.
Titu Maiorescu a ambiţionat – mărturisiri exacte în jurnalul
său – o istorie a literaturii noastre dar, acaparat de orgoliul
politic al unor amici care cochetau, cu mai mult ori mai puţin
talent, cu literele, se va fi risipit, rămânând riguros-lucidul
descoperitor de talente ori semnatarul celor mai exacte
comentarii de întâmpinare. Mai târziu, Eugen Lovinescu
va încerca să aşeze eboşa modernistă la temeiurile istoriei
sale de literatură română, dar pasionarea impresionistă a
comentariului, selectarea exclusivistă a unor autori au întors
tentaţiile realizării istoriei literaturii noastre la punctul zero.
Acolo de unde nici istoriile-antologii ale lui Gh. Adamescu, L.
Predescu, M. Dragomirescu, n-au mai reluat nimic, o dată cu
schimbările contextului politic, nici proiectul stufos al lui D.
Caracostea şi nici măcar Istoria lui George Călinescu, Tudor
Vianu, Şerban Cioculescu, n-au mai putut nici ei relua nimic din
entuziasmul mai vechilor întreprinderi, o dată cu schimbările
de regim politic de după 1947. Dar spiritul erudit al criticului
român n-a lipsit nici în astfel de vremuri, prelungind starea de
agonie a literaturii până aproximativ la „dezgheţul” de după
1965, chiar dacă vom putea vorbi de mai puţine finalităţi în
acest teritoriu: Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ion Rotaru,
George Munteanu, Mircea Scarlat, Ov. S. Crohmălniceanu, Al.
Piru, Mircea Zaciu, Eugen Todoran.  sinelui estetic. Comentând literatura lui Mircea Eliade, spre
Cu Prozatori români de azi, Cornel Ungureanu duce la
capăt, în două volume, explorarea din interior a unui fenomen
Eseu
complex din vasta carte de istorie a literaturii noastre de
după al doilea război mondial. Dotat cu o conştiinţă critică
necanonică, suferind nu atât de plăcerea comentariului cât
de dorinţa evaluărilor corecte, el nu va scrie despre autori
influenţi ci despre creatori-model. Modele pozitive, posibile
opţiuni estetice pentru argumentele care, venind din
tradiţie în actualitatea devoratoare, construiesc eşafodajul
evoluţiei viitoare. Dar am putea spune altfel că, între ambiţia
sincretismului şi eficacea alternanţă, el construieşte pe o
structură compozită: exemplul unui Proust „întâlnindu-l” pe
Lovinescu ne e acum la îndemână. Evitând generalizările fade,
criticul caută esenţialul, este adeptul reconsiderărilor, se lasă
furat doar de pasiunea pentru adevărul primenirilor, acolo
unde s-au produs, pentru afirmarea calităţii textului, acolo
unde aceasta există, pentru depistarea situaţiilor de înfrângere
a unor prejudecăţi ori acolo unde s-au afirmat atari triumfuri. 
Criticul bănăţean (e un spirit auroral, desigur, când
vorbeşte despre Banat şi despre scriitorii provinciei), are un
stil proteic, aparent neconformist şi îşi propune de la bun
început să discute despre „scriitori vii”, din „imediata noastră
apropiere”, autorii unui prezent continuu în dinamica prozei
postbelice. Transparenţa temei obligă, firesc, la o critică
valorizatoare, la o călătorie în larg şi o revenire pe ţărm
pentru noi incursiuni în teritoriul explorărilor. Sobru, concis,
precis el caută, deci, imaginea umanităţii reale în umanismul
scriiturii. Se apropie de metoda esteticii lovinesciene dar
atmosfera în care se consumă textul comentariului este
călinesciană. Numai că ţinutul imaginar al scriitorului
epocii impune, recunoaşte criticul nostru, „un studiu al
profunzimilor”. Aici, originalitatea incontestabilă a lui
Cornel Ungureanu va irumpe cu deosebire.
Criticul nostru construieşte ontologiile textului dar vrea
în aceeaşi măsură să ambiţioneze în analiza acelui „limbaj al
simbolurilor”, ca şi cum şi-ar pregăti fişele-conspect pentru
lucrarea mirabilă a „cărţii antropocentrice”. El are oroare
faţă de extazele semioticienilor grăbiţi să se impresioneze
înainte de a se lucidiza, contaminaţi de invazia convenţiilor
textului. Criticul duce cu sine acest sentiment al revelaţiei
proprii şi spune, corect, că numai cucerirea tradiţiei,
redescoperirea şi Renaşterea devin, pe drept, triunghiul
erodărilor confortabile, gest cu o dublă natură: de salvator
al construcţiei critice, de explorator subversiv în canonul
exemplu, criticul relevă sensul latent al textelor şi-şi oferă
neaşteptate unghiuri de interpretare.1
77
 sintagme literare
Criticul român e scriitor, spunea şi Al. Paleologu.2  E
în asta o năzuinţă către sistem, gest de esenţializare, pe
un traseu continuu-discontinuu, pus în raport cu literatura
de altă dată. Provocări, distanţări, apropieri, respingeri,
un duh inconformist însoţeşte şi demersul lui Cornel
Ungureanu iar cartea sa – printre puţinele în epocă, la
apariţia ei, cu o atari temerară abordare – nu mimează
nicidecum excepţionalitatea, fraza se păstrează în limitele
lucrului temeinic bine făcut, discursul nu se lasă copleşit
de metaforizări, luciditatea nu e contaminată.  Efortul se
disipează într-un interes aparte pentru aşezarea scriiturii în
lume, pentru explorarea atentă a impactul eului scriptor cu
realitatea, pentru abordări varii legate de contextul operei
şi al vieţii scriitorului, rolului său în societate, împrejurările
formării sale. Transparenţele, ritmările ludic-speculative
arată că a înţeles de timpuriu că nu poate birui prostia iar
eclatantul rafinament îi îngăduie să fie în permanenţă atent
la micile-marile remanieri ale spiritului critic. Scriind despre
proza lui Eliade, stilul critic inimitabil, zice Al. Ştefănescu,
e orientat spre desfăşurarea ceremonioasă a dizertaţiei
dar şi spre ironia discretă.3  Ceea ce, până la un punct, e
adevărat: spiritul critic se manifestă altfel decât suntem
obişnuiţi. Nefiind adeptul precarităţii ontologicului, strategie
din arsenalul criticilor de amvon din comunism, Cornel
Ungureanu îşi regizează comentariul, cu trimiteri tocmai la
o conştiinţă a convenţiilor literare care şi-a lăsat ori nu şi-a
lăsat amprenta asupra scrisului unui autor.
Spirit neliniştit şi patetic, atunci când e vorba să
discute valori reale şi nu inventate de unii dintre  confraţii
prea binevoitori cu subprodusul literar, criticul abordează
absolut detaşat de superficiile unei lumi traductibile, la
vremea când apărea primul volum din Prozatori români de
azi, în directive şi indicaţii grevând chiar statutul literaturii
78
Eseu
şi al autorului. De aceea, scrie Cornel Ungureanu undeva,
în tradiţie trebuie căutate rădăcinile literaturii actuale, e
nevoie de „a documenta cititorul” pentru a fi studiat felul de
a fi al tradiţiei literare, de aceea pune în termenii urgenţei
problema cuceririi tradiţiei. El se însoţeşte în memorial cu
spiritul nesfârşit al literaturii, autenticitatea şi buna stăpânire
a psihologiei profuziunilor augmentează statutul său de
martor la priveghiul valorilor şi viitor restaurator, personaj
indispensabil în opera de remitologizare a cotidianului literar. 
De altfel, deja volumul II îl va scrie ca după o întoarcere
din altă lume. Acum, criticul îşi joacă rolul său deopotrivă cu
analiza convenţiilor prozatorului epocii în dialogul cu lumea.
Grila de lectură zăboveşte mai ales pe verticala spirituală.
Nu-l interesează nici în aceste noi capitole veleităţile
autohtoniste, motiv pentru care magistrul nostru n-a semnat
nici ieri şi nici azi cronici de descurajare. Nu vă grăbiţi şi lăsaţi
orchestra să se odihnească ! Domnul Profesor pare marcat
de un simptom de provincialism. În fapt, însă, îl preocupă cu
adevărat diagnosticarea literelor naţionale din perspectiva
ataşamentului provinciei la programul literaturii române.
Iar ăsta da, nu e un proiect fundamental ci un proiect care
fundamentează fiindcă dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Noi ne
continuăm povestea...
NOTE:
 
1. AL. ŞTEFĂNESCU,  Cornel Ungureanu, în „România
Literară”, XXXVI, nr. 39, 1-7 octombrie 2003, p. 11
2. AL. PALEOLOGU,  Arta  de  a  admira, în volumul AL.
PALEOLOGU,  Ipoteze  de  lucru, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1980, p.187
3. AL. ŞTEFĂNESCU, lucr. cit., loc. cit.
 
