Sunteți pe pagina 1din 15

Luceafărul Când ea o să-i apară. Şi s-arunca fulgerător, Iar tu să-mi fii mireasă.

Se cufunda în mare;
A fost odată ca-n poveşti, * Colo-n palate de mărgean
A fost ca niciodată, Şi apa unde-au fost căzut Te-oi duce veacuri multe,
Din rude mari împărăteşti, Şi pas cu pas pe urma ei În cercuri se roteşte, Şi toată lumea-n ocean
O prea frumoasă fată. Alunecă-n odaie, Şi din adânc necunoscut De tine o s-asculte."
Ţesând cu recile-i scântei Un mândru tânăr creşte.
Şi era una la părinţi O mreajă de văpaie. - "O, eşti frumos, cum numa-n
Şi mândră-n toate cele, Uşor el trece ca pe prag vis
Cum e Fecioara între sfinţi Şi când în pat se-ntinde drept Pe marginea ferestei Un înger se arată,
Şi luna între stele. Copila să se culce, Şi ţine-n mână un toiag Dară pe calea ce-ai deschis
I-atinge mâinile pe piept, Încununat cu trestii. N-oi merge niciodată;
Din umbra falnicelor bolţi I-nchide geana dulce;
Ea pasul şi-l îndreaptă Părea un tânăr voevod Străin la vorbă şi la port,
Lângă fereastră, unde-n colţ Şi din oglindă luminiş Cu păr de aur moale, Luceşti fără de viaţă,
Luceafărul aşteaptă. Pe trupu-i se revarsă, Un vânăt giulgi se-ncheie nod Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Pe ochii mari, bătând închişi Pe umerele goale. Şi ochiul tău mă-ngheaţă."
Privea în zare cum pe mări Pe faţa ei întoarsă.
Răsare şi străluce, Iar umbra feţei străvezii *
Pe mişcătoarele cărări Ea îl privea cu un surâs, E albă ca de ceară -
Corăbii negre duce. El tremura-n oglindă, Un mort frumos cu ochii vii Trecu o zi, trecură trei
Căci o urma adânc în vis Ce scânteie-n afară. Şi iarăşi, noaptea, vine
Îl vede azi, îl vede mâni, De suflet să se prindă. Luceafărul deasupra ei
Astfel dorinţa-i gata; - "Din sfera mea venii cu greu Cu razele-i senine.
El iar, privind de săptămâni, Iar ea vorbind cu el în somn, Ca să-ţi urmez chemarea,
Îi cade dragă fata. Oftând din greu suspină Iar cerul este tatăl meu Ea trebui de el în somn
- "O, dulce-al nopţii mele domn, Şi mumă-mea e marea. Aminte să-şi aducă
Cum ea pe coate-şi răzima De ce nu vii tu? Vină! Şi dor de-al valurilor domn
Visând ale ei tâmple Ca în cămara ta să vin, De inim-o apucă
De dorul lui şi inima Cobori în jos, luceafăr blând, Să te privesc de-aproape,
Şi sufletu-i se împle. Alunecând pe-o rază, Am coborât cu-al meu senin - "Cobori în jos, luceafăr blând,
Pătrunde-n casă şi în gând Şi m-am născut din ape. Alunecând pe-o rază,
Şi cât de viu s-aprinde el Şi viaţa-mi luminează!" Pătrunde-n casă şi în gând
În orişicare sară, O, vin'! odorul meu nespus, Şi viaţa-mi luminează!"
Spre umbra negrului castel El asculta tremurător, Şi lumea ta o lasă;
Se aprindea mai tare Eu sunt luceafărul de sus, Cum el din cer o auzi,
1
Se stinse cu durere, Pe-a mele ceruri să răsai Ci voi să mă dezlege." Să râzi mai bine şi să-mi dai
Iar ceru-ncepe a roti Mai mândră decât ele." O gură, numai una."
În locul unde piere; Şi se tot duce... S-a tot dus.
- "O, eşti frumos cum numa-n vis De dragu-unei copile, - "Dar nici nu ştiu măcar ce-mi
În aer rumene văpăi Un demon se arată, S-a rupt din locul lui de sus, ceri,
Se-ntind pe lumea-ntreagă, Dară pe calea ce-ai deschis Pierind mai multe zile. Dă-mi pace, fugi departe -
Şi din a chaosului văi N-oi merge niciodată! O, de luceafărul din cer
Un mândru chip se-ncheagă; * M-a prins un dor de moarte."
Mă dor de crudul tău amor
Pe negre viţele-i de păr A pieptului meu coarde, În vremea asta Cătălin, - "Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Coroana-i arde pare, Şi ochii mari şi grei mă dor, Viclean copil de casă, Din bob în bob amorul,
Venea plutind în adevăr Privirea ta mă arde." Ce împle cupele cu vin Ci numai nu te mânia,
Scăldat în foc de soare. Mesenilor la masă, Ci stai cu binişorul.
- "Dar cum ai vrea să mă cobor?
Din negru giulgi se desfăşor Au nu-nţelegi tu oare, Un paj ce poartă pas cu pas Cum vânătoru-ntinde-n crâng
Marmoreele braţe, Cum că eu sunt nemuritor, A-mpărătesii rochii, La păsărele laţul,
El vine trist şi gânditor Şi tu eşti muritoare?" Băiat din flori şi de pripas, Când ţi-oi întinde braţul stâng
Şi palid e la faţă; Dar îndrăzneţ cu ochii, Să mă cuprinzi cu braţul;
- "Nu caut vorbe pe ales,
Dar ochii mari şi minunaţi Nici ştiu cum aş începe - Cu obrăjei ca doi bujori Şi ochii tăi nemişcători
Lucesc adânc himeric, Deşi vorbeşti pe înţeles, De rumeni, bată-i vina, Sub ochii mei rămâie...
Ca două patimi fără saţ Eu nu te pot pricepe; Se furişează pânditor De te înalţ de subţiori
Şi pline de-ntuneric. Privind la Cătălina. Te-nalţă din călcâie;
Dar dacă vrei cu crezământ
- "Din sfera mea venii cu greu Să te-ndrăgesc pe tine, Dar ce frumoasă se făcu Când faţa mea se pleacă-n jos,
Ca să te-ascult ş-acuma, Tu te coboară pe pământ, Şi mândră, arz-o focul; În sus rămâi cu faţa,
Şi soarele e tatăl meu, Fii muritor ca mine." Ei Cătălin, acu-i acu Să ne privim nesăţios
Iar noaptea-mi este muma; Ca să-ţi încerci norocul. Şi dulce toată viaţa;
- "Tu-mi cei chiar nemurirea mea
