ANTOLOGIE DE TEXTE POETICE

Modelul pre-pașoptist. Neoclasicismul. Petrarchismul

„Amărâtă turturea

Când remâne singurea,

Căci soţia şi-a repus,

Jalea ei nu e de spus.

Cât trăieşte, tot jăleşte,

Şi nu se mai însoţeşte,

Trece prin flori, prin livede,

Nu să uită, nici nu vede.

Trece prin pădurea verde

Şi să duce, de se pierde;

Zboară, până de tot cade,

Dar pre lemn verde nu şade.

Şi când şade câteodată

Tot pre ramura uscată;

Umblă prin dumbrava-adâncă,

Nici nu bea, nici nu mănâncă.

Unde vede apă rece,

Ea o turbură şi trece;

1
Unde e apa mai rea,

O mai turbură şi bea.

Unde vede vânătorul,

Acolo o duce dorul,

Ca s-o vază, s-o lovească,

Să nu se mai pedepsească.

Când o biată păsărică

Atât inima îşi strică,

Încât doreşte să moară

Pentru a sa soţioară,

Dar eu om de-naltă fire

Decât ea mai cu simţire,

Cum poate să-mi fie bine?

Oh! amar şi vai de mine!”

(Ienăchiță Văcărescu, Amărâtă turturea)

„Ah, nurule, împărate a podoabelor fireşti,

Fiinţă necunoscută priceperii omeneşti,

Tu ce ţâi împărăţia într-un cuprins de obraz

Şi stăpâneşti lumea toată numai prin plac şi prin haz,

Cu duhul şi cu sâmţârea pururea într-aripat,

Dai fiinţă la fiinţa în care eşti răvărsat.

2
Întocmai şi mai mult încă decât fierul la magnit

Tragi pe inimi cu plăcerea şi le supui la iubit.

Frumusăţa fără tine este un chip zugrăvit,

Ce nu-nghimpă la sâmţâre, nici porneşte la-ndrăgit.

Ea podoabelor supusă, tu podoabe covârşeşti,

Ea oglinzii să închină, tu oglinda o sfinţăşti.

Ochii ce te au pre tine cu sâmţârile grăind

Parcă farmecă cu libov, parcă fulgeră clipind.

Guriţa ce să deşchide supt a tale zâmbituri

Dă graiului o dulceaţă prin care tu inimi furi.

Ah, nurule, împărate, ţâe numai mă închin,

Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin.”

(Costache Conachi, Ce este nurul)

3
 Mitul erotic. Modelul baladesc

La doamna A*** M***

„Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate,

Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;

Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,

Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!

Ah! inima-mi zvâcneşte!... şi zboară de la mine!

Îmi cere... nu-ş' ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da;

Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine,

În braţe n-am nimica şi parcă am ceva;

Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează,

Şi nici nu prinz de veste când singură mă strâng,

Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi văpăiază,

Pornesc dintr-înşii lacrămi, şi plâng, măicuţă, plâng.

Ia pune mâna, mamă, - pe frunte, ce sudoare!

Obrajii... unul arde şi altul mi-a răcit!

Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;

În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:

4
O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător.

Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,

Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor.

Şi unul să se roage, că poate mă dezleagă;

Mătuşele cu bobii fac multe şi desfac;

Şi vrăjitorul ala şi apele încheagă;

Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da pe leac.

De cum se face ziuă şi scot mânzat-afară

S-o mâi pe potecuţă la iarbă colea-n crâng,

Vezi, câtu-i ziuliţa, şi zi acum de vară,

Un dor nespus m-apucă, şi plâng, măicuţă, plâng.

Brânduşa paşte iarbă la umbră lângă mine,

La râuleţ s-adapă, pe maluri pribegind;

Zău, nu ştiu când se duce, că mă trezesc când vine,

Şi simţ că mişcă tufa, auz crângul trosnind.

Atunci inima-mi bate şi sai ca din visare,

Şi parc-aştept... pe cine? şi pare c-a sosit.

Acest fel toată viaţa-mi e lungă aşteptare,

Şi nu soseşte nimeni!... Ce chin nesuferit!

În arşiţa căldurei, când vântuleţ adie,

5
Când pleopul a sa frunză o tremură uşor

Şi-n tot crângul o şoaptă s-ardică şi-l învie,

Eu parcă-mi auz scrisul pe sus cu vântu-n zbor;

Şi când îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică,

Mă sperii, dar îmi place - prin vine un fior

Îmi fulgeră şi-mi zice: “Deşteaptă-te, Florică,

Sunt eu, viu să te mângâi...” Dar e un vânt uşor!

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:

O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător!

Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,

Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor".

Aşa plângea Florica şi, biet, îşi spunea dorul

Pe prispă lângă mă-sa, ş-obida o neca;

Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,

Şi mă-sa sta pe gânduri, şi fata suspina.

Era în murgul serei şi soarele sfinţise;

A puţurilor cumpeni ţipând parcă chema

A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,

Şi vitele muginde la zgheab întins pâşea.

Dar altele-adăpate trăgea în bătătură,

6
În gemete de mumă viţeii lor striga;

Vibra al serei aer de tauri grea murmură;

Zglobii sărind viţeii la uger alerga.

S-astâmpără ast zgomot, ş-a laptelui fântână

Începe să s-audă ca şoaptă în susur,

Când ugerul se lasă subt fecioreasca mână

Şi prunca viţeluşă tot tremură-mpregiur.

Încep a luci stele rând una câte una

Şi focuri în tot satul încep a se vedea;

Târzie astă-seară răsare-acum şi luna,

Şi, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.

Dar câmpul şi argeaua câmpeanul osteneşte

Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit.

Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte,

Şi lătrătorii numai s-aud necontenit.

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei

Veşmântul său cel negru, de stele semănat,

Destins coprinde lumea, ce-n braţele somniei

Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat.

Tăcere este totul şi nemişcare plină:

7
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;

Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină,

Şi apele dorm duse, şi morele au stat.

.....................................................................

"Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare

Din miazănoapte scapă cu urme de schintei?

Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?

Or e - să nu mai fie! - vro pacoste de zmei?

Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, împeliţatu,

Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!

Şi drept pe coş, leicuţă! ce n-ai gândi, spurcatu!

Închină-te, surato! - Văzutu-l-ai şi tu?

Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,

Şi pietre nestimate lucea pe el ca foc.

Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;

Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!

Pândeşte, bată-l crucea! şi-n somn colea mi-ţi vine

Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,

Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine

N-au nici un pic de sânge, ş-un nas - ca vai de el!

O! biata fetişoară! mi-e milă de Florica

8
Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit

Şi s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:

Să fugă fata mare de focul de iubit!

Că-ncepe de visează, şi visu-n lipitură

Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu,

Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,

Nici rugi nu te mai scapă. Ferească Dumnezeu!"

(Heliade Rădulescu, Zburătorul)

9
 Modelul clasic. Fabula

„Un bou ca toți boii, puțin la simțire,

În zilele noastre de soartă-ajutat,

Şi decît toți frații mai cu osebire,

Dobîndi-n cireadă un post însemnat.

—Un bou în post mare? —- Drept, cam ciudat vine,

Dar asta se-ntîmplă în orcare loc:

Decît multă minte, ştiu că e mai bine

Să ai totdauna un dram de noroc.

Aşa d-a vieței veselă schimbare,

Cum şi de mîndrie boul stăpînit,

Se credea că este decît toți mai mare,

Ca cu dânsul nimeni nu e potrivit.

Vițelul atuncea, plin de bucurie,

Auzind că unchiul s-a făcut boier,

Că are clai suma şi livezi o mie:

„Mă duc — zise-ndată — nițel fîn să-i cer.“

Făr-a pierde vreme, vițelul porneşte,

Ajunge la unchiu, cearcă a intra;

Dar pe loc o slugă vine si-l opreşte:

„Acum doarme — zice — nu-l poci supără.“

10
— „Acum doarme? ce fel! pentru-ntia dată

După-prînz să doarmă! Obiceiul lui

Era să nu şază ziua niciodată;

Ast somn nu prea-mi place, si o să i-o spui.“

— „Ba să-ti cauți treabă, că mănânci trânteală;

S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii;

Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,

Priimit în casă dacă vrei să fii.“

La o mojicie atâta de mare,

Vițelul răspunde c va astepta;

Dar unchiu se scoală, pleacă la plimbare,

Pe lânga el trece, făr-a se uita.

Cu mâhnire toate baiatul le vede,

Însa socoteşte că unchiu-a orbit;

Căci fără-ndoială nu putea a crede

Că buna lui rudă să-l fi ocolit.

A doua zi iarăşi, prea de dimineață,

Să- găsească vreme, la dânsul veni:

O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheață,

Ca să-i facă bine, de el pomeni.

11
„Boierule — zise — aşteaptă afară

Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu.“

— „Cine? a mea rudă? Mergi de-l dă pe scară.

N-am asfel de rude, şi nici voi să-l ştiu.”

(Grigore Alexandrescu, Boul și vițelul)

12
 Preromantismul. Poezia ruinelor

„O, ziduri întristate! O, monument slăvit!

În ce mărime naltă și voi ați strălucit,

Pă când un soare dulce și mult mai fericit

Își răvărsa lumina p-acest pământ robit!

Dar în sfârșit Saturnu, cum i s-a dat de sus,

În negura uitării îndată v-a supus.

Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!

Subt osândirea soartei de tot ați înnegrit!

Din slava strămoșască nimic nu v-a rămas.

Oriunde nu se vede nici urma unui pas.

Ș-în vreme ce odată oricare muritor

Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-ațintător,

Acum de spaimă multă se trage înapoi

Îndată ce privirea îi cade drept pe voi...

Dar încă, ziduri triste, aveți un ce plăcut,

Când ochiul vă privește în liniștit minut:

De milă îl pătrundeți, de gânduri îl uimiți.

Voi încă în ființă drept pildă ne slujiți

Cum cele mai slăvite și cu temei de fier

A omenirei fapte din fața lumei pier;

Cum toate se răpune ca urma îndărăt,

Pe aripile vremii de nu se mai arăt;

Cum omul, când să fie în toate săvârșit,

Pe negândite, cade sau piere în sfârșit.

13
Eu unul, în credință, mai mult mă mulțumesc

A voastră dărămare pe gânduri să privesc,

Decât zidire naltă, decât palat frumos,

Cu strălucire multă, dar fără un folos,

Ș-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,

La adăpost aleargă când vede vijălii,

Așa și eu acuma, în viscol de dureri,

La voi spre ușurință cu triste viu păreri.

Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,

O Patrie a plânge cu multă jale cer.

La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;

Voi sunteți de cuvinte și de idei izvor.

Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,

Când noaptea atmosfera întunecă de tot,

Când omul de necazuri, de trude ostenit

În liniștirea nopții se află adormit,

Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,

La voi fără sfială viu singur lăcrămând

Și de vederea voastră cea tristă însuflat

A noastră neagră soartă descoper nencetat.

Mă văz lângă mormânt al slavei strămoșești

Și simț o tânguire de lucruri omenești;

Și mi se pare încă c-auz un jalnic glas

Zicând aceste vorbe: "Ce, vai! a mai rămas,

Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,

14
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut".

..........................

..........................

Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns

Și a huli viața în stare m-au adus.

..........................

..........................

Deci priimiți, ruinuri, cât voi vedea pământ,

Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,

Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,

Căci la vederea voastră se simte spăimântat!”

(Vasile Cârlova, Ruinurile Târgoviștii)

15
 Romantismul minor. Tema istoriei

„Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,

Unde cură-n poale un râu mititel,

Plânge şi suspină tânăra domniţă,

Dulce şi suavă ca o garofiţă;

Căci în bătălie soţul ei dorit

A plecat cu oastea şi n-a mai venit.

Ochii săi albaştri ard în lăcrimele

Cum lucesc în rouă două viorele;

Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,

Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.

Însă doamna soacră lângă ea veghează

Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

II

Un orologiu sună noaptea jumătate.

În castel în poartă oare cine bate?

- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;

Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.

Soarta noastră fuse crudă astă dată:

Mica mea oştire fuge sfărămată.

Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...

Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"

Tânăra domniţă la fereastră sare.

- "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.

16
Apoi ea la poartă atunci a ieşit

Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:

- "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;

Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.

Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;

De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!

Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze

Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,

Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;

Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,

Apoi tu aice fără biruinţă

Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.

Du-te la oştire! Pentru ţara mori!

Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!"