 sintagme literare
KATYA
KELARO
Palimpsest eminovician
Că Einstein a citat și un vers eminescian din Scrisoarea
I pentru a argumenta teoria relativității rămâne în sfera
legendarului, ascunsă în bibliografia imensă pe care a
parcurs-o savantul pentru a găsi repere în toate domeniile,
dar Lucian Blaga avea dreptate când spunea că apa unor
mări e mai străvezie în lumina lunii decât a soarelui, așa
după cum unele lucruri se văd mai limpede în lumina artei
decât în lumina științei1. E drept că în școală am parcurs
poezia accesibilă analizelor și memorizării, iar Eminescu
rămâne un ins singular în cultura românească ce ne-a scos
din arhaism lingvistic. Dacă vom compara modul de a vorbi
al contemporanilor săi, prin scrierile poetice, și vom citi
poezia eminesciană, vom remarca actualitatea formulărilor
și a limbajului, e contemporan cu noi, depășindu-și confrații
cu un secol. E adevărat că Schubert care a trăit cumva la fel
de puțin ca Eminescu, nu a avut un pian al său niciodată,
veșnic chiriaș al acestui unui cufăr cu sunete care e pianul, și
totuși asta nu l-a împiedicat să compună peste 600 de lieduri
care astăzi sunt mândria patrimoniului muzical universal, că
edițiile Peters care au invadat lumea și au îmbogățit editurile
vieneze nu țin cont de faptul că în timpul vieții, Schubert a
suferit și a compus mai mult decât a trăit, identificându-se cu
arta sa totalmente. Eminescu, în cei 39 de ani de viață, a lăsat
un alt cufăr, cu manuscrise, păstrat în arhivele Bibliotecii
Naționale, într-o ordine perfectă, cu un scris caligrafic pe care
timpul nu l-a perturbat până la sfârșit. A lăsat multe pagini
în germană, greu de descifrat și de prelucrat, misterioase și
cumva inaccesibile, încă așteaptându-și exegetul și editorul
devotat care să le traducă aproape de gândirea impregnată
de filosofia pe care o audiase ca student la Viena. Că viața
era cruntă cu oamenii de litere ne-o dovedesc fotografiile
1
Într-un articol publicat în România Literară, nr.28/2006, intitulat
Scrisori către și de la Albert Einstein de Solomon Marcus, era
dezbătută vasta corespondență, de peste 20 de ani, dintre Melania
Șerbu, o româncă din Brașov, emigrată ulterior în Israel și pasionată
de teoria relativității, ajungând profesoară de fizică, și Albert Einstein,
menționându-se faptul că, pe parcursul acestor ani de convorbiri pe
tema științei, epistolele fiind redactate în limba germană, tânăra i-a
vorbit despre poezia eminesciană Scrisoarea I, La steaua precum și de
nuvela Sărmanul Dionis, punându-l la curent cu viziunea poetului despre
cosmos și timp, însă, reconstituirile istorice ale corespondenței suferă
mult la acest capitol întrucât nu au putut fi recuperate acele verigi de
început între care se află și problematica eminesciană. Cert este că
Melania Șerbu urmează la intervenția lui Albert Einstein lângă Nicolae
Iorga și ulterior cu sprijinul bursei create de industriașul Alexandru
Malaxa o bursă doctorală în domeniul fizicii la Praga și Zurich, iar
scrisorile vor fi reunite în trei volume publicate la Haifa, în 1973.
Eseu
descoperite de colecționari, tânărul Eminescu având drept
frunte o boltă vitruviană de vise, ideile dormindu-i pe
tâmple ca un cuib de șerpi sculptat din marmura antichității
elenistice, dar cele de mai târziu, ni-l prezintă cu o melancolie
nietzscheiană în valea de migdal a ochiului, cu fruntea bogată
și o mustață stufoasă ca o pădure de lăncii. Cu un singur pas,
părăsea continentul și se pierdea printre brahmanii indieni,
cufundându-se în fluviul propriei imaginații precum muritorii
în Gange, ieșea din apă purificat, obsedat de efemeritatea
cărnii în raport cu perenitatea ideii, descoperise în metru
antic că se poate învăța a muri și totuși sara pe deal se lăsa
doinit și cioplit din fluier, contempla în lacul cu nuferi galbeni
de la Ipotești o clepsidră ca o zonă tarkovskiană unde timpul
se topea la intrarea în apă. Arghezi spunea că poate cel mai
frumos vers din literatura română e eminescianul „În cuibar
rotind de ape, peste care luna zace”…
Personal, Călin file de poveste mi se pare una din
cele mai frumoase și mai expresive pagini din poezia
românească, șiragul de epitete, metaforele sclipind ca niște
monezi de aur și argint, lanțurile nesfârșite de comparații,
personificările poporului furnicilor și al alaiului nunții,
delicatețea, profunzimea și cromatica uraniană a tabloului,
toată pagina aceea e un cufăr cu nestemate ce îți iau ochii
când dai capacul la o parte…Eminescu a schimbat pentru
totdeauna irisul limbii române dinspre lut spre stânjenel, i-a
imprimat reflexii astrale, un mag care a adus la ieslea limbii
literare o lentilă concavă prin care să fie privită istoria și o
alta convexă prin care să fie privită ieșirea din timp, ca un
talger cu pulbere rămasă de la nașterea și de la moartea
stelelor, în loc de aur și smirnă, alchemist și călător prin
codri, catedralele lui cosmice, mai înalte decât cele gotice
ale apusului, iar mănunchiurile de mesteacăn deveneau pe
rând o orgă în lumina deplină a lunii, dar și un tânguios nai
al lui Pan, din trestii.
Călătoriile lui peste munți la sfârșitul adolescenței ne
apar ca o odisee a unui Ulise carpatic ce avea nevoie ca
versul său să crească cu miride luate din durerile fraților de
peste munți într-o vreme în care România Mare era un vis…
el a murit în 1889 iar Unirea a fost în 1918…Eminescu era
un român absolut în sensul că vorbea fără frică de unitatea
lingvistică, de moștenirea latină, de marginile imperiului
spiritual românesc între Tisa și Nistru și Dunăre, voievod cu
sabie de argint căreia îi înmuia vârful în călimară. Sabin Bălașa
i-a adus un omagiu în Sala Pașilor Pierduți a Universității din
Iași, ilustrând chipul Poetului și al poemelor sale, pași topiți
pe nisipul nirvanic și neantic al acestei lumi. Parcul Copou
mai îmbrățișează cu cercuri de fier pieptul secular al teiului
aproape sacru pentru ieșeni, al domnului Eminescu, iar
Copoul e o rezervație de zâne care coboară dintre ramuri
când înfloresc teii și miroase a spirit eminescian pe aleile
orașului, acolo unde vara se recită în aer liber poezie așa
cum copiii dau drumul la zmeie spre cer.
Și totuși, românii îi sunt datori lui Eminescu cu
79
 sintagme literare
o capodoperă cinematografică. Basarabia ne-a luat-o
înainte prin filmul Luceafărul al lui Emil Loteanu, pornit
din transformarea unui spectacol de teatru la întâlnirea cu
crîmpeie din viața trăită, prin scris la maximum. Eminescu, de
când a scris Odă în metru antic, știa că timpul va fi problema și
valorifica secunda până la înroșire, intuind teoria stringurilor,
iar creierul lui, dacă ar fi fost privit și fotografiat din cosmos,
dintr-o arcă spațială, ar fi luminat ca un continent, atunci
când se așternea la masa de scris, un câmp magnetic descris
de Tesla ca o hartă a luminii. Creierul lui era un continent
atlantidic efervescent, evanescent și forforescent…a avut
viața care i-a permis trăirea acelor experiențe abisale ce
trebuiau metamorfozate în artă de o calitate quarțianină. Se
raporta mereu la diamant, pentru duritate, pentru rezistența
la încercări și înfrângeri dar mai ales pentru limpezime.
Gândea în cristaluri. Avea sedimentate idei și nu avea timp
să explice. Din anii când străbătea țara la picior cu trupa de
teatru a lui Fanny Tardini a învățat că de la tribuna publică,
vocea unui poet trebuie să poarte pe creștet umbra unui
lup dacic, se simțea un ultim dac cu pletele agățate de
stânci, un sfinx cu trăsături de Apollo, actorii l-au învățat să
declame, acel ritm al zicerii cu foc, cu durere, când cântul se
preschimbă în urlet, că istoria e materia sacră și i-au imprimat
pentru totdeauna respect până și pentru praful drumurilor
de țară, acolo unde anonimii îl primeau așa cum erau primiți
la poalele Olimpului, zeii. Ajuns la București, n-a suportat
niciodată gângăviții, pelticii, bâlbâiții, bulbucații ce poceau
limba română, o apăra cum ar fi apărat un cavaler onoarea
unei doamne, primind în numele ei orice insultă. Pentru el,
actrițele erau asemeni unor madone rafaelite căzute în noroi
și pe care le urca pe piedestalul unui poem, iar în momentele
de apoteoză, urcase pieptiș piscurile cele mai înalte ale
munților de acolo de unde a gândit un cer senin ca o țară a
făgăduinței. Luceafărul recitat de George Vraca, Scrisoarea a
III a declamată de Gheorghe Cozorici ori Odă în metru antic
oftat de Ion Caramitru rămân antologice intersectări ale
școlii românești de teatru cu versul eminescian.
Veronica, al cărei nume îl încriptase printre venere,
înger blond coborând din legendele nordice ori din basmele
românești auzite în copilărie la stână, despre o domniță
cosânzeană, pe care a întâlnit-o în anii studenției la Viena,
purtând mănuși de dantelă, rochii lungi cu trenă și corseletă
din catifea, cu flori de mătase la voaletă, amestec suav de
violetă de parma cu coronițe de cicoare și nu mă uita, vedea
în ea ori voia să vadă jumătatea lui intraductibilă, fiind nu
doar confidenta până într-un punct a ideilor prea mari pentru
prea puținul timp dat pentru a scrie, era cîmpul cu spice în
care își cufunda gândurile la întoarcerea din alte lumi, pe
care azi lumea științei le surprinde prin spații și matrici, el
le cuprindea cu mâna într-un cuvânt așa cum alții dau la o
parte pânza de păianjen de lângă icoană.
Veronica a fost și deliciu și supliciu, spășindu-și
frivolitățile în perioada retragerii la Văratic, cu mințile
80
Eseu
rătăcite de moartea lui. Când a murit poetul Ștefan Augustin
Doinaș, soția lui, balerina Irinel Liciu avea aproape 80 de
ani și s-a sinucis spunând …o prea mare dragoste, ucide. S-a
topit ca o Orfee plecată după al ei Euridis. După orficul său
Euridis, a plecat și Veronica la câteva luni după moartea lui
Eminescu. Toate I s-au părut fără sens. Golul lăsat de el era
cosmic, chiar dacă în timpul vieții multe zile și nopți I le-a
