Din prag - Alexandru Vlahuţă

O, dar e mişelnic lucru singur zilele să -ţi curmi!

Ce cumplit îmi vânturi mintea, şi cu ce -ndârjire-mi scurmi

Noaptea gândurilor mele, Moarte, când îţi stau în faţă!

Simt că-nnebunesc... Mă turburi. Fugi cu neagra ta povaţă.

Înţeleg, împărăţia ta, cu veşnica -i odihnă,

Este singura-mi scăpare. O să fiu acolo -n tihnă:

Nici urât, nici dor; nici cobea neprielnicelor gânduri

N-or mai răscoli cenuşa rece, ţintuită -n scânduri.

În sicriu dormi somn de piatră. — Nici un zgomot, nici o grijă;

Viermii nu te mai întreabă de -ai fost aur, de -ai fost schijă1,

Cap de geniu, ori de vită — tot o hârcă scofâlcită,

Goală, batjocoritoare gură, pururea rânjită.

Ş-o să dorm, în întuneric şi în linişte eternă.

N-o să-mi pese căpătăiul de -mi va fi piet roi, ori pernă.

De-mi va putrezi sicriul şi găteala de pe mine,

Pentru galbenele -mi oase nu va fi nici rău, nici bine.

Neastâmpăraţii şoareci dacă -n capul meu şi-or face

Cuib, nesupăraţi de nimeni, vor petrece -acolo-n pace.

Poate-o lacrimă, pe piatra ce -mi va coperi mormântul,

Va cădea din ochii mamei, poate scutura -va vântul

Mâţişorii vrunei sălcii peste groapa mea — totuna.

Plâns de mamă, plâns de creangă... tot nimic eu nu voi şti,

Fie că-n senin ori nouri va sta soarele ori luna,

Fie că va da zăpadă, ori că iarba va-nverzi.

Însă, uite, mă-nspăimântă întunericul de veci,

Nentreruperea acestei linişti împietrite, reci:

Să nu mai revin în viaţă niciodată?... Niciodată?...

E grozavă vorba asta!... Limbă nemaidezgheţată,

Humă, nemaiîncălzită de simţiri şi de idei!

Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei.

Viforoasă mi-e viaţa, şi deşartă, şi amară.

Ce trudit mă simt sub cruda suferinţilor povoară!

 Mi-i greu capul, ca de -o noapte petrecută -ntr-o orgie.

Parc-aş fi de -un veac pe lume... O paragină pustie...

Spulberatu-mi-s-a pân şi scrumul visurilor mele.

Ş-acum gândurile toate, ca de plumb, mi le simt grele.

Mi-a rămas inima rece şi -mpietrită de durere,

Şi mi-i silă de-un prieten, de-un cuvânt de mângâiere,

De-o privire ce-mi zâmbeşte veselă, de mine însumi.

Aş voi să nu-mi întrebe nimeni cugetul şi plânsu -mi.

Ca un vânt printre ruine simt că -mi vâjie-ntre tâmple...

E-ntuneric şi cenuşă... Tot aştept să mi se -ntâmple

Vro nenorocire mare ca să mă mai mişte -oleacă,

Să mai fulgere în noapte -mi, ca urâtul să -mi mai treacă.

Ca să mor!... Să mă întunec pe vecie?... Prea e crud.

Să nu mai gândesc nimica, nici să văd, nici să aud?

Să nu mai primesc văpaia soarelui de primăvară,

Ori să-mi răcoresc viaţa la un amurgit de sară,

Şi s-ascult, pe gânduri, doina — trişca2 de la târlă,

Sau duiosul plâns al apei şopotind noaptea pe gârlă?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

A, e negrăit de lesne să -ţi repezi un glonţ în creier!...

Dar pe cer scânteie luna, dar în iarbă cânt -un greier,

E-o mişcare, e un farmec care -n veci nu se mai curmă...

Şi când te întorci şi cugeţi, lung privind ce laşi în urmă,

Simţi că nu-i chip să te saturi, c -a trăi i-o fericire.

Primeşti orice suferinţă, dar eterna nesimţire,

Nu. — Durerea are-un capăt. — Moartea-ţi zice: Niciodată.

Altă viaţă?... Altă lume?... i -o poveste minunată;

Însă, ca să-i dea crezare, în veci mintea -mi n-o să poată.

Eu o lacrimă de -aicea nu mi-aş da-o pentru toată.

Nesfârşita fericire din viaţa de apoi.

Câteva lopeţi de ţărnă... Rămâi ţărnă şi gunoi!

 Bine e să ştii, la moarte, că o dungă laşi — un nume,

Ca-i săpat la zidul nopţii, c -ai muncit să-ţi scoţi în lume

Din al creierului zbucium, ca pe -un diamant, ideea.

Urma-ţi fi-va cunoscută pe-unde ţi-ai purtat scânteia...

Ş-o scânteie-n alergare e o rază... Mângâiere!...

Dulce-i să ţi-o ştii la fundul vieţii pline de durere.

Ah, fugiţi, gânduri nebune, soli ai negrului mormânt!

Nu mă-ndur. — Pe cer sunt stele, flori şi păsări pe pământ.

Ş-apoi... e mişelnic lucru singur zilele să -ţi curmi...

Ţi-i zadarnică ispita, Moarte, o , degeaba-mi scurmi

Şi-mi mai vânturi mintea, -n lături, fugi cu neagra ta povaţă!

Înaintea morţii mele — moartea dragostei de viaţă.