III

Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;

Oastea lui zdrobită de prin văi adună.

Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi

Cad ca nişte spice, de securi loviţi.”

(D. Bolintineanu, Muma lui Ștefan cel Mare)

17
 Modelul folcloric

„Purtând cofiţă cu apă rece

Pe ai săi umeri albi, rotunzori,

Juna Rodică voioasă trece

Pe lângă junii sămănători.

Ei cu grăbire îi sar în cale,

Zicând: „Rodică, floare de crin,

În plin să-ţi meargă vrerile tale,

Precum tu, dragă, ne ieşi cu plin!1

S-ajungi mireasă, s-ajungi crăiasă!

Calea să-ţi fie numai cu flori,

Şi casa casă, şi masa masă,

Şi sânul leagăn de pruncuşori!”

Cu grâu de aur ei o presoară,

Apoi cofiţa întreagă-o beu.

Copila râde şi-n cale-i zboară,

Scuturând grâul din părul său.”

(Alecsandri, Rodica)

18
 Poezia ocazională

„Hai să dăm mână cu mână

Cei cu inimă română,

Să-nvârtim hora frăţiei

Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!

Piară duşmănia-n ţară!

Între noi să nu mai fie

Decât flori şi omenie!

Măi muntene, măi vecine,

Vină să te prinzi cu mine

Şi la viaţă cu unire,

Şi la moarte cu-nfrăţire!

Unde-i unul, nu-i putere

La nevoi şi la durere.

Unde-s doi, puterea creşte

Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă,

De-o făptură şi de-o seamă,

Ca doi brazi într-o tulpină,

Ca doi ochi într-o lumină.

19
Amândoi avem un nume,

Amândoi o soartă-n lume.

Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,

În noi doi un suflet bate!

Vin' la Milcov cu grăbire

Să-1 secăm dintr-o sorbire,

Ca să treacă drumul mare

Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare

Într-o zi de sărbătoare

Hora noastră cea frăţească

Pe câmpia românească!”

(Vasile Alecsandri, Hora Unirii)

„Plecat-am nouă din Vaslui,

Şi cu sergentul, zece,

Şi nu-i era, zău, nimănui

În piept inima rece.

Voioşi ca şoimul cel uşor

Ce zboară de pe munte,

Aveam chiar pene la picior,

Ş-aveam şi pene-n frunte.

20
Toţi dorobanţi, toţi căciulari,

Români de viţă veche,

Purtând opinci, suman, iţari

Şi cuşma pe-o ureche.

Ne dase nume de Curcani

Un hâtru bun de glume,

Noi am schimbat lângă Balcani

Porecla în renume!

Din câmp, de-acasă, de la plug

Plecat-am astă-vară

Ca să scăpăm de turci, de jug

Sărmana, scumpa ţară.

Aşa ne spuse-n graiul său

Sergentul Mătrăgună,

Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,

Ne-am dus cu voie bună.

Oricine-n cale ne-ntâlnea

Cântând în gura mare,

Stătea pe loc, s-ademenea

Cuprins de admirare;

Apoi în treacăt ne-ntreba

De mergem la vro nuntă?

21
Noi răspundeam în hohot: "Ba,

Zburăm la luptă cruntă!"

"Cu zile mergeţi, dragii mei,

Şi să veniţi cu zile!"

Ziceau atunci bătrâni, femei,

Şi preoţi, şi copile;

Dar cel sergent făr' de musteţi

Răcnea: "Să n-aveţi teamă,

Românul are şapte vieţi

În pieptu-i de aramă!"

Ah! cui ar fi trecut prin gând

Ş-ar fi crezut vrodată

Că mulţi lipsi-vor în curând

Din mândra noastră ceaţă!

Priviţi! Din nouă câţi eram,

Şi cu sergentul, zece,

Rămas-am singur eu... şi am

În piept inima rece!

Crud e când intră prin stejari

Năprasnica secure,

De-abate toţi copacii mari

Din falnica pădure!

22
Dar vai de-a lumii neagră stea

Când moartea nemiloasă

Ca-n codru viu pătrunde-n ea

Şi când securea-i coasă!

Copii! aduceţi un ulcior

De apă de sub stâncă,

Să sting pojarul meu de dor

Şi jalea mea adâncă.

Ah! ochii-mi sunt plini de scântei

Şi mult cumplit mă doare

Când mă gândesc la fraţii mei,

Cu toţi pieriţi în floare.

Cobuz ciobanu-n Calafat

Cânta voios din fluier,

Iar noi jucam hora din sat,

Râzând de-a bombei şuier.

Deodat-o schijă de obuz

Trăsnind... mânca-o-ar focul!

Retează capul lui Cobuz

Ş-astfel ne curmă jocul.

Trei zile-n urmă am răzbit

Prin Dunărea umflată,

23
Şi nu departe-am tăbărât

De Plevna blestemată.

În faţa noastră se-nălţa

A Griviţei redută,

Balaur crunt ce-ameninţa

Cu gheara-i nevăzută.

Dar şi noi încă o pândeam

Cum se pândeşte-o fiară

Şi tot chiteam şi ne gândeam

Cum să ne cadă-n gheară?

Din zori în zori şi turci şi noi

Zvârleam în aer plumbii

Cum zvârli grăunţi de păpuşoi

Ca să hrăneşti porumbii.

Şi tunuri sute bubuiau...

Se clătina pământul!

Şi mii de bombe vâjâiau

Trecând în zbor ca vântul.

Şedea ascuns turcu-n ocol

Ca ursu-n vizunie.

Pe când trăgeam noi tot în gol,

El tot în carne vie...

24
Ţinteş era dibaci tunar,

Căci toate-a lui ghiulele

Loveau turcescul furnicar,

Ducând moartea cu ele.

Dar într-o zi veni din fort

Un glonte, numai unul,

Şi bietul Ţinteş căzu mort,

Îmbrăţişându-şi tunul.

Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad

Erau în sentinele.

Fierbea văzduhul ca un iad

De bombe, de şrapnele.

În zori găsit-am pe-amândoi

Tăiaţi de iatagane,

Alăture c-un moviloi

De leşuri musulmane.

Sărmanii! bine s-au luptat

Cu litfa cea păgână

Şi chiar murind ei n-au lăsat

Să cadă-arma din mână.

Dar ce folos, ceaţa scădea!