fript pe spuza unei iubiri ieșite din convenții, care nu era
doar o chemare a cărnii, ci o regăsire a unui întreg originar.
Gândeau mitic, îmbrățișând poveștile despre primii oameni
cum unii își poartă veșmintele, de aici și generozitatea și
puterea lui de cuprindere în literatură. Cel ce cutreierase
țara cu piciorul, își splălase dorurile în apele ei de munte,
coborâse la șes, printre birjele grăbite ale demnitarilor și
cucoanelor din capitală cu creștetul fronton de panteon
în care ideile se disputau ca într-o agora. Trăia cumva într-
un acoperiș deasupra lor, deasupra micuțului lor labirint
domestic, în minotauricul său subteran, unde găurile negre
se dispuneau în instalații de perpetuum mobile. A scris până
când gândurile i-au fost incendiate, scurtcircuindu-se straniu
ca atunci când o revelație e prea mare pentru a putea fi
descrisă și cel ce a văzut lumina a orbit, lipsindu-i puterea de
a spune ce a văzut sus, pe creste.
Deși George Călinescu a scris despre el mult, studiile lui
Constantin Ciopraga mi se par cele mai frumoase și mai pline
de substanță, despre apropierea de orizonturile arhetipale,
fenomenele originare ca o inițiere în zone misterioase, de
intensități felurite, l-a urmat prin traiectoriile sale de la
Platon la Kant la Schopenhauer,cu mitopoeziile, comutațiile
epocilor, axele convergente ale visului, iluziei, nevoiei de
armonie absolută, ciclurile istorice, arhetipurile poetice
între care se profilează grandiosul ca un moment de sinteză,
homerizările din versurile eminesciene, despre eurile lui
simultane și succesive, conștiința frământată și căutătoare
de senin, pendulând între omul interior și omul cosmic.
În muzică, rămân de referință liedurile lui Nicolae
Bretan între care Ce te legeni, codrule? în admirabila
interpretare a basului Nicolae Florei, La steaua, Peste
vârfuri, Te duci și-am înțeles prea bine, Ș-acele dulci păreri
de rău, Vasile Popovici- Când amintirile și Dorința aduse
în luminile rampei de timbrul unic al mezzosopranei Elena
Cernei, George Dima cu Somnoroase păsărele, Dorința, De
ce nu-mi vii? tulburătoarele compoziții ale lui Aurel Eliade cu
Revedere tălmăcite de Nicolae Herlea ori Dan Iordăchescu,
Aurel Stârcea cu De ce nu-mi vii?, romanțele de la sfârșitul
veacului XIX Pe lângă plopii fără soț a lui Guilelm Șorban,
ori ineditul poem transpus pe muzică Și dacă ramuri bat în
geam de Ioan R.Nicola, căruia îi dă viață glasul inconfundabil
al Elenei Cernei, visătoarele creații ale lui Eugen Doga în care
poezia Dorința este topită în creuzetul compoziției Misterele
nopții, ori Somnoroasele păsărele de Vasile Spătărelu și, nu
în ultimul rând, corala genială Floare albastră. Ori Lacul sau
Atât de fragedă cântate de Mondial.
 sintagme literare
Privirea patriarhului
Motto: Nu cuiele şi piroanele, ci dragostea
l-a ţinut pe Hristos ţintuit pe cruce. Sfânta Clarisa
Desprins parcă dintr-un tablou de Rembrandt,
patriarhul Ioan al X lea al Antiohiei are întipărită pe chip
expresia celui care știe să asculte, să insufle curaj printr-o
privire înțelept cuprinzătoare, părintească, fără ascuțișurile
mâniei, purtând o lumină de nufăr și candelă, smerită dar
neresemnată, vie, peste scutul cordic străpuns de-atâtea
ori și totuși vibrând la rănile creștinilor pe care-i păstorește,
împodobit fiind de rugăciunile lor mirosind a mir, amintind
de descrierea făcută de Sfântul Ioan Gură de Aur lui Iov
atletul vestitei răbdări, o inimă a cărei corabie își are busola
și ancora la Dumnezeu.
Când soborul de episcopi, preoți și diaconi ce îl
însoțesc la slujbele din Catedrala Patriarhală Mariamită, ori
la Biserica Sfânta Cruce, pășește printre credincioși, cu icoana
Mântuitorului purtată pe brațe, înaintea lor și a patriarhului
trece, asemeni îngerilor, cu făclii și podoabele bisericii, alaiul
diaconițelor și al ipodiaconilor, o relicvă liturgică apostolică
păstrată cu sfințenie la Damasc. E impresionant cum fetițele
de vârste diferite, unele de grădiniță, altele în clasele primare
ori la gimnaziu, îmbrăcate în straie de atlaz,brodate cu cruci
aurii, vestesc asemeni unor crengi de iasomie parfumată,
lumina. Micuțele diaconițe, cu părul prins ca un buchet de
flori ori în împletit spic de grâu, cu sufletul inocent, deși nu
au rol liturgic în altar, ajută și împodobesc într-un chip aparte
rânduiala Bisericii, iar ochii lor migdalați poartă pecetea dulce
a Duhului și a copilăriei. Șiragul de ipodiaconi e asemeni unor
ramuri de chiparos și palmier, dând slujbei acea solemnitate
pe care o aveau procesiunile împărătești bizantine. Copiii își
iau în serios rolul de binevestitori ai Cuvântului, se citește în
ochii lor căldura nedisimulată a unei ortodoxii vii, înflorind
dincolo de talanții suferinței, își țin sfeșnicele de argint și
lumânările atunci când se citește evanghelia fiind parcă
mesageri de dincolo de nori. Ascultă, se roagă, iau aminte și
cresc. Veșmintele lor albe ca zăpada, stiharele ca un elogiu
al simplității amintesc de acel hristianic îndemn...Lăsați
copiii să vină la Mine...iar mânuțele lor cât hulubii de pâine
se apropie în rugăciune și imploră să vină sol de pace pe
pământ, de aceea, când dă binecuvântare pruncilor, la botez
și la împărtășanie, privirea patriarhului Ioan are duioșia plină
de speranță a bunicului căruia toți copiii îi sunt nepoți, cu
aceeași rază a perpetuării neamului omenesc întru virtute și
Eseu
adevăr, învăluită de amintirea nopților copilăriei, a cântecelor
de leagăn ale mamei și ale poveștilor, psalmilor și poeziilor
tatălui, ale jocurilor și primelor îngenunchieri în fața icoanei.
Când vorbește școlarilor, privirea lui apropie și caută cu
stăruință valoarea cărților, a jocului, a șotronului inteligenței,
intrând în lumea plină de întrebări și de planuri de viitor ale
acestora, căutând pe cât posibil ca firul învățăturii să nu fie
rupt. Aduce profesori, caută profesori, cheamă profesori.
Devine profesor și îndrumător, amintind de cuvintele lui Feodor
Dostoievski ,,un adevărat prieten al omenirii, a cărui inimă
s-a cutremurat cel puţin o dată plină de compasiune privind
suferinţele oamenilor, va înţelege şi va ierta mizeria de care
sunt acoperiţi şi va putea să descopere diamantele din noroi”.
Dacă tatăl – profesor - vorbea elevilor despre
frumusețea literaturii arabe și scria poezii, fiul, devenit
cărturar, i-a moștenit elocința discursului și vorbește astăzi
copiilor despre frumusețea limbajului dumnezeiesc,
învățându-i despre șiragul coralifer al psalmilor, având o
bunătate și o atenție samariteană. Cu bucuria stăpânită a
celui ce a suferit, sfințește locul unei școli ca al unei fântâni de
înțelepciune și lumină, iar sfințirea casei de apă a orașului o
săvârșește cu bucuria redobândirii miraculinului izvor al vieții.
Studenților, le vorbește ca un abate Faria despre
răbdare și ochii săi capătă iluminarea unei ferestre de
bibliotecă, din puținele care au mai rămas nearse, îndemnând
la recuperarea memoriei și a nepierderii demnității, le
transmite încrederea unei păci interioare, de mare preț, pe
care tinerii o poartă la ieșirea din biserică înspre casele unde
părinții au amuțit în durerea pe care războiul a sporit-o căci
lumea aceea, construită nu demult de ei, e sfărâmată: nu
mai au locurile de muncă de ieri, ziua de azi e cusută cu
ață neagră, adevărurile sunt cârpite și destrămate, dar, în
fața acestor nevoi, patriarhul Ioan împarte puținul avut cu
bucuria de a împărți totul. Nu pleacă nimeni fără a primi
ceva, o masă caldă, o povață, o carte, un măr, o icoană,
purtând o luptă asiduă împotriva împietririi.
Când a spus rămas bun casei părintești, cel ce avea să
devină patriarhul Ioan al X lea al Antiohiei și al Întregului
Răsărit nu știa că întreaga Sirie avea să-i devină casă, că
avea să aibă în grijă și rugăciune pe toți fiii răsăritului, după
numele de botez sau cel din catastifele civile, rugându-se
nu doar pentru ortodocși, ci și pentru greco-catolici sau
musulmani. Tot tinerilor, pe care îi consideră tezaur național
- singurul care contează a fi salvat la capătul oricărui război
fără rațiune - patriarhul le vorbește despre o țară ale cărei
rădăcini au constituit leagănul vechi dar neînvechit a ceea ce
numim azi artă și civilizație în cărțile și orele de istorie.
81
 sintagme literare
Fetelor le spune a-și aștepta iubiții plecați la război,
le dă binecuvântarea cununiei cu speranța unui părinte că
fii săi spirituali vor vedea pe fiii fiilor plimbându-se liniștiți
pe aleile orașelor, cândva pline de romantismul vieții cu
parfum oriental, îndreptându-și pașii la ceasul dimineții spre
liturghie, acolo unde e casa tuturor, și a celor care au un
adăpost și a celor rămași sub cerul liber. Spre ei se îndreaptă
purtând cuvintele Sfântului Iustin Popovici ,,la celălalt să te
duci cu pași de porumbel. Așadar, să te apropii de el în mod
delicat și cu blândețe, pentru că semenul tău are și el fricile
și supărările sale. Are și așa destulă greutate pe suflet, că
să-i mai adaugi și tu.” Stă la masă cu tinerii, după liturghie, îi
îmbărbătează, le insuflă crezul căci nu agapa lumească e cea
care-i ține alături pe creștinii Antiohiei, ci agapa nelumească
a Euharistiei, aceștia fiind îngerii păzitori ai locurilor sfinte.
De sub ochii lui, soldații pleacă spre garnizoană cu
împăcarea celor ce își fac datoria față de familiile lor, de
patrie, de Dumnezeu. Poartă sub haina militară crucea
binecuvântată de patriarh, privirea aceea donată de un
războinic spiritual, al cărui scut și armă împotriva dușmanilor
văzuți și nevăzuți e Sfânta Cruce, la umbra ei, ștergându-și
lacrimile pentru camarazii pierduți și sub pavăza ei luptând
pentru fiecare colț de pământ de parcă și-ar elibera casa
părintească. Dârzenia făcliei pe care o îmbracă atunci ochii
patriarhului o pot decripta și transmite doar cei care au
trecut prin focul luptelor, acolo unde o clipă e cât un veac și
