Versuri Ion Noja

Adevăr intangibil

Treceam pe lângă un adevăr intangibil,

întronat în sinea sa austeră
şi nici un lucru
nu lua în seamă trecerea mea,
şi nici un fapt nu puteam
să ating cu prezenţa.

Eram rănit de cunoaştere.

Mâinile, mintea şi sufletul meu
vătămate,
plăteau îndrăznealea de-a crede -
că ştiu.
Singurătăţii mele i se făcea frig,
trecuse de naivitatea cu care-şi
ţinea singură de urât,
acum se simţea ca o haină prea largă,
acoperind o posibilă vietate.
Treceam pe lângă un adevăr intangibil,
şi era copleşit
de divina lui detaşare
 Nuanţele

Tristeţea vine la mine

travestită chiar în tristeţe,
iubirea chiar în iubire
se preface că-mi iese în cale.
În viaţa mea rămâne
tot mai puţin loc pentru mine,
trăindu-i,în schimb,tot mai mult
pe cei dispăruţi,
chinuit de posibila întrebare :
Dorinţa cui oboseşte aici,aşteptându-mă?!

Între a fi şi-a nu fi, Cineva

travestit în tristeţe mi-a spus :
decisive rămân doar nuanţele.

Derută

Înstrăinatul de înţelegerea mea

nu uită să-şi lase în mine
tristeţea şi angoasele.
Sunt un răspuns la viitoarele întrebări
dacă cineva le va pune;
un refugiu al timpului speriat
de ce îl aşteaptă...
Înstrăinatul de înţelegerea mea
mă ţine totuşi inseparabil de el,
ca eu să-i duc existenţa.
Prezenţa noastră adesea
pune realitatea-n derută.

Depozit comun

Rănesc numai ţipetele care nu se aud.

Ele se nasc din sinele prăbuşit
în propriile tăişuri:
ele sunt viermii ce rod
lumina pe dinăuntru.

În tăcerea albă
sunt îngropate gemete roşii...
Ale cui şi de când?
Nimeni nu ştie. Dar locul
e ocolit cu smerenie şi considerat
un depozit de durere impersonală
pentru situaţii neprevăzute.
 Umbre

Tot mai multe gânduri sunt veştede,Doamne,

deşi toamna e încă departe,
în memoria mea
mai sunt încă lucruri de taină şi totuşi
amintirile pleacă....

Dorinţa mea aprinde focuri pe dealuri

să dea de veste că încă trăieşte ,
dar azi nimeni nu ia în seamă
vechile obiceiuri....

Trec însoţit de propria-mi umbră

care - vai!-e tot mai convinsă
că-i singură.

Floare de mac

Vine noaptea, nu ai lumină

decât o floare de mac –
un biet substrat al speranţei.
Gânduri despre care nu bănuiai
c-ar fi ale tale,
ies din aparenţe şi-s gata
să te consilieze; te încearcă
spaima căderilor din albastru
spre violet,
din oranj către vânăt,
din sufletul tău
într-un suflet străin.
Apoi începe cunoscuta larmă
de fierărie; se ard în cuptoare,
se bat cu ciocanul,
se modelează şi se încearcă,
înainte de-a ţi se da în seamă
grijile zilei de mâine.

Mirosul de întuneric

Vine noaptea şi-ţi pierzi identitatea

în întuneric,
te estompezi până la vaga confuzie
cu lucrurile ce-ţi aparţin,
gâtul tău devine un sac de cuvinte nespuse
deci iarăşi vei ţine în somn
discursul tău preferat şi secret
despre tot ce-ai ştiut şi-ai uitat...

A doua zi e posibil să mai persiste

mirosul de întuneric în ce te priveşte,
semn că visele ţi se retrag anevoie din trup,
aşa cum se ridică ceaţa din văi
la schimbarea de vreme;
dovadă c-ai fost pe ascuns
fericit sau nefericit,
fără, măcar, să-ti dai seama.
 Ploaie mocnită

Fiecare venise la întâlnire

cu adevărul lui despre
una şi aceiaşi viaţă.
De aceea discuţia era dezlânată
Punctele de vedere contradictorii
vanităţi rănite,orgolii şi
artificii.....

Singura autentică,
mănoasă şi viguroasă
era disperarea.
Ea se luase pe urmele invitaţilor
şi-acum se auzea pe la geamuri
ca o ploie mocnită de toamnă.

Căinţa

Cu timpul ajungi să te vindeci de tine,

ba chiar să îţi duci dorul
ca unei case prin care se plimbă
umbrele celui ce-ai fost.

Uneori în somn mai auzi

cum se învârte pământul pe orbită
ca să împartă timpului rând pe rând
cămăşi albe şi negre
pentru ceremoiile trecerii.

Uneori între tine şi tine,

se-aşterne o privire străină şi rece
de nestrăbătut.
Poate doar o căinţă
cu limpezimi de cristal
până adânc în sămânţa durerii
ar putea să învingă
indiferenţa.