Ş-acuma rămăsese

Cinci numai, cinci flăcăi din ea,

25
Şi cu sergentul, şese!...

Veni şi ziua de asalt,

Cea zi de sânge udă!

Părea tot omul mai înalt

Faţă cu moartea crudă.

Sergentul nostru, pui de zmeu,

Ne zise-aste cuvinte:

"Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu,

Copii, tot înainte!"

Făcând trei cruci, noi am răspuns:

"Amin! şi Doamne-ajută!"

Apoi la fugă am împuns

Spre-a turcilor redută.

Alelei! Doamne, cum zburau

Voinicii toţi cu mine!

Şi cum la şanţuri alergau

Cu scări şi cu faşine!

Iată-ne-ajunşi!... încă un pas.

"Ura!-nainte, ura!..."

Dar mulţi rămân fără de glas.

Le-nchide moartea gura!

Reduta-n noi repede-un foc

26
Cât nu-1 încape gândul.

Un şir întreg s-abate-n loc,

Dar altul îi ia rândul.

Burcel în şant moare zdrobind

O tidvă păgânească.

Şoimu-n redan cade răcnind:

"Moldova să trăiască!"

Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii,

Se zvârcolesc în sânge;

Nici unul însă, dragi copii,

Nici unul nu se plânge.

Atunci viteazul căpitan,

Cu-o largă brazdă-n frunte,

Strigă voios: "Cine-i Curcan,

Să fie şoim de munte!"

Cu steagu-n mâini, el sprintenel

Viu suie-o scară-naltă.

Eu cu sergentul după el

Sărim delaolaltă.

Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum,

Prin mii de baionete,

Urcăm, luptăm... iată-ne-acum

27
Sus, sus, la parapete.

"Allah! Allah!" turcii răcnesc,

Sărind pe noi o sută.

Noi punem steagul românesc

Pe crâncena redută.

Ura! măreţ se-naltă-n vânt

Stindardul României!

Noi însă zacem la pământ,

Căzuţi pradă urgiei!

Sergentul moare şuierând

Pe turci în risipire,

Iar căpitanul admirând

Stindardu-n fâlfâire!

Şi eu, când ochii am închis,

Când mi-am luat osânda:

"Ah! pot să mor de-acum, am zis

A noastră e izbânda!"

Apoi, când iarăşi m-am trezit

Din noaptea cea amară,

Colea pe răni eu am găsit

"Virtutea militară"!...

Ah! da-o-ar pomnul să-mi îndrept

28
Această mână ruptă,

Să-mi vindec rănile din piept,

Iar să mă-ntorc la luptă,

Căci nu-i mai scump nimică azi

Pe lumea pământească

Decât un nume de viteaz

Şi moartea vitejească!”

(Alecsandri, Peneș Curcanul)

29
 Pastelul

„Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;

Soarele rotund şi palid se prevede pintre nori

Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare,

Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum.

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Străluceşte şi dismiardă oceanul de ninsoare.

Iată-o sanie uşoară care trece peste văi...

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi”

(Alecsandri, Iarna)

30
 MIHAI EMINESCU - „poetul național”

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?

Braţele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ţi mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,

Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;

Căci rămâne stânca, deşi moare valul,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul

Spada ta de sânge duşman fumegând,

Şi deasupra idrei fluture cu vântul

Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spună lumii large steaguri tricoloare,

Spună ce-i poporul mare, românesc,

Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,

Pe altarul Vestei tainic surâzând,

Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,

Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,

Guste fericirea raiului ceresc,

31
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Tânără mireasă, mamă cu amor!

Fiii tăi trăiască numai în frăţie

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

Viaţa în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fală şi mândrie,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”

(Eminescu, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!)

„Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,

Prin care trece albă regina nopţii moartă.

O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie

Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,

În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,

Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!

Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,

Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;

Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var

Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.

Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,

32
O cucuvaie sură pe una se aşează,

Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca,

Şi străveziul demon prin aer când să treacă,

Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale

De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.

Biserica-n ruină

Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,

Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul -

Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul -

Năuntrul ei pe stâlpii-i, pereţi, iconostas,

Abia conture triste şi umbre au rămas;

Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,

Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.

.....................

Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici -

Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,

Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas

Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.

În van mai caut lumea-mi în obositul creier,

Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;

Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,

Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.

33
Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură

Încet repovestită de o străină gură,

Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.

Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost

De-mi ţin la el urechea - şi râd de câte-ascult

Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult.”

(Eminescu, Melancolie)

Peste vârfuri trece lună,

Codru-şi bate frunza lin,

Dintre ramuri de arin

Melancolic cornul sună.

Mai departe, mai departe,

Mai încet, tot mai încet,

Sufletu-mi nemângâiet

Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecată

Inima-mi spre tine-ntorn?

Mai suna-vei, dulce corn,

Pentru mine vre odată?

(Eminescu, Peste vârfuri)

Şi dacă ramuri bat în geam

Şi se cutremur plopii,

34
E ca în minte să te am

Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac

Adâncu-i luminându-l,

E ca durerea mea s-o-mpac

Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc

De iese-n luciu luna,

E ca aminte să-mi aduc

De tine-ntotdeauna.

(Eminescu, Și dacă)

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei nălţam visători la steaua

Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce...

Pân-în fund băui voluptatea morţii

Ne'ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

35
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...

Pot să mai re'nviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-mă!

(Eminescu, Odă. In metru antic)

36
 GEORGE COȘBUC – poetul țărănimii. Neoclasicismul

„Pe umeri pletele-i curg râu

Mlădie, ca un spic de grâu,

Cu şorţul negru prins în brâu,

O pierd din ochi de dragă.

Şi când o văd, îngălbenesc;

Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc,

Iar când merg alţii de-o peţesc,

Vin popi de mă dezleagă.

La vorbă-n drum, trei ceasuri trec

Ea pleacă, eu mă fac că plec,

Dar stau acolo şi-o petrec

Cu ochii cât e zarea.

Aşa cum e săracă ea,

Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,

Dar oameni răi din lume rea

Îmi tot închid cărarea.

Şi câte vorbe-mi aud eu!

Toţi fraţii mă vorbesc de rău,

Şi tata-i supărat mereu,

Iar mama, la icoane,

Mătănii bate, ţine post;

Mă blestemă: De n-ai fi fost!

