Sunteți pe pagina 1din 92

sintagme literare Poesis

ADELA
deși sufletul este un cer
handicapat și slut,
ce are nevoie de un cărucior

CONCIU
cu cât mai multe roți,
să poată trece linia de finiș!
Fiecare roată cu propria durere,
cu propria moarte!
Memoria mă ține trează și
când marea îndrăgostită
Frica săruta primul mal crescut
sapă
în adâncul cuvintelor ce-mi
din nisipul clepsidrei,
De frica foamei de moarte, inundă urechile,
mi-am ascuns umbra ca o mântuire a singurătăților
te-am iubit, în privirea mângâierilor
într-un ochi de lumină. mute!
din palme,
Fără ea, spinarea zidului Și gura vorbește!
în lacrima răstignită
nu se va deschide
în zenitul pleoapelor.
să-mi arate oasele raiului. Doar cu El, cel ce a creat-o
Aștept să pășești pe ața ce din lutul răsărit în pacea
Te-am iubit...
mă ține legată de viață, universului,
în crucea îmbrățișărilor!
să rupi din mine gurile pe vremea când toți eram mai
spovedaniei, sfinți,
să-mi redai pecetea buzelor, Liniștea ta mai liberi,
rătăcite în gustul tău. pe vremea când nu muream atât de
Salvează-mă, iubite, des,
De frica foamei de moarte, din ochiul în care-ți înot, noi...cei ce iubim!
mi-am lăsat ochii, păsărilor, atunci când vei plânge
pe pervazul dimineții, să- ți neatingerea zborului
Cutreieră-mă!
zidească cerul aducerilor aminte, din mine!
mi-am sădit palmele în Mi-e carnea insulă pustie
colbul privirii tale, Caută-mi îngerul
ce așteaptă încleștarea
să-ți îmbrac visul dorinței. zidit în lutul catedralei,
palmelor tale,
săpând cu palme goale
rătacite în naufragiul
De frica foamei de moarte adâncul oaselor din suflet.
dorințelor!
am învățat...să te împart! Cutreieră-mă, iubite!
Deschide-mă, iubite,
Cutreieră-mi malul tâmplelor,
din carapacea nepăsării,
Predestinat așează-mă pe piedestalul
însetate de talpa piciorului
tău!
foamei din tine,
Te-am iubit! Odihnește-ți oboseala
să-ți fiu liniște!
Te-am iubit din vremea în care oaselor în pântecul lianelor
gustam întunericul. mele, legănate în ochii
Dumnezeu nu pusese prima cărămidă Noi...cei ce iubim! iubirii!
pentru întâia zi a lumii, Soarbe-ți delta din însetarea
nu inventase șarpele și mărul, Tălpile mele calcă firul subțire venelor mele!
nu-mi deschisese ochii. dintre două lumi Hrănește-te cu desfrâul
Eram legați într-o singură viață, îmbătrânite. coastelor din
ce avea să nască pârguirea Încă însetată de sângele vieții, golful abandonărilor!
luminii. arunc ochii călăului ce își șterge Și, când va fi prea mult,
securea de amprenta ultimului aruncă-mă, iubite, aruncă-mă
Te-am iubit pipăind gândul și condamnat și în valul regăsirii.
visul, nu mă tem! Voi fi mereu catargul
în ziua în care înflorea cerul Îmi spune că încă nu a venit viselor tale!
și ploua păpădie. clipa,
Te-am iubit

2
sintagme literare Poesis

ADRIAN
că unele lucruri
sînt mai adevărate
cu cît ne îndepărtăm

IONA
mai mult de ele

alteori aceeași
„fericită întristare”
pare să semene
Cu fiecare întrebare și pentru că de obicei mai curînd cu
îmi amintesc sentimentul indus
încerc să cunosc mult mai puțin decît uit de lectura obsesivă
(prin cuprindere) nu-mi rămîne a unui poem de Trakl
ce m-ar putea face decît să mă reculeg
mie însumi cunoscut și apoi să meditez în care
„întunecata armonie
încerc să aflu adică să mă adun bîntuie sufletul”
dacă în mine mai subzistă de pe acolo
acel „ceva” care uneori pe unde am rătăcit iar nimicul – adică
îmi dă senzația „umbra lui Dumnezeu”
că exist în contratimp pe unde m-am risipit deconturînd lucrurile
cu trăirile – și implicit tot încercînd dintr-odată – parcă
muririle mele să modelez cumva înflorește
altfel intervalul
dacă nu cumva dintre mine și nimic
între mine și „altul”din mine dintre mine și nimeni Privesc în gol
s-a strîns deja toată neliniștea numit uneori viață
(peretele alb și gol)
acestei vieți
și asta înainte ca timpul în timp ce plictiseala
...în care de atîta falsă lumină
ce mărginește totul capătă consistența
„mi-e întuneric”
(chiar și pe sine) deșerului la amiază
în care întorcînd cuvintele să devină totuna
cu absența care într-adevăr
prin ele însele
se conține pe sine acum pot spune
tot sper – cu disperare
ca prezență că plictiseala
să cunosc ceea ce mă face
a ceea ce voi fi nu e altceva decît
mie însumi cunoscut
atunci cînd nimic un gol pentru
nu va mai fi o tot mai confuză
și asta – dacă se poate
conștiență
înaintea clipei iremediabile
...cînd nu se știe dacă Mi-am dat seama... pot spune
în mine a mai rămas
că nu are nimic
ceva de trăit motto: dintr-o reverie
ceva de murit ”Nimicul este umbra
lui Dumnezeu” sau
Într-adevăr Nicolas Gomez Davila
din acea senzație
pot spune că atîta timp Cu „fericită întristare” de „scufundare în sus”
cît îmi caut sensul mi-am dat seama
chiar am unul că iubim doar la care mă aștept
în măsura în care atunci cînd
cînt nu-l mai caut nu uităm ne-gîndindu-mă la nimic
intru într-un fel privesc în gol
de stază – sau ...peretele alb și gol
de suspendare între poate în măsura
în care ne re-amintim

3
sintagme literare Poesis

ADRIAN Singura iarnă fuse pe-atunci

LĂZĂRESCU
… pe o singură bancă, 
rătăcind printre ramuri străvezii
de jur împrejurul așteptărilor noastre 
de zi cu zi.. 
(…) decât unul pe altul,
și mi-aduc aminte de ea.. 
dincolo de orice cuvânt
trecându-mi din când în când 
Dincolo de toate cuvintele lasate  despărțit pe veci, în silabe...
prin gând, precum un legământ 
prin marile carti ale lumii,
al singurelor lucruri care contează..
nu se mai poate descoperi cam nimic..  Simți?
Și tot aș mai vorbi.. 
nici cand au fost scrise, 
însă mi-e limba cusută.. răsfirată.. 
nici cine le-a scris.. dar - mai ales, mi-e timpul rece sub albul amiezilor
prin ceruri... și nici tu nu-mi mai vii..
este greu sa iti mai dai seama  târzii 
daca unul si cu unul au facut  peste care doar urmele tale mai
amintesc 
Totul dintr-o lovitură
intr-adevar vreodata doi, 
ori totul a fost ridicat la patrat  c-ai fost aici... 
Intâiul rău s-a născut dintr-ale noastre
poate dintr-un exces de sinceritate.  ... conturându-mă în forme de suflet, 
simțuri, 
Si totusi ce ne-am face  de parcă nimic nu ar mai fi rămas 
ca dintr-un lăcaș al oamenilor, 
fara acele lungi insiruiri de cuvinte  de la ultima noastră întâlnire,
ascuns în noi... și nu aveam pe cine să
care inconjoara pamantul  ... pe atunci, într-o primăvară 
acuzăm, 
precum un carusel viu colorat  ori toamnă timpurie, doamnă... 
căci și tu și eu purtam - deopotrivă 
al lucrurilor greu de inteles  sau nici nu mai știu când a fost 
povara poate primei și celei din urmă
pe alocuri.. și nici dacă ar mai avea vreun rost,
vinovății.. 
ferindu-mă sub tropotele de cai 
Și-adu-ți aminte că n-aveam prin
Și totuși împreună dezlănluiți în ropote și parcă-n
preajmă 
hohotele 
decât unelte de lovit, și-un spațiu fără
Știi? Noi doi vorbim aceeași limbă celor ce nu-și mai găsesc mersul
limite, 
într-o carte.. Suntem parcă despărțiți înainte 
parcă infinit, în care, ca unic cugetător 
doar în silabe și nu putem ajunge pe acest tărâm acoperit cu lucruri
- mi se părea atunci eternitatea 
unul la altul, decât dacă lumea sfinte, 
drept marele motiv al propriei
ne rostește împreună.. lăsate uneori din loc în loc, 
nemuriri.. 
E ca și cum ne-am ține de mână în chip de reverență eternelor 
Altceva nu puteam face, 
de-a lungul unui întreg zid aduceri aminte... 
decât să lovim, să ne jucăm cu pietrele 
văzut de departe, tocmai de pe Lună.. Ce ironie!.. de parcă n-ar trebui 
pe întinderea nesfârșită deja 
de acolo de unde Pământul ca iarna să fie
- de nisip, de sub tălpile noastre
e încă albastru, scăldat de jur rece - și mie... 
coborându-se și ridicându-se
împrejurul irisului tău și ție...
între Cer și Pământ..
- citindu-ne dintr-o carte,
în care nu ne-am putea înțelege

4
sintagme literare Poesis

ANA
Să m-aștepți răbdător, pân la capăt de
Soartă,
Toată bolta-nstelată de plictis

ARDELEANU
numărând...
Să îmi lași un răboj pe un stâlp de la
poartă,
Ca să știu, dac-ajung, că te-ai stins
așteptând.
Ca două umbre rugăciuni mă fac să tremur...
Zguduită de cutremur, biata ființă mi-o Te iubesc egoist
În scenariul fără nume ne-nfruntăm ca contemplu.
două umbre “Te iubesc egoist, te iubesc posesiv
Degetele tale sumbre-mi răscolesc Inima, o Romă ruptă, pusă-n foc de-un Când de drag te sufoc, îmi eşti crimei
printre cutume. sadic Nero... motiv.
Evadat din ficțiune, te-ai schimbat Noi, eroi reduși la zero, doi iubiți cu fața Te iubesc debordant, nu cunosc
subit la față... suptă. limitări,
Arsă-n gânduri, mă îngheață fosta ta Dragostea-i o luptă vie, evadare din Îți sunt Vară în Ierni... Tu, potecă-ntre
promisiune. genune; mări.
Penitență? Pasiune? Oare ce am vrea să
Lacrimi vii, sclipind adamic, își curg fie? Te iubesc egoist, te iubesc absolut,
jarul în săruturi, Voluntară-n sclavii de mângâi şi sărut.
Ca un Tango între luturi, contopindu- Zidul mânăstirii noastre se dărâmă înc- În justiții cereşti, condamnând
ne vulcanic; odată; Anotimpuri,
Dârdâim ca două frunze, primele ce Într-o Lume-abandonată ne izbim, ca Îți sunt frunză, copac, Tu eroul din
mor în Toamnă... două umbre. mituri.
Ignorând ce Zei mă-ndeamnă, îți port
patima pe buze. Ca să știu, dac-ajung... Te iubesc egoist, mă adori plin de milă,
Lamă-n sufletul cald şi naiv, de copilă,
Ne găsește dimineața adormiți pe Zâna ta fără trup, crezul tău fără minte,
Drag Bărbat, îți dedic Poezia Iubirii
dușumele... Îți sunt zborul, Condor, Tu-mi eşti Cer
Deghizată-n Femeie, pentru tine mă
Rămășițe de manele activând încă o și sorginte.
scriu.
dramă; Mă așez înc-odat’ curmezișului firii,
În ibricul de aramă se coclesc două Te iubesc egoist, te iubesc ca nebuna
Când mă-ntorc dintre îngeri într-un
cafele, Îți iubesc eroismul precum norii,
cadru pustiu.
Patul răvășit de Iele într-un Vis pervers furtuna.
ne cheamă. Cum și notele seci îşi iubesc portativul,
Tu să-mi vii pe-nserat, hotărât, la
Îți sunt cânt, simfonie, mi-eşti Iubirii
fântână,
Vocile înjunghiate, tânguind doruri motivul.
Să îmi rupi printre uluci, din bujori, un
pierdute,
boboc... Te iubesc delirant, în galop nebunesc,
Ne aruncă pe redute... gemetele-s
Fantazând că se țin plânși, iubiții, de Într-un vis, în extaz, cai sălbatici
înfundate;
mână, strunesc.
Îmi muști buzele la sânge, să nu-mi țip
Să asculți cum se-oprește Timpul nostru Te iubesc egoist, până-n margini de
de zbor teroarea,
în loc. lume,
Amețită, în vâltoarea Dorului ce-n aer
plânge. Îți vreau Viața întreagă, să-ți fiu parte
Să-mi păstrezi un sărut înnodat în din nume!”
Prin pereții ca hârtia inspirăm batistă,
misionarii Printre lacrimi albastre și poeme de Dor. Aşa se-alinta un Înger, odată... total
Cu erotice scenarii, trezind moaștele și Când obrazu-mi mângâi, să nu-ntrebi de egoistă și nevinovată...
sfinții, ce-s tristă Dar din Rai a căzut... şi e numai o fată.
Iar prin gânduri, ca-ntr-un templu, Și să nu vezi, sub Ie, că am aripi, să zbor.

5
sintagme literare Poesis

ANA
coceni în sobă
și văd cartofi sub oala încinsă de pe
plită,
în palma mea-i cenușă și praful de

PODARU pirită,
Dar tot îmi este gândul la slană și la
tobă.

Măicuță, de departe tot mai


Sonete în zbor de pleoape s-a deschis hubloul aproape-mi ești,
pictez cu-n zâmbet cald și-un gest calin în mine-s focuri vii de candele și
Mister stele,
din cioară am făcut un porumbel trimite-mi o mireasmă din florile
Mi-au crescut rădăcini din picioare, ce bine-i stă cu penele de soi cerești,
s-au înfipt tot mai mult în pământ seninul l-am pictat pe vânt și ploi
auzeam sus, din ceruri, un cânt, simțindu-mă cu sufletul rebel din curcubeu culoare. Din ochi mai
aveam trupul plăpând ca de floare. curge mir,
mai vreau culori, un curcubeu pe ape tu cere-o picătură să-mi ung din
Am privit cu un ochi spre apus, din bezna nopții mâine să fac zi tâmpla rece,
sub o pleoapă-mi vorbea răsăritul o, câte gânduri vin cu-n plug să sape prin pletele-ți cărunte simt cel mai
ca un clopot ce zguduie schitul, blând zefir.
un ecou de pe buze s-a dus. voi puneți ramei ramuri de măslin
eu repictez pe pomul vieții frunza Fagure de fiere
Mi-au crescut o mie de braţe dau lupului... un univers cervin
agăţate de-un cer curcubeu, Pustiit e astăzi cerul de lumina feței
m-am privit eram eu... eram eu Cu biciul valului Tale,
Volbura-și întinde trupul peste
după umbre fugeam să m-agaţe, M-am săturat să strig de supărare, ochiul obosit,
nu ştiam că-mi cer plată pe cer: M-am săturat s-alerg cu spini în talpă, Se aude-n depărtare glas de înger
un tribut, un cuvânt... ce mister. Am să mă leg de strigătul din harpă răstignit,
Sau de lumina crucii din cărare Muntele de sticlă pare, iarba
Iubire ucigașă fragedă și moale
Şi-am să mă vindec de durerea noastră
Din grote guri... se-nalță lighioane, Iertându-mă de fiecare vină... A îngenuncheat la poale, râurile
Păsări cu cioc de fier lovesc în rană, Mă voi hrăni cu-ambrozie puţină, plâng domoale,
Suspinu-i cataplasmă de dojană, Cu biciul valului din mare-albastră. Urma pașilor de sfânt își trag seva
În ochi sclipind luciri de lampioane. din pământ,
Te voi ierta şi-mi voi ierta destinul Au murit în mine solii, s-au jertfit
Sărutul, of, sărutul... sapă-n carne... Ce cu ardoare eu l-am invocat pentru cuvânt,
Se răzvrătește-n mine-un val de sânge, Pe un tărâm de dragoste uitat Caii zguduiți de teamă-și rup
În piept e rege junghiul ce mă strânge, potcoavele pe cale.
Un chip de înger și-a pus solzi și coarne. Şi chiar de-ar fi să facem alt păcat
Tânjind după un gram de mângâiere Ramurile aplecate ceartă lumea de
Cuvântul, el, cuvântul roi de fluturi Ne vom hrăni din cupa cu placere. păcate,
Când mă rudica-n slăvi, când mă Mai trimite-n lume-o Maică sau pe
îngroapă, Măicuţă Fiul iertător,
Aceeași groapă adâncă-n mine sapă. De atâta ură, Doamne, și petalele-s
Nu știu de unde vine mirosul de pătate,
Ce-a fost iubirea?... ce vrea azi să fie!? mâncare,
Un singur vers din sfânta poezie. dar de privesc în urmă măicuță te Plouă cu cenușă, praf, plouă cu
Căzut, ucis... azi mă declar învins. zăresc suspin și fiere,
Și-n ochii mei mușcate îndată înfloresc Cu durere, cu pelin... fii cu noi
Tablou abstract Slăbindu-mi legătura gândirilor îndurător
precare. Peste limba cea uscată pune fagure
primesc culori din ochiul cristalin de miere.
cu pensule de gene-mi fac tabloul Te-aud cum rupi surcele, cum arzi

6
sintagme literare Poesis

ANA
URMA
Selecție haiku: Urma Soarelui (Premiul frunzele roșii – târgul de toamnă –
Vintilă Horia, Festivalul Internațional încă fierbinte scrumul o camee cu perle
Titel Constantinescu, Ed. A XI-a, 2018) ultimului foc printre vechituri

pastel de toamnă – piesă într-un act – preș de vreme rea –


din nou între creioane mereu alte frunze la picioarele mele
unul fără vârf repetă căderea frunze fel de fel

soare-n asfințit – o bancă goală – aproape cântec –


împrumutînd lumina foșnind a despărțire foșnetul frunzelor
crizantemelor frunzele pe ram sub pașii noștri

strigăt în toamnă – ploaie de toamnă – arară frunza –


până și fibra chitarei recitind din clasici împresurându-mi geamul
răsun-a pustiu
cu-alte dioptrii lumina lunii

salcie la mal –
visând la fluturi –
mereu alte frunze
întunecă cerul îngropată în frunze
floarea târzie
doar patru file
mai țin calendrul –
și-un cui ruginit

unite de frunze
cărările noastre –
până la poartă

de-ajuns o frunză
să tulbure tot cerul –
salcie la mal

încă o toamnă –
de atâtea apusuri
slăbiți și ochii

seară de toamnă –
treierată de greieri
liniștea noastră

7
sintagme literare Poesis

ANDREI
priveşte depărtarea altfel – împreună
sub plapuma norilor e bine
mâinile noastre învaţă timid să

CAUCAR
vorbească

Într-o zi fluier şi plec fără


gară
Suzana undeva există o Și strugurii mei neculeşi într-un imperiu mic – ne înţelegem
viaţă frumoasă rămân greu
tu te dai la cuvinte ca la femei nu vrea niciunul să dea înapoi
aşteaptă să o aducem în noi intri în crâşma lor de parcă eşti acasă tezaurul furat de amândoi
vreau să aud şi cuvintele tale de ce nu te zideşti pe dinlăuntru mai bine să-l tăiem bucată cu bucată
cât pot cuprinde le strâng pentru de ce dai totul afară – în ceaţă să nu mai poţi lipi o tăietură
drum şi nucile cad cu iz de lemn de sicriu să nu schimbăm măcar
că nu ajunge numai poezia unde ai văzut tu astfel de lume dragostea pe ură – niciodată
merinde să trecem pustia unde nefericirea s-o petreci fericit
Vrei să te prefaci în ce ai
Lacrimile care mi-au ars faţa Tu ştii mai bine luciul fost
s-au stins acestei rostuiri
stai sfântă şi ascultă
nu mi-e teamă de potopul verbelor cum se întinde covorul de paşi sub
cei dragi s-au ascuns în uitarea
pe care nu le cunosc fereastră
pământului cum respiră fiecare cuvânt fără mamă
norii care fumegau s-au târât peste nici de tinereţea târzie
nici de ochii ferestrelor stai sfântă şi priveşte
munte amărăciunea serii
crucea de pe umărul meu – nevăzută nici de mine măcar cu rele umbriri
mai lasă-mă câteva zile fără tine
dar au fost aprinse două lumânări
pare mult mai uşoară acum să te prefaci în străină
care ard mult prea aproape una de
sau e dulceaţa înşelării n-o să-ţi mai aminteşti nimic
alta
Vino să facem plinul unei Ai devenit frumoasă până la
vieţi golite Sunt gata să pierd totul sau uitare
să câştig nimicul
atâta de limpede e viaţa mea de parcă sapi planuri de retragere în depărtare
zădărnicie – mâna e goală devii mai nesigură ca o punte ameţită
ieri m-am născut
unde-i pumnul de aur peste un râu învolburat
va trebui să ocolim o vreme apoi
dragostea cu amintirile ei ciudate mai iubire vitregă iar te întorci te-am
ajungem acasă
bântuie dezgropat
fără să punem sufletul nu ai ce pierde nici a câştiga din liniştea hârtiei
ştergător la intrare totul sau nimic – nu există am suferit până au apărut stigmatele
uneori două suflete se topesc unui zâmbet absurd
Până la urmă eram atât de unul în altul într-o
aproape flacără albastră nevăzută A început să iasă
singurătatea din pereţi
că închideam pleoapele pe ochii Mâna ei peste mine – face
celuilalt cât un dans ca ochii sfinţilor din zidul bisericii
să nu strici ceva de bucurie – neştiind dragostea se pregătea de înviere
câte lupte zadarnice voi da – Suzana nu poţi iubi femeia pe care o cunoşti şi n-ai crezut-o – acum nici doctoriţa
până la porţile sufletului tău cu o străină e altfel – e totul pe nou nici
alerg către o cantină în care chiar dacă strânge jugul iubirii cele mai frumoase ceaiuri nu pot
nu te vei sătura niciodată zâmbeşte cuvinte atât de frumos Dumnezeu nu împrumută de două ori
că ţi-ai da toată votca pentru ele dacă pierzi te uiţi zadarnic în cer

8
sintagme literare Poesis

ANGI MELANIA
a învățat meniul azilului
iar eu strâng firele albe la ceafă
nu mai aștept binecuvântarea sau

CRISTEA
blestemul
continui să viețuiasc cu acest vacuum
fără xanax / rădăcină de ginseng

Refresh memory Ginseng Peturi

inspiră!/viața este lejeră atâta timp pe vremea industrializării masive tata din trecut vin imaginile și mirosurile
cât îți poți da examenul de titularizare străbătea orașul până piața mare cu legume pe trotuar
pe viață/ la fabrica cu hale imense unde Craiova aceea sordidă
demonta orice mașinărie/ în care trăiai dupa niște ritualuri
în pavilionul bolnavilor care fac
bine implementate
citostatice era eroul zilelor cenușii când mama
cu vecini masochiști care întindeau
lucra în schimbul trei/
este o modă să decorezi pereții cu rufe
știa pe de rost mecanismul pieselor la ferestre
stickere feng shui
pline de ulei de motor și apăsau pe stingător ori de câte ori
printre lipotimii și refresh memory
și venea cu geanta zdrențuită suna la interfon un creditor
aceștia evadează în liniște pe banda
burdușită de eugenii
timpului până într-o zi plină de turbulențe și de pe atunci trenul accelerat urca în
șomaj mintea mea
nu sunt bani pentru zile adevărate/ până în acel București edenic
sunt mulți bani pentru vieți artificiale unde paiațele de politicieni făceau față
atunci s-a prăbușit de la peste 10
fluxului monetar
iar în ministere există doar oamenii metri
aici se vindeau oameni de-a dreptul
din acte de pe rampa precară unde dădea cu iar pe trotuar vedeai doar urmele
doar ei pot fi tratați de tentația morții barosul afișelor electorale
de seducția unui timp abolit și toate lumile lui balansau însă în acest paradis fiscal mă
a unui spațiu cu mii de guri pe unde //mama lua pâinea fierbinte cu simțeam
mâinile goale împlinită
poți intra și ieși mai viu
o arunca în lăzi sordide și își bandaja departe de orașul lasciv al Craiovei
cu condiția să ai abonament să circuli întinsă pe tarabe la pagina 1 cu toate
buricele degetelor
prin tine însuți organele la vedere
cu care părea a cânta la un pian
prin organele tale/virusat de absolut/ /ochi picioare plămâni/ așezate
imaginar temeinic
tandru cu neputințele sau umilințele
al cărui capac s-a închis cu zgomot între munții de tuș
omului simplu
peste furia mamei ce a împletit păpuși al căror scris va înroși palmele umede
de porumb toată copilăria ale zilierilor
surâd pământului bolilor adevărate de la AFI Center
care ne fortifică încă resimt lungile așteptări de la
apoi inspir aerul tare al încă unui fereastre de bloc cenușiu încă simt mila aceea imensă pentru
orbii surzii și impotenții orașului
Cernobîl deși port în buzunar gena din zilele acelea când părinții mei
ei se multiplicau la secundă eu
unui cancer viu lucrau pe șantier muream
care explorează orașul unde nu stau cărau cu roaba cărți veștejite și sufocată de noxe
eu// dormeau în cabana învăluită de viroze într-un Cișmigiu încă viu
pavilonul celor care #faccitostatice rebele între blocuri de beton și miliardari de
carton
și modelez la nesfârșit pâinea nopților
tata azi este plecat în pelerinaj/mama lângă ghenele roz #peturiartistice
valpurgice

9
sintagme literare Poesis

ARMINA FLAVIA când noaptea se-ntinde


de-a lungul camerei roșii,

ADAM
încăperea devine
un abdomen pătrat și flexibil,
în interiorul căruia
umbrelor noastre le e imposibil
să se atingă.
Colaps pentru puiul de vultur
împins mișelește din cuib, Lampioane
în toate zilele în care pentru brândușe,
mi-am dorit să nu mor, pentru iarna ce va urma. într-o dimineață-ți voi scrie: eu plec.
ar fi trebuit să trăiesc. pentru tine înghit pentru că nu știu cum altfel să-ți spun.
să nu mai știu de sunt piatră ori iarbă, aceste rânduri amare, pentru că nu știu cum altfel să-ți cer
să cad, să mă-nalț, în timp ce respirația rece, ceea ce mi se cuvine din naștere.
să construiesc oameni vii din nimic. mai albă decât un fulg, pentru că, înainte de toate, durerea e
am trecut pe aici: mi se oprește. bine
de-acum, moartea și viața să fie trăită. să tragi de ea până când
sunt atât de aproape, Ionizare devine o sfoară, o capcană de prins
încât corpurile lor se lipesc. întunericul. știi ce zic? e ca în seara aia
atât de fierbinți, dincolo de tine când ne plimbam pe faleză
încât nu mai e nevoie de mine. o singurătate acerbă, și luna s-a înroșit dintr-o dată
atât de subțiri, încât o atingere simplă suporturi, agrafe metalice și sute de lampioane s-au înălțat
le poate șterge cu totul. în cădere, simultan
în timp ce corpul meu mic intra în
Întoarcere orașe de toate culorile, pământ.
mașini, avioane și bărci,
cu cât scriu mai mult vagoane în care se-nghesuie Semințe de mei
cu atât mă apropii de moarte – omenirea,
poezia mea e un cântec, tot mai rar simt nevoia să văd
un craniu proaspăt vopsit, dimineața, fotografia în care 
miracolul ninsorii de azi, încă mai părem fericiți:
un înger de plastilină, două pahare cu piciorul înalt, 
cu cât scriu mai mult,
cotul meu gol
cu atât groapa mea se-adâncește – mâinile lui salvatoare și calde,
la jumătatea unui cadru perfect.
dacă m-aplec, liniștea aceea curbată şi blândă,
pot auzi un plâns de copil, tu, deasupra acestor nimicuri, din 14 noiembrie, seara.
savurând tăcut o înghețată de mentă, frig mult, cât să-l întorci cu lopata,
lumina scuturându-se lin un aer tânăr, intens ionizat, cât să te-ntrebi dacă merită osteneala.
peste acest final de poem, a cărui structură se schimbă pustietate. şi zvonuri. şi praf.
pe care-oricum mi-l va smulge de la o oră la alta. nimic de făcut, nimic de salvat.
o rafală de vânt. trec  cu vederea bezna prelinsă-n pereți.
Flexibil o aud: senzația e ca şi cum
Respirație aş fi pe un pat de spital
când noaptea se-ntinde şi cineva ar trânti simultan toate uşile.
pentru toate nopțile de-a lungul camerei roșii, mă retrag, hrănesc papagalul. 
ochii noștri încep să-și vorbească: semințe mărunte de mei se prăbuşesc
în care am plâns,
într-un esofag invizibil.
pentru toate nopțile-n care mii și mii de semne rotunde,
o ciupitură şi-obrazul devine
corpul meu s-a făcut buncăr. margini zimțate din care a mușcat
armă de foc. 
pentru toate nopțile-n care cineva. jur: vietatea asta nu mă iubește.
am fugit de iubire o ordine oarecare a aerului, e de-nțeles. şi ei
ca de un lucru negru, acid, a lucrurilor, i se face dor uneori
găunos. a porilor din pereți. de tenişii tăi cu şireturi albastre. 

10
sintagme literare Poesis

CARMEN 7.
strângem în pumni țărâna zilelor rămase

SECERE
și ni se pare că visăm 
în somn toată lumea plânge 

și ce frumos ne mai jucăm cu moartea 


1. din pământ creștea o cruce  în cazemata noastră 
umbra mă acoperea  de zăpadă
nu tot trecutul încape 
în banca amintirilor 
îngerul meu era alb  8.
ca varul
unele lucruri se strecoară 
cobor desculță în stradă 
într-o valiză de mână  4. mimând o nebunie 
cu tălpile ude 
coletul fără expeditor  e ceață prin gânduri 
călătoria clandestină  oare cum o fi să ne întâlnim  când mărețe ziduri cad 
strada cu număr impar  unul în celălalt  femeile se roagă 
și numele tău  fără prea multe întrebări  și ploile descompun 
toate drumurile înapoi 
voi arunca totul în aer  astăzi vreau să visez până la capăt  ca-n nostalgia lui tarkovski 
îmi spun râzând chiar dacă  iar tu să nu te superi 
port mereu în buzunar  că ți-am furat cântecul
mereu se va găsi cineva 
o cutie cu chibrituri să aprindă roma 
5. în numele iubirii
2. drumul era îngust 
auzeam cântecul copilăriei 
9.
mă țineai de mână  puteam chiar să miros 
de parcă m-ai fi atins laptele proaspăt din cana de lut  se înnoptează devreme în mine
pentru prima dată  și să-ți simt mâna dreaptă  lumina zăbovește la marginea pădurii
învățându-mă caligrafia vieții  doar lupii trec prin poezie fără să-i
câțiva surferi  oprească nimeni
făceau semne de vreme rea  mi s-a scufundat lumea 
vedeam imaginile deformate  când ai tras ușa după tine  linge-mi rănile dacă tot ai rămas
și n-am simțit dinții acelei  nu înainte să-mi arunci 
remușcări  un colac de salvare  10.
pe calea ferată 
cadoul tău de nuntă până și iarna întârzie 
îmi îngropasem sufletul de viu 
fără să-mi dau seama 
6. spune-mi că ți-e dor să mă bei
cât de singură eram  ești acolo unde ceasurile  lângă fântână într-o duminică 
în mijlocul oceanului  nu se mai întorc  fără legi și cuburi 
în iarna asta decadentă 
nu m-a mai văzut nimeni  coboară-mă din metaforă  cearcănul din care ți-ai domolit setea 
de-atunci mă doare
astăzi nu cumpăr culori 
3. adoarme-ți vulpile  rămâi până la capăt 
fă întuneric și ghicește-mă 
în trenul cu aburi
îmi tăiasem părul  umbra mea are contur de cretă
să pot urca într-o icoană  soarele minte

11
sintagme literare Poesis

CONSTANTIN
exista efemer în ceasul Gării de Nord,
exista ora exactă în braţele caracatiţei?

STANCU
Rămâi în afara timpurilor,
poate schimbi timpul tău pe timpul
Lui...
...un troc cinstit la marginea
Plâns cu oasele poemul nu-i mai aparţine, nu aparţine vremurilor,
nimănui, cronometrând secunde reci pe marile
Trupul este bun conducător de este unul fără autor, traversează totul, bulevarde invadate de absenți...
veşnicie, nimicul, netimpul...
din această pricină niciun os nu se Polițist în intersecție
frânge, Colinda verii
doar rana din suflet e prezentă. Între camioane şi balerine poliţistul
În cele doua dimensiuni din oglindă croşetează strada cu demnitate
Curge sângele sufletului, ne-mbrăţişam,
pătează patul, covorul, pereţii, sărutul nostru făcea să plesnească Un câine aleargă printr-un lup,
este un egoism veşnic în fiecare om secunda apari tu cu o elice în dreptul sânului
care va muri și n-a iertat. în mii de bucăţi tăioase, flămânde, stâng,
la picioarele vrabiei, ca seminţe de se apropie noaptea asfaltului,
Există şi un timp perfect în care ora argint... bicicliştii îşi antrenează soneriile de
exactă nu este o iluzie, În cele doua dimensiuni ne năşteam, clorofilă,
e chiar celula din care te-ai dezvoltat ne iubeam, uneori muream cu e o parcare intimă pentru câinii de
prin divizare şi plâns cu oasele… zâmbetul pe buze, împrumut,
pregătiţi să trecem în cea de-a treia undeva pe dreapta, lângă dantela
Pluta Meduzei dimensiune, poliţistului ...
ca zborul albastru al înţelepţilor
Poetul lasă poemul să navigheze în prefăcuţi în vulturi... Morții visau
contra curentului,
ca peştii spre izvoare, Doar muntele, încărcat de zăpezi şi Morţii sub pământ mai mureau, mai
Internetul este un mare ocean care inimi de lupoaice, visau,
trebuie străbătut, izbucnea-n cele trei dimensiuni, aveau oase de fosfor, umbrele
toţi ştiu că-l traversează, simt asta, se ca o veche şi uitată colindă a verii... lor luminau anotimpul în patru
bucură în plină mişcare, dimensiuni.
nu este niciun port, doar poeme în În ceasul Gării de Nord
mişcare. Peste morminte cădeau tot mai des
Secunda purtată de fecioare pe sufletele, ardeau iarba uscată,
Prietenii, barbarii, cărătorii de bagaje, pleoape, crucea, cuvintele de pe cruce, pasărea
văzătorii comentează poemul, timp ivit sub gheara panterei, timp de pe cruce, întunericul...
parcă ar fi al lor, pun idei, gânduri, zburând pe fereastra, intrând pe sub
sensuri cu piper, uşă, ...iarba răsărea în urma arsurii, tot mai
admiră sexul poemului, ori abstinenţa aceasta este eternitatea - dansează cu verde,
metaforei, firul de iarba care inventează vântul greierii chemau veacul, manuscrisele
el creşte, devine Pluta Meduzei... dimineţii... vechi, vulturul,
Există puţină veşnicie pe tricoul iarba plutea verde-n uitarea soldaților
Undeva, poetul suferă de sete, fotbalistului, aflați la datorie între un imperiu și
priveşte apa amară şi sărată, exista eternitate în tratatele de pace, altul...

12
sintagme literare Poesis

DAN Beatitudine
Pâinea se frământă. Cu flori uscate. În

CĂLIN
cărți. Se dospește. În oameni. Cu miez.
Se coace. Încet. Așa. Se hrănește.
Lumina. Părăsită. În vetre pipernicite.
Casele sunt locuite.

Colorizare Învață să renaști Nerăbdare

Roșul poate împleti. Cu galben. Un gând. Cuvintele reverberează. Emoții. În Bătrân. Timpul nu mai crește. Mirări.
oameni. De sticlă. Ne vedem. Acasă. Așteptări. Nu-i bântuie coliba. Doar.
Obscur. Te privește. Ce faci. Mai departe.
După ce marea. Îți va smulge. Fuiorul În sobă. Arde. Noroc. De muritor.
În albastru. Se scufundă. Straturi inutile.
patimilor. De la piept. Trebuie. Să Își încălzește foamea de sfârșit. Ce
Înecul salvează. Verde. Timpuriu. Pe îl oprește. De la sinucidere. Timpul
plutești. Pentru a alunga. Dorul de țărm.
brațe. Metalice. Armonii. Înglobează. așteaptă ahtiat. Scânteia. Din urmă.
Abandonul este calea. Scufundarea.
Violet perfect. Doar. În tangouri.
Recompensa.
Instinctive. Mai poate fi. Rubiniu curat. Copiii cerului
Pe lumină sastisită. Ce nu plutește. Denaturare
Vegetează. Portocaliu. Nu prinde rod. Trebuie să creștem. Înalți. Foarte
Vuietul apusului se prelinge. Pe creste. înalți. Cerul. Poate fi hrănit. Din
Sonor palmă. Cu picioarele goale. Copiii
Se sparge. La mal. În milioane de
sunt nemuritori. Coastele pământului.
pescăruși. Scântei divine. Desprinse. Din
Timpul. Nu are autoritate. Să ignori.
Freamătul vâslei. Nu ajunge. La mal. Se întreg. Nu marea urzește. Legende. Noi.
Înseamnă să exilezi.
vindecă. De răni. De pământ. Se lipește. Răstălmăcim. Absolut.
Cu valuri. Întregi. Se rarefiază. În arpegii. Trecutul viitor
Întremând simfonia. Doar naște. Creația. Înlăuntru
Nu-i aparține. Culorile sunt vinovate. De Să stropim aripile. Cu lumină. Să
Încăperi rotunde. Cheamă colțurile.
trufia toamnei. ne rugăm. Vioriul. Să se închidă. În
Din cei cu mintea rătăcită. În filosofie. noi. Aici. Umbrele sunt enorme. Dar
Strigătele se aud. De afară. Liniștea. Nu.
Abandon pe furiș Se irosește. În lumină. Nu arde. Sclipiri.
nătângi. Chiar. Dacă berzele nu s-au
întors. Poți retrăi. Un viitor. Pe care ți-l
În zadar. Este vocală. Înlăuntru. amintești. Dar nu. Îți este permis. Să
Nu știu că sunt. Alăptați. Cu sângele
reinventezi. Trecutul.
norilor. Sacrificați. În somn. Cei care Perfecțiune exterioară
golesc. Carcase. De miez. Pentru a nu se Confuzie
arăta. Construiesc. Chilii laice. Pe furiș. Case părăsite. Dor acut. Ca priveghiul
Părinții i-au părăsit. Fiind acolo. Blestem. părintelui. Pe catafalcuri. Unde este. Marginea fustei. Delimitează reveria.
Râvnit mecanic. Prea puțini asceți. Prea Sacrificată. Iubirea. Vina. Se scaldă în De realitate. Dezamăgirile. De
multe cuvinte. oameni. Perfect. Lustruiți. Cu plăcere așteptări. Creația. De mundan. Nici o
demonică. Nici luna nu are o putere. altă graniță. Nu e. Mai adâncă. Nici o
Certitudini aparente Atât de sălbatică. emoție. Mai abruptă. Nici o râpă. Mai
violentă. Dorința nu e dragoste.
Lumina nu acceptă. Umbrele. Se
Aproape viu
așează. În straturi. Pe asfalt. Și ziduri.
Smerenie
De pe culmi. Încă mai coboară. Umbrele.
Înrădăcinându-se. Îngroapă. Conturul. Zi și noapte caută. Copiii. Le ademenesc Remușcările pomului. Pentru fructele
Respiră. Clipe obligate la nemișcare. cu strămoși. Fără ele. Zborul. Va fi o sale. Râvnirea împăcării. În orașe.
Chiar dacă par. Libere. Să urmeze. Un amintire. Uitată. Pervertirea umbrelor. Mari. Cuvinte schimonosite. Pentru
destin ales. Nu. Crede. În întuneric. Totul Este o realitate falsificată. Imposibil de oameni strâmbi. Nu așa. Se întoarce
poate fi oprit. realizat. obrazul. Fitilul durerii de sine. Se
aprinde. Cu drag.

13
sintagme literare Poesis

DAN Sonetul visării


Iubirii mele nu-i știu seminții

ROTARU
care să și-o revendice în mine,
că numai ea în viață azi mă ține
ca-n cea mai rară dintre fantezii.
Dă-mi nopți cu împrumut să te visez,
că altfel multe vise-o să rămână
izvoare astupate-ntr-o fântână,
Sonetul morții din iubire în care seara-oficiază-un greier?
și viața, o clepsidră fără miez!
O să mă-ntorc cu pasul rar și drag,
Mă-nvață toamnei să-i adulmec
Ca-ntr-un blestem ce astăzi te atinge, voi bate cu privirea în fereastră
bruma,
iubirea nu-ți mai este cum a fost: și, bâjbâind prin florile din glastră,
nu mă iubi să-ți faci iubirii suma!
deși pe-al tău ți-l știe pe de rost, îngenunchind, îți voi cădea în prag. Dacă mă-ajuți să fac din mâine ieri,
ți-e trupul meu o umbră pe meninge. A ruginit și scârțâie și timpul, te-oi întrupa doar după mângâieri,
Te doare rochia când te împresoară, când noaptea cu lumina face schimbul, și-apoi, sub noi, pe-același pat de-
secundele se-mpart în săptămâni, și pârâie și puntea dintre ani, acuma,
și luna îți apune între sâni, ca-un strâmt bocanc pe-o labă de vor pâlpâi dogori târzii de veri!
ca-un trandafir ce-n toamnă stă să răcani.
moară. Vin mai târziu, că-amișun anotimpul, Sonetul esențelor
Să nu mă chemi, că o să-ți mor în gură, cum o albină-o floare de castani! Femeia mea, fă-mi sângelui un schimb
ca o sămânță într-o arătură, Sonetul iubirii-trăznet și inimii-mi bătăile-i repară,
secând de arșiță, crăpând de ger, Ce-ar fi să ne iubim la întâmplare, că azi, din piept, îmi dă pe dinafară
ci ia-mă-n gând și-aruncă-mă în cer, de la Adio înspre început și, sângerând, mi-alunecă prin trup!
ca să-mi răscumpăr vechea mea sau de la despărțire spre sărut, Cutreierând iar prin oglinzi hai-hui,
făptură, ca spre obârșie-un râu, de la vărsare! simt că argintul chipul ni-l topește
Poți în izvoare să despici o undă? și ne descântă cum se nimerește,
din care curg oceane de mister!
Să tai milenii-n anotimpuri, știi? uimind pe fiecare-n legea lui.
Când de iubire anii ți-s pustii, Trăind prea scump , iubind mai pe
Sonetul supremei averi nimic,
ca-un secol, mai la preț e o secundă!
Dacă mă simt în tine ca-n deșert, din inimă să-mi faci un alambic,
Ce-o fi, o fi, iubirile-s promise, în care, din petale de zambilă,
Morgană Fată dacă mi-ești, te iert
egal le împărțim la amândoi, de le distili, un antidot de milă,
și îmi croiesc în tine defilee
în gând ne suntem, reciproc, altoi, să faci, și când vei bea din el un pic,
pe unde intră îngeru--n femeie.
iar noaptea facem schimb de somn și nu-ți va mai fi în cer vreo stea ostilă...
La loc du-ți inima, că nu te cert:
vise!
în trăznet, tunet ți-s, tu mi-ești
Pentru-amândoi, norocul dă-l cu zarul, Sonetul otavei de lumină
scânteie!
te țin de mână când l-arunci, atât,
apoi ne vom iubi, vedea-vom cât De mângâieri, mi-s palmele-obosite
Sonetul zorelelor din zori
și până unde-o să ne țină harul. de-atâta mlădiere pe curburi,
Iubirea ta-i în mare-ntârziere, căci tu mi-ești astăzi una din făpturi
Ce simte iedera când sângerează
amestec-o cu-a mea, că altfel piere, de-un timp iubite pe nepregătite.
și casei i se plânge pe pereți,
oprește-o într-o vârstă de mijloc, Din cer, când norii nu mai știu să
nu știu, dar mai e noapte să mă-nveți:
fi-mi fum atât cât eu ți-s ție foc, plouă,
nu te trezi, iubindu-mă, visează!!
căci ea îți este singura avere ne răsplătește toamna cu zăpezi.
Privind cum urcă valul de zorele Mă simți în preajma ta, dar nu mă
din care-ai dat și n-a scăzut deloc! pe malul casei tale, pân-la geam, vezi:
cu ochii celuilalt, pe rând, plângeam, ca-un orb, te gust cu mâinile-
Sonetul cântecului trupului ștergându-ne de soare, cu perdele. amândouă.
De nu-ți ajunge visul să m-anunți, Iubește-mă fără-un sărut zăbavă,
Ce-ascunde trupul tău, căci când te că-ntre pământ și cer voi pune punți, când ceru-i plin de stele, ca de pleavă,
treier ca veacul din această săptămână ca și când Dumnezeu l-ar treiera
pe pat, se-aude-ncet cum carnea-ți să-l colindăm ținându-ne de mână, strângând lumina din moșia sa,
cântă, ca doi copii cu pași domoli, cărunți, și-n locu-i, pentru noi ar semăna
iar casa ta-i o sihăstrie sfântă, ce vor ca urmele să le rămână!.. divinele iubiri de sclav și sclavă ...

14
sintagme literare Poesis

DUMITRU
Zadarnic sunt înrudiţi cu soarele. Se
spune
că sunt căzuţi din cer, ca sufletele
artiştilor,

VELEA că disperaţi, de pe prima faleză ivită,


se-aruncă-n apă, confundând marea
cu cerul.

Strofe pe pagina bătrână a


Tragere în sus Şoarecii căzuţi din cer Cărţii
Aici îţi este locuinţa cu şapte încăperi Soarele aleargă pe linia orizontului, Pentru Daimonul Odette
mobile, ca un paznic, de jur împrejurul
aşezate una peste alta, de-a lungul unei şoarecilor – I
vieţi. fire de borangic sunt ţesute de la el Ea visează.
până la ei,
s-a încurcat în barba lui Dumnezeu,
Ferestrele sunt săpate în pereţii laterali, o strălucitoare pânză de zăpadă.
în clipa în care trecea prin nori
de jur-împrejur, spre cele patru părţi
cu nava Lufthansei.
ale lumii; Când soarele se-acoperă cu ea
e semn că şoarecii trebuie să facă la
numai uşile sunt strâmte deschizători fel, II
de jos în sus, niciuna în dreptul dacă nu vor să devină gheaţă sau Sub povara polenului albina este
celeilalte. hrană floarea însăşi.
gurilor nesăţioase înmulţite din umbră. Fagurele de miere se prelinge-n cuvinte
Deasupra locuinţei se află oglinda pe pagina bătrână a Cărţii.
mişcătoare, Vântul sporeşte cu cât noaptea se-
apele ei ţi le aminteşti, ca prin vis, din ndeasă; III
prima încăpere. şoarecii se trag sub pânza cea albă, Ea a trecut prin apa mărilor şi oceanelor
în galerii de gheaţă şi pământ, şi se cu lacrimile pe faţă. De pe piramidă
Ai ajuns în a şaptea, îţi sapi numele în zbat a privit sacrificiul soarelui
mijloc, precum sângele prin arterele omului. în marea de sânge.
pe pardoseala de piatră, şi uşor te aşezi
peste el. Vulpile pândesc, scormonesc şi îi IV
înfulecă, Vântul s-a stârnit în jurul ei,
Ridici privirea spre oglindă, dar în chiar bufniţa cu puii săi – o mie de i-a arămit trupul dintr-o suflare;
spărtura de sus şoareci din miezul focului au ţâşnit apele
distingi cuvintele: Ucide viul, ca să învie sunt prea puţini pentru o guşă de pui! la mişcarea pleoapelor ei.
mortul! Pe deasupra nepăsător calcă boii
mascaţi. V
Începe cazna cea mare: cu răsufletul, Se spune că cerul este o metaforă
cât ţi-a rămas, Când soarele, ca după-un vis, se ridică a ochiului ei, că lumina n-are pleoapă
să mişti încăperile, ca uşile să fie pe- din zăpadă, decât viaţa ei.
acelaşi fir, firele de borangic se fac de lacrimi şi Acum, dată în lături.
umplu galeriile disperaţilor şoareci.
să plimbi oglinda pe deasupra ultimului Fericirea VI
rost, nu vine niciodată neînsoţită de Dacă în plină noapte
ca şi cum cineva ar vrea să vadă dacă se moarte.
ea deschide uşa locuinţei
mai abureşte.
e semn că lângă tine, într-un ungher,
Şoarecii ies. Aceleaşi guri hulpave îi
se odihneşte Dumnezeu.
Pentru o clipă, îţi vezi chipul în oglindă; aşteaptă.
într-o clipă, simţi o tragere în sus, ca o Într-un singur rost de gheaţă sau
absorbţie – piatră VII
s-ar ascunde o mie. Pentru ei nu-i loc El o visează –
şi lumina oglinzii cade pe numele peste niciunde: altfel, păsările nu ar zbura,
care, nici în pământ, nici pe zăpada de vântul nu ar trece printre nori
obosit, te întinseseşi cu o clipă mai deasupra. şi cuvântul nu s-ar opri
înainte. pe pagina bătrână a Cărţii.

15
sintagme literare Poesis

GINA Într-o joi


ultima oară te-am mințit într-o joi

ZAHARIA
ți-am spus că-s bastardul
pe care dragostea nu l-a recunoscut în
nicio fotografie
seară de seară arunc cu stele în copaci
să alung privighetorile
doar una mi-a scăpat
Până la ziuă într-un veșnic bun rămas
am auzit că se vând coșuri împletite cu își făcuse cuib lângă soare
te știu la fereastra mea drag
ești acolo târgul e plin de ele dar nu toate rezistă ți-am povestit despre ea într-un iunie
noaptea te acoperă cu marama lunii peste zeci de ani pe la prânz
mă privești cum cos la gherghef într-o zi am găsit un iepure împușcat multă vreme am zăcut după un lan de
dragostea în inimă culori
apoi o așez într-un leagăn de multe ori de un vânător de suveniruri dar eu nu ucid păsări cântătoare
am tors gânduri se oglindea într-o fântână le aduc pe portativul meu
mă joc cu singurătatea lângă el timpul aruncase și îngenunchez
eu îi fac zestre un ban ruginit în cel mai înalt tril
ea îmi spune că mă trimite în lume s-o
vând acum mă mai întreb de ce dulceața Nu mă aștepta
mea
mă înțep cu un crez argintiu e amară astăzi mă voi opri sub salcâmi
pe linia destinului firele sunt drepte la masa care te așteaptă cu o lingură voi înnopta acolo odată cu iarba din
dar cos mai departe nu vreau să știi că de lemn cântec de greieri
mă doare și un roi de albine patul meu din raze de lună se va întinde
sângele meu umple pânza de nori geloase ca un curcubeu la pețit
în pumn am râuri de ieri de azi și mai pe tabloul cu fragii necopți
nici foame nu-mi este
am câteva șoapte ultima oară am adunat comori de suflet
scăpate din inimă În mijlocul oceanului pentru masa aceea goală
și nu mă sperie șuieratul șarpelui din
vezi erai pe o insulă de sare supraviețuiseși
șase zile spatele zilei
așa vei învăța și tu să coși dorul
a șaptea ai prins o mulțime de pești
poate îl vei înhama la carul stelar eu nu îmi spun rugăciunea și cânt
dar le-ai dat drumul în apă
mă tem de comete
și ai pus totul în cârca refluxului
atât de multe sălbăticii sunt în liniștea voi intra în somnul tău ca un soldat gelos
mea pe floarea
zadarnic întindeai brațele palmele tale
că fiecare val mă învață să înot
spintecau foamea din părul iubitei
până la ziua
buzele tale sărutau aerul îți voi deschide descifra codul inimii și voi
te mințeai că ai masa plină hoinări cât e noaptea de mare
Peste zeci de ani și te rugai să adormi într-o barcă de pantofii mei vor lăsa urme peste tot
salvare cu bucuria unui oaspete pierdut într-un
ce drept aveam eu să culeg fragii aceia
pahar de vin
din fotografie
să nu crezi că nu te-am văzut
aroma lor îmi aducea aminte de cămașa peștii aceia m-au hrănit ani întregi
ta mă răsucesc într-o chemare și atât
singurii solzi pe care i-am păstrat ți
zdențuită de parfumul iubirii i-am așternut în cale
în mâinile mele nu s-ar fi copt niciodată după mine un roi de gânduri se întrec
de atunci locuiesc la câteva mile de cu foșnetul căprioarelor
zadarnic am pregătit culori pârguite dragoste
se făcea prea repede amiază iar soarele prin pădurile virgine
și amândoi
își răsucea gâtul atinse de grindină
în mijlocul oceanului

16
sintagme literare Poesis

ILEANA-ADRIANA
fusta plină de noroi
la 8 și 16 minute
sistemul nervos enteric

CHIDU
se-nstăpânea
doar ne sărutam
eu
și
oamenii transparenți
am stins lumina din bucătărie mama adună zilele moarte
păpușile au adormit plângând încetișor absențele
îți poruncesc să intri înapoi, spaimă umilințele își va plimba indiferentă cântecele
ciudată întrebările pe străzi obscure
să sari peste prinții transformați ignorările cu timpul conjugat la un prezent
în mări și țări murăturile
continuu
prăjiturile
peste platoul de munte cu puii de mierlă strânși întrun
reclamele la tigăi indestructibile
unde au fugit cearceaf
hainele murdare
șoriceii de pluș unghiile tăiate ale copiilor cu fetițe translucide hoinărind prin
rochițele din mătase roz din alte lumi oraș
catifeaua cu guler de dantelă din alte străzi pisicile țes o cleveteală pe acoperișuri
acordă-mi un vis din alte ferestre e pauza în care strigă zeii
un coșmar pisicile se plimbă pe mama
orice se adună ghem
noapte va fi până spun eu destul și trec în lumea în care
și totuși mă rog de iertare
până te direcționezi înspre rafturile mama se adună ghem
cu pătura trasă peste cap și pun prăjituri pe masa urii mele
pe care stau insultele ordonate după
ca o coadă am uitat de ce am venit împreună
culoare
prin care respiră am uitat câte promisiuni ne-am făcut
și mărime
e cald
pretendenții la nemurire se ghiftuiau
e bine e mama
cartofii prăjiți se răceau în farfurie
ascultând alt concert în aceași
unde e foamea de altădată?
pisicile au vânat grifonii din pod dupăamiază
ușa de apă
le-am auzit țipătul întortocheat mi-ai povestit cum mergeai prin oraș
gara inconștientă
când se rostogoleau peste undița de prin care trec fetițele bolnave cu ochii închiși
bambus ce joacă șotron cu bucăți de nori și din când în când te loveai de
și autorizația de pescuit a tatei fug prin oraș scaunele
noapte va fi până spun eu destul dezumanizată aranjate
șobolanizată pentru întâlnirile la care nu erai invitat
mă urc în autobuzele aglomerate soarele se mutase pe altă parte a
toate întâmplările s-au întâmplat cu miros de zacusc printre chităiturile străzii
borcanelor cu murături
ne-am lipit cu scoch oglinzile din baie era frig când ai deschis ochii
alerg pe străzi
în fața cărora ne-am spovedit în ai recunoscut cu greu drumul spre casă
doar mă prin din urmă
diminețile de iarnă văd oglinda convexă a unui ou descojit
se rătăceau regretele prin dulapuri adun salutări amicale
prin poze norii de uită la mine au născut în piatră sfintele surori
prin cutiile uitate în pod se îndrăgostesc pruncii de zei
banalitatea strălucește peste tot se colorează se duc întrupări nesfârșite
doar tu deschizi ușa am îngenunchiat ca un primitiv semne
și ieși cu ultima gogoașă cu dulceață în mijlocul străzii
în buzunar soare

17
sintagme literare Poesis

IOANA
de rețete ale succesului...
Unora le-am fost prietenă, colegă sau
amică.