bătrânul acesta devine o torță a blândeții, îndeamnă fără a
instiga, îndrumă fără a porunci, înalță, plecându-se primul.
Cu ajutorul Logosului, patriarhia Antiohiei e o ambasadă
diplomatică a cerului, e chiar un chivot al Logosului pentru
Rugăciunea Domnească, rostită în aramaică, iar de sfatul
întâistătărorului ei țin cont și comandanții care au venit
pentru câteva zile acasă, în permisie, de Crăciun, sfătuindu-
se nu doar cu comandamentul forțelor terestre, ci cu
reprezentantul Arhistrategului suprem și-atunci, în ochii
patriarhului se văd acele cruci ce-au fost brodate cu mult
timp în urmă pe steagurile armatei lui Constantin cel Mare,
credința în ea fiindu-i model. Indiferent de vârsta lor, cei care
îl întâlnesc au sentimentul că fruntea privirii lor s-a odihnit
o clipă pe umărul privirii sale și pleacă de acolo înrourați,
pornesc revigorați de această infuzie de credință, sunt
alimentați cu o energie care nu se poate povesti, nici descrie,
este argintul viu al unei priviri ce-l caută în toate și înainte de
toate, pe Dumnezeu.
La Sfântul Maslu, acolo unde mâinile sale sunt puse
peste bolnavi, își lasă fruntea să coboare, rugându-se smerit
pentru vindecare, iar în târziul nopții, cei apropiați văd cum
82
Eseu
ochii săi parcă își scot bandajele nevăzute, le spală cu lacrimi
și le sterilizează cu rugăciuni, încât dintr-un capăt în altul
al chiliei sunt frânghii cu pansamente scoase din inima sa
plânsă de lucrurile văzute peste zi. Le lasă cenușii precum
pânzele mohorâte ale cerului a ploaie și le găsește în zori
albite de o mână nevăzută, tămăduitoare, când o ia de la
capăt, cu stoicism, printre suferinzi.
Când slujește, ochii săi devin două sfeșnice de lumină,
implorând cerul a alege acea cale menită fiilor Omului,
înnoadă metaniile cuvintelor în untdelemnul rugăciunii și
al tânjirii după Dumnezeu - Cel ce coboară prin acoperișul
spart de bombe al catedralei, având ochiul bandajat și brațul
prins cu atele. Însuși Ioan, sfântul care a botezat pustiurile
și a îmblânzit barierele cerului, s-a întors de ziua lui cu
o bucată de cer în raniță, în locul veștilor despre fratele
răpit, iar Hristos își îmbrățișează camaradul de suferință
vorbindu-i de tranșeele indiferenței omenești, a puterii
celor mici și anonimi, a căror iubire contează dar, în același
timp, despre plimbările caiafice ale celor puternici, a acelor
copii inconștienți care aruncă cu bombe de parcă ar arunca
cu praștia în păsări și oamenii devin, sub puterea pietrelor
ucigașe, cu sulf și hidrogen, păsări plecate prea devreme spre
cer și pentru totdeauna. Uneori, cei din jur se întreabă dacă
arhiereul e cel ce-l ajută pe Hristos să-și ducă crucea spre
Golgota, ori Hristos e Cel ce a pus umărul luând patriarhului
povara crucii, răniți și sângerând amândoi, în chip văzut și
nevăzut, și-atunci, în ultimii stropi de lumină ai zilei, privirea
atotcuprinzătoare și milostivă primește prinosul nesecatului
izvor al lacrimilor, acolo unde bandajele se albesc, gândurile
se vindecă și privirea lui se întoarce în timp acasă, în Latakia,
orașul de pe malul Mării Mediterane.
Hristos îi amintește cum Laodiceea ad Mare - acesta
fiind numele latin al orașului în care s-a născut - poartă pe
umeri nu doar coroanele florilor de tamarind, de fistic sau
portocal, arcadele caselor având liane de clematis, jerbe de
iasomie, trandafiri agățători și lămâi, iar în zonele istorice
zărindu-se siluete zvelte de piersic, migdal, smochin, rodie
și alun ori munții Latakiei cu pădurile de măslin și chiparos,
ci poartă și urmele civilizației feniciene, grecești, însemnele
arabilor, cruciaților, urmele sabiei lui Saladin, că a avut pe
rând administrație creștină, mai apoi musulmană, mai
târziu, turcească, apoi franceză și totuși, Arcul de triumf
al lui Septimius Severus dă mărturie că pietrele vorbesc în
mai multe feluri despre ce înseamnă ,,acasă” și că tot ce
este trainic rezistă peste cutremurele de pământ și cele ale
istoriei iar poporul, ca un alai cu soldați și nuntași, împuținat
de bătălie, trece pe sub arcul de triumf al durerii spre scara
mântuirii, în frunte având pașii liturgici ai patriarhului, al
 sintagme literare
cărui toiag arhieresc poartă însemnele și pecetea lui Moise.
Cândva, în copilărie, Latakia era vestită pentru ceramica
sa și pentru sponge, bureții pe care îi culegeau din mare și-i
foloseau la spălatul picioarelor. C-un burete cu oțet au fost
umezite buzele lui Hristos pe cruce, cu același burete de fiere și
oțet sunt hrănite zilele patriarhului de când războiul cel văzut
i-a răpit fratele după trup și sânge, pe Paul, devenit monahul
și ulterior mitropolitul Pavel de Alep. Când nu poate vorbi cu
fratele său, ascuns în închisorile califatului islamic, privește
cerul. Cerul îi reunește pe amândoi. Din cei patru copii ai
familiei, trei au devenit monahi: patriarhul Ioan, mitropolitul
Pavel și o soră, măicuța Macrina, închinoviată undeva în
Grecia. Băieții familiei Yazigi au purtat mereu chemarea
slujirii monahale având nume de apostoli, evanghelizând
comunitatea siriană, greu încercată în timp și un perpetuu
generator martiric. Ioan, Paul și Macrina constituie formula
indestructibilă a apei: două molecule de hidrogen susținând
oxigenul prins în captivitate, cu ambrele brațe ale rugăciunii
lor. Rugăciunea lui Iisus nu încetează niciodată, rugăciunea și
cerul, la fel de albastru ca apele Latakiei din copilărie, atunci
când safirul devenea turcoaz. Nici florile de pe mormântul
mamei, Rosa Moussi, nu se ofilesc, căci sufletul mamei nu
a murit, ci așteaptă. A închis ochii cu speranța învierii în
Domnul și a întoarcerii, de pe tărâmul morții de dinainte de
moarte, a fiului plecat în misiune umanitară. Nu doar pentru
cel răpit după trup se roagă cedrul de argint al Antiohiei,
ci, cu puterea pe care o au doar cei desăvârșiti, se roagă
cu bunătate pentru vrăjmași, iar acest fel de rugăciune e
numit de Sf.Ioan Gură de Aur ,,coarda cea mai minunată a
lirei”, această rugăciune fiind vrednică de ceruri, este limba
îngerilor, este limba care nu spune nimic amar, ci toate câte
le grăiește sunt mulțumitoare, .., și îngerii stau drepți și o
ascultă cu multă liniște, și când încheie, nu se opresc să o
laude, s-o laude și s-o admire, ..., iar limba noastră să devină
arcuș,..., cuvintele limbii trebuie să fie pline de melodie și
armonie, cugetarea potrivită să ne apropie de Dumnezeu. Să
lovim coarda rugăciunii pentru vrăjmași, fiindcă astfel vor fi
auzite și rugămințile pentru noi înșine. Acest glas îi rușinează
pe demoni, acesta ne dăruiește îndrăzneală, acesta îl
rușinează pe diavol și-l face să cadă la picioarele noastre.
Pentru că demonul nu se înfricoșează atât de omul care îl
scoate și-l alungă din alt om, cât de omul care își înfrânează
mânia și își biruiește propria furie.”
Printr-o astfel de rugăciune, sufletul omenesc, nomad
prin excelență, își leapădă pieile istorice, dobândind
epiderma translucidă a cămășii de botez, e învelit în giugiul
Vieții, își poartă măduva ca un stâlp de catedrală învelit în
Eseu
năframa ce are impregnat chipul lui Hristos. Creștinul intră în
sine nu singur, ci de mână cu Hristos, ca într-un mormânt de
unde sinele cenușiu era putrefact și în locul lui e împlântat
Hristos, înmulțind lumina și scoțând eul solar, eonic, convertit
la frumusețea profunzimilor și a tainelor între care botezul e
trecerea de la noroi la starea de nufăr.
Dacă prin multele studii de teologie liturgică și muzică
bizantină, încununate cu doctorat la universitățile Sf.Ioan
Damaschinul Balamand din Liban și Tesalonic Grecia,
patriarhul Ioan se pregătise a fi un burete îmbibat în apele
adânci ale învățăturilor și imnurilor patristice, dacă în slujirea
sa, a uns de-atâtea ori masa altarului cu mirul sfințirii,
pecetea Darului Duhului Sfânt, iată viața i-a uns buzele
cu buretele oțetit al răpirii, răstignindu-i sufletul într-o
așteptare ce pare, după ceasul lumesc, fără sfârșit. În locul
ramurilor de finic cu care mulțimile l-au pălmuit pe Hristos,
cedrul libanez al Antiohiei ortodoxe a plantat o livadă de
măslini cu care a înconjurat mănăstirea Sfântului Gheorghe,
din Valea Creștinilor, pe care a trezit-o la viață cât timp i-a
fost stareț și întâitstătător, a făcut din Valea Creștinilor un lac
de apă dulce înconjurat de o mare sărată, prin fenomenul
numit pur, cristianitate, cufundare în apele adânci ale trăirii
duhovnicești, la care se adaugă exegezele și omiliile sale
liturgice, fiind îndrumător liturgic al Universității din Balamand
mult timp. Și a mai învățat ceva, odată cu dobândirea darului
lacrimilor: că uneori, trandafirii își ascund spinii, mai ales când
își întind matern brațele printre gratii.
Parcă purtând cu sine imaginea bărcilor de pescari din
Laodiceea ad mare a copilăriei, pe care le zărea în port la
apus, Ioan al Antiohiei își poartă credincioșii pe nava mare
a catedralei mariamite din Damasc așa cum odinioară Noe
căutase refugiu din calea potopului pe arcă, e o corabie a lui
Noe pentru Siria, prin rugăciune, îi poartă deasupra valurilor
cu un curaj nestrămutat, împărțind inima sa sihastră, lumină
și pâine, și mai ales că dragostea de viață și de Dumnezeu
biruie frica, fantasma pe care o cultivă teroarea. Creștinii nu
sunt intimidați, au cu ei cuvintele lui Isaac din Ninive, Isaac
Syrul care îi învață cum că ,,Nu există răsplată pentru ce
este natural. Răsplata e dată pentru o luptă, și nu vorbim
de biruință acolo unde nu este luptă. Pe tărâmul minții,
raționalitatea are două însușiri, adică două puteri: puterea
discursivă și puterea intuitivă. Cea dintâi e cu desăvârșire
mărginită, dar cea din urmă încununează firea inteligentă.
Orice rugăciune, prin care trupul nu se trudește și inima
nu se mâhnește, se socotește ca o lepădătură. Căci așa o
rugăciune este fără de suflet.” Pentru că cerurile se cuceresc,
durerea lui se transformă în iertare și mai apoi în iubire.
83
 sintagme literare Universalia