Eşti un netot! Ţi-e capul prost

37
Şi-ţi faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!

Cu traiul eu am să mă-mpac

Şi eu am să trăiesc sărac,

Muncind bătut de rele!

La fraţi eu nu cer ajutor,

Că n-am ajuns la mila lor

Şi fac ce vreau! Şi n-am să mor

De grija sorţii mele!

Mă-ngroapă fraţii mei de viu!

Legat de dânsa, eu să ştiu

Că am urâtei drag să-i fiu?

Să pot ce nu se poate?

Dar cu pământul ce să faci?

Şi ce folos de boi şi vaci?

Nevasta dacă nu ţi-o placi,

Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui

Să-mi placă tot ce-i place lui!

Aşa om nici vlădica nu-i

Şi nu-i nici împăratul!

Să-mi cânte lumea câte vrea,

38
Mi-e dragă una şi-i a mea:

Decât să mă dezbar de ea,

Mai bine-aprind tot satul!

(Coșbuc, Numai una)

39
 ALEXANDRU MACEDONSKI și modernismul poetic

„Astfel: fiindca apogeul la care sufletul atinge

Cind poarta cintece-ntre aripi da nastere la razvratiri,

Se poate crede ca vreodata ce e foc sacru se va stinge

Si muzele ca vor ramine amagitoare naluciri ?

Vestalelor, cind in picioare altarul vostru s-afla inca,

Si primavara cind se-ntoarce si astazi ca si alte dati,

Si perschimbat cind nu se afla pamintul falnic intr-o stinca,

De ce v-ati reurca in sfera abstractelor seninitati ?

Inchisa daca va e lumea, recoboriti-va-ntre roze

Parfumele din mai inalta reinnoite-apoteoze,

Si-n noaptea blonda ce se culca pe cimpenesti virginitati

Este fioru-mpreunarii dintre natura renascuta

S-atotputerea Veciniciei de om abia intrevazuta.

Veniti : privighietoarea cinta, si liliacul e-nflorit;

Cintati : nimic din ce e nobil, suav si dulce n-a murit.

Simtirea, ca si bunatatea, deopotriva pot sa piara

Din inima imbatrinita, din omul reajuns o fiara,

Dar dintre flori si dintre stele nimica nu va fi clintit,

Veniti : privighetoarea cinta si liliacul e-nflorit.

Se poate crede ca vreodata ce e foc sacru se va stinge, -

Cind frunza ca si mai inainte sopteste frunzei ce atinge ?

Cind stea cu stea vorbeste-n culmea diamantatului abis,

Izvorul cind s-argintuieste de alba luna care-l ninge,

40
Cind zboara freamete de aripi in fundul cerului deschis ?...

Vestalelor, daca-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,

E cerul inca plin de stele, si cimpul inca plin de roze,

Si pina astazi din natura nimica n-a imbatrinit...

Iubirea, si prietenia, daca-au ajuns zadarnicie,

Si daca ura si tradarea vor predomni in vecinicie...

Veniti : privighietoarea cinta, si liliacul e-nflorit.

Vestalelor, daca-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze;

Pamint si spatiu isi urmeaza sublimele metamorfoze,

Rasare cite-o noua floare, apare cite-un astru nou,

Se face mai albastru adincul, si codrul mai adinc se face ,

Mai dulce sunetul dc fluier, mai lenes:i a neptei pace,

Mai racoroasa adierea, mai viu al stincilor ecou

Mucigaitul smirc al vaii cu poezie se vestminta,

Pe prefiratele lui ape pluteste albul nenufar...

O mica stea e licuriciul, si steaua este un mic far,

In aer e parfum de roze. -- Veniti : privighietoarea cinta.

Posomorirea fara margini a noptilor de altadata,

Cind sufletul pentru sarcasme sau deznadejde sta deschis,

Cu focul stins, cu soba rece, ramase-n urma ca un vis.

E mai si inca ma simt tinar sub inaltimea instelata.

Trecu talazul dusmaniei cu groaza lui de nedescris

La fund se duse iar gunoiul ce inaltase o secunda

41
Si stinca tot ramase stinca, si unda tot ramase unda...

Se lumina intinsa noapte cu poleieli mingiitoare,

Si astazi e parfum de roze si cintec de privighietoare.

Vestalelor, numai o noapte de fericire va mai cer.

Pe jgheabul verde al cismelei un faun rustic c-o naiada

S-au prins de vorbe si de glume sub licaririle din cer;

Colurnbe albe bat din aripi si visurile vin gramada,

Iar picaturile urmeaza pe piatra lucie sa cada...

Basmesc de vremile batrine, cind zinele se coborau

Din limpezimile arlbastre, si-n apa clara se scldau...

Reinviaza ca prin farmec idilele patriarcale

Cu feti-frumosi culcati pe iarba izbindu-se cu portocale:

Pe dealuri clasice s-arata fecioare in camasi de in

Ce-n miini cu amforele goale isi umplu ochii de senin,

Si printre-a serii lacramare de ametiste si opalc,

Anacreon re-nalta vocea, dialogheaza Theocrit...

Veniti : privighetoarea cinta in aerul imbalsamit.

E mai si inca ma simt tinar sub inaltimea instelata...

Halucinat cind este-auzul, vederea este fer

Aud ce spune firul ierbei, si vad un cer de aripi plin,

M-asez privind in clarul lunei sub transparenta atmosferei

Si-n aeru-mbatat de roze sfidez atingerea durerei

Cu cintece nalucatoare cum sunt candorile de crin

42
O! feeric a naturei, desfasura-te in splendoare,

Regret suprem al fiecarui in tainicul minut cind moare,

Fiindca tu esti pentru suflet repaos dulce si suprem.

O ! feerie a istoriei, vindecatoare de nevroze,

Ce ne-mbunesti fara stiinta si ne mingii fara sa vrem,

Regret suprem aI fiecarui, desfasura-te in splendoare

In aer cu parfum de roze si cintec de privighetoare.

Veniti, privighetoarea cinta in aeru-mbatat de roze.

Voind sa uit ca sunt din lume, voiesc sa cred ca sunt din cer...