BURGHEL
În birourile anoste ale întreprinderilor
vândute pe nimic de șmecherii
postrevoluției,
am împărțit biscuiții populari ai
sărăciei,
țigările și frigul. Mai ales frigul!
*** Din instinct
la căderea luminii iubeşti lumina Conservele cu fasole încălzite pe
nici șerpii nu-și mai caută în care bolțarul
răcoarea uneori cu două rezistențe, sâmbetele și
sângerezi duminicile,
*** Din verdele-căprui toate sărbătorile ( i/legale), golul din
nuc împovărat al ochilor tăi viețile noastre.
dincolo de ferestre când şi când Am împărțit ceea ce știam cu ceea ce
pustiu și zăpezi creşte iarba nu știam.
ca o victorie asupra Ne înjuram prietenește și ne ajutam
*** urâtului. frățește.
o pată neagră În pulovere și șosete groase, tricotate
un motan prin zăpadă Calendar de mame sau bunici,
și vrăbiile ne adunam din când în când la partide
Adun atâtea zile-n calendar interminabile
și, totuși, calendaru-i mai subțire. de remi, table ori șah (cei care știau),
Depărtare O piatră sunt într-un hotar spuneam
pe albul destrămat al unor file. bancuri la lumina lumânării sau la
Ce departe eşti! lumina lunii,
Deznădăjduit M-agăț de cer, târziu, ca de un cânt povesteam ce-am citit, ce-am reușit
ţipătul întoarce ecoul stingher și, pâlpâi în lumina lui, puțină. să luăm,
S-au desfrunzit pădurile a jale Biet vers, uitat în ploaia din pământ, pe sub mână, de la măcelar ori de la
Calea spre tine e un cer mireasă fără nicio rădăcină.
vânzătorul din colț,
peste care
cum am periat-o pe tanti aia, urâtă, de
aştern un alt cer Sunt vie printre toate câte sunt
la ,,alimentara,,
tot mai gri și, câte-mi mai rămân nedescifrate,
pentru o coajă de pâine în plus sau o
Cât de departe! sălbăticiune-n limba grea, de vânt,
bucată de brânză.
Un drum cât o noapte polară am fruntea și apusul însemnate.
Universul aruncă săgeţi cu dureri la În jurul nostru lumea era gri, din ce în
întâmplare. Când mă lovesc de ziduri sau de înalt, ce mai gri.
Ca un războinic fără armură Mă-ntorc la umbra mea, împăturită, Noi eram tineri și frumoși, și veseli.
inima însângerează și, caut prin zăpadă și tresalt, Noi aveam suflet și visam.
amurgurile. de câte-ascunde fila înroșită. Cu tăvălugul a trecut vremea prin
Doar în moarte inima noastră!
între noi nu există Sentiment Fără veste, am început să murim și,
distanţe. asta nu am luat-o în calcul!
Aproape zilnic deschid facebook-ul. Parafrazându-l pe inegalabilul Grigore
Curcubeu Cel puțin un mort. Vieru,
Pe unii, i-am cunoscut. spun doar atât:
Tu nu desenezi curcubeul. Pe alții, nu. ,,Nu am, moarte, cu tine nimic
N-ai niciun habar Cu vreo câțiva, am făcut, la un Eu nici măcar nu te iubesc,,
despre cum se trăieşte fiecare moment dat,
culoare. un schimb de idei, de cuvinte,

18
sintagme literare Poesis

IRINA LUCIA
strălucitoare
străbate cerul, ţărmurile se ridică,
volute ritmice, înalte şi limpezi,

MIHALCA
se estompează,
asemeni stropilor de apă.

Orele bogate, fragile, se întorc de unde


au plecat,
Întâlnirea Cu vârful degetelor abia-i atingi
cu bucurii şi lacrimi, cu arşiţa şi amarul
braţele,
durerii,
Jocuri de linii, de umbre, de lumini, acoperite de voaluri diafane de un
cu zâmbetul pe buze şi dorul etern.
clare, mov vrăjitor.
Clipele nemărginite sunt trăite intens,
fără egal, plutesc pe-obraz, Ochii ei sinceri, visători, cu privirea-
fără timp, fără spaţiu,
se întrevăd prin lazuritul din priviri. ntr-o parte,
se înalţă şi zboară ca un fulg.
Regină devine, pentru o zi, în de o delicată candoare!
frumuseţea Iubirea care rămâne!
În adâncimea lor, cotropitoare simţiri,
colorată în nuanţe aurii, melancolice O prinţesă de ieri şi de azi!
cuvinte moi, dulci, întrepătrunderi.
- culori cum n-ai mai văzut -, Ah, soarta mea!
La marginea inimii respiră cuvinte
împrăştiate, ca un abur, Tu cine eşti? De ce aşa un dor? întrebi.
nespuse.
pe pânza care-ţi captează inima! Credinţă şi mister! Ardentă apropiere!
Nesecată fântână cu apă vie!

Cuvintele urcă, în acelaşi timp cu ea, În imagine, un întreg univers - picături


Amar şi dulce, convieţuind atât de
spre cer. în mişcare,
strâns înlănţuite.
Mii de vise, cu ochii deschişi potirul cu mir, un portret,
Plutind prin faldurile dorinţei, aripi îţi
pentru poveşti de fericire! o pictură discretă, realistă-n
cresc,
Mii de vise, frumoasă reverie, două splendoare!
fremătând la gândul unei îmbrăţişări.
fugi spre-acelaşi punct! Privind-o în adâncuri - o tainică durere,
Năvalnică, suverană, caldă, iubirea
istovitoare sete, nelinişti înfloresc.
înlătură barierele, creşte totul,
Farmec şi fermecător! Ai nevoie de Povestea călătoare
se scaldă în priviri, şterge lacrima,
timp emană parfum suav de floare.
mângâie cerul, cuprinde abisul.
pentru-a asculta, a observa, Sub perna ta, aievea, un zâmbet ai
a contempla ascuns.
Vindecătoare vibraţii, vârtej de trăiri!
şi a iubi o lume mai bună, Timpul se dilată sau fuge uimitor,
pribegi trecători prin viaţă, ca nişte Rătăcit, confuz, nu poţi să-nţelegi,
ziua nu mai trece firesc, în linie
inimi! dar, crezi sau nu,
dreaptă,
La intervale regulate, totu-i simbol, primăvara
topeşte totul în jur.
traversează spaţiul încântător. este fără frică, mereu inocentă!
În spate, pădurea de copaci mângâie A înţelege, a ierta...
peisajul paradisiac. Clipa de taină Iubirea e cheia, e sărbătoarea vieţii,
O paletă de culori întrepătrunse miraculoasă lumină, azimă de simţire.
subliniază
o clipă nostalgică Rătăcitori. Intersecţii sinaptice.
În zbor, cu aripi de porumbel,
de adaptare la un alt ritm! Prin miracolele întâmplate, într-o
o rugăciune a inimii, a inimii de copil.
O mână s-a relaxat, în timp ce cealaltă nesfârşită căutare,
Într-o pace lăuntrică, o împărtăşire
a susţinut acolo, la începutul cuvintelor, în
prin abandon,
un cap cu bucle de-abanos. adâncimea lor,
o sfântă bucurie a prezenţei de sine,
În intenţie, o minune, o bucurie divină! din prezentul rostuit o lumină
o taină, o taină a iubirii.

19
sintagme literare Poesis

ISABELA
s-a uscat
izbeşti cu el în pământ
şi nu izvorăşte fir de apă 

NICOARĂ
doar mormânt
anul tăcut
pe timpul ăsta am îngropat-o pe 
Bernardina
în rochie de mireasă
E jumătate decembrie am să te împing i-au prins de gât o salbă falsă
ca pe un bulgăre de nisip înghețat
şi nu-mi mai pasă că nu eşti aici până voi face din tine Noi viețuim pe lumea asta
dacă am fi împreună în noapte stăpânul grădinii
poate m-aş trezi din insomnie unui pământ rămas fără flori dar nu tot timpul
mai puțin amețită eu voi fi din altă poveste şi n-am să-ți pot vorbi
să întind aşternutul la frig vegetală când văzul nu mi s-a îndreptat
dar cățeluşa bolnavă găsită pe străzi te voi sorbi din priviri departe
mă ține în pat până târziu  prin ochiul boului nu ştim ce se va naşte
ca într-un adăpost al speranței prin gura leului din încrucişarea unei flori albe
păşesc pe vârfuri să nu-i tulbur şi toate buruienile pământului cu alta roşie
melancolia ruşinate de numele lor ce ecou va avea
în ea s-au strâns gesturi de milă neîmpăcate sărmane ce parfum
din altă viață de om de stea sau de vor înflori pe trupul tău dar nici cerul nu-şi doreşte
câine incurabilă boală  să te țină în viață cu de-a sila
zilele despre care nu ştim cum vom fi stăpânul meu când apele de sus se înțeleg să te
spre dimineață îmi vin tot felul de dar n-ai să mă pizmuieşti
ceară
gânduri ca un peşte înoți prin văz(duh)
dar nu mă ridic să le scriu Şi inima asta ca o lupă şi ai impresia
captivă încep un vis ce se continuă în că un Dumnezeu sărman
alt somn care face lucrurile mai mari
să doară îşi încălzeşte mâinile
rulează cumva interzis
în piept în inima ta
în vreme ce tu plecat să închei tratate
inima de țigancă ca într-o ceainărie
de pace între haite de lupi
Anul trecut pe vremea asta în afară eram eu cu ochii tăi
mă sfâşii mă urli
din pieptul deschis am cunoscut-o pe Bernardina
să-mi aduci colții lor suvenir tânăra căldăreasă Când se apropie iarna
E jumătate decembrie şi în ochii mei umplea sticlele cu aghiasmă gândesc neîncetat
s-a pornit să ningă şi le împărțea săracilor
pervers reprize de ger fac să-mi fie întotdeauna eroină că nu sunt destul de blândă cu tine
vederea patinoarul imens pentru totdeauna frumoasă neîncrezătoare construiesc
doar timpul orb îşi încearcă patina a fost plânsă un evantai de hârtie
în piruete ciudate de iubitul dar mâinile nu mă ajută
şi nu m-am gătat pe care nu-l cunoştea atunci când pliez
să ajung la tine pe grozăvia asta pentru că nu l-a dorit niciodată parcă orbite de un joc de oglinzi
ca o pasăre de zăpadă ea iubea într-un atelier de cristal
ale cărei aripi şi-au pierdut puterea cum iubeşte un pui de cocor copleşitoarea căldură 
în grație face din mine leoaica fierbinte
Q S-au inversat polii pământului şi arzi
eu nemiloasa  când se apropie iarna
Dacă n-am să apuc păgâna mâinile nu mă ascultă
serbările primăverii am început să privesc în ochii sărmanilor vizez
când petalele îşi ridică frunțile din în ochii câinilor
cum ar face să cânte privighetoare
orbire cu sfială
de sticlă
voi însemna dureros de dincolo versul
adolescentul ajuns la vârsta lui de
cenuşa din ochiul trandafirilor emblema sacerdotală a poețilolor
topaz

20
sintagme literare Poesis

LAVINIA ELENA
sau de sticlă mată,
luând forma timpului investit
în banca tristeților sau a bucuriilor,

NICULICEA uneori pierdut la ruleta himerelor.


Suntem memoria unui Vis!

Lumina
Cântec O poveste ce duce pe aripe
Zborul exersat în cuvânt.
Răsai în noaptea târzie, credeam că lumina 
Doamne, ți-aș cere o cartelă,
O stea cu sclipiri de Mai. se ascunde sub coaja cuvintelor
să-l pot suna pe tata și dincolo,
Rămâi o dulce fantezie nu ştiam că ea se găseşte
să-mi spună despre mama,
Ce lasă îngeri fără Rai… în tăcerile florilor care refuză
să mai glumim cu viața.
să spună adio toamnei
Prin clisurile oceanului de nori
O floare neveștejită de ger în glasul frunzelor ce cântă
să le văd ochii, zâmbetul,
A înflorit din umbra unui vis. dorul de clorofilă
magnolii-n asfințit – semn că
Se aseamănă c-un rebel înger, în palmele cerului când dezmiardă
dorul de mine e desmărginit. 
Ce luminează tainicul abis. cocorii pentru încă un bis la zbor
Clipa stingerii lor îmi îmbracă
ne-ar trebui dioptrii să vedem
zilele-n negru și nopțile-n vise
Când m-ai cules pe înserat, miezul clipei
albe, Doamne, dă-i glas tatălui meu
Sub pleoape ascundeam zarea. cum coagulează eternitatea
iar și iar să mă strige:
Ți-am atins sufletul întristat, cred că mai simplu ar fi să
– Nichita, mai scrie un vers
Înmiresmându-ţi cărarea… ne deschidem inima
pe-o foaie de suflet, pe-o foaie de timp
să putem vedea încotro 
să-mi fie floare în formă de corimb. 
Nu lăsa să mi se scuture visul, duce drumul vieţii...

Zăpezi fecunde Ce înfășoară veacuri ca o liana.


Întoarce, te rog, c-un vers ceasul, Ninge la fereastră
Merg pe urmele soarelui, Să bată-n noi clipa eminesciană.
Ninge la fereastra gândului,
mângâind rănile ninsorilor.
Memoria unui Vis în albul munţilor din cer.
Umbrele înghețate rămân
Pe-un ram respir răcoarea
în spate.
Cine sunt eu? Cine ești tu, omule? lacrimilor de nea.
Iau câteva raze să-mi șterg
tristețile,  Fire de praf stelar,
scuturat de un Vis anonim, Ninge la fereastra sufletului însetat
pe care nu m-am îndurat
pe fereastra cerului, de zâmbetele uitate-n noi.
să le duc la anticariat.
lăsată deschisă de-un înger uituc. Îmbrăţişez fulgii de stea albastră,
Între două bătăi de inimă
Ne-am așezat pe o bucată de viață, topind întristarea unui început târziu.
savurez zăpezile fecunde
cu gustul unor timpuri uitate. poposind în mireasma unei clipe
efemere. Un văl de brumă se aşterne
în aşteptarea dragostei – aripă
Eminesciană În timp, am ajuns o pată de culoare,
în jocul abstract al luminii, divină!...
sfidând umbrele pământului. Îmi creşte un dor, de inimă nebună,
Scriu pe foi de clipe
Suntem trăire de cristal  sub zăpada bătătorită de timp.
Cu cerneală plânsă de vânt

21
sintagme literare Poesis

MARIA
noaptea am adormit în barca invadată
de alge
în Santorini inima s-a colorat în albastru

CERNEGURA
iar la Verona s-a îndrăgostit de fiecare
piatră
sculptată de timp
în Tunelul Gotthard inima mi se făcuse
cât un
Dar aşa… n-am altă băutură în casă bob de rouă
o, iartă-mă! timp de 16,3 km prin venele
Ar fi mistuit țărmurile pământului a fost în
păsările ar fi căutat piscuri am să beau singură lacrimi
copacii, bărci plutitoare s-ar fi numit tot nu-i place întunericul, mi-am zis
dacă iubirea mea ar fi fost furtună Amin! am dus-o la Paris unde a stat închisă 3
dar așa... zile în
nu-i decît un fir de nisip Se făcea că tu Doamne erai curtea catedralei Sacre Coeur
cu raze de soare prinse între siliciu și supărat privind păsările zidite în piatră
scoici în Cartierul Latin s-a înveselit pentru
aruncat de vânt se făcea că nuferii pluteau pe luciul întâia oară
sub pleoapa obosită a iubitului. lacului, în fiecare zi a vizitat cămăruțele
ca visele mele în aerul dimineţilor strâmte din
Aureole înrourate, librăria Shakespeare
iar Tu, Doamne,
Din rădăcini zvâgnind spre cer plesneai cu Tălpile tale apa mai târziu s-a cățărat ca o liană pe
seva urcă supărat erai Doamne peretele de la
prin cercurile umede ale arborelui că totul nu era făcut apus
din izvoarele pământului precum ai spus. îndrăgostiții se sărutau la etajul unu al
în tăcere trunchiul secular casei lui
făureşte aureole Te-ai uitat în oglinda apei şi Ți-ai Rodin
de sfinți răstigniți. amintit prin căușul palmelor strânse în
că ai făcut Omul după asemănarea Ta îmbrățișare
Amin şi nu Te mai recunoşteai privindu-Te. a contemplat ore în șir capul ei înclinat
spre
Doamne la uşa inimii mele O, Doamne! stânga
nu trebuie să baţi și fața lui transfigură de intensitatea
poţi intra oricând În inima vulcanului iubirii
eşti aşteptat în Golful Sol del Mallorca inima s-a
pentru tine am păstrat curăţenie Era cea mai înspăimântătoare clipă lăsat prădată
poate vei mai afla puţin praf neatins din călătoria aceea de pirații ce-și ascundeau comorile în
sau ici colo ceva simţuri amorţite vedeam peșteri
să rămână totul aşa: păsări lovindu-se de felinare în Chapin mi-am văzut inima în ochii
neumblat în bezna pământului frământat, unei
pustiu pădurea se cutremura înfricoşător căprioare murind
în aşteptare... vuia cerul
prins între venele deschise ale când inima mea a ajuns la Fontana di
de eşti obosit poţi să mai zăboveşti, pământului, Trevi pe la
Doamne stelele - dispăreau în gura hulpavă a orele trei după amiază
simte-te ca acasă! vulcanului soarele era îndrăgostit
dar pe mine… am stat împreună la rând
dacă-ţi faci timp putem vorbi Pe mine mă ocrotea mireasma nucului. să ne spunem dorința
vreau să mă destăinui Ţie El îmi tot șoptea ceva despre lună
întrebă-mă orice Pasăre zidită
răspund la toate, am greşit inima mea voia acasă
- puţin pelin? Când am ajuns în Sotogrande m-am liniștit sub nuc.

22
sintagme literare Poesis

MIRELA
scriu istorii prin ceara
prelinsă Fecioarei
pe mâini

DUMA
innoptate odată
cu seara.

Din cer
se porneşte-n zăpezi
Cuvinte drepte mi-ai spus-o,
frigul alb,
mă strigă cu vocea
tremurându-i în pântec.
In jur lumina ! lui Cain,
Palma ei
Un fluture așezat descifrează corvezi,
pe o floare-de-soare , ecou
şi-o așează peste EL,
în mine frica între cer și păcat,
ca un cântec.
de a nu rămâne singură. drumuri împietrite
Am vrut să scriu în lumina rece
Pruncul simte iubire
despre noi a veacurilor.
şi tace.
cuvinte frumoase
Liniștit , prin colind
și drepte Dorul ca un suspin
se-ntrupează
și am desenat linii.
într-o Stea
Fluturii suspin aliniat
care poartă în noi
se așezau peste ele la marginea albastră
a orizontului bunătate,
neștiutori.
luminând dorul lumină,
Mai incolo brațele tale
precum măgarul sălbatic şi pace.
calde și bune -
liniștea unei biserici în toate zilele lui,
care mă aștepta singurătatea. Semnul drumului Tău
din totdeauna .
Dragostea agape Liniștea bisericii
În jur,
învăluită în palmele
o altă lumină.
liniștit ascunse în înnoptarea
câmpiei
Întâia jertfă în fața orizontului
câmpul așteaptă flori reci printre
înflorirea margaretelor glasuri de îngeri
Drumuri albe împietrite
în locul stelelor îşi pleacă lumina-n
dinaintea zilelor -
strigătul de moarte chemate de cer, cuvântul ce-l scriu
al întâilor născuți candoarea crucilor dinaintea drumului Tău
dincoace și dincolo așezate dinaintea odată cu
de Eufrat dorințelor, nedumerirea Magilor
drumuri pornite despre locuri şi vreme.
oi , ca tinerețea lui Abel din suflet. Doar steaua
curată și tăcută ca un semn al
dinaintea jertfei , Colind sfârșitului
îşi lasă raza
câmpul acela unde Ard lumânări umbrind
iarba este mai verde în ajun de Crăciun. păcatele noastre.
decât culoarea care Miresme de tămâie

23
sintagme literare Poesis

MIRUNA
dar eu te-aștept aici să mă Plouă cu felii de portocale,
cuprinzi; ninge cu felii de Crăciun.
aici te-aștept
Ce toamnă...

CARP
și, puiul meu, așteaptă-mă.
Puiul meu, am să te chem să te
revăd, Prea tomnatică pentru a locui în
căci am plecat nu foarte toamnă,
departe, cu părul de frunze plutind în
La nunta mea aici sunt drumuri reci și albe, nesomn,
ruinate, mă vorbește cu aerul de buze,
La nunta mea aici privesc prin ziduri de cetate prin frunze
se vor șopti manele pe sub mese, și te-am așteptat, dar n-ai venit. și prin nori.
căci oamenii se vor fi săturat de-atâta Tu, puiul meu, ce ai pe creștet
Vivaldi-n urechi. frunzele de laur, Prea noapte să ne mai vedem,
La nunta mea nu ai venit, n-ai mai venit. nu ne mai zărim prin întuneric,
se va-mpărți ciocolată pe sub mese, Puiul meu, așteaptă-mă, ce toamnă neagră, dar toamnă,
căci oamenii se vor fi săturat de-atâtea te-aștept și eu. ce toamnă, ce nori, ce timpuri
fructe de mare-n farfurii. și ce timp...
La nunta mea Puiul meu, cu șoaptele fierbinți, ții
se vor purta numai papuci de casă pe sub minte, Ce noapte ne leagănă și ne-
mese, te-am tot chemat, dar n-ai venit. adoarme
căci oamenii se vor fi săturat de-atâta Mai știi, plecasem nu foarte cu susurul stelelor mort pe
durere-n tălpi. departe - pământ,
La nunta mea în țara albă cu ferestre sparte - ce noapte, ce lumini ne îneacă
se va dansa în draci pe sub mese, zburai cu fluturii de vânt, te-am tot în sunet și-n raze de pământ
căci oamenii se vor fi săturat de-atâta stat văzut, presărate
degeaba-n scaune. parcă veneai, cu praf de lumini
La nunta mea dar nu erai... și tăcere de stele
se vor recita poezii pe sub mese, Ne-am alungat, noi, pui de palide,
căci oamenii se vor fi săturat de-atâtea curcubeu, ții minte? aproape moarte, atât de
discursuri rostite-n grabă. - O, mamă, fii cuminte, - fii aproape...
La nunta mea cuminte, puiul meu! atât de cuminți, stelele, cu stele-n
se vor comercializa sărutări pe sub mese, frunte,
căci oamenii se vor fi săturat de-atâta Felii de Crăciun cu ochii în ochii noștri vechi și
singurătate-n indiferență. uitați.
La nunta mea Prin aer se consumă acel parfum Ce noapte, ce zi în ochii celor care
se va naște o nuntă adevărată pe sub de nerecunoscut, numai tac și adorm,
mese, pe care-l puteai tăia cu nemilă și cu învinși pe covorul de frunze,
căci oamenii se vor fi săturat de-atâta nerăbdare, învinși de somn, de noapte;
plictiseală-n aparențe neștiind cât de mult îl iubești și cât numai lumini în ochii celor care
și vor fi căzut de pe scaune, de mult alții îl sărbătoresc - numai tac
sub mese. parfum de portocale. și dorm pe pământ.
Caut un motiv de bucurie,
Puiul meu zbor spre tine călare pe decembrie, Ce oameni, ce noapte
urmând indicațiile precise dictate în care și pietrele tac
Puiul meu, am plecat în țara albă de stele, în tăcerea ta;
cu nori și frunze de pământ, recitate de lună mă vorbește cu aerul de buze,
aicea zbor cu fluturii de vânt și cântate de tine. prin frunze
și calc pe pietre de mormânt; La urmă, tai cu nemilă și cu și prin nori.
puiul meu, așteaptă-mă, nerăbdare Prea noapte,
te-aștept și eu. o felie parfumată prea toamnă.
Puiul meu, am plecat nu foarte departe, de Crăciun. Ce toamnă care se-nnoptează
e destulă ploaie-n cuiburile de omizi, Te trezesc din visul de iarnă și ne în tăcerea și în părul de frunze
iar norii par apatici și livizi, privim îndelung. plutind în nesomn...

24
sintagme literare Poesis

NICOLAE Femei de cristal… 


 
Stau bărbații ăștia 

NISTOR
și așteaptă perfuziile 
să lungească tânjirea 
după femei de cristal. 
Atâta chimie în aer, 
mătăsurile topite 
Libertate legată la ochi  în flăcările bărbaților 
unde femeia arde 
asemeni unui cristal 
De ce să nu-mi pun cătușe la ochi, 
de la facerea lumii.
cătușe la mâini, 
să-mi cos buzele de taină  Sarmale englezești 
să nu cadă noaptea pe lacrimi 
care desenează în oglinzi opace?  Se terminaseră sarmalele 
Apoi, ce are de ascuns fugarul  de la bodega de lângă anticariat 
sau cel care cerșește libertatea  unde dormeau cărțile. 
pe străzi legate cu lacăte?  Câte un autor dansa pe mesele 
unui vânzător de speranțe 
Numai melcul disperat 
fără papagal. 
trece peste capătul de linie  Atunci vigilența mea era trează pe Tamisa, 
al unui tramvai  atâta frig din lipsă whisky 
care apare numai noaptea,  am tras obloanele pe singurătate 
când singurătatea este aievea  pe un refugiat rătăcit de Crăciun 
și lumile se suprapun  lângă o singurătate beată 
cu zgomotul roților de circ  o doamnă ce ținea pe Dickens în geantă.
unde flașnetele aruncă 
Secunda reîntoarcerii 
clopoțeii uitați… 
Ce încătușare de gânduri  Plecasem… 
când libertatea este legată la ochi! am uitat telefonul în halatul verde, 
ăla cu care îmi dădeam aere de domn 
Ceștile cu povești  furat de elegiile din mintea mea, 
de femeile mele sau nu… 
Să găsești un răspuns 
Mă sorb din cafele uitate, 
la întrebările despre moarte 
necitite de spaima  în cărți, nu! 
celor neștiute,  Nu este loc să strecori concluzii 
gânduri rostite în oglindă  în minte… nu 
de care fug  are atâtea pe cap, 
în dimineți aglomerate.  poate în oasele care cad pe rând 
Omul care vinde povești  răsturnate la un curs de medicină. 
Acum nu le mai pot așeza în ordine, 
ascunse în vechituri, 
nici nu știți ce fragil poate fi 
udate cu votcă ieftină  un rătăcit prin lumea asta… 
sunt asemeni cafelei,  Ș-apoi, de ce atâta sete? 
răsturnând povești disperate  Aud știrile la urechile astea oarbe, 
la mese unde  până și plecarea este un vis… 
râde cinismul impregnat în lacrimi.  Atunci unde este tărâmul ăla 
Povestește, omule  de care spunea Paler 
că a plecat o clipă? 
cum este lumea dincolo de zaț, 
Adică el sigur va reveni ca mine,
cum este să te speli în cești murdare 
nici nu știu dacă telefonul mă sună pe mine, 
unde avem o poveste fiecare. oricum acesta este halatul care îmi convine.

25
sintagme literare Poesis

NICOLAE
Cu grijă senzual deosebită
pentru aratător, în multe feluri
fiindu-ne preamult folositor.

SÂRBU N-am nimic de arătat acum


oglinzilor opace, de carne.
Degeaba le mai întorci
cu faţa la acelaşi perete,
unde noi generaţii de paingi
Țuţea de la Hamangia Domesticirea nimicului deplâng şi aşteaptă sticlele goale.
Va mai trece o vreme până
Le-am spus-o pe aia cu dobitoacele Ascultaţi ce vă spun: caracatiţa să se obişnuiască, să le placă
mirosul de acru, aşa cum
şi sfinţii care nu mai au nevoie de nu ne-ar fi de niciun folos. miros beţivii după a zecea bere,
carte. Mii şi mii de braţe-ar trebui la rând sub presiune la toaleta
E chiar a ta, iţi aminteşti, să zgâlţâi temeinic pomul de aer ecologică.
domnule Ţuţea de la Hamangia ? găunos şi să cadă cu zgomot
Mă priveau scârbiţi ca pe o bordură fructele nimicului mereu prea verzi. Nici vorbă să te poţi urca din mers
scoasă din portofel din greşeală. amirosind a amintiri cu bere
Ca pe o muzică a sferelor ce muşcă în trenul dulce disperat al poeziei.
Până şi autistului vis de aur
din piedicile acelea strălucitoare ce ne mâncă tinereţea buimacă, Numai dacă schimbi riscant macazul
pentru caii negri şi nărăvaşi îi devine tot mai clar, pe zi ce trece, stând într-un picior pe scările ude
păscând îngheţ sub lună. şi cu biletul de borâtură între dinţi.
mai clar ca lumina unei limbi
fosforescente în descompunere,
Cu nelinişte de licurici rătăciţi Hai să schimbăm între noi paradigma,
de se ruşinează pe platou îi strigi controlorului din toaleta
în oala de noapte a zilelor.
reflectoarele, închisă,
că trebuie altfel îmblânzit nimicul cum ai ciocni o halbă gulerată.
Frica-i scârboasă foarte, vă spun,
acesta nărăvaş, aproape sălbatec. Şi sari cu mult curaj peste ultimul
dacă nu serveşte specia, vagon
îmi intinde Petre Ţuţea capcana, al ultimului tren, desigur.
cleiul acesta de muşte pe limbă. Altfel trebuie el văzut în oglinzile
Când de fapt aştepţi margarina postmoderne şi fără luciu orbitor, Nătărăule, îngână şi-aplaudă,
să te muşte muzica sferelor gras ca să nu le mai intorci la nevoie numai cei fără bilet aplaudă aşa,
de buzele-ţi inerte ca nişte coperte. cu faţa la perete, când mortul când aştepţi să te ciocneşti
stă liniştit şi nu vrei să-i strici iminent cu asteroidul
ce nu face atâtea fasoane şi grimase
Frică mi-e de tine ca de şomaj, liniştea când te vede cu ce poftă
pe culmea expresivităţii nevolnice.
domnule Ţuţea de la Hamangia, colecţionezi acele capace de bere.
până-n golul din oase Una cum nu s-a mai văzut,
mi-e frig şi mi-e frică Ai făcut deja averi nemăsurate că-ţi vine să dai foc la tot
de paradoxurile goale goluţe. şi chiar pomana i-o vei pune ce se nimereşte pe aceeaşi culme,
la soroc din banii pe sticle acrite. doar ca să vezi echipamentul
cel mai nou al pompierilor
Cine m-ar putea ierta vreodat Din acelea uitate prin pod prinşi între păianjeni cruce.
că nu pot sluji specia, care specie, pentru cheful bătrânilor paianjeni.
măcar aşa, în mare taină ? Dar a dispărut colecţionarul de capace.
Specia n-are nevoie, e tot mai vizibil Aţi văzut vreodată, vă întreb E timpul să-i punem şi nimicului cruce
şi clar, de serviciile mele. un chef monstru de paingi ? albă de mesteacăn ca la eroi,
lui, eroul tuturor războaielor.
Toţi s-au sinucis cu demnitate,
Le-o repet mai odată pe aia când le-au fost luate Definitiv cruce să-i pui acolo
cu dobitoacele şi sfinţii. sticlele acrite de la gură. adânc sub pielea ta, în inima ta,
Şi mă privesc cu obosit dispreţ, Iar nimicul râde în pumni nimicului şi nu în rană de mesteacăn.
cu un senin dezgust. Semn că, bravo cetăţeni poeţi,
înfundat lingându-şi
Cum parlamentarii se uită pe şest a fost domesticit nimicul nărăvaş.
unul după altul degetele.
la licuricii din oala de noapte a zilei. Cel cu fructele mereu prea verzi.

26
sintagme literare Poesis

NICOLAE şi el nu s-a răzvrătit.

Ştiai că-i cuminte şi-şi caută de

VĂLĂREANU SÂRBU ale lui,


merge la biserică şi se rogă să ai
gânduri bune,
dar tu nu crezi în ce crede el,
îl ei în derâdere.
Pe un ram noduros de suflet Nici nu ştiu cum să-mi adorm bucuria
în cuvintele nepereche lăsate vraişte
din care nu ştiu ce să fac, Când se strânge prea multă obidă
Dimineaţa iese în cădere pe ferestrele
poeme ale luminii sau cântece de de apare pericolul,
nopţii,
suflet începi să dregi busuiocul cu mărinimie.
într-un târziu se trezesc şi cântă
cu înserări învăluite de crini Toate acestea au sunetele întârziate
cocoşii,
în arome tari şi praf galben de petale ale unui ecou
bat clopotele cu sunete sparte cu
pe aripi de fluturi albaştri. în aşteptare să se piardă fulgerele
ciocanul,
norilor de ploaie.
spiritul zilei aşteaptă trecerea orelor
de meditaţie. Tu aşteaptă-mă la porţile nopţii
unde inimile pereche sunt pe aceeaşi Mişcările tale perfide cu deturnări de
bătaie scop
Păcatele m-au adus până azi călare pe
ca şi clopotele cu ecoul lor. sunt semnele unor vorbe aruncate-n
caii soarelui,
vânt
iertarea lor mă aşteaptă în cer,
nicio moarte nu ştie mai mult decât Cerul şi pământul dăinuie care obosesc urechea.
pămânul
unde rămân o vreme urmele omului Printre oameni În dimineţile cu ferestre pe
din care curg râurile sângelui. timpul trece neluat în seamă, ochi
fără remuşcări nu ne spune nimic
ia cu el tot ce-i mai frumos Din greşală am tăiat aerul care se
Lumina m-a răsfăţat cu darul
şi pleacă nepăsător din valea morţii respira din cer,
cuvântului,
până se şterge totul din memorie. acum privesc răpus de întâmplare
pesemne sunetele le-am cules din zbor
şi nu mă regăsesc în centrul atenţiei,
şi s-au cuibărit într-o vioară
Cerul şi pământul dăinuie , păşesc târşindu-mi paşii spre puncul
pe un ram noduros de suflet
nu au prea multe aşteptări, de înâlnire
să dea glas gândurilor.
rămân sub picioarele altor muritori. cu simţurile care mă înalţă
şi mă închin ţie Doamne cu aer divin.
În slava şi misterul care se naşte,
nimeni nu-şi îngăduie să caute Privesc cum totul arde în foc
fără nicio părere de rău, În dimineţile cu ferestre pe ochi
acolo unde ceasurile se opresc şi
întâmplător drumurile se reiau, stau într-un gând şi scormonesc în
pornesc singure
caută vârful adâncuri,
cu acele pe cadranul inimii unei femei.
unde nimeni nu agunge fără moarte caut cu mâinile pacea ta dătătoare de
viaţă,
Cu înserări învăluite de crini şi moartea se naşte odată cu viaţa.
visul va ieşi ca o pasăre din scorbura
Tu spune-mi când tac timpului
Bucăţi decupate din frumos
de ce nu strig, cu aripile desfăşurate peste inima mea
în figuri geometrice amestecate,
şi înţeleg ce nu-ide înţeles. închisă într-un cuvânt.
au şi ele trăiri în unghiuri ascuţite
de parcă nervii ar vrea să recompună
ceva deosebit Promisiuni deşarte Dar tu n-ai nevoie de cuvinte,
ai nevoie de crezul
şi sângele priveşte cu roşeaţă-n obraji,
Ai ciupit din pâinea săracului în fiecare zi prin care îţi mărturisesc cu sufletul
dragostea pentru care a curs frenetic
fără să ai perioade cu odihnă trecerea prin vămile iubirii din ziduri
cu o nelegiuită bucurie de viaţă.
unde îngerii sunt călăuze.

27
sintagme literare Poesis

SIMONA-GRAZIA
obligatoriu unificatoare
(așa cum nivelează șenilele
pământul!). Mulțimi

DIMA
de litere săpate-n viață sunt
reverența față de putere,
îmbrățișată de noi cu venerație,
cum am primi un sacerdoțiu, deși,
la o simplă incizie, vișiniile-i buze-ar
Baobab unei ființe lutoase, cu grijă, stropi
să nu-mi cadă pleoapele sânge negru, înecului ne-ar da
Un baobab, dușman al slăbiciunii, de praf, și spune-mi fără să stea pe gânduri,
și-a lipit nările de căile cerului, câte stele goale și moarte în vreme ce, cuvioși, îngenuncheați,
decis să le transforme-n carne zărești pe cerul lor încă ne-am cultiva speranța de-a
și putere. Adulmecă templul celest și câte vii în arcade, crește
din vârf ca pe un trup și crede cât forfot de regrete prin supunere, în fața apropiatului
că-i proptește în tărie catul de fildeș, strânse-n imagini tsunami. Senini,
cu buzduganul sprijinit de nori și vise. pe străveziu ecran când, ea, imperturbabil,
El stă întunecat, cuprins de-o sumbră și cât destin în unda face-o colibă pustiită
așteptare, unui vis zburat din arc. din această lume,
încercuit de-armate născocite. E crudă O, călărețule negru, unde forțele creației
și perfect în bezna de miresme abia ca sufluri nevăzute
de inutilă veghea lui. Nemișcați, a pădurii, stai! mai colindă.
îl dor ochii-mpietriți, În matca fără
prin ei hălăduiește, neagră, lăuntrice contururi, Cenușă
plăcerea oarbă-a pământului. ducând solii nimănui,
Slujbași lipsiți toată viața de-un nume prin întunericul unde Plânge un tigru
își privesc stăpânul din umbră, înveliți te scurgi, neștiut, pe-un maldăr de cenușă,
în platoșe reci, cu fețe de câine, neauzit, nevăzut, cu ochi triunghiulari,
gata de-închipuita conflagrație, oprește-te ne hăituiește somnul
neputincioși să-mi fii, tu, hostie și va să piară, spune,
să descifreze desenul fin, înscris a seninătății, din culpa noastră –
pe fulgii ninsorii luxuriante tihnă și semn! nu l-am nutrit,
ce s-a pornit deodată. deci n-are combustibil
Mituri pentru viețuire.
Stai, călărețule! Tot mai jignit, cerșește
Se-aude-un plânset de la noi putere,
În coridorul de vuiet pentru străvechea bogăție în vreme ce, arhaici,
din rama porții deschise, destrămată, lucrăm pe roată de olar
strigă cel tânăr: pentru anticii autori un bol de lut
Stai, călărețule! de mult pierduți ce nu se-ncheagă
Oasele-uitării le calci (ei ar fi lămurit, poate, nicidecum.
în galop, redeștepți Întregul, ne-am fi zărit, Întorși cu spatele,
amintiri din somn verde, flotanți, în ei), pentru distanți și aspri,
în ierburi hipnotice întâmplarea cu mituri nu ne-arătăm mișcați.
învălui gleznele gândurilor, care ne-a modelat Va înțelege, în noaptea
dar, așa cum gonești, fără cruțare de-atunci, cea mai spartă:
tot astfel ești pacea! până am devenit făpturi câștigu-i chiar cenușa.
Contenește din lunga cu peruci ireversibile,
ta goană, fă-mă să văd, siliți prin contract să le purtăm –
zi și noapte, zorii. ori oficial, ori ca însemne
Străine cu frunte de flăcări, personale, subtile premoniții,
deschide-mi ochii, precum oricât de-ascunse,

28
sintagme literare Poesis

STELUȚA
pe undeva pământul se poate să
tresară
și-nduioșat s-arunce cu flori de tei pe

CRĂCIUN
drumuri.

Atuncea, doar atuncea, din vechile


zapise
vor scutura rugina și, pipăind vreo
Aivazovski poartă,
Cântecul orbului de la vor căuta noi sensuri în profeții prezise
marginea drumului
Auzi cum marea strigă după noi strângând slovă cu slovă pe lâng-o
Și țărmuri zdențuite-agață-n lună? de câte ori ați deschis ferestrele casei mare moartă.
Cu tălpile-nglodate, printre ploi, mele
Aleargă marea după noi, nebună. să fie lumină Expediție
de câte ori v-ați reflectat în oglinzi
Călare pe corăbii, peste val, paralele Am luat cortul și am pornit în zori.
Catarge poartă pânze de mătase, definind profunzimea Am mai luat cu noi una, alta
Orchestra cântă, invitând la bal visătorii mei de zi (alta asta bombănea că am trezit-o
Bătrâni pirați, toți deghizați în oase însetații mei ce alergați prea devreme
pe mii de rânduri și n-a prins finalul care părea
Auză cum marea zgreapțănă, scâncind căutând izvorul imprevizibil,
În inimi rotunjite ca hublouri azi casa imi e stăină iar visul nu se dă în reluare).
Și din adânc de tine te cuprind, pereții se indepărtează în fiecare zi Cocoșul de pe casă dăduse semn că
Acoperind vârtejuri mari, ecouri? iar voi obosiți vrea și el
vă ghemuiți așteptând ca-n Beckett (tinichea cum era, credea că mergem
E tot tumultul în ghiocul strâns marele nimic
Ce-n seri târzii își dezvelește harul în țara lui Oz).
uneori își mai amintesc de voi Tu ți-ai pus bocancii, eu pantofii
Din sânul mării descântat l-ai smuls cuvintele
Potecă să-ți deschidă, precum farul. stiletto,
se opresc să vă vorbească
convinsă că undeva va fi un rendez-
dar nu le mai cunoașteți
Și-n buzunarul de la piept, ascuns, vous,
doar pipăiți din când în când
Când singur ești și teama te sugrumă urmat de cuvenita invitație la vals
colții crescuți ai timpului
O scoică pistruiată ți-e deajuns cum cresc ei așa mai înalți ca omul -Aiurea, mi-ai zis tu, cine mai citește azi
Să te ferească de tristeți și brumă. acoperindu-l cărți demodate.
Am tăcut, și mi-am văzut de drumul
Carnaval Eroii mor întotdeauna meu.
Uneori era alături de al tău
din cupa cu o toartă ruptă Ei dorm adânc pe malul cu pietre și atunci adormeam liniștită,
fânână a renașterii în umbra netedă a înțelepciunii tale.
smălțuite,
îi imbie prefid Alteori o lua razna, neținând cont de
învăluiți de pirul cu rădăcini ascunse.
licoarea mascată busolă,
pe cei ce mimează pervers naivitatea Pândit de sus, de vulturi cu gâturi
răsucite, de foame sau de sete,
crezând efemer și dubios în magie
fluidul curge roșu din vasele nici măcar de mine – se repezea întins
și în puritatea jucată a fragedelor ofelii
străpunse. sau bolovănos,
vineții sub bolta trandafirie
de ai crede că-i cerul, dar e de fapt Pământu-acela poate hrâni-va cândva în direcția în care pantofii mei stiletto
rochia. crinii, simțeau ritmuri de vals.
O partidă de amour fou ori degete uscate vor încolți-n ulcele Desigur că era doar un zvon fals
e prețioasă, dar nu imposibilă și scrijelind mesajul în puncte și în linii, de frunze căzute pe margini de lume.
spune cardinalul cel roșu, vor răsuci spirale, scriind trecut în ele. Din mers căutam în rucsac invitația la
însuși pontiful s-a dezis vremelnic vals
de inelul pescarului și de pallium Sau poate că o iarnă va ninge-n plină ca să mă orientez cumva,
și și-a cumpărat, cu penitențe, vară, dar, nu știu cum,
o păcătoasă de noapte înăbușind în albul primordial găseam doar bonjour, tristesse...
plecând incognito la Veneția parfumuri,

29
sintagme literare Poesis

TEODOR Sunt singur acum

ştergarul alb

DUME
în care
mi-am uitat copilăria -
singurul suvenir de la mama
îl port la piept
uneori mă prefac
Ştergarul în care mi-am uitat pe întuneric
că o văd
copilăria îmi va pune mâna în poală
ţinându-mi capul pe genunchi...
şi-mi va îngriji somnul
cu firul tors din lacrimi
locul din care nu fug niciodată - până dimineaţă
coase cerul de marginile pământului
copilăria când liniştea spartă
ca să nu-mi fie frig...
de întâiul cântat al cocoşului
m-am născut în ziua în care albul din îi va reconstitui chipul ca un fluture agăţat de noapte
cireşi plesnea de culoare o lumină va ţâşni din răsăritul târziu o să colorez cu privirea cele
cerul lăcrima pe la margini separându-i trupul de umbră două imagini între care mă caut...
mama se pregătea să învelească tată – mamă
sarmale în foi de varză acră şi va pleca cu Dumnezeu
(ultima fiertură dinainte de paşte) noapte bună!
câteva gânduri mocneau printre tata s-a dus şi el...
cuvinte... într-o dimineaţă pe la patru Și atât...
cu merindea sub braţ
calul vecinului era dus la plug între şi o fotografie învelită într-un ziar printre diminețile mele
hatul lui Mitru din deal şi nu s-a mai întors... din care ies zilnic
oricum nu avea cine să-l înhame la cu pași programați
căruţă o fi vrând și printre puținele lucruri
tata plecase la muncă să se întâlnească cu mama pe care le mai am
îl năcăjea plecarea la patru fix la capătul de drum sunt mulți prieteni
dimineaţa pe jos cinci kilometri unde se opresc sufletele... care-și storc transpirația
uita de mama şi de burta ei ţuguiată ca ca pe niște coșuri la pubertate
o pâine aş fi vrut să ştie şi mama spunându-mi că mă iubesc
scoasă din cuptorul de după casă făcut că am mai crescut apoi se retrag într-un petic de viață
de străbunicul şi că-i seamăn mult ca și cum ne-am împărți trupul
înainte de război... că o duc bine de fapt e un fel de trădare reținută
şi că mi-am cumpărat un cal
aşa m-a născut mama neajutorată ar fi bine să vadă cum îl mângâi şi mă atunci mă apucă o haită de draci
fără doctor într-un ştergar alb joc încep să iradiez și împing totul
din cânepa primită de la bunica lângă lăstarul ieşit din scorbura nucului spre oamenii care mă urăsc...
sub care bunicul trăgea cu sete reacția mea e nocivă dar
m-am simţit bine până am rămas dintr-o pipă cumpărată de la târgul din până ies din ea
Dobreşti nu fac mare caz
singur...
şi cum o aştept scuip înapoi
mama s-a dus să adune câteva ierburi
seara și atât...
să le aşeze în mănunchi
la capătul uliţei fără să-mi fie frică
sub grindă să poarte de
şi privesc spre sat pășesc prin mine ca pe o alee
belşug şi de noroc...
până când văd cerul aplecându-se pe care timpul aleargă
nu mai are cum să ajungă la cină
să sărute pământul de noapte bună... sub formă de aburi
de va veni târziu
dimineața devreme

30
sintagme literare Poesis

TIANA
și să rămân acolo închisă fără apă și
oarbă pentru tot restul anilor în care
îmi este scris să te privesc
Doar sa te privesc...

BADEA Urăște-mă si tu...


Te rog,
Urăște-mă!
Atât de tare încât ignoră fiecare
Omul Fără sens... zi bună a mea la primă vedere în
săptămână...
Gândirea mea fuge departe și se Dacă-ai știi... Atât de tare încât să uit cine ești și cum
împiedică de amintiri blurate cu noi te numești în fața mea...
Și prin vise sfărâmate ea vorbește fără Această viață, Urăște-mă!
pic de ezitare despre tine, omule... Acest vârtej de orgolii Căci eu vreau să te urăsc...
Și poate chiar această soartă
Oare să te văd diseară nenorocită Poate că valuri...
La colțul străzii lungi unde obișnuiam Nu-mi permite să-ți spun multe
să mor pe-o bancă? cuvinte Poate că valurile nopții mă fac să uit
Cred că ai să mă recunoști vorbind Dar mi-aș dori... cu totul de tine și de ceea ce simt când
singură despre tine, ca o nebună pe o Atât de tare mi-aș dori ești cu mine...
stradă aglomerată...dar totuși pustie. Să pot să-ți spun mai mult decât îmi
Și cu o privire beată, am să mă uit in este permis, chiar dacă nu scrie la Poate că am să uit odată numele tău
ochii tăi și voi încerca horoscop... scris și vorbit peste tot aici și-n alte
Să nu-ți doresc răul... vieți,
Mi-ar plăcea să-ți spun că vreau să fug Iar când te-ntâlnesc am să tac sperând
Ca într-un basm care începe mereu într-o pădure, ca tu n-ai să faci la fel...
într-un club de noapte și se sfârșește Să-mi construiasc o casă din lemn și
într-un-un lan de grâu, vise, Poate că valurile mute mă vor opri din
poate atât de banal am ajuns să iubesc Să locuiesc acolo... a te mai privi,
un om, care este sau nu mai este om... Eu cu mine și cu-n câine. Dar neîncetat am să aștept zi de zi
Într-o pădure albă și cu o iarnă doar pentru un schimb de vorbe.
Fără sens imposibilă...
Iar vecini să-mi fie decât brazii și Poate ca ale vieții valuri, mă vor aduna
Cine ești? cântecul imaginar al ciorilor... din vise...
Eu nu te cunosc.
Din vedere doar, posibil... Poate în amorul dorului, Azi
Poate te-am văzut odată pe stradă și Nefiresc și imoral
m-am îndrăgostit Am să scriu și ai să știi Te-am văzut odată și mi-a fost de-ajuns
Că în acest tablou nocturn, Tu ești visul să nu te mai uit niciodată.
Ah, da... meu moral.... știind că acum și într-o altă viață nu va
M-am îndrăgostit, exista „noi”...
De tine, cel pe care nu-l cunosc, Cum să te urăsc?
Doar din vedere și din câteva vorbe... Omoară-mă, din priviri!
Te rog, învață-mă să te urăsc Iar eu am să te aștept tăcută, lipită
Poate dintr-o simplă coincidență... Să te urăsc atât de tare încât să nu te de geam în noapte doar să te privesc
M-am îndrăgostit mai privesc când privesc pe altcineva, pentru o ultimă dată...
De un om imposibil de necunoscut Să te urăsc atât, încât să devină totul Și am să tac...
Atât de tare m-am îndrăgostit! nul Și am să te ignor...
Atât de banal și de imoral... Și să nu-ți mai vorbesc nici de bună sau Până când tu ai să dispari din gândurile
nebună... mele...
Poate că-n fiecare seara, mă gândesc Dar înainte, aș vrea să pot...
la tine Îmi doresc să te urăsc, mai mult decât Să pot să-ți spun, subtil, încet...
Poate că în fiecare zi aștept să merg orice alt lucru dorit în viață și pe lună În două vorbe, cine ești tu...
oriunde și să te văd întâmplător Și oriunde pot pleca, doar ca să nu te De unde vii
Pe tine, cel de care m-am îndrăgostit mai aud... Și cum te numești în fața mea.
orbește, Îmi doresc să mă închizi în inima ta

31
sintagme literare Prozã

CAMELIA
ei, nu va mai ambala cadourile în hârtie
colorată cu desene cu Moş Crăciun, clopoţei
şi brăduţi, nu va mai aştepta ca el să se culce

PANTAZI TUDOR
pentru a aşeza toate pachetele sub brad
şi, cel mai grav, nu se va mai putea bucura
de fericirea din ochii copilului dimineaţa
când, grăbit, va veni să vadă ce îi adusese
Moşul. Singurele momente ale Crăciunului care o făcuseră
Fragment din povestirea ȘIRAGUL DE PERLE întotdeauna fericită îi fuseseră luate. Până şi ele! De ani
de zile, farmecul sărbătorilor de iarnă se limita la clipele în
– din volumul CULORI SECRETE – ediția II,
care împodobea bradul, asculta colinde, ambala cadourile
EDITURA ASTRALIS. și aştepta cu febrilitate dimineaţa, atunci când privea cu o
bucurie fără margini sclipirile jucăuşe din ochii băieţelului.
Micuțul deschidea tacticos pachetele, ca după un ritual, își
Aflată în camera de hotel, ea stăruia să-şi ocupe mintea stăpânea emoţiile, își înfrângea nerăbdarea, prelungea astfel
cu gânduri legate de apropiata plecare spre casă, să treacă momentul surprizei. Dacă i se luau şi aceste clipe, ce rost mai
deja în sertarul amintirii „aventura” din Budapesta. Îşi avea Crăciunul? Pentru ea, niciunul! Se uită prin camera de
strângea lucrurile, punându-le de-a valma în geanta de voiaj, hotel, căută un punct de sprijin, dar acolo nu se afla nimic
fără să reușească să găsească răbdarea de a le împături şi a le neobişnuit, nimic care să o salveze. Şi, deodată, văzu cutia
ordona aşa cum ar fi trebuit. „Oare, el se gândeşte la mine?” roşie aşezată pe noptieră. Se ridică şi se apropie de ea, o
se întreba, încercând să închidă fermoarul genţii fără să deschise lăsând descoperit colierul de perle a cărui strălucire
reuşească. Iritată, renunţă și se trânti pe un fotoliu. „Ce rost au i se reflectă dintr-odată în ochi, trecu prin ei şi îi lumină
gândurile astea! Trebuie să încetez, în fond ce s-a întâmplat?! sufletul. Surâse şi, fără să aibă vreo explicaţie, deschise
Absolut nimic!” Încercă să-şi găsească o preocupare. Îi pierise geanta de voiaj, scotoci prin ea şi găsi pachetul cu eleganta
cheful de a mai ieşi în oraş, nu vedea ce sens ar mai fi avut. rochie pe care nu rezistase să nu o cumpere, cu atât mai mult
Vizitase ce era de vizitat, şi era singură, mai singură ca cu cât magazinul o oferea cu treizeci la sută reducere. Cu
oricând, pentru că de data aceea avea sentimentul că i se mişcări domoale, se îmbrăcă şi se uită mulţumită în oglindă.
luase ceva deosebit înainte de a i se fi dat. Din ea o privea o femeie încă tânără, micuţă de statură, cu
Ridică receptorul telefonului şi formă numărul Agenţiei părul negru care scotea în evidenţă o faţă rotundă străbătută
Tarom din Budapesta, cuprinsă deodată de dorinţa de a de lumina unor ochi puţin oblici a căror culoare neagră era
i se confirma zborul pentru care avea bilet câteva ore mai accentuată de dunga făcută cu creionul dermatograf. Buzele
târziu. Era iarnă şi orice se putea întâmpla, nu o costa înroşite de ruj zâmbeau la vederea chipului foarte cunoscut,
nimic să telefoneze. O voce plăcută îi explică foarte amabil mai alb în contrast cu frumoasa rochie neagră din catifea,
că, din păcate, cursa aeriană fusese amânată pentru ziua simplă, dreaptă, lungă până la genunchi, care-i unduia
următoare, adică pe 25 decembrie, la aceeaşi oră. Îşi cerea pe şolduri. Luă colierul de perle, îl puse la gât, cu acelaşi
scuze în numele Companiei Tarom, dar condiţiile atmosferice surâs întipărit pe faţă, și nu se putu abține să nu-şi admire
nu permiteau efectuarea cursei la data stabilită. Pasagerii decolteul discret împodobit cu bijuteria delicată. Îşi puse
puteau să rămână peste noapte la un hotel pus la dispoziţie ghetuţele negre, singurele pe care le avea acolo, deşi râse de
de agenţie, situat în apropierea aeroportului. „Bine că ați una singură când se văzu astfel încălţată în timp ce pantofii
sunat”, se arătă vocea foarte grijulie. Era mai bine că aflase negri de antilopă stăteau în şifonierul de acasă. Luându-şi
atunci şi nu pe aeroport. paltonul din dulap, ieşi din hotel, fără să se mai gândească
Închise telefonul, descumpănită. Vestea proastă îi la iarna de afară. Oraşul arăta superb în Ajunul Crăciunului,
accentuă starea de nervozitate. Însemna că trebuia să-şi lumea elegantă a oraşului, cea mai elegantă pe care o văzuse
petreacă Noaptea de Ajun singură, într-un oraş străin. Lovită vreodată în călătoriile ei de până atunci, continua să intre
ca de un fulger, se lăsă să cadă pe patul moale şi alb. Nu prin magazine şi să iasă cu pachete mai mici sau mai mari,
va mai putea să împodobească bradul împreună cu băieţelul care mai de care mai colorate, mai decorative, și se îndrepta

32
sintagme literare Prozã
surâzătoare spre alte locuri sau spre casă. Ea nu avea casă avânte, grăbite, spre asfalt, depăşindu-l, oprindu-se sub
în acel oraş, poate că nu avea nicăieri, poate că locul nu brad. Moş Crăciunul, care înainte se strâmba, acum afişa
şi-l aflase încă. Rătăcea pe străzile înguste şi pe bulevarde, un zâmbet plin de satisfacţie. Ea se ridică în picioare privind
privind oamenii, privind în propriul interior, dar ochii ei nu grămăjoara albă. Se îndreptă încet spre ea cu intenţia de a
vedeau nimic, se afundau în beznă. aduna perluţele. Când se apropie şi întinse mâna, simţi ceva
Se făcuse seară, oamenii se împuţinau, zgomotele se moale şi rece. Şi, atunci, la atingerea ei, din acel loc, ţâşni cu
stingeau, luminile oraşului perseverau să existe amplificate puterea unei fântâni arteziene o lumină albă care se înălţă în
de ghirlandele cu becuri multicolore. Era Ajunul. înaltul cerului, dispărând şi risipind spre oraş fulgi imenşi de
Stătea pe o bancă din parcul din apropierea Catedralei zăpadă.
Sfântul Ştefan. Nu îi era frică, nu îi era frig. Golul rece din Stătea acolo, fără să se mişte, neputincioasă, în timp
interiorul său ocupa tot spaţiul, interzicea infiltrarea vreunui ce fulgii cădeau în cascadă și se topeau pe pământ, pe
simţământ. Privea brazii ornamentaţi cu globuri şi beteală. bănci, pe copaci, pe brazi, pe clădiri, pe oamenii întâlniți în
Nu erau ai ei. Aparţineau unui parc străin, unor oameni cale, curăţându-i, purificându-i, dându-le tuturor culoarea
străini. Se ridică şi se apropie de unul. Dorea să privească lor albă. Ea privi în jur şi constată, fără să se mai mire, că
îndeaproape un Moş Crăciun care părea că se strâmba la nimic nu-şi păstrase culoarea. Forma continua să existe,
ea atârnat de o creangă. Şi deodată, se prăbuşi. Genunchii dar culoarea devenise albă. Îşi privi ghetuţele, poşeta, îşi
i se lipiră de asfaltul curat al aleii parcului iar palmele descheie cu mâinile albe paltonul alb pentru a-şi confirma
care căutau un punct de sprijin atinseră ceva părând a fi o sieşi că rochia îi era albă. Nu înţelegea şi nici nu o interesa
pietricică rotundă. Nu apucă să se dumirească pentru că, de să înţeleagă. Îşi îndreptă privirea albă spre cerul devenit
sub palton, începură să se rostogolească, căzând cu zgomot, albastru şi faţa albă i se lumină sub atingerea fulgilor de nea,
perlele. Cu un gest reflex, puse mâna la gât şi înţelese, cu captându-le strălucirea. Moş Crăciun, de culoarea sângelui,
stupefacţie, că şiragul se rupsese. Perlele continuau să se îi şopti din bradul alb: „Doar priveşte!”