O, vin', odorul meu nespus, În schimb pe-o sărutare, Şi-n treacăt o cuprinse lin Şi ca să-ţi fie pe deplin
Şi lumea ta o lasă; Dar voi să ştii asemenea Într-un ungher degrabă. Iubirea cunoscută,
Eu sunt luceafărul de sus, Cât te iubesc de tare; - "Da' ce vrei, mări Cătălin? Când sărutându-te mă-nclin,
Iar tu să-mi fii mireasă. Ia du-t' de-ţi vezi de treabă." Tu iarăşi mă sărută."
Da, mă voi naşte din păcat,
O, vin', în părul tău bălai Primind o altă lege; - "Ce voi? Aş vrea să nu mai stai Ea-l asculta pe copilaş
S-anin cununi de stele, Cu vecinicia sunt legat, Pe gânduri totdeuna, Uimită şi distrasă,
2
Şi ruşinos şi drăgălaş, Şi nu ne-or şti de nume, E un adânc asemene Răsar în urmă valuri;
Mai nu vrea, mai se lasă. Uitării celei oarbe.
Căci amândoi vom fi cuminţi, Ei doar au stele cu noroc
Şi-i zise-ncet: - "Încă de mic Vom fi voioşi şi teferi, - "De greul negrei vecinicii, Şi prigoniri de soarte,
Te cunoşteam pe tine, Vei pierde dorul de părinţi Părinte, mă dezleagă Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi guraliv şi de nimic, Şi visul de luceferi." Şi lăudat pe veci să fii Şi nu cunoaştem moarte.
Te-ai potrivi cu mine... Pe-a lumii scară-ntreagă;
* Din sânul vecinicului ieri
Dar un luceafăr, răsărit O, cere-mi, Doamne, orice preţ, Trăieşte azi ce moare,
Din liniştea uitării, Porni luceafărul. Creşteau Dar dă-mi o altă soarte, Un soare de s-ar stinge-n cer
Dă orizon nemărginit În cer a lui aripe, Căci tu izvor eşti de vieţi S-aprinde iarăşi soare;
Singurătăţii mării; Şi căi de mii de ani treceau Şi dătător de moarte;
În tot atâtea clipe. Părând pe veci a răsări,
Şi tainic genele le plec, Reia-mi al nemuririi nimb Din urmă moartea-l paşte,
Căci mi le împle plânsul Un cer de stele dedesubt, Şi focul din privire, Căci toţi se nasc spre a muri
Când ale apei valuri trec Deasupra-i cer de stele - Şi pentru toate dă-mi în schimb Şi mor spre a se naşte.
Călătorind spre dânsul; Părea un fulger nentrerupt O oră de iubire...
Rătăcitor prin ele. Iar tu, Hyperion, rămâi
Luceşte c-un amor nespus Din chaos, Doamne,-am apărut Oriunde ai apune...
Durerea să-mi alunge, Şi din a chaosului văi, Şi m-aş întoarce-n chaos... Cere-mi cuvântul meu de-ntâi -
Dar se înalţă tot mai sus, Jur împrejur de sine, Şi din repaos m-am născut. Să-ţi dau înţelepciune?
Ca să nu-l pot ajunge. Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi, Mi-e sete de repaos."
Cum izvorau lumine; Vrei să dau glas acelei guri,
Pătrunde trist cu raze reci - "Hyperion, ce din genuni Ca dup-a ei cântare
Din lumea ce-l desparte... Cum izvorând îl înconjor Răsai c-o-ntreagă lume, Să se ia munţii cu păduri
În veci îl voi iubi şi-n veci Ca nişte mări, de-a-notul... Nu cere semne şi minuni Şi insulele-n mare?
Va rămânea departe... El zboară, gând purtat de dor, Care n-au chip şi nume;
Pân' piere totul, totul; Vrei poate-n faptă să arăţi
De-aceea zilele îmi sunt Tu vrei un om să te socoţi, Dreptate şi tărie?
Pustii ca nişte stepe, Căci unde-ajunge nu-i hotar, Cu ei să te asameni? Ţi-aş da pământul în bucăţi
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt Nici ochi spre a cunoaşte, Dar piară oamenii cu toţi, Să-l faci împărăţie.
Ce-l nu mai pot pricepe." Şi vremea-ncearcă în zadar S-ar naşte iarăşi oameni.
Din goluri a se naşte. Îţi dau catarg lângă catarg,
- "Tu eşti copilă, asta e... Ei numai doar durează-n vânt Oştiri spre a străbate
Hai ş-om fugi în lume, Nu e nimic şi totuşi e Deşerte idealuri - Pământu-n lung şi marea-n larg,
Doar ni s-or pierde urmele O sete care-l soarbe, Când valuri află un mormânt, Dar moartea nu se poate...
3
Şi visul meu din urmă."
Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă Hyperion vedea de sus
Spre-acel pământ rătăcitor Uimirea-n a lor faţă;
Şi vezi ce te aşteaptă." Abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţe...
*
Miroase florile-argintii
În locul lui menit din cer Şi cad, o dulce ploaie,
Hyperion se-ntoarse Pe creştetele-a doi copii
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri, Cu plete lungi, bălaie.
Lumina şi-o revarsă.
Ea, îmbătată de amor,
Căci este sara-n asfinţit Ridică ochii. Vede
Şi noaptea o să-nceapă; Luceafărul. Şi-ncetişor
Răsare luna liniştit Dorinţele-i încrede
Şi tremurând din apă.
- "Cobori în jos, luceafăr blând,
Şi împle cu-ale ei scântei Alunecând pe-o rază,
Cărările din crânguri. Pătrunde-n codru şi în gând,
Sub şirul lung de mândri tei Norocu-mi luminează!"
Şedeau doi tineri singuri
El tremură ca alte dăţi
- "O, lasă-mi capul meu pe sân, În codri şi pe dealuri,
Iubito, să se culce Călăuzind singurătăţi
Sub raza ochiului senin De mişcătoare valuri;
Şi negrăit de dulce;
Dar nu mai cade ca-n trecut
Cu farmecul luminii reci În mări din tot înaltul
Gândirile străbate-mi, - "Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Revarsă linişte de veci Dac-oi fi eu sau altul?
Pe noaptea mea de patimi.
Trăind în cercul vostru strâmt
Şi de asupra mea rămâi Norocul vă petrece,
Durerea mea de-o curmă, Ci eu în lumea mea mă simt
Căci eşti iubirea mea de-ntâi Nemuritor şi rece.
4
Fata-n grădina de aur
de Mihai Eminescu

