Versuri-Luceafarul-Mihai Eminescu Şi viaţa-mi luminează!

El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
A fost odată ca-n poveşti, Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;
A fost ca niciodată.
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată. Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi era una la părinţi Şi din adânc necunoscut
Şi mândră-n toate cele, Un mândru tânăr creşte.
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele. Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Din umbra falnicelor bolţi Şi ţine-n mână un toiag
Ea pasul şi-l îndreaptă Încununat cu trestii.
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă. Părea un tânăr voievod
Cu păr de aur moale,
Privea în zare cum pe mări Un vânăt giulgi se-