33
sintagme literare Prozã

MIHAELA
fără stil, fără periculoasele înflorituri artistice incriminate
de unul dintre scriitorii ei preferaţi, şi nu reuşise. Începutul,
fraza prag a cărţii, era întotdeauna cea mai grea. Suspină.

ROȘU BÎNĂ
Era profesoară de limbă şi literatură română la un liceu
de provincie (excepţional, ziceau unii cu emfaza tipică
bănăţeanului chivernisit bine în viaţă) de prea mulţi ani. Nu
putea ieşi din ea însăşi atât de uşor. Avea nevoie de un lung
proces de dezintoxicare. Citise mult, se ocupase de cărţile
altora, făcând recenzii şi articole lunare în reviste literare
GENUL FEMININ apărute ca ciupercile după ploaie în toate oraşele ţării.
(FRAGMENT) Cu mersul poticnit, ieşi pe terasă şi îşi aprinse o ţigară,
trăgând în gând o înjurătură mai mult decât nepotrivită
I.RĂSPÂNTII condiţiei ei de doamnă respectabilă. Oricum, avea un
repertoriu inepuizabil pe care îl folosea la adresa ei, a altora,
„Urmărea din cadrul strâmt al ferestrei jocul norilor pe
dar, preponderent, în lungile ei monologuri interioare. Se
cer. Primele raze de soare aşezau delicat contururi trandafirii
cenzura bine. Primise liber la fumat după săptămânile de
spre răsărit, acolo unde îşi îndrepta privirea, dimineaţă de
spitalizare, „fără să exageraţi, doamnă”, preciză medicul
dimineaţă, de mai bine de şapte săptămâni, de când lupta
convins că ţigările sunt doar un moft de cafea, ca în cazul
ei cu timpul se încheiase, cel puţin pentru o perioadă. Nu-şi
celor mai multe cucoane de vârsta ei. Nici pielea obrazului
mai punea întrebările din primele zile de după neaşteptata
şi nici vocea nu trădau viciul deprins în anii liceului, adică…
schimbare de destin. Trecuse toate întâmplările dureroase
demult. Demult! Nu prea avusese timp să mediteze la
la capitolul experienţe şi se instalase în această stare de
adolescenţă. Erau teritorii interzise, amintiri reprimate care
anormalitate cu o împăcare ce nu-i aparţinea. Acum ştia că
în ultimele zile o invadaseră, copleşind-o. Abia acum şi-ar
planului de sus, după cum o învăţase, în copilăria-i îndepărtată,
fi vrut viaţa şi mai ales tinereţea înapoi, iar lacrimile care i
nepreţuita ei bunică («Draga lu’ Oma, nu te pune de-a pârcu’,
se prelingeau aproape instantaneu de la întâmplarea care
ăsta-i planu’, aşa vrea Dumnezeu bunu’!» îi răsuna în minte
îi schimbase existenţa intrată pe un anumit făgaş, poate nu
vocea cu inimitabile modulaţii slave), nu i te poţi opune. Ori
cel mai fericit (nu plânsese de mai bine de douăzeci de ani,
de câte ori se proptea în câte un zid, îşi amintea acest lucru.
mai precis, de la naşterea fiului ei), aveau un efect eliberator.
În ultimii ani, din ce în ce mai des. Şi cu cât se împotrivea
Toate suferinţele ei erau la genul feminin.
mai tare (acceptarea nu prea fusese în firea ei!), cu atât zidul
devenea mai compact şi mai de netrecut.”
*
Reciti rândurile care ar fi trebuit să fie incipitul viitorului
Trecuse peste toate, anii se scurseseră într-o
său roman cu o nemulţumire crescândă, le tăie apoi cu două
încrâncenare nebună, înregistrase cu bucurie măruntele
linii curmezişe, groase, ca nu cumva să fie tentată să revină
succese, ignorase eşecurile. Fusese o luptă continuă cu
asupra lor. Nu era mulţumită şi începu să bată în tăblia
sufletul la gură, chiar şi pentru lucrurile fireşti pe care alţii
biroului cu vârful ascuţit al creionului, lăsând minuscule
le obţineau necondiţionat. Uneori, oprindu-se din goana
înţepături negre. Gestul îi dădea o imensă satisfacţie. Se
fiecărei zile, se întreba de unde avea atâta substanţă ea, un
împiedeca în cuvinte. Mintea ei procesa mai repede decât
copil lipsit de griji, răsfăţată peste măsură de bunicii materni.
mâna. Coala de hârtie nescrisă avea efect de blocaj asupra
„Nici vântul să nu te atingă!” obişnuia să spună femeia cu
degetelor care ţineau creionul. Era înzestrată cu o fantezie
pielea de culoarea fildeşului, în ale cărei braţe obişnuia să
inepuizabilă şi îşi construise lumea ei interioară în care se
se refugieze ori de câte ori pericole văzute sau închipuite
refugia cu voluptate, seară de seară, odată ce luminile casei
o ameninţau. O mai făcea şi acum, mental, când dădea de
se stingeau, iar zgomotele de peste zi se estompau. Toate
greu. Atunci, simţea aproape concret apropierea obrazului
ideile minunate, gândurile care îi răscoliseră mintea în lunga
cald cu parfum de mere şi iasomie şi instinctiv se liniştea.
noapte de insomnie se ghemuiseră într-un colţ al conştiinţei
Cu lumea nevăzutelor avea o relaţie bună încă din
şi refuzau să se închege în fraze şi apoi să se aştearnă
adolescenţă. Nu era vorba numai de intuiţie. Ştia cu
disciplinate pe întinderea albă, descurajant de albă…
exactitate, încă din primul an al liceului, când fusese nevoită
Se ridică greoi, ajutându-se de cârje. Cu trei luni în
să plece departe de mediul protector, în alt oraş, cum să
urmă, ar fi ţâşnit răsturnând confortabilul scaun de birou.
comunice de la distanţă cu persoanele dragi. Primele luni,
„Idiot! O compunere cuminte, demnă de un elev în clasa a
departe de casă, au fost cumplite. Se simţea vulnerabilă,
opta de gimnaziu.” Îşi propusese să scrie la persoana întâi,

34
sintagme literare Prozã
expusă. O răneau cu uşurinţă gesturile, vorbele spuse şi, mai cu situaţia, de teamă, angajându-se la stat, văzându-şi de
ales nespuse, ale celor din jur, bârfele mărunte, inevitabile, grijile cotidiene cu acea obedienţă caracteristică. Încercau să
într-un colectiv cu 32 de fete şi patru băieţi; nu ştia să se fie politicos-amabili cu reprezentanţii puterii impuse de la
apere. Treptat însă, a învăţat să riposteze, folosindu-şi răsărit, evitau conflictele şi îşi vedeau de grijile zilnice. Nu de
instinctiv calităţile. Se adaptase mediului. Îşi surprindea puţine ori îşi cumpărau liniştea cu mici atenţii sau cadouri,
adeseori colegele de cămin, intrând pe neaşteptate şi după un obicei împământenit. În spatele zidurilor groase şi
apostrofându-le „Iarăşi m-aţi vorbit de rău!” După primele a „şolocaturilor” bine ferecate se dezlănţuia însă furtuna;
fraze disculpative, fetele se fâstâceau în faţa constatării atât blestemele şi sudalmele la adresa „aveniturilor” curgeau.
de categorice. Cu timpul, s-au dezvăţat de această meteahnă Despre înrudiri şi mezalianţe nici nu putea fi vorba. Ar fi
feminină, cel puţin în ceea ce o privea. E drept că mai tot însemnat, în acele vremuri, ceva de neconceput ca o fată
timpul aveau nevoie de ajutorul ei la desen, unde le făcea de „maistor” (titlul acesta se păstrase, în ciuda vremurilor
la viteză planşele, sau la franceză, când compunerile primite tulburi, ca o certificare a nobleţii de origine) să se mărite cu
cu regularitate, săptămână de săptămână, le dădeau dureri un ofiţer, fie el şi al noii armate române. Şi totuşi, inevitabilul
de cap. Pentru aceste talente, câştigase ceva popularitate s-a produs. Fata maistorului fugi într-o dimineaţă de martie
printre colegi, încă din clasa a noua. Mai târziu, la maturitate, cu tânărul locotenent care căzuse răpit de farmecul ochilor
toate aceste rezonări ciudate cu universul au început să o de căprioară rănită, în urmă cu aproape doi ani, când o
înspăimânte. Tragediile din vieţile cunoscuţilor, dramele văzuse întorcându-se de la liceu cu servieta de piele în mâna
celor apropiaţi i se arătau în mod neaşteptat, cu câteva zile stângă. „După ce că-i cătană, mai îi şi moldovean!” exclamă
înainte. Nu era un dar, ci o povară pe care trebuia să o ducă stupefiată de atâta îndrăzneală măistoriţa. Fusese informată
şi mai ales să o ascundă. de binevoitori asupra idilei unicei ei fiice şi se oripilă de o
Fusese o fetiţă în aparenţă liniştită, poate prea asemenea posibilă încuscrire cu „prăpădiţii”, uitând, fireşte,
cuminte pentru vârsta ei, cu o privire intensă, cercetătoare. cât de greu fusese acceptată ea de mediul acesta închis, ostil
În jurul naşterii Ancăi şi, mai ales, a căsătoriei părinţilor, noilor veniţi, ca tânără soţie a meşterului măcelar, datorită
nemulţumirile şi supărările bunicilor materni luaseră etniei şi originii ei modeste. Se opusese din toate puterile; îşi
dimensiunile unei dramolete provinciale. Micul orăşel voia fiica la facultate pentru că în aceste vremuri tulburi, în
bănăţean de câmpie, dislocat din liniştea lui de capriciile care averile se duseseră pe apa sâmbetei, „numa’ şcoala te
istoriei privea cu reticenţă şi neîncredere valurile de mai face om”. Ada era obişnuită să facă numai ce dorea. Era
necunoscuţi ce începuseră să îl asalteze. Mai întâi fuseseră prima dată când i se refuza ceva. Aşteptă absolvirea liceului,
refugiaţii din Ardealul de Nord ocupat de unguri, nu foarte apoi fugi de acasă, lăsând un bilet prin care îi informa scurt
mulţi, uşor integrabili, înrudiţi sau în relaţii de prietenie cu pe neconsolaţii părinţi că se căsătorise în secret şi pleacă
localnicii. Aproape în acelaşi timp, exodul basarabenilor nu la socrii, în Moldova. Maistorul găsi primul biletul, i-l arătă,
îi încântase peste măsură. Accentul puternic, numele cu fără prea multe menajamente nevestei, angajată acum în
rezonanţe slave, dar mai ales modul diferit de a gândi şi de a câmpul muncii, la Filatura de Mătase Naturală din capătul
fi crease o prăpastie între ei. Bănăţenii erau previzibili, fără străzii, chemând-o la poartă. Femeia leşină şi nu-şi veni în
drame interioare, înstăriţi, făloşi de condiţia lor, deprinşi să simţiri decât la spital unde au dus-o cu Salvarea. Cu această
cadă la pace cu stăpânirea, pe principiul „capul plecat, sabia ocazie, descoperi că suferă de diabet. Tinerii au revenit în
nu-l taie”. Odată cu schimbarea regimului, după război, au oraş după vreo două săptămâni romantice, şi-au luat cameră
început să apară din toate zonele ţării, reprezentanţii noii cu chirie, alt motiv de zbucium pentru părinţi. I-au adus, prin
autorităţi (în mare parte regăţeni, olteni sau moldoveni): intervenţiile rudelor, acasă, eliberându-le apartamentele
secretarii de partid, securiştii, miliţienii, ofiţerii. Pe la mijlocul mari, „de sus”. Bătrânii au transformat fosta prăvălie în
anilor ’50, la capătul celei mai importante străzi comerciale locuinţă cu două camere, bucătărie şi un mic holişor.
din oraş se construiseră, pe model sovietic, două cazărmi Chiar dacă îşi asumase întreaga răspundere a gospodăriei,
militare. Majoritatea meseriaşilor îşi închiseseră afacerile servitorii şi calfele dispărând de câţiva ani buni, iar ea lucra
la naţionalizare sau îşi pierduseră averile în urma stabilizării în două schimburi la fabrică, fosta proprietară a măcelăriei
monetare din ’47. Pe Timiş, pluteau sacii cu bani, capitalizaţi de pe Drumul Timişorii, se cufundase jignită într-o tăcere
cu grijă „la strujac” de chibzuiţii lugojeni. Curţile şi grădinile absolută în legătură cu fiica ei. După nouă luni, în mijlocul lui
oamenilor înstăriţi, periculoşi deci pentru noul regim, fuseseră ianuarie, s-a născut nepoata asupra căreia revărsă întreaga
răscolite cu cazmalele de miliţieni şi securişti în căutarea ei dragoste pătimaşă de femeie cu origini slave.
cocoşeilor dosiţi. Chiaburilor li s-au confiscat pământurile,
tot sub ameninţarea securităţii. Cei mai mulţi se împăcaseră

35
sintagme literare Prozã

RALUCA
și vă voi proteja prin păstrarea secretului”.
– Ce e asta? a strigat îmbufnată. Nu voia deloc să scrie ceea ce
tocmai scrisese, doar nu s-a apucat brusc de dicteu automat!!!

FARAON
Dar ia stai, e a doua oară când apar dulcegăriile astea romantice
pe aici, nu poate să fie o întâmplare! În fine, scânteia țigării s-a
stins, iar ea, după ce și-a potolit bătăile inimii, poate s-a rugat,
deși uitase să o facă…
– Mama, lasă jaluzeaua ridicată, mi-e frică!
Transfer – Ție nu ți-e frică niciodată, nu te prosti…
– În noaptea asta mi-e frică, am impresia că urlă
În seara aceea, în cameră se intersectau ca niște unde
vârcolacii.
electromagnetice idei literare, care de care mai competitive,
– Nu există vârcolaci!
mai agresive. Scriitoarea nu știa asta, ea doar avusese un gând
– De aceea ți-am zis că am impresia, de ce nu ești atentă?
oarecare, de aceea, acum stătea în fața computerului și căuta
Am spus că am impresia…
să nu se uite în stânga sau în dreapta în momentul în care
– Impresiile nu produc frică, potolește-te!
apăsa destul de tare tastatura. Textul se configura în fața sa
– Te rog, vreau să văd puțină lumină. Mai înainte,
independent de voința ei, ca o făptură care știe ce vrea, cu o
credeam că e tata în cameră, cineva și-a aprins o țigară
autoritate care îi scăpa. Își mușcă buzele: „Nu, nu o să citesc
pe întuneric și mă privea intens. Un tânăr cu păr lung,
acum, deși simt că altcineva scrie ceea ce eu bat cu naivitate,
negru, cu un zâmbet ciudat.
nu o să citesc pentru că aș deveni cititor și textul m-ar stăpâni
Trebuie să mă întorc la început… ceva nu e în regulă! În seara
în momentul acela definitiv!” Continua să bată nervos și abia
aceea, în cameră se intersectau ca niște unde electromagnetice
atunci își dădu seama că e lună plină, că se făcuse frig și că nu
idei literare, care de care mai competitive, mai agresive. Ia stai
poate controla ceea ce scrie chiar deloc. Șoaptele nopții – ce
așa… despre ce idei literare vorbim aici? Ale lui Hoffmann?
Doamne, iartă-mă e titlul ăsta copilăros? Chiar că nu mai știe
Elixirul diavolului? El nu a scris Șoaptele nopții... Nici eu! Despre
ce scrie!
ce voiai să scrii? Despre tânărul acela bizar, ți-am spus doar, e o
În cealaltă cameră, lumina era aprinsă de ceva vreme.
întâmplare adevărată pe care încerc să o ficționalizez ascultând
– Nu dormi? o întrebă pe fiica sa de unsprezece ani.
încontinuu Werewolf al lui Cat Power. Pentru că nu am să pot
– Mai am puțin!
uita niciodată chipul ăla frumos, înspăimântător, care mă privea
– Orice ar fi acel puțin, pune-i capăt, e cumplit de târziu.
amintindu-mi că sunt pe marginea prăpastiei.
Se întoarse la textul său literar și se hotărî să ignore
– Mamaaaa!
romantismele astea gotice și să scrie ceea ce dorea de multă
– Ce e?
vreme: o proză fantastică. O provocase o întâmplare ciudată
– Există vârcolaci!! Și tânărul acela mă privește iar!
din studenția sa, pe care nu și-o explicase niciodată, deși anii
– Iubita mamei, nu există vârcolaci, crede-mă, iar tânărul
au trecut și încetase să se mai ia după coincidențe stranii ale
acela era, de fapt, un sărman care cânta în parc ca să
evenimentelor din spații și timpuri diferite. Demult, în casa
câștige un bănuț, l-am văzut peste câteva zile, deși nu
părinților, într-o vacanță studențească, citea E. T. A. Hoffmann, îi
îmi explic cum putusem să îl văd în alt oraș și în alt
plăcea atmosfera, dar nu reținea absolut nimic din întâmplările
timp înainte; de obicei e invers: întâi vezi în realitate
fascinante. Când a stins lumina, în cameră s-a simțit o prezență,
ceva, se fixează pe retină fără să îți dai seama, și, după
atât de puternic, încât a crezut că are un coșmar de proporții,
aceea, îți răsare în memorie sau în vis…
dar nu, era trează, s-a pișcat de mai multe ori, gâtuită de
– Și eu de ce îl văd?
spaimă. După câteva minute, prezența, pe întuneric, a tras
– Asta e ciudățenia cea mai mare, se pare că s-a
dintr-o țigară care, culmea, s-a materializat natural și, la lumina
transmis din calculatorul meu în visele tale; ți-am zis
acelei scântei, prezenței i s-a văzut chipul: era un tânăr cu păr
că e periculoasă tehnologia! Dar tu ce făceai înainte
lung, negru, cu ochii intenși, cu un zâmbet de iad. „Satana!” – a
de culcare?
fost singurul gând care i-a putut trece prin minte.
– Scriam la romanul meu.
În grădina întunecată nicio șoaptă nu era înțeleasă. Am
– Cum se numește?
stat două ore afară și nu am găsit pricina șoaptelor. Șoaptele
– Șoaptele nopții.
Nopții continuau: „Tăceți, mă încurcați! Voi afla eu cine sunteți

36
sintagme literare Prozã

STELUȚA
casei, mai plebeu, care revărsa o cascadă de flori mici cu un
parfum mai ușor. Măriuca îl asemăna cu un voal de mireasă,
din acela pe care, atunci când mireasa se învârtea în hora

CRĂCIUN
mare, fetițele îl atingeau admirativ.
Ocoli colțul magaziei,
trecu pe lângă brazdele de ceapă și usturoi. În grădină era
parcă mai răcoare, mai ales pe sub prunii și merii care
mărgineau cărarea de la spatele magaziei. O luă printre
rândurile de fasole grasă, cu frunze lipicioase, urcată pe
haragi înalți și ajunse la peticul cu pătrunjel care ieșea din
Ploaia de vară loc, nu trebuia să-l semene în fiecare an (era o plantă perenă,
dar Măriuca încă nu știa ce-i aia). Alese cu grijă un buchețel
E sfârșit de iulie și soarele turtește parcă ziua sub arșița de pătrunjel fraged, apoi căuta și niște fire de mărar , care,
nemiloasă. Doar dimineața, pe la cinci, șase e mai răcoare, semănate fiind din primăvară prin toată grădina, crescuseră
când pe florile de volbură încă închise și urcate pe lujerul înalte și-și deschiseseră în vârf inflorescența mare, rotundă
porumbului, mai zăbovesc boabe firave de rouă, până când cu modeste flori gălbui. Rupse câteva frunze mai tinere,
soarele se nalță năucitor de fierbinte și parcă, adormit de dinspre vârf, le uni cu cele de pătrunjel și se îndreptă cu ele
atâta căldură, uită să mai plece. 
Nicio adiere de vânt, niciun spre cișmeaua din fața casei, unde le spălă bine . Apa, rece o
nor pe adâncul senin al cerului Salcâmii au umbra spartă de răcori, luă și cănița de tablă de alături și bău cu poftă. Pe
petice de lumină în care praful de pe uliță se încinge, ca pământul mereu umed de sub cișmea, ieșise o râmă, căreia
nisipul din deșert.Toată grădina suferă de sete, iar mai în îi dădeau târcoale mai multe furnici. Măriuca luă un bețișor,
spate, porumbul pentru floricele, pus pe două rânduri pe scormoni nițel și-i făcu loc râmei , acoperind-o. Apoi, puse
partea dinspre Ion Băilă și Șerbănică (fratele lui), și-a răsucit bețișorul în calea furnicilor, să vadă dacă îl ocolesc sau trec
frunza ca să mai reducă suprafața expusă la soare. Măriuca peste el.
- Măriuco, nu vii o dată? se auzi glasul
se extrase cu greu din pat, din trezită de vocea bunicii:
-Hai bunicii. 
Măriuca ieși din grădină, se înălță pe vârfuri ca să
Măriuco, du-te, mamă,și adu niște pătrunjel și mărar, să închidă poarta înaltă (să nu sară găinile!), trecu pe sub agud,
termin mâncarea de fasole, că acuș e prânzul!
Bunica era în apucă în treacăt încă o agudă coaptă și intră în bucătăria
bucătăria de vară, o anexă lipită de casa bunicii, amenajată unde bunica stătea la masă (așa lucra ea, stând jos, avea
într-o fostă magazie,cu acoperișul într-o apă, micuță, cu trei varice mari și reumatism) și o aștepta pe fetiță cu verdeața.
ferestre pe cei trei pereți exteriori, astfel că, nimeni nu putea Era o femeie trupeșă, trecută de 70 de ani.Pe cap purta o
trece pe uliță, fără să fie cercetat de ochiul iscoditor al basma din material negru „un cașmer”, îi spunea bunica,
bunicii.O masă pe care se pregătea mâncarea dar se și probabil de la cașmir, pe care acum îl ținea desfăcut, cu
mânca, acoperită cu o mușama bej, cu linii complicate, pe colțurile deasupra capului. Pe fața ei brăzdată de riduri
care Măriuca, atunci când stătea la masă, închipuia labirinturi străluceau ochii inteligenți , de culoare schimbătoare, ba
fără ieșire, o băncuță, două taburete, soba care avea și căprui, ba verzui, care, atunci când se supăra, deveneau
cuptor de copt iar în fund, în partea opusă ușii, un fel de închiși la culoare. O bluză de stambă de un cenușiu decolorat,
masă dulap pe care era o mașină de gătit cu două ochiuri. În cu mânecile veșnic suflecate îi îmbrăca bustul și o fustă
partea de jos, în interior. erau farfurii , tacâmuri. Alături neagră, cu puișori bej, tot de stambă, îi acoperea partea de
butelia cu gaz. După ușă, un cuier. Totul era foarte înghesuit, jos, până la glezne. Sorțul lung, tot de culoare închisă era
dar cum vara intrau doar ca să mănânce, iar mama sau nelipsit. Folositor îi mai era șorțul acela! În el punea bunica
bunica doar ca să facă de mâncare, nimeni nu era deranjat, păstăile culese din grădină, ori ceapa, ori merele, ori
masa nu era un eveniment, era o necesitate. În plus, aerul castraveții, în el (de fapt nu în același, în altul pe care-l ținea
circula în voie, iar alături era un oțetar înalt, la umbra căruia „de bun”) aducea fideaua și orezul de la cooperativă, căci,
era lavița, unde gălețile cu apă stăteau acoperite. Și mai era dacă nu aveau în casă câteva kilograme de fidea, de orez, ori
și foarte aproape de poartă, deci un bun punct de de zahăr și câțiva litri de ulei, bunica intra în panică și pleca
observație.
Măriuca protestă în sinea ei (totdeauna bunica îi la cooperativă, unde, din bani numai de ea știuți, făcea
dădea ceva de făcut!), dar se îndreptă cu pași târșâiți spre „aprovizionarea”.
Măriuca îi lăsă bunicii mănunchiul
grădină. Trecând pe sub agudul înalt din spatele casei, pe parfumat de verdeață și o luă tiptil spre nucul din fundul
sub care bâzâiau muște la agudele căzute, întinse mâna și curții, unde o aștepta cartea ei preferată, „Brădița din
culese de pe crengile joase câteva agude mari, negre și dulci pădure”. Deși la toamnă urma să intre la școală, învățase să
care-i colorară instantaneu buzele. Deschise poarta grădinii citească odată cu sora ei , cu patru ani mai mare, iar această
și trecu pe lângă tufele de trandafiri altoiți, cu flori mari de carte o avea de când anul trecut, în iarnă, sora ei fusese
un roșu închis, catifelat, bătând în negru.Măriuca se înălță, internată trei săptămâni la spital, la oraș, grav bolnavă, o
aplecă o creangă și inspiră adânc parfumul intens, greu al infecție majoră la rinichi. Mama care se internase și ea, făcea
unei flori de-abia desfăcute. Îi plăceau acești trandafiri, dar totul ca să-i fie fetei mai ușor și îi cumpărase și cartea
preferatul ei era trandafirul alb, de la colțul dinspre drum al aceasta. Aici descoperise Măriuca un cuvânt care o fascinase:

37
sintagme literare Prozã
plastilină. Îi plăcea așa de mult, încât îl scrisese pe pagini să vii mai târziu sa-ți fac un scrob, că doar n-ai să mănânci
întregi de caiet. Cunoștința directă cu plastilina avea s-o facă doar agude și prune, zise bunica pe un ton pe care-l voia
ceva mai târziu și va modela din ea tot ce imaginația ei de sever, dar din care nu lipsea afecțiunea.
Fetița ieși din
copil scornea. 
Acolo, sub nucul bătrân, umbra era răcoroasă bucătărioara unde aerul se încălzise de la mâncare și de la
și cum nici mâncarea de fasole din acea zi de vineri nu o mămăliga fierbinte pe care o răsturnase bunica pe un fund
atrăgea, se cufundă în studierea, (a câta oară?) a pozelor, de lemn. Afară, tot cald. Măriuca o luă spre fundul curții,
lăsând pe mai târziu lectura, ca pe un dulce desert, sperând spre nucul bătrân, sub care, pe preșul din codițe o aștepta
că n-o va ajunge aici glasul bunicii dar, ți-ai găsit:
- Măriuco, cartea ei, cu Brădița și Ciripel.
Măriuca se întinse pe burtă și
Măriuco, unde ești, vino încoa să m-ajuți, se auzi glasul deschise cartea, dar, înainte de a se amesteca în aventurile
stăruitor al bunicii. O dureau pe ea picioarele, dar gura n-o eroilor ei, rămase un moment , privind cu ochii ei mari,
durea deloc. Copila își lăsă cartea pe preșul de sub nuc și o albaștri spre un viitor al ei, pe care și-l visa, cumva neclar,
luă agale spre bucătărie. Soarele se ridicase deasupra capului dar, oricum, frumos. O ajuta și prietena ei imaginară, Tiga o
și umbra fetei era mică, mică, prin pulberea ogrăzii.
- Da,
chema. Îndrăznise și-i spusese surorii sale despre Tiga. O zi
bunică, mormăi ea ajunsă în pragul bucătărioarei.
- Ia o
întreagă râsese de ea și de atunci, Măriuca își ținea ascunsă
lingură de lemn și mai mestecă în mâncare să nu se ardă, că
prietena și visele . Acum sora ei, Nela, care trecuse într-a
tare mă mai ridic greu, mă doare reumatisma rău de tot,
patra, era într-o tabără, la Năvodari, de unde scrisese o
măcar de-ar ploua, Doamne, că tare e nevoie de
ploaie.
Măriuca luă lingura și mestecă în fasolea roșiatică . vedere. Măriuca scoase dintre filele cărții vederea și se uită
Hotărî în sinea ei că niciodată nu-i va plăcea fasolea, fie ea cu iar, fermecată, la marea aceea albastră, pe care n-o văzuse
carne, sau fără. 
-Pune și verdeața, îi întinse bunica fundul pe niciodată, dar pe care și-o imagina ca pe un tărâm de basm.
care verdeața tocată își etala aroma. 
- Așa, amestecă bine și Nici nu-și dădu seama că lumina scăzuse și că soarele era
închide focul. Măriuca se conformă, atâta știa și ea, cum să acoperit de nori negri care se ridicaseră ca niște balauri
închidă un ochi la aragaz, că la deschis nu se băga, nu voia și dinspre nord vest din acea parte spre care tatăl ei privea
nici nu avea voie. -Stai, nu pleca, pune-i și capacul, o ajunse mereu cu speranță, așteptând ploaia.
Primii picături căzură
din urmă iar glasul bunicii, și du-te și-l cheamă pe unchiaș la foșnind prin frunzișul bogat al nucului, împrăștiind un miros
masă. Unchiașul era bunicul, care trebăluia prin fundul amărui.
-Măriuco, unde ești? se auzi sirena bunicii. Hai să
grădinii, reparând un gard de nuiele. Măriuca bănuia că el își băgăm puii la adăpost că vine ploaia.
Măriuca își strânse
căuta de lucru cât mai departe, doar ca să scape de cicăleala grăbită cartea, preșul și vederea de la Nela și fugind, le lăsă
bunicii. De-asta făcea, credea ea, uneori pe surdul. O luă din la adăpost pe prispă. Stropii se întețeau, iar bunica își pusese
nou spre grădină, se opri sub agud și mai prinse alte câteva o haină veche pe cap și, cu un băț în mână, lipăia pe pământul
agude negre de coapte (ce-i trebuia ei fasole?), deschise ud de-acuma,, încercând să adune puii mărișori, lăsați de
poarta, mirosi floarea de trandafir și o luă pe cărarea ce tăia cloșcă și să-i bage în cușca lor. Un tunet puternic, o făcu pe
grădina în două pe mijloc. Aveau de toate acolo: pe lângă fată să tresară. Ploua de-a binelea, cerul își dezlănțuise
ceapă, usturoi, fasole de păstăi, verdețuri mai erau și cartofi, artileria grea a tunetelor, puii intraseră în cușcă, dar bunica
ardei grași, vinete, și mai ales roșii din acelea mari, zemoase își făcea de treabă, punând găleți la uluce ca să adune apa de
cu pielița subțire, care însă nu erau coapte. Nu prea sufereau ploaie. Privind-o cum țopăie de colo colo prin băltoace,
de sete pentru că în fiecare seară tatăl fetiței le uda, purtând Măriuca avea impresia că bunica executa un dans ritualic
apa de la cișmea printr-un sistem de furtunuri, țevi și precum indienii și că, de fapt, ea, bunica, invocase și adusese
șănțulețe. Peste tot, prin grădină erau pruni, meri, peri, caiși, ploaia, cu aceleași puteri magice cu care, prin descântec,
gutui, ba chiar și un pui de cireș ce nu era încă pe rod. Pomii alunga deochiul sau „năjâtul”, când te durea urechea.
erau tot o pasiune de-a tatălui și erau răsădiți primăvara, Măriuca urmări cu privirea șuvoiul de apă care traversa
de-a lungul cărării și mai pe margini, ca să nu umbrească
curtea spre grădină și, desculță, intră cu picioarele în apa
legumele. Măriuca ajunse în spatele bunicului, care, înalt și
răcoroasă, imaginându-și că e și ea la mare, la marea ei. Dar
uscățiv, la umbra unui goldan, meșterea aplecat la gardul din
cum ploaia răzbi repede prin rochița subțire de inișor roșu,
nuiele. Urmă ritualul obișnuit:
-Buniculeeee! strigă fetița în
fetița își luă cartea și intră in casă. Își șterse piciorușele ude,
spatele bătrânului.
-Da, ce e? întrebă acesta, ca de obicei,
fără să se întoarcă.
-A zis bunica să vii la masă, continuă își schimbă rochița și se urcă în pat, deschizând cartea .
Măriuca.
-Acuș, răspunse bunicul, care ajungea cam într-un Zgomotul ploii pe acoperișul de tablă îi dădea o liniște
jumătate de oră, pe care bunica o lua în calcul și o trimitea interioară care avea să o urmărească toată viața. Îi reveni în
pe Măriuca mai din timp să-l cheme
-Moșcăit, mormăia minte imaginea bunicii în ploaie și, cu mintea ei de copil, își
bunica, de parcă nu-l știa de un car de ani. Măriucă, mănânci dădu seama că toată agitația acesteia prin ploaie era de fapt
fasole? o întrebă, deși știa răspunsul.
-Nu, bunică, nu mi-e un pretext pentru plăcerea ei de a se bălăci, prefăcându-se
foame, poate mai târziu, amână diplomat fetița o manifestare că are teribil de multă treabă. Într-un târziu, se auzi și glasul
de antipatie fățișă la adresa mâncării de fasole...Bunicuțo, mamei care se întorsese cu tata de la câmp și, cu sentimentul
pot să ies? întrebă, ea pe un ton ușor alintat.
-Hai, du-te, dar aceasta de protecție totală, fetița adormi.

38
sintagme literare Prozã

Chagrins d’amour  -Leana, cum face Bulbuca? (asta era porecla unei
profesoare de geografie cam doctă și înțepată, altfel foarte
Toamna curgea frumos în colțul acela liniștit de oraș, pe deșteaptă). Și se plimba Leana, cu ochelari de împrumut
strada ce purta numele unui poet local, mai puțin cunoscut, așezați confortabil în șaua nasului ei impunător, țeapănă de
pomenit însă de Eminescu în celebrul poem „Epigonii”. parcă înghițise un băț, cu mâinile la spate, întinzând un deget
Măriuca se obișnuise treptat cu viața la internat, deși inchizitorial spre vreuna din ele. Fetele se prăpădeau de râs
programul era întrucâtva cazon: trezirea la 6,30, înviorarea și când dansa Leana cântându-și singură „Obbladi, obblada”,
la care fetele ieșeau cu greu, moțăind încă, spălarea la dând din brațele lungi de parcă voia să-și ia zborul. Avea ceva
spălatorul unde curgea numai apă rece, îmbrăcarea, masa din Olive a lui Popeye , caraghios și înduioșător totodată.
de dimineață, veșnicul ceai cu pâine cu unt și marmeladă, -Fetelor, le anunță domnișoara Geta, intrând într-o zi,
plecarea la școală. În clasa ei, Măriuca se remarcase imediat pe la sfârșitul lui octombrie, în sala de mese, vom organiza o
ca o elevă bună, apreciată de profesori și, poate, invidiată seară literară aici, la noi, urmată de dans, sâmbăta viitoare.
de unii colegi. În toți anii de liceu, avea să fie prima din clasa Puteți să vă invitați colegii le spuse ea privind spre fetele de
ei. Învăța ușor, cu plăcere, cu ambiție, dar și din dorința de a a unsprezecea și a douăsprezecea și zâmbind cu subânțeles.
ști. După ore, întoarcerea la internat. Până la masa de prânz Măriuca se bucură: o seară literară ,dans, în sfârșit ceva ce
intrau în holul mare, își schimbau cărțile și caietele pentru rupea monotonia programului cotidian.
a doua zi și apoi ieșeau afară, pentru că dormitoarele erau Domnișoara Geta o chemă, alături de fetele din clasele
închise. În zilele când terminau orele mai devreme, Măriuca mari și îi dădu să învețe o poezie de Minulescu (lui îi era
pătrundea în livada „interzisă” de legende și se pierdea în dedicată seara literară) Măriuca recitase mult și în școala
gânduri sub coroana nucului bătrân,pe care-l simțea frate cu generală, jucase și teatru, așa că învăță rapid poezia.
nucul ei de acasă. Uneori o mai însoțea și Leana cu care se Veni și sâmbăta mult așteptată. Fetele erau toate într-o
împrietenise de-a binelea (aveau paturi vecine în dormitor). frenezie de bigudiuri, moațe de hârtie (după posibilități),
Veșnic flămândă, Leana căuta prin frunzișul de sub nuc puțin fard de pleoape, un pic de colonie, se împrumutau
vreo nucă ascunsă sau pierduta de vreo cioară, cu care să-și una pe alta, schimbau fuste, bluze, într-o emoție generală.
mai potolească foamea. Urma clopoțelul cu care eleva „de Cele mai mari aveau așteptări sigure, cele mai mici doar
serviciu” vestea ora mesei. Făcuse și Măriuca „de serviciu” incertitudini plăcute. Măriuca avea un costumaș „deux
și tăiase cu un cuțit bont atâta pâine, cât nu tăiase niciodată pièces” din stofă bleu deschis și niște pantofi bleumarin
în viața ei. Bineînțeles că făcuse bășici la mână. După masă, din lac (primii ei panofi de lac, cumpărați din bursă). Se
urma programul „de meditație”. Pentru că internatul nu „ondulase” și ea „dans l›air du temps” și își pusese pentru
avea o sală adecvată pentru cele aproximativ o sută de fete, prima dată puțin fard bleu pe pleoape.
domnișoara Geta, pedagoga, le încolona două câte două și, -Ești tare frumușică, îi spuse Ilinca, o fată dintr-a
cu gențile în mână, se reîntorceau la școală, unde în trei săli unsprezecea, pe seama căreia circulau multe povestiri romance
de clasă, începea programul de meditație. Măriuca avu de și care stătea alături de ea, în cercul recitatorilor.-Ai emoții?
la început o inapetență pentru acest program de învățat -Nu, răspunse categoric Măriuca, simțind în același
obligatoriu, pentru încolonarea aceea umilitoare de după timp, cum o inundă cald un val de emoție.
masă, pentru faptul că se încălțau dimineața și se descălțau Ca de obicei însă, își stăpâni emoția și când îi veni rândul
tocmai seara, când, după „meditație” și masa de seară, recită cald și sensibil „Romanța celor trei romanțe” Când
aveau în sfârșit voie în dormitoare și hotărî să-și ajusteze termină, se făcu liniște, apoi, o ploaie de aplauze o învălui
cumva programul, atât cât putea: prima parte a programului și îi dădu, pe moment satisfacția une victorii. Sala era acum
de învățat o afectă somnului. era un somn greu, cu capul plină. Dansul începuse. Erau mulți băieți exerni, care deja
pe bancă, cu paltonul pe cap, până la pauza de la jumătatea angajaseră dansuri cu fetele cele mai mari. Măriuca privea
programului, când fata se trezea și, odihnită se apuca de cu plăcere, alături de fetele de-a noua. Pentru ea faptul
învățat si de teme. La început, pedagoga o cam certa, dar ca recitase și că fusese atât de aplaudată îi ajungea ca s-o
aflând de rezultatele ei bune, o lăsă în pace. bucure măcar până la vacanța de iarnă.La un moment dat,
Seara, fetele se adunau în dormitorul lor și, până la într-o pauză, auzi șușoteli uimite în spatele ei:
stingere, era vremea de sporovăit. În scurt timp, Măriuca -Doru, a venit Doru!
se împrieteni cu toate fetele din cameră: Cu Viorica cea cu -Uite-i și pe Costel Grigoriu și pe Niki Nour...
glas frumos, cu Aurelia cea ambițioasă, cu Stela, colega ei Într-adevăr, pe ușă intrase un grup de băieți. Erau,
de bancă, cu Leana, cu Lili, cu Virginica. Vorbeau vrute și clar, elevi din clasele mari. Între ei se distingea un băiat
nevrute, iar Leana era bufonul lor, rol acceptat de bunăvoie, înalt, suplu, cu părul blond, un pic mai lung decât prevedea
simțind ea că era șansa ei la simpatia celorlalte: regulamentul, cu un ten deschis, curat și cu niște ochi

39
sintagme literare Prozã
negri pătrunzători. Acesta își roti privirea plictisită, ușor Rotunda, Tecuci.
dezabuzată în jur. Ochii tuturor fetelor erau ațintiți asupra lui. Când nepoata era mai mică, o lua și pe ea, dacă obosea,
Ochii lui se opriră însă asupra Măriucăi. La următorul blues o ducea merchea.
se îndreptă cu pași siguri spre ea, se prezentă și, politicos, Iașul era departe, așa că țăraanul a mers la domnul
o invită la dans. Măriuca dansa astfel pentru prima oară în profesor Avram, care își desăvârșea la Iași studiile la fără
viața ei cu un băiat și nu cu oricine ci, după cum avea să afle frecvență, avea el o gazdă pe Sărăriei, doamna Gorbănescu,
ulterior, cu unul din„frumoșii” liceului. Au dansat împreună unde să stea fata pe durata examenului.
toată seara, au vorbit și au râs. Doru era un băiat simpatic Au pornit-o fata și tata de dimineață, că așa era trenul
vesel, spunea glume bune, iar Măriuca râdea și-i răspundea spre Iași. Valiza din lemn cu care fata făcuse liceul stând în
prompt. Când oare dispăruse fetița din ea și apăruse în loc o internatul cu regim cazon din Focșani era grea tare, burdușită
domnișoară sigură pe ea și pe puterea ei de seducție? Nu-i probabil de manuale, caiete și culegeri, câteva lucrușoare
păsa ei de privirile admirative sau invidioase din jur. Ea era de-ale fetei și poate și ceva de mâncare, să aibă fata.
în seara aceasta Cenușăreasa la balul prințului.La sfârșit, l-a Au mers vreo șase ore cu trenul și au coborât pe la
codus pe Doru până la poartă. Acesta a îmbrățișat-o ușor și a prânz, în zi de iulie în gara Iașului.
sărutat-o pe obraz. Gestul nu a trecut neobservat, pentru că Nu știau ei de tramvaie, așa că au pornit-o pe jos înspre
toate fetele își conduseseră colegii, prietenii. Râpa Galbenă. Se oprea țăranul din douăzeci în douăzeci de
-Pe luni, i-a murmurat Doru la ureche și a plecat. metri și întreba:
A doua zi, duminică, toate fetele știau tot. Cota de - Nu știți cum ajung la facultatea de chimie?
popularitate a Măriucăi crescuse brusc. Ilinca o invită în Pe vremea aceea facultatea de chimie funcționa în
dormitorul lor la prăjiturile primite de acasă, Petruța dintr-a universitate, avea secretariat comun cu facultatea de fizică.
douăsprezecea îi oferi trusa ei de desen în tuș ca să-și facă De unde să știe populația aceea nestudențească unde
planșa la desen tehnic. e facultatea de chimie, de unde să știe țăranul să întrebe de
În lunea care a urmat, Măriuca se încrucișă absolut universitate?
întâmplător pe culoarul liceulu cu Doru. Acesta trecu cu Mai mergeau țăranul și fata, se opreau să mai răsufle
privirea prin ea ca printr-un geam bine șters. Măriuca, din și iar întrebau:
mândrie s-a prefăcu și ea că nu-l cunoaște. La fel și în zilele - Nu știți unde e facultatea de chimie?
care au urmat. Ulterior, Măriuca a aflat de la „binevoitoare” Răspunsurile vagi le indicau o directie vagă. Și iar
că Doru avea o prietenă oficială,din clasa lui, Doinița porneau. În gândul ei, fata era speriată: dacă nu vor găsi
Grigoriu, ai cărei părinți erau medici, iar „ei erau împreună facultatea? Se poate ca și țăranul să fi fost speriat. Soarele
de la grădiniță”. Artilerie grea, ce mai, contra căreia Măriuca de iulie ardea nemilos.Țăranul, cu haina lui de dimie, cu
era total dezarmată. valiza grea, era tot o apă. Fetei îi era sete. Și teamă, desigur.
Acum pătrunse ea înțelesul cântecului pe care De oraș, de examen.
domnișoara (bătrână!) Gâță, profesoara de franceză, li-l Într-un sfârșit, cineva a înțeles că e vorba de
pusese la oră, traducându-le cu nostalgie în glas, acolo unde universitate și le-a dat informația corectă. Mai liniștiți au
nu înțelegeau: „Plaisirs d›amour ne durent qu›un moment / început să urce dealul Copoului, făcând pauze tot mai
Chagrins d›amour durent toute une vie...” dese. La universitate, au întrebat portarul care i-a condus
la secretariat, unde fata s-a înscris pentru examen. Care
examen, examene!
Țăranul cu valiza de lemn Chimie anorganică scris, chimie organică scris, fizică
scris, chimie oral.
A terminat fata liceul și nu oricum, cu medie mare, La familia Gorbănescu au ajuns relativ ușor, tot așa,
nu era prima din clasă, dar mereu a doua și voia să dea întrebând. Acolo a stat fata pe durata examenelor, dormind
admiterea la Facultatea de chimie din Iași. cu fata gazdei în pat, în timp ce părinții, gazdele adică,
Nimeni din familie nu fusese vreodată la Iași, doar la dormeau pe jos. Aveau ei vreo trei cămăruțe, dar în perioada
Focșani, la Plainești la târg, unde vindeau grâu, porumb și aceasta închiriau tot și mai făceau un ban. Mai rău era că fata
pepeni. La Brăila țăranul făcuse școala de un an de contabil ar fi stat noaptea să mai învețe, dar protesta Gorbănescu
la CAP, iar la Brașov armata. A, mai fusese el mai demult tatăl, care a doua zi pleca la lucru.
la București, cu un cumătru, Codin Mușat și-și cumpărase Țăranul a plecat pe jos la gară, a așteptat o jumătate de
cizme de box care stăteau pe niște calpoade speciale de noapte fumând Mărășești până la trenul care l-a dus acasă.
lemn. La Tecuci se ducea bunica, mergea trei kilometri pe jos Fata a luat examenul, iar țăranul a făcut pneumonie. A
până la gară și de acolo lua trenul: Boțârlău, Suraia, Condrea, zăcut o săptămână, s-a vindecat și s-a lăsat definitiv de fumat.

40
sintagme literare Prozã

VERONICA
zilele trecute, așa îi promisese că vine s-o ajute cu prăjiturile
pentru ziua ei și totodată, un bun prilej să mai pună țara la
cale, să mai afle una-alta, ce se mai petrece în târg. Aveau

BACIU
ele niște subiecte favorite, pe care nu puteau să le discute
decât amândouă și Maiurica era neîntrecută în investigațiile
ei, venea întotdeauna cu informații consistente și tot felul de
detalii picante. Deși Domnica avusese destui musafiri, doar
fusese ziua ei, fără Maiurica cuibărită pe scaunul comod de
Maiurica lângă calorifer, ziua nu fusese întreagă. În plus avusese mare
bătaie de cap cu pregătirile, că nu se învăța minte și se apuca
- Dar-ar dracii în tine, Maiurico, ce-am vorbit eu cu tine? de toate alea, ca și când ar fi fost tot tânără ca altă dată.
Acum se vine? se oțeli Domnica când o văzu venind cu copilul Făcuse cumpărăturile pe rând. De câte ori ieșea în
de mână pe aleea dinspre poartă. Se repezi să-i deschidă, oraș își mai cumpăra câte ceva și le depozita în frigider, în
fără să contenească s-o suduie. De fapt erau vorbele ei de cămară. Pregătise mâncăruri ușoare și gustoase, să nu facă
întâmpinare, indiferent ce s-ar fi întâmplat, pentru Maiurica. nazuri fetele, se gândise și la colesterolul ei pe care cu greu
- De ce, doamnă, ce făcui, nu v-am spus io că la mine îl ținea în frâu. Făcuse piftie de curcan, salată de boeuf cu
nu se știe niciodată.?.. maioneză de post, aperitive cu piuperci, piept de pui la
- Hai vino încoace, nu mai sta proțăpită acolo. Ce-i cu grătar cu garnitură de legume și, bineînțeles, tort. Nu putea
tine? ce te-am mai așteptat...mi-o făcuși! renunța în nici un caz la nici una dintre aceste preparate,
Maiurica desfăcu încălțările din picioarele copilului și altfel de ce se mai deranja?! Oricum fetele, prietenele ei,
îl împinse ușor să intre înaintea ei. Copilul scânci ușor și se treceau pe la ea, era lucru stabilit de câțiva ani decând se
întoarse speriat cu nasul în fustele bunică-sii. instalase în casa moștenită de la mătușa Tanța. Decizia ei
- Hai vino aici la mama, puiule, că nu se întâmplă nimic! de a vinde apartamentul din București în care trăise o viață
Vezi, Maiurico, dacă n-ai mai adus băiatu’ pe la mine, se sperie. alături de soțul ei, după ce acesta se prăpădise, îi luase prin
- Nu, doamnă, e bolnav mititelu’, am fost cu el la surprindere pe toți.
dispensar, că amărâta de fie-mea e la serviciu, nu s-a putut Era ca o întoarcere în timp, în timpurile tinereții.
învoi. De-aia ajunsei cu el la matale, să-l las puțin până Singura părere de rău era aceea că nu știa cât va mai putea
mă reped la farmacie și pe urmă să anunț învățătoarea că să ajungă la cimitirul în care odihnea Savu, iubitul ei soț. Îl
e bolnav. Micuțul rămase apatic, frecându-și piciorul, cu lăsase acolo și plecase să-și odihnească oasele în casa în
șoseta trasă puțin din picior, de covorul Domnicăi. care copilărise. Nu mai urca trei etaje, nu mai auzea huruitul
- Vino la mama! Domnica îi făcu semn Maiuricăi să tramvaielor de cum se crăpa de ziuă și scăpase de frica de-a
plece și se aplecă spre copil. Mihăiță, stai cu mama aici pe se simți părăsită între pereții ce apăsau singurătatea ei. Era
pat, să vezi ce bine ne înțelegem noi. Îl dezbrăcă de paltonaș, a nimănui într-o lume ce alerga nebunește de la o zi la alta
îi puse căciula de o parte și-l rugă să se așeze bine pe pernă. fără să-i pese de nimeni. Oti, nepoata, fata soră-sii avea
Copilul avea o ușoară fierbințeală, era sfios, ușor letargic, deadline-urile ei, de doctoriță, de soție, de mamă, de om
și ca orice copil bolnav se supunea fără nici un gest de înfipt bine în realitatea imediată. Pe ea o avea mai apropiată,
împotrivire. Domnica, fără să-l întrebe, îi făcu un ou moale, mai ales după ce maică-sa se prăpădise la puțin timp după
îi aduse puțină smântână și-l îndemnă să mănânce. Ochii Savu. Pe taică-său îl vedea din ce în ce mai rar, dintr-o datorie
copilului îi sclipiră și, cât era de bolnav, mâncă cu poftă, cu pe care și-o asumase decând era copil. Sanda divorțase de
înghițituri mici, tot ceea ce-i pusese Domnica pe farfurie. tatăl Otiliei decând aceasta avea 12-13 ani, nu trecuse încă
Domnica îl privi cu duioșie și recunoștință pentru supunere la liceu și se gândise că în curând n-o să mai poată ascunde
și-l mângâie pe frunte. Îi înmuiase sufletul gândindu-se că infidelitățile tatălui ei și ruptura produsă în relațiile dintre ei.
era un copil necăjit, crescuse mai mult în ograda Maiuricăi Rămasă singură cu un copil, sigur că nu i-ar fi fost ușor dacă
decât sub privirile propriei mame care se zbătea să ducă n-ar fi ajutat-o și Domnica cu Savu al ei. A fost ca și copilul lor,
greul casei, cu un soț alcoolic și puturos, așa cum fusese și un copil cu două case, două perechi de părinți.
taică-său, Ilie, soțul Maiuricăi care se prăpădise devreme, de Se uită spre copil și-l văzu respirând ușor, cu gura
la băutură, lăsând-o cu trei copii. întredeschisă, așa cum adormise. Fruntea îi era acoperită
Supărarea Domnicăi era ca apa de ploaie, știa că mai de mici broboane de transpirație, semn că avea încă
mult nu poate cere de la ea. Deși era femeie harnică și cu temperatură. O clipă se gândi să nu întârzie nebuna de
suflet, toată viața se zbuciumase s-o scoată la capăt, totuși Maiurica cu medicamentele pentru copil, ce se face dacă se
nu prea avusese parte de cele mai bune lucruri, dimpotrivă. trezește și-i e tot mai rău? Ca să n-o mai apuce gândurile,
Când te naști fără noroc, doamnă, fără noroc ești până la se aplecă spre vasele din chiuvetă. Își făcu de lucru punând
capăt, orice ai face! recunoștea și ea. Domnica o așteptase lucrurile în ordine în bucătărie.