ABDUL HADI Puține sau multe

Multe uși

SADOUN sufletul.
Vorbe puține
răsăritul.

Cine pretinde să strige în fiecare colț

Abdul Hadi Sadoun (Bagdad – Irak, 1968), doctor în filozofie pentru a-și rezuma dimineața între atâtea
și litere, scriitor, hispanist și traducător. A publicat numeroase și cine pretinde să amuțească în fiecare colț
volume de poezie atât în arabă cât și în spaniolă și a editat ca să-și rezume dimineața între altele, puține.
câteva antologii de traduceri. Scrierile sale au fost traduse
în engleză, franceză, italiană, persană, română, catalană și Puține
kurdă. Activitatea sa literară a fost recunoscută cu mai multe sau multe
distincții dintre care amintim ”IIª Beca Internacional Antonio sufletul nu e din noapte
Machado (Soria, España, 2009) și ”IXª Distinción Poetas de nici vorba atât de luminoasă.
otros mundos” (Fondo Poético Internacional, 2016) etc.
În suflări efemere
Liniște forfota ne va atinge cu degetul
și atunci vom ști
Aproape de râu, că nu mai e cale de întoarcere.
ascuns în hățișuri
ascultați cu mine O Învățătură
liniștea
Tatăl meu în repetatele sale lecții
…………….. m-a învățat
…………. să nu-mi lipsească niciodată zâmbetul de pe chip
……… − chipul e la fel ca mâna ce salută− zicea.
…….
….. După trecerea anilor
… în rolul de părinte
. nu-mi rămâne altă moștenire
Acest urlet liniștitor. pentru fiul meu
− ce nu se va naște niciodată –
Drumul spre tine decât hohotul acesta desenat cu cărbune.

Drumul spre tine Norii

plin de hohote seci de plâns
precum o frunză-ntre ramuri. Căprioare desfrânate
Un drum plin bărbi încărunțite înainte de vreme
de urlete un crâng lăptos fără paznic
de imitații sărutări de la prima întâlnire
de suspine, de la prima iubire sau prima tânguire.
spinosul
drum spre tine. Sunt norii
pe care-i contemplu de pe scaun
Spre tine, învadându-mi ferestrele ochilor
drumul abia există. o dată și încă o dată
ca o ploaie fără salvare.

84
 sintagme literare Universalia
Bărbi, umbra crudelor tentative.
căprioare,
crânguri Iubito, teama ne unește, nu iubirea,
și eu de aceea ne îmbrățișăm în fiecare clipă.
contemplându-le
de pe scaun meu de confesiune. Îți spun
Își spun
Bar alameda că drumurile nu sunt profesia mea
dat fiind că sunt prin excelență
În Kiosco del Orejas barul din Alameda un bărbat de casă
îmi șlefuiesc solzii oxidați de atâția ani nu-mi place să mă plagiez
în timp ce oamenii-și umple cu voioșie picioarele mele nu suportă călătoria
pântecele cu butoaie de bere sunt împiedicate din veșnicie
și-și amintesc fără a ști nimic dar de fiecare dată
de sfaturile cheneriței merg mai departe
din taberna lui Ghilgameș nu mă seduce dorința de a dispărea
nici plăcerea de a păzi peisajele ce trec
Iar eu îmi risipesc timpul ca un călător în camera sa
în ciuda vremii contemplând ghidul turistic
îmi ofer chipul la ceea ce mai rămâne din soarele bălai și zâmbind fără a-mi strica pieptănătura.
omițând de data aceasta
butoaie pline de atâtea vieți la care-am fost prezent Îți spun
și încă mă urmăresc. că nu sunt Virgiliu
nu sunt stăpânul bagajului ușor
Orașul sunt o privire obosită
și zâmbetul ușor
Și orașul acum, dintr-o imagine îngălbenită.
o linie răsucită în mâinile mele
o listă de străzi cu deziluzii.
Cerul se tulbură
Pe ușa acesta ies ca să primesc ziua
și tot din ea îmi iau rămas bun de la înserările Ți-am spus că totul va fi împotriva mea
ce se scaldă în sărbătoarea lui de chihlimbar. ploaie sau nu
orașul e în doliu
În fața acestei pietre și cerul se tulbură la fel ca ochii tăi
îmi adun sufletul pentru o nouă înfruntare. vai de ochii tăi
că nu vor să mă vadă
E o zi confuză și neprielnică în ciuda faptului că defilez pe albia lor
îmi planifică destinațiile în coșul nimicului. zi și noapte

Aici pașii mei Toată ziua

își imprimă eternele lor labirinturi. chiar dacă nu crezi
cerul se tulbură
Înserarea gri și ochii tăi
așteaptă ─ vai de ochii tăi─
rodul dimineții mele. în continuare nu vor să mă vadă.

