Tudor Arghezi
Ex libris
Carte frumoasă cinste cui te-a scris
Încet gândită, gingaș cumpănită;
Ești ca o floare, anume înflorită
Mâinilor mele, care te-au deschis.
Ești ca vioara, singură ce cântă
lubirea toata pe un fir de păr,
Și paginile tale, adevăr,
S-au tipărit cu litera cea sfântă.
Un om de sânge ia din pisc noroi
Si zămislește marea lui fantomă
De reverie, umbră si aromă,
Și o pogoară vie printre noi.
Dar jertfa lui zadarnică se pare,
Pe cât e ghiersul cărții de frumos.
Carte iubită, fără de folos,
Tu nu răspunzi la nicio întrebare.
Lumină lină
Cum te găsești, ușoară zburătoare,
Zăcând aici, pe-o margine de drum,
Și nu dormind într-un polen de floare,
Învăluită-n aur și parfum?
Neascultând de vântul de la stup,
Te-ai aruncat în plasa verde-a zilei
Și darurile-acum, ale zambilei,
Puterile-amorțite ți le rup.
Voind să duci tezaurul de ceară,
Te prăbușiși din drumul cel înalt.
Cine-o să vie, trupul tău de-afară
Să-l caute și-n jur să sufle cald?
Cu aripa-n țărâna și în vis,
Strânge la piept comoara ta deplină.
Cât! te iubesc, frumoasa mea albină,
Că sarcina chemării te-a ucis!
Psalm VI
Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere
Și te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: ești șoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-genunchi a cere.
Pentru credință sau pentru tăgadă,
Te caut dârz și fără de folos.
Ești visul meu, din toate, cel frumos
Și nu-îndrăznesc să te dobor din cer grămadă.
Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când ca nu mai ești;
Te-întrezării în stele, printre pești,
Ca taurul sălbatec când se adapă.
Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi și să urlu: ”Este!”
Creion
Obrajii tăi mi-s dragi
Cu ochii lor ca lacul,
În care se-oglindesc
Azurul și copacul.
Surâsul tău mi-i drag,
Căci e ca piatra-n fund,
Sper care-noată albi
Pești lungi cu ochi rotund.
Și capul tău mi-i drag,
Căci e ca malu-n stuf,
Unde păianjeni dorm,
Pe zori făcute puf.
Făptura ta întreagă
De chin și bucurie,
Nu trebuie să-mi fie,
De ce să-mi fie dragă?
Bine și rău Incertitudine
Între nădejde tristă și-îndoială, Îmi atârnă la fereastră
Te-am căutat prin bolta siderală. Iarba cerului, albastră,
Te-am căutat pe unde și neunde Din care, pe mii de fire,
Îți bănuiam făptura că se-ascunde. Curg luceferii-n neștire.
Te căutam în tainica ta lipsă
Prin Testamente și Apocalipsă. Sufletul, ca un burete,
Sa fi rămas un loc nemaiumblat Prinde lacrimile-ncete
Pe unde nu te-am căutat? Ale stelelor, pe rând,
Când socoteam ca te-am găsit, Sticlind alb și tremurând.
Se și-nălță în dreptul tău un zid.
Simțindu-te zvâcnind în rădăcini Scama tristeților mele
Te mai simțeam în spice și-n tulpini. Se-ncurcă noaptea cu ele,
Te-am si cântat pe corzi, și noi și sparte, Genele lui Dumnezeu
Și peste vieți și peste moarte. Cad în călimarul meu.
Tu rămâneai mereu departe.
Auzul tău nu vrea s-audă Deschid cartea: cartea geme.
Cântec de nai, de cobză și-alăuta? Caut vremea: nu e vreme.
Într-o-nserare, în sfârșit, Aș cânta: nu cânt și sunt
Mi se păruse ca te-aș fi zărit Parc-aș fi și nu mai sunt.
În mantia de aur a unui asfințit,
Prinzându-ți-o, târâtă prin țărână. Gândul meu al cui gând este?
Mi-a și rămas un ciucure în mână În ce gând, în ce poveste,
Și l-am vârât în sân, ca un pribeag Îmi aduc aminte, poate,
Un bun de furtișag. Că făcui parte din toate?
Dă-mi voie, negăsită arătare,
Să-ți pui acum o veche întrebare: Scriu aci, uituc, plecat,
Că ai făcut atâtea frumuseți blajine, Ascultând glasul ciudat
Fără-ndoială, mulțumescu-ți bine, Al mlaștinii și livezii.
Clădiri de piscuri, cuiburi de izvoare, Și semnez: Tudor Arghezi.
Timpuri și valuri călătoare
Și oamenii în sărbătoare;
Bărbați viteji, domnițe la harpă și la furcă.
Mutând pe strune mâna, fuiorul când se-ncurcă.