41
sintagme literare Prozã
care rămânea neclintită și intră înfrigurată în casă. Luată prin
*** suprindere se sperie când prima imagine ce i se formă pe
Se lăsase liniștea în jurul ei. După ce puse toate retina era a copilului care stătea în capul oaselor și plângea
lucrurile în ordine se așeză pe marginea patului, aproape de încetișor. “Mihaiță, mânca-l-ar mama, de ce plânge băiatu’,
copilul care răsufla ușor în somn, cu buza de jos ușor lăsată și eu sunt aici, vine acu’ mamaie”, îi spuse băiatului în timp
cu un fir subțire de salivă ce se prelingea din colțul gurii și se ce mai privi odată ceasul de perete ce ticăia în legea lui pe
pierdea în jos spre obrazul boțit de pernă. Domnica își ridică peretele opus. După ce-i atinse fruntea ca să-i cerceteze
privirea și se uită pe geam dincolo de crengile salbăticite ale starea și-l îmbie cu câteva dulciuri, hotărî să acționeze, nu
copacilor din curte peste care începea să se lase înserarea. mai putea aștepta. O presimțire rea își făcea loc în mintea
“Doamne, că una –două se înserează și se termină ziua! De ei: ”Doamne iartă-mă , nu aduce anu’ ce aduce ceasu’, ce-mi
când m-am trezit, m-am învârtit de cateva ori prin bucatărie face fata asta ! S-a întâmplat ceva, cât e ea de zăludă, dar
și gata, ziua s-a dus...și fata asta, nebuna asta de Maiurica, pe n-ar fi lăsat copilul aici, așa bolnav, fără medicamente, să uite
unde dracu’ o tămâia, că mi-a mâncat sufletu’, de data asta de el, ceva s-a întâmplat” ! Problema era că nu știa încotro
o iau la trei-păzește, că nu se mai poate cu ea !” Se mai uită s-o ia, ce să facă…mai încercă odată la telefon. Telefonul
o data la copil după care își trase halatul din molton adus de sună puțin, după care intră mesageria vocală. Mai așteptă
nepoată-sa, doctorița, s-o apere de frig și ieși afară, în curte. . Mihăiță se dăduse jos din pat și se îndrepta spre ușă dănd
Pământul negru și clisos ieșea de sub straturile murdare semne că vrea să se elibereze cu orice preț din strânsoarea
de zăpadă. Până la curtea păsărilor, care adăpostea cele șase impusă de Domnica. Nu scotea nici un cuvânt, nici atunci
găini și cocoșul cel fălos, botezat de Alisia, fetița nepoată- când Domnica se chinuia să și-l apropie. ”Nu, mamă, stai că
sii, Fănică, trebuia să străbată aleea de beton ce ducea vine mamaia, mai are puțină treabă. Te mai doare în gât,
spre magazii si cotețe. Fănică- pintenatu’ era tare mândru vrei să-ți dau ceva să mănânci ? Mihaiță, spune-mi mamă,
de penajul lui multicolor ca și de statura sa maiestuoasă tu nu știi telefonul maică-ti, să-i spun eu ceva?” Își dădea
de stăpân în curtea Domnicăi. Pe lângă găini mai păstrase seama că băiatul era speriat și realiza că ceva trebuie să se fi
și două rațe din lotul de astă-vară, așa cum îi recomandase întâmplat, dar încerca să nu-i amplifice panica.
nepoată-sa, ca să le sacrifice la vară, când s-or strânge cu Copilul o privi cu ochii apoși și-i confirmă dând din cap.
toții. În fiecare vară, de când se mutase în casa moștenită de “ Ia spune, mamă, ce număr stii tu ?”
la mătușa Tanța, Otilia venea o saptămână în concediu cu Luă telefonul și formă numărul pe care copilul i-l spuse
copiii, uneori și cu încrezutu’ de bărbatu-so sau cu soacră- de câteva ori, mecanic, ca pe o poezie. Formă numărul, îl greși,
sa, dar obligatoriu pe copii îi lasa și după ce plecau ei. Știa după care îl formă din nou. Telefonul suna și foarte repede
că treaba asta nu poate să dureze, copiii aveau să crească și îi răspunse cineva necunoscut care o întreba dacă o caută
altele vor fi nevoile și preferințele lor, la fel și anii ei încep să pe d-na Predoiu. Nu era mama lui Mihăiță, nici Maiurica, ci
se împuțineze pe mosor, dar deocamdată mai putea să se o asistentă medicală de la Urgență. Așa află că Maiuricăi i
bucure de toate astea. se făcuse rău în farmacie și că sunaseră la Salvarea care o
Aruncă la început niște resturi de pâine uscată, numai dusese la Urgențe. Acolo au urmat procedura standard, i-au
miezul fărâmițat, după care împrăștie boabele aurii de făcut investigații, a fost consultată, a refuzat internarea și se
porumb ce căzură pe pământul murdar, amestecat cu afla de câtva timp la perfuzie. După ce-i dădu informațiile
gănieții păsărilor. astea legate de starea bolnavei, o întrebă ce grad de rudenie
Ar fi trebuit să curețe un pic, cu o mătură de curte, există între ele, dacă ar putea vorbi cu cineva din familie
așa cum făcea din când în când, dar nu era acum cel mai sau dacă poate să vină s-o ia după ce perfuzia și timpul pe care-l
potrivit moment, o să aibă grijă a doua zi după ce păsările- poate petrece la Urgență s-ar termina. O puse pe Domnica în
și vor fi umplut gușile și nu va mai rămâne nici un bob irosit încurcătură, nu știa ce să spună, alese să vorbească direct cu
sub ghearele lor prin care să se smârcăia noroiul amestecat bolnava. La telefon Maiurica începu să plângă de n-o mai puteai
cu găinaț. Veni și rândul lui Negruț, care se zbătea în lanț opri, până când asistenta, la indicațiile medicului ce-o apostrofă
de bucurie, așteptând să-l blagoslovească stăpâna cu că pierde timpul inutil cu pacienții, îi luă telefonul din mână.
mângâierea ei, să-i astâmpere lăcomia cu bobițele maronii, Domnica nu se pierdu, trecuse prin destule situații în
cu miros de pește pe care Domnica i le cumpăra regulat ca care trebuia să ia repede o decizie, timpul nu te așteaptă,
să-i asigure o hrană mai consistentă pe lângă resturile de dimpotrivă te presează, te sfâșie de nu-ți mai revii niciodată.
la masa precedentă pe care trebuia să le împartă cu pisoiu. Își trase repede căciula de blană pe cap, își lua cizmele negre
Astea erau ocupațiile ei invariabile, respectate cu sfințenie și de piele ce-i înfășurau frumos pulpele și-și puse paltonul mov
cu care ajungea să-și încheie mulțumită fiecare zi. închis cu guler înalt de blană peste hainele cu care stătuse
Se lăsase frigul și crengile copacilor se strângeau sub acasă. Trebuia să arate bine, să facă impresie, altfel cine ar fi
vălul tot mai gros al înserării. Mai privi o dată spre poarta băgat-o în seamă ?! În timpul ăsta copilul care înțelesese tot

42
sintagme literare Prozã
începuse deja să-și tragă si el hainele pe el și cu puțin ajutor gândea, Domnica, încerca s-o liniștească. “Fată, Maiurico, să
din partea Domnicăi era pregătit de plecare. Înainte de a dea dracii dacă o să te miști de aici până nu te faci bine. Și
suna la taxi, Domnica își luă geanta în care îndesă grăbit mai să știi că eu mă înfig și în fie-ta aia, care nici nu știe de tine
multe bancnote de 100 de lei, închise luminile și televizorul, și tu nu mai poți de ea. Doar nu vrei să mori ca proasta. Ce
verifică apa și, cu Mihăiță de mână, închise ușa de la intrare o să mai facă atunci când n-o să mai fii ?! Tocmai când se
și așteptară pe terasa, îngândurați, venirea taxiului. gândea că o face să sufere și mai tare cu vorbele ei, telefonul
Nu întârziase prea mult taxiul, din fericire, nu era ei sună îndelung așa că trebui să-l caute pe unde i-l vârâse
încă o perioadă încărcată, cu multe solicitări, așa că, în asistenta de la spital când o ajutase să-și strângă lucrurile.
aproximativ 30 de minute de la decizia la care fusese forțată Era fata ei. Ințelese că telefonul pe care i-l recitase Mihaiță
de împrejurări, Domnica se și trezi pe holul alb-albăstrui, fusese al maică-si dar ajunsese în posesia bunică-sii și că n-ar
iluminat puternic, străbătut din ce în ce mai rar de câte un fi putut în nici un caz s-o anunțe pe fată de cele întâmplate.
asistent, de câte un bolnav amețit, nesigur pe picioare, ce Vorbiră mult cele două, vorbi și Mihăiță la telefon
căuta sprijin lipindu-se de pereți și abandonându-se unor cu maică-sa, timp în care Domnica se grăbi să încălzească
oameni care nu pot să fie datori față de viața nimănui, ci mâncarea, să scoată de prin frigider ce avea mai bun, proviziile
cel mult față de propria lor conștiință. Mihăiță se lipise cu ei pe mai multe zile, făcându-și planuri cum să înnopteze
totul de Domnica și doar din când în când tușea și nasul, toți trei în aceeași cameră care era cea mai încălzită. Întâi
care-i curgea continuu, îi mai dădea de furcă. Când una să mănânce și pe urmă mai văd. Desluși din spusele ei că
din asistente ieși, Domnica o abordă și-i ceru explicații fata era la țară și că nu avea cu ce să ajungă până mâine
asupra stării de sănătate a Maiuricăi. Nu puteau s-o vadă și că o să treacă mâine să-l ia pe Mihăiță acasă, dar în rest
deocamdată, trebuie să mai aștepte, dar află că analizele îi trebuie să se descurce cum a făcut-o și până acum, doar îl
ieșiseră toate foarte prost, că venise cu tensiunea 20 și că știa pe barbatu-so, îi lăsă să înțeleagă, fără ca Maiurica să
abia reușiseră s-o mai stabilizeze, că pe lângă hipertensiunea fi făcut vreo aluzie. Domnica se abținu să comenteze și-i
arterială, Maiurica avea un diabet netratat de ceva ani. îndemnă să se așeze la masă. Erau de toate: supă de pasăre,
Urma ca d-na doctor să-i facă o rețetă și să-i indice și alte friptură de pasăre, legume, fructe, lapte, miere. Mâncară și
investigații și să-i mai verifice tensiunea după ce ultimele discutară că trebuie să-și ia deja medicamentele, așa cum i le
picături din perfuzie s-ar termina. distribuise doctorița în trei prize. De medicamente avu parte
Când Maiurica apăru în cele din urmă adusă de și Mihăiță și chiar de o frecție așa cum știa tanti Domnica și
asistentă în fața lor, Domnicăi i se păru că e mai bătrână cu cum nu-i fusese pe plac în totalitate lui Mihăiță, dar n-avea
zece ani, doborâtă de neputința de a-și păstra demnitatea încotro. Se făcuse târziu. După ce le dăduse câte o cană de
de femeie în putere, pe care te poți baza.Căci de aici plecase lapte cald, Domnica, obosită, dar împăcată că făcuse ceea
apropierea ei de Domnica și de familia ei. N-o lăsă să se ce trebuia să facă, își desfăcu fotoliul pat care stătea de ani
plângă de suferința ei, ci îi luă rețetele, o ajută să-și pună buni fără nici o întrebuințare și, după ce se asigură că totul
haina și încercă s-o încurajeze. “Stai, tu cuminte, că toată e așa cum trebuie, stinse televizorul și lumina și se întinse în
lumea la vârsta noastra are câte o problemă, o să te faci pat. Gândindu-se la ziua de mâine îi spuse Maiuricăi :“ dacă
bine, stai liniștită, uite că Mihaiță e mai bine !” Maiurica își zici că vine fata mâine să-l ia pe Mihăiță, asta nu înseamnă
aminti de medicamentele copilului pe care le îndesase în că tu trebuie să pleci, poți să stai cât vrei, până te mai pui pe
sacoșa cu care please de acasa. Era speriată. Își aminti ce-i picioare…” și pentru că Maiurica întârzia să-i răspundă, sau
spusese doctorița că încă o criză ca asta ar putea să-i fie nu se gândise la posibilitatea asta, Domnica îi mai spuse :”
fatală în condițiile în care tensiunea ei este oscilantă și mai vezi tu mâine, mai e până atunci !”
ales dacă nu-și ia medicamentele și nu ține regim.” Doamne, Închise ochii și așteptă liniștea să acopere noaptea
coană Domnico, cine mă tine pe mine cu medicamente și ca un balsam. De mult n-a mai ascultat susurul ei sau
mâncare de regim, când eu trebuie să muncesc și pi colo și pi zgomotele nopții. Teama nedeslușită ce o apuca altădată
colo ca să mă arănesc ? “ știindu-se singură, absolut singură în acel moment, o făcea
Când ajunseră acasă, Domnica își făcu semnul crucii și se să-și afunde capul adânc în pernă și să se lase pierdută în
așeză ostenită pe primul scaun din bucătărie, înaintea celor tot felul de reverii. Acolo se amestecau cele trăite cu altele
doi. Îi mulțumea lui Dumnezeu în gând că reușise să treacă și pe care nu le va trăi niciodată. Știa ce e în sufletul Maiuricăi
prin asta. Maiurica era ostenită și dezorientată, dar, ajunsese și ce hotărâre va lua mâine, era acolo o punte de neliniști și
la liman, era lângă un om bun, indiferent ce i s-ar fi întâmplat. suferințe pe care ele se vor întâlni întotdeauna.
Mihaiță o tot întreba când merg acasă. Ea îl mângâia pe cap
și privea dincolo de el gândindu-se câți oameni depind de ea
și câte treburi îi rămăseseră încurcate. Parcă intuind la ce se

43
sintagme literare Teatru

NORICA
Alice: Nu!
Iepurele: Bine, sunt tot numai urechi!
Alice: Consimți să auzi acel ceva asumându-ți riscul de-a muri

ISAC
de râs? Iepurele: (râzând în hohote) Deja mi-e frică!
Alice: Destul de firesc pentru un iepure! Voi scrie cu
majuscule pentru ca să faci diferența între normal și absurd,
pentru că ține de absurd. (mică pauză, tăcere, apoi ea, strigă
ascuțit:) CE TE FACI TU FĂRĂ MINE? (tac îndelung. Iepurele
DOUĂ FERESTRE ȘI-UN PRAG
se apropie de perdea și-și lipește palmele și fruntea de ea.
PERSONAJE: IEPURELE ALICE
Alice, speriată de tăcerea lungă, își face curaj glumind)
Alice: Ești mort?
Personajele nu au vârstă, intriga se desfășoară pe fondul
Iepurele: (în aceeași poziție) Păi, nu știu ce să răspund. (pe
unei singurătăți triste disimulate de cele două personaje;
gânduri) Nu știu.
fundal sonor: piesa ”Living next door to Alice”/ Smokie
Alice: (nedumerită) Ți-am spus că este ceva absurd și că, mai
mult, trebuia să mori de râs. (amuzată) A fost o glumă. Și
ACTUL I
încă ceva: te-ai ramolit. Nu mai ții la glumă. Pa! A, revin c-un
dubiu, tot scărpinându-mă-n ceafă… Știi, nu cumva m-am
Prima scenă
ramolit eu?! Trebuie neapărat să meditez la asta. Ai luat-o ca
pe-o ofensă și, delicat cum ești, taci, pentru a nu mă ofensa
Scena – despărțită în două de o perdea transparentă. Într-o
la rândul tău, pentru că nu, asta nu ți-ai ierta-o, ofensa.
parte - un bărbat cu fața acoperită de-o mască cu figură de
Îți adresez scuze! (Iepurele, în aceeași poziție, tace. Alice
iepure îmbrăcat cu tricou negru, pantaloni negri, stă așezat
continuă pe un ton vesel, încercând să destindă atmosfera,
în fotoliu, cu telefonul în mână, vădit agitat. Împrejur, sticle
nedumerită de tăcerea lui) Într-o comedie romantică,
goale de bere; pe jos, printre sticle, cărți împrăștiate. De
vizionată demult, se făcea un discurs asupra glumelor. (cu
cealaltă parte – o femeie subțirică, cu părul negru prins în
voce din ce în ce mai stinsă) Cică glumele încep mereu
vârful capului neglijent, îmbrăcată lejer, în blugi și pulover de
astfel: ”Un cal intră-ntr-un bar..” (întorcându-se cu spatele la
lână, negru cu guler înalt, stă pe marginea unui pat îngust, cu
perdea, doar pentru ea): Restul e fantezie...
telefonul în mână. Pare că așteaptă ceva: o veste, un mesaj.
Pe o măsuță în fața patului se văd câteva cărți, pixuri, caiete.
La un moment dat, Alice pare că ia o decizie și începe- a scrie
pe telefon. (comunicarea dintre cei doi este scrisă, dar totul
Scena II
este reprodus verbal)
(același decor; personajele sunt destinse, comunicarea
are o notă firească de bucurie; cei doi sunt cu ochii în
Alice: Ai face bine să-mi redai acceptul; nu de alta, dar am
telefon,comunicând în scris; în timpul defășurării scenei
să-ți fac comentarii mișto! (Iepurele râde; râde și ea cu un
lumina se estompează)
râs îngrijorat, încordat) Doar râzi și taci. Ei bine, voi încerca
să te su- foc: cu întrebări sau păreri. Alege!
Alice: Îți voi cere ceva, ceva rușinos. Iepurele: (râzând curios)
Iepurele: (amuzat, răsfoind un dosar) Vreau să te-aud! Sunt
Bagă!!!
ocupat și nu pot tasta, așa că... aștept păreri personale
Alice: Dă-mi numărul tău de telefon. (pauză lungă) L-am
despre textul pe care ți l-am trimis; și nu din punct de vedere
speriat! (râde)
literar,estetic, valoric... Înțelegi!?
(după un timp de gândire, Iepurele scrie numărul)
Alice: (încercând să mascheze tristețea, gesticulează ironic,
Mulțumesc! Te sun mâine, dacă am curaj.
dramatic) Ahhh! Tocmai ai suferit o iminentă despărțire (ca
Iepurele: (răutăcios) Dacă ai noroc să fie deschis.
pentru ea: nu că aș vrea să te consolez), nu c-ai avea vreun
Alice: (iritată) Mi-am folosit toate energiile să ți-l cer!
regret pentru... (se oprește brusc, înghițindu-și cuvintele)
Iepurele: Poți încerca acum, mâine... Nu știu...
Voiam doar să râd, ești mândru! (tăcere. Alice își face curaj din
Alice: Ești un nemernic!
nou și cu ton vesel) Vrei să-ți spun ceva să te tăvălești de râs?
Iepurele: Ticălos, te rog frumos!
Iepurele: (râzând în hohote) Am de ales?

44
sintagme literare Teatru
Alice: Un ticălos nemernic. Dacă mă superi, voi face ceva, Iepurele vădește preocupare pentru ceva găsit în dosar;
ceva urât, chiar foarte urât (cu atitudine): am să te sun! Da... Alice, distrată, se așază pe colțul mesei) Am să-ți las un
și punct. mesaj cu textul: ”Bună dimineața!” Chiar acum mă retrag ”în
Iepurele: (amuzat) Păi, cu ce-am greșit? Ce-am făcut? apartamentele mele” (râde sarcastică), deoarece nu mă voi
Alice: Nimic, asta ai făcut! Nimic! trezi nici la cinci, nici la șase… nu mă voi trezi, într-un cuvânt,
Iepurele: Păi, chiar mă pricep. Sunt chiar bun de nimic! de dimineață, să te salut. Îți las scris aici și te rog ca până
Alice: Cum îți permiți să spui așa ceva despre iepurașul dimineața să nu-l citești!
(rozându-și întrebătoare unghiile)… aici nu știu de care Iepurele: OK, noapte bună! Oricum închid.
iepuraș. (tăcere. Iepurele, între timp, răscolește printre cărți, Alice: (scrie mesajul) „Bună dimineața, să ai o zi ușoară și
căutând ceva) plină de pace!“ Iepurele: (jucăuș) Passsss!
Alice: (încercând să lege din nou conversația) Hai să vorbim Alice: (râzând, dar prefăcându-se supărată ) Ai citit! Ahhh, ce
despre fleacuri (niciun răspuns), hai să vorbim despre orice bătaie meriți!
(niciun răspuns), hai să mâncăm varză (niciun răspuns), hai Iepurele: (râzând) Cu prima ocazie, da!
să protestăm! Iepurele: (râzând) Eu protestez zilnic! Alice: Să știi, mai întâi bătaia, apoi, dacă nu fugi, vorbim! (râd
Alice: Aha! Am aflat ce-ți place, norocosule! amândoi) Iepurele: Știu că o merit; merit și-o baie fierbinte.
Iepurele: …doar că nu ies în public și... dacă mă gândesc Alice: Exprimare echivocă, trebuie să fiu atentă cu tine!
bine, nici nu-mi prea place. Iepurele: Da, mare atenție! (ridică arătătorul în semn de
Alice: Te-ai răzgândit. (amuzată) Indecisule! Intenționam să- ”ia aminte!”) Când sunt beat, sunt mai atent la nuanțe.
ți trimit o oală cu flori – virtuală, cum altfel? – dar mi-e c-ai (Alice râde) Nu râde, că sunt periculos când sunt pilit! (râd
să le ronțăi… Așa că îți voi desena un soare. Maaare! (face amândoi) Am gura mare!
un gest larg cu mâna prin aer ca și cum ar desena; rămân în Alice: Umbli cu ”dacă” în buzunar.. Iepurele: Umblu, că-mi
întuneric, nemișcați) permit!
Alice: Să știi că nu mi-e teamă de tine!
Scena III Iepurele: Păi nu, că n-ai văzut încă balaurul, adică pe mine!
(se bate cu pumnul în piept și râde) Alice: Mă întreb dacă-l
(scena de mai înainte, cu cei doi în întuneric; treptat, lumina voi vedea vreodată.
crește concentrată mai mult asupra celor doi) Iepurele: Aruncă trei monede, să vedem ce iese. Oricum,
nu sunt așa interesant și, oricum, multă lume mă ocolește
Alice: (cu voce liniștită) E seară. Chiar noapte. Dacă ești pentru că sunt nebun.
acasă, lasă-mi un mesaj; nu te pot suna decât după o oră. Alice: Dacă voi constata asta, te voi trata ca atare!
Iepurele: (cu voce neutră) Scuze, dar nu pot vorbi. Doar Iepurele: (râzând) Ai să fii hipnotizată, nu vei avea timp să
scrie. (pauză în care niciunul nu se mișcă, nu vorbește; Alice reacționezi! Alice: Nu știi cu cine ai de-a face!
insistă) Iepurele: (confesiv) Dă-te mai aproape, să-ți spun! Alaltăseară
Alice: (îngrijorată) Ești trist? (cu notă veselă) Cum să fac să-ți am avut doar un litru de bere, am încercat niște vin, dar n-a
smulg un zâmbet? mers și-am adormit pe la patru; azi am avut bere gârlă și încă
Iepurele: (râzând) Uite c-ai smuls! mai am. Mă ține până dimineața, maxim ora patru din nou,
Alice: (râzând) Acum te recunosc! deci, sunt bine.
Iepurele: (ocupat cu citirea unui dosar) Nu, nu sunt eu. Alice: (râzând, dar îngrijorată) Nu te exprimi ca un om beat.
Alice: Straniu. Meditezi? Uite, facem așa, că nu-mi place să Ori exagerezi, ori ești un geniu. Iepurele: N-ai cum să-ți dai
invadez.. seama decât dacă mă auzi. Sunt foarte atent la ceea ce scriu,
Iepurele: Nu, acum am treabă și trebuie să rămân concentrat. mai ales când sunt beat.
Alice: Când vrei, când poți, dă-mi un beep. Alice: Beat, beat, dar beat mort!
Iepurele: (surâzând) Nu-ți promit nimic. Iepurele: Dacă sunt beat mort, nu mai reacționez, mă culc
Alice: Anticipam răspunsul, dar sper ca într-o noapte/zi să fii direct, altfel încep cu organele și altele nesfinte.
atât de beat încât să greșești și să mă suni! (râde) Alice: Specific beției.
Iepurele: (râzând) Sigur că da, sunt imprevizibil și un pic Iepurele: Auzi, care este părerea ta despre mine? (pare mult
nebun! interesat de răspuns)
Alice: Și fenomenal! Ăsta-i farmecul tău! (tac îndelung; Alice: (pare că analizează, serioasă, interfața telefonului,

45
sintagme literare Teatru
apoi scrutează dincolo de perdeaua ce-i desparte; apoi Alice: Este meritul tău. Hai să te mângâi tandru pe urechi!
râzând) Uneori te-aș trece în rândul savanților nebuni, ceea Iepurele (îngândurat): N-am făcut mare lucru, dar dacă zici
ce, dacă ții la opinia mea, este maximul de inteligență..., că merit…
alteori… hmmm!... cred că-n rândul pescarilor braconieri! Alice (calmă): Da, meriţi. Aveam nevoie să spun prostii.
(râs jucăuș urmat de hohote din amândouă părțile; lumina Uneori mă destrăbălez (râd amândoi).
se estompează, cortina cade încet peste râsul lor) Iepurele: Şi m-ai găsit pe mine (surâde trist).
Alice: Mai eşti pe drumuri?
Scena IV Iepurele: Nu. Am ajuns... undeva... cred... După pledoaria ta,
stau să mă gândesc dacă să mă mai prefac sau să capitulez.
(același decor la care se adaugă pe măsuța Iepurelui două Alice: Nu înţeleg! Te prefaci că mergi?
pahare cu picior și-o sticlă de șampanie iar pe măsuța lui Iepurele: Că trăiesc.
Alice, o lumânare albă pusă-ntr-un suport mic din ceramică) Alice (gânditoare, dar pe ton ironic): Dragă, te iubesc şi mort,
(ca și cum le-ar fi teamă să nu deranjeze, niciunul nu se nu te mai preface!
încumetă să-l abordez pe celălalt; la un moment dat, Iepurele Iepurele: Atunci valorez mai mult, ca text.
se ridică și, pe un ton glumeț, întreabă) Alice: Post mortem întotdeauna.
Iepurele: How do you feel tonight? Iepurele: Exact.
Alice: (încurcată, având, totodată, o stare febrilă, manifestată Alice: Tu continuă să trăieşti în mizerie! Dacă n-o ai, creeaz-o!
prin râs nervos) I’m fine! Îţi spun: vei fi iubit. De popor. De cei care te citesc. Să sperăm
Dar nu mă provoca cu engleza! (frenetic: ) Am pierdut un că viitoarea generaţie va avea cultură, nu şcoli! (pauză)
amic cândva. (declamativ: ) I-am scris în engleză. Mi-ar fi Alice (tragi-comică): Tăcerea ta mă răneşte!
plăcut să vorbesc şi să scriu corect în engleză! (șăgalnic şi Iepurele (râzând): Tăcere, eu? Tu eşti primadona în noaptea
confesiv:) Ne-am fi scris scrisori secrete. Dacă mama ar fi asta! Eu – un umil urecheat!
deschis una, m-ar fi chemat fuguţa: "Cred că ţi-ai găsit loc Alice: Uhuuu, ce m-ai speriat! Câte inimi au ieşit în fereastra
de muncă în străinătate! Uite, uite-aici!" (Ritmul în care de messenger!
vorbeşte creşte, pare dusă în lumea închipuită) Dar eu, eu, Iepurele: Câte-ai vrut? Alice: Una maaareee!
în sinea mea, aş fi ştiut: conţinutul acelei scrisori valora mult Iepurele: Dar tu ce-mi dăruieşti?
mai mult decât un job în străinătate... Doar dacă (speriată), Alice (evitând devierea discuţiei spre zone sentimentale):
oh nu, dacă n-ar fi fost o scrisoare de adio… (dramatică:) ah, Mmmm, stai să văd… Ți-aş dărui flori, dar mi-e c-ai să le
nu! (strânge telefonul la piept, simulând disperarea:) atunci, ronţăi şi-ţi pot dăuna la ficat! (râd amândoi) Nu te mai hlizi,
atunci aş fi fugit în grădină, m-aş fi căţărat în cel mai înalt spune- mi ceva frumos!
pom (serioasă:) fructifer, subînţelegi (disperată:) pe ultima Iepurele: Am lipici. Mai mult de atât nu ştiu ce... În realitate,
creangă, (cu palma pe frunte:) aş fi privit în zare, întrebând sunt apatic şi greţos.
păsările: de ceeee? (grimasă de durere:) whyyy? și, după ce Alice: În realitate nu te cunosc, dar ştii ceva? Reţelele de
mi-aş fi epuizat tristeţea cu inutile întrebări către înaripate, socializare sunt bune..
simţul raţiunii (îşi trage-o palmă peste frunte:) m-ar fi pocnit Iepurele (sceptic): Depinde.
în cap cu răspunsul: corect, asta e, nu ai dramă! Atunci, aş fi Alice: Cunoşti unii oameni, le cunoşti mintea. (veselă,
coborât lent din vârful cireşului.. declamativă:) Eu sunt îndrăgostită intelectual, de tine! Ţi-o
Iepurele: Eu te privesc de jos (râde). spun pe şleau, şi asta contează şi durează. De altfel, poţi fi
Alice (vorbind în acelaşi timp cu el:) ...aş fi strâns din dinţi cu orice: femeie, bărbat, tânăr, bătrân...
buzele făcute pungă, a dârzenie... Hei! ca să te uiţi sub fustă?! Iepurele (izbucnind în râs): La ce craci blănoşi am, sigur pot fi
Iepurele (râzând): Exact! femeie! (râd amândoi din toată inima)
Alice (îşi continuă discursul): ...aşa cum am văzut prin filme, Alice (amintindu-şi ceva, scoate o ţigară din pachetul de
şi the end pe muzică revoluţionară! Spectatorii vor pleca ţigări aflat lângă cărţi): Şi de ce nu mă laşi să fumez? Eşti pe
fericiţi şi mulțumiţi... mână cu medicul meu?
Iepurele: Mă faci să zâmbesc! Eşti genială, faci spectacol! Iepurele: În noaptea asta poţi fuma chiar două, aşa, de funny.
Alice (declamativ): ...ferm convinşi că fata asta a luat o Alice (aprinzându-şi ţigara): Să ştii că nu fumez ca o depravată,
hotărâre înţeleaptă! (starea de nervozitate i s-a atenuat, nici ca o boschetară, nici ca o intelectuală! Nu, nu! Eu fumez
este relaxată şi binedispusă; râd amândoi). cu drag... dar întotdeauna cu arătătorul de la mâna dreaptă

46
sintagme literare Teatru
la tâmplă, în stânga ţigara.. Alice (distrată): Eu merg la teatru, uite-aşa!
Iepurele: Adică... este de văzut peisajul. Iepurele: Şi, între timp, problema se măreşte. Eu nu merg
Alice: Patetic, peisajul! nicăieri.
Iepurele (gânditor): Mă simt mic. Alice (retorică): Hai la mine!
Alice (serioasă): Râdeam. Sunt cât se poate de firească! Iepurele (relativ trist): Nu am nevoie de oameni, am nevoie
Iepurele: Mă simt mic şi de mult n-a mai reuşit cineva asta cu de somn. Am prea multe gânduri care mă fugăresc. (pauză
mine. Alice: Pentru că asta-i seara mea. scurtă) Problema este în noi.
Iepurele: Este. (pauză) Alice (serioasă): Cum ar fi?
Alice (entuziastă): De mâine facem un cuplu. Uite-aşa, Iepurele (agitat): Sunt ce vezi! Ce vezi?
inventăm cuvinte şi scriem tot-tot ce ne trece prin minte! Alice (tristă, dar pe un ton vesel, prefăcut): Un iepure filozof!
(veselă:) Ştii, sunt fericită, nu pentru că este seara mea..., ci (râd amândoi) Iepurele: În afară de.
pentru că cineva are urechi să asculte! Alice (depune un efort să dea o notă veselă discuţiei): Ai trăit
Iepurele (râzând inteligent): Ascult dacă am ce asculta! la modul egoist, poate mai mult de atât: n-ai realizat nimic
Alice (râzând): Nu te mai da mare! Iar eu nu-s mereu aşa! efectiv, concret. Acum trăieşti cum poţi! (notă patetică, ritm
Azi m-a durut capul, încă mai am dureri, săptămâna viitoare crescendo:) Cu toată greutatea trecutului pe umeri, te-ai fi
merg la medic să-mi dea ceva să nu mă mai doară… (amândoi sinucis dacă n-ai fi iubit atât de mult viaţa, te-ai fi sinucis, dar
par trişti. Alice, pentru a schimba atmosfera, continuă pe n-ai făcut-o pentru că trebuia să mă-ntâlneşti pe mine!
un ton şăgalnic:) …dar acum sunt mult mai bine, care bine, Iepurele (calm, dar trist): Aşa dramatic păream?
împătrit, ţi-l doresc şi ţie... (râd amândoi, Alice continuă pe Alice: Am pus mai mult să ai de unde ieşi mai bun.
acelaşi ton:) Mai ştii cum se scriau cândva scrisorile? Cele cu Iepurele: Sunt o controversă, nu am nimic liniar. (Se aud
început tipizat? ”Dragă mătuşă, noi suntem bine, sănătoşi, focuri de artificii, în continuare scena se desfăşoară, cu
mereu sănătoşi, care sănătate o dorim şi ţie şi familiei tale!” excepţia timpului în care Iepurele desface sticla, cu cei doi,
(amândoi amuzaţi. Pauză în care râd; apoi, ca şi cum i-ar fi faţă în faţă, despărţiţi de perdeaua albă, transparentă)
venit o idee pe moment) : Am să-ţi scriu o scrisoare. Clasică. Alice: Auzi? Focurile de artificii, e miezul nopţii! La mulţi ani!
Ţi-o trimit chiar dacă tu nu vrei. Vrei? (nu aşteaptă răspunsul:) Iepurele (ia sticla de şampanie de pe noptieră): La Roma,
Nu, nu te speria! (râde:) Nu-mi da adresa! E suficientă căsuţa da, este miezul nopţii, la Bucureşti Noul An este în întârziere
poştală. (deschizând sticla), dar am să beau cu tine paharul de
Iepurele (în tot acest timp – foarte atent şi prezent la şampanie. Ce importanţă are o oră?! (umple amândouă
discursul ei): Da, mă gândesc. paharele:) Mai eşti?
Alice: N-am îndoieli. Mai gânditor ca tine n-am întâlnit! Alice (emoţionată, uşor melancolică): Da, aşteptam să
(râd cu drag amândoi) Dar nu-ţi port pică, te arăţi în toată deschizi sticla. (paharele rămân unul lângă altul pe noptieră)
splendoarea ta, cu defecte şi calităţi. Iepurele (privind un punct imaginar): La mulţi ani, (cu voce
Iepurele: Am destule din toate. joasă:) draga mea Alice!
Alice (evident bucuroasă): În sfârşit, un om normal ca şi mine. Alice (melancolică): La mulţi ani, (silabisind apăsat:) Ie-
Inventez poveşti ca să te ţin aproape. Dacă te-ai îndepărta, pu-re! (se îndepărtează de perdea, rămânând faţă în faţă)
nu s-ar schimba nimic.(declamativ:) Inima mea îţi aparţine! Iepurele (râzând spasmodic): La somn! Am băut prea mult,
(râd amândoi) nu cred să ajung în pat, mă- ntind unde cad!
Iepurele: Aşa, direct? N-am făcut nimic special… încă. Alice (râs aproape isteric, declamă): Iată bărbatul pe care îl
Alice: Te-a întrebat careva ceva? Aşa cum eşti, cât te-am iubesc! (cei doi nu-şi mai vorbesc, râsetele se sting treptat.
cunoscut... (pe faţă i se citeşte durerea), mi-am dat seama că Iepurele ia un pahar cu şampanie în mână, ciocneşte celălalt
te iubesc când am intrat în casa ta prăfuită şi pustie, odată cu pahar, apoi se aşează cu paharul în mână în fotoliu. După
tine şi cu valiza ta. Tu nu m-ai văzut, dar... (râzând forţat) … un minut, ca trezit din vis, vizibil tensionat, aruncă paharul
hai să fugim… de psihologi! Te sufocă cu citate şi... am evitat pe podea, apoi, cu capul în mâini şi coatele pe genunchi,
să fiu unul sau să mai cred că pot remedia ceva! (cu glas rămâne în întuneric. Alice se apropie cu paşi grei de masă,
sfârşit:) De aceea ţi- am făcut o declaraţie de dragoste. aprinde lumânarea, îşi desprinde părul, apoi se aşează pe un
Iepurele (calm şi raţional): Mie îmi place. Psihologia, colţ de pat, fixând flacăra lumânării. Încet, îngână o melodie:
raţionament în formă pură. Mă joc cu cuvintele. Ca variantă, "Living next door to Alice")
depinde ce alegi. (Cortina)

47
sintagme literare Atelier critic

ADRIAN DINU
filon de exploatat; adică transferul / ștafeta
generațiilor și, inevitabil, conflictul / fractura
lor pe care fostul profesor, reactivând bagajul
pedagogic, le-ar putea dezvolta cu folos pe

RACHIERU suport eliadesc, mixând anecdotica cu irizările


fabulosului, proza căpătând alte valențe,
mizând și pe analiza psihologică (expediată, de
regulă). Or, protagonistul romanului Celia „iese
din timp”, recapitulând propria-i istorie, firește
meandrică. Fiindcă, pentru Andrei Brădeanu (Andri), într-o
Caruselul amintirilor noapte grea, coșmarescă, într-un hotel montan, „căptușit
cu atâta trecut”, vorbesc amintirile (reînnodate). Andri, într-o
Din rodnica matrice udeșteană s-au ivit, de-a lungul cronologie încâlcită, își redescoperă adolescența, trece mental
vremii, multe nume de fală. Deși se trage din Preoteștii prin cavalcada întâmplărilor; trecutul reînvie, năucind un
Fălticenilor, Emil Simion a dăscălit acolo (1973-1989) și prezent complicat și resuscitând „gustul dragostei pierdute”.
păstrează o legătură de suflet cu satul lui Eusebiu Camilar (ca Cum ar putea să alunge acest potop de amintiri? Acum
să pomenim doar un nume din bogata galerie udeșteană). handbalist veteran, suportând o intervenție chirurgicală,
Se înțelege că fibra sa de povestaș are provizii din belșug, cândva vedeta echipei, rememorează filmul vieții. Și retrăiește
livrând numeroase titluri, de la poezie (precum Strigăt cu emoție intactă întâlnirea cu zvăpăiata Celia, mereu dorită
tăcut sau Ostatic în inima cuvintelor) la dramaturgie și și alungată pentru a fi căutată. În acea vară grea, printre
memorialistică. Dar, în primul rând, exercițiile prozastice antrenamente și cantonamente, cu Celia în gând pogora „pe
l-au impus, depănând asemeni unui moș Costan (un fabulos alt tărâm”. Privind în trecut, Andri retrăiește circuitul Celiei:
personaj de-al său) „ghemul fermecat”. Ceea ce i-am putea frumoasă și rafinată, provocatoare, imaginativă, năvalnică,
(catifelat) reproșa privește „modestia păguboasă”, cum nesățioasă, imprevizibila Celia (un suflet torturat) nu-l
observase N. Cârlan, în pofida meșteșugului evident. Și, ca slăbește, știind că „dragostea cheamă, încearcă și tulbură”.
sugestie, forțând frontul receptării, colaborarea cu o editură Chiar dacă au intervenit sincope și o „cortină de tăcere” s-a
vizibilă, lansând campanii de promovare. Cam greu, însă, așternut între cei doi, jucându-și rolurile „fără complicații”.
în aste vremuri, când ne confruntăm cu diluviul editorial Mai cu seamă că Andrei e căsătorit; iar blânda și încrezătoarea
(incontrolabil), deși autorul, aflăm, a obținut câteva premii Anca (răbdătoare și demnă) vrea să pună capăt unei căsnicii
(Bistrița, Focșani, chiar Suceava) și a fost tradus în Albania! care găzduiește, adulterin, o iubire vinovată. Și Andri ar vrea
Adunând, așadar, un raft de cărți, depănând cu har „să rupă cătușele”, ieșind dintr-un joc dublu, murdar, marcând
o zestre de întâmplări, Emil Simion dovedește nu doar un drum periculos, mirosind a trădare. Doar că, trăind febril
hărnicie. Este, negreșit, „un om bogat”, cum frumos îl clipa, imaginativa Celia găsește soluții. „Provocatoare înrăită”,
încondeiase Ioan Țicalo, aducând la suprafață și oferindu- lacomă, o flacără, Celia exploatează slăbiciunile lui Andri, „un
ne (adică tipărind) imagini stocate, de-a lungul vremii, de / dar” pe care n-ar dori să-l piardă. Un executant, respectând
în „oglinda din suflet”. Mă cheamă amintirile..., un volum scenariile ticluite de „înfometata” Celia, înțelegând că
recent (2018), probează, chiar prin titlu, acest apetit epic, despărțirea e, totuși, inevitabilă.
convocând întâmplări nostime din perioada udeșteană. Când Romanul lui Emil Simion scanează într-un ritm alert
„girectorul”, dezvoltând o anecdotică savuroasă, strecurând puzderia de întâmplări, răscolind, „cu acte”, trecutul,
picanterii, rememorează anii scurși, invocând, lângă peisajele alunecând peste timp. Îmblânzit, sustras curgerii, fixat în
descriptive (survolând edenul naturist), celebrele ședințe pagină, trecutul renaște și „amintirile înfloresc”, încercuind anii
profesorale, prezența tovarășilor cu mapa și indicațiile lor liceeni, șovăielnici, tainele vieții, încercând a împiedica ruina.
inepte, „barabuliada” și, desigur, tirul propagandistico- O vizită la Pantelis (fostul coleg Panti), o discuție lămuritoare
triumfalist el unei epoci apuse. Cărțile publicate, nu puține, cu Doru, un ins mărginit, frustrat, dovedit informator sunt mici
cum spuneam, demonstrează talent prozastic și o ingenioasă devieri de la axul epic. Până la urmă putem citi acest roman
arhitectonică, precum în Celia, roman mai vechi (tot la de intrigă amoroasă, tras în fraze scurte, ca un conștiincios
editura George Tofan, 2009), descoperit cu mare întârziere, proces-verbal. Putem afla, de pildă, că Andri a devenit bărbat,
asupra căruia vom stărui mai la vale. grație zeloasei Celia, la 29 iulie 1965!
Deocamdată, să menționăm un alt titlu (Furtună în Lunga și precipitata retrospectivă, chiar dacă evită tonul
liniștea gândului, 2014) în care experiența pedagogului deceptiv, este, nedeclarat, apăsată de pecetea melancoliei.
intervine decisiv, explorând psihologia adolescentină (vezi Nu e vorba, în limbaj noician, de o „feerie a îmbătrânirii”,
cuplul Melisa / Vlad), colecționând întâmplări, pendulând ci de o recapitulare existențială, înfiorată erotic, a unui
între împlinirea profesională și cea erotică; oricum, bărbat în amurg, contemplând concursul nemilos al timpului
„îngrămădind totul în memorie pentru mai târziu”, asaltat devorator. Travaliul analitic, scutit de fast metaforic și desenul
de gânduri nocturne, deloc temător de fluxul amintirilor. tipologic ferm vădesc o mână de prozator încercat. Prin
Am făcut trimitere la acei ani furtunoși deoarece Celia tot Celia, personajul-pivot respectă o rețetă elegiacă, omagiind
pe acest portativ crește. În plus, dacă ne referim la câteva viața. Iar în Emil Simion, un autor harnic, ostenind în scrisul
din cele 11 povestiri adunate în volumul Balans pe pânza prozastic, aflăm un scriitor de cursă lungă, pe care contăm.
retinei (2013), observăm că prozele inițiatice ar putea fi un

48
sintagme literare Atelier critic

BORIS
Locul acțiunii – Budapesta. Următoarea narațiune  are loc la
Londra, oraș gigantic, centru luxos, titlul – „Ultimul dans”.
După o apropiere sentimentală, o pereche cu destine

MARIAN
diferite, se despart  fără nicio  șansă de recuperare. De fapt,
nimic nu este veșnic, aici finalul este abrupt și mai mult de
atât, intervine un fapt bizar, femeia , revenită la București,
citește întâmplător un anunț dintr-o gazetă  de prin 1937,
Culori secrete ce se întrepătrund cu despre moartea în accident de avion a unei perechi bogate.
sufletele noastre Ingenios procedeu de călătorie în timp. Nu este un play-back.
Proza Cameliei Pantazi Tudor A treia povestire, „Doar clipa” este scrisă în manieră onirică,
adică visul înlocuiește  realitatea, culorile din jur se schimbă
după dispoziție, halucinant, în final, spaima sau emoția o
Recenta reeditare a volumului „Culori secrete”
aduc pe eroină într-o stare vecină  cu leșinul. „Labirint” ne
marchează un traseu demn de a fi urmărit, al prozatoarei
conduce la Veneția, însuși orașul este o legendă de aproape
și editoarei Camelia Pantazi Tudor. Dacă ne referim la
două milenii. Ne amintim de Thomas Mann cu „ Moarte la
volumele tipărite, reținem „New Beijing”- 2012 (autoarea
Veneția”, dar Camelia Tudor iubește soarele, are, cred, un
a vizitat o perioadă de săptămâni China), apoi „Momente
psihic ferit de stări bolnăvicioase, ca personajele  scriitorilor
istorice” -2013 (este absolventa a două facultăți, la ASE și la
ce au trecut și au scris despre acest oraș aproape lacustru,
Universitatea București – Istoria), „Culori secrete” în primă
bacovian. Din preumblările prin Europa nu putea lipsi Parisul,
ediție - 2014, „Misterul eșarfei roșii” - 2015, „Taine în vis” -
cel mult vizitat și admirat de milioane de turiști. Acțiunea
2016, „Lecturi prin timp” - 2017.  Se pare că după un debut la
practic se pulverizează, misterul  este la el acasă, cineva o
o vârstă  relativ tânără, Camelia Tudor încearcă să recâștige
caută pe eroină, se ascunde, o exasperează, iar în final  totul
timpul  pierdut, ca personajele lui Proust. Desigur timpul nu
se reduce la un „mulțumesc”, spre nefericirea cititorului. De
a fost pierdut, ea a publicat în numeroase reviste literare
fapt, scopul este suspansul, acel suspans care transformă
de primă importanță. Am parcurs cu satisfacție prozele
platitudinea cotidiană în farmec vital. Și virtual. Speranța
din volumul reeditat și completat, avem în față o scriitoare
unei întâlniri miraculoase în viitor. În „Tânărul cu sacou alb”,
formată, stilul este limpede, dar nu este simplist, are unduiri
personajul central este chiar orașul Barcelona. Admirabil
frumoase, metaforice. Emoțiile femeii îndrăgostite ne
oraș, ziua, ca și noaptea, îl poți iubi, iar personajele umane
conving, ne emoționează, autoarea se privește în oglinda
se estompează, orașul este preponderent viu prin clădirile
sufletului, iar misterul la care apelează se justifică  dacă
și oamenii care circulă, vorbesc, iar timpul trece cu ușurință
înțelegem că viața interioară a omului păstrează taine de
peste ceva care nu se schimbă, este frumos și pare suficient.
care nici conștientul nostru nu este foarte… la curent . Cine
„Acasă este locul unde se află inima”, astfel începe ultima
poate răspunde de ce ne îndrăgostim de o anume persoană
narațiune „Eșarfa roșie”, o sintagmă obsesivă care așteaptă pe
? Aș spune că cele șapte proze au un ritm cinematografic,
cititor să ajungă spre final. Culorile care nu sunt altceva decât
chiar s-ar preta la film, iar unele  ne amintesc de celebre
chei fermecate spre tezaurul lui Ali Baba, ne pot duce la „O mie
filme văzute de mulți cu ani în urmă, dar de neuitat –
și una de nopți”. Eu am citit-o în două nopți. Spre deosebire
„Un bărbat și o femeie”, „Într-o seară, un tren”, „Undeva,
de mulți prozatori apăruți după ‘89, Camelia Pantazi Tudor
cândva” ș.a. Dar proza este modernă, atmosfera este din
se detașează prin naturalețe, accentul pe estetic fiind un al
zilele noastre, numai iubirea este atemporală.  „Șiragul de
doilea avantaj, pe care mulți autori destoinici îl neglijează. Ea
perle” este poveste grațioasă, de dragoste, el este căsătorit,
se află pe un drum ascendent care o va determina,cred, să
ea caută o relație, finalul este alb ca mătasea nunților visate.
scrie un roman de… Everest, asta îi dorim.

49
sintagme literare Atelier critic

CONSTANTIN
acut și cu suferință. În această paradigmă literară și
umană, apare profesorul, Nae Ionescu, unul dedicat,
tumultuos, pregătit să genereze direcții în societate
pornind de la cultură, filozofie, teologie, literatură,

STANCU istorie, promovând curente de gândire speciale, de la


trăirism (lebensphilosophie) la „năism”. Profesorul va
marca destinului scriitorului, paradoxal, un ortodox
fervent și un evreu se întâlnesc la limita dintre
veacuri. Vremea în care au trăit cei doi este una de referință:
Cartea lapidată și problema istoriei s-au declanșat atacurile împotriva evreilor cu acuitate, au
apărut extremele – fascism și comunism -, s-au rezolvat
Remus Valeriu Giorgioni, cu mult curaj, abordează tragediile printr-un război dur în care au murit oameni… Mai
o problemă care depășește lumea literară: scriitorul și mult decât cronicar, Giorgioni face legătura între opera lui
problema evreiască. După lectura cărții descoperim că Sebastian și Biblie, cartea care definește cel mai bine tragedia
avem în față nu numai problema evreiască, avem problema poporului evreu în mii de ani și schimbarea vremurilor.
destinului uman în vremurile ultime. Cititorul intră în Evreul este privit ca un personaj rătăcitor în timp și spațiu, ca
contact cu un studiu interdisciplinar, teme din istoria un om fără casă, departe de cer, tinzând spre cer, un călător
literară, apologetică, din istoria creștinismului, din teologia umil și bogat concomitent, sub presiunea destinului propriu.
sistematică și teologia biblică, din istoria jurnalismului etc. Remarcabilă paralela pe care o face autorul cu Ulise, alt
Se pune în discuție, franc, problema destinului scriitorului personaj tragic, cu lumea grecilor, cu nașterea creștinismului
în raport cu vremea în care trăia/ trăiește, în raport cu ca o soluție la problemele umanității.
propria conștiință și cu linia roșie din societate, cea menită Analiza se extinde, ajunge la problema statului Israel, sub
să oglindească punctul de rezistență asupra tragediilor și simboluri, sub măslin, sub vie, sub smochinul neroditor. Este
morții. Titlul studiului este percutant Cartea lapidată (Mihail atacată problema evreiască din perspectiva unei anumite
Sebastian și problema evreiască)*, textul a fost publicat la soluții finale, absurde. Aici Giorgioni se vede obligat să
Timișoara: Editura Waldpress, 2017. Prefața este semnată privească umanitatea în paradigma prezentului tensionat și
de Florin Lăiu, profesor în filologie biblică și postfața de el, să capteze spiritul vremii, transferul de putere în lume,
Boris Marian-Mehr, scriitor, și are drept moto mai multe acumularea de istorie pe buzele istoriei. Lucrurile se liniștesc
texte din scrierile lui Mihail Sebastian. Cităm doar unul: în prezenta lui Iisus ca Salvator (Mântuitor), constată că toate
„Aș vrea o carte limpede, mare, severă, o carte pe care s-o liniile timpului se focalizează la Calvar, sperând ca lumea să
citesc cu vehemența întâii mele lecturi…”. Un adevăr spus se regăsească în societatea atinsă de pace și creativitate
clar, cartea poate influența sufletul omului și se cere a fi (Împărăția lui Dumnezeu – locul unde el stăpânește prin
originală până la suferință. Mihail Sebastian (Iosif Hechter, Evanghelie). Sunt lansate și concluziile posibile – pacea
pseudonim) este personajul principal al studiului, cel care se dintre oameni. Este o înțelepciune care poate fi pătrunsă
zbate în sticla ferestrei veacului al XX-lea. În prefață, Florin de mintea omului cu greutate ( „Sub viță și sub smochin” –
Lăiu privește demersul lui Giorgioni ca pe un pod peste definită simbolic chiar de Scriptură).
lumi și observă actualitatea temei abordate: relația dintre Această carte este una importantă pentru Remus Valeriu
creștinism și doctrina ebraică fixată în scripturi și tradiții, în Giorgioni pentru că reprezintă crezul său de scriitor, de om
lumina morții și vieții, a binecuvântării și blestemului. De la în bătaia vremurilor, de călător în lumile cunoscute și tânjind
cartea lui Mihail Sebastian De două mii de ani la Scriptură, după lumile superioare. Când analizează personajele lui
cartea a fost „omorâtă” cu pietre, a fost lapidată ca semn al Mihai Sebastian din cărțile acestuia, analizează personajele
împotrivirii omului față de voința divină coagulată în scrierile lumii în care trăiește, se analizează pe sine.
divine și scrierile inspirate. Florin Lăiu notează în prefața studiului: „Din perspectiva
Remus Valeriu Giorgioni își trăiește aventura spirituală unui român de confesiune evanghelică, Remus Giorgioni are
în lumina adevărului pe care-l dorește ca stâlp al vieții și o motive să se simtă în pielea lui Hechter, în ciuda condițiilor
ia metodic, aplicat, începând de la problema istoriei lumii, politice actuale, complet diferite; deoarece diferențele
se desprinde problema evreiască, un popor distinct de religioase vizibile sunt privite cu suspiciune, dacă nu cu
alte popoare, cu o menire aparte. Întotdeauna a existat o ostilitate, într-un popor care a fost educat de veacuri să
tensiune între mozaism și creștinism, una reală, declanșată la confunde românitatea cu ortodoxia – versiunea românească
Creație și exprimată acut prin venirea în lume a unui personaj a veșniciei – singura care contează în spațiul mioritic” (p. 8).
istoric special: Iisus Hristos. Autorul remarcă tristețea din Boris Marian-Mehr notează în postfață: „Ceea ce
lume declanșată de faptele oamenilor și de această tensiune întrevede Remus Giorgioni ca pe o reală soluție <<finală>>
socială. Două mii de ani au fost ani de flăcări și sânge, de ar fi refacerea unei frății umane, mondiale între creștinism
suferință și de o parte și de alta, de războaie, ură și împăcări și iudaism (eventual și cu islamul moderat). Autorul
sub aripa îngerului păzitor. este un optimist și nu este rău să sperăm la o asemenea
Cărțile lui Mihail Sebastian sunt analizate din această <<frățietate>>. Tendințe de acest gen se regăsesc în SUA,
perspectivă, scriitorul este privit ca om și ca evreu, ca Europa, dar realitatea este în acești ani mai crudă ca
artist, jurnalist, cronicar al vremurilor pe care le-a trăit niciodată” (p. 318).