A fost odat-un împărat el fu-ncă Acolo-nchisă cu mai multe soaţe,


În vremi de aur, ce nu pot să-ntorn, Ca ea copile şi soţii de joacă,
Când în păduri, în lacuri, lanuri, luncă, În lumea ei sălbatic se răsfaţă,
Vorbeai cu zeii, de sunai din corn. În străluciri viaţa ş-o îmbracă.
Avea o fată dulce, mândră, pruncă, A ei priviri sunt tinere şi hoaţe,
Cu cari basme vremile ş-adorn, Zâmbirea-i caldă buza-i stă s-o coacă,
Când trece ea, frumoase flori se pleacă-n Şi-n acest rai, în astă lume suavă
Uşorii paşi, în valea c-un mesteacăn. De mulţămire se simţea bolnavă.

În van i-o cer. Bătrânul se gândeşte, Dar de a ei frumseţă fără seamăn


Prea e frumoasă, prea nu e de lume Auzi feciorul de-mpărat Florin,
Mă mir cum cerul nu s-ademeneşte Norocul lui cu-al ei îi pare geamăn,
Să scrie-n stele dulcele ei nume; De-atunci un foc îl mistuie în sin.
E rău poetul care n-o numeşte, ,,În van stau locului, stau să mă-ndeamăn
Barbară ţara unde-al ei renume Cu munca mea, cu dorul, cu-al meu chin."
Încă n-a-ajuns, şi chipu-i răpitori Pătruns de dorul neştiutei verguri,
Nu-i de privirea celor muritori. S-au dus să ceară sfat la sânta Miercuri.

În vale stearpă, unde stânci de pază Alai, convoi, îi zise atuncea sfânta,
Înconjurau măreaţă adâncime, Napoi trimite, nu lua nimica,
Clădi palat din pietre luminoase, Şi singurel te du de-ţi cată ţinta,
Grădini de aur, flori de-ntunecime; Căci strimt e drumul şi e grea potica.
Iar drumul văii pline de miroase Ia calul meu cel alb; el se avântă,
Afar de el nu-l ştie-n lume nime Ca gândul zboară-n lume fără frică,
Acolo ş-a închis frumoasa fată, Dar dacă vrei s-o afli, ţine minte:
Ca nici o rază-a lumei să n-o bată. Nu sta în valea-aducerei aminte.

Sale-mbrăcate în atlaz, ca neaua. Porni în lume, singurel, în toiu-i.


Cusut în foi şi roze vişinii, Îl duce calu-i frăţior cu vântul
În mozaicuri strălucea podeaua, De aur păru-i şi frumos e boiu-i,
Din muri înalţi priveau icoane vii; Fecior de-a drag, cum n-a văzut pământul,
Fereasta-i oarbă, deşi stă perdeaua, O stea el pare-n neamu-i şi în soiu-i
De-aceea-n sale ard lumini, făclii, Cu bine meargă-mi şi să-l ţie sfântul.
Şi aerul, pătruns de mari oglinzi, Ajunse-o vale mândră şi frumoasă
E răcoros şi de miroase nins. Părea că-i chiar grădina lor de-acasă.

