Călătoria

Trenul tău de viaţă mai circulă, se pare,

fără programare, fără de orare,
de-aceea biletele pentru el se mai pierd,
ţinute cu anii prin buzunare....

Trenul tău de viaţă soseşte doar atunci

când pufăie sfătos la o intrare în gară,
îl simţi, şi te urci, deşi nu îl vezi,
dar dacă-n urma ta cade ceaţa de seară,
poţi fi sigur că ai plecat....

Iar la sosire n-ai adresă fixă,

de altfel nici nu-i cazul să cobori,
căci gestul tău ar destrăma şi trenul
şi te-ai trezi luat pe subsiori
de un destin hain şi primitiv,
cu mers şontâc, aidoma cu toţi,
pe când aşa....călătoreşti pe roţi.

1
 Salahorii

Ei, salahorii timpului se odihnesc prin muncă,

ducând spre viitor poveri pe râul
ce curge doar trăgându-l, la edec,
iar ziua-i mai îngustă şi mai lungă
şi mai împovărată de înec ...

Al nimănui e dorul ce creşte verde-n câmpuri,

al nimănui azurul dorinţei de pe cer,
căci salahorii timpului captivi în trupuri
se mistuie-n tăcerea lor şi pier,
lăsând în urmă o fărâmă ştearsă
dintr-o durată cât un sclipăt vag
al stelei călătoare ce ajunge
să-i cadă veşniciei lângă prag.

2
 Pală de vânt

„Ia-mă cu tine!” mă ruga foşnitor

frunzişul pădurii.
„ Nu ne lăsa de izbelişte-n câmp!” –
se făceau înainte-mi covor
înrouratele ierburi
„ Cu plecăciune ţi-o spun, îţi voi fi
mereu credinciosul veşmânt” grăi
din vegetalele-i treburi
şi trestia de pe lac.
Iar eu ascultam şi mă întristam
că nu eram decât o pală de vânt
răzleţ, dintr-o furtună la-ntâmplare.
Şi alergam şi căutam, ca măcar preţ de-un vis,
să locuiesc şi eu în cele din urmă
în pânzele unei corăbii pe mare.

3
 Continuitate

Gândirea Zeului creşte şi se desface-n fuioare

ca să ne poată cuprinde pe toţi.
Sechestraţi în ea, devenim fericiţii ei slujitori
şi-o gândim mai departe,
aşa cum înşine fost-am gândiţi.
De-aceea facem lucruri din care
odată materia va fi alungată.
în numele veşniciei -
cea nesfârşit de liberă şi uşoară.

4
 Gest

Frate eram cu tăcerea şi împreună

sălăjluiam cu paşnică detaşare
în clipa ce se scufunda încet
la adăpostul Trecerii-n uitare.
Totul prevestea armonie când iată,
pe pânza zilei neted întinsă
peste hotarele văzului meu,
şi-adânc străvezie,
apăru o pată de sânge.

Preajma tresării speriată,

vântul se crispă de mirare.
Undeva, Cineva,
rupse iarăşi un trandafir
Şi-l aşeză pe altarul dragostei sale.

5
 Sfaturi utile

Fii prieten cu pământul

dacă vrei să-l lucrezi,
altfel e greu din zori până seara
să nu ai cu cine pune de-o vorbă
în cuibul tăcerii.
Respectă aerul pe care-l respiri,
ca pe un sol ce-ţi alină
cu proaspete veşti, aşteptarea,
încrede-te-n steaua polară
să nu-ţi rătăcească destinul
şi nu uita, cândva, undeva,
vei da şi tu proba eternităţii.

Când o porţi, de la-nceput în suflet,

nu te mai rogi de lumină,
să te aştepte.

6
 Ecoul

Iată-mi şi zilele – colivii

aşezare în şir pentru mine,
ca din una în alta să mă petrec,
călătorindu-mi singurătatea.

Iată-mi şi nopţile – refugii discrete

în care timpul meu cade pe gânduri
şi visele mă caută unde
numai dorinţele îmi ajung.

Iată-mă şi pe mine – o vietate

ce-şi duce povara de sine
mereu între cauză şi efect;
o imagine decolorată de oboseală;
un strigăt pierdut în ecoul
fără întoarcere.

7
 Având ca busolă

Căzusem brusc dintr-o ordine oarecare,

ca azvârlit din spinarea unui cal nărăvaş.
Căzusem departe de mine...
Când m-am trezit
în braţele mele abstracte, dar ferm încleştate,
ţineam cifra şapte.
Aşadar,
voi urca şapte dealuri,
voi coborâ şapte văi,
Şi-n şapte răscruci de drumuri
voi aştepta
să-mi întindă o mână destinul...
Tocmai eu, de la mine spre mine
mereu călătorul,
având ca busolă doar dorul de casă.

8
 Anotimp străin

Unde e toamna cu păsările ce pleacă?

Unde e primăvara cu păsările ce vin?
Aici doar realul clipei se-agaţă
de sufletul ostenit, primenindu-l,
aşa cum iertarea cea argintie
destramă negunra dintr-o vină.

Aici mai vremuieşte un anotimp străin

ce nu-şi găseşte loc în calendare,
dorinţa viscoleşte, iar speranţa
e plină de corăbii peste mare.

Unde-i toamna cu păsările ce pleacă?

Unde-i primăvara cu păsările ce vin?
Întinsă-i ,Doamne, aşteptarea din clipă
şi departele pare mai încolo, puţin.

Până şi trestia de pe lac se apleacă

fără vânt, apăsată doar de un gând:
de ce-n veşnicia apei unduitoare
ea seamană cu o copilă plângând?

9
 Lacrima

Tânguios este urletul lupului

când un dor ancestral îl îndeamnă
să-şi întâlnească destinul.
Dezinvolt desenează mica privighetoare,
pe coala dimineţii sonorităţi
în care să-i încapă starea de suflet.
Îngerii se joacă-n grădina celestă
alergând printre flori.
Peste noi cad petale de frig,
bijuterii ale iernii, fiori...

Fiecare zi e nostalgică lacrimă

cu râsul şi plânsul lumii în ea,
alunecţnd pe obrazul planetei,
ca noi să o trăim la-ntâmplare
după cum s-a putut.

10