50
sintagme literare Atelier critic
După lectura cărții, putem reține următoarele: descrie personajul: „Privirea atentă, fixă, mimica sugestivă,
- Scriitorul este legat de vremurile în care trăiește mai sugerează o mare, încordată așteptare (de parcă cel
mult decât crede el și de cât apreciază contemporanii. fotografiat ar vedea chiar și în fotograf un potențial inamic).
- Dramele vremurilor la care asistă un creator autentic Se remarcă tristețea din ochi, privirea suspicioasă, omul din
sunt dramele sale și modalitatea prin care este inițiat de fotografie surâde ușor, timid-ironic. Poza pe care o așteaptă
Dumnezeu în tainele istoriei, pentru a înțelege. este o pândă atentă, subtilă, la reacția celui din față, dublată
- Fiecare carte este amenințată de uitare, dar lumea parcă și de acea așteptare încordată, continuă” (p. 82).
se întoarce la originile sale – Cuvântul. Analizând parabola „evreului rătăcitor”, Giorgioni reține
- Nu poți fi scriitor dacă nu ai o viziune despre lume un lucru esențial despre acesta, unul care ne poate caracteriza
și Dumnezeu, ți-o asumi și în momentele când nu-ți convine. pe fiecare: „Dar blestemul nemurii se poate echivala și cu o
- La timpul potrivit în viața fiecărui scriitor apare un miraculoasă supraviețuire în timp a comunităților evreiești.
personaj important care-l inițiază în tainele scrisului profund, Mergând din loc în loc și din timp în timp, ei nu s-au lăsat
îi deschide ochii spirituali. asimilați, și-au păstrat tradițiile religioase și identitatea
- Există linii de forță care modelează societatea și ele națională” (p 162-163).
nu pot ocolite, ne străbat cu frenezie. Pe de altă parte, autorul textului nu atacă problemele
- Credința într-un ideal este esențială, dă motorul de mai atent din perspectiva legământului pe care Dumnezeu
mișcare în timp și spațiu. l-a făcut cu evreii și creștinii (și cu alte personaje biblice sau
- Omul este un călător pe acest pământ, el călătorește cu alte colectivități), un contract profund inițiat de Creator
spre o patrie mai înaltă, spre un cer năzuit. ca răspuns la problemele omului, încadrarea paradigmei
- Fiecare carte se află în pericolul de a fi lapidată, dar între beneficii și sancțiuni (binecuvântare – blestem).
adevărul din ea nu moare. Încălcarea legământului aduce umbre peste destinul uman,
- În Iisus Hristos lumea se regăsește ca într-un pom fie evreu, fie creștin, fie păgân (chiar dacă acesta din urmă
al veșniciei, poate în pomul cunoașterii binelui și răului, cel nu-l cunoaște, cazul Ulise este relevant).
din Raiul pierdut. Cartea de față este o carte a cărților care l-au modelat
- Indiferent de epocă, va exista o problemă pe scriitor, o bibliotecă ce amenință să se prăbușească în
importantă care să macine societatea, problema evreiască hăul virtual în care rătăcește personajul modern agățat de
revine periodic în istorie și modelează istoria și oamenii. dispozitive moderne electronice. Poate fi o monografie a
Desigur că mai pot fi reținute și alte aspecte ale temelor cărților care intră într-o posibilă carte scrisă după două mii
abordate de cronicar în această supra-monografie, cititorul de ani. Fiecare poartă în sine manuscrisul, scriitorul îl poate
atent va descoperi taina cărților oferite lumii de oameni traduce. Este și o carte incomodă pentru că se bazează pe
marcați de mesajul primit prin talentul suferinței. valorile solide ale creștinismului în tangență cu valorile
De remarcat la Giorgioni deschiderea în abordarea clasice ale culturii lumii. Este un răspuns la diversele abordări
subiectelor născute din căutările și regăsirile sale: literatura din istoria literară, la diversele stiluri care plutesc în oceanul
universală prin Ulise și marile mituri ale lumii, atacarea literar, de la absurd la nihilism, de la clasic la romantic, de
destinului uman din perspectiva unor mari scriitori precum Al. la realism la suprarealism, de la postmodernism la post-
Soljenițîn, sau curajul cunoașterii profunde la Isaac Newton. umanism etc. Slăbiciunile cărții sunt cele ale autorului,
Sunt prinse în text faptele unor personaje celebre ale istoriei fiecare este limitat de viziunea proprie și universal prin
de la Avraam la Hitler sau Nabucodonosor, analizează textele viziunea sa. Stilul său este destul de liber, frazele se încheagă
scriitoarei ruse Ludmila Ulițkaia referitoare la problema cu ușurință, iar, uneori, sunt marcate de meandre culturale
evreiască, trece pe la scrierile lui Sartre etc. Creștinismul, necesare, fără ca scriitorul să facă paradă de asta. Fraza este
iată, are legături esențiale cu toată cultura lumii. marcată de expresii uzuale, de comentarii pline de căldură.
Despre cărți cronicarul notează câteva aspecte reale și Pe unele locuri autorul este subiectiv în analiza sa, își asumă
ciudate, lumea refuză cultura și informații de bază, se refugiază viziunea ca un dat al vieții pe care o trăiește, înconjurat de
în facil: „Dar dacă mai nou cartea provoacă inhibiții și sastiseli cărți și frumos. Citatele din cărțile vremii abundă, ofrandă a
– cunoaștem deja o mulțime de <<intelectuali>> care fac unei trăiri acute, a bucuriei care vine din cuvintele altora, de
alergie la lecturile clasice, iar pentru contemporani, colegi parcă ar fi fost cuvintele lui Remus Valeriu Giorgioni. El pune
de-ai lor nu au timp! -, doar cei care citeau din obișnuință pe o pasiune prea mare raportat la fenomenul literar analizat,
<<colac>> rămân consecvenți obiceiurile lecturii; și genurile așa trăiește fiecare roman citit sau scris, fiecare poezie.
lor preferate: policier soft și horror hard” (pp. 203-204). Tensiunea spirituală îi face bine și îl stimulează. Pildele
Referindu-se la statul Israel, Giorgioni scrie apăsat: „Dacă literare se detensionează prin scrierea cărții ca un act de
în Israelul istoric, pe timpul Domnului, existau câteva partide închinare prin scris. Lucru mai rar la scriitorii actuali…
religioase distincte: farisei, saduchei, zeloți, esenieni și
terapeuți, în prezent harta religioasă este infinit diversificată. *Remus Valeriu Giorgioni, Cartea lapidată (Mihail Sebastian și
(La mormântul lui Avraam, peștera Macpela – unde sunt problema evreiască), 322 pagini, prefața Florin Lăiu, postfața Boris
înmormântați toți patriarhii – se întâlnesc toți reprezentanții Marian-Mehr, Timișoara: Editura Valdpress, 2017.
celor trei mari religii monoteiste: evrei, creștini, musulmani.
Dar apoi se despart și își vede fiecare de drumul lui…)” (p. 275).
Observând fotografia lui Mihail Sebastian, cronicarul

51
sintagme literare Atelier critic

CRISTIAN-PAUL
activitate culturală alertă şi consistentă, dar
mai ales cu o arie de acoperire deloc neglijabilă.
Volumul Dorziana. O (re)construcţie

MOZORU
a textului prin limbaj (Editura Excelsior Art,
Timişoara, 2016) este acel tip de monografie
atipică, acel tip de monografie care iese şi trece
mult dincolo de graniţele clasice a ceea ce se
numeşte monografie. Autoarea porneşte de la observarea
Dorziana, o aplecare asupra
lexicului, al termenilor în parte, al modului de exprimare al
stihuitorului de frumos. autorului, mai mult de atât, de la atenţia şi exactitatea cu care
Florina-Maria Băcilă despre poezia lui acesta îşi alege cuvintele rezultând o scriitură autentică ce
Traian Dorz impune o amprentă inconfundabilă, continuă prin a analiza
o parte din aceşti termeni, termeni precum „nemaispus”,
„năier”, „harfă” (forma veche fiind cea preferată de autor),
Florina-Maria Băcilă, un nume care nu mai are nevoie
„dor”, ca mai apoi, analiza să fie extinsă şi asupra poemelor
de nici o prezentare, preocupările sale culturale construind
şi volumelor lui Traian Dorz tot din punct de vedere al
de la sine o definiţie în ceea ce îi priveşte un portret cultural
limbajului şi nu numai, adăugându-le o întreagă suită de
şi nu numai: sub titulatura de doctor în filologie obţinut cu
trimiteri la morala şi tradiţia creştină, la scrierile sfinte, toată
distincţia magna cum laude, pe lângă numeroase articole,
această construcţie sprijinindu-se pe un consistent aparat de
recenzii, cronici, eseuri şi studii în ceea ce priveşte limba
note de subsol şi o cuprinzătoare şi diversificată bibliografie.
română sub aspect lexicologic, morfologic şi al sintaxei,
Din acest punct de vedere, metoda construcţiei acestei
cultivarea limbii şi exprimarea scrisă, studii ce i-au fost
cărţi îmi apare identică cu cea folosită în volume precum
publicate în volume de autor, volume colective şi reviste din
Dicţionar de termeni arghezieni I-III (Editura Universităţii
ţară şi de peste hotare, Florina Băcilă a publicat, individual
de Vest, Timişoara, 2004-2014) de Simona Constantinovici
ori în colaborare, o serie de volume ce consolidează limba
sau Dicţionarul personajelor lui Dostoievski (Editura Polirom,
şi cultura română în întregul ei spectru: Cultivarea limbii
Iaşi, 2007) de Valeriu Cristea.
române I. Probleme de morfologie (Editura Excelsior Art,
Un alt aspect al analizei propuse de Florina Băcilă
Timişoara, 2012), Cultivarea limbii române II. Probleme de
asupra căruia ar trebui cu siguranţă insistat este adăugirea
sintaxă şi de vocabular (Editura Excelsior Art, Timişoara,
prin negare/modificare/transformare/utilizare a termenilor
2012), Dorziana. O (re)construcţie a textului prin limbaj
prin prefixul „ne” – cum este „nerăspuns” –, la fel cum la
(Editura Excelsior Art, Timişoara, 2016), Întâlnire cu Almăjana.
Nichita Stănescu apare „necuvintele”, termen care, într-
Lexicologie, gramatică, stilistică, recenzii, eseuri (Editura
un interviu, Nichita Stănescu îl explică/descrie lui Dževad
Excelsior Art, Timişoara, 2009), Omonimia în limba română.
Sabljaković, Adam Puslojić si Srba Ignjatović, spunând că ar fi
Privire monografică (Editura Excelsior Art, Timişoara, 2007
„tăcerea barbară dintre două idei simple”.
/ lucrare de doctorat), Valea Almăjului. Oameni şi fapte:
Autoarea avertizează, am putea spune, că poezia lui
limbă, istorie, credinţă şi cultură românească I (Editura
Traian Dorz nu este „poezie de dragul poeziei sau literatură
Excelsior Art, Timişoara, 2016 / coordonator în colaborare cu
fără sens” (1), iar autorul „nu a căutat să epateze prin limbaj,
Iosif Băcilă), Valea Almăjului. Oameni şi fapte: limbă, istorie,
nu a căutat spectaculozitatea lingvistică sau culoarea care să
credinţă şi cultură românească II (Editura Excelsior Art,
estompeze mesajul religios” (2) şi că «lirica dorziană poate fi
Timişoara, 2017 / coordonator în colaborare cu Iosif Băcilă),
definită, aşadar, ca artă poetică profundă a unui spirit aflat în
Valea Almăjului. Oameni şi fapte: limbă, istorie, credinţă şi
căutarea absolutului religios, „orbit” de lumina Divinităţii (pe
cultură românească III (Editura ArtPress, Timişoara, 2018 /
care şi-a dorit-o încontinuu), captivat plenar de puterea Sa.
coordonator în colaborare cu Iosif Băcilă). Florina Băcilă s-a
Poate de aceea Traian Dorz nu este deloc exploziv în limbaj
ocupat şi de îngrijirea unor volume precum: Drumul unei
– şi aceasta, în strânsă legătură cu atitudinea de umilinţă
sărbători (Editura TIM, Reşiţa, 2007), Dor mărturisit. 99
asumată conştient, în integralitatea ei, de simplitate înaltă,
poeme de dragoste (Editura Excelsior Art, Timişoara, 2010),
de prosternare în faţa Creatorului, ...» (3)
ambele purtând semnătura scriitorului Iosif Băcilă. După
Deşi scrisă sub imperiul limbajului de specialitate,
cum se poate observa, o activitate culturală însemnată, o

52
sintagme literare Atelier critic
cu termeni riguroşi, cu trimiteri la studii de înaltă reflecţie lângă alţi „scriitori de carceră”, cum sunt Constantin Noica,
intelectuală şi conduită culturală, cartea se recomandă de la Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Radu Gyr, Vasile Voiculescu,
sine mai multor categorii de iubitori de lectură şi cunoaştere: Nichifor Crainic, Valeriu Anania, Constantin Oprişan şi mulţi
celor care doresc să păşească şi să aprofundeze opera lui alţii, opera acestuia cuprinzând numeroase volume. Din
Traian Dorz, celor ce doresc să găsească diferite semnificaţii păcate opera, activitatea şi viaţa autorului se află într-un
în legătură cu o parte din aspectele religiei – sau, mai bine oarecare con de umbră, într-un colţ de lume peste care stă
spus, modul în care Traian Dorz a reuşit să le integreze aşternută liniştea. Dintre volumele ce îl vizează pe Traian
scrierilor proprii – , dar şi celor care se regăsesc în exerciţiul Dorz ar putea fi amintite: Traian Dorz în dosarele Securităţii
căutării unei lecturi ce îndrumă cu pricepere spre scriere (Corneliu Clop), In memoriam Traian Dorz. Mărturii la 20 de
religioasă ori poezie, fiindcă – nu trebuie omis acest aspect ani de la trecerea în veşnicie (Corneliu Clop), Traian Dorz
– Traian Dorz, pe lângă faptul de a fi fost poet şi jurnalist a în anul jubiliar 1988 (Ovidiu Rus), etc. În consecinţă, tomul
fost şi misionar, această latură regăsindu-se în opera sa ce Florinei Băcilă, un amplu şi adânc studiu ce numără nu mai
cuprinde şi eseistică religioasă, meditaţii creştine, pledoarii puţin de 500 pagini cu o bibliografie ce însumează peste 200
pentru păstrarea credinţei, etc., toate acestea făcând din de poziţii doar în categoria volumelor şi cu o arie bibliografică
Florina Băcilă o fină şi larg-cuprinzătoare de poezie, iar ce cuprinde atât lucrări de specialitate în domeniul gramaticii
din Traian Dorz un autor profund şi, mai ales, complex aşa cât şi istorii literare, dar şi lucrări ce vizează domeniul
cum, de-altfel, susţine şi Simona Constantinovici: „Florina filosofiei, poeziei, religiei, etc., este o iniţiativă binevenită,
Băcilă atrage atenţia, în mai multe locuri din carte, asupra obligatorie, ce trebuie întâmpinată ca atare şi care sper(ă)
faptului că Traian Dorz nu este un poet interesat de cuvânt (m) că va readuce imaginea autorului, dar şi opera acestuia,
ca podoabă, ca simplu fapt stilistic. Altfel spus, e susceptibil pe podiumul literaturii române şi creştine totodată.
de a se integra în canon, într-o categorie de autori pentru
care religia se transmite prin cuvânt, indiferent de nivelul de 1) Băcilă, Florina-Maria - Dorziana. O (re)construcţie a
poeticitate indus prin practică şi talent nativ. Nu ştiu dacă, textului prin limbaj - Editura Excelsior Art, Timişoara, 2016,
pe alocuri, poate fi citit ca un atipic al canonului creştin, dar pp. 109
rugăciunile în lanţ pe care le transmite şi celorlalţi muritori 2) Băcilă, Florina-Maria - op. cit., p. 109
devin adevărate manuale de isihasm, de permanenţă, 3) Chirilă, Adina - Poezia religioasă: consideraţii despre
descătuşată, însetată dincolo de canon, adesea, căutare autor şi interpretare, în Gafton, Alexandru / Guia, Sorin /
a lui Hristos.” (4) Şi, mai departe, susţine aceeaşi Simona Milică, Ioan (editori) - Text şi discurs religios, nr. 2 / 2010.
Constantinovici, „Cuvântul poetic, extras din textul dorzian Lucrările Conferinţei Naţionale „Text şi discurs religios”,
– ne învaţă autoarea – şi desfăcut în straturi de semnificaţie ediţia a II-a, Iaşi, 13-14 noiembrie 2009 - Editura Universităţii
neexplorate până atunci, poate să fie, mai apoi, recompus, în „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010, p. 376, cf. Băcilă, Florina-
chip facil, de cititorul dornic a se angaja într-un act nobil, de Maria - op. cit., p. 111
aflare a sensurilor profunde. Limbajul poetic ne dă această 4) Constantinovici, Simona - în Stilistica sufletului
libertate, iar ştiinţele limbajului reunesc, la ora actuală, creştin; în Băcilă, Florina-Maria - op. cit., pp. 496-497
instrumente din cele mai sofisticate, în stare a decripta toată 5) Constantinovici, Simona - idem.; în Băcilă, Florina-
forţa semantică a cuvintelor.” (5) Maria - op. cit., p. 497
Poetul şi scriitorul Traian Dorz ocupă de drept un loc

53
sintagme literare Atelier critic

DANIEL
fiecare seară, pe planeta noastră ­Erliste, n.n. ˗, doi tineri, un
băiat și-o fată, se-ntâlneau în vis” - Visul , p. 12).
Planeta florilor (din capitolul cu același nume) se arată

LUCA
numai acelora ce sunt capabili de iubire adevărată („Se
spune că planeta aceea ar fi pe undeva prin Norul lui Crisius,
ascunsă la vedere și ea se arată doar celor ce iubesc cu-
adevărat pe toți și toate, așa cum e lăsat”) și numai o singură
fată din exterior a fost primită să viețuiască acolo.
Cerul, la rându-i, iubește pe cel / cea care-și ridică
Pământul și iubirea privirea spre el, cu bucuria trăririi (Bătrâna, planeta
Eristama: „...din toate fiind lumină și iubire și toate derivând
Romanul Congre-
din dragostea cu care-au fost statornicite de către Creator și
sul iubirii de Sebastian
toate din iubire pentru o bătrână, pentru ca ea să vadă cerul
Burnaz prezintă ase-
și să se bucure de viață și să își care ea în mâna stângă plasa
mănări cu Decamero-
de gutui...”, p. 17).
nul lui Giovanni Boc-
Dragostea poate fi și nemărturisită (Un înger de fată,
caccio prin faptul că
planeta Europa), dar fără a-și pierde din virtuți.
personajele se adună
Iubirea căutată e mereu aproape și niciodată nu trebuie
la un loc în momen-
respinsă cu brutalitate pentru că și ea cunoaște durerea, ba
te de restriște, prin
mai mult, trebuie să fie iubită („Tu cauți iubirea, ființă dragă,
apetența lor pentru
dar ea e lângă tine. Ea te iubește și tot mereu te-mbrățișează
povestit, cât și prin
și dacă tu o vezi și dacă nu o vezi. Ea e cu tine fiindcă este
tema principală de
iubirea ta și vrea cu tine...” - Iubirea te iubește mult. Tu o
discuție, iubirea.
iubești?, planeta Valeste p. 17).
De această dată
Cinci delegații vin la congres cu câte un poem de iubire:
nu ciuma bântuie pă-
Galaxia Torrus (în Poezia), Constelația Reconnaissance (în
mântul, ci absența iu-
Noni), Sileria (în Sileria aduce-o poezie), Tiresia (în Poemul
birii, un adevărat fla-
din Tiresia) și planeta artelor vizuale (Făuritorul de stele).
gel ce amenință însăși
Versuri simple și sincere: „Tu ești fata de lumină, / Tu ești
viața pe pământ. Motiv
visul fericit” (p. 22).
pentru care Dumnezeu (căruia diferitele seminții i se adre-
Congresul este și martorul unei cereri în căsătorie (doi
sează cu apelative precum Rege, Părinte Înțelept ori Mărite
tineri din Ordenda, în Declarație de dragoste).
Suflet) organizează un congres cu reprezentanți ai tuturor
Iubirea continuă și după moarte. Dar cum pământenii
ființelor din Univers în care să se propună soluții pentru întra-
nu știu că moartea e o trecere spre altă viață, suferința e
jutorarea pământenilor în (re)descoperirea iubirii: „Povestiți
imensă [„E o călătorie spre departe, e o călătorie fără
dragostea, povestiți înțelepciunea, povestiți frumosul, vinde-
moarte... (...) Dar ea nu știe și plânge-n fiecare zi” - O cerere
carea, iubirea și iertarea, recunoștința și aprecierea, povestiți
de ajutor, p. 25].
suferința pe care ați trăit-o voi și cum ați găsit leacul, povestiți
Reprezentantul Syrentei îi sare sufletului de pe Pământ
tot, tot, tot...” (p. 8).
în ajutor, susținând că fiecare ființă este parte din eternitate
Congres ale cărui lucrări se țin în cer, dar acestea se vor
și Dumnezeu curge prin ea, sufletul fiind un foc fără sfârșit
transmite spre Pământ prin canale de lumină: „...pe măsură ce
și fără început, și e absolut normal ca iubirea să aducă și
poveștile noastre vor curge aici, în acest amfiteatru ceresc, unde
durere în momentul despărțirii („Durerea ce o simți acum și
suntem noi adunați, miliarde și miliarde de ființe ce prețuim
pe care-o simte și iubita ta e o durere veche de când timpul,
iubirea, le vom transmite prin canale de lumină și spre ei, să le
e o durere a ființelor ce s-au iubit și pe care și noi o știm și am
simtă, să le trăiască, să le vadă, să le iubească” (p. 9).
trăit-o când ne-a venit rândul” – Un răspuns, p. 26).
Ceea ce se și întâmplă, existând delegații mai mult
Un alt suflet vine și cu soluție: transformarea în înger
ori mai puțin numeroase care își spun propria experiență
păzitor, pentru ca ființa rămasă pe Pământ să fie protejată
legată de iubire, cu convingerea că aceasta le va fi de folos
mereu („I-am spus că o iubesc de când eram copil și că mi-
oamenilor atât de greu încercați.
aș fi dorit să fiu îngerul ei păzitor, ca să îi fiu ajutor...” – O
Capitolul Două suflete dezvăluie că iubirea are
apariție de cinci minute, p. 28).
puterea de a rezista în timp („Mult, mult timp în urmă, două
Sufletul va dăinui în veci, ceea ce e valabil nu doar
suflete care se iubeau, s-au înțeles să se iubească pentru
pentru ființele de pe Pământ, ci și al celor de pe celelalte
totdeauna...”, p. 11).
planete („-Tu știi că sufletul nu moare, iar sufletele care
Dar nu este obligatoriu să existe o întâlnire fizică spre
se iubesc sunt împreună cât vor ele, așa cum a lăsat Cel
a se declanșa iubirea, fiind suficientă și una... onirică ( „În

54
sintagme literare Atelier critic
ce ne iubește” – Pe-o rază de iubire, p. 31). Același mesaj Pământ, dar fiecare dezamăgire este o experiență de viață
este transmis și în Dragelor mele (de Frieden, un călător („Să nu te atașezi prea mult de oameni. Ei te vor dezamăgi
necunoscut: „- Uitați, iertați, începeți altă viață…”, p. 110). uneori dar asta nu e vina lor, e vina ta pentru că tu te-ai
Delegația de pe Serlyna A, sosită împreună cu cea amăgit” – Un gând de pe Pământ primit în stele, p. 59). Viață
de pe Serlyna B, pune întrebarea dacă nu ar fi necesar un care este, de altfel, o mare necunoscută, cu valuri năvalnice
recensământ al iubirii („Să vedem câți mai suntem, câți am ce nu cunosc locul de sosire (Apele vieții).
mai rămas, care ne iubim unii pe alții?” – Cât de frumoase Despre darul unui făuritor de chei de a face cheițe de
sunteți..., p. 35). Pentru că iubirea, contrar opiniei generale, lumină ce pot deschide iubirea, vizibile doar de cei sensibili
poate fi împărțită, dar fără a cădea în promiscuitate („Nu e la suflet (copiii), face vorbire delegația de pe Clusterul
nici recomandat, nici moral, nici etic să mergeți azi într-un pat, Nortus (Cheia de lumină), iar un îndrumar pentru o fată
mâine în altul, nu e bine pentru nimeni, sufletește te strivește părăsită este prezentat de cei de pe planeta Kasiris („Orice
minciuna ce trebuie să o duci cu tine”, p. 38). Iar pentru a doliu durează trei zile. După numai trei zile, sufletul ar vrea
afla fericirea, trebuie mai întâi să o dăruiești („Dragele mele, să se liniștească și să-și găsească o ieșire din valea plângerii
fericirea, ca s-o ai, trebuie s-o dai”, p. 39), pentru că iubirea către o altă fericire…” – Povață, p. 62).
face totul posibil („Iubirea voastră poate totul...”, p. 39). O învățătură despre (in)existența limitelor este
Totuși, iubirea nu vine de la sine, ci trebuie învățată, susținută de delegația de pe Halisket („De când aveți voi
încetul cu încetul (Profesoara de iubire), timpul iubirii, limite? De când ați pus voi limite iubirii voastre? Dați-le
al luminii, al bucuriei, al păcii, pierdute de multă vreme, jos!...” – Învățături de la frontieră, p. 64).
urmând a reveni, după cum glăsuiește și un document Lupta binelui cu răul este adusă în atenția celor prezenți
inscripționat pe o piatră din Constelația Alcyon (Tânărul din în capitolul Sonceea – planeta bunătății - și înțelepciunea
Alcyon). Pacea ca semn al iubirii este întâlnită și în capitolul binelui, unde este susținută ideea de detașare (adică
Mesaj de la cel mai bătrân suflet din Univers („Haideți să o toleranță) a binelui față de rău, în caz contrar binele putând
vedem toți, să o admirăm cât de frumoasă este, haideți să ne deveni rău („Iar această detașare aduce pace în inimă,
minunăm de frumusețea ei”, p. 150). puterea de a lua decizii cu o minte mai calmă, o tulburare a
Orice ființă se poate îndrăgosti de Pământ, așa că nu e sufletului mai mică…”, p. 66.).
de mirare că un pește de pe Larisa a ales să se mute acolo Iubirea poate interveni și între regnuri diferite, animal
de tot („Eu văd cum Viața te iubește și întreaga Natură îți – fetița și vegetal – copacul, cu păstrarea tuturor însușirilor
eliberează Calea spre mai mult, spre mai frumos, spre mai („Eu sunt îndrăgostit de râsul ei, de ea… Și ea de mine… Ce
înalt…” – Scrisoarea, p. 45). minunat e să te simți iubit!” – Ce minunat e să te simți iubit…,
Planeta Jositha cere și obține permisiunea de a planeta Avalon, p. 68). Chiar și îngerul de lumină poate iubi
transmite spre pământ 5000 de forțe de lumină sub formă toate ființele din Univers, iubire ce i se întoarce înapoi („Pe o
de date (cărți, filme etc.) spre Pământ (Forțe proaspete). planetă de smarald, un înger de lumină trecu mult dincolo de
Planeta Zorde aduce la cunoștința participanților, prin ceea ce este Etern. Iubea orice ființă vie întâlnise vreodată și
reprezentanții săi, propriile axiome despre iubire (de pildă: proteja Viața în orice fel. Și întreg Universul îl iubea pe el” –
„Nu este dragostea cum știi, ea nu se-ncurcă în convenții, Pe o planetă de cristal, Aristeia, p. 71).
ea vine când nu te aștepți și pleacă nu știi încotro…” – Și cei singuri pot cunoaște iubirea, trebuie doar căutată
Considerații despre iubire de pe planeta Zorde, p. 49), acea ființă ce i-ar împlini pe ei înșiși („Dedicați-vă unei ființe
iar delegația de pe Dorse aduce un mesaj de iubire după vii. Când veți ști că viața acesteia depinde de viața voastră,
o călătorie spre congres de 5 ani („Noi vă iubim pe toți veți avea pentru ce trăi…” – Îndemn pentru cei singuri,
ce existați și prieteni, pentru voi, noi vrem să fim și vrem Umbra, p. 72).
să repetăm ca să aflați. Noi vă iubim, noi vă iubim, noi vă Când există iubire, aceasta se hrănește și din supărarea
iubim…” – Dorse, p. 50). ori tristețea celuilalt („Iubea și fata tristă ce sălășluia în ea,
Iubirea părinților de pe Arcturus și încurajarea iubea și veselia când o afișa, iubea și cearta, iubea tot la
lor pentru fiica plecată pe Pământ pentru a-i învăța pe ea…” – El o iubea…, planeta cu mai multe nume, p. 74).
pământeni iubirea sunt surprinse în două capitole: Scrisoare Pe Pământ se află deja, însă, unele ajutoare, după cum
de pe Arcturus [„Iubita mea copilă, Arcturus te iubește. (…) aflăm din capitolele Ajutorul tainic (un înger păzitor: „El îi
Te rog să nu mai plângi când simți câți lipsim, noi suntem aici iubea și pentru ei ar fi făcut și mult mai multe poate, dacă
și te iubim”, p. 51] și Arcturus – mesaj de la o mamă. ar fi avut puteri mai mari”, planeta Veturia, p. 76), Plintius
Cei de pe Portenda dezvăluie că Dumnezeu a creat o (Neclintitul, ce poate ajuta oamenii în momente de mare
plantă ce ajută la toate necazurile, dar pe care fiecare trebuie cumpănă: „Ei sunt tot ființe de lumină, ca și noi, dar ei se
să o îngrijească („Și planta aceea nu se usucă niciodată, ba chiar cred doar oameni…”, p. 85) și Vioara (o vioară a iubirii
de ai grijă frumos de ea, ea se dezvoltă și-nflorește chiar în plină adusă oamenilor din Cer de către un înger, al cărei cântec s-a
iarnă, semn că iubirea îi priește…” -Planta de leac, p. 55). revărsat peste tot, oamenii fredonându-l apoi și ei).
Un mesaj de neîncredere în semeni ajunge de pe Acea persoană care îl întâlnește pe Dumnezeu trebuie

55
sintagme literare Atelier critic
să transmită tuturor celor întâlniți în cale mesajul de iubire: Nu trebuie să se renunțe la iubirea nepotrivită, ci doar
„Dumnezeu te iubește, dar nu știi (Bătrâna din Tylara, p. 77). trebuie păstrată sub tăcere (iubirea pentru o femeie măritată:
De altfel, iubirea a făcut obiectul unor cercetări „Nu cred că știe c-o iubesc și e mai bine-n felul acesta pentru
științifice riguroase, în urma cărora s-a constatat că aceasta că stelele mă lasă s-o iubesc, să o privesc și să mă bucur că
stăpânește peste tot („Peste întregul Univers domnește doar există…” – Iubire și înțelepciune, Celesta, p. 112).
iubirea…” – Fie ca visele să fie…, Norul lui Magellan, p. 82). Un bătrân cunoaște un leac pentru a ajuta o fată de pe
Copiii de zăpadă de pe Calendori fac un scurt popas Pământ aflată în suferință și primește dezlegare să o ajute
la conferință în drumul lor spre Pământ pentru a-i ajuta pe (Bătrânul), iar o fată devine receptorul iubirii unui sat întreg
cei din ținuturile reci și pornesc mai departe ducând cu ei (O zi frumoasă, planeta Iubirii Eterne).
Lumina de la Dumnezeu (Micile ajutoare). Un tânăr de pe planeta celor patru sateliți din
Capitolul Maestrul celor șase orizonturi grăiește ce Constelația Triunghiului de foc îi mărturisește surorii de pe
e bine… (planeta Ant) întărește ideea că lumina e iubire Pământ dragostea sa pentru o fată din Silenta întâlnită cu
(„Lumina Lumilor este iubirea, dragii mei”, p. 87), iar cinci ani în urmă pe care abia așteaptă să o revadă (Vești de
îmbrățișarea e un semn de iubire [„O îmbrățișare într-un la frate), iar cei din Kalinda aduc la cunoștința celor prezenți
moment greu al existenței face cât salvarea unui suflet (…)”, la Congres existența unui magazin dintr-o țară fără iubire
p. 87]. Mai mult, iubirea ajunge pe Pământ prin lumină unde se vindea… iubire. La început fragilă („Atât de mică,
(Lumina, p. 136). de fragilă, ce să fac eu cu iubirea asta?” – O întâmplare
Sireku Sigma Plot demonstrează că iubirea este fericită…, p. 121), devine din ce în ce mai puternică („Iubirea
posibilă matematic (Egalitate perfectă = = =, Kindarko), iar a-nflorit în inimile noastre și noi mergeam cu ea tot împreună
planeta C’a Resa, care s-a confruntat cu aceeași problemă pe cărare… Și ne iubeam unii pe alții tare mult…”, p. 122).
ca și Pământul, dar cu un milion de ani în urmă, aduce un Rugămintea locuitorului de pe Axa 9-9 (Axa de Cristal)
mesaj din acele vremuri grele: „Găsește-ți calea care îți dă de a fi iubit așa cum este își păstrează valabilitatea pentru
satisfacție sufletească, care aduce lumină sufletului tău, care orice ființă din Univers: „Nu îmi impune cum să fiu și ce să
îl umple de bucuria aceea lină” (Oamenii cu tiparul, p. 93). fac, nu mă forța să schimb ce nu cunoști, tu să mă lași așa
O predică-încurajare este adusă de cei din Dalipa- cum sunt…” (O rugăminte…, p. 127).
Hostogol, ținută cu multă vreme în urmă unei fete, unde se O scrisoare de mulțumire adresată iubirii este adusă de
arată că sufletul trebuie lăsat să strălucească („Eu te iubesc atât a doua delegație de pe Klarissa, după ce prima a pierit pe
de mult… Te vor iubi și ei… Doar lasă sufletul să strălucească drum: „Îți mulțumesc și îți sunt recunoscător că pot să te
de lumină…” – O hârtiuță călătoare-n Univers, p. 96). trăiesc, să te iubesc…” (Elinor, p. 129), iar cei de pe Zyrtana
Copiii din Planeta-undă din Cadranul 8 spun cum își mărturisesc iubirea pentru iarnă: „Fulgii pică roi, se-
trebuie iubită o floare: „Ca pe-un soare…” (Mesaj între copii, aștern pe pământ… Copiii-și urmează al iubirii cânt” (Cântec
p. 97), iar cei din Costeea, cultivatori de legume, povestesc de iubire de pe Zyrtana, p. 131).
cum un angajat dintr-un magazin a dobândit darul de a scrie Delegația de pe Korali povestește despre un om ce
prețul produselor cu lumină, toți oamenii ajunși în magazin spunea mereu adevărul, chiar dacă nu a fost înțeles la început,
devenind senini („Pentru că mii de particule de lumină și de la care s-au păstrat fragmente de jurnal („Începe să iubești
iubire radiau din fiecare milimetru de cuvânt scris al acelui tot ce te înconjoară, sunt ajutoarele lui Dumnezeu și fără ele
om, iar ceilalți oameni le simțeau…” – Un om care lucra la ne-ar fi tare greu…” – Mărturisirile unui suflet, p. 135).
magazin…, p. 99). Distincția dintre iubire și așteptare este făcută de
Un mesaj de unire a lui tot în unu prin suflet este adus delegația de pe Serlyna B(„Iubirea e iubire, cu I mare, iar
de reprezentanții unei planete cu un nume de nepronunțat așteptarea de a fi iubit e doar dorința de-a fi fericit atunci
(„…noi toți suntem doar Unul și pe planeta noastră nu sunt când tu consideri că vei fi așa, doar de ți se oferă iubire” –
diferențe…” – Un singur suflet, p. 100). Mesaj pentru un suflet drag de pe Pământ, p. 137), adevărata
Este adevărat că suferința oamenilor vine din propriile fericire constând în oferirea iubirii și nu în așteptarea ei.
lor fapte, dar ei așteaptă să fie salvați de îngerii lor păzitori Despre carte face vorbire delegația de pe Osta Lidres,
(„Ei suferă datorită faptelor lor, nu e nici o îndoială în asta, dar care observă că din momentul în care cartea a fost scrisă,
suferă prea mult (…), pe cât de mare este suferința lor, tot atât aceasta nu mai aparține autorului, ce își revarsă astfel iubirea
de mare poate fi și alinarea pe care voi puteți să le-o aduceți” către cititor („Nu mai este a mea, este a noastră, a tuturor,
– Voi sunteți îngerii pe care ei îi așteaptă, Costeea, p. 102). a speciei umane din care facem parte, pe care noi toți o
Și înțelepciunea trebuie să fie iubită, dar fără a disprețui alcătuim…” – Suflete visătoare, p. 140). Mai mult, cartea
prostia, ignoranța („…pentru că în viață ceea ce disprețuiești, este o formă a energiei ce a coborât pe Pământ pentru a
aia primești” – Scrisoare către cineva preocupat prea mult bucura oamenii („A decis carte să se nască între oameni, ca
de înțelepciune, planeta Sophia, p. 105). ea să poată ajunge pe la toți și să le lumineze mintea…” –
Kindarko 2 enunță prima lege a iubirii: „Cei care se Cartea, p. 148).
iubesc se vor găsi întotdeauna” (Pe drumul bun, p. 111). O iubire mai puțin obișnuită este narată în capitolul

56
sintagme literare Atelier critic
Soarele îndrăgostit, și anume cea dintre un soare și o cometă, atâția ani, / Când eu voiam iubire iar tu bani?”).
iubire ce nu poate opri cometa din călătoria ei necesară [„Mai Iubirea schimbă percepția asupra realității, creând o
am de așteptat numai un miliard de ani și-ai să revii. Așa mi- stare de confuzie, de nesiguranță („Te-mbrățișez și văd că
ai spus, așa se va-ntâmpla… Mai e puțin până atunci (…)”, ești reală, / Deci tot un vis, cel împlinit, de-aseară!”; „iubirea
p. 143]. Despre depășirea distanțelor de către iubire se mai
mea e oare virtuală? / sau lumea ta e ireală?”).
amintește și în capitolul Pentru cea mai dragă ființă.
În pofida apariției regretelor, fie ele și târzii („nu trebuia
Odată lucrările Congresului încheiate, începe misiunea
propriu-zisă de salvare a Pământului („Mărite Suflet, Am să mă îndrăgostesc de tine o spun ca și cum / aș spune nu
primit o veste. Cinci sute patruzeci de oameni sfinți vor să trebuia să mă îndrăgostesc de viață”), nu poate fi negată
călătorească spre Pământ, să îi ajute…” – Stelele albe, p. 153). deosebita forță a iubirii, dar nici inegalitatea distribuirii
Ștefan Burnaz își îmbracă romanul (fiecare capitol fiind acesteia către părțile implicate („De ce iubirea-mi dă putere
o parte din întreg) în straie științifico-fantastice spre a scoate mie, / Când ție-ți dă atotputernicie?”).
în evidență acest miracol care este iubirea, cu multiplele sale Dar iubirea nu este , totuși, perenă; ba, din contră, stă
fațete, adeseori trecute prea ușor cu vederea. sub semnul efemerului. Atât la nivel sufletesc („E timpul tot
mai gol fără tine, / Oricât vreau să-l îmbrac cu amintiri”), cât
și trupesc [„fiule mi-a mai spus (bunicul – n.n.) femeia se
Iubire și rodire trece mai timpuriu ca bărbatul mi-a spus // dar și bărbăția
bărbatului moare parcă mult prea devreme”].
Partea a doua a Prilej pentru autor de a face haz de necaz („Un telefon
volumului de versuri / A întrerupt plăcerea princiară / Iar șarpele s-a șerpuit spre
Iubirea nu bate la somn // Și, îndoit, în semn de întrebare, / Fără răspuns,
ușă (Editura Brumar, nu poate fi trezit, / De-aceea-mi pun protezele dentare, /
Timișoara, 2016; prima Pastilele deja le-am înghițit, // Și cu dorința întreită / O să te
parte a apărut la aceeași fac, cu limba, fericită”).
editură în anul 2013) Știința și tehnica se bucură de o continuă dezvoltare,
confirmă puterea iubirii dar fără a se putea suplini întâlnirea față în față a două
de a sfărâma orice persoane pentru ca iubirea să ia naștere („chiar dacă m-am
barieră i-ar sta în cale. îndrăgostit online de tine nu pot să te iubesc / online oricâte
Chiar dacă e imagini aș vedea cu tine oricâte mesaje de dragoste”), să
ciclică („Din zece ani în zece te cheamă marile iubiri”), de se împlinească, să ajungă la stadiul în care va putea trece
fiecare dată este plină de vigoare, de vitalitate, iubirea dincolo de moarte („Eu îți voi da și-n moarte întâlnire, / Ca
însemnând viață [„Și inima tresaltă (…). O altă mare dragoste să ne revedem în veșnicii”).
de viață”] și rodire sufletească („Și din iubire în iubire treci în E prezentă, însă, uneori, o tendință de a explica textul
marea ta rodire”). („După cum vezi, iubirea, și în joacă / Poate mai mult ca regii
Nu se poate vorbi de experiență în ceea ce o privește, toți să facă”), iar alteori, abundența repetițiilor dăunează
ci se învață mereu, învățăcelul schimbându-și rolul cu receptării mesajului poetic (poemul 128).
învățătorul („Mi-ai fost elevă, fii-mi și profesoară, / Învață- Tema iubirii nu poate lăsa indiferent un poet, oricât
mă ce știu pe dinafară!”). de mult ar fi luată în discuție, fie că este vorba de iubirea
Adevărata iubire nu poate fi cumpărată, nu poate de Dumnezeu, a satului natal, a orașului ori a ființei iubite;
exista egalitate între aceasta, stăpânită de cele mai pure prin urmare, poetul trebuie să își înregistreze propriul mesaj
sentimente, capabilă de a atinge veșnicia („aș vrea să pentru urmași („…când cei ce vin după noi se întreabă //
fiu veșnicia în care numele tău / poartă numele meu și dacă silade a iubit și pe cine sunt sigur că amândoi vom tăcea
luminează”) și dragostea pasageră, plătită („Când unii te mai / și numai sonetul acesta le poate răspunde”).
cumpără în rate, / Mie ce-mi vinzi, stimată domnișoară?”). Nicolae Silade navighează în apele învolburate ale
Ceea ce nu înseamnă că iubirea nu poate fi o monedă iubirii cu un vas propriu, pe care l-a construit cu migală, cu
de schimb („Sunt ultimul amant care vă cere / Iubire pentru îndrăzneală și cu încrederea nestrămutată că va ajunge cu
orișice plăcere”). În plus, mai trebuie ținut cont și de faptul bine la liman.
că dragostea trece prin… stomac („Cum oare-am rezistat

57
sintagme literare Atelier critic

DANIEL
corect în orânduiala faptelor. Dar se pot şi complica treburile
într-ale fericirii, atunci când senzaţiile deja ştiute vin updatate
să te copleşească, şi gesturile mărunte se dovedesc prin

MARIAN
ineditul lor oricum numai mărunte nu. Apare un peisaj smuls
din creştetul sufletului deodată izbit de o foame puternică
de real cristalizat. „Declar nulă eşarfa mea străvezie/ i-am
dat-o azi violonistului din stradă/ cânta fals despre picioarele
de sticlă ale balerinelor/ spre casă am mers pe piatra cubică/
Carmen Secere numărând câte aşteptări au mai rămas/ după trei paşi mi-a
Cum poate deveni fericirea aproape zâmbit o singurătate/ dintr-un scaun cu rotile/ şi m-am oprit
(Carmen Secere – Aproape fericţi – Ed. să mă odihnesc puţin/ în definitiv ce caut se află doar la
Grinta, 2018) capătul liniei/ am spart puşculiţa să-mi cumpăr îngheţata
pe băţ/ visată sub bradul de crăciun astă iarnă/ s-au adunat
Dacă ar fi să dau lecţii despre norii peste oraş va ploua din nou/ îmi simt toate fracturile
fericire, ar fi dezastru; nu pentru vechi şi spitalele/ în carantină”.
că Doamne fereşte nu aş şti cu se Altfel, intervine cât se poate de necesară fericirea de
mânâncă, bea, fumează, iubeşte, a fi viu, chiar dacă viaţa trăită devine diformă, chinuită,
visează şi ce se mai face cu ea abrazivă, mereu recalculată astfel încât să dea bine şi dă tot
fericirea, dar niciodată nu-mi iese mai/tocmai prost. „Alarma ceasului răguşit mă trezeşte/ în
cum trebuie, undeva e o capcană dimensiunea altei dimineţi// mereu mi s-a părut târziu//
de fericire de lux, de viţă nobilă, în staţii oamenii îşi dau coate răscolind/ prin singurătăţile
de vrajă, de artificiu care mă fură altor oameni/ bătrânul de pe bancă// desface nodul unei
de nu mă mai văd. Ajung de-mi batiste/ să mângâie o amintire/ altcineva povesteşte despre
trebuie fericire cine ştie pe unde dragoste/ şi alte nimicuri// noaptea trecută a fost lună plină”.
şi când ’misiune imposibilă’, chiar Aş mai exemplifica, spre final la lecţia despre
aşa în loc să mă uit foarte aproape fix în ochii fericirii care de aproape fericire a lui Carmen Secere: „Amândoi citeam din
aceea are ochi pentru a fi priviţi. suprarealişti/ ne jucam de-a haosul/ aşezând lucrurile în
Atunci când Carmen Secere institue starea de „Aproape ordine/ pierdeam întotdeauna/ iar tu îmi întorceai lumea
fericiţi”, ea o clamează de fapt, chiar dacă nu se află sub pe dos şi râdeai/ devenise un obicei/ n-ai mai găsit drumul
evidenţa imediată a punctuaţiei. Pentru că ’aproape fericiţi’ înapoi/ la azilul eloise nu mai sunt locuri/ piromanul din
nu reprezintă nicidecum o relativitate, ci maximul de fericire salonul treisprezece/ a descoperit chibriturile”. Atunci când
admis din punct de vedere logic omenesc, fără a ne sprijini jocul vieţii se dezlănţuie cu patos, încât autoironia este
de gardul iluziilor degeaba. binevenită ca o contragreutate ironiei sorţii. Aceasta ar fi
Şi veţi vedea că nu e deloc aiurea să afirm că poţi fi aproape fericire extremă.
aproape speriat de aproape fericire, tocmai în relaţie cu ceea
ce n-ai băgat în seamă aflându-te într-un permanent vârtej Gabriel Hasmaţuchi
orbitor şi asurzitor. „Odată ca niciodată ne aşezam toţi la Vieţile şi viaţa
masă/ scaunele aveau trei picioare/ şi tot râsul copilăriei mele (Gabriel Hasmaţuchi – „noduri” – Ed.
plutea/ deasupra tuciului cu mămăligă/ apoi ne ţineam unii pe Agnos, 2018)
ceilalţi de mână/ uniţi în rugăciunea din spatele pleoapelor/ şi
doamne ce vremuri erau acelea/ când mama împărţea bucăţi Citind atent, şoptit, urmele
de fericire cu aţa”. Direct şi clar, fără înflorituri pe margini şi parcurgerii existenţiale şi constru-
desigur fără semne de exclamare. De altfel, într-atât de direct ind o hartă a fiinţei, numai din re-
şi de clar încât comentează ceva, dacă ai ce... pere demne de băgat în seamă,
Un punct doi al fericirii intrinsece, îl găsim aici: „Soarele unele chiar obligatorii. Până la
a răsărit în tramvaiul 21/ la geam un copil zâmbeşte şi muşcă/ urmă tot are loc şi timp, întâlnirea
dintr-un covrig cald/ habar n-aveam că fericirea poate fi cu cu tine cel de la amplitudinea min-
mac/ o pierdusem cândva pe strada aceea din torino/ când ţii, escaladând piscuri ale emoţiei
m-a trezit la realitate ţipătul propriei disperări/ până la urmă recunoaşterii tale altfel decât te
viaţa poate fi trăită aproape oriunde/ totul e să ai o fereastră ştiai în goana mare.
şi-o covrigărie prin apropiere”. Pentru poet, acesta este
Până acum, am putea considera că a fost vorba de un eveniment al aşezării până
aproape fericiri induse prin rememorare selectivă, ceea ce e

58
sintagme literare Atelier critic
mai adinioară vacarmului, în forme cuminţi de înţeles, care Constantin Stancu
odată şi odată trebuiau să ajungă sub semnul înfăptuirii. Aş Recuperarea memoriei în ser(i)alele mai sus
crede că e ceva programatic, nu doar întâmplător, tocmai de amintite
aceea avem în faţa noastră „noduri” menite să rânduiască în sau
hăţişul iţelor primite în virtutea destinului, aproape iniţiatic. ÎNTOARCEREA OMULUI LA OM
Gabriel Hasmaţuchi îşi alege cuvintele din esenţialul (Breaking news pentru absenţi / Breaking news for
vocabularului, spre deosebire de mulţi alţi poeţi care bântuie missing people – Ed. Pim, 2018)
periferiile acestuia. Se naşte acea poezie clară, ce ocoleşte
suflul paradigmelor, situându-se la ţinta percepţiei, cu un Oricât am fi de săraci, me-
aparent intuitiv, dar de fapt calculat demers. moria ne este bogată. În cerneluri
„În legătură cu mine” se arată o structură gradată, posibil care nu se termină decât ca să o
definitorie. Din 36 de ipostaze, m-am împiedecat în a 21-a, ia de la capăt. Buletinul de ştiri
unde se configurează ideatic o clepsidră a unei rememorări despre tine însuţi te deopotrivă
de fină substanţă. Sunt aici elementele care trebuie pentru învieţuieşte şi omoară cu zile. Nu
raportare, pentru stabilitate şi pentru o cugetare adâncă e lucru nepătruns odată şi odată
la toiul firii celei dealtfel aflată în permantă tranfigurare. după ce trăit cândva. Iar în caz că
„Scheletul de cal trezește în mine/ simplitatea unei zile/ nu ai fost de faţă la trăirea vieţii
acoperite de amintiri/ ce mă urmăresc din oglindă.// Dintr- tale, fie că erai ocupat cu viaţa al-
un ochi îmi curge nisip/ în celălalt ochi,// picioarele mi se tora, sau că voiai să dormi şi dormi
afundă/ până când se ating/ de o stâncă pe care o recunosc/ ori voiai să vis şi vis erai, de ce nu că
era să vin dar vin... sunt soluţii mai
drept adăpost sigur/ după sensul invers al creșterii,/ după un
simple decât cele chimice. Ele se pot numi cum vrei, hai să le
vultur/ ce zboară spre zorii unei zile noi.” (XI).
spunem spumos alchimice.
La numărul 27, e ziua cuvintelor, e numai despre ele,
Formula reamintirii e atât de simplă încât are raportare
o ars poetica pastelată, învieţuită în clipele îndoindu-se sub
apriorică, nu o găseşti în calendare, pe agende şi pixuri şi nici
greutatea însemnătăţii lor pe portativul ca un portavion unde
în reclame. Foarte interesant sau deloc, poţi să recuperezi
se petrec aterizări şi decolări atâtea câte nu pot fi numărate
conştienţa întregului ciobindu-l astfel încât să doară şi să ştie
în timp real. Frumosul în sine nu întârzie să se ivească, cu că are o rană care se vindecă singură cu simpla dorinţă de a fi
tot cu inerentele cazne. „Zbaterea unei foi sub mâna/ ce- indiferent dacă exemplar / întâmplăor.
și caută cuvintele/ dă sens neliniștii ce mă cucerește/ fără Iar dacă de dinainte nu s-a înţeles mai nimic, atunci
o declarație de război.// Brutalitatea la care mă supune/ spargem dimineaţa devreme cu ştirea despre tine. Nu ar fi
într-o primă fază/ nu-mi lasă loc de ripostă,/ mă aruncă/ în ceva ţipător dacă nu ar fi despre tine. Şi astfel: „Mi-a fost frică
gura cruzimii înfipte/ în șira spinării mele.// Folosesc acest să mă nasc, din multele trupuri/ pe care le aveam la dispoziţie,
dezavantaj/ ca pe o șansă/ de a descoperi cuvintele/ ce dau puteam să-l aleg/ pe cel care nu mi se potrivea,/ La fel şi
un sens poveștii ascunse/ din ochiul de apă/ în fața căruia cu sufletul, puteam alege unul/ care nu vedea prin vorbele
îngenunchem/ și bem din el/ tot albastrul cerului.” (XVII). celor de dinaintea mea./ Acestea îmi stăteau la dispoziţie
„În legătură cu tine” e altceva, se produce poemul sub un cer/ din care priveau mii de chipuri,/ mi-a fost frică,
de dragoste, evenimentul înaripat care era de aşteptat cu din acest motiv stau înconjurat de trupuri, din acest/ motiv
toate globulele dorinţei. Nefiind o dragoste de moment, de locuiesc în mai multe minţi deodată/ şi nu ştiu în ce limbă
cotitură, ci un edificiu construit pe îndelete, cu caracteristici să vă explic toate acestea.// Apoi a venit cea mai frumoasă
corespunzătoare cerinţelor nemuririi sale. Astfel, „Umerii femeie,/ femeia cu o mie de trupuri, cu o mie de legende,/
îți tresar/ și din satinul alb te eliberezi./ Dorința/ ne învinge toate proaspete, aburind de cuvinte,/ abia scoase din piatra
nepriceperea/ și devenim o cascadă/ prin care curge năvalnică zdrobită de piciorul grădinarului, în dimineaţa/ aceea în care
veșnicia.// Nunta noastră e fără sfârșit,/ mireasă și mire/ ne în care am înţeles/ ce singurătate este naşterea şi ce absenţă
regăsim în aceleași petale de flori/ din noaptea cea albă.// Din este iubirea.” (Femeia cu o mie de trupuri).
cuvintele noastre/ crește un pod/ de pe care tăiem lacătul.” (III). Poezia ca delicatesă, desert înaintea oricărui mic dejun
Aş spune că poezia lui Gabriel Hasmaţuchi este una când neavând ce mânca te mănânci pe tine, era să zic, dar
senină în timp ce conştientă, deşi, ceea ce mai rar!, nu nu – stai frumos şi te descoperi cum te hrăneşti cu tine
apar explicite pericolele înnorărilor. Şi este de asemenea o dintotdeauna pentru simplitatea fiirii.
poezie fluidă, o poezie fără obstacole, fără întrebări doar cu Am zburat odată în cabina de pilotej a unui IL 18;
răspunsurile gata. spărgea norii, măi frate, cerul era la discreţia dumisale, am
trecut şi prin ceva fulgere şi ploi, ne-am zguduit cât să ne
amintim că suntem vii. Atunci nu aş fi făcut asemănarea cu