O noapte-eternă prefăcută-n ziuă, Şi sub un tei el de pe cal se dete,


Grădină de-aur, flori de pietre scumpe, Se-ntinse leneş jos, pe iarba moale
Zefir trecea ca o suflare viuă, Din tei se scutur flori în a lui plete
Şi-n calea lui el crenge grele rumpe. Şi mai că-i vine să nu se mai scoale.
Cu-aripi de-azur, în noaptea cea târziuă, Şi calu-i paşte flori, purtând în spete
Copii frumoşi ai albei veri se pun pe Presunul lui şi şeaua cu paftale,
Boboci de flori, când ape lin se vaer În valea de miros, de râuri plină,
Zbor fluturi sclipitori, ca flori de aer. În umbra dulce bine-i de odină.

1
De-a lui bătrân el îşi aduse-aminte,
Cum îl lăsă şi cum porni în lume, Ai stat în valea desperărei iară,
Dorind cu o iubire-aşa fierbinte: Îi zise sfânta, ci din nou porneşte!
O umbr,-un sunet, un nimic, un nume. Îţi dau o pasăre cu tine zboară
L-apuc-un dor de ţară şi părinte, Cu calul tău, unde norocu-ţi creşte.
Tot ce-a dorit ţi pare-atunci că-s spume, Când ai vedea frumoasa ta fecioară
Şi când pe calul lui el iar se simte, Că plânge,-atunci dă drumul pasărei ieşte.
Napoi apucă, peste drumuri strimte. Tu dorul ţi-l ajungi, deşi te ticăi.
Ea-ţi fie tot, ce-ai suferit nimică-i.
Dar îndărăt ajuns, l-apucă dorul
Din nou, nelinişte, iubire-adâncă Trecând prin valea desperării,-astupă
S-aruncă iar pe cal, urmând amorul A lui urechi, să n-o audă-n şopot;
Ce-n al lui suflet neclintită-i stâncă. În van se-ncearcă calea-i s-o-ntrerupă
În van l-opreşte regele, poporul, Vuiri, murmure, s-o oprească n-o pot.
E dus de-o stea ce arde-n minte-i încă, O umbră zboară, pân- se vede după
Dorit de raza unor doi ochi tineri Atâta mers c-aude zvon de clopot;
S-a dus să ceară sfat la sfânta Vineri. Atunci văzu în zarea lui palatul
În care-nchise fata-i împăratul.
Voinicul meu, îi zise-atuncea sfânta,
De ce-ai stătut în valea amintirei? În ziduri de oţel lucea castelu-i
Pentru oricare e frumoasă, blândă, Cu streşini de-aur şi cu turnuri nalte
Cu curte-oricărui seamănă. Ceirii Şi scris pe muri-i, minunat în felu-i,
Din acea vale inima-ţi frământă. Făptură grea a meşterelor dalte.
Nu sta în ea. De te-nchinaşi iubirei, În mari grădine i se arătă lui
Te du de-o cată, şi-n a ei fereastă, Izvorul viu, ce cade, vrând să salte.
De-o vezi deschisă, zvârle floarea astă. El se mira cum toate-astfel a fi pot:
Grădine, rediuri, lacuri, ziduri, şipot.
Dar să nu stai în valea desperării,
Ce-n a ta cale tu vei trece-o sigur. Dar un balaur tologit în poartă
El iar porni în lumea întâmplărei, Sorea cu lene pielea lui pestriţă,
Bolnav de dor şi de-a iubirei friguri. Cu ochi-nchişi pe jumătate, poartă
Dădu de-o vale-n asfinţitul serei, Privirea jucătoare să-l înghiţă,
Prin crenge negre umbre se configur. Iară Florin inima-n el e moartă
Întunecoasă-i, cum o simt doar orbii, Când vede solzii, dinţii cei de criţă,
Şi fâlfâiesc prin aer rece corbii. Sărind la el şi-nfipse a lui spadă
Şi de pământ îl ţintui de coadă.
El de pe cal se dete. în pădure
Şopteşte frunza, ramuri stau de sfaturi Apoi din munte stanuri el răstoarnă,
Şi somnul nu voieşte ca să-l fure, Le grămădeşte crunt peste balaur;
Căci umedă e frunza lui de paturi, Acesta iar se zbate, se întoarnă
Urechea-i trează a dumbravei gure Şi în durerea-i muge ca un taur,
Le asculta şoptind din mii de laturi, Dar el mereu pe dânsul pietre toarnă
Şi corbii croncănesc şi zboară-n fală Pân- năduşit plesni acel centaur.
În aer clar ca pete de cerneală. Trecu-nainte două lancii scurte
Pân- ce dădu de strălucita curte.
Atunci o frică inima-i pătrunde,
Pe cal se pune şi fugi din vale, Un an de când copila petrecuse
Şi-n loc s-urmeze drumu-acolo unde Urzind gândirea-i şi visând ursitul,
Voia să meargă, s-a întors din cale. Un an întreg prea fericită fuse,
Soseşte iar în ţară-i, de-l pătrunde Dar dup-un an mi-a fost-o-ajuns urâtul.
Din nou un dor, o amărâre,-o jale. Îşi amintea viaţa ce-o avuse
Atunci din nou el o luă pe mâneci Şi peste pieptu-i îşi îndoaie gâtul,
Să ceară sfat acum sântei Dumineci. Şi trist privea un punct cu ochii ţintă,