Aici norii micșorează, (Prezentare și traducere: Elisabeta BOȚAN)

85
 sintagme literare Universalia

ÁNGELA
(din rădăcină) cu dor de drum.
în timp ce copacii
încă se-nfioară Numai cerul

SERNA cu vântul
serii
anunță sosirea
orelor adormite,
presimțite lângă mare:
V dincolo de stânca ce separă
dorința-i de nostalgia ta.
i-am dat monstrului nopții
Poeta Ángela Serna (Salamanca, Spania) tăcere și timp
a publicat nouă volume de poezii și
în numeroase antologii. Organizează ca să pot rosti numele meu (tău) ***
congrese și seminarii despre poezie și
expoziții de poezie vizuală, participă Valurile vor adormi
la festivaluri internaționale de poezie. VI iar tu vei veni.
Parte din scrierile sale au fost traduce în Și în tăcerea apei
franceză, bască, italiană și română. când chiparosul se înclină Vom găsi un timp
Variații pentru Alejandra mă pierd în cocoașa lupoaicei fără oglinzi
ca să găsesc în cupa timpului fără dune
I cuvântul fără de păcat care să mă fără metafore.
salveze
Marea Piruetă. Doar praf.
Incinerarea anilor Definitiv, dărămâturi.
a foamei și a setei VII
departe de casă
când mă privesc în oglindă ***
fără timp văd doar animalul rănit care am fost
pentru a rosti numele rănii. Un deșert e mai mult decât nisip,
e praf de oase triturate
VIII sub acțiunea vântului de vest.
II
fac parte Glasul oaselor
pentru a alunga gândul scobiturii din tribul rătăcind fără întoarcere.
mă îmbrac cu aripi ce atârnă bătrânilor:
de un perete gol O condamnare pe viață a strămoților
sunt numai timp căutători de cuvinte ce estompează
amintirea
III în dune pe care nici măcar aerul nu le
Ceasuri moi poate trece.
Dă-mi un tablou.
Ca și ei, ne vom lăsa oasele
Și cerul s-a aplecat Timpul se pliază la pasul tău în aceleași dune, fără nume,
ca să construiască casa. în fața orizontului. fără epitaf. Cu o singură dorință:

Poemul a dat formă Acum nu mai arată orele. să simțim,

drumului. Iar fumul când stelele ies din letargie
din horn, Rupt de aer și soarele se vampirizează pe cer,
lângă fereastra dinspre grădină, așteaptă doar ca cineva
era pură pareidolia. să depoziteze în nisip pulsul cuvântului
o secundă absolută trecut aproape de mare.
de singurătate.
IV
Timpul se odihnește; doarme (Prezentare și traducere:
să tai rădăcina Elisabeta BOȚAN)

86
 sintagme literare Universalia

MARÍA MARTA
mi se strecoară în uter
îl acoperă
cu pământul tău udat

DONNET
de prima ploaie.

XXVIII
(Am să cos…/ Voy a coser…)
Am să cos
María Marta DONNET s-a născut în orașul Carcarañá, spatele zilei de ieri
Provincia Santa Fé (Argentina), în ziua de 3 iulie 1956. să nu mai
Scrie poezie, microficțiune, povestire și roman. fugă.
A publicat volumele de versuri: COLECȚIA DE MĂȘTI
(COLECCIÓN DE MÁSCARAS) – 2003, FLORI DE LUPIN
(ALTRAMUCES) – 2013, DESTRĂBĂLARE DE ÎNGERI (ORGÍA
DE ÁNGELES) – 2013, ALBINE PE MORMÂNT (ABEJAS XXXI
SOBRE LA TUMBA) – 2015, VREMEA PRUNELOR (TIEMPO (Îmi schimb urma…/ Cambio la huella…)
DE CIRUELAS) – 2015, ÎNTINDEREA IADULUI MEU (LA
LONGITUD DE MI INFIERNO) – 2018 și culegerea de Îmi schimb urma
microficțiuni CU LIMBĂ CALDĂ (DE LENGUA TIBIA). caut paşi
María Marta Donnet a fost distinsă cu numeroase premii ai altui
naționale și internaționale, iar creațiile sale figurează în opt picior.
antologii din Argentina, Mexic și Statele Unite.
XXXVI
XI (Ciobănița hrănește turma…/ La pastora
(De la a nu fi la a fi…/ De no ser a ser…) alimenta el rebaño…
De la a nu fi la a fi Ciobănița hrăneşte turma
întreagă tăcerea cu oasele ei.

îmi aparține. Şi potoleşte foamea

mai mult decât moartea.
XXII
(Din gura mea pleacă…/ Desde mi boca
parte…)
XXXVIII
Din gura mea pleacă (Caut un zeu…/ Busco un dios…)
o corabie ce n-ajunge
pân-la picioare Caut un zeu
un fir din pubisul meu care nu-ncepe din ombilic
îi e ancoră.
şi care să-mi spună
Alejandrei Pizarnik - numele-i
şi să-mi dea cu-mprumut
XXIV - umbra-i.
(Setea nu există…/ La sed no existe…)
*
Setea nu există (Nu există durere…/ No hay dolor…)
atunci când cineva se dezbracă.
Nu există durere
atunci când miroase a sămânță.
XXV
(O nouă sarcină…/ Una preñez nueva…)
(Prezentare și traducere: Costel DREJOI
O nouă sarcină