Vestalelor, numai o noapte de fericire va mai cer,

Si-aceasta noapte fericita la gitul ei cu salbi de astre

S-a coborit pe flori roz-albe si pc padurile albastre,

A-ntins subtirile-i zabranic si peste cimp si peste vai

A-nseilat nemarginirea cu raze de argint si aur

Si o cusu cu mii de fluturi si o brazda cu mii de cai;

A revarsat pcste lot locul dumnezeiescul ei tezaur,

In atmosfera stravrezie impaciurea si-a intins,

Facu sa sune glas de bucium la focul stinelor aprins,

Facu izvorul sa-l inghine, padurea sa se-nveseleascab,

Orice durere sa-nceteze, si poezia sa vorbeasca.

Pe om in leaganul ei magic il adormi -- si el uita -

Cu clarobscur masca uritul se sterse formele prea bruste, -

Facu sa taca zLirniirea adunaturilor de muste,

Si zise vailor sa cinte si dealul nu mai pregeta,

43
Si zise vailor sa cinte, si vaile se ridicara,

Cu voci de frunze si de ape, cu soapte ce s-armonizara,

Si zise pasarei sa cinte, si la porunca uimitoare,

Se inalta parfum de roze si cintec de privighietoare

Iar cind si mie-mi zise: ,,Cinta !", c-un singur semn ma desteapta,

Spre inaltirni neturburate ma reurca pe-o scara sfinta...

In aeru-mbatat de roze, veniti : -- privighietoarea cintă.

(Macedonski, Noapte de mai)

„E vremea rozelor ce mor,

Mor în grădini, si mor si-n mine --

S-au fost atât de viată pline,

Si azi se sting asa usor.

În tot, se simte un fior,

O jale e în orisicine.

E vremea rozelor ce mor --

Mor în grădini, si mor si-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător,

Curg vălmăsaguri de suspine,

Si-n marea noapte care vine,

Duioase-si pleacă fruntea lor... --

E vremea rozelor ce mor.”

(Macedonski, Rondelul rozelor ce mor)

44
 POEȚI SIMBOLIȘTI

„Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...

Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...

Dar ce anume-a fost,

Ce-am vrut să fie

Noi nu vom şti-o poate niciodată...

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.

Un cântec trist, adus din alte ţări

De nişte pasări albe - călătoare

Pe-albastrul răzvrătit al altor mări

Un cântec trist, adus de marinarii

Sosiţi din Boston,

Norfolk

Şi New York,

Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii

Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.

Şi-a fost refrenul unor triolete

Cu care-alt'dată un poet din Nord,

Pe marginile albului fiord,

Cerşea iubirea blondelor cochete...

A fost un vis,

Un vers,

O melodie,

45
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...

......................

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?...

Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!”

(Ion Minulescu, Celei care pleacă)

Vara s-a dus...

Palid, și fără vlagă, moare

Colo-n apus,

Mâhnitul soare...

Pustii sunt toate...

Când vine toamna cu valu-i alb de brumă,

Holdele-s moarte,

Pădurea-i goală, izvoru-n maluri jalnic sună...

S-a stins farmecul nopții...

Nu mai răsare luna-n taină...

S-au îmbracat natura-ntreagă... cu-a morții

Neagră haină...

(D. Anghel, Toamna)

„Omul începuse să vorbească singur...

Şi totul se mişca în umbre trecătoare -

Un cer de plumb de-a pururea domnea,

Iar creierul ardea ca flacăra de soare.

46
Nimic. Pustiul tot mai larg părea...

Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt, -

Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ,

Omul începuse să vorbească singur...”

(Bacovia, Altfel)

„Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii...

Se întindea noianul de unde nu mai vii;

O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa -

Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era.

- Poţi să te culci, e ora şi noaptea-ntârziată,

Vei scrie, altă dată, orice, şi tot nimic.

O umbră eşti acuma, şi pot să te ridic,

Lăsând odaia goală, şi lampa afumată...”

(Bacovia, Umbra)

„E-o noapte uda, grea, te-neci afara.

Prin ceata - obosite, rosii, fara zare -

Ard, afumate, triste felinare

Ca într-o crîsma umeda, murdara.

Prin mahalali mai neagra noaptea pare...

Sivoaie-n case triste inundara -

S-auzi tusind o tusa-n sec, amara -

Prin ziduri vechi ce stau în darîmare.

47
Ca Edgar Poe ma reîntorc spre casa,

Ori ca Verlaine, topit de bautura -

Si-n noaptea asta de nimic nu-mi pasa.

Apoi, cu pasi de-o nostima masura,

Prin întunerec bîjbîiesc prin casa,

Si cad, recad, si nu mai tac din gura.”

(Bacovia, Sonet)

48
 MODERNISMUL INTERBELIC

„M-am zamislit ca-n basme, cu sapte frunti si sapte

Grumazi si sapte teste.

Cu-o frunte dau in soare, cu celelalte-n noapte,

Si fiecare este

Si nu este.

Sint inger, sint si diavol si fiara si-alte-asemeni

Si ma framint in sine-mi ca taurii-n belsug.

Ce se lovesc in coarne cu scinteieri de cremeni,

Siliti sa are stinca la jug.

Am ochi ce bat alene ca apa.

Am lacrimile milei si mingaierea moale.

Un fulger negru imi singera pleoapa,

Ia seama: bruta de fier va sa se scoale.

Vino, mina mi-e calda si pura,

Sa te dezmierd copilareste,

Du-mi-o la rana, du-mi-o la gura,

Spune - duhovniceste, sopteste.

Mi-a muscat un dinte degetul mic

Si-l otravi cu marea otrava.

Ti-aduci aminte? Te-am cocolosit

49
Si te-am aruncat in lava.

(Arghezi, Portret)

„Carte frumoasă cinste cui te-a scris

Incet gandita, gingas cumpanita;

Esti ca o floare, anume inflorita

Mainilor mele, care te-au deschis.

Esti ca vioara, singura ce canta

lubirea toata pe un fir de par,

Si paginile tale, adevar,

S-au tiparit cu litera cea sfanta.

Un om de sange ia din pisc noroi

Si zamliseste marea lui fantoma

De reverie, umbra si aroma,

Si o pogoara vie printre noi.

Dar jertfa lui zadarnica se pare,

Pe cat e ghiersul cartii de frumos.

Carte iubita, fără de folos,

Tu nu raspunzi la nicio intrebare.”

(Arghezi, Ex libris)

„De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.

Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,

Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.

50
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,

Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.

Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.

Nu te oprise gândul fără glas.

De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?”

(Arghezi, De-abia plecaseși)

„La patul vecinului meu

A venit az-noapte Dumnezeu,

Cu toiag, cu îngeri şi sfinţi,

Erau aşa de fierbinţi,

Că se făcuse în spital

Cald ca subt un şal.

Ei au cântat din buciume şi strune,

Câte o rugăciune,

Şi au binecuvântat

Lângă doftori şi lângă pat.

Doi îngeri au adus o carte

Cu copcile sparte,

51
Doi o icoană,

Doi o cârjă, doi o coroană.

Diaconii-n stihare

Veneau de sus, din depărtare,

Cădind pe călcâie

Cu fum de smirnă şi tămâie.

Lumânări de ceară

Se încrucişară.

Scara din cereasca-mpărăţie

Scobora în infirmerie,

Pe trepte de cleştar,

Peste patul lui de tâlhar.

Cei de faţă vorbeau pe deşte

Cu el, şi bisericeşte.

În tindă,

Creşteau plopi de oglindă

Şi o lună cât o cobză de argint.

L-am auzit şoptind.

Şi toată noaptea a vorbit cu ei

Şi cu icoana Dumneaei

A de-a pururea Fecioare,

De Dumnezeu Născătoare.

- “Lăsaţi-l: nu poate să v-asculte.

52
Nu vedeţi? Azi are vizite multe,

Domnule grefier”.

Zăbrelele s-au îndopat cu faguri de cer

Şi atârnau candele de stele

Printre ele.

Ferestrele închise

S-au acoperit cu ripide şi antimise,

Şi odaia cu mucegai

A mirosit toată noaptea a rai.

L-am găsit

Zgârcit.

El stă acum în pat.

Unde-i sufletul lui? Nu ştiu. A plecat.”

(Arghezi, Cântec mut)

„Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.

Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet,

şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,

ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,

ci adânc în pământ undeva.

Aici se vindecă setea de mântuire

şi dacă ţi-ai sângerat picioarele

te aşezi pe un podmol de lut.

53
Uite, e seară.

Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,

ca un miros sfios de iarbă tăiată,

ca o cădere de fum din streşini de paie,

ca un joc de iezi pe morminte înalte.”

Lucian Blaga - Sufletul Satului

„E dat acestui trist norod

Si oul sterp ca de mâncare,

Dar viul ou, la vârf cu plod,

Făcut e să-l privim la soare !

Cum lumea veche, în clestar,

Înoată, în subtire var,

Nevinovatul, noul ou,

Palat de nuntă si cavou.

Din trei atlazuri e culcusul

În care doarme nins albusul

Atât de gales, de închis,

Cu trupul drag surpat în vis.

Dar plodul ?

54
De foarte sus

Din polul plus

De unde glodul

Pământurilor n-a ajuns

Acordă lin

Si masculin

Albusului în hialin :

Sărutul plin.

Om uitător, ireversibil,

Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?

Precum atunci, si azi -- întocma :

Mărunte lumi păstrează dogma.

Să vezi la bolti pe Sfântul Duh

Veghind vii ape fără stuh,

Acest ou -- simbol ti-l aduc,

Om sters, uituc.

Nu oul rosu.

Om fără sat si om nerod,

Un ou cu plod

Îti vreau plocon, acum de Paste :

55
Îl urcă -- în soare si cunoaste !

Si mai ales te înfioară

De acel galben icusar,

Ceasornic fără minutar

Ce singur scrie când să moară

Si ou si lume. Te-înfioară

De ceasul, galben necesar...

A mortii frunte -- acolo-i toată.

În gălbenus,

Să roadă spornicul albus,

Durata-înscrie-în noi o roată.

Întocma -- dogma.

Încă o dată :

E Oul celui sterp la fel,

Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-în el.

Si nici la closcă să nu-l pui !

Îl lasă -- în pacea -- întâie-a lui,

Că vinovat e tot făcutul,

56
Si sfânt, doar nunta, începutul.”

(Ion Barbu, Oul dogmatic)

57
 Parodierea convențiilor poetice

„Locuinţa mea de vară

E la ţară…

Acolo era să mor

De urât şi de-ntristare

Beat de soare

Şi pârlit îngrozitor!

Acolo, când n-are treabă,

Orice babă

Este medic comunal.

Viaţa ce aci palpită

E lipsită

De confort occidental.

Nu există berărie,

Nici regie…

Doar un hoţ de cârciumar

Care are marfă proastă

Şi-o nevastă

Ce se ţine c-un jandar.

Când te duci pe drumul mare

La plimbare,

Este praf de nu te vezi.

Trec, mişcând domol din coadă,

Spre livadă

58
Ale satului cirezi.

Şi te poartă sub escortă

O cohortă

De ţânţari subţiri în glas,

Înzestraţi la cap c-o sculă

Minusculă

Cu pretenţie de nas…

Când se ia câte-o măsură,

Lumea-njură

Pe agentul sanitar

Şi-l întreabă fără noimă:

Ce-ai cu noi, mă?

Pentru ce să dăm cu var?…

Ale satului mari fete

Fără ghete

Ies la garduri pe-nserat…

(Am văzut aci-ntr-o noapte

Nişte fapte

Care m-au scandalizat!)

Lângă foc, o babă surdă

Şi absurdă

Spune, ca şi alte daţi,

Tot povestea cu Ileana

Cosânzeană,

59
Plină de banalităţi.

Doarme-apoi adânc comuna…

Numai luna

Galbenă ca un bostan

Iese, mare şi rurală,

La iveală,

Dintr-o margine de lan.

Când şi când un câine urlă

Ca din surlă…

Carul mare s-a oprit

Suspendat, ca un macabru

Candelabru,

Peste satul adormit…

Dar în zori încep cocoşii,

Păcătoşii,

Că să facă iar scandal,

Să te saturi de viaţa

Şi dulceaţa

Traiului patriarhal!

D-aia zic eu, prin urmare,

Vorba mare:

Că de-acuma, să mă tai,

Nu-mi mai trebuie-altă cură

În natură,

60
Să mă duceţi cu alai!

Meargă pictorii la ţară

Ca să piară

De căldură şi de praf!

Mie daţi-mi străzi pavate,

Măturate,

Daţi-mi cinematograf!