59
sintagme literare Atelier critic
breaking news, un fel de flic-flac despre care nu trebuie să ştii nimeni nu devine așa,/ te naști pur și simplu dintr-o conjurație
ce înseamnă, pentru că oricum e. a stelelor,/ dintr-o întîlnire greșită între persoane greșite,/
Dar asemănarea e bună. Chiar dacă acuma nu-s în nori dintr-o chimie care a mișcat formula genetică,/ sau din lenea
mai degrabă în pajişti. ori capriciul unor zei smintiți –/ și asta e o condamnare pe
Poetica: atât de bine aşezată încât vine să te ia. Să mai fii. viață, e scris/ pentru totdeauna, cu sincope uneori,/ prilejuite
E ţinutul înlăuntrul căruia trăieşti. Ai acea identitate colectivă de jocul vesel al arlechinilor,/ minunați cei din Piața San
înainte de a ţi-o asuma pe a ta in private. Eul se face un lux Marco, cu/ hainele domino, gesturi pline de haz/ și salturi
necesar, sintagmă care-i în stare să dărâme imperii. Până la mortale, care îmi revin mereu/ în minte în momentele grele,
urmă naşterea e bună. Dar: alternativele pustii,/ sau de muzica născută din mintea preclasicilor,/ de
Deci: Constantin Stancu este încă o dată, ca de fiecare albastrele bluesuri, uneori de combinațiile/ alcătuite aproape
dată, de multe ori şi întotdeauna poet, Timp în care este om. autonom de computer./ Și cîte o femeie bîntuită de geniul
Şi iată la ce folosesc ştirile sale. Sufletul care nu stă pe gânduri binefacerii/ pare, uneori, să-ți acorde amnistie, poate chiar/
decât să fie suflet adică atât de însuşi încât nu poţi să-l confunzi. o grațiere definitivă. Pare, da, pare…/ Încă nu s-a născut
geniul care să spargă,/ să pulverizeze definitiv nefericirea,/
Liviu Antonesei care să sfarme, să explodeze destinul/ în puzderie de cioburi
Subtilitatea nefericirii strălucitoare./ Și aștepți. Mereu aștepți. Pentru că sigură/ nu
este decît așteptarea fără sfîrșit –/ ea arde, se consumă fără să
în conjuncţie cu patimile
se epuizeze…” Acesta fiind deznodământul unei determinări
(Liviu Antonesei – „Umbra mării nu este bine ţintite, din „Povestea timpului”.
marea” – Ed. Junimea, 2019) În „Trei poeme pascale din AD 2018/ 5778” (care
sunt 27!), nostalgiile au cale liberă, se petrece confluenţa
Într-o încăpătoare bancă nostalgiilor chiar, atunci când drumurile ce trebuiau
de stări de suflet, intră la orice îndreptate către regăsiri în prezent se pierd într-un repetabil
oră nefericirea, pe uşă sau pe trecut. Iar în note tangente, se înscriu şi poemele ample din
sub uşă, înaintea fericirii care „Visul unei nopți de toamnă”. Cu îngrijorare marinărească de
până se îmbracă, piaptănă, a nu fi găsit marea, darmite umbra mării dacă aceasta cumva
rujează şi machiază, de multe ar exista, descindem în „Povești filosofice cretane din AD
ori trece ora de închidere 2018”. Dacă nici aici nu cu mare, atunci unde să mai fie... Da,
a băncii. Atunci când e aici avem parte de un ansamblu de imagini şi senzaţii care
îngrămădeală şi nefericirea se conclucrează în aşa fel încât nu-ţi mai vine să pleci. Pun aici
satură cu biletul la ordin afişat poemul şi nu mai plec: „Mai întîi, îmbrățișarea de dimineață
la vedere, îşi aduce aminte de
a mării,/ apoi soarele cu razele sale atît de agere –/ și mîinile
calitatea ei aceea de umbră de
ei răcoroase întinzînd gelul acela bleu,/ făcîndu-l să intre
suflet. Oricum, nefericirea e ultima chemată şi prima venită,
în piele, să se substituie încet/ magaziilor de soare cuibărite
insinuată, aproape predefinită.
Despre nefericire nu se ţin lecţii, cum nici despre toată dimineața acolo,/ sub pielea mea, înlăuntrul întregii
umbre. Se poartă numai decoruri, de un straniu luciu-pal mele ființe.../ Și deodată, n-am mai simțit răcoarea albastră,/ ci
covârşitor. Astfel cred că s-a născut o carte-falie în memoria adîncurile fierbinți ascunse de umbra din jur./ Și nu era peștera
conştientă, care să cuprindă tocmai ceea ce în mod normal nașterii zeului zeilor, grota/ pietroasă și rece din podișul Lassithi,
nu ar fi de cuprins, nici de dorit şi nici cu putinţă. „Umbra ci chiar/ grota renașterii mele, după un somn lung cît noaptea/
mării nu e marea” presupune ca sintagmă o dublă frângere a și cît dimineața, pînă tîrziu, la vremea amiezii./ Și poate tocmai
spectrului fizic cel referitor la substanţă. Chiar o compătimire trăiam amiaza vieții mele...” (5. Umbra mării nu este marea).
a substanţei, dacă ne gândim că superba, neînfricata şi
neînvinsa mare, după ce că nu ar prea avea umbră, din start Se cade o mărturisire de final şi anume: de ieri mă
umbra ei e definit condamnată la neconcludenţă. învârt ca într-o buclă nesăţioasă de timp, am prilej de déjà
Liviu Antonesei, în ştiuta sa iscodire la marginile vu, cum aş mai fi scris despre această carte, ceea ce nu cred
lucrurilor şi chiar conceptelor, exclude temerile din registrul că este posibil, dacă a apărut în urmă cu trei zile iar eu o
cu sentimente, dă la o parte înfăţişările realului cele palpabile am doar de ieri. Probabil, unele poeme îmi erau cunoscute
şi procedează la un recurs în anulare pentru a se face înţeles de pe blogul autorului, sau cine ştie. Dar cum se face că îmi
în faţa unei instanţe a percepţiei. „Jocul arlechinilor” se pare cunoscut şi ce am scris eu despre carte... Mda, sunt pe
constituie într-o îmbinare între expresivitate gotică a nefericirii gânduri cu marea şi cu umbra mării care nu este marea.
şi dizertaţie despre nefericire aplicată. „Nu devii nefericit,

60
sintagme literare Atelier critic

ELISABETA
veleitarilor”, fiind trecut în mod abuziv în această calitate,
eu având atunci grave probleme cu ochii ( eram proaspăt
operat de cataractă), deci, n-am putut să citesc, să parcurg

BOGĂȚAN
foarte atent clevetitorul, defăimătorul dicţionar, darămite
să-l mai şi corectez.” El recunoaște câteva încercări eșuate de
punere a dicționarului pe o cale onestă: „catalogul de ziare
și reviste brașovene de la 1837 încoace a fost unul selectiv,
și nu complet, eu prezentându-i autorului o variantă, iar în
final a ieșit altceva, de exemplu, Vasile Șelaru ocupându-se
Iulian Cătălui – Tratat despre personal de revista brașoveană Astra, neintroducându-mi
pseudodicționare textul meu pe care l-a considerat „prea laudativ și tămâios”.
„Pe de altă parte, minima mea contribuție, de 0,0001 %
Un deosebit spirit de la cei 11-12 scriitori brașoveni sași și români, acolo
critic, alături de o mare unde V.Șelaru precizează cu umor involuntaro-pleonastic
putere de analiză și „cercetare individuală Iulian Cătălui”, s-a referit mai mult la
sinteză dovedește Iulian cărțile apărute la Biblioteca Judeșeană „George Barițiu” din
Cătălui în cartea „Tratat Brașov, bio-bibliografie etc., și referințele critice prezente
despre pseudodicționare”, în revistele și publicațiile culturale de la Secția Periodice a
apărută la Editura Kron- Bibliotecii menționate. Aici aveam obligația de serviciu, de
Art din Brașov, 2018. De a-i pune la dispoziție autorului dicționarului tot ce s-a scris
fapt, chiar la primirea în despre scriitorii brașoveni, Serviciul Bibliografic al Bibliotecii
Uniunea Scriitorilor s-a dat, „George Barițiu” ocupându-se și cu acest lucru. N-am avut
după cum afirmă Mircea niciun comentariu și nicio analiză despre niciun scriitor
Brenciu în prefață, o înaltă brașovean din trecut sau în viață”. „Oricum, Dicționarul
apreciere „talentului de a scriitorilor brașoveni și al veleitarilor, în versiunea injurioasă,
investiga, cataloga și sistematiza informații cu caracter literar- ofensatoare, tot ar fi apărut pe piața cărților, deși l-am avertizat
științific într-un original aparat critic și comparatistic de o pe autor că va fi acuzat de plagiat, de insultă și calomnie la
riguroasă percepere fenomenologică.” adresa autorilor brașoveni pe care i-a „bârfit” și înjurat, de
Aşa cum arată însuşi Iulian Cătălui în „Cuvânt înainte lipsa studiilor superioare în domeniul filologiei sau literelor,
al autorului”, cartea, care este „o combinație de eseu, de lipsa totală a cunoștințelor de latină, slavonă, germană și
tratat și critică literară, cu inserții jurnalistico-juridice”, „își maghiară, lucru care îl va împiedica să citească și să cunoască
propune să arate cum nu se scrie un dicționar de scriitori”. literatura română veche, evomediană, renascentistă etc.”
Tot el redă aici cuvintele criticului Eugen Negrici referitoare Iulian Cătălui dă dovadă de multă scrupulozitate
la „Dicționarul scriitorilor brașoveni și al veleitarilor” publicat în abordarea temei asumate, oferind o panoramă cvasi
de Vasile Șelaru: „lucrare din altă specie, ea neîntrunind nici exhaustivă asupra problemei dicționarelor. Astfel, el începe
pe departe criteriile care să o definească ca fiind un dicționar, prin a defini dicționarul, punctând clasificarea și formatul
așa după cum pretindea autorul. Lucrarea nu este altceva dicționarelor, apoi face un scurt istoric al dicționarelor, de
decât o culegere de bârfe”. la tăblițele cu scriere cuneiformă, trecând prin Grecia și
Autorul citează și cuvintele criticului Alex Ștefănescu, Roma antică, lumea arabă, Evul Mediu, Renașterea, Barocul,
care afirmă că: „ Dicționarul propriu-zis oferă imaginea Epoca modernă. Apoi evidențiază tipurile de dicționare, cele
dezolantă a haosului la care se poate ajunge - în critica literară specializate, biografice, enciclopedice, acestora din urmă
- în absența competenței.” făcându-le și un scurt istoric. Apoi evidențiază dicționarele
Iulian Cătălui simte ca o datorie morală scrierea acestui românești, subliniind particularitățile dicționarelor românești
„Tratat despre pseudodicționare” care, deşi este dedicat de scriitori din perioada comunistă. La dicționarele românești
analizei a două cărți, „Dicționarul scriitorilor brașoveni și al de scriitori „post-1989”, se oprește asupra Dicționarului Esențial
veleitarilor” și „Istoria literaturii din Țara Bârsei și împrejurimi”, al Scriitorilor Români, din cei trei coordonatori rămânând
are ca obiectiv în primul rând dicționarul. Aceasta pentru a în final doar Aurel Sasu, acest dicționar cuprinzând pentru
se delimita de acest dicționar despre care precizează: „nu prima dată și literatura contemporană din Basarabia. Prezintă,
am fost corector al Dicționarului scriitorilor brașoveni și al de asemenea, Dicționarul Biografic al Literaturii Române,

61
sintagme literare Atelier critic
realizat, după afirmația lui Aurel Sasu, „fără contribuția vreunei șelarist este plămădit într-o „interpretare eronată”,
instituții române de cultură”, prin „efort financiar propriu”. pigmentată cu o răutăcioasă refulare și împrăștiere de
Apoi prezintă Dicționarul General al Literaturii Române, DGLR, incultură, conjugate cu „false silogisme”. Toate acestea fac
apărut în 7 volume, între 2004 și 2009, „prin„conjugarea din el un „ghiveci comestibil” pentru veleitarii pofticioși la
forțelor intelectuale din institutele Academiei Române” și sub blidul posterității.
egida acesteia, la Editura Univers Enciclopedic din București Sunt redate apoi critici ale poetului și scriitorului
și reprezintă cel mai mare, mai important și aproape cel mai basarabean Dumitru Crudu, ale poetului și scriitorului
complet dicționar al scriitorilor români și al literaturii române”, Mircea Doreanu, (acesta din urmă afirmând că „orice act
coordonat de academicianul Eugen Simion. critic presupune aprecieri de tip impresionist, însă de aici și
Iulian Cătălui mai precizează în finalul acestui preambul: până la abjecție este cale lungă”), ale scriitorului brașovean
„Pe lângă aceste trei dicționare importante, care ar fi trebuit Gheorghe Stanomir stabilit în Germania, care se plânge în
să constituie un model de căpătâi pentru Vasile Șelaru, au ce-l privește , de multe inexactități și greșeli răuvoitoare,
apărut și dicționare regionale sau județene, să le spunem, ale ziaristului și poetului Ștefan Banaru ( care a afirmat că
sau dicționare centrate pe autori și scriitori dintr-un anumit autorul „dicționarului” era „o persoană cinică, duplicitară și,
oraș, județ sau dintr-o anumită regiune din România care, pe deasupra, și de o nerușinare ieșită din comun”).
de asemenea, ar fi putut să-l inspire, în bine, pe autorul Iulian Cătălui subliniază că, așa cum era și firesc, în final,
menționat.” Deci Iulian Cătălui precizează sensul și rostul autorul „culegrii de bârfe” este sancționat: „Lansarea în vara
adevărat al acestui excurs în lumea dicționarelor: acela de a lui 2008 a volumului lui Vasile Șelaru, intitulat „Dicționarul
oferi modele și termeni de comparație pentru „Dicționarul scriitorilor brașoveni și al veleitarilor”, a stârnit și continuă
scriitorilor brașoveni și al veleitarilor” al lui Vasile Șelaru. să stârnească pasiuni, controverse și contestări, se spunea
Partea a II-a începe analiza propriu-zisă : „Dicționarul într-un articol semnat de prestigioșii critici Al. George, Livius
scriitorilor brașoveni și al veleitarilor. de la 1450 până astăzi, Ciocârlie, Eugen Negrici și Ion Pop. În urma demersurilor unor
de Vasile Șelaru: Reacții, proteste și atitudini”. Astfel, reacția scriitori brașoveni, această „scandaloasă lucrare” a ajuns pe
revoltată a lui Alex Ștefănescu care este înregistrată încă în masa Colegiului de Onoare al Uniunii Scriitorilor, consiliu
„Cuvânt înainte al autorului”, este prezentată amănunțit. întrunit la sediul din Calea Victoriei din București în ziua de 4
Sunt redate și alte citate critice: „autorul este el însuși un noiembrie 2008. Onorabilul for de specialitate a concluzionat
veleitar, care înțelege literatura cam așa cum înțelege coana fără nicio reținere faptul că Vasile Șelaru se face vinovat de
Chirița limba franceză.” două grave abateri de la deontologia scriitoricească, și anume,
O altă voce importantă care critică dur dicționarul se reține și se confirmă acuzația de plagiat adusă acestuia
lui Vasile Șelaru este Octavian Soviany : „Valorosul poet și de scriitorii brașoveni și se constată, de asemenea, că există
romancier originar din Brașov, Octavian Soviany, a publicat destule elemente de natură să lezeze demnitatea unor autori
pe Tamada.ro în 16 octombrie 2008 , un articol ironic și brașoveni prin „informații nedovedite, formulări jignitoare
sarcastic, cu accente pamfletare bine plasate despre Șelaru și insinuări inadecvate pentru stilul unui asemenea tip de
și dicționarul lui, intitulat „D-ale Sfântului Poligrafie.” cercetare”. Colegiul a propus conducerii Uniunii Scriitorilor
Lista celor care critică dur dicționarul lui V. Șelaru sancționarea lui Vasile Șelaru”. Iar în anul 2009, membrii
continuă: „La rândul său, valorosul și eruditul eseist, filozof Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor au cerut excluderea lui
și critic literar Aurel Ion Brumaru a publicat în revista Astra Vasile Șelaru din această Filială.
din Brașov, în august 2008, textul intitulat ”Impostură În partea a treia, „Cum i-a văzut și calomniat Șelaru pe
și mistificație”, în care pornește de la ideea că „rațiunea mulți scriitori brașoveni contemporani (sau „analiza literară”
critică este chemată să reziste în fața duhorilor inculturii, a făcută autorilor în pseudodicționarele sale), Iulian Cătălui
provocărilor, tot mai frecvente în ultima vreme, ale acesteia”. urmăreşte detaliat aberaţiile, bârfele, calomniile adresate
Astfel, un fapt recent de „impostură în aria lexicografiei istorico- de Vasile Şelaru scriitorilor braşoveni prezentaţi.
literare”, editarea „dicționarului lui Șelaru”, o „zarvă în lumea Autorul începe prin a reda și alte luări de poziție
scriitoricească a Brașovului, la care se adaugă mistificația împotriva lucrărilor lui Vasile Șelaru: „S-a spus, și pe
[ falsificarea, de exemplu, a autobiografiei autorului (...) ] , bună dreptate, că Dicționarul scriitorilor brașoveni și al
prostia agresivă, resentimentul, frustrarea, nu în ultimul rând veleitarilor (2008), este un „labirint al urii”, o „culegere de
insolența, ar trebui, oare, să ne lase nepăsători?” bârfe”, o „maculatură”, o carte a imprecațiilor, sudalmelor
Din cele spuse de George Pușcariu autorul selectează și calomniilor la adresa scriitorilor brașoveni, a celor mai
de asemenea: „George Pușcariu mai scriind că dicționarul importanți dintre ei. Potrivit pictorului și scriitorului Gabriel

62
sintagme literare Atelier critic
Stan, Dicționarul lui Șelaru reprezintă o „crimă culturală”. De lucruri și idei care nu au nicio legătură cu tema abordată și cu
asemenea, volumul este un „pseudodicționar” (...). Pe de scriitorii brașoveni , și anume organizarea unei...stâni, (care
altă parte, (...) Istoria literaturii din Țara Bâesei și împrejurimi se mai numește, după V.Ș., târlă, termen preluat din limba
de la origini și până în prezent, publicată într-o primă ediție croată, trlo), clanurile de păstori care imitau organizarea
la Editura Șelaru (2010), (...) continuă și duce la apogeu statală, spațiul mioritic și întemeierea Bucureștilor de către
denigrarea și minimalizarea multor scriitori brașoveni păstorul Bucur” și așa mai departe, subliniindu-se în felul
contemporani cu autorul, și nu numai.” acesta structura dezlânată a respectivelor dicționare.
Prezentând pe rând scriitorii nedreptățiți sau huliți, Iulian Concluzia studiului sintetizează cele afirmate și
Cătălui mai încearcă să îndrepte cât de cât lucrurile: Mihai demonstrate pas cu pas: „Dacă am concluziona și noi, am spune
Arsene, Ștefan A. Banaru, I.Al.Barbu, Sorin Basangeac, Andrei că V. Șelaru nu a reușit prin cele două pseudolucrări să inventeze
Bodiu, George Boitor, Aurel Ion Brumaru, Mircea Brenciu, Petre și să creeze dicționare adevărate, bine documentate, oneste
P. Bucinschi, Dumitru Crudu, Mircea Doreanu (pseudonimul lui și lipsite de orice partizanat, de ură, insultă și desconsiderare
Doreanu-Decebal Mircea), Daniel Drăgan, Ion Funariu, Ioan totală la adresa scriitorilor prezentați.”
Gliga, Vasile Gogea, Marius Ianuș, Costel Ionescu, Petru Istrate, Într-o postfață a cărții, Florin Șindrilaru, elogiind
Adrian Lesenciuc, Darie Magheru, Ion Mânzală, Mircea Moț, studiul lui Iulian Cătălui, afirmă: „Lucru rar, dacă nu cumva
Adrian Munteanu, Doru Munteanu, Angela Nache Mamier, nemaiîntâlnit, autorul este, între copertele aceleiași cărți,
Marius Petrașcu, Theodor Doru Popa, George Pușcariu, Ilie o personalitate solid documentată și deopotrivă un spirit
Roman, Petre Sălcudeanu, Mihai Sin, Octavian Soviany, Gabriel polemic.” Și deși el afirmă, în continuare, că se cheltuie, în
Stan, Mircea Valer Stanciu, Nicolae Stoie, Mihaela Malea Stroe, fond, un efort nemeritat pentru analiza acestor dicționare,
Ioan Suciu, Alexandru Surdu, (în prezentarea căruia plagiază de care oricum vor trece în uitare, considerăm necesar și
pe internet unele referințe, de exemplu, privind plagiatul), Ion binevenit acest studiu al lui Iulian Cătălui, pentru a arăta
Topolog, Ioan Tudor, Ioan Voaideș. lucrurile în adevărata lor lumină. Altfel, fără reacție, ele ar
Partea a patra este „O analiză critică a putea trece drept valide, rămânând ca sursă de referință,
pseudodicționarelor lui Șelaru”, „Dicționarul scriitorilor ceea ce ar fi catastrofal pentru istoria noastră literară,
brașoveni și al veleitarilor” și „Istoria literaturii din Țara pentru că s-ar valida date false și un stil fals de raportare la
Bârsei și împrejurimi”. Scriitorul analizează, cu răbdare, realitatea istorico-literară.
structura acestor dicționare, întărind afirmațiile făcute Iulian Cătălui își asumă, cu pricepere, cu talent, cu
anterior și completându-le: „Vasile Șelaru se autopropunea, acribie științifică, efortul deloc ușor și plăcut de asanare
prin cele două cărți ale sale, un pseudodicționar, plagiat în a istoriei literaturii și a peisajului literar, de trasare a
mare parte, după cum s-a spus, și o istorie a unei așa-zise coordonatelor firești între care trebuie să se așeze o lucrare
literaturi din Țara Bârsei, drept un pionier în acest sens și un de istorie literară, ceea ce este, în fond, un Dicționar al
autor de dicționare și istorii care ar merita să fie studiate în scriitorilor, de subliniere a responsabilității imense pe care
școli!” Iulian Cătălui subliniază în plus inadvertențe, lacune de o astfel de lucrare o are față de istoria literaturii și a culturii,
informare sau date greșite, inserții de informații fără legătură responsabilitate pentru care studiul lui Iulian Cătălui rămâne
cu subiectul dicționarelor: „În continuare, Șelaru analizează un memorabil exemplu personal.

63
sintagme literare Atelier critic

EUGEN
a unui ritual – ceremonial şi neutrosofic(I.P.Brădiceni, Cr.C.
Abrebenel, Gelu Birău, Dumitru Tâlvescu, Mihai Amaradia
ş.a. - în legea semioticianului transmodernist) - dar şi neo-

EVU
sarcedotale, redefinitoriu al fiindului, cu analogii aparent
,,rugbistice’’, ale aplecării şi jocului cu sfericitatea - ovalul
unei unei mingi- sferoid: „Era ca o minge:/ intra în poartă/
împinsă de adversari,/ dar şi de coechipieri/ era ca o poveste
Convergenţe la Alma Mater a omului dirijat/ se ducea unde nu-l trimiţi/ fără să ştie
altceva/ În copilărie speria gândul” (v. Ion Mureşan, recent
La un poem - cheie
premiatul USR, ars poeticile frustrării copilărie, ca la Gabriela
Llelu VĂLĂREANU –SÂRBU - „Frigul Melinescu ş.c.l.!) ...” că trebuie să execut ordinele/ copiilor
însingurării”, editura Lindenfeld, 2014 mai mari/ mă răzvrăteam/ nu făceam nimic fără să-mi placă
(hedonism înnăscut reprimat, traumatic, n.n.) – fără să fi
Darul de carte al vigurosului om al ştiinţei şi filosof- pentru ce am de făcut” (Intru-n Cetatea cuvintelor, pag.72.
poet, n. 01.01.1948,Vălari (adica din Vale, nivel de prund Viaţa merge în sensul- noima in extenso semantic al
geo-spiritual - n.n. - Gorj ) întâlnit recent la Alma Mater, Sibiu, acelor Athanor, incinte-altar-naos-templu, egregor, iar scrisul-
- n.n. - Gorj mă face a tresări la ce doi de unu ai naşterii:,,sub ceremonialul scrierii divinatorii – lirice, este gesticulaţia ce
zodii” stând, avem a ne minuna iar şi iară, cum se face că duce spre iluminare, iniţiere, comunicare de tip missionarist,
un pragmatic îşi autocontrmplă fiinţa şi prin poezie, dar e chiar şi aici, în straniul areal al ciberneticii psihologiste, de
simplu: omul a avut primul impuls spre poieion din copilărie. tip-dinamică revelatorie..., via ,,poeţii blestemaţi” Benn,
Mai degrabă ceea ce spun este retoric.Fără a risca marginalii Trakl, Rimbaud, Enzensberger, S. Plath, Blecher, Ştefan
mistagogice, citindu-i cartea - nu mă mir că el ,,stă”, George, Caraion, A E Baconschy, Th. Bernhardt ş.c.l. n.n.)
paideumatic, sub egida spaţiului Brâncuşian, şi s-ar putea – parafrazic Florin Mugur, M. Dinescu, Cartarescu...
revendica – deşi e stabilit la Sibiu – mişcării literare-culturale Cum şi la alţi număraţi poeţi de acum, arta redevine
a Jienilor. Dominanta – constanta stării de Însingurare – ştiinţă primordială, recuperatorie prin raţionalism – iar
reconstatăm, este, via antebelici şi post- totalitarism (ciclic plurisemantismul – paradigmă de sine înnoitoare.
- repetabil deci) - poetic una a auto-scrutării vag-daoiste(!) La Llelu VĂLĂREANU - SÂRBU revelaţia vine ca acalmie
– fie una tipic atipică (sic, n. n.). şi regăsire, fără spaime escatologice, ca la OMOGONICII
Devoţiunea probatorie pentrou o ştiinţă exactă nu l-a actuali, „răzvrătirea” din extramurros-ul paqradiziac (al
abătut de la chemarea spre Misterul existenţei – devenirii, iar copilăriei lumii) a devenit acalmic- consolatoare, discursul
poezia sa îi este propriul avocat al Inimii (Anima). Pledoaria eseistic-explicit, unul al redefinirii din pathos; fenomenul
pentru VIS fierbinte. vs. înfrigurarea ,,ce dinspre noi vine’’ este al celor din spaţiul geo-spiritual sus-invocat.
(Laurenţiu Fulga), stă, ca şi la un Cristian G.Abrebenel (din Scientistul „raţiunii înfrigurate” este complementar
susnumita Zonă a Campusului natural magic brâncuşian), „fierberii” în cuvinte, ca scântei ale lui Iov, în noul racord
este semnul său entitar, şi re-identitar. Între ,,cald” şi ,,rece , cu tehno-omul primejduit a se dezumaniza, prin cyborgizare
poesia este ,,cristalul care curge” (Elitis) – aşadar sentiment „recuperatorie” a... răzvrătirii. Constanta reală a acestei arte
fundamental, principiu ordonator. C a şi la alţi jieni, mai de-o potice este demnitatea, moralitatea, focul egenerator al
vârstă,dar şi mai noi, motivul cheie este Casa Cuvintelor, vetrei-duhului zoroastric (Zarathurstra).
conotativ altarul, templul (blagian) al oficierii cultic-culturale

64
sintagme literare Atelier critic

IONEL
continuu,/cu chitara pe genunchi am cântat/cântece despre
mama și moartea ei/despre semințele ce-n mine le port/
(...)/!dar după-aceste vorbe pe care-aș vrea/sî le și mușc, să

BOTA
le și scuip,/care-i din toți aceea spurcăciune care/dreptul nu-
mi dă/idolului meu să-i mai mângâi măcar un rid?” (Turnul).

Dansul cu Cartea al lui Florin Mugur


și ceva despre „Mituri”-le din 1967
Ereticul ingenuu.
Despre poezia lui Cezar Ivănescu Un poet care a debutat sub patronajul unui romantism
decantat în lirism disimulat civic și a ajuns să reprezinte, în
În anii 70 din veacul al XX-lea, poezia română traversa un evoluțiile ultimilor cincizeci de ani de literatură românească,
proces de reexaminare a propriei identități. Această nouă falie un expresionist obsedat de imagism necanonic, a fost Florin
într-o evoluție a literaturii noastre care părea a-și fi recuperat Mugur. Cântecul lui Philipp Müller (1953) și Romantism
libertățile, după 1965, va re-orienta și determinațiile unor (1956) ascundeau, în magma textelor, rictusul unor reacții
autori pe care haina de poeți ori prozatori angajați ideologic violente la statutul fragil al poeziei între artele puse atunci
nu-i prindea tocmai bine. Iar biruința liricii nichitastănesciene în slujba programului proletcult. Dar viziunea era a unui
are la bază tocmai „mimarea mimării”, reinventarea acelor poet care nu voia să-și asume „răul fundamental”, chiar
fatalități ale imaginarului ca nouă alcătuire topografică dacă varianta traseului său nu se putea abate prea mult
într-o literatură în care confuzia valorilor nu făcuse chiar de la obligațiile convergente cu „realizările epocii”. De la
atât de multe victime. Un poet autentic al acelor ani era debutul editorial se observă că Florin Mugur are o plăcere a
Cezar Ivănescu, greu clasificabil artistic, dacă ne-ar obliga scrisului aproape lubrifiantă, el fiind un libertin, un spirit al
criteriile unor anumite tipologii, dar oricum un liric strălucit, transcrierilor conștiincioase de real în registrul dezerțiunilor
respirându-și propriile individualități cu sînge rece, strateg al mimetice de la modele zilei.
manipulărilor eficace în breșa deviaționistă pe care o acuză Desigur, propensiunea spre mit și statutul neoficial
eboșa șaptezecistă din evoluțiile literelor contemporane, un de „singurul poet capabil de a obliga timpul să lucreze în
„provocator” pătimaș, așadar. favoarea sa” (Ștefan Augustin Doinaș) sunt elementele
În Rod, din 1968, eul liric e al unui exilat pe pământ, tranșând, cu volumul anului 1967, Mituri, voința de primenire
suferința estetizată aparține unui gnostic al profunzimilor între punctele esențiale din programul poetului. „Amant al
ființiale. O recuzită a devitalizării însoțește de-atunci, de cărților”, poetul vrea să fie și propriul ezeget în înfrângerea
la debutul editorial, poezia lui Cezar Ivănescu, moarte și unor prejudecăți dar, cumva, stigmatizând umilințele celui
viață sunt redistribuite ca voluptăți ritualice (Marian Popa), opresat, terorizat de sentimentul golului (Marian Popa).
afectul excesiv, angoasa fiziologică baudelairiană, straniul Lucrurile erau deja anunțate într-un poem mai vechi,
boem contructor de „limbaje” (Artur Silvestri) caracterizează Dansul cu cartea. Redobândirea eului absolut, idealul dublei
o maturizare artistică a unui original autor, ieșit de mult din intenționalități, sunt adevăruri măsurabile într-un ținut
plutonul seriei sale. O solitudine gravă, tematizată ca un fel imaginar în care singurele revolte ale ființei anticalofile
de senzualitate metafizică, a consacrat un ludism speculativ rămân jocul detensionării și însăși devoțiunea pentru obiect-
și a accentuat statura imună a unui eretic ingenuu, adept idee: „Cum să fii scund și caraghios/și cu barba ca un văl de
al infuzării intensiv-de-clasicizante în sinesteziile unei poezii mireasă/și cu ochii albaștri//și cum să fii bătrân/și cu hainele
percutantă emoțional dar atât de intemperantă. ude de lacrimi/ți cum să țopăi totuși fericit?//Pe patul meu/
Pentru Cezar Ivănescu poezia reprezintă o luptă cu dansează beat bătrânul prinț/cu cartea-n brațe (...)”.
sinele dar și un dialog cu realul fluid, cu vâscozitatea lumii Poezie digresivă, în limitele artistizării sincretice
terne, translată brutal în ceremoniile impenitentului rebel. promovată odinioară de expresioniștii germani, lirica lui
De aceea personajul e lucid-vindicativ, își răzbună orfismul Florin Mugur este una gnomic-prezenteistă, plânsul unui
în frenezia unor funambulești deriziuni: „!Tatăl, al meu, tu, faun pedepsit să-și suporte propria fascinație. De aceea
care ai ridicat Turnul Babel,/Tatăl, al meu, din sămânța ta până și melancolia este ritualizată iar polarizările ființă-text
am crescut/c-o voce mai bună pentru cântare și amintire,/ consacră un spectacular alegoric, altă „izgonire din paradis.”
iată cântarea ce-ți cânt fără-a fi://vocea mi-am modulat-o Spațiul plecărilor, al îndepărtării de concretul cotidian

65
sintagme literare Atelier critic
este, desigur, invadat de ficțional. Dar vibrația mirabilă se port moartea transparent ăicur/fir cu fir//ar fi trebuit să
întâmplă, se simte în această dublă natură a cuvântului: mor încântător de repede sub ploaia/de scânduri negeluite/
gest destructurant de imaginar în consonanță cu tonifierea buzele mele își văd liniștite de lungile plimbări/nici un înger,
nici o pasăre, nici un nor lucitor/nu mai moare//dinlăuntru
(prin cuvânt) a simțământului revelației. Astfel că starea de
tyrage de mine trecutul țintuit în șorțul mamei/poate va mai
solitudine nu reprezintă altceva decât popasul dinaintea muri cineva nepermis de impudic/nepermis de pineal” (să-mi
noilor explorări: „(...) Am început, pe rând, să obosim./Am aduc alinare mă concentrez doar asupra mersului, p. 83)
început, deodată, să fim doi,/Și ne trădăm unul pe celălalt Cât privește sub-tonul, neomenescul e anvergura
dansând/în treacăt cu fantoma altor regi.//Să plecăm repede negatoriului pe scala tuturor disperărilor. Pandantul
cât mai departe/oriîncotro îmi poruncești, altundeva/acum, poemului nu mai e angelologic ci daimonic („e legământul
mării cu zarea și/credeți-mă!/de unde începe căderea/e
până nu-ncepem să ne urâm de moarte/măria-ta.”
marea trecere/noroi și sânge./de câtă carne mai au nevoie
abatoarele cerului?/de cât sânge mai e nevoie?/flux și
Spectacolul promis, scrisul-iubire. reflux/se prind din înrudirea cu azvârlirea aceea/lipicios
Poezia Marianei Cornea călcată, moarte, pământ/un cer pe care niciodată nu l-ai
văzut/ți-e mândria nemorții. (...)”), fiindcă antifrastică e de-
Uneori dai de poezie în vecinătatea locurilor comune, construcția aceasta de bizarerii fals hedoniste, de lume golită
în sensul formulei că nu o dată cotidianul devine exponentul de sensuri. Exasperarea e un semiton într-o orchestrație
esențial într-un discurs liric probând exercițiul existențial, de legitimare a jemanfișismului, „ideologia” poeziei fiind
experiența umană. La urma urmei poezia afirmă și neagă, frivolitatea demantelată cu grație-ironică. Mereu o reașezare
este spectacol sau antinomie, consacrare a sinelui și miracol. interioară a lucrurilor arată că realitatea arzătoare se mișcă
Blamul de umilință e de fiecare dată al eului ispitind definirea între iubire și trădare, principii și mimetism etic, întregul
poeziei, așezând sub semnul interogativului măsura tuturor trebuie de-construit și re-construit, două acte ale aceleiași
răspunsurilor dar și a frustrărilor. În neomenesc de alb piese iscând reiterarea genezei facturată și ea ca libertate
(Timișoara, Editura Eurostampa, 2018, 120 p., N. Georgescu interioară („încă dormeam pierdută-n coșmaruri/și-n vise
și Adrian Mondea escortând cu textele lor promovarea de iubire/într-un fel ieșire din moarte/alergam pentru că
inefabilului), Mariana Cornea izbutește un exclusivism, să nu mă potriveam/nici pământului, nici pietrelor/și nici una
iște o revoltă a ființei care scrie, în augurii sentimentelor dintre ele cuprindea scrierea aceea/transversală/până când,
poemul fiind cu deosebire anexabil citatului uman că viața peste pagini întregi/astăzi și poate mâine,/printre genele
hohotește tragic sau este elegie, senin sau furtună, lacrimă tale fiecare undă albastră/neiubită și neurâtă de cineva/
și flagelare, falangă sau poverism. va lua toate formele pulberii și drumului/pentru ca apoi să
E mult colportaj al elementelor în expresia cărții și a nască un moment/al meu, al tău,/nu dureros ci magic/întorci
poemelor, așadar, faconda lirică ține, firește, de un spirit scena ca pe-o icoană vie.(...)”), fantasma ludică trecând pe
dilematic, eul sastisit odihnește, uneori, în propria efigie. puntea suspendată sub cerul de atlaz în care întotdeauna
Nimbul poematic e rezultatul glosărilor spectacolului avem timp să ne descoperim. Mariana Cornea se caută pe
promis, serafimi și heruvimi își dispută forjarea cuvintelor, sine însăși în poezie, disjuncțiile Lumii, moral/amoral/imoral,
imaginarul e rostuire inegală a mirajului scrisului-iubire în reprezentând parte din înțelesurile cunoașterii. Edenul, pare
catapeteasma celestului („ne autodefinim prin iubire/prin a spune eul auctorial, este o chestiune de asumare, până și
ură ne schimbăm imediat mersul/primind titlul de ticălos în plan emoțional ne inițiem. Proximitatea e poemul rebel,
al poveștii/ne-au dat voie să avem puterea/într-un film al grația lumii e acest legământ de netrădat, descătușările
sufocării, al focului, al neodihnei/cel mai repede scăpăm pe ființei survin din pulsiunile evenimențialului. Memoria
jos,/pe cărări secundare/azi nu ne vor ucide, vor stabili doar afectivă ne ajută, în fapt, să supraviețuim în cotidianul
echilibrul (...)”) mai ales fiindcă, à contraire, de-compoziția abjecțiilor existenței. Refugiul în ceremoniosul inocenței
devine strategie principală a modernității anti-manieră, împovărează spiritul doar cu dorința, suferința înalță și ea
versurile ating gustul fad al nimicniciei dar interogările eului la ceruri, la vectorul luminiscent. Fiecare dintre noi păstrăm
sunt iarăși culant-fragile și descifrează cu admirație acolo aceeași libertate, aceea de a visa liberi, neîmpărtășiți în
unde codificările în antifrază ar fi generat impedimentul tainele primordialului dar cu revelația polifoniei acumulărilor
major. Fiindcă ironia dansează cu nostalgia, fastidiosul nu spirituale. Poemul consfințește etapele unei credințe, doar
poate fi ocolit, eul degustă savoarea meschină a aceluiași dragostea, adevărată, eternizează: „te imaginam pe malul
cotidian „uitat” în cercul de umbră, pasionalul poemului ține apei, ca vechii greci/statuie cu voce răsunătoare/în jurul tău
de iradierea de extracție mitică, tema vârstelor exemplare puncte atinse de răsăritul de soare/sunt primele ce se văd la
în care iarăși eul se scaldă cu neascunsă voluptate: „cu orizont/țărmul de jos s-a dezgolit de păsări/de cântecele vechi
ochiul din frunte vin de departe fluid domol și fecund/nici o și lungi/un soi de bucurie întrezăream în ele/un testament
vamă nu mărginește în mine înfățișarea lui/din când în când fixat să crape de foame și arșiță/ca torsul unei femei/
iese praf subțire și/mă sufocă politicos//cu o precizie letală grămadă perfect rotundă -/păsări/veneau din toate părțile/
în ropot de palme mă trimite cochilie/adunată în piele, să și mă izbeau cu forța glonțului țâșnit înspre vârful lui/și nu

66
sintagme literare Atelier critic
se vedeau nicăieri/dar nici dincolo de ele nu mai erau/mă surâs, sunt parte dintr-un discurs interogativ bine pus la
puteam gândi doar la ele/unde eu de una singură/veneam punct. Reveriile convertesc meditația în vis frenetic, eul
de un veac de pretutindeni/aveai grația și gingășia unei evocă, uneori emoțional-sarcastic, până și memoria puberă,
pietre/și fără să clintești unghiuri și laturi/greutatea ta mi- filiera clasicizantă e însă foarte bine voalată și modernitatea
ai azvârlit-o în ochi/pentru că mâinile tale mă îndepărtaseră acestei lirici arată o prospețime de invidiat între candidații de
atât de mult/nu credeam să vorbească apa și luciul ei despre
promoție la un podium al celor mai buni dintre cei mai buni.
tine/poate gândise că i-ai uitat ființa” (mă așternusem praf
pe aceeași treaptă, p. 61) Autoarea este protagonista unui metadiscurs, iar meta-
Discursul mai este și convulsiv-jubilatoriu, rațiunea forizarea e mai degrabă concentraționară. Inconfundabilă,
fiind expediată în planul secund, e o metaficțiune în jocul însă, pare poetica subsumabilă, stilul pulsează aluvionări de
dubletelor. Poemul proteic al Marianei Cornea radiografiază imaginar, asimilări în interiorul discursului. Totul înseamnă
convalescența noastră, umanitatea tragicului senin și a un elaborat anti-utopic, polifoniile consacră un happening
melancoliei fisurate de ingenuu, amânând încremenirea de răscumpărări ale ființei în relația cu universalul.
în fatal. Volumul, însă, în întregul său, e o demonstrație Modalitatea aceasta lirică descinde din expresionismul
de maturitate iar autoarea nu va rămâne, cu siguranță, la interbelic, dar ținuta de-acum arată o componentă dialogică
parabola imboldului maieutic, doar pentru că Socrate a foarte clară. Policromia discursivă arată în Irina Lucia
visat și el un timp interior, nederanjat de spaime indicibile.
Mihalca o poetă imprevizibilă și de aceea foarte originală
Versul Marianei Cornea confirmă o retorică mimată și bine
temperată, augmentează un lirism de contrageri simbolice doar că re-vizitarea melancoliilor nu e o simplă reverență
care își trăiește individualizarea. Imaginea ideală a unui grației, ci un debușeu al explorărilor sentimentului. Lirică
succes garantat. a armoniilor celeste și a volutelor hymnice ale elementelor
(și elementarului), poezia aceasta vine să sugereze puternic
Irina Lucia Mihalca - Poezia o gnoză, a reveriilor calme, cuminți, jurnal afectiv de liniște
interioară, de ceremonial inițiatic al cuvintelor debranșate
/prezentare pentru secțiunea din antologia de la colocvialul esenței, înluminând piedestalul timpului,
„Cercul Poeților”, volumul II, durabilul. Infinitatea lumilor posibile se „cântărește”, ar zice
Editura Colorama, Cluj-Napoca/ eul liric, prin poem. Întors spre sine, eul se (auto)extrage
din propria singurătate, este un eu multiplicându-și esența.
Revanșa eului liric marchează, dincolo de fardarea Fiindcă numai dintr-un unu apocrif, (d)enunțul limitelor își
unei realități căreia i se explorează marota identității, o are începutul, precum orice ieșire din labirint nu face decât
încremenire în semn. În semnul duratei, mai cu seamă, descarcerează utopia, o șterge cu aceeași grație de iluzoriu
fiindcă retragerile nu diseminează nostalgii, cum destui cred și, mise en abîme, purifică discursul, înlătură primejdiile
și din păcate cred că așa trebuie să se exprime în scrisul debranșării de la ispitirile modernismului liric.
literar, ci ascund posibile deschideri simbolice. Iată de ce, bunăoară, distingem în insolitul scenariu al
La Irina Lucia Mihalca, lumina e zidire lirică, majestate poeziei Irinei Lucia Mihalca, și paragrafe în care inocularea
ființială, punct și contrapunct. perfidă a melancoliei între anti-teze nu e decât o gesticulație
Asemeni dansului fotogramelor pe ecranul-iluzie de frondă puțin relaxativă și fără exces convențional. Asta
freudian, totul alunecă într-un parcurs ascendent, viziunile nu înseamnă că atipicul e aici autenticul; dimpotrivă, lirica
sunt ficțiuni, fascinație și deopotrivă experimentări. Dar sinele nu este una computațională, cum o întâlnim la colegele
pozitiv e și în esența lucrurilor, ele se pot reinventa, memoria promoției sale, iar imagismul coerențelor nu este siluit
ne conține, perversă e numai minciuna realității. Poezia în vreun fel de edulcorări de sezon. Poezia aceasta are un
aceasta încalcă, am zice că programat, scenariul spectacolului corpus al ei bine articulat, seamănă cu o poveste care nu se
din real, pune voalul pudibonderiei acolo unde nu mai este mai termină, dar o poveste frumoasă.
nevoie decât de depășirea mesageriei idealităților, ea, Marja de manevră a eului e aceeași insolitare, ca
idealitatea inspiră un alt miracol („Străbaţi furtuna deşertului un „secret” al experienței, peste idealurile ființei, studiul
în căutatea celei care/ ţi-a răscolit visele noapte de noapte,/ gesturilor prin edificarea versului fiind resortul unei de-
cascadă curgând/în carnaţia coapselor/răsucite din unda de codificări în simbolistica realului. Miraje pot fi, deci, viața
dragoste.”), poveste de dragoste fără sfârșit. și dragostea, dar lirismul vibrant e argumentul pretextual,
Blazonul acestei poezii pare să fie iubirea, viața e o focalizează vulnerabilul, redistribuie uimiri și impresii,
simplă diatribă, doar dragostea e frisonul fonognomonic. Nu erudiție și grație, metafore și „diviziuni” ale imaginarului
există rateuri în acest imagism de efecte, trama ideatică fiind precum așteptarea, stare de bază. Avem o poetă interesantă
și ea un proiect vizionar. Demitizările, mereu surprinzând și acesta e un lucru foarte important dacă mai vrem să
incasant zona acestor confesiuni abisale despre „construcția” credem în destinul poeziei noastre.
universului din sentimente și emoții, aur ființial, soare și

67
sintagme literare Atelier critic

LIVIU
spuneam, nu știu din ce motiv acest lucru nu s-a petrecut.
Și, poate, tot răul spre bine, cartea din acest an este cea mai
limpede și mai așezată din cele cîteva volume pe care i le-am

ANTONESEI citit. Într-o convorbire telefonică, sau poate pe mail, poetul


îmi spunea că volumul acesta este un remake și am încercat să
înțeleg ce voia să spun prin acest termen. În cinematografie,
un remake este reluarea poveștii unui film, cu alți actori și
cu eventuale modificări ale recuzitei spațio-temporale și ale
Daniel Marian, Revelații, resuscitări, regrete viziunii Prin urmare, cred că poetul știa ce spune cănd vorbea
(Ediura eCreator, Baia Mare, 2018, despre un asemenea fenomen în cazul poeziei sale. În acest
Cu o postfață de Ioan Romeo Roșiianu, volum tematica, procedeele poetice și viziunea de ansamblu
126 pagini, preț neprecizat) privind poezia nu sînt altele decît în celelalte volume citite
de mine, doar că lucrurile sînt mai clare, mai așezate. Nu
cred că am găsit în acest volum eșecuri, am găsit în schimb
multe poezii care mi-au plăcut foarte mult. Cred că autorul
postfeței, dl Roșiianu, surprinde foarte bine stadiul de acum
al poeziei lui Daniel Marian, semnalînd continuitatea și
liniile de ruptură cu poezia dinainte. O poezie care oscilează
între meditația estetică și fantezie, între căutarea de sine și
atracția aforismului.
Dar, nu poți scrie despre poezie fără să citezi poezie.
Poezie, nu versuri, citările parțiale nu servesc la nimic, pentru
că în acest gen literar ansamblul contează. Mai întîi, un
poem foarte scurt, ca o stampă jaooneză, dar una dinamică
sau, mai degrabă, un haiku: „îmi vine să urlu/ coala albă-mi/
se deschide un față” (La o răscruce de suflet), poate una din
cele mai frumoase metafore ale spațiului alb al paginii care
se cere umplut, acoperit. Sau excelentul poem ceva mai lung
– dar lui Daniel Marian îi ies și poemele de-a dreptul lungi,
însă e greu culesul! – Esența peisajului: „o dungă de lapte/
lasă urletul lupoaicei/ pe pămîntul gol/ provocînd zăpada/
ca o rană la degetul naturii/ provocînd bandajele/ o dungă
de lapte/ pentru tăcere/ copil părăsit – ”. Da, o poezie intens
imagistică, așa cum îmi place mie poezia!