87
 sintagme literare
ION
CĂLIMAN
Strigarea peste sat – obicei justiţiar
tradiţional (IV)
Plămădit în vremuri îndepărtate, obiceiul Strigarea peste
sat a răzbătut de-a lungul veacurilor până în zilele noastre,
datorită uimitoarei capacităţi a oamenilor de a conserva şi
transmite pe cale orală acele cutume şi datini prin care se
realiza şi se manifesta comuni­tatea lor spirituală, unitatea lor
de concepţii şi atitudini, specificul etnic sau de grup, rezistenţa
lor în înfruntarea cu feluritele adversităţi ale vremurilor.
Cum am arătat în secvenţele anterioare ale demersului
nostru eseistic, obiceiul a fost catalogat în trei tipuri de
manifestare.
Primul tip a cunoscut în arealul românesc cea mai mare
răspândire şi este întâlnit în toate zonele de manifestare a
obiceiului.
După atestarea făcută de Al. Pelimon, la sfârşitul
secolului al XIX-lea, despre prezenţa şi înfăţişarea dinspre
zilele noastre ale obiceiului ne vorbeşte scriitorul Fănuş
Neagu, în nuvela Ningea în Bărăgan (Olelie), bazându-se
pe propriile sale observaţii. Marele prozator contemporan
susţine că în satul Suligatu (cel din nuvela amintită – n.m.
I.C.), dar şi în multe alte sate din Bărăgan, Strigarea peste
sat se face şi astăzi, la Lăsatul Secului. În nuvelă se spune: „E
obiceiul să se dea câinii în jujău, iar noaptea să se aprindă
focuri pe movile şi flăcăii să strige olelie (jujăul există la
Ruşeţu şi Largu, judeţul Galaţi, dar obiceiul strigării apare ca
în satul Ghimpaţi, de lângă Alexandria – după mărturisirea
autorului – n.m. I.C.), să strige adică numele fetelor rămase
nemăritate şi să spună lumii ce beteşuguri au”. Tot scriitorul
observă: „Pe alocuri nu sunt iertate nici femeile cu bărbat,
bănuite că ar călca strâmb”, iar mai spre finalul nuvelei ne
informează că strigarea se face de către două grupuri, de pe
două movile, unde se face câte un foc „hrănit cu uscături de
salcâm”. Prozatorul mai spune că „jos în sat, oamenii adunaţi
la petrecere lăsau mâncarea şi băutura pe masă şi ieşeau
afară să asculte. Bărbaţii, încălziţi şi de băutură şi îmbrăcaţi
mai gros, se avântau până pe uliţe (…) şi râdeau în hohote
de născocirile flăcăilor (…) Femeile, bătrâne şi tinere, se
înghesuiau în bal­coane chicotind (…) Câte una din cele care
nu se ştiau cu sufletul curat, aşa cum le-ar fi plăcut să-l aibă în
88
La curtile
, dorului
cli­pele acelea, simţea cum arde cămaşa pe dânsa, năduşea şi
sub limbă şi se ruga lui Dumnezeu s-o ajute să treacă cu bine
şi hopul ăsta”, iar una dintre cele strigate în nuvelă (Oana
lui Ghisas – n.m. I.C.) „îşi înfunda în perne nasul mic cât un
nasture şi vărsa lacrimi amare”1.
Cam în felul acesta (mai puţin scena... balcoane­
lor!) reacţionează comunitatea rurală pretutindeni la auzul
strigărilor.
Pentru însemnătatea pe care o avea, cât şi pentru
interesul pe care îl stârnea strigarea în cadrul colectivităţilor
tradiţionale, este relevantă scena din nuvela lui Fănuş Neagu
în care un personaj, Marin Câţu, având trei fete nemăritate: „În
fiecare an, de Lăsata-Secului (…), împreună cu frate-su, se ţinea
scai pe urmele flăcăilor, ca să le apere pe alde fii-sa de ocară.
Nu izbutea însă altceva decât să-i întărâte şi mai rău pe flăcăi”2.
După cum rezultă din opera literară respectivă,
conţinutul strigărilor se stabileşte în dimineaţa de Lăsata
Secului, acasă la unul dintre flăcăi, întocmindu-se o listă cu
cei care urmează să fie strigaţi. Rostirea strigărilor se face
individual, prin rotaţie, de către membrii grupurilor, având
în vedere şi expresivitatea versurilor, pe secvenţe, după cum
urmează:
Secvenţa I: Olelie, lie
Fete fără cununie…
Pentru că în textul nuvelei nu se dau indicaţii mai precise,
înclinăm să credem că aceasta este formula introductivă,
astfel începând strigările pe seama unei anumite categorii
din comunitate – adică fete stătute, nemăritate.
Secvenţa II: Olelie, lie
Lumea vrea să ştie
Ce-are fata lui Ghisas?
- Are muci, da’ n-are nas!
Se face referire la un defect fizic, din cauza căruia fata
din această situaţie nu se poate mărita şi, deci, nu poate
întemeia o familie.
Secvenţa III: Olelie, lie
Cine pe Vica n-o ştie?
Şi iarba de pe câmpie,
Şi floarea de păpădie,
Şi cărarea din lăstar,
C-aşa muiere mai rar…
Că se ţine cu cumnatu
Ştie subsemnatu,
Da n-o ştie şi bărbatu...
Olelie, lie,
Dumnezeu să-l ţie!
Şi în partea Olteniei obiceiul Strigarea peste sat se
păstrează în unele localităţi până spre zilele noastre, mai ales
prin acest tip, dar prezentând particularităţi de la sat la sat,
la fel cum am descoperit diferenţe şi nuanţe specifice şi în
 sintagme literare
localităţi din zona Făgetului, cum se va vedea din episoadele
(rândurile) următoare ale încercării de faţă.
Există situaţii (sate) în care flăcăii strigători se împart
în două grupuri de câte 6 – 8 persoane fiecare şi strigă un
grup de pe o uliţă, altul de pe altă uliţă, la mijloc aflându-
se casa fetei care trebuia strigată. În alte părţi există numai
un singur grup, iar feciorii făceau focul în preajma unei
fântâni din apropierea casei fetei care urma să fie strigată,
schimbând apoi locul lângă altă fântână, pentru a striga o
altă fată. În unele localităţi se spunea că păzeau fântânile.
În unele sate există şi obiceiul ca strigările să fie făcute la
poarta fetei respective, grupul de flăcăi trecând prin faţa
porţii, unde striga unul dintre băieţii din grup, răspunzându-i
altul, tot din grup. De asemenea, formula iniţială a strigării
este următoarea: „Aoleo, aoleo!”, urmată de „Ce ţă, mări, ce
ţă?”, aşa cum se găseşte într-un grup mare de sate din sudul
Olteniei.
Iată şi două exemple de strigări:
I. Aoleo, aoleo!
Ce ţă, mări, ce ţă?
Ce să fie, vai de mine,
M-a trimis o fată
(Măria lui Ion Săracul)
C-a rămas nemăritată.
S-o trimitem la moş Stancu
(de 80 de ani!)
Şi s-o facem cocoloş,
S-o aruncăm pe coş,
Moşu s-o aştepte pe vatră
Cu-o oală cu lapte!
sau:
II. Aoleo, aoleo!
Ce ţă, mări, ce ţă?
Ce să fie, vai de mine,
M-a trimis moşu Ioan Călin
Să-i aducem o fată,
Să-i aducem un leagăn de mătasă
Şi s-o aruncăm pe Lenuţa lui Ion Fetecu!
Moşu fiind cam tinerel
(de 90 de ani!),
Lenuţa fuge cu el.
„Leagănul de mătasă”, obiectul imaginar cu care
strigătorii „aruncă” fetele, în chip de batjocură, câte unuia
(de obicei bătrâni cu o vârstă respectabilă, de peste 80 de
ani – n.n. I.C.), apare şi în strigările din celelalte părţi ale
Olteniei, aşa cum motivul „proptirii conciului” este vehiculat
în strigările adresate femeilor măritate, în unele sate din
zona Făgetului (Zorani, Margina, Coşava).
În unele localităţi, tot din Oltenia, după o formulă
iniţială alcătuită dintr-un aoleo prelungit, apare motivul
La curtile
, dorului
leagănului de mătasă, apoi o formulă mediană, după cum
urmează:
A-a-aoleo-leo-leo-lo-o-o! (formulă iniţială)
Fata lui Dumitru al Floarii
În leagăn de mătasă
La băiatul lui Nae în casă!
Ho-ho-ho-o-o (formulă mediană)
Băiatul lui Costică
În leagăn de mătasă
La văduva lui Gheorghe-n casă!
Tot în Oltenia există şi alte formule iniţiale, cum ar fi:
Mă roagă, mă roagă cutare!
spusă de un flăcău din grup, urmată de:
Cine mi te roagă?
spusă de un alt flăcău, apoi strigarea se rosteşte
aproape ca în celelalte părţi:
Mă roagă fata … (se dă numele) să-i fac leagăn de
mătasă,
S-o arunc la băiatul … (se dă numele) în casă!
Tot în unele localităţi din Oltenia obiceiul mai poartă
denumirea de Datul cu roata, ceea ce indică şi păstrarea
acestei practici. La locul strigării, tot aici, se face şi joc.
În alte sate ale Olteniei (cum ar fi Mârşani, de exemplu)
obiceiul prezintă o particularitate foarte rar întâlnită: se ţine
atât la Lăsatul Secului de Paşti, cât şi la cel de Crăciun. Şi
aici sunt demascate relaţiile de dragoste extracon­ju­gale,
făcându-se indirect îndemnuri la căsătorie şi la o viaţă de
familie sănătoasă. Nu se fac focuri şi jocuri pe dealuri, aici
fetele şi femeile neavând acces la locul strigării.
Acest prim tip al Strigării peste sat este răspândit şi în
Ardeal, în zona Munţilor Apuseni, pe Valea Mureşului, dar
şi pe Valea Oltului ardelenesc, cât şi prin părţile Turdei. În
unele din aceste variante sunt prezente şi elemente specifice
celui de-al treilea tip. De asemenea, primul tip al strigării este
prezent în judeţul Hunedoara, în satul Bretea Mureşană, din
vecinătatea zonei Făgetului, variantă la care ne vom referi în
următoarele secvenţe ale încercării de faţă.
În Banat, primul tip este răspândit în părţile de sud-
est şi în zona de nord-est, în unele sate din zona Făgetului.
Despre manifestarea obiceiului pe Valea Căraşului, în
apropiere de Oraviţa, avem mai multe mărturii din trecut, pe
care, de altfel, le-am şi amintit în primul episod al demersului
nostru, informaţii provenite de la Dimitrie Ţichindeal,
Simion Mangiuca, Sofronie Liuba şi Iosif Olariu, aceste date
întinzându-se pe o suprafaţă de până în preajma Lugojului.
Toţi aceşti cărturari dau indiciul că obiceiul se ţinea la Lăsatul
Secului, ca un priveghi, la care, ne spune Sofronie Liuba,
„tinerii se adună (…) pentru a râde de fetele mari rămase
nemăritate”.
După afirmaţia pro­fesorului Gabriel Manolescu, în
89
 sintagme literare
forma sa cea mai pură, care se menţine şi astăzi, acest tip al
obiceiului apare tot în sudul Banatului, pe Valea Almăjului,
în preajma localităţii Bo­zovici. Aici, ca şi în unele localităţi
din zona Făgetului (Gladna Română, Fârdea, Mâtnicul Mic,
Drăgsineşti), strigarea este făcută de pe două dealuri care
cuprind satul între ele, deci de către două grupuri de tineri.
Componenţii unuia dintre grupuri strigă, prin rotaţie, pe
seama fetelor sau pe seama altor subiecte, în timp ce grupul