2
Şi se usca ca şi la umbr-o plântă. Iubit de tine te-aş purta: o floare
În dulci grădini, aproape lângă soare.
Eu mor de n-oi vedea seninul, cerul,
De n-oi privi nemărginirea vastă, N-ai vede iarnă, toamnă nu, nici vară,
Răceala umbrei m-a pătruns cu gerul Eternă primăvar,-etern amor...
Şi nu mai duc nu pot viaţa asta. De ţi-aş închide zarea ta cea clară
Ah! Ce ferice-aş fi să văd eterul Cu-al meu sărut, o, scumpul meu odor,
Şi să văd lumea, codrii din fereastă, Pân- ce să mângâi inima-mi amară
Şi de voiţi cu viaţă să mai suflu, Culca-mi-aş capul la al tău picior
Deschideţi uşi, fereste, să răsuflu. Şi te-aş privi etern ca pe o steauă
Frumos copil, cu umerii de neauă.
Astfel o mistuia neastâmpăratul
De viaţă dor şi dorul cel de soare O, geniu mândru, tu nu eşti de mine,
Deşi le poruncise împăratul De-a ta privire ochii mei mă dor,
Să nu care cumva să-şi amăsoare Sângele meu s-ar stoarce chiar din vine,
Ca să deschidă uşile, palatul Căci m-ar usca teribilu-ţi amor!
Dar totuşi, când văzură că ea moare, Curând s-ar stinge viaţa mea, străine,
Nu ştiu ce or să facă, să se poată, Când tu m-ai duce-n ceruri lângă sori,
De l-ar urma, el ar găsi-o moartă. Frumos eşti tu, dar a ta nemurire
Fiinţei trecătoare e pieire.
Văzând cu ochii, piere de-a-n picioare
Din zi în zi atunci ele-au deschis El o privi atunci cu ochii ţintă:
Fereşti înalte şi, la mândrul soare, În faţa-i slabă zâmbet dureros;
Din boal-adâncă fata a învis Se face stea şi iarăşi se avântă
Şi se făcu şi mai fărmăcătoare, În cerul nalt, în roiul luminos.
Astfel cum nu îţi trece nici prin vis Acolo toată noaptea stă de pândă,
Se rumeni în faţa ei ca mărul, Şi prin fereastă el privea duios,
A-ntinerit-o aerul şi cerul. Cu o lumină dulce, tristă-clară,
Să vadă umbra-i albă şi uşoară.
Un zmău o vede, când s-a pus să steie
N-a ei fereastă-n asfinţit de sări; A doua zi el se făcu o ploaie,
Zburând la cer, din ochi-i o scânteie În tact căzândă, aromată lin,
Cuprinse-a ei mândreţe, fermăcări; Şi din fereşti perdelele le-ndoaie,
Şi-n trecătoarea tânără femeie Burând prin ţesăturile de in,
Se-namoră copilul sfintei mări Pătrunde iarăşi în a ei odaie,
Născut din soare, din văzduh, din neauă, Preface-n tânăr sufletu-i divin:
De-amorul ei se prefăcu în steauă. El stă frumos sub bolţile ferestii,
Purtând în păr cununa lui de trestii.
Căzu din cer în tinda ei măreaţă,
Se prefăcu în tânăr luminos, Blond e-azi şi părul lui de aur moale
Şi corpul lui sub haina ce se-ncreaţă Pe umeri cade îndoios, îmflat;
S-arată nalt, subţire, mlădios. Ca ceara-i palid... buza lui cu jale
Păr negru-n viţe lungi ridică faţa, Purta un zâmbet trist, nemângâiat.
Şi ochi-albaştri-nchis, întunecos, El o priveşte... sufletu-i s-adună.
Iar faţa-i albă, slabă, zâmbitoare În ochiul lui albastru, blând şi mat...
Părea un demon rătăcit din soare. Ş-astfel cum sta mut înger din tării
Părea un mort frumos cu ochii vii.
Ah! te iubesc, îi zise el, copilă,
La glasul tău simt sufletu-mi rănit, O, vin cu mine, scumpă,-n fundul mări.
Din stea născut, plec fruntea mea umilă, Şi în palate splendizi de cristal,
Cu ochii mei prind chipul tău slăvit. Când vântu-a trece peste-a apei ării
Nu vezi cum tremur de amor? ai milă! Tu-i auzi cântarea lui pe val;
În nemurirea mea de-aş fi iubit Ţi-i închina viaţa ta visării,