Daniel Marian este un autor care scrie – și mai ales


publică – mult, foarte mult. Dacă nu ar fi talentat și nu ar
scrie foarte bine, aș spune că este industrios, așa voi spune
că este foarte productiv, cumva pe structură nichitiană,
emană mereu poezie. De cele mai multe ori, îi și iese, uneori
nu, dar acesta este riscul structurii. Trebuia să scriu despre
penultima sa carte anul trecut, cam pe vremea asta, dar cum

68
sintagme literare Atelier critic

OCTAVIAN
certitudine/ unica realitate/ îți educi/ gândurile/ să vadă
rozul ce bine cade alături de gri/ o combinație cu imprimeu
pentru o rochie/ de vară, de seară/ sau o eșarfă împletită

MIHALCEA de iarnă/ înveți/ să asculți/ solitudinea ta și a altora/ de


lângă și/ de departe de tine/ o lume legată în fire/ de iubire.”
(conexiuni). Discursul poetic reliefează certe potențialități în
ceea ce privește ascensiunea. Din când în când contemplăm
Săgeți spre ideal „un poem congelat/ într-o cultură a gheții.” (boreal). Stârnesc
interesul și anumite regiuni himerice etalate de unele texte.
Debutul Noricăi Isac, cu volumul Cuvintele ca o mirare Nu lipsește nici registrul minimalist: „colțul camerei/ unde-
(Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2018), expune redimensionarea mi desenai o floare/ și-o coloram/ în cuvinte albastre/ pe
unor particulare valori spațio-temporale, ce are drept scop două voci,/ îndărătnic,/ strânge în dinții timpului/ planul
restabilirea echilibrului, de multe ori situat sub semnul înclinat/ de greutatea prezentului/ să nu cădem.” (balans).
iluzoriului. Problematica abordată ține de sfera interogațiilor Itinerariile poetice din volumul Cuvintele ca o mirare par
existențiale, la nivel constant fiind subliniată speciala relație adeseori niște săgetări care vizează idealul, individualizând
cu divinitatea. Omniprezența aripilor ne îndreaptă către în acest fel ideatica lirică a Noricăi Isac.
universuri transmundane, acolo unde s-ar putea petrece
doritele purificări. La anumite intervale, discursul poetic
prezintă accentuări din zona expresionistă, contrabalansând
accepțiunile luminoase. Fascinația benignului va rămâne
intangibilă. Transcendența inspiră versuri care hrănesc
sufletul: „privește în jur/ indiferent ce vezi/ să taci/ indiferent
ce auzi/ să taci/ indiferent ce simți/ să taci/ privește în tine/
conștientizează impactul a toate/ cu sufletul tău/ și raportează
totul la absolut/ absolutul/ unica valoare infailibilă/ care îți
va arăta/ ce vezi/ îți va spune/ ce auzi/ te va face să simți/ cu
spiritul absolutului infailibil/ apoi vei ști/ ce să vorbești/ și ce
să taci/ pentru că tu nu știi nimic/ tu nu poți nimic schimba/
fără El// Dumnezeu.” (meditație). Sunt scoase în evidență
valorile forului interior. Cota de interes a volumul semnat
de Norica Isac, Cuvintele ca o mirare, este asigurată și de
numeroasele poezii ce conțin meditații cu tentă filosofică.
Amintirile se metamorfozează cu ajutorul penetrantelor
sintagme lirice, conținând în diverse proporții spectrul
flagelării. Incompletitudinea vieții cotidiene este detectabilă
frecvent. În aceste versuri putem recunoaște spectacolul
plurivalent propriu mundanului. Spre exemplu, „te înveți./
să stai pe o bancă/ în parc/ în centru sau periferie/ în stația
de autobuz/ te înveți./ să ai răbdare cu soarele, cu ploaia/
cu frigul și ceața/ numărând pietrele clipei prezente/ singura

69
sintagme literare Atelier critic

RALUCA
Corina Dașoveanu în lirica sa este una eliberată de povara
mitului jertfei lui Manole („nu sunt o ană contemporană
tembelă/ nu-mi cade niciun zid în cap/ de fapt nici manolii

FARAON
nu mai sunt ce erau odată…/ de zugravi zilieri e plină lumea
femeilor” (legendă). Fără a fi neapărat de acord cu fronda
feministă, remarc însă curajul de care dă dovadă poeta în
a „deșuruba” mitul lui Lilith pentru a sublinia caracterul
Femeia care deșurubează mitul puternic, independent, senzual și lucid, în același timp, al
femeii care, doar ea, poate hotărî în ce fel se poate lăsa iubită
(inocent sau trufaș), de vreme ce este cea care aduce la viață
Se știe, actrița K. prunci și iubirea bărbatului, deopotrivă. Fără să fie numită
Hepburn se împotrivea niciodată ca atare în volumul de față, femeia-Lilith are o voce
conveniențelor epocii și nu distinctă: „vino, mușcă din iad/ și apoi te voi naște bărbat”
pierdea niciun prilej de a (pantoful de sticlă); „am păcătuit, mamă, cu celfărădenume”
persifla pe oricine încer- (nuntă); din viul șarpelui este o translatare personală a
ca să îi invadeze spațiul mitului amintit, din care citez finalul: „vino, șarpe,/ și mușcă
personal. Întrebată de din carnea femeii,/scoate-l pe cain la lumină/”.
ziariști, la un moment Ceea ce reprezintă un element vădit de originalitate
dat, dacă are copii, a (și un punct forte al cărții) este verva, o vervă spumoasă,
dat ochii peste cap și a prin care se configurează un discurs poetic plin de nerv și de
răspuns suav: „Da, patru. savoare (îmi aduce aminte de verva soresciană, a lui Ioanid
Toți negri.” Am început Romanescu sau a lui Paul Vinicius, dar, în cazul Corinei,
prezentarea volumului aceasta ascunde, în profunzime, vulnerabilitatea asumării
antifericire cu aripi de Corina Dașoveanu (publicat la Edi- de către instanța lirică mărturisitoare a unor eșecuri
tura Eurostampa din Timișoara, în 2018, în urma câștigării sentimentale, pe care refuză să le invoce patetic). Întâi de
concursului Poezia – oglinda sufletului), la rândul meu, mai toate, monologul liric adresat este dinamic, cu verb exploziv,
puțin convențional, pentru a face intrarea unei poete care ambiguu datorită jocului de rol. De cele mai multe ori,
iese din canoanele previzibile ale receptării lirismului femi- femeia îndrăgostită se confesează iubitului folosind o paletă
nin contemporan. complexă a erotismului spontan, transfigurat în sublimare
Corina Dașoveanu este un autor atent la impactul poetică a limbajului (în tonalități duioase, materne, ofensate
imediat pe care poezia îl produce și, ca un cabotin sau chiar implacabile: „nu mă iubi”, „ajunge!”). Alteori,
seducător (emoția e cumva prohibită, mai importantă monologul este al îndrăgostitului, prin preluarea unui discurs
fiind deminarea voită a unei prejudecăți de receptare a presupus, ceea ce face ca ideea cuplului și a relației amoroase
sentimentalismului facil), îl atrage pe cititor într-un joc al să fie supusă integral voinței feminine de a controla până și
fracturării raportului aparență-esență, mai ales în ceea ce tăcerea susceptibilă în confesiunea unidirecționată. În acest
privește complexitatea femeii, dezvăluită treptat ca făptură fel, prin jocul de rol, sunt aneantizate posibile speculații cu
mitologică sau, dimpotrivă, drept una demitizată sfidător de privire la tema iubirii, propusă destul de autoritar de Corina
eul auctorial. Cuvântul „femeie” este recurent în discursul Dașoveanu ca un dat, asumat dramatic de femeia complexă,
poetic, a cărui arhitectură e construită voit războinic („nu care nu se lasă cunoscută decât prin intermediul poeziei
știu ce război contagios am câștigat”, „îmi scrii din tranșee”, și atât cât consideră ea că este necesar să fie dezvăluit.
„soldați pedeștri prin dragoste” etc.). Dincolo de semantică, Tocmai de aceea, se observă, de-a lungul volumului, un efort
discursul liric este un „război” contra receptării consacrate constant de autodefinire a complexității naturii feminine, prin
(și superficiale) a femeii prin raportare implicită la bărbat confesiune iconoclastă: „dacă mă privești din interior,/ sunt
și contra asocierii feminității canonului (social, cultural și aceeași femeie/ cu două mâini simple/ care poartă războaie/
religios) de subordonare. De aceea, femeia pe care o prezintă sau își scoate pruncul din pântec” (pantoful de sticlă) sau „nu

70
sintagme literare Atelier critic
sunt o femeie/ din raiul/ cu două mâini și picioare,/ alungată Imaginarul prozaic, casnic este ocultat în mod inedit:
cu mere/ de egoismul/ sau spaima cunoașterii” (femeie). „degeaba îmi dai cu spirt pe tristețe”, „ciorap de mătase,
Poeta devine purtătoare de cuvânt a tuturor femeilor lumii singurătatea/ cade de-a lungul piciorului”, „trage ziua din
(în poezia eu) sau nu se sfiește să fie admiratoarea „femeilor priză”, „pune pe foc seara asta de iarnă”, „tivul așteptării”,
flămânde în creier”, a celor care refuză canoanele seculare – „nu am închis robinetul/ din care curge lumea mea de
„femeia care iese din zid” –, a misterului feminin – „femeia- priviri”, „îmi trebuie cuțitul de carne/ să tranșez ziua de azi
nor/ de-un pur și simplu neînțeles” (ce joi ești, femeie). de ziua de mâine” ș. a. Abstractul dobândește senzualitate
Autodefinirea capătă uneori tușe ironice: „sunt femeia de („azi se sărută cifra cu buzele”, „palmele noastre/ se fac
obiecte pierdute/ strâng toate uitările pe care le scapi/ din muzici tactile,/ care ne beau”, „e de vină persoana întâi
buzunare”, „sunt regina ospiciului”, „sunt andră-salamandră/ plural/ care și-a umplut gura/ cu săruturi atât de rotunde
și râd rece”, „sunt propria mea fabrică/ de lanțuri”. În cele și roșii”, „pielea literelor de botez”) sau o sălbăticie în care
din urmă, se poate spune, totuși, că rolul femeii în relație e se intuiesc stări-limită, cum ar fi degradarea sentimentelor
neschimbat, ea iubește (pătimaș, crud, uneori) și dăruiește: („umbrele noastre au ars”), spaime ale unei ontologii fragile
„e timpul, femeie,/ să dai cireșe omului tău” (cireașă-n alcov). („conjug verbul «a fi»/ prăbușit într-o deltă de sânge”) ori
Verva de care aminteam dezvăluie familiaritatea numirea frustă a unor adevăruri imuabile:, „[moartea] nu
adresării, accentuată prin exces de interjecții afective (ah, poate fi împărțită/ se conjugă numai la singular”, „țipetele
oh, heeeei, uite, haide), vocative („tu, victimă”, „prietene”, gloanțelor trec pe copite/ adulmecă frica/ și caută cuiburi
„iubitul meu”, „tu, dragă”, „mamă”, „mă îngere”), limbaj prin tine, prin mine/ în care să își ouă moartea”. Uneori,
colocvial („în general e ok”, „chestii mișto”, „vezi că…”, „și transferul se realizează livresc: „plămânii scuipă dame cu
nici măcar nu mai îmi pasă, înțelegi?”, „pui tu de cafea?”), camelii”; alteori, se problematizează (prin contaminarea
modalizatori („de fapt”, „probabil”, „cumva”), retorică voită a celor două planuri vizate – ideea poetică-învelișul
uzuală: „de ce taci?”, „vezi?” etc. Tonalitatea imperativă este semantic) raportul formă-imaginar poetic, în chiar pliurile
des utilizată în dinamica mărturisirii erotice, dar ea atinge procesului de creație: „virgule tăiate la degete”, „un
și note grave; spre exemplu, în caii nu sunt eroi, imperativul oximoron de ciori albe croncăne/ pe viața boemă”, „un je ne
dezvăluie un manifest antirăzboi prin imaginea cailor, victime sais quoi limpede/ care a început să înghețe”, „să împărțim
ale bestialității umane. Tot de verva discursului poetic ține perfectul/ în două așteptări în zig-zag”, „alfabet personal/
și umorul (cu tușe de ironie sau parodiere a cotidianului de identitate”, „uneori murim/ preț de o virgulă prețioasă,/
contemporan): „nu e confortabilă rama asta,/ dar știi că apoi cumva ne naștem unul pe altul/ îngeri de cerneală/ să
nicio veșnicie nu e ușoară”; „întru veșnica pomenire a ne spunem în limba mută/ teiubescuri cu punct” (pe pielea
autostrăzilor/ de pe care cad avioanele”; „și ce dacă transit literelor de botez).
gloria mundi?”. Un text exemplar ca parodie a sloganului Imaginarul poetic în volumul antifericire cu aripi este,
publicitar este confecționez lacrimi: „confecționez lacrimi/ așadar, unul demitizant (ana iese din zid) și redimensionat
cu materialul clientului – /lacrimi drepte, pe talie, la două mitologic prin simbolul femeii-Lilith, dar ineditul său constă în
rânduri de jale,/ imediat după închiderea morții la nasturi discursul poetic viu, în jocurile semantice, aluziile culturale/
[…]/ lacrimi de orice mărime,/ de la S la XXXL […]”. pastișa subtilă (Sorescu, Stănescu, Naum), într-un vârtej
Un alt punct forte al volumului de față îl constituie năucitor al spontaneității limbajului (cu salturi imprevizibile
transferul semantic de la sensul denotativ al concretului de la adresarea familiară la metaforă, în curgerea versului alb
banal spre conotații uimitoare; felul de a concepe metafora sau în cadență populară), impactul vizual și auditiv asupra
dovedește, în cazul Corinei Dașoveanu, nu numai un cititorului fiind garantat, Corina Dașoveanu remarcându-se
talent eclatant, dar și o cultură poetică în care moștenirea ca o poetă de forță în peisajul literar contemporan.
suprarealistă și neomodernistă și-au lăsat benefic amprenta.

71
sintagme literare Atelier critic

STELUȚA
de acolo de unde Barbu a lăsat-o (cronologic vorbind) și a
o aduce în contemporaneitate. Barbu vorbea de suburbia
Bucureștilor, Mioara prezintă lumea micului oraș Călărași.

CRĂCIUN Același areal, aceleași temperamente. Romanul este și nu


este autobiografic, ea, autoarea apare prea puțin spre deloc
în interior, exceptând capitolul: Viitor -strada copilăriei, un
fel de Ulița copilăriei a lui Ionel Teodoreanu, dar lipsit de
Impresii de lectură:
lirismul înduioșător al acestuia . Paradoxal, deși scrie poezie,
Viața ca o ciornă de Mioara Atanasiu
Mioara Anastasiu nu este aici deloc lirică. Dimpotrivă, apasă
pedala realismului dur până la trecerea lui spre naturalism, ca
Romanul Viața ca o ciornă al scriitoarei Mioara de exemplu scăldarea decedatei bunici Ioana Căzănișteanu,
Anastasiu, tipărit în condiții grafice de excepție la editura moartea Valeriei sau a babei Rada, una din vecine. Nu,
Vital Prevent Edit în această vară, apare după ce autoarea autoarea nu-și înfrumusețează personajele, le plasează sub
s-a manifestat ca o poetă cu har, în cela trei volume de un reflector puternic, le observă cu atenție, apoi le redă
poezie publicate și anume: Respiro, Parfum patetic și Vise veridic și caricatural totodată, reținând dominanta fizică
clandestine.Grafica, atât cea a coperții cât și a desenelor și temperamentală a fiecăruia. Personajele Mioarei nu
interioare aparține fiicei autoarei, Mirona-Mara, artist sunt protejate, dimpotrivă. Excepție fac întrucâtva bunica
plastic în Irlanda. O familie de artiști, așadar. dinspre tată, Maia, chip luminos, bunica dinspre mamă,
Cele 295 de pagini ale romanului urmăresc destinul Ioana Căzănișteanu, țăranca deșteaptă măritată împotriva
a două familii care, cu sau fără voia lor, și-au intersectat voinței sale cu Nicu Căzănișteanu, un cizmar cu un picior
traiectoriile, până la „produsul final”, ca să zicem așa și de lemn. Piciorul nu l-a pierdut într-un război, ci într-un
anume apariția Mioarei. Un fel de Les Rougon- Macquart, dar accident nefericit. Excepție mai face și Iani Anastasiu,
pe invers. Dacă Zola urmărește (în multe romane) destinul urmașul grecului Heracle și tatăl autoarei, căruia de altfel îi
descendenților, propunându-și programatic să demonstreze este dedicat volumul. Deși prezentat ca un visător cheltuitor
ideeea de bază a naturalismului și anume influența dominantă și bețiv, Iani are cumva o aură de romantic neînțeles, cu
a eredității asupra urmașilor, Mioara Anastasiu procedează destin tragic, ce-l face simpatic cititorului. Desigur că toate
invers, urmărind destinele antecesorilor. Cele zece capitole aceste personaje se intersectează cu multe altele, vecini,
ale romanului pot fi cititite și independent, evoluția narațiunii prieteni, care vin ei înșiși cu poveștile lor de viață, banale și
nu este strict cronologică, există multe reveniri în timp, deși aparte totodată, pentru cititorul interesat de un studiu de
per total prioada în care personajele trăiesc, iubesc, se fizionomii. Autoarea nu înfrumusețează nici limbajul, care,
urăsc, se intersectează, mor, începe în interbelic și ajunge în deși nu e obscen (nimic nu-i obscen în roman), este redat tel
zilele noastre. Această cumva independență a capitolelor mă quel, frust și savuros.Nimic extraordinar nu se întâmplă în
trimite la Groapa lui Eugen Barbu., dar și la Pășunile raiului a lumea aceasta impecabil redată, doar se trăiește și se moare,
lui John Steinbeck. Apropierea de Barbu a venit firesc, pentru dar romanul este captivant, astfel încât, în momentul în care
că autoarea pare a lua lumea aceea măruntă a mahalalei începi să-l citești, nu-l mai poți lăsa din mână.

72
sintagme literare Atelier critic

VALENTINA
bucuriei și pericolului de a fi, de a suporta țărmurile existențiale.
”suntem rug, flacără, scântei, zâmbet, lacrimă, vis,
gânduri, / cuvinte în delir, fapte, raze de soare sau lună, zefir,
furtună, castel de umbre, corolă de lumină”...( Suntem).

BECART
Indiferent de locul în care ne poziționăm ”arta se
adaugă vieții”, ne spune poeta – care încearcă să-și creeze,
contureze un ideal cu ajutorul visului, iluziei, fanteziei
creatoare. În clipele de beatiudine sufletul se lasă cuprins de
cea mai pură și minunată emoție.
Recenzie Fuga de real este o necesitate pentru Irina Lucia
Mihalca. Numai în acest mod se poate salva de zbucium, de
”din umbră, înspre lumină lunecă luntrea”... efemerul clipelor, de ”mâna” timpului care ”vinde” totul fără
urmă de milă.
”ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă,/ Viața-i o poveste, o O altă mână, din umbră, simte nevoia să-i mângâie
stare, o emoție, un vis!” obrazul, să-i alunge teama atunci când ” nisipul din clepsidra
noastră se scurge impasibil”.
Înainte de a pătrunde în universul liric al poetei Irina ” – Mâna ta, Teah, mi-a cuprins disperarea,/ cărarea
Lucia Mihalca, voi face o mică prezentare a drumului său râdea, ochi-ți zâmbeau, ochii-ți plângeau,/
spre cetatea cuvântului. Mă voi opri asupra unor publicații Te iubeam dincolo de viață și de moarte”/ Nu se auzeau
(selectiv), lăsând cititorului bucuria de a descoperi ”întregul”. nici măcar șoapte,/ doar foșnetul clipelor și sângele buzelor.”
„Aliteraţia timpului - Irina Lucia Mihalca”, volum de ( Șoaptele timpului, subtil parfum de iasomie).
poezii on-line, Însemne Culturale, 2012; „Însemnele unei Conștientă că ”există un timp pentru toate”... poeta
tăceri”- antologie de poezie, Ed.Rovimed Publishers, Bacău; încearcă să păstreze ”copilăria„ în suflet, acest refugiu
Autograf pentru m(â)ine”, Antologie „Însemne culturale”, neprețuit, locul în care ”norii grei și deznădejdea” nu vor
Adjud, Armonii culturale; Antologia de poezie “Arta sfâşiată” putea ajunge. În fiecare zi , când tumultul lumii o copleșește,
-73 poeţi contemporani- coordonator Valentina Becart, Editura caută un loc mai retras și-i ascultă ”tainica șoaptă,/ lumina
ARHIP ART – Sibiu. Publicații în reviste: Armonii culturale; caldă,/ candela vie/ nestinsă de niciun vârtej!”... ( Refugiu în
Basarabia literară; Caiete silvane; Cronica; Constelații lumina unui zâmbet).
diamantine: Ex Ponto; Melidonium; Izvoare codrene etc. Întoarcerea la anii copilăriei, acest timp al poveștilor, al
Volumul de poeme ”Dincolo de luntrea visului” a purității și al marilor speranțe – devine un ax vertical de care se
apărut la editura Mușatinia, Roman, în anul 2016. Iată ce ne reazemă în clipele de mare cumpănă, în imensa agitație a lumii.
spune doamna Adina Dumitrescu în prefața cărții: ” Scrierile Poeta nu pierde contactul cu realitatea obiectivă,
Irinei Lucia Mihalca sunt curajoase nu prin părăsirea rimelor chiar dacă se abandonează adesea visului...doar o reface,
stas, ci prin miza metafizică, morală și aș putea spune, o reconstruiește, ”prin ochii copilului se revedea pe el,
esoterică a lor. Stilul ei reflectă o dăruire intelectuală ce redevenea... fulg, zbor de fluturi, vis, stea, răsărit, lumină
liază suflete, eliberându-se de dogmatismul laicului, dar și sacră, infinit!.” ( Prin ochii copilului, fulg în devenire),
de stridențele, vulgaritățile moderniste și postmoderniste.” dându-i o dimensiune metafizică, loc de refugiu și extaz și,
Versurile din acest volum ne așază în fața ochilor un univers mai ales, de regăsire a esenței sale.
variat de sentimente, de simboluri, de taine ascunse în Întreaga coloană de sprijin a volumului de poezie
strigătul unei conștiințe care duce o luptă ingală cu destinul, ”Dincolo de luntrea visului” este reprezentată de timp, de
mereu răvășită de neliniștile existențiale. ” Toate mor. Pe dorința de evadare din acest spațiu, acest val uriaș care te
unde vei trece noaptea / vei auzi șoaptele străzilor pustii, / cuprinde, te învăluie și te aruncă în adâncul uitării.
a caselor părăsite, a ferestrelor nedeschise.”( Într-un cuvânt ”- Oprește clipa, călătorule!/ E timpul schimbării,/
încape întreaga lume). trezește-te / să te-ntâlnești, la colț de viață, cu tine!/ Trăiește
Poeta Irina Lucia Mihalca se întreabă, adesea, de ce toate azi, respiră adânc clipa, / alungă-ți teama/ nu amâna mereu
cuvintele ”tac și plâng”... când ar putea să devină emoție, să altă zi.” ( Oprește clipa, călătorule!).
devină poezie. Fire sensibilă, cu o viguroasă forță contemplativă, Îndemnul poetei este foarte clar, aproape ferm, aceasta
poeta se sustrage simțurilor ”uzitate”, cotidiene și se situează simțind cu acuitate ticăitul asurzitor al timpului, sufletul
adesea în zona extazului, zonă unde trasfigurarea este posibilă, înfiorat grăbindu-se să trăiască și să slăvească fiecare clipă
poezia căpătând astfel, valențe luminoase, realitatea imediată ”printre bucurii și lacrimi”. Tot ce n-ai trăit astăzi este pierdut
rămânând pe o treaptă inferioară. pentru totdeauna. Nu trebuie să te oprești din drum chiar dacă
Din când în când, se mai auzea ” o tristă melodie” care obstacolele apar la fiecare pas. Și, da... ” pășește, pășește ușor,/
”voia să cârpească viața / acolo unde sunetul o sfâșiase. / în zbor prinză amintirile presărate / de cântecul privighetorii.”/
La stânga sunetului era noaptea;/ la dreapta lui era ziua,/ ”La ceas de seară / lumina ta pâlpâie încă!/ Am gura plină cu
univers presărat cu picături de apă și prezenturi.” ( Celălalt litere sângerânde./ O baladă a durerilor negre sunt, / dulcea ei
trup – o nouă viață). asperitate / pentru a-i simți atingerile de catifea!”. ( Cât strigătul
Din păcate, odată ce ai fost ”aruncat” în lume și ai fost luceafărului ce se stinge în mare).
însemnat cu un destin, nu te mai poți sustrage frământărilor, Momentele de blazare și disperare fac parte din

73
sintagme literare Atelier critic
structura sensibilă a poetei. Lirismul ia naștere dintr-un prinde / urmele pașilor noștri.” ( Visul).
amestec de seninătate și chin, impresionând prin tonalitatea Alte expresii aduc în lumină partea suavă și rafinată a
profundă, intensitatea trăirilor captive între ”zidurile” unui trăirilor, sufletul poetei atingând note diafane, luminoase
trup care va cunoaște surparea și moartea. atunci când iubește, când este iubită.
”La început, Cuvâtul a fost / și cuvântul s-a luminat în Om.” ”- o primăvară este gândul tău!”; ” pe cărarea albastră
Odată cu această iluminare, omul a fost plasat pe o te voi întâlni”; ”luminezi acolo unde nu-i lumină” etc. Sau:
treaptă superioară a conștiinței, a judecății și a moralității. ”ascultă, ascultă și vino / la marginea apelor timpului! / El
Cu ajutorul cuvintelor, gândurile neexprimate, asemenea este cel care cheamă,/ el este cel care plânge- ascultă?/ Te
unor ape line, furtuni, creste, prăpăstii, au căpătat formă iubesc, te iubesc! – îți sune. / Să nu întârzii! – doar atât îți
și au putut să-și strige grandoarea și speranța. Și iată ce ne mai spune.” ( Un cântec a trecut prin zidul de piatră). În
mărturisește poeta Irina Lucia Mihalca: ” cuvintele au început iubire nu trebuie pierdută clipa, acel ”început de poveste /
să zboare / spre cer și înspre soare.” După ce au înțeles scrisă prin cuvintele inimilor noastre!”.
”jocul”, în lumina aspră a amiezii, după ca au cunoscut zborul, Lirismul poetic este trecut prin toate stările, de la extaz
mirajul și prăbușirea... ”treptat cuvintele s-au stins / prin gări, la agonie, de la flacără la cenușă, poeta privind mereu peste
în spitale, / pe fronturi, în războaie. / dar, dar... ”au mai rămas umăr, cu teamă, cu mirare...
amintiri / și umbrele lor / în inimi / în cânturi, / în povești, în Versurile, jocul cuvintelor se desfășoară de la polul plus
balade și doine,/ mici felinare / în zboruri defluturi,/ petale de până la polul minus al trăirilor.
lotus, priviri de copil, / gânduri-poeme / în muguri de floare, La polul minus putem găsi expresii în care este
în raze de soare...” ( La început - Cuvântul). concentrat zbuciumul poetei: ”buncărele fricii”, ”ceața
Aș completa cu: ” nimic nu moare, totul se trasformă”. timpului”, ”sufletul sleit de putere”, ”nisipul deșertului”,
Plecând de la această expresie, valabilă, acceptabilă, ajung la o ”delirul literelor”, ”drum înghețat și pustiu”, ”dureri
altă formulare extrem de interesantă și de profundă: ” Lumea rostogolite”, ”Întotdeauna frica desfigurând”, ”plânge
în întregul ei, este o frază în curs de rostire.” ( Andrei Pleșu). vioara”, ”Inima rănită” etc.
Uneori, avem impresia că totul a fost spus, că totul s-a La polul plus găsim alte stări, pline de entuziasm, senin,
consumat și nimic nu mai poate schimba acest lucru. E doar visare: ”lumina blândă a soarelui”,
o concluzie a momentului. Orele se rostogolesc, asumându-și ”Salbă de stele”, ”tăceri de lumină”, ”petale de vis”,
rimuri noi și alte dimensiuni ale cuvântului, noile sensuri vin ”poeme de stele”, ”ceas al liniștii albe”, ”parfumul atingerii”,
să ne contrazică. Cuvântul va dispărea odată cu omul, această ”într-un alb desăvârșit”, ”Mireasma începutului” etc.
”dumnezeire” incompletă – lăsată la cumpăna dintre lumină și Această pendulare neobosită vine să sublinieze o
umbră, dintre bucurie și durere, dintre lacrimă și speranță. Așa anumită trăsătură emoțională a Irinei Lucia Mihalca, poeta
cum râurile își caută noi izvoare, tot astfel, poeta Irina Lucia fiind într-o permanentă căutare a sinelui, a înțelegerii propriei
Mihalca se abandonează labirintului interior al frământărilor, sale existențe. Efemeritatea lucrurilor îi accentuează neliniștile
smulge vălul de pe lucruri, căutând alte semnificații, noi și, mai ales, suferința de a fi o ființă superioară, înzestrată cu
adevăruri, noi raporturi în alchimia elementelor. sentimente și conștiință, dar supusă degradării timpului și
”în fașă sunt toate,/ paleta de gânduri,/ cuvintele toate, dispariției.” Amăgitor destinul te trimite / spre porți închise
faptele toate,/ inocență, ispită, păcate,/ toate misterele / iar mai târziu, / după momentul zero,/ spre frigul ce te va
vieții.”... ( În visul copilului). cuprinde.” ( Lacrima unei fete ajunsă într-un poem). Toate
Dacă totul este înscris în codul genetic al ființei, nu ne aceste stări – încorporate în acest semn al puterii care este
rămâne decât să căutăm adevăruri în straturile profunde ale cuvântul - conferă gravitate și profunzime poeziei, aceasta(
sinelui, acolo unde divinitatea a ascuns misterul devenirii poezia) fiind transformată într-un spațiu al ”bătăliilor”
noastre și întoarcerii spre adevăratele origini. privind varietatea semnificațiilor. Lirismul, expresiile poetice
Sentimentul care face viața mai suportabilă, aproape profunde, eliberate din rigorile tiparului, dar încărcate de
frumoasă... este acela al iubirii, al contopirii cu sufletul lumină( uneori) sau dramatism( alteori), se revarsă necomtenit
pereche. Irina Lucia Mihalca iubește viața, caută dragostea... peste acest flux vital, peste acest miracol existențial.
fiind convinsă că există un suflet pereche pentru fiecare. Iată Făcând o introspecție calmă a vieții, poeta Irina Lucia
ce afirmă: ” Iubirea – salvarea sufletului gol.” Chiar dacă Mihalca înțelege că numai cu ajutorul cuvintelor poate să-
suntem ”mereu vulnerabili în fața iubirii”, cine ar renunța și descătușeze eul, să-și comunice bucurile și zbuciumul.
la această ”imensă flacără”, această ”sursă de lumină” , Astfel, se așază în fața hârtiei albe și scrie...
de bogăție sufletească!! ”În orice labirint lăuntric există / ”scriu pentru că așa simt, din iubire, din lacrimă, din dor,
adâncul drum spre exilul singurătății / și drumul salvator din durere, din razele de lumină sau umbrele împrăștiate de
spre țărmul iubirii / - singurele ceasuri de fericire.” norii cercului lăuntric.”
( Iubind acum vei înțelege Cerul și Infernul). ” scriu din dorința de a evada, eliberând lanțurile durerii
Exemplele care urmează subliniază această căutare sau temerii adunate în străfunduri.”
nesfârșită, dorită: ”scriu pentru că avem nevoie de noi și, doar, prin energia
”mă cauți, te caut / prin adânca privire / oglindită în cuvântului, oamenii se pot întâlni, în această realitate.”( Și
apa din noi...” O ”taină a inimii” așteaptă să te întâlnească dincolo de neființă).
în”noaptea albastră”, în suspinul înflorit ” chiar dacă nu poți Cuvintele... ”de întinzi mâna le vei simți”... cititorule! Nu
prinde / liniile din palma iubirii noastre, / chiar dacă nu poți ezita!

74
sintagme literare Eseu

CRISTIAN
cu Constantin Noica, avându-i ca profesori, între
alţii, pe Nae Ionescu şi Tudor Vianu. În perioada
studenţiei, sub influenţa lui Nietzsche şi mai ales a

OVIDIU DINICĂ
lui Heidegger, înclinaţia naturală spre agnosticism
se cristalizează, urmărindu-l toată viaţa. De
asemenea, în tot acest timp, a fost influențat în
mod deosebit de lectura lui Georg Simmel, Ludwig
Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev
Ochiul Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de
gândire. Obţine licenţa cu magnum cum laude.
În tinereţe este influenţat de mişcarea legionară, ca
Dacă un singur ochi
poate vorbi simpatizant, dar niciodată nu a acceptat duritatea fizică
atunci și numai atunci promovată de aceasta. După o bursă de trei ani, (1933-1936),
suma tuturor locurilor geometrice în Germania, la Berlin, se declară într-un articol admirator al
în care inimile noastre lui Hitler și justifică provocator Noaptea cuțitelor lungi, lucru
se întâlnesc repudiat ulterior chiar de către el însuşi, cu furie, ca rătăcire
este numitor comun nepermisă a tinereţii. Se întoarce în ţară pentru un an, se
iubirii înscrie la doctorat, cu un singur gând: să obţină o bursă spre
cu un singur ochi deschis Franţa. În 1936, îşi încearcă şi vocaţia de pedagog, astfel că
asemeni soarelui
va preda, pentru prima şi ultima dată în viaţa sa, ca profesor
rănit de cuvinte
îți scriu de filozofie la Liceul Andrei Şaguna din Braşov. „Timp de un
an am predat filozofia într-un liceu. Dar fusesem poreclit
aproape «dementul»: într-o zi am fost surprins învăţându-i
EMIL CIORAN pe copii că totul este bolnav, până şi principiul identităţii...
Când am plecat de la Braşov, directorul liceului s-a îmbătat
Românul care a refuzat toate distincţiile literare ce i-au de bucurie că a scăpat de mine”, povesteşte Emil Cioran,
fost atribuite. un Nietzsche contemporan trecut pe la şcoala moraliştilor
francezi, aşa cum îl descrie Gabriel Liiceanu în „Itinerariile
Date biografice: n. 08.04.1911, Răşinari, Sibiu - d.
unei vieţi: E. M. Cioran”. Abia în 1937, când are deja trei
20.06.1995, Paris. Filozof şi eseist.
cărţi publicate în România, primeşte mult râvnita bursă la
Născut ca şi ilustrul său consătean Octavian Goga
Sorbona. Doctoratul însă nu îl mai scrie niciodată.
într-o familie de preoţi, îşi petrece copilăria în satul natal pe
După o scurtă revenire în ţară, îndrăgostit de Franţa
care-l asemăna paradisului pierdut şi de care-şi aminteşte
pe care o parcurge-n lung şi-n lat pe bicicletă, decide să nu
cu nostalgie şi la 75 ani. „Cred, astăzi, că ar fi fost mult mai
se mai întoarcă în România. Din 1941 a scris numai în limba
bine pentru mine dacă aş fi rămas ajutor de cioban, în micul
franceză şi stilul său curat, elaborat, este bine apreciat. Opera
sat din care provin. Aş fi înţeles esen¬ţialul la fel de bine ca
sa este caracteristică influenţelor filozofice din anii 1930
şi acum”. La Sibiu, în timpul liceului învaţă limba germană
şi este străbătută de sensul tragic al sfârşitului civilizaţiei
şi îi citeşte în original pe Kant, Schopenhauer şi Nietzsche.
umane, de tragedia epopeelor şi finalitatea existenţei, de
Lectura îl ajută să scape de nopţile lungi de insomnie. Încă de
comiterea păcatului originar şi îndepărtarea de rădăcini, de
la 17 ani când s-a înscris la facultate, i-au apărut insomniile
pierderea sensului existenţei.
care-l transformau parcă „într-un demon”, iar gândul obsesiv
Pe Simone Boué, cea care îi va fi prietenă pe viaţă,
la moarte îl urmărea „chiar şi atunci când mânca”.
fără a se căsători cu ea, o cunoaşte în 1942, la o cantină
Întors la Sibiu, în prima vacanţă de studenţie, pe strada
studenţească. „Singurul lucru cu care mă mândresc este
Spinarea Câinelui, „mă plimbam noaptea, eram ca o stafie şi
faptul că am înţeles de foarte tânăr că nu trebuie să dai viaţă,
oamenii din acest oraşel credeau că am mintea zdruncinată.
să zămisleşti. Oroarea mea de căsătorie de acolo vine. Este
Şi atunci mi-am spus: Trebuie să scrii o carte!” Iar şase ani
o crimă să transmiţi propriile tale defecte progeniturii şi să o
mai târziu, apare „Pe culmile disperării”, prima sa carte,
obligi să treacă prin aceleaşi încercări ca şi tine. Părinţii sunt
pornind astfel în viaţă, la drum, în „căutarea infinită de sine”.
nişte asasini”. Simone Boué a adus în viaţa lui Cioran liniştea,
Student la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, a fost coleg
fiind persoana care i-a acordat cu modestie maximă, atenţie

75
sintagme literare Eseu
şi îngrijire, creând iluzia unei vieţi normale. După mai multe de fapt, e imposibilă”.
cazări prin hoteluri, la vârsta de 49 ani, cei doi reuşesc să În 1987 Cioran renunţă definitiv la scris, fiind răpus
se instaleze împreună într-o mansardă pe Rue de l'Odéon de boli care s-au agravat. Ulcerului i s-a adăugat şi boala
21, la doi paşi de Jardin de Luxembourg. Această locuinţă, Alzheimer. O minte genială s-a pierdut în derizoriul bolii.
pentru care plătesc chirie o sumă modică, este primită de Datorită suferinţelor suportate, conştient, a cerut lui Simone,
la o admiratoare. Sunt trei camere mici destinate bonelor în celei care i-a fost alături totdeauna, să-i curme viaţa. Moare
arondismentului 6. Sunt vecini cu cerul liber. banal în dimineaţa zilei de 20 iunie 1995, în lipsa lui Simone
În 1945 decide să rămână definitiv în Franţa, stabilindu- care, după trei zile petrecute alături de el, plecase pentru
se la Paris în Cartierul Latin. Spirit sceptic şi dilematic, moment din spital. Moartea învingea raţiunea, iar întrebările
„trăirist”, pendulând permanent între Heidegger şi Sartre, care l-au bântuit toată viaţa primeau cele mai crunt răspuns,
Emil Cioran rămâne un mare moralist (cel mai mare de anularea fiinţei.
la Voltaire încoace, dixit Jean d’Ormesson) şi un stilist Cioran este un spirit total liber, care refuză să aibă
desăvârşit, căci a stăpânit la fel de bine ambele limbi în care responsabilitatea unui sarcini sociale, declarând că niciodată
a scris, română şi franceză. nu va munci nici măcar cinci minute şi nu va scrie niciodată
Frământările sale îl supuneau în nopţi de clarviziune la un rând împotriva inimii sale, cu atât mai mult nu se va
lungi plimbări, căutând răspunsuri pe care apoi le transcria ocupa de profesorat sau jurnalism, fiind toată viaţa un boem
atent la nuanţele vieţii. Gândurile sumbre îl conduc spre student din România. După retragerea cetăţeniei române de
a glorifica sinuciderea pe care însă nu este în stare să o către autorităţile comuniste, rămâne apatrid. „Am avut, mai
întreprindă. Pune în discuţie derizorul vieţii şi nonsensul mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă,
existenţei, după cum se exprima: „Faptul că eu exist fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi
dovedeşte că lumea nu are sens”. griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum
La vârsta de 70 ani găseşte perechea sufletului său, de nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a
care se îndrăgosteşte, fiind atras de înclinaţia spirituală a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a
acesteia, de buna comunicare legată între ei. Friedgard avea fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă
35 de ani, era divorţată, avea un fiu şi îşi pregătea doctoratul de la ideile şi gusturile proprii. [..] Marele succes al vieţii mele e
în filosofie, la Köln. Era sincer motivată de gândirea filozofică că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa
a lui Cioran. Într-o scrisoare trimisă din Paris, Cioran destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost.”
consemna: „În fapt, m-aţi vindecat de plictiseală! Vremea Celor care doreau să afle cum se poate ajunge scriitor,
care a trecut de la apariţia dvs. a fost atât de plină, de Emil Cioran le adresa mesajul: „Trebuie să vă scoateţi din cap
substanţială, de neprevăzută, că vă sunt recunoscător pentru toate gândurile legate de carieră, bani şi succes. Un scriitor
toate bucuriile şi loviturile legate de numele dvs. Mă aflu, nu poate trăi decât sărac, fără putinţa de a purta de grijă
ştiţi doar, într-o anxiété continuă cu privire la nestatornicia unei familii.”
dvs, dar nu mă pot consacra liniştii. Mai bine iadul cu dvs. Nu a acceptat să i se acorde premii literare (Sainte-
decât binecuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu Beuve, Combat, Nimier) şi a refuzat remuneraţii de mii de
indispensabil”. Cu timpul se dovedeste însă imposibilitatea franci. Singurul premiu acceptat de el este cel care i se oferă
relaţiei lor, care, totuşi, a durat câţiva ani. După o perioadă, pentru debutul francez - Premiul Rivarol, în 1950. „Nimic nu
Friedgard recunoaştea: „ştiu sigur că felul în care a decurs seamănă mai mult cu neantul decât gloria la Paris! Nu-mi vine
relaţia noastră l-a întristat profund, pentru că a înţeles că ea, să cred că am râvnit şi eu la asta! Sunt însă lecuit pe veci”.

76
sintagme literare Eseu

IONEL
complex din vasta carte de istorie a literaturii noastre de
după al doilea război mondial. Dotat cu o conştiinţă critică
necanonică, suferind nu atât de plăcerea comentariului cât

BOTA
de dorinţa evaluărilor corecte, el nu va scrie despre autori
influenţi ci despre creatori-model. Modele pozitive, posibile
opţiuni estetice pentru argumentele care, venind din
tradiţie în actualitatea devoratoare, construiesc eşafodajul
Cornel Ungureanu evoluţiei viitoare. Dar am putea spune altfel că, între ambiţia
sau povestea şi provincia. sincretismului şi eficacea alternanţă, el construieşte pe o
Alte fişe de lectură structură compozită: exemplul unui Proust „întâlnindu-l” pe
  Lovinescu ne e acum la îndemână. Evitând generalizările fade,
Întinderea oricărui text e o poveste frumoasă. Fraze criticul caută esenţialul, este adeptul reconsiderărilor, se lasă
meditative, o naturaleţe fără emfază, admiraţia valorii, furat doar de pasiunea pentru adevărul primenirilor, acolo
ca postulat, atitudinea etică sunt principii ale scrisului unde s-au produs, pentru afirmarea calităţii textului, acolo
critic. Dar criticul român n-a ocolit, s-ar zice, nici produse unde aceasta există, pentru depistarea situaţiilor de înfrângere
şi autori de la „periferia” culturii şi literaturii. Nimic, însă, a unor prejudecăţi ori acolo unde s-au afirmat atari triumfuri. 
acuzabil. Din ingerinţele unui context politic, combinat (vai, Criticul bănăţean (e un spirit auroral, desigur, când
combinatoriul!) cu o viziune maşteră asupra fenomenului vorbeşte despre Banat şi despre scriitorii provinciei), are un
literaturii autohtone, destule eforturi s-au întrerupt, au fost stil proteic, aparent neconformist şi îşi propune de la bun
abandonate de iniţiatori sau amânate până la clipa prielnică. început să discute despre „scriitori vii”, din „imediata noastră
Titu Maiorescu a ambiţionat – mărturisiri exacte în jurnalul apropiere”, autorii unui prezent continuu în dinamica prozei
său – o istorie a literaturii noastre dar, acaparat de orgoliul postbelice. Transparenţa temei obligă, firesc, la o critică
politic al unor amici care cochetau, cu mai mult ori mai puţin valorizatoare, la o călătorie în larg şi o revenire pe ţărm
talent, cu literele, se va fi risipit, rămânând riguros-lucidul pentru noi incursiuni în teritoriul explorărilor. Sobru, concis,
descoperitor de talente ori semnatarul celor mai exacte precis el caută, deci, imaginea umanităţii reale în umanismul
comentarii de întâmpinare. Mai târziu, Eugen Lovinescu scriiturii. Se apropie de metoda esteticii lovinesciene dar
va încerca să aşeze eboşa modernistă la temeiurile istoriei atmosfera în care se consumă textul comentariului este
sale de literatură română, dar pasionarea impresionistă a călinesciană. Numai că ţinutul imaginar al scriitorului
comentariului, selectarea exclusivistă a unor autori au întors epocii impune, recunoaşte criticul nostru, „un studiu al
tentaţiile realizării istoriei literaturii noastre la punctul zero. profunzimilor”. Aici, originalitatea incontestabilă a lui
Acolo de unde nici istoriile-antologii ale lui Gh. Adamescu, L. Cornel Ungureanu va irumpe cu deosebire.
Predescu, M. Dragomirescu, n-au mai reluat nimic, o dată cu Criticul nostru construieşte ontologiile textului dar vrea
schimbările contextului politic, nici proiectul stufos al lui D. în aceeaşi măsură să ambiţioneze în analiza acelui „limbaj al
Caracostea şi nici măcar Istoria lui George Călinescu, Tudor simbolurilor”, ca şi cum şi-ar pregăti fişele-conspect pentru
Vianu, Şerban Cioculescu, n-au mai putut nici ei relua nimic din lucrarea mirabilă a „cărţii antropocentrice”. El are oroare
entuziasmul mai vechilor întreprinderi, o dată cu schimbările faţă de extazele semioticienilor grăbiţi să se impresioneze
de regim politic de după 1947. Dar spiritul erudit al criticului înainte de a se lucidiza, contaminaţi de invazia convenţiilor
român n-a lipsit nici în astfel de vremuri, prelungind starea de textului. Criticul duce cu sine acest sentiment al revelaţiei
agonie a literaturii până aproximativ la „dezgheţul” de după proprii şi spune, corect, că numai cucerirea tradiţiei,
1965, chiar dacă vom putea vorbi de mai puţine finalităţi în redescoperirea şi Renaşterea devin, pe drept, triunghiul
acest teritoriu: Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ion Rotaru, erodărilor confortabile, gest cu o dublă natură: de salvator
George Munteanu, Mircea Scarlat, Ov. S. Crohmălniceanu, Al. al construcţiei critice, de explorator subversiv în canonul
Piru, Mircea Zaciu, Eugen Todoran.  sinelui estetic. Comentând literatura lui Mircea Eliade, spre
Cu Prozatori români de azi, Cornel Ungureanu duce la exemplu, criticul relevă sensul latent al textelor şi-şi oferă
capăt, în două volume, explorarea din interior a unui fenomen neaşteptate unghiuri de interpretare.1

77
sintagme literare Eseu
Criticul român e scriitor, spunea şi Al. Paleologu.2  E şi al autorului. De aceea, scrie Cornel Ungureanu undeva,
în asta o năzuinţă către sistem, gest de esenţializare, pe în tradiţie trebuie căutate rădăcinile literaturii actuale, e
un traseu continuu-discontinuu, pus în raport cu literatura nevoie de „a documenta cititorul” pentru a fi studiat felul de
de altă dată. Provocări, distanţări, apropieri, respingeri, a fi al tradiţiei literare, de aceea pune în termenii urgenţei
un duh inconformist însoţeşte şi demersul lui Cornel problema cuceririi tradiţiei. El se însoţeşte în memorial cu
Ungureanu iar cartea sa – printre puţinele în epocă, la spiritul nesfârşit al literaturii, autenticitatea şi buna stăpânire
apariţia ei, cu o atari temerară abordare – nu mimează a psihologiei profuziunilor augmentează statutul său de
nicidecum excepţionalitatea, fraza se păstrează în limitele martor la priveghiul valorilor şi viitor restaurator, personaj
lucrului temeinic bine făcut, discursul nu se lasă copleşit indispensabil în opera de remitologizare a cotidianului literar. 
de metaforizări, luciditatea nu e contaminată.  Efortul se De altfel, deja volumul II îl va scrie ca după o întoarcere
disipează într-un interes aparte pentru aşezarea scriiturii în din altă lume. Acum, criticul îşi joacă rolul său deopotrivă cu
lume, pentru explorarea atentă a impactul eului scriptor cu analiza convenţiilor prozatorului epocii în dialogul cu lumea.
realitatea, pentru abordări varii legate de contextul operei Grila de lectură zăboveşte mai ales pe verticala spirituală.
şi al vieţii scriitorului, rolului său în societate, împrejurările Nu-l interesează nici în aceste noi capitole veleităţile
formării sale. Transparenţele, ritmările ludic-speculative autohtoniste, motiv pentru care magistrul nostru n-a semnat
arată că a înţeles de timpuriu că nu poate birui prostia iar nici ieri şi nici azi cronici de descurajare. Nu vă grăbiţi şi lăsaţi
eclatantul rafinament îi îngăduie să fie în permanenţă atent orchestra să se odihnească ! Domnul Profesor pare marcat
la micile-marile remanieri ale spiritului critic. Scriind despre de un simptom de provincialism. În fapt, însă, îl preocupă cu
proza lui Eliade, stilul critic inimitabil, zice Al. Ştefănescu, adevărat diagnosticarea literelor naţionale din perspectiva
e orientat spre desfăşurarea ceremonioasă a dizertaţiei ataşamentului provinciei la programul literaturii române.
dar şi spre ironia discretă.3  Ceea ce, până la un punct, e Iar ăsta da, nu e un proiect fundamental ci un proiect care
adevărat: spiritul critic se manifestă altfel decât suntem fundamentează fiindcă dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Noi ne
obişnuiţi. Nefiind adeptul precarităţii ontologicului, strategie continuăm povestea...
din arsenalul criticilor de amvon din comunism, Cornel
Ungureanu îşi regizează comentariul, cu trimiteri tocmai la NOTE:
o conştiinţă a convenţiilor literare care şi-a lăsat ori nu şi-a  
lăsat amprenta asupra scrisului unui autor. 1. AL. ŞTEFĂNESCU,  Cornel Ungureanu, în „România
Spirit neliniştit şi patetic, atunci când e vorba să Literară”, XXXVI, nr. 39, 1-7 octombrie 2003, p. 11
discute valori reale şi nu inventate de unii dintre  confraţii 2. AL. PALEOLOGU,  Arta  de  a  admira, în volumul AL.
prea binevoitori cu subprodusul literar, criticul abordează PALEOLOGU,  Ipoteze  de  lucru, Bucureşti, Editura Cartea
absolut detaşat de superficiile unei lumi traductibile, la Românească, 1980, p.187
vremea când apărea primul volum din Prozatori români de 3. AL. ŞTEFĂNESCU, lucr. cit., loc. cit.
azi, în directive şi indicaţii grevând chiar statutul literaturii  

78
sintagme literare Eseu

KATYA
descoperite de colecționari, tânărul Eminescu având drept
frunte o boltă vitruviană de vise, ideile dormindu-i pe
tâmple ca un cuib de șerpi sculptat din marmura antichității

KELARO elenistice, dar cele de mai târziu, ni-l prezintă cu o melancolie


nietzscheiană în valea de migdal a ochiului, cu fruntea bogată
și o mustață stufoasă ca o pădure de lăncii. Cu un singur pas,
părăsea continentul și se pierdea printre brahmanii indieni,
cufundându-se în fluviul propriei imaginații precum muritorii
în Gange, ieșea din apă purificat, obsedat de efemeritatea
Palimpsest eminovician cărnii în raport cu perenitatea ideii, descoperise în metru
antic că se poate învăța a muri și totuși sara pe deal se lăsa
Că Einstein a citat și un vers eminescian din Scrisoarea doinit și cioplit din fluier, contempla în lacul cu nuferi galbeni
I pentru a argumenta teoria relativității rămâne în sfera de la Ipotești o clepsidră ca o zonă tarkovskiană unde timpul
legendarului, ascunsă în bibliografia imensă pe care a se topea la intrarea în apă. Arghezi spunea că poate cel mai
parcurs-o savantul pentru a găsi repere în toate domeniile, frumos vers din literatura română e eminescianul „În cuibar
dar Lucian Blaga avea dreptate când spunea că apa unor rotind de ape, peste care luna zace”…
mări e mai străvezie în lumina lunii decât a soarelui, așa Personal, Călin file de poveste mi se pare una din
după cum unele lucruri se văd mai limpede în lumina artei cele mai frumoase și mai expresive pagini din poezia
decât în lumina științei1. E drept că în școală am parcurs românească, șiragul de epitete, metaforele sclipind ca niște
poezia accesibilă analizelor și memorizării, iar Eminescu monezi de aur și argint, lanțurile nesfârșite de comparații,
rămâne un ins singular în cultura românească ce ne-a scos personificările poporului furnicilor și al alaiului nunții,
din arhaism lingvistic. Dacă vom compara modul de a vorbi delicatețea, profunzimea și cromatica uraniană a tabloului,
al contemporanilor săi, prin scrierile poetice, și vom citi toată pagina aceea e un cufăr cu nestemate ce îți iau ochii
poezia eminesciană, vom remarca actualitatea formulărilor când dai capacul la o parte…Eminescu a schimbat pentru
și a limbajului, e contemporan cu noi, depășindu-și confrații totdeauna irisul limbii române dinspre lut spre stânjenel, i-a
cu un secol. E adevărat că Schubert care a trăit cumva la fel imprimat reflexii astrale, un mag care a adus la ieslea limbii
de puțin ca Eminescu, nu a avut un pian al său niciodată, literare o lentilă concavă prin care să fie privită istoria și o
veșnic chiriaș al acestui unui cufăr cu sunete care e pianul, și alta convexă prin care să fie privită ieșirea din timp, ca un
totuși asta nu l-a împiedicat să compună peste 600 de lieduri talger cu pulbere rămasă de la nașterea și de la moartea
care astăzi sunt mândria patrimoniului muzical universal, că stelelor, în loc de aur și smirnă, alchemist și călător prin
edițiile Peters care au invadat lumea și au îmbogățit editurile codri, catedralele lui cosmice, mai înalte decât cele gotice
vieneze nu țin cont de faptul că în timpul vieții, Schubert a ale apusului, iar mănunchiurile de mesteacăn deveneau pe
suferit și a compus mai mult decât a trăit, identificându-se cu rând o orgă în lumina deplină a lunii, dar și un tânguios nai
arta sa totalmente. Eminescu, în cei 39 de ani de viață, a lăsat al lui Pan, din trestii.
un alt cufăr, cu manuscrise, păstrat în arhivele Bibliotecii Călătoriile lui peste munți la sfârșitul adolescenței ne
Naționale, într-o ordine perfectă, cu un scris caligrafic pe care apar ca o odisee a unui Ulise carpatic ce avea nevoie ca
timpul nu l-a perturbat până la sfârșit. A lăsat multe pagini versul său să crească cu miride luate din durerile fraților de
în germană, greu de descifrat și de prelucrat, misterioase și peste munți într-o vreme în care România Mare era un vis…
cumva inaccesibile, încă așteaptându-și exegetul și editorul el a murit în 1889 iar Unirea a fost în 1918…Eminescu era
devotat care să le traducă aproape de gândirea impregnată un român absolut în sensul că vorbea fără frică de unitatea
de filosofia pe care o audiase ca student la Viena. Că viața lingvistică, de moștenirea latină, de marginile imperiului
era cruntă cu oamenii de litere ne-o dovedesc fotografiile spiritual românesc între Tisa și Nistru și Dunăre, voievod cu
1
Într-un articol publicat în România Literară, nr.28/2006, intitulat
sabie de argint căreia îi înmuia vârful în călimară. Sabin Bălașa
Scrisori către și de la Albert Einstein de Solomon Marcus, era i-a adus un omagiu în Sala Pașilor Pierduți a Universității din
dezbătută vasta corespondență, de peste 20 de ani, dintre Melania Iași, ilustrând chipul Poetului și al poemelor sale, pași topiți
Șerbu, o româncă din Brașov, emigrată ulterior în Israel și pasionată
de teoria relativității, ajungând profesoară de fizică, și Albert Einstein, pe nisipul nirvanic și neantic al acestei lumi. Parcul Copou
menționându-se faptul că, pe parcursul acestor ani de convorbiri pe mai îmbrățișează cu cercuri de fier pieptul secular al teiului
tema științei, epistolele fiind redactate în limba germană, tânăra i-a
vorbit despre poezia eminesciană Scrisoarea I, La steaua precum și de aproape sacru pentru ieșeni, al domnului Eminescu, iar
nuvela Sărmanul Dionis, punându-l la curent cu viziunea poetului despre Copoul e o rezervație de zâne care coboară dintre ramuri
cosmos și timp, însă, reconstituirile istorice ale corespondenței suferă când înfloresc teii și miroase a spirit eminescian pe aleile
mult la acest capitol întrucât nu au putut fi recuperate acele verigi de
început între care se află și problematica eminesciană. Cert este că orașului, acolo unde vara se recită în aer liber poezie așa
Melania Șerbu urmează la intervenția lui Albert Einstein lângă Nicolae cum copiii dau drumul la zmeie spre cer.
Iorga și ulterior cu sprijinul bursei create de industriașul Alexandru
Malaxa o bursă doctorală în domeniul fizicii la Praga și Zurich, iar Și totuși, românii îi sunt datori lui Eminescu cu
scrisorile vor fi reunite în trei volume publicate la Haifa, în 1973.