de pe celălalt deal dă, în cor, răspunsurile de aprobare, de
adăugare de fapte şi de satisfacţie. Atunci când se strigă pe
seama feciorilor, rolurile celor două grupuri sunt inversate.
Strigarea peste sat de aici începe cu un apel care
marchează începutul manifestării şi atrage, totodată, atenţia
satului asupra obiceiului, după cum urmează:
- Atenţie-e-e! Atenţie!
Începe nunta fetelor ş-a băieţilor!
Care nu s-or măritat
Şî nu s-or însurat
Pă anu’… şî pân-acum-a-a,
Îi însurăm noi, mă-ă-ă!
„Însurarea” se face prin alăturarea numelui fetei, mai
întâi, cu acela al unui bătrân (o ironie), iar apoi, spunându-se
că „face schimb”, fie cu un tânăr cu care se află într-adevăr
„în vorbă” (e şi un îndemn, acesta, la căsătoria celor doi),
fie cu unul pe care nu şi l-ar dori pereche pentru nimic în
lume, din cauza comportării sau înfăţişării lui. Ca în exemplul
următor:
- Ana lu Ginu, mă-ă-ă,
Cu moş Iosif Pimu,
Face schimb cu baba Părăschie!
- Bună, mă-ă-ă!...
- Măria Ţârana, mă-ă-ă!...
Cu moşu Drâgloni,
Face schimb cu Găvrilă şchiopu, mă-ă-ă!...
- Bun, mă-ă-ă!...
- Ana Sânzioni, mă-ă-ă!
Cu moşu Milă Căţălu,
Face schimb cu Iosif Mănuşă, mă-ă-ă!...
Momentul trecerii de la strigarea fetelor la aceea a
băieţilor e marcat prin formula:
- S-o gătat nunta fetelor, mă-ă-ă!
Începe nunta băieţilor!
Fetele care nu ş-or auzit numele, mă-ă-ă,
Alea rămân de tăiat-a-a-at!
După care se strigă în acelaşi fel:
- Mitru Soica-a-a-an
Cu baba Chiva Rotăreasă,
Face schimb cu Lena lu’ Dămian, mă-ă-ă!...
- Bună-ă-ă!
- Pătru Nigoiţă, mă-ă-ă,
90
La curtile
, dorului
Cu baba Gina,
Face schimb cu Icoana de la Ruji, mă-ă-ă!...
- Bun, mă-ă-ă!
- Copilu lu’ Nicolae Pepa, mă-ă-ă!...
Cu baba Pitrovicioane,
Face schimb cu Ana lui Ginu…
Printr-o formulă se face şi trecerea la strigarea
văduvoanelor şi a văduvilor, şi tot printr-una ca aceasta se
face încheierea strigării, astfel:
- Atenţie-e-e! Atenţie!
S-o gătat nunta fetelor ş-a băieţilor!
Nu mai avem nici moşi, nici babe
Pentru care nu ş-or auzit numele,
Mă-ă-ă!...
La începutul manifestării, participanţii (flăcăi însoţiţi de
copii, dar şi unii căsătoriţi, femeile nu au acces acolo – n.m.
I.C.) sar peste focul aprins cu puţin timp înaintea strigării (gest
ritualic de purificare, căruia, însă, i s-a cam pierdut rostul şi
semnificaţiile – n.m. I.C.), întreţinut cu crengi uscate şi alte
elemente ignifuge, mai nou cu precădere cauciucuri uzate.
Se rostogolesc şi roţi de foc, iar pe coasta unuia din cele
două dealuri se înscrie cu cifre de foc (din cenuşă îmbibată
cu ulei) anul în care se face strigarea. La sfârşit, flăcăii încing
o horă în jurul focului, pe muzică executată de un taraf care-i
însoţeşte de la plecarea din sat şi până târziu în noapte, după
coborârea de pe dealuri, tinerii petrecând încă vreo două –
trei ceasuri în casele unora dintre ei.
În această zonă obiceiul se ţine în prima sâmbătă din
Păresimi, la „Sân-Toaderu-ăl mare”, prin acesta încheindu-se
seria manifestărilor legate de Lăsatul secului, începute prin
Ziua cornilor sau a măimucilor3.
În Banatul de nord-est (zona Făgetului), în satul
Brăneşti, obiceiul se ţinea în prima vineri din Păresimi,
numită şi Vinerea buruienilor, deoarece în acea zi, după
cum spunea un înţelept locuitor al satului, Iosif Capotescu,
fost şi primar în perioada interbelică: „tinerimea venea cu
muzicanţii şi jucau până la ziuă, după care mergeau după
iarba-vântului (oman – n.m. I.C.), scoteau rădăcini cu sapa,
le aduceau acasă, le uscau şi le ţineau peste an. Dacă se
îmbolnăvea cineva, punea rădăcina pe jar şi se afuma şi se
făcea sănătos.” Iosif Capotescu a participat la strigare în anii
1894 – 1898, deci relatările făcute sunt pe baza observaţiilor,
cunoştinţelor şi impresiilor sale nemijlocite. În acest sat
strigarea se făcea de pe un deal aflat în apropiere (pe la
mijlocul satului), iar conţinutul strigărilor era stabilit în casa
unuia dintre cei 4 – 8 feciori, „cei mai iscusiţi din sat”, cei
care se îngrijeau de ţinerea obiceiului, care, după aceea, în
pragul veacului al XX-lea, nu s-a mai ţinut şi s-a pierdut. După
susţinerea informatorului, „cei vizaţi de strigări erau fetele
(de măritat) care nu s-au măritat în câşlige. Li se spuneau
 sintagme literare
motivele pentru care nu s-au măritat”, fiind strigate „atât
fetele cât şi femeile care nu aveau purtări cinstite”.
Puţin mai la nord, în judeţul Hunedoara, la Coşcani,
obiceiul este întâlnit sub forma primului tip şi se numeşte
Priveghi, dar şi Moroleucă (aşa cum vom vedea că se numeşte
şi în câteva sate din zona Făgetului: Coşava, Margina, Sinteşti,
Zorani etc). Prima denumire provine de la numirea focului
piramidal aprins cu acest prilej, dar pregătit cu mai mult timp
înainte (cam cu două săptămâni), care mai poartă şi numele
de jâreadă în unele sate. Trebuie să punem în discuţie şi
faptul că în majoritatea localităţilor obiceiul se practica în
seara/noaptea de Joi Mari, după ce se mergea cu lumânări şi
pomeni în cimitir, pentru pomenirea/privegherea morţilor, de
unde poate proveni şi denumirea focului piramidal (priveghi,
privegi), cât şi de la forma acestuia (jâreadă), dar, metaforic
vorbind, obiceiul priveghea/veghea şi la păstrarea unui
regim comportamental normal în comunităţile tradiţionale,
înscris în cutumele obşteşti. Cu alte cuvinte, prin obicei se
realiza o cinstire a morţilor, pe de o parte, şi o corectare a
comportamentelor celor vii, adică un fel de supraveghere a
Lumii de Aici, cât şi a Lumii de Dincolo.
Iată cum se constituia focul piramidal (Priveghiul,
Privegiul, Jâreada): „Pe un par de circa 4-5 m se clădesc
diferite crengi, la bază uscate, iar spre vârf mai verzi.
Pregătirea începe cu două săptămâni înainte de lăsarea
Postului Paştelui. Terminarea se face în ziua lăsatului
postului, după ce se înserează – pentru a putea fi duşi în
eroare strigătorii din celelalte sate (era, deci, o concutenţă
şi din acest punct de vedere – n.m. I.C.) (…) Pe lângă acest
priveghi se mai fac încă 3, 4, 5 mai mici, numite minciuni.
Acestora din urmă li se dă foc, pe rând, prima dată. Cei care
reu­şesc să aprindă mai la urmă priveghiul, ies învingători”.
Denumirea de moroleucă provine de la numele dat
hodăiţelor (feşciloanelor): „Moroleuca e o bâtă de circa 2 m,
în capătul căreia se leagă coajă de cireş uscată din timp, sau
cauciuc (gumă din opinci vechi). Fiecare ins trebuie să aibă atâtea
moroleuci încât să-i ajungă până se termină toate strigăturile.”
În zona etnografică a Făgetului moroleucile sunt
confecţionate din bâte mai scurte (0,80 – 100 cm), decojite
la un capăt, aşa încât să se poată obţine o măciulie destul de
mare la unul din capete, unde se aprindea, dar să fie şi uşor
manevrabilă în rotirea în jurul corpului şi deasupra capului
sau în aruncarea peste morminte.
Profesorul Gabriel Manolescu consideră că termenul
moroleucă este un cuvânt compus, care arată că în trecut
această formă de torţă a fost aprinsă şi purtată pentru
înlăturarea moroanelor, muroniţelor (vrăjitoarelor care
furau prin „făcături” laptele de la vite şi oi – n.m. I.C.), iar
jumătatea a doua a termenului, leucă, ar reprezenta numele
dat focului piramidal, după forma prăjinei (parului, stâlpului)
La curtile
, dorului
care îl susţine (precum leuca unui car sau unei căruţe care
susţine loitra – n.m. I.C.) şi în jurul căreia se constituie
grămada priveghiului (priveghi, privegi i se spune grămezii,
focului şi obiceiului în satele Coşava şi la Zorani, comuna
Margina, în zona Făgetului). Mai trebuie adăugat că în aceste
părţi doar în satele de vale, de şes, formula niţială standard a
obiceiului este moroleucă, leucă…
În judeţul Hunedoara, în imediata vecinătate a zonei
Făgetului, strigările sunt rostite ritmat, de întregul grup
dintr-o dată şi durează mai multe ore. Se strigă pe seama
acelor tineri care se află în anumite relaţii neconforme
legilor nescrise ale mentalităţii tradiţionale. Băieţilor care
n-au reuşit să îşi găsească iubită sau o viitoare soţie li se
caută dinadins perechi, pe cât posibil cât mai nepotrivite,
având conotaţii ironice. În această situaţie (categorie) sunt
încadrate fetele făloase şi băieţii care se ţin ocoşi, fuduli şi
care nu s-au căsătorit la vreme din diferite cauze sau mofturi.
În asemenea localităţi, cum ar fi Mihăileşti sau Roşcani,
din apropiere de Ilia, formula iniţială a obiceiului este: „- Holi-
moli, şeapta moli, măăă!…”, după care strigările se fac după
exemplul de mai jos, doar cu fireştile schimbări de nume:
- O porânşit birău hăl mic, măăă!
La hăl mare, măăă!
Să facă un pod, măăă!
Să meargă Marea (Pătru), măăă!
Tăt pă pod, măăă!
Până dă cu nasu, măăă!
La Pătru (Marea) în pliod, măăă!…
Intrând în Ţara Haţegului, se pătrunde de fapt într-o
zonă din care se face trecerea spre celelalte două tipuri ale
obiceiului Strigarea peste sat, adică spre al doilea la vest
şi nord-est, iar spre al treilea la nord, nord-est. Aceasta
este o zonă de tranziţie (interferenţă) şi al treilea tip este
predominant în partea estică, iar cel de-al doilea în partea
de vest, dar în fiecare se întâlnesc pronunţate elemente din
celelalte tipuri, aşa cum se va putea observa din exemplele
şi comentariile din episoarele următoare.
Bibliografie şi note:
1. Fănuş Neagu, Ningea în Bărăgan (Olelie), în vol. Cantonul
părăsit, Bucureşti,1966, p. 24 – 50, reluată în antologia În văpaia
lunii, B.P.T., Bucureşti, 1971, p. 21 – 46
2. Ibidem
3. Gabriel Manolescu, Despre originea, semnificaţiile şi
tipologia unui obicei străvechi: Strigarea peste sat, în Folclor literar,
vol. I, Universitatea Timişoara, Facultatea de filologie, Timişoara,
1967, p. 138
91