Dar, mare-aprinzătorule de stele,

Cum de-ai făcut și-atâtea lucruri rele?
Anton Pann
Povestea vorbei Despre iuțeală, mânie și posăcie
Unul trecând un râu mare, când vru carul a-și suci,
Spun c-a fost odată un crai oarecare
Cu-ntâmplare deodată rupe oiștea aci.
Ce avea din fire un nas foarte mare;
El necăjit stă, se uită, fluierând și înjurând,
El își vedea bine cusurul ce-l are,
Își dă palme, bate boii, dă-n car și-n toate de rând;
Dar tot gândea cum că poate i să pare.
Dup-aceea ca s-o lege o funie de tei ia
Supușii și alții, carii întrebase,
Și începe să o scuipe, s-o poată ceva muia,
Că îi șade bine îl încredințase.
Dar, din contră, și l-aceasta înjura, se necăjea,
Căci cine-ndrăznește la unul mai mare
Că cum vrea el să o moaie, scuipatul nu-i ajungea;
Să-i spuie de față cusurul ce-l are?
Iar un om ce sta deoparte și la dânsul să uita
Tot pe acea vreme ș-în acea cetate
Începu de el să râză, zicând: - Vai de mintea ta!
Era ș-o cocoană gheboasă în spate,
Mă! omule, dar nebun ești? Moaie funia în râu!
Ce o amăgise lingăii să crează
Ce tot stai și scuipi din gură, când ț-e apa pân’ la
Că ea e în lume cea dintâie rază,
brâu?
Cu poezii, versuri o încorunase
- Da, bine zici, - el răspunse – că mai știu ce fac și
Ş-a se ține zână o înfumurase.
eu!
Aceasta se duse la craiul odată,
Parcă-mi lipsește o doagă, acum la necazul meu.
Cu alt oarecine având judecată,
Și văzând că craiul hatâr ei nu-i face
Unii de necaz când dau
Să vorbească-n parte-i după cum îi place,
Pierd și mintea ce o au;
Prerumpând cuvântul, zise cu mirare:
Iar alții de el nu mai scap
- Va-a-ai de mine, ce nas ai mare!
Și tot au simț în cap.
Pe craiul cu astă vorbă îl împunse,
Dar deocamdată nimic nu răspunse.
Ea însă părându-i că nu auzise
Între alte vorbe iară îi mai zise. Demostene Botez
Craiul și aceasta o-nghiţi cu noduri,
Ea nu-nceta însă de a-i da iar bolduri Floarea-soarelui
Și mai zise iarăși: - Ce ciudat îmi pare!
Mă-ntorc acum spre viitor cu fața.
N-am mai văzut încă astfel de nas mare!
Lumina lui îmi trece-adânc prin pleoape.
Se înăspri craiul și zise: - Cocoană!
Și oamenii îmi sunt și mai aproape
Știi că ești cu totul ciudată persoană!
Și parcă m-a luat de mână, viața.
Ce îmi tot spui mie că-mi e nasul mare
Și nu-ți vezi cocoașa ce-o porți în spinare?
Eu secolului meu i-aud povața;
Cusurul ce mare nu ți-l simți din spate
Spre el vin milioane să se-adape,
Și-l judeci p-al altui, el ț-e greutate.
Strălucitor ca fața unei ape
Plecând ea să meargă și ieșind în tindă,
Când soarele răsare, dimineața.
Zise craiul iară, privind în oglindă:
- Nu a fost minciună ce a zis neştine
Ca peste șesuri aurii de grâne
Că greu se cunoaște cineva pe sine!
Văd zarea largă-a zilelor de mâne
Și peisajul lumii viitoare.

Mai tare-mi bate inima în piept!

Spre viitor tot sufletu-i îndrept,
Mereu, ca floarea-soarelui, spre soare.
Duiliu Zamfirescu Și-nțepenit pentru vecie!...

Amurg Scârbit de fapta ta cea rea

Degeaba plângi, acum, copile,
Se lasă noaptea, limpede și caldă;
Ci du-te-n casă-acum și zi-le
Răsare luna palidă pe cer,
Părinților isprava ta.
Punând pe valuri brațe ce se scaldă
Și-n toată firea aer de mister.
Și zi-le că de-acum ai vrea
Să ocrotești cu bunătate,
Pe-un soclu rupt, o veselă bacantă
În cale-ți, orice vietate,
Şi-nvăluie, de două mii de ani,
Oricât de far-de-nsemnătate
În haina umbrei, pururi elegantă,
Și-oricât de mica ar fi ea!
Splendoarea umerilor diafani.

Mișcând din flamuri, vechile trireme,

Adorm în pacea lungului amurg, Un gând
Înfiripând un vis din altă vreme:
Mii și mii de valuri vin din larg mereu
Izbânzile lui Hermes Demiurg.
Pân-ajunge marea de adapă malul; -
La umbra lor, pescarul trage-o plasă
Nu-ntreba nisipul cine poartă valul
Și cântă-ncet, cu glas adormitor,
Că ar fi în stare să-ți răspundă: - Eu!
Duioasa lui tragudie de-acasă,
Visând și el un vis în viitor.

Elena Farago
Gândăcelul
- De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos, tu nu știi oare
Că-s mic și eu și că mă doare
De ce mă strângi așa de rău?

Copil ca tine sunt și eu,

Și-mi place să mă joc și mie,
Și milă trebuie să-ți fie
De spaima și de plânsul meu!

De ce să vrei să mă omori?
Că am și eu părinți ca tine,
Și-ar plânge mama după mine,
Și-ar plânge bietele surori,

și-ar plânge tata mult de tot

Căci am trăit abia trei zile,
Îndură-te de ei, copile,
Și lasă-mă, că nu mai pot!...

Așa plângea un gândăcel

În pumnul ce-l strângea să-l rupă
Și l-a deschis copilul după
Ce n-a mai fost nimic din el!

A încercat să-l mai învie

Suflându-i aripile-n vânt,
Dar a căzut în târnă frânt