3
Vei fi oceanului monarcul pal... Copil al apei, cerului, pădurii,
Ţi-oi da palate de mărgean şi profir, A lumii-ntregi mai drăgălaşă fată.
Cu bolţi lucrate numa-n aur d-Ofir. Ea asculta pe-al primăverii oaspăt
În dimineaţa ce-i zâmbeşte proaspăt.
Ca să-mi ajungi nevrednica-mi iubire
Ai părăsit al cerurilor cort, Împrăştiată fulgerează roua
Dar nu e chipul tău cel peste fire În viorii, strălucitoare boabe,
Ce-n fundul sufletului meu îl port. Ţărâna-nvie-n primăvara nouă,
O, geniul meu, mi-e frig l-a ta privire, Răcoare-i vântul ca miros de ape;
Eu palpit de viaţă tu eşti mort. Părea c-ar fi plouat, deşi nu plouă
Cu nemurirea ta tu nu mă-nveţi, Decât lumină, ce nu mai încape.
Acum mă arzi, acuma mă îngheţi. Cu gura, faţa, ochii ei, ea râde
Privind în soare, îi clipea, i-nchide.
Nu... om să fii, om trecător ca mine,
Cu slăbiciunea sufletului nost, În dimineaţa clară ca oglinda
Să-ţi înţeleg tot sufletul din tine La porţi s-arată tânărul Florin,
Şi braţul tău, de mi-a fi adăpost, În jur de ziduri calul şi-l colindă,
Să-l ştiu că-i slab, iubirea că-l susţine, Îşi simte inima înflată-n sân;
La om e-un merit, ce la zei n-a fost. Dar poarta-nchisă braţu-i să-l tot prindă,
De mă iubeşti, să-mi fii de sama mea, Ea nu se mişcă-n negrele-i ţâţâni;
Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta. Ci el fereasta cum văzu crăpată,
Aruncă-n ea cu floarea fermecată.
Întunecos şi fără de speranţă,
La ea priveşte geniul în nimb Pe-atunci copila împletea cunună
Îşi simte inima legată-n lanţe, Din flori de aur şi de diamante;
În lanţul lumei cei cu-o mie limbi. Din cărţi o soaţă-a ei îi sta să-i spună
Chiar nemurirea mea, chiar abondanţa, C-al ei noroc purtatu-i de un fante.
Puterii mele tu o cei în schimb. Când floarea-i căzu-n poală ea nebună
Ei bine, da! Eu m-oi sui la cer, O sărută, zvârlind pe celelante,
Ca de la Domnul moartea mea s-o cer. Şi-o mirosi cu gur-abia deschisă,
Şi ochii ei pluteau în mii de vise.
Da, moartea! Pentr-o clipă de iubire
D-eternitatea mea să mă dizlege, Ea alergă cu grabă la fereastă,
Să văd în juru-mi anii în pieire, Să vadă dacă vântul nu-i aduce
Să am în inima mea moartea rece, Şi alte flori, aşa frumoase c-asta,
Să fiu ca spuma mării în sclipire, Dar de-ngăimare ochiul ei străluce
Să văd cum trec cu vremea, care trece... Şi surâzând ea rumeneşte, castă,
O, mult ceruşi, prea mult, şi totuşi ţie Când vede-un tânăr lângă poarta-n cruce,
Ţi-nchin splendori, putere, vecinicie. Şi el o vede şi cu mândru glasu-i
El îi vorbi, oprindu-şi calu-n pasu-i:
La cer se-nalţă el pe bolta mare,
Cu-aripe lunge curăţind seninul Ah! te-am văzut, mi te-am văzut în fine,
Priveşte-n jos castelul în splendoare, Copil cu ochi de-albastră-ntunecime,
L-apucă dorul inimei, suspinul. Cu-a tale gene de-aur dulci şi fine,
Ah! ce-ai cerut, femeie trecătoare, Cu-al tău surâs de gingaşă cruzime.
Femeie scumpă, ca să-mi mângâi chinul! Ah, aş muri de-atât noroc şi bine,
Deasupra lumei risipite-n şoapte Căci te-am văzut cum nu te-a văzut nime.
El se-nălţa un curcubeu de noapte. Nu ştii ce-am suferit pân-a te-ajunge,
Copil frumos ca luna nopţii lunge.
Precum o floare ar ieşi din surii
Şi morţii munţi, din piatra lor uscată, Ah, vin cu mine, vin-în a mea ţară,
Astfel copila-nvioşează murii, Casteluri am, grădini adânc-frumoase,
Pe când în bolta geamului s-arată Sub pasul tău coroana-mi seculară

4
Mi-o pun mă plec, sunt sclavul tău, frumoasă. Şi pentru care toate sunt de faţă,
Am pietre scumpe în a mea comoară, Ascultă-mi ruga, şterge al meu nume
Mai multe decât tatu-ţi are aur, Din a veciei carte mult măreaţă;
Ş-aur mai mult de cum argint el are, Deşi te-adoră stele, mări în spume,
Ş-a tale-s toate, scumpă, mândră floare! Un univers cu vocea îndrăzneaţă,
Toate ce-au fost, ce sunt, ce-ţi nasc în cale
Ea îl privea cu ochiul plin de milă, N-ajung nici umbra măreţiei tale.
I-ar fi sorbit cuvântul de pe gură,
În faţa lui ea nu-şi mai face silă, Ce-ţi pasă ţie dac-a fi cu unul
Un léşin parcă inima i-o fură În lume mai puţin spre lauda ta,
Şi trist priveşte tânăra copilă Ascultă-mi ruga, tu, Eternul, Bunul,
Cumpliţii muri şi porţi... Din ochiu-i cură Şi sfarmă-n aşchii veşnicia mea!
Un fir senin de lacrimi; ea îşi strânge Pe-o muritoare eu iubesc, nebunul,
Cu-a ei mânuţe inima şi plânge. Şi muritor voiesc a fi ca ea,
Ş-atâta dor, durere simt în mine,
El, cum o vede astfel în fereastră, Încât nu pot s-o port şi mor mai bine.
Ş-aruncă ochiu-adânc şi nobil-mare
Şi drum el dă la pasărea măiastră Tu-i pizmuieşti... şi pizmuieşti aceea
Aripile-şi întinde, vrând să zboare, Ce ei în lume numesc fericire.
Din ce în ce ş-întinde-aripa-albastră, Au nu ţi-i milă când priveşti scânteea
Din ce în ce se face tot mai mare, Cum că la soare e a ei pornire?
Încât doar din mărimea unei vrăbii Astfel şi ei îşi aruncar-ideea,
Ea semăna acum unei corăbii. Dorinţa, păsul în nemărginire,
Dar cum scântei se sting, în drum, spre soare,
Copila mea, îi zise, nu te teme, Astfel şi omu-aspiră, dară moare.
Pe mulţi am dus cu inimi doritoare,
Ca vântu-n fugă cu bătrâna vreme Ca ei să fii? Să vezi că sub blesteme
Prin ţări o mie peste sfânta mare De ură e-nfierat umanul nume,
Nu vezi, Florin nici şti cum să te cheme, Să ai de semenul tău a te teme,
Atât de mult iubirea lui îl doare, Să fii ca spuma, fuga unei spume,
De-aceea zvârle-n laturi ac şi caer Sărmane inimi închegate-n vreme,
Şi să te-ncrezi corăbiei de aer. Sărmane patimi aruncate-n lume
Şi să mă blestemi, să mă-ntrebi: ce drept
Ea se sui pe-aripă,-ntinzând mâna, Avui să-ţi pun o inimă în piept?
Ca şi când ar fi vrut ca să se ţie,
Şi-ncet coboară pasărea străină Pe-o clipă-n mijlocul eternităţii
Pe-a lui Florin amabilă soţie; Să deschizi ochii tăi măreţi şi clari,
Pe cal ridică sarcina lui lină, Să măsuri toate visele vieţii,
La pieptul lui ar vrea în veci s-o ţie, Simţind încet cum iarăşi redispari,
Să pari un fir de colb în raza vieţii,
Se uită-n ochi-i, dând la calu-i pinten, Şi în părerea-i pe-un moment să pari,
Ş-acesta vântului s-aşterne sprinten. Să fii ca şi când n-ai fi... între ieri
Şi mâni, o clipă... Oare ştii ce-mi ceri?
În vremea asta zmeul se suise
La cer, cu aripile lungi întinse, Ce-i omul de a căruia iubire
Culege-n cale-i blândele surâse Atârni lumina vieţii tale-eterne?
A mii de stele, ce zburau ca ninse; O undă e, având a undei fire,
La tronul cel etern pe scări deschise Şi în nimicuri zilele-şi dişterne.
Stau mândre genii cu lumină-ncinse; Pământul dă tărie nălucirei,
L-a Lui picioare în genunchi s-aşterne Şi umbra-i drumul gliei ce s-aşterne
Şi-ndreaptă ruga-i milei cei eterne. Sub pasul lui... Căci lutul în el creşte,
Lutul îl naşte, lutul îl primeşte.
O, Adonai! al cărui gând e lumea