79
sintagme literare Eseu
o capodoperă cinematografică. Basarabia ne-a luat-o rătăcite de moartea lui. Când a murit poetul Ștefan Augustin
înainte prin filmul Luceafărul al lui Emil Loteanu, pornit Doinaș, soția lui, balerina Irinel Liciu avea aproape 80 de
din transformarea unui spectacol de teatru la întâlnirea cu ani și s-a sinucis spunând …o prea mare dragoste, ucide. S-a
crîmpeie din viața trăită, prin scris la maximum. Eminescu, de topit ca o Orfee plecată după al ei Euridis. După orficul său
când a scris Odă în metru antic, știa că timpul va fi problema și Euridis, a plecat și Veronica la câteva luni după moartea lui
valorifica secunda până la înroșire, intuind teoria stringurilor, Eminescu. Toate I s-au părut fără sens. Golul lăsat de el era
iar creierul lui, dacă ar fi fost privit și fotografiat din cosmos, cosmic, chiar dacă în timpul vieții multe zile și nopți I le-a
dintr-o arcă spațială, ar fi luminat ca un continent, atunci fript pe spuza unei iubiri ieșite din convenții, care nu era
când se așternea la masa de scris, un câmp magnetic descris doar o chemare a cărnii, ci o regăsire a unui întreg originar.
de Tesla ca o hartă a luminii. Creierul lui era un continent Gândeau mitic, îmbrățișând poveștile despre primii oameni
atlantidic efervescent, evanescent și forforescent…a avut cum unii își poartă veșmintele, de aici și generozitatea și
viața care i-a permis trăirea acelor experiențe abisale ce puterea lui de cuprindere în literatură. Cel ce cutreierase
trebuiau metamorfozate în artă de o calitate quarțianină. Se țara cu piciorul, își splălase dorurile în apele ei de munte,
raporta mereu la diamant, pentru duritate, pentru rezistența coborâse la șes, printre birjele grăbite ale demnitarilor și
la încercări și înfrângeri dar mai ales pentru limpezime. cucoanelor din capitală cu creștetul fronton de panteon
Gândea în cristaluri. Avea sedimentate idei și nu avea timp în care ideile se disputau ca într-o agora. Trăia cumva într-
să explice. Din anii când străbătea țara la picior cu trupa de un acoperiș deasupra lor, deasupra micuțului lor labirint
teatru a lui Fanny Tardini a învățat că de la tribuna publică, domestic, în minotauricul său subteran, unde găurile negre
vocea unui poet trebuie să poarte pe creștet umbra unui se dispuneau în instalații de perpetuum mobile. A scris până
lup dacic, se simțea un ultim dac cu pletele agățate de când gândurile i-au fost incendiate, scurtcircuindu-se straniu
stânci, un sfinx cu trăsături de Apollo, actorii l-au învățat să ca atunci când o revelație e prea mare pentru a putea fi
declame, acel ritm al zicerii cu foc, cu durere, când cântul se descrisă și cel ce a văzut lumina a orbit, lipsindu-i puterea de
preschimbă în urlet, că istoria e materia sacră și i-au imprimat a spune ce a văzut sus, pe creste.
pentru totdeauna respect până și pentru praful drumurilor Deși George Călinescu a scris despre el mult, studiile lui
de țară, acolo unde anonimii îl primeau așa cum erau primiți Constantin Ciopraga mi se par cele mai frumoase și mai pline
la poalele Olimpului, zeii. Ajuns la București, n-a suportat de substanță, despre apropierea de orizonturile arhetipale,
niciodată gângăviții, pelticii, bâlbâiții, bulbucații ce poceau fenomenele originare ca o inițiere în zone misterioase, de
limba română, o apăra cum ar fi apărat un cavaler onoarea intensități felurite, l-a urmat prin traiectoriile sale de la
unei doamne, primind în numele ei orice insultă. Pentru el, Platon la Kant la Schopenhauer,cu mitopoeziile, comutațiile
actrițele erau asemeni unor madone rafaelite căzute în noroi epocilor, axele convergente ale visului, iluziei, nevoiei de
și pe care le urca pe piedestalul unui poem, iar în momentele armonie absolută, ciclurile istorice, arhetipurile poetice
de apoteoză, urcase pieptiș piscurile cele mai înalte ale între care se profilează grandiosul ca un moment de sinteză,
munților de acolo de unde a gândit un cer senin ca o țară a homerizările din versurile eminesciene, despre eurile lui
făgăduinței. Luceafărul recitat de George Vraca, Scrisoarea a simultane și succesive, conștiința frământată și căutătoare
III a declamată de Gheorghe Cozorici ori Odă în metru antic de senin, pendulând între omul interior și omul cosmic.
oftat de Ion Caramitru rămân antologice intersectări ale În muzică, rămân de referință liedurile lui Nicolae
școlii românești de teatru cu versul eminescian. Bretan între care Ce te legeni, codrule? în admirabila
Veronica, al cărei nume îl încriptase printre venere, interpretare a basului Nicolae Florei, La steaua, Peste
înger blond coborând din legendele nordice ori din basmele vârfuri, Te duci și-am înțeles prea bine, Ș-acele dulci păreri
românești auzite în copilărie la stână, despre o domniță de rău, Vasile Popovici- Când amintirile și Dorința aduse
cosânzeană, pe care a întâlnit-o în anii studenției la Viena, în luminile rampei de timbrul unic al mezzosopranei Elena
purtând mănuși de dantelă, rochii lungi cu trenă și corseletă Cernei, George Dima cu Somnoroase păsărele, Dorința, De
din catifea, cu flori de mătase la voaletă, amestec suav de ce nu-mi vii? tulburătoarele compoziții ale lui Aurel Eliade cu
violetă de parma cu coronițe de cicoare și nu mă uita, vedea Revedere tălmăcite de Nicolae Herlea ori Dan Iordăchescu,
în ea ori voia să vadă jumătatea lui intraductibilă, fiind nu Aurel Stârcea cu De ce nu-mi vii?, romanțele de la sfârșitul
doar confidenta până într-un punct a ideilor prea mari pentru veacului XIX Pe lângă plopii fără soț a lui Guilelm Șorban,
prea puținul timp dat pentru a scrie, era cîmpul cu spice în ori ineditul poem transpus pe muzică Și dacă ramuri bat în
care își cufunda gândurile la întoarcerea din alte lumi, pe geam de Ioan R.Nicola, căruia îi dă viață glasul inconfundabil
care azi lumea științei le surprinde prin spații și matrici, el al Elenei Cernei, visătoarele creații ale lui Eugen Doga în care
le cuprindea cu mâna într-un cuvânt așa cum alții dau la o poezia Dorința este topită în creuzetul compoziției Misterele
parte pânza de păianjen de lângă icoană. nopții, ori Somnoroasele păsărele de Vasile Spătărelu și, nu
Veronica a fost și deliciu și supliciu, spășindu-și în ultimul rând, corala genială Floare albastră. Ori Lacul sau
frivolitățile în perioada retragerii la Văratic, cu mințile Atât de fragedă cântate de Mondial.

80
sintagme literare Eseu
adevăr, învăluită de amintirea nopților copilăriei, a cântecelor
Privirea patriarhului de leagăn ale mamei și ale poveștilor, psalmilor și poeziilor
tatălui, ale jocurilor și primelor îngenunchieri în fața icoanei.
Motto: Nu cuiele şi piroanele, ci dragostea Când vorbește școlarilor, privirea lui apropie și caută cu
l-a ţinut pe Hristos ţintuit pe cruce. Sfânta Clarisa stăruință valoarea cărților, a jocului, a șotronului inteligenței,
intrând în lumea plină de întrebări și de planuri de viitor ale
Desprins parcă dintr-un tablou de Rembrandt, acestora, căutând pe cât posibil ca firul învățăturii să nu fie
patriarhul Ioan al X lea al Antiohiei are întipărită pe chip rupt. Aduce profesori, caută profesori, cheamă profesori.
expresia celui care știe să asculte, să insufle curaj printr-o Devine profesor și îndrumător, amintind de cuvintele lui Feodor
privire înțelept cuprinzătoare, părintească, fără ascuțișurile Dostoievski ,,un adevărat prieten al omenirii, a cărui inimă
mâniei, purtând o lumină de nufăr și candelă, smerită dar s-a cutremurat cel puţin o dată plină de compasiune privind
neresemnată, vie, peste scutul cordic străpuns de-atâtea suferinţele oamenilor, va înţelege şi va ierta mizeria de care
ori și totuși vibrând la rănile creștinilor pe care-i păstorește, sunt acoperiţi şi va putea să descopere diamantele din noroi”.
împodobit fiind de rugăciunile lor mirosind a mir, amintind Dacă tatăl – profesor - vorbea elevilor despre
de descrierea făcută de Sfântul Ioan Gură de Aur lui Iov frumusețea literaturii arabe și scria poezii, fiul, devenit
atletul vestitei răbdări, o inimă a cărei corabie își are busola cărturar, i-a moștenit elocința discursului și vorbește astăzi
și ancora la Dumnezeu. copiilor despre frumusețea limbajului dumnezeiesc,
Când soborul de episcopi, preoți și diaconi ce îl învățându-i despre șiragul coralifer al psalmilor, având o
însoțesc la slujbele din Catedrala Patriarhală Mariamită, ori bunătate și o atenție samariteană. Cu bucuria stăpânită a
la Biserica Sfânta Cruce, pășește printre credincioși, cu icoana celui ce a suferit, sfințește locul unei școli ca al unei fântâni de
Mântuitorului purtată pe brațe, înaintea lor și a patriarhului înțelepciune și lumină, iar sfințirea casei de apă a orașului o
trece, asemeni îngerilor, cu făclii și podoabele bisericii, alaiul săvârșește cu bucuria redobândirii miraculinului izvor al vieții.
diaconițelor și al ipodiaconilor, o relicvă liturgică apostolică Studenților, le vorbește ca un abate Faria despre
păstrată cu sfințenie la Damasc. E impresionant cum fetițele răbdare și ochii săi capătă iluminarea unei ferestre de
de vârste diferite, unele de grădiniță, altele în clasele primare bibliotecă, din puținele care au mai rămas nearse, îndemnând
ori la gimnaziu, îmbrăcate în straie de atlaz,brodate cu cruci la recuperarea memoriei și a nepierderii demnității, le
aurii, vestesc asemeni unor crengi de iasomie parfumată, transmite încrederea unei păci interioare, de mare preț, pe
lumina. Micuțele diaconițe, cu părul prins ca un buchet de care tinerii o poartă la ieșirea din biserică înspre casele unde
flori ori în împletit spic de grâu, cu sufletul inocent, deși nu părinții au amuțit în durerea pe care războiul a sporit-o căci
au rol liturgic în altar, ajută și împodobesc într-un chip aparte lumea aceea, construită nu demult de ei, e sfărâmată: nu
rânduiala Bisericii, iar ochii lor migdalați poartă pecetea dulce mai au locurile de muncă de ieri, ziua de azi e cusută cu
a Duhului și a copilăriei. Șiragul de ipodiaconi e asemeni unor ață neagră, adevărurile sunt cârpite și destrămate, dar, în
ramuri de chiparos și palmier, dând slujbei acea solemnitate fața acestor nevoi, patriarhul Ioan împarte puținul avut cu
pe care o aveau procesiunile împărătești bizantine. Copiii își bucuria de a împărți totul. Nu pleacă nimeni fără a primi
iau în serios rolul de binevestitori ai Cuvântului, se citește în ceva, o masă caldă, o povață, o carte, un măr, o icoană,
ochii lor căldura nedisimulată a unei ortodoxii vii, înflorind purtând o luptă asiduă împotriva împietririi.
dincolo de talanții suferinței, își țin sfeșnicele de argint și Când a spus rămas bun casei părintești, cel ce avea să
lumânările atunci când se citește evanghelia fiind parcă devină patriarhul Ioan al X lea al Antiohiei și al Întregului
mesageri de dincolo de nori. Ascultă, se roagă, iau aminte și Răsărit nu știa că întreaga Sirie avea să-i devină casă, că
cresc. Veșmintele lor albe ca zăpada, stiharele ca un elogiu avea să aibă în grijă și rugăciune pe toți fiii răsăritului, după
al simplității amintesc de acel hristianic îndemn...Lăsați numele de botez sau cel din catastifele civile, rugându-se
copiii să vină la Mine...iar mânuțele lor cât hulubii de pâine nu doar pentru ortodocși, ci și pentru greco-catolici sau
se apropie în rugăciune și imploră să vină sol de pace pe musulmani. Tot tinerilor, pe care îi consideră tezaur național
pământ, de aceea, când dă binecuvântare pruncilor, la botez - singurul care contează a fi salvat la capătul oricărui război
și la împărtășanie, privirea patriarhului Ioan are duioșia plină fără rațiune - patriarhul le vorbește despre o țară ale cărei
de speranță a bunicului căruia toți copiii îi sunt nepoți, cu rădăcini au constituit leagănul vechi dar neînvechit a ceea ce
aceeași rază a perpetuării neamului omenesc întru virtute și numim azi artă și civilizație în cărțile și orele de istorie.

81
sintagme literare Eseu
Fetelor le spune a-și aștepta iubiții plecați la război, ochii săi parcă își scot bandajele nevăzute, le spală cu lacrimi
le dă binecuvântarea cununiei cu speranța unui părinte că și le sterilizează cu rugăciuni, încât dintr-un capăt în altul
fii săi spirituali vor vedea pe fiii fiilor plimbându-se liniștiți al chiliei sunt frânghii cu pansamente scoase din inima sa
pe aleile orașelor, cândva pline de romantismul vieții cu plânsă de lucrurile văzute peste zi. Le lasă cenușii precum
parfum oriental, îndreptându-și pașii la ceasul dimineții spre pânzele mohorâte ale cerului a ploaie și le găsește în zori
liturghie, acolo unde e casa tuturor, și a celor care au un albite de o mână nevăzută, tămăduitoare, când o ia de la
adăpost și a celor rămași sub cerul liber. Spre ei se îndreaptă capăt, cu stoicism, printre suferinzi.
purtând cuvintele Sfântului Iustin Popovici ,,la celălalt să te Când slujește, ochii săi devin două sfeșnice de lumină,
duci cu pași de porumbel. Așadar, să te apropii de el în mod implorând cerul a alege acea cale menită fiilor Omului,
delicat și cu blândețe, pentru că semenul tău are și el fricile înnoadă metaniile cuvintelor în untdelemnul rugăciunii și
și supărările sale. Are și așa destulă greutate pe suflet, că al tânjirii după Dumnezeu - Cel ce coboară prin acoperișul
să-i mai adaugi și tu.” Stă la masă cu tinerii, după liturghie, îi spart de bombe al catedralei, având ochiul bandajat și brațul
îmbărbătează, le insuflă crezul căci nu agapa lumească e cea prins cu atele. Însuși Ioan, sfântul care a botezat pustiurile
care-i ține alături pe creștinii Antiohiei, ci agapa nelumească și a îmblânzit barierele cerului, s-a întors de ziua lui cu
a Euharistiei, aceștia fiind îngerii păzitori ai locurilor sfinte. o bucată de cer în raniță, în locul veștilor despre fratele
De sub ochii lui, soldații pleacă spre garnizoană cu răpit, iar Hristos își îmbrățișează camaradul de suferință
împăcarea celor ce își fac datoria față de familiile lor, de vorbindu-i de tranșeele indiferenței omenești, a puterii
patrie, de Dumnezeu. Poartă sub haina militară crucea celor mici și anonimi, a căror iubire contează dar, în același
binecuvântată de patriarh, privirea aceea donată de un timp, despre plimbările caiafice ale celor puternici, a acelor
războinic spiritual, al cărui scut și armă împotriva dușmanilor copii inconștienți care aruncă cu bombe de parcă ar arunca
văzuți și nevăzuți e Sfânta Cruce, la umbra ei, ștergându-și cu praștia în păsări și oamenii devin, sub puterea pietrelor
lacrimile pentru camarazii pierduți și sub pavăza ei luptând ucigașe, cu sulf și hidrogen, păsări plecate prea devreme spre
pentru fiecare colț de pământ de parcă și-ar elibera casa cer și pentru totdeauna. Uneori, cei din jur se întreabă dacă
părintească. Dârzenia făcliei pe care o îmbracă atunci ochii arhiereul e cel ce-l ajută pe Hristos să-și ducă crucea spre
patriarhului o pot decripta și transmite doar cei care au Golgota, ori Hristos e Cel ce a pus umărul luând patriarhului
trecut prin focul luptelor, acolo unde o clipă e cât un veac și povara crucii, răniți și sângerând amândoi, în chip văzut și
bătrânul acesta devine o torță a blândeții, îndeamnă fără a nevăzut, și-atunci, în ultimii stropi de lumină ai zilei, privirea
instiga, îndrumă fără a porunci, înalță, plecându-se primul. atotcuprinzătoare și milostivă primește prinosul nesecatului
Cu ajutorul Logosului, patriarhia Antiohiei e o ambasadă izvor al lacrimilor, acolo unde bandajele se albesc, gândurile
diplomatică a cerului, e chiar un chivot al Logosului pentru se vindecă și privirea lui se întoarce în timp acasă, în Latakia,
Rugăciunea Domnească, rostită în aramaică, iar de sfatul orașul de pe malul Mării Mediterane.
întâistătărorului ei țin cont și comandanții care au venit Hristos îi amintește cum Laodiceea ad Mare - acesta
pentru câteva zile acasă, în permisie, de Crăciun, sfătuindu- fiind numele latin al orașului în care s-a născut - poartă pe
se nu doar cu comandamentul forțelor terestre, ci cu umeri nu doar coroanele florilor de tamarind, de fistic sau
reprezentantul Arhistrategului suprem și-atunci, în ochii portocal, arcadele caselor având liane de clematis, jerbe de
patriarhului se văd acele cruci ce-au fost brodate cu mult iasomie, trandafiri agățători și lămâi, iar în zonele istorice
timp în urmă pe steagurile armatei lui Constantin cel Mare, zărindu-se siluete zvelte de piersic, migdal, smochin, rodie
credința în ea fiindu-i model. Indiferent de vârsta lor, cei care și alun ori munții Latakiei cu pădurile de măslin și chiparos,
îl întâlnesc au sentimentul că fruntea privirii lor s-a odihnit ci poartă și urmele civilizației feniciene, grecești, însemnele
o clipă pe umărul privirii sale și pleacă de acolo înrourați, arabilor, cruciaților, urmele sabiei lui Saladin, că a avut pe
pornesc revigorați de această infuzie de credință, sunt rând administrație creștină, mai apoi musulmană, mai
alimentați cu o energie care nu se poate povesti, nici descrie, târziu, turcească, apoi franceză și totuși, Arcul de triumf
este argintul viu al unei priviri ce-l caută în toate și înainte de al lui Septimius Severus dă mărturie că pietrele vorbesc în
toate, pe Dumnezeu. mai multe feluri despre ce înseamnă ,,acasă” și că tot ce
La Sfântul Maslu, acolo unde mâinile sale sunt puse este trainic rezistă peste cutremurele de pământ și cele ale
peste bolnavi, își lasă fruntea să coboare, rugându-se smerit istoriei iar poporul, ca un alai cu soldați și nuntași, împuținat
pentru vindecare, iar în târziul nopții, cei apropiați văd cum de bătălie, trece pe sub arcul de triumf al durerii spre scara
mântuirii, în frunte având pașii liturgici ai patriarhului, al
82
sintagme literare Eseu
cărui toiag arhieresc poartă însemnele și pecetea lui Moise. năframa ce are impregnat chipul lui Hristos. Creștinul intră în
Cândva, în copilărie, Latakia era vestită pentru ceramica sine nu singur, ci de mână cu Hristos, ca într-un mormânt de
sa și pentru sponge, bureții pe care îi culegeau din mare și-i unde sinele cenușiu era putrefact și în locul lui e împlântat
foloseau la spălatul picioarelor. C-un burete cu oțet au fost Hristos, înmulțind lumina și scoțând eul solar, eonic, convertit
umezite buzele lui Hristos pe cruce, cu același burete de fiere și la frumusețea profunzimilor și a tainelor între care botezul e
oțet sunt hrănite zilele patriarhului de când războiul cel văzut trecerea de la noroi la starea de nufăr.
i-a răpit fratele după trup și sânge, pe Paul, devenit monahul Dacă prin multele studii de teologie liturgică și muzică
și ulterior mitropolitul Pavel de Alep. Când nu poate vorbi cu bizantină, încununate cu doctorat la universitățile Sf.Ioan
fratele său, ascuns în închisorile califatului islamic, privește Damaschinul Balamand din Liban și Tesalonic Grecia,
cerul. Cerul îi reunește pe amândoi. Din cei patru copii ai patriarhul Ioan se pregătise a fi un burete îmbibat în apele
familiei, trei au devenit monahi: patriarhul Ioan, mitropolitul adânci ale învățăturilor și imnurilor patristice, dacă în slujirea
Pavel și o soră, măicuța Macrina, închinoviată undeva în sa, a uns de-atâtea ori masa altarului cu mirul sfințirii,
Grecia. Băieții familiei Yazigi au purtat mereu chemarea pecetea Darului Duhului Sfânt, iată viața i-a uns buzele
slujirii monahale având nume de apostoli, evanghelizând cu buretele oțetit al răpirii, răstignindu-i sufletul într-o
comunitatea siriană, greu încercată în timp și un perpetuu așteptare ce pare, după ceasul lumesc, fără sfârșit. În locul
generator martiric. Ioan, Paul și Macrina constituie formula ramurilor de finic cu care mulțimile l-au pălmuit pe Hristos,
indestructibilă a apei: două molecule de hidrogen susținând cedrul libanez al Antiohiei ortodoxe a plantat o livadă de
oxigenul prins în captivitate, cu ambrele brațe ale rugăciunii măslini cu care a înconjurat mănăstirea Sfântului Gheorghe,
lor. Rugăciunea lui Iisus nu încetează niciodată, rugăciunea și din Valea Creștinilor, pe care a trezit-o la viață cât timp i-a
cerul, la fel de albastru ca apele Latakiei din copilărie, atunci fost stareț și întâitstătător, a făcut din Valea Creștinilor un lac
când safirul devenea turcoaz. Nici florile de pe mormântul de apă dulce înconjurat de o mare sărată, prin fenomenul
mamei, Rosa Moussi, nu se ofilesc, căci sufletul mamei nu numit pur, cristianitate, cufundare în apele adânci ale trăirii
a murit, ci așteaptă. A închis ochii cu speranța învierii în duhovnicești, la care se adaugă exegezele și omiliile sale
Domnul și a întoarcerii, de pe tărâmul morții de dinainte de liturgice, fiind îndrumător liturgic al Universității din Balamand
moarte, a fiului plecat în misiune umanitară. Nu doar pentru mult timp. Și a mai învățat ceva, odată cu dobândirea darului
cel răpit după trup se roagă cedrul de argint al Antiohiei, lacrimilor: că uneori, trandafirii își ascund spinii, mai ales când
ci, cu puterea pe care o au doar cei desăvârșiti, se roagă își întind matern brațele printre gratii.
cu bunătate pentru vrăjmași, iar acest fel de rugăciune e Parcă purtând cu sine imaginea bărcilor de pescari din
numit de Sf.Ioan Gură de Aur ,,coarda cea mai minunată a Laodiceea ad mare a copilăriei, pe care le zărea în port la
lirei”, această rugăciune fiind vrednică de ceruri, este limba apus, Ioan al Antiohiei își poartă credincioșii pe nava mare
îngerilor, este limba care nu spune nimic amar, ci toate câte a catedralei mariamite din Damasc așa cum odinioară Noe
le grăiește sunt mulțumitoare, .., și îngerii stau drepți și o căutase refugiu din calea potopului pe arcă, e o corabie a lui
ascultă cu multă liniște, și când încheie, nu se opresc să o Noe pentru Siria, prin rugăciune, îi poartă deasupra valurilor
laude, s-o laude și s-o admire, ..., iar limba noastră să devină cu un curaj nestrămutat, împărțind inima sa sihastră, lumină
arcuș,..., cuvintele limbii trebuie să fie pline de melodie și și pâine, și mai ales că dragostea de viață și de Dumnezeu
armonie, cugetarea potrivită să ne apropie de Dumnezeu. Să biruie frica, fantasma pe care o cultivă teroarea. Creștinii nu
lovim coarda rugăciunii pentru vrăjmași, fiindcă astfel vor fi sunt intimidați, au cu ei cuvintele lui Isaac din Ninive, Isaac
auzite și rugămințile pentru noi înșine. Acest glas îi rușinează Syrul care îi învață cum că ,,Nu există răsplată pentru ce
pe demoni, acesta ne dăruiește îndrăzneală, acesta îl este natural. Răsplata e dată pentru o luptă, și nu vorbim
rușinează pe diavol și-l face să cadă la picioarele noastre. de biruință acolo unde nu este luptă. Pe tărâmul minții,
Pentru că demonul nu se înfricoșează atât de omul care îl raționalitatea are două însușiri, adică două puteri: puterea
scoate și-l alungă din alt om, cât de omul care își înfrânează discursivă și puterea intuitivă. Cea dintâi e cu desăvârșire
mânia și își biruiește propria furie.” mărginită, dar cea din urmă încununează firea inteligentă.
Printr-o astfel de rugăciune, sufletul omenesc, nomad Orice rugăciune, prin care trupul nu se trudește și inima
prin excelență, își leapădă pieile istorice, dobândind nu se mâhnește, se socotește ca o lepădătură. Căci așa o
epiderma translucidă a cămășii de botez, e învelit în giugiul rugăciune este fără de suflet.” Pentru că cerurile se cuceresc,
Vieții, își poartă măduva ca un stâlp de catedrală învelit în durerea lui se transformă în iertare și mai apoi în iubire.

83
sintagme literare Universalia

ABDUL HADI Puține sau multe


Multe uși

SADOUN sufletul.
Vorbe puține
răsăritul.

Cine pretinde să strige în fiecare colț


Abdul Hadi Sadoun (Bagdad – Irak, 1968), doctor în filozofie pentru a-și rezuma dimineața între atâtea
și litere, scriitor, hispanist și traducător. A publicat numeroase și cine pretinde să amuțească în fiecare colț
volume de poezie atât în arabă cât și în spaniolă și a editat ca să-și rezume dimineața între altele, puține.
câteva antologii de traduceri. Scrierile sale au fost traduse
în engleză, franceză, italiană, persană, română, catalană și Puține
kurdă. Activitatea sa literară a fost recunoscută cu mai multe sau multe
distincții dintre care amintim ”IIª Beca Internacional Antonio sufletul nu e din noapte
Machado (Soria, España, 2009) și ”IXª Distinción Poetas de nici vorba atât de luminoasă.
otros mundos” (Fondo Poético Internacional, 2016) etc.
În suflări efemere
Liniște forfota ne va atinge cu degetul
și atunci vom ști
Aproape de râu, că nu mai e cale de întoarcere.
ascuns în hățișuri
ascultați cu mine O Învățătură
liniștea
Tatăl meu în repetatele sale lecții
…………….. m-a învățat
…………. să nu-mi lipsească niciodată zâmbetul de pe chip
……… − chipul e la fel ca mâna ce salută− zicea.
…….
….. După trecerea anilor
… în rolul de părinte
. nu-mi rămâne altă moștenire
Acest urlet liniștitor. pentru fiul meu
− ce nu se va naște niciodată –
Drumul spre tine decât hohotul acesta desenat cu cărbune.

Drumul spre tine Norii


plin de hohote seci de plâns
precum o frunză-ntre ramuri. Căprioare desfrânate
Un drum plin bărbi încărunțite înainte de vreme
de urlete un crâng lăptos fără paznic
de imitații sărutări de la prima întâlnire
de suspine, de la prima iubire sau prima tânguire.
spinosul
drum spre tine. Sunt norii
pe care-i contemplu de pe scaun
Spre tine, învadându-mi ferestrele ochilor
drumul abia există. o dată și încă o dată
ca o ploaie fără salvare.

84
sintagme literare Universalia
Bărbi, umbra crudelor tentative.
căprioare,
crânguri Iubito, teama ne unește, nu iubirea,
și eu de aceea ne îmbrățișăm în fiecare clipă.
contemplându-le
de pe scaun meu de confesiune. Îți spun
Își spun
Bar alameda că drumurile nu sunt profesia mea
dat fiind că sunt prin excelență
În Kiosco del Orejas barul din Alameda un bărbat de casă
îmi șlefuiesc solzii oxidați de atâția ani nu-mi place să mă plagiez
în timp ce oamenii-și umple cu voioșie picioarele mele nu suportă călătoria
pântecele cu butoaie de bere sunt împiedicate din veșnicie
și-și amintesc fără a ști nimic dar de fiecare dată
de sfaturile cheneriței merg mai departe
din taberna lui Ghilgameș nu mă seduce dorința de a dispărea
nici plăcerea de a păzi peisajele ce trec
Iar eu îmi risipesc timpul ca un călător în camera sa
în ciuda vremii contemplând ghidul turistic
îmi ofer chipul la ceea ce mai rămâne din soarele bălai și zâmbind fără a-mi strica pieptănătura.
omițând de data aceasta
butoaie pline de atâtea vieți la care-am fost prezent Îți spun
și încă mă urmăresc. că nu sunt Virgiliu
nu sunt stăpânul bagajului ușor
Orașul sunt o privire obosită
și zâmbetul ușor
Și orașul acum, dintr-o imagine îngălbenită.
o linie răsucită în mâinile mele
o listă de străzi cu deziluzii.
Cerul se tulbură
Pe ușa acesta ies ca să primesc ziua
și tot din ea îmi iau rămas bun de la înserările Ți-am spus că totul va fi împotriva mea
ce se scaldă în sărbătoarea lui de chihlimbar. ploaie sau nu
orașul e în doliu
În fața acestei pietre și cerul se tulbură la fel ca ochii tăi
îmi adun sufletul pentru o nouă înfruntare. vai de ochii tăi
că nu vor să mă vadă
E o zi confuză și neprielnică în ciuda faptului că defilez pe albia lor
îmi planifică destinațiile în coșul nimicului. zi și noapte

Aici pașii mei Toată ziua


își imprimă eternele lor labirinturi. chiar dacă nu crezi
cerul se tulbură
Înserarea gri și ochii tăi
așteaptă ─ vai de ochii tăi─
rodul dimineții mele. în continuare nu vor să mă vadă.

Aici norii micșorează, (Prezentare și traducere: Elisabeta BOȚAN)

85
sintagme literare Universalia

ÁNGELA
(din rădăcină) cu dor de drum.
în timp ce copacii
încă se-nfioară Numai cerul

SERNA cu vântul
serii
anunță sosirea
orelor adormite,
presimțite lângă mare:
V dincolo de stânca ce separă
dorința-i de nostalgia ta.
i-am dat monstrului nopții
Poeta Ángela Serna (Salamanca, Spania) tăcere și timp
a publicat nouă volume de poezii și
în numeroase antologii. Organizează ca să pot rosti numele meu (tău) ***
congrese și seminarii despre poezie și
expoziții de poezie vizuală, participă Valurile vor adormi
la festivaluri internaționale de poezie. VI iar tu vei veni.
Parte din scrierile sale au fost traduce în Și în tăcerea apei
franceză, bască, italiană și română. când chiparosul se înclină Vom găsi un timp
Variații pentru Alejandra mă pierd în cocoașa lupoaicei fără oglinzi
ca să găsesc în cupa timpului fără dune
I cuvântul fără de păcat care să mă fără metafore.
salveze
Marea Piruetă. Doar praf.
Incinerarea anilor Definitiv, dărămâturi.
a foamei și a setei VII
departe de casă
când mă privesc în oglindă ***
fără timp văd doar animalul rănit care am fost
pentru a rosti numele rănii. Un deșert e mai mult decât nisip,
e praf de oase triturate
VIII sub acțiunea vântului de vest.
II
fac parte Glasul oaselor
pentru a alunga gândul scobiturii din tribul rătăcind fără întoarcere.
mă îmbrac cu aripi ce atârnă bătrânilor:
de un perete gol O condamnare pe viață a strămoților
sunt numai timp căutători de cuvinte ce estompează
amintirea
III în dune pe care nici măcar aerul nu le
Ceasuri moi poate trece.
Dă-mi un tablou.
Ca și ei, ne vom lăsa oasele
Și cerul s-a aplecat Timpul se pliază la pasul tău în aceleași dune, fără nume,
ca să construiască casa. în fața orizontului. fără epitaf. Cu o singură dorință:

Poemul a dat formă Acum nu mai arată orele. să simțim,


drumului. Iar fumul când stelele ies din letargie
din horn, Rupt de aer și soarele se vampirizează pe cer,
lângă fereastra dinspre grădină, așteaptă doar ca cineva
era pură pareidolia. să depoziteze în nisip pulsul cuvântului
o secundă absolută trecut aproape de mare.
de singurătate.
IV
Timpul se odihnește; doarme (Prezentare și traducere:
să tai rădăcina Elisabeta BOȚAN)

86
sintagme literare Universalia

MARÍA MARTA
mi se strecoară în uter
îl acoperă
cu pământul tău udat

DONNET
de prima ploaie.

XXVIII
(Am să cos…/ Voy a coser…)
Am să cos
María Marta DONNET s-a născut în orașul Carcarañá, spatele zilei de ieri
Provincia Santa Fé (Argentina), în ziua de 3 iulie 1956. să nu mai
Scrie poezie, microficțiune, povestire și roman. fugă.
A publicat volumele de versuri: COLECȚIA DE MĂȘTI
(COLECCIÓN DE MÁSCARAS) – 2003, FLORI DE LUPIN
(ALTRAMUCES) – 2013, DESTRĂBĂLARE DE ÎNGERI (ORGÍA
DE ÁNGELES) – 2013, ALBINE PE MORMÂNT (ABEJAS XXXI
SOBRE LA TUMBA) – 2015, VREMEA PRUNELOR (TIEMPO (Îmi schimb urma…/ Cambio la huella…)
DE CIRUELAS) – 2015, ÎNTINDEREA IADULUI MEU (LA
LONGITUD DE MI INFIERNO) – 2018 și culegerea de Îmi schimb urma
microficțiuni CU LIMBĂ CALDĂ (DE LENGUA TIBIA). caut paşi
María Marta Donnet a fost distinsă cu numeroase premii ai altui
naționale și internaționale, iar creațiile sale figurează în opt picior.
antologii din Argentina, Mexic și Statele Unite.
XXXVI
XI (Ciobănița hrănește turma…/ La pastora
(De la a nu fi la a fi…/ De no ser a ser…) alimenta el rebaño…
De la a nu fi la a fi Ciobănița hrăneşte turma
întreagă tăcerea cu oasele ei.

îmi aparține. Şi potoleşte foamea


mai mult decât moartea.
XXII
(Din gura mea pleacă…/ Desde mi boca
parte…)
XXXVIII
Din gura mea pleacă (Caut un zeu…/ Busco un dios…)
o corabie ce n-ajunge
pân-la picioare Caut un zeu
un fir din pubisul meu care nu-ncepe din ombilic
îi e ancoră.
şi care să-mi spună
Alejandrei Pizarnik - numele-i
şi să-mi dea cu-mprumut
XXIV - umbra-i.
(Setea nu există…/ La sed no existe…)
*
Setea nu există (Nu există durere…/ No hay dolor…)
atunci când cineva se dezbracă.
Nu există durere
atunci când miroase a sămânță.
XXV
(O nouă sarcină…/ Una preñez nueva…)
(Prezentare și traducere: Costel DREJOI
O nouă sarcină

87
sintagme literare La curtile
, dorului

ION
cli­pele acelea, simţea cum arde cămaşa pe dânsa, năduşea şi
sub limbă şi se ruga lui Dumnezeu s-o ajute să treacă cu bine
şi hopul ăsta”, iar una dintre cele strigate în nuvelă (Oana

CĂLIMAN lui Ghisas – n.m. I.C.) „îşi înfunda în perne nasul mic cât un
nasture şi vărsa lacrimi amare”1.
Cam în felul acesta (mai puţin scena... balcoane­
lor!) reacţionează comunitatea rurală pretutindeni la auzul
strigărilor.
Strigarea peste sat – obicei justiţiar Pentru însemnătatea pe care o avea, cât şi pentru
tradiţional (IV) interesul pe care îl stârnea strigarea în cadrul colectivităţilor
tradiţionale, este relevantă scena din nuvela lui Fănuş Neagu
în care un personaj, Marin Câţu, având trei fete nemăritate: „În
Plămădit în vremuri îndepărtate, obiceiul Strigarea peste fiecare an, de Lăsata-Secului (…), împreună cu frate-su, se ţinea
sat a răzbătut de-a lungul veacurilor până în zilele noastre, scai pe urmele flăcăilor, ca să le apere pe alde fii-sa de ocară.
datorită uimitoarei capacităţi a oamenilor de a conserva şi Nu izbutea însă altceva decât să-i întărâte şi mai rău pe flăcăi”2.
transmite pe cale orală acele cutume şi datini prin care se După cum rezultă din opera literară respectivă,
realiza şi se manifesta comuni­tatea lor spirituală, unitatea lor conţinutul strigărilor se stabileşte în dimineaţa de Lăsata
de concepţii şi atitudini, specificul etnic sau de grup, rezistenţa Secului, acasă la unul dintre flăcăi, întocmindu-se o listă cu
lor în înfruntarea cu feluritele adversităţi ale vremurilor. cei care urmează să fie strigaţi. Rostirea strigărilor se face
Cum am arătat în secvenţele anterioare ale demersului individual, prin rotaţie, de către membrii grupurilor, având
nostru eseistic, obiceiul a fost catalogat în trei tipuri de în vedere şi expresivitatea versurilor, pe secvenţe, după cum
manifestare. urmează:
Primul tip a cunoscut în arealul românesc cea mai mare Secvenţa I: Olelie, lie
răspândire şi este întâlnit în toate zonele de manifestare a Fete fără cununie…
obiceiului. Pentru că în textul nuvelei nu se dau indicaţii mai precise,
După atestarea făcută de Al. Pelimon, la sfârşitul înclinăm să credem că aceasta este formula introductivă,
secolului al XIX-lea, despre prezenţa şi înfăţişarea dinspre astfel începând strigările pe seama unei anumite categorii
zilele noastre ale obiceiului ne vorbeşte scriitorul Fănuş din comunitate – adică fete stătute, nemăritate.
Neagu, în nuvela Ningea în Bărăgan (Olelie), bazându-se Secvenţa II: Olelie, lie
pe propriile sale observaţii. Marele prozator contemporan Lumea vrea să ştie
susţine că în satul Suligatu (cel din nuvela amintită – n.m. Ce-are fata lui Ghisas?
I.C.), dar şi în multe alte sate din Bărăgan, Strigarea peste - Are muci, da’ n-are nas!
sat se face şi astăzi, la Lăsatul Secului. În nuvelă se spune: „E Se face referire la un defect fizic, din cauza căruia fata
obiceiul să se dea câinii în jujău, iar noaptea să se aprindă din această situaţie nu se poate mărita şi, deci, nu poate
focuri pe movile şi flăcăii să strige olelie (jujăul există la întemeia o familie.
Ruşeţu şi Largu, judeţul Galaţi, dar obiceiul strigării apare ca Secvenţa III: Olelie, lie
în satul Ghimpaţi, de lângă Alexandria – după mărturisirea Cine pe Vica n-o ştie?
autorului – n.m. I.C.), să strige adică numele fetelor rămase Şi iarba de pe câmpie,
nemăritate şi să spună lumii ce beteşuguri au”. Tot scriitorul Şi floarea de păpădie,
observă: „Pe alocuri nu sunt iertate nici femeile cu bărbat, Şi cărarea din lăstar,
bănuite că ar călca strâmb”, iar mai spre finalul nuvelei ne C-aşa muiere mai rar…
informează că strigarea se face de către două grupuri, de pe Că se ţine cu cumnatu
două movile, unde se face câte un foc „hrănit cu uscături de Ştie subsemnatu,
salcâm”. Prozatorul mai spune că „jos în sat, oamenii adunaţi Da n-o ştie şi bărbatu...
la petrecere lăsau mâncarea şi băutura pe masă şi ieşeau Olelie, lie,
afară să asculte. Bărbaţii, încălziţi şi de băutură şi îmbrăcaţi Dumnezeu să-l ţie!
mai gros, se avântau până pe uliţe (…) şi râdeau în hohote Şi în partea Olteniei obiceiul Strigarea peste sat se
de născocirile flăcăilor (…) Femeile, bătrâne şi tinere, se păstrează în unele localităţi până spre zilele noastre, mai ales
înghesuiau în bal­coane chicotind (…) Câte una din cele care prin acest tip, dar prezentând particularităţi de la sat la sat,
nu se ştiau cu sufletul curat, aşa cum le-ar fi plăcut să-l aibă în la fel cum am descoperit diferenţe şi nuanţe specifice şi în

88
sintagme literare La curtile
, dorului
localităţi din zona Făgetului, cum se va vedea din episoadele leagănului de mătasă, apoi o formulă mediană, după cum
(rândurile) următoare ale încercării de faţă. urmează:
Există situaţii (sate) în care flăcăii strigători se împart A-a-aoleo-leo-leo-lo-o-o! (formulă iniţială)
în două grupuri de câte 6 – 8 persoane fiecare şi strigă un Fata lui Dumitru al Floarii
grup de pe o uliţă, altul de pe altă uliţă, la mijloc aflându- În leagăn de mătasă
se casa fetei care trebuia strigată. În alte părţi există numai La băiatul lui Nae în casă!
un singur grup, iar feciorii făceau focul în preajma unei Ho-ho-ho-o-o (formulă mediană)
fântâni din apropierea casei fetei care urma să fie strigată, Băiatul lui Costică
schimbând apoi locul lângă altă fântână, pentru a striga o În leagăn de mătasă
altă fată. În unele localităţi se spunea că păzeau fântânile. La văduva lui Gheorghe-n casă!
În unele sate există şi obiceiul ca strigările să fie făcute la Tot în Oltenia există şi alte formule iniţiale, cum ar fi:
poarta fetei respective, grupul de flăcăi trecând prin faţa Mă roagă, mă roagă cutare!
porţii, unde striga unul dintre băieţii din grup, răspunzându-i spusă de un flăcău din grup, urmată de:
altul, tot din grup. De asemenea, formula iniţială a strigării Cine mi te roagă?
este următoarea: „Aoleo, aoleo!”, urmată de „Ce ţă, mări, ce spusă de un alt flăcău, apoi strigarea se rosteşte
ţă?”, aşa cum se găseşte într-un grup mare de sate din sudul aproape ca în celelalte părţi:
Olteniei. Mă roagă fata … (se dă numele) să-i fac leagăn de
Iată şi două exemple de strigări: mătasă,
I. Aoleo, aoleo! S-o arunc la băiatul … (se dă numele) în casă!
Ce ţă, mări, ce ţă? Tot în unele localităţi din Oltenia obiceiul mai poartă
Ce să fie, vai de mine, denumirea de Datul cu roata, ceea ce indică şi păstrarea
M-a trimis o fată acestei practici. La locul strigării, tot aici, se face şi joc.
(Măria lui Ion Săracul) În alte sate ale Olteniei (cum ar fi Mârşani, de exemplu)
C-a rămas nemăritată. obiceiul prezintă o particularitate foarte rar întâlnită: se ţine
S-o trimitem la moş Stancu atât la Lăsatul Secului de Paşti, cât şi la cel de Crăciun. Şi
(de 80 de ani!) aici sunt demascate relaţiile de dragoste extracon­ju­gale,
Şi s-o facem cocoloş, făcându-se indirect îndemnuri la căsătorie şi la o viaţă de
S-o aruncăm pe coş, familie sănătoasă. Nu se fac focuri şi jocuri pe dealuri, aici
Moşu s-o aştepte pe vatră fetele şi femeile neavând acces la locul strigării.
Cu-o oală cu lapte! Acest prim tip al Strigării peste sat este răspândit şi în
sau: Ardeal, în zona Munţilor Apuseni, pe Valea Mureşului, dar
II. Aoleo, aoleo! şi pe Valea Oltului ardelenesc, cât şi prin părţile Turdei. În
Ce ţă, mări, ce ţă? unele din aceste variante sunt prezente şi elemente specifice
Ce să fie, vai de mine, celui de-al treilea tip. De asemenea, primul tip al strigării este
M-a trimis moşu Ioan Călin prezent în judeţul Hunedoara, în satul Bretea Mureşană, din
Să-i aducem o fată, vecinătatea zonei Făgetului, variantă la care ne vom referi în
Să-i aducem un leagăn de mătasă următoarele secvenţe ale încercării de faţă.
Şi s-o aruncăm pe Lenuţa lui Ion Fetecu! În Banat, primul tip este răspândit în părţile de sud-
Moşu fiind cam tinerel est şi în zona de nord-est, în unele sate din zona Făgetului.
(de 90 de ani!), Despre manifestarea obiceiului pe Valea Căraşului, în
Lenuţa fuge cu el. apropiere de Oraviţa, avem mai multe mărturii din trecut, pe
„Leagănul de mătasă”, obiectul imaginar cu care care, de altfel, le-am şi amintit în primul episod al demersului
strigătorii „aruncă” fetele, în chip de batjocură, câte unuia nostru, informaţii provenite de la Dimitrie Ţichindeal,
(de obicei bătrâni cu o vârstă respectabilă, de peste 80 de Simion Mangiuca, Sofronie Liuba şi Iosif Olariu, aceste date
ani – n.n. I.C.), apare şi în strigările din celelalte părţi ale întinzându-se pe o suprafaţă de până în preajma Lugojului.
Olteniei, aşa cum motivul „proptirii conciului” este vehiculat Toţi aceşti cărturari dau indiciul că obiceiul se ţinea la Lăsatul
în strigările adresate femeilor măritate, în unele sate din Secului, ca un priveghi, la care, ne spune Sofronie Liuba,
zona Făgetului (Zorani, Margina, Coşava). „tinerii se adună (…) pentru a râde de fetele mari rămase
În unele localităţi, tot din Oltenia, după o formulă nemăritate”.
iniţială alcătuită dintr-un aoleo prelungit, apare motivul După afirmaţia pro­fesorului Gabriel Manolescu, în

89
sintagme literare La curtile
, dorului
forma sa cea mai pură, care se menţine şi astăzi, acest tip al Cu baba Gina,
obiceiului apare tot în sudul Banatului, pe Valea Almăjului, Face schimb cu Icoana de la Ruji, mă-ă-ă!...
în preajma localităţii Bo­zovici. Aici, ca şi în unele localităţi - Bun, mă-ă-ă!
din zona Făgetului (Gladna Română, Fârdea, Mâtnicul Mic, - Copilu lu’ Nicolae Pepa, mă-ă-ă!...
Drăgsineşti), strigarea este făcută de pe două dealuri care Cu baba Pitrovicioane,
cuprind satul între ele, deci de către două grupuri de tineri. Face schimb cu Ana lui Ginu…
Componenţii unuia dintre grupuri strigă, prin rotaţie, pe Printr-o formulă se face şi trecerea la strigarea
seama fetelor sau pe seama altor subiecte, în timp ce grupul văduvoanelor şi a văduvilor, şi tot printr-una ca aceasta se
de pe celălalt deal dă, în cor, răspunsurile de aprobare, de face încheierea strigării, astfel:
adăugare de fapte şi de satisfacţie. Atunci când se strigă pe - Atenţie-e-e! Atenţie!
seama feciorilor, rolurile celor două grupuri sunt inversate. S-o gătat nunta fetelor ş-a băieţilor!
Strigarea peste sat de aici începe cu un apel care Nu mai avem nici moşi, nici babe
marchează începutul manifestării şi atrage, totodată, atenţia Pentru care nu ş-or auzit numele,
satului asupra obiceiului, după cum urmează: Mă-ă-ă!...
- Atenţie-e-e! Atenţie! La începutul manifestării, participanţii (flăcăi însoţiţi de
Începe nunta fetelor ş-a băieţilor! copii, dar şi unii căsătoriţi, femeile nu au acces acolo – n.m.
Care nu s-or măritat I.C.) sar peste focul aprins cu puţin timp înaintea strigării (gest
Şî nu s-or însurat ritualic de purificare, căruia, însă, i s-a cam pierdut rostul şi
Pă anu’… şî pân-acum-a-a, semnificaţiile – n.m. I.C.), întreţinut cu crengi uscate şi alte
Îi însurăm noi, mă-ă-ă! elemente ignifuge, mai nou cu precădere cauciucuri uzate.
„Însurarea” se face prin alăturarea numelui fetei, mai Se rostogolesc şi roţi de foc, iar pe coasta unuia din cele
întâi, cu acela al unui bătrân (o ironie), iar apoi, spunându-se două dealuri se înscrie cu cifre de foc (din cenuşă îmbibată
că „face schimb”, fie cu un tânăr cu care se află într-adevăr cu ulei) anul în care se face strigarea. La sfârşit, flăcăii încing
„în vorbă” (e şi un îndemn, acesta, la căsătoria celor doi), o horă în jurul focului, pe muzică executată de un taraf care-i
fie cu unul pe care nu şi l-ar dori pereche pentru nimic în însoţeşte de la plecarea din sat şi până târziu în noapte, după
lume, din cauza comportării sau înfăţişării lui. Ca în exemplul coborârea de pe dealuri, tinerii petrecând încă vreo două –
următor: trei ceasuri în casele unora dintre ei.
- Ana lu Ginu, mă-ă-ă, În această zonă obiceiul se ţine în prima sâmbătă din
Cu moş Iosif Pimu, Păresimi, la „Sân-Toaderu-ăl mare”, prin acesta încheindu-se
Face schimb cu baba Părăschie! seria manifestărilor legate de Lăsatul secului, începute prin
- Bună, mă-ă-ă!... Ziua cornilor sau a măimucilor3.
- Măria Ţârana, mă-ă-ă!... În Banatul de nord-est (zona Făgetului), în satul
Cu moşu Drâgloni, Brăneşti, obiceiul se ţinea în prima vineri din Păresimi,
Face schimb cu Găvrilă şchiopu, mă-ă-ă!... numită şi Vinerea buruienilor, deoarece în acea zi, după
- Bun, mă-ă-ă!... cum spunea un înţelept locuitor al satului, Iosif Capotescu,
- Ana Sânzioni, mă-ă-ă! fost şi primar în perioada interbelică: „tinerimea venea cu
Cu moşu Milă Căţălu, muzicanţii şi jucau până la ziuă, după care mergeau după
Face schimb cu Iosif Mănuşă, mă-ă-ă!... iarba-vântului (oman – n.m. I.C.), scoteau rădăcini cu sapa,
Momentul trecerii de la strigarea fetelor la aceea a le aduceau acasă, le uscau şi le ţineau peste an. Dacă se
băieţilor e marcat prin formula: îmbolnăvea cineva, punea rădăcina pe jar şi se afuma şi se
- S-o gătat nunta fetelor, mă-ă-ă! făcea sănătos.” Iosif Capotescu a participat la strigare în anii
Începe nunta băieţilor! 1894 – 1898, deci relatările făcute sunt pe baza observaţiilor,
Fetele care nu ş-or auzit numele, mă-ă-ă, cunoştinţelor şi impresiilor sale nemijlocite. În acest sat
Alea rămân de tăiat-a-a-at! strigarea se făcea de pe un deal aflat în apropiere (pe la
După care se strigă în acelaşi fel: mijlocul satului), iar conţinutul strigărilor era stabilit în casa
- Mitru Soica-a-a-an unuia dintre cei 4 – 8 feciori, „cei mai iscusiţi din sat”, cei
Cu baba Chiva Rotăreasă, care se îngrijeau de ţinerea obiceiului, care, după aceea, în
Face schimb cu Lena lu’ Dămian, mă-ă-ă!... pragul veacului al XX-lea, nu s-a mai ţinut şi s-a pierdut. După
- Bună-ă-ă! susţinerea informatorului, „cei vizaţi de strigări erau fetele
- Pătru Nigoiţă, mă-ă-ă, (de măritat) care nu s-au măritat în câşlige. Li se spuneau

90
sintagme literare La curtile
, dorului
motivele pentru care nu s-au măritat”, fiind strigate „atât care îl susţine (precum leuca unui car sau unei căruţe care
fetele cât şi femeile care nu aveau purtări cinstite”. susţine loitra – n.m. I.C.) şi în jurul căreia se constituie
Puţin mai la nord, în judeţul Hunedoara, la Coşcani, grămada priveghiului (priveghi, privegi i se spune grămezii,
obiceiul este întâlnit sub forma primului tip şi se numeşte focului şi obiceiului în satele Coşava şi la Zorani, comuna
Priveghi, dar şi Moroleucă (aşa cum vom vedea că se numeşte Margina, în zona Făgetului). Mai trebuie adăugat că în aceste
şi în câteva sate din zona Făgetului: Coşava, Margina, Sinteşti, părţi doar în satele de vale, de şes, formula niţială standard a
Zorani etc). Prima denumire provine de la numirea focului obiceiului este moroleucă, leucă…
piramidal aprins cu acest prilej, dar pregătit cu mai mult timp În judeţul Hunedoara, în imediata vecinătate a zonei
înainte (cam cu două săptămâni), care mai poartă şi numele Făgetului, strigările sunt rostite ritmat, de întregul grup
de jâreadă în unele sate. Trebuie să punem în discuţie şi dintr-o dată şi durează mai multe ore. Se strigă pe seama
faptul că în majoritatea localităţilor obiceiul se practica în acelor tineri care se află în anumite relaţii neconforme
seara/noaptea de Joi Mari, după ce se mergea cu lumânări şi legilor nescrise ale mentalităţii tradiţionale. Băieţilor care
pomeni în cimitir, pentru pomenirea/privegherea morţilor, de n-au reuşit să îşi găsească iubită sau o viitoare soţie li se
unde poate proveni şi denumirea focului piramidal (priveghi, caută dinadins perechi, pe cât posibil cât mai nepotrivite,
privegi), cât şi de la forma acestuia (jâreadă), dar, metaforic având conotaţii ironice. În această situaţie (categorie) sunt
vorbind, obiceiul priveghea/veghea şi la păstrarea unui încadrate fetele făloase şi băieţii care se ţin ocoşi, fuduli şi
regim comportamental normal în comunităţile tradiţionale, care nu s-au căsătorit la vreme din diferite cauze sau mofturi.
înscris în cutumele obşteşti. Cu alte cuvinte, prin obicei se În asemenea localităţi, cum ar fi Mihăileşti sau Roşcani,
realiza o cinstire a morţilor, pe de o parte, şi o corectare a din apropiere de Ilia, formula iniţială a obiceiului este: „- Holi-
comportamentelor celor vii, adică un fel de supraveghere a moli, şeapta moli, măăă!…”, după care strigările se fac după
Lumii de Aici, cât şi a Lumii de Dincolo. exemplul de mai jos, doar cu fireştile schimbări de nume:
Iată cum se constituia focul piramidal (Priveghiul, - O porânşit birău hăl mic, măăă!
Privegiul, Jâreada): „Pe un par de circa 4-5 m se clădesc La hăl mare, măăă!
diferite crengi, la bază uscate, iar spre vârf mai verzi. Să facă un pod, măăă!
Pregătirea începe cu două săptămâni înainte de lăsarea Să meargă Marea (Pătru), măăă!
Postului Paştelui. Terminarea se face în ziua lăsatului Tăt pă pod, măăă!
postului, după ce se înserează – pentru a putea fi duşi în Până dă cu nasu, măăă!
eroare strigătorii din celelalte sate (era, deci, o concutenţă La Pătru (Marea) în pliod, măăă!…
şi din acest punct de vedere – n.m. I.C.) (…) Pe lângă acest Intrând în Ţara Haţegului, se pătrunde de fapt într-o
priveghi se mai fac încă 3, 4, 5 mai mici, numite minciuni. zonă din care se face trecerea spre celelalte două tipuri ale
Acestora din urmă li se dă foc, pe rând, prima dată. Cei care obiceiului Strigarea peste sat, adică spre al doilea la vest
reu­şesc să aprindă mai la urmă priveghiul, ies învingători”. şi nord-est, iar spre al treilea la nord, nord-est. Aceasta
Denumirea de moroleucă provine de la numele dat este o zonă de tranziţie (interferenţă) şi al treilea tip este
hodăiţelor (feşciloanelor): „Moroleuca e o bâtă de circa 2 m, predominant în partea estică, iar cel de-al doilea în partea
în capătul căreia se leagă coajă de cireş uscată din timp, sau de vest, dar în fiecare se întâlnesc pronunţate elemente din
cauciuc (gumă din opinci vechi). Fiecare ins trebuie să aibă atâtea celelalte tipuri, aşa cum se va putea observa din exemplele
moroleuci încât să-i ajungă până se termină toate strigăturile.” şi comentariile din episoarele următoare.
În zona etnografică a Făgetului moroleucile sunt
confecţionate din bâte mai scurte (0,80 – 100 cm), decojite Bibliografie şi note:
la un capăt, aşa încât să se poată obţine o măciulie destul de 1. Fănuş Neagu, Ningea în Bărăgan (Olelie), în vol. Cantonul
mare la unul din capete, unde se aprindea, dar să fie şi uşor părăsit, Bucureşti,1966, p. 24 – 50, reluată în antologia În văpaia
manevrabilă în rotirea în jurul corpului şi deasupra capului lunii, B.P.T., Bucureşti, 1971, p. 21 – 46
sau în aruncarea peste morminte. 2. Ibidem
Profesorul Gabriel Manolescu consideră că termenul 3. Gabriel Manolescu, Despre originea, semnificaţiile şi
moroleucă este un cuvânt compus, care arată că în trecut tipologia unui obicei străvechi: Strigarea peste sat, în Folclor literar,
această formă de torţă a fost aprinsă şi purtată pentru vol. I, Universitatea Timişoara, Facultatea de filologie, Timişoara,
înlăturarea moroanelor, muroniţelor (vrăjitoarelor care 1967, p. 138
furau prin „făcături” laptele de la vite şi oi – n.m. I.C.), iar
jumătatea a doua a termenului, leucă, ar reprezenta numele
dat focului piramidal, după forma prăjinei (parului, stâlpului)

91

S-ar putea să vă placă și