Ca un fluture pe floare,

Beat de soare,

Pentru ce să mor aşa?

Nu mai vreau ţărănci naive,

Primitive…

Mie daţi-mi altceva!

Daţi-mi, daţi-mi stradă-ngustă

Unde gustă

Omul viaţa mai din plin

Cu trăsuri, femei cochete

Şi cu fete

Încălţate cel puţin!”

(G. Topîrceanu, Vara la țară, vol. Parodii originale)

61
 TRADIȚIONALISMUL interbelic este un alt fel de modernism

„La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,

Păianjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor.

Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc

De când luptară-n codru şi poteri şi haiduc.

În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.

Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.

Nerăbdător bunicul pândise de la scară

Berlina legănată prin lanuri de secară.

Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină

Sări subtire-o fată în largă crinolină.

Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,

Bunicul meu desigur i-a recitat "Le Lac".

Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,

Îi spuse "Sburătorul" de-un tânăr Eliad.

Ea-l asculta tăcută cu ochi de peruzea...

Si totul ce romantic, ca-n basme se urzea.

62
Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Dar ei, în clipa asta, simteau că-o să rămână...

De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...

Ce straniu lucru: vremea! – Deodată pe perete

Te vezi aievea numai în ştersele portrete.

Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,

Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poti uita...

Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:

Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.

Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.

Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.

Subţire, calci nisipul pe care ea sări.

Cu berzele într-ânsul amurgul se opri...

Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram

Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.

Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună

63
Şi-am spus "Balada lunei" de Horia Furtună,

M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,

Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.

Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat

– Acelaşi clopot poate – în turnul vechi din sat...

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.”

(Ion Pillat, Aci sosi pe vremuri)

„Deschid cu teamă uşa cămării de-altădată

Cu cheia ruginie a raiului oprit,

Trezind în taina mare a poamelor, smerit,

Mireasma, şi răcoarea, şi umbra lor uitată.

Mă prinde amintirea în vânătul ei fum,

Prin care cresc pe poliţi şi rafturi, ca pe ruguri,

Arzând în umbră, piersici de jar, şi-albaştri struguri

Şi pere de-aur roşu cu flăcări de parfum.

Şovăitor ca robul, ce calcă o comoară

Din basmul cu o mie şi una de nopţi, mă-nchin:

Văd pepeni verzi – smaragde cu miezul de rubin –

64
Şi tămâioşii galbeni ca soarele de vară.

Se-aprind fantasmagoric caise şi gutui:

Trandafirii lampioane şi lămpi de aur verde...

Dar părăsind cămara ce minţile îmi pierde,

Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui.”

(Ion Pillat, Cămara de fructe)

„Ce departe ești, intunecata mea iubită

prin peretii odaii te vad ca prin sita,

si te aud chemandu-ma ca din alta planeta

si-mi scrii poezii pe obrazul de creta.

E posibil, e posibil oare sa nu pot muri,

sa-ti aud vocea suind treapta noptii, coborand in zi,

sa ma ridic din pat ca o stafie, ca marinarul de veghe,

sa te zaresc in somn de la o mie de leghe?

Da, e posibil, intunecatul meu iubit,

sa ma auzi cantand chiar cand voi fi murit,

sa ma vezi aeve in cereasca oglinda

si in parul meu stele sa se stinga si sa se aprinda.

Dar sa nu te superi daca sarutul meu va fi rece,

daca dragostea mea ca un frig o sa te sece,

65
daca imbratisarea mea te va face sa suferi

aducandu-ti aminte, nu, sa nu te superi.”

(Emil Botta, Remember)

66
 NEOMODERNISMUL și redescoperirea interbelicului

„El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.

Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.

El a întins spre mine o ramură ca un braţ.

Eu am întins spre el braţul ca o ramură.

El şi-a înclinat spre mine trunchiul

ca un măr.

Eu am inclinat spre el umărul

ca un trunchi noduros.

Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând

ca sângele.

Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.

Eu am trecut prin el.

El a trecut prin mine.

Eu am rămas un pom singur.

El

un om singur.”

(Nichita Stănescu, Necuvintele)

„Ce singurătate

să nu înţelegi înţelesul

atunci când există înţeles.

Şi ce singurătate

să fii orb pe lumina zilei,-

şi surd, ce singurătate

67
in toiul cântecului.

Dar să nu-nţelegi

când nu există înţeles

şi să fii orb la miezul nopţii

şi surd când liniştea-i desăvârşită,-

o, singurătate a singurătăţii!”

(Nichita Stănescu, Hieroglifa)

„În fiecare scorbură era aşezat un zeu.

Dacă se crăpa o piatră, repede era adus

şi pus acolo un zeu.

Era de ajuns să se rupă un pod,

ca să se aşeze în locul gol un zeu,

ori, pe şosele, s-apară un asphalt, o groapă,

ca să se aşeze în ea un zeu.

O, nu te tăia la mână sau la picior,

din greşeală sau din adins.

De îndată vor pune în rană un zeu,

ca peste tot, ca pretutindeni,

vor aşeza acolo un zeu

ca să ne-nchinăm lui, pentru că el

68
apără tot ceea ce se desparte de sine.

Ai grijă, luptătorule, nu-ţi pierde

ochiul,

pentru că vor aduce şi-ţi vor aşeza în orbită un zeu

şi el va sta acolo, împietrit, iar noi

ne vom mişca sufletele slăvindu-l…

Şi chiar şi tu îţi vei urni sufletul

slăvindu-l ca pe străini.”

(Nichita Stănescu, Elegia a doua. Getica)

69
 POSTMODERNISMUL. Generația 80

„într-o zi chiuveta căzu în dragoste

iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie

se confesă muşamalei şi borcanului de muştar

se plânse tacâmurilor ude.

în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:

- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa

dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine

ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri

te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri

şi paratrăznete.

stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit

tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el

vasele cu resturi de conservă de peşte

te-au şi îndrăgit.

vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum

crăiasă a gândacilor de bucătărie.

dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări

căci ea iubea o strecurătoare de supă

din casa unui contabil din pomerania

şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.

aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei

şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.

... cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,

70
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.

am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...

dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari

şi tot ce a fost mi se pare un vis.”

(Mircea Cărtărescu, Poema chiuvetei)

71