5
Şi acest drum al pulberei, pieirei, Într-adevăr, n-adânca depărtare
Ce ca pe-un plan l-am zugrăvit cu mâna, Văzu călări pe fată cu Florin.
Nimic fiind, l-am închinat murirei Odată-n evii ochiul lui cel mare,
În van s-acopără oprind ruina, Şi sfânt, ş-adânc de lacrimi este plin,
Nimic etern în tremurul sclipirei; Ce cad tăind nemărginirea-n mare,
În van adun şi-şi grămădesc lumina Mărgăritari frumoşi şi mari devin.
În cărţi şi scrisuri, şi în van ş-acaţă Încet bătând din aripi, maiestos,
De vis etern sărmana lor viaţă... Geniul mândru se porneşte-n jos.

Şi tu ca ei voieşti a fi, demone, Cu faţa tristă le privi în urmă


Tu, care nici nu eşti a mea făptură; Şi-ntinde mâna ca dup-orce-i dus.
Tu, ce sfinţeşti a cerului colone În fundul lumei, unde apa scurmă
Cu glasul mândru de eternă gură... Al mărei sân acolo-o ar fi dus
Cuvânt curat ce-ai existat, Eone, Dacă-l iubea... Acuma plânsu-şi curmă:
Când Universul era ceaţă sură...? ,,Fiţi fericiţi cu glasu-i stins a spus
Să-ţi numeri anii după mersul lunei Atât de fericiţi cât viaţa toată
Pentr-o femeie? Vezi iubirea unei: Un chin s-aveţi: de-a nu muri deodată."

6
LUCEAFĂRUL
(STRUCTURĂ)

TABLOUL SECVENŢA STROFELE


TABLOUL I (1-43) 1. Portretele celor doi protagonişti (naşterea iubirii) 1-7
Iubirea dintre Luceafăr şi fata de-mpărat 2. Lumea Luceafărului 8-13
3. Coborârea angelică (spaţială) 14-24
4. Coborârea demonică (temporală) 25-40
5. Hotărârea de jertfă 41-43

*** ***
TABLOUL AL II-LEA (44-64) 1. Portretele celor doi 44-47
Idila dintre Cătălin şi Cătălina 2. Lecţia de ARS AMANDI 48-55
3.Conflictul psihologic dintre iubirea pentru geniu şi cea pentru 56-62
om.
4. Alegerea omului muritor 63-64
*** ***

TABLOUL AL III-LEA (65-86) 1. Zborul cosmic 65-66


Marele zbor spre origine şi dialogul în Absolut 2. Haosul şi geneza 67-70
3. Rugăciunea din intermundii 71-74
4. Inefabilul răspuns 75-86
*** ***

TABLOUL AL IV-LEA (87-98) 1. Cadrul natural 87-89


Hyperion revine la menirea sa 2. Rugăciunea omului şi invocarea finală către Hyperion 90-96
3. Eliberarea geniului de povara iubirii pământene 97-98

Obs: Cele patru tablouri se construiesc pe două planuri antitetice:


I. planul terestru/cosmic
II. planul uman/divin
Prof. Ana Vîrlan
„Luceafărul este o sinteză a categoriilor lirice mai de seamă, pe care poezia lui Eminescu
le-a produs mai înainte. Dacă soarta ar voi ca în noianul vremurilor viitoare întreaga operă
poetică a lui Eminescu să se piardă, după cum s-a întâmplat cu atâtea opere ale antichităţii,
şi numai Luceafărul să se păstreze, strănepoţii noştri ar culege din ea
imaginea esenţială a poetului.”

Tudor Vianu- Poezia lui Eminescu


Valeriu Anania-Eminescu (fragment)

Mirunsă frunte. Logos în treapta lui înaltă/


Iluminată stemă-n vecia unui neam/
Harismă-n deznădejdea sub care ne-nchinam Amurgului.
Cu viii si mortii laolaltă/
Iesimu-ti în nuntire prin sfînt epitalam:
bucură-te-nflăcărare adunată-ntr-o scănteie/
bucură-te strop de rouă revărsat în curcubee/
bucură-te ram pe care stelele ciorchin roiră/
bucură-te alăută-n zbor cu strunele spre liră/
bucură-te văz lăuntric ce-n auzul alb se-nscrie/
bucură-te Poezie!/
bucură-te-ntregul nostru ce prin secoli s-a tot frînt/
bucură-te dorul pîinii de-a se-toarce în cuvînt/
bucură-te ne-mpărţirea inimii ce ni se-mparte/
bucură-te bucurie din adînc si de departe/
bucură-te cel ce-n moarte printr-o carte ni te dai/
bucură-te-nvesnicirea Eminescului Mihai!
Cîndva vom întelege de ce - rotit suvoi -/
Urcîndu-ne spre tine, ne pogorîm spre noi.

Valeriu Anania a scris, o poezie despre Eminescu în nouăsprezece cînturi, după structura
acatistului; poetul este numit Dor-de-Ducă, Rădăcină, Prag Deschis, Nou Voivod, Om Întreg,
Vis-de-Taină, Zbor Nestins, Dulce Chin, Poezie.
Eminescu şi poeziile lui
de
Titu Maiorescu
(1889)

„Ca şi Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip
nerealizabil. Îl iubea întâmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămânea, şi el, cu melancolie
impersonală, îşi căuta refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării şi a poeziei. De aci
Luceafărul cu versurile de la sfârşit:
Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strimt,
Norocul vă petrece;
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.”

***

“Eminescu este unul din exemplarele splendide pe care le-a produs umaniatea.El este cel dintậI care
a dat un stil sufletului romậnesc si cel dintậi romận in care s-a facut fuziunea cea mai serioasa a sufletului
daco-roman cu cultura occidentala.
“Garabet Ibraileanu – Poezii”

Numai poetul
Ca pasari ce zboara
Deasupra valurilor
Trece peste nemarginirea timpului.”
“Mircea Eliade-Numai poetul”

“Mintea lui Eminescu lucreaza cu ideea originilor lumii,a infinitului,a creatiei,adica cu cele mai
inalte concepte faurite de ratiunea omului.Printre acestea,ideea eternitatii stapậneste mintea sa intr-
asemenea masura,incật una din atitudinile cele mai obisnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor
in perspectiva eternitatii.Este,in toata poezia lui Eminescu,o considerare a lucrurilor foarte de sus si foarte
de departe,dintr-un punct de vedere care rusineaza orice ingustime a mintii,orice egoism limitat.Marea
superioritate intelectuala a poetului este una din formele cele mai izbitoare ale manifestarii lui si aceea
care explica prestigiul atật de covậrsitor al operei sale.
“Tudor Vianu,Caiete critice”

“A vorbi de poet este ca si cum ai striga intr-o pestera vasta…Nu poate sa ajunga vorba pậna la
el,fara sa-i supere tacerea.Numai graiul coardelor ar putea sa povesteasca pe harpa si sa legene,din
departare,delicata lui singurateca slava.[…]

Intr-un fel Eminescu e sfậntul preacurat al ghiersului romậnesc […].Pentru pietatea noastra
depasita,dimensiunile lui trec peste noi,sus si peste vazduhuri.Fiind foarte romận,Eminescu e universal.”

“Tudor Arghezi,Cuvậnt inainte”

George Calinescu sustine ca Eminescu e un mare erotic prin gravitate. Asa cum iubeste el, poporul
nu iubeste decat o singura data, la varsta infloririi vietii barbatesti si a nubilitatii. La Eminescu putem
vorbi de o dragoste de pasari albe care strabat eternitatea si se-ntalnesc din zbor in dreptul unei stele
(Tudor Arghezi).
Poeziile lui Eminescu dovedesc patriotismul si faptul ca poetul este (si) un poet national:
…Vis de razbunare negru ca mormantul
Spada ta de sange dusman fumegand,
Si deasupra idrei fluture cu vantul
Visul tau de glorii falnic triumfand,
Spuna lumii large steaguri tricolore,
Spuna ce-i poporul mare, ramanesc,
Cand s-aprinde sacru candida-i valtoare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc…
(Ce-ti doresc eu tie,dulce Romanie).
Dar el este si un mare poet universal, prin romantismul sau (dar nu numai prin aceasta); pentru ca
poeziile sale contin idei care sunt familiare tuturor oamenilor care le citesc.
Opera lui Eminescu, poet al visului cosmic si mitologic, isi are locul propriu nu numai in literatura
romana, ci si in cea universala. Generatiile in succesiunea lor isi transmit ca pe o datorie sacra
convingerea, ca Eminescu este cel mai mare poet national.

Referindu-se la valoarea creatiei eminesciene – din punctul de vedere a relatiei natioanal – universal
– George Calinescu afirma: fiind foarte roman, Eminescu este un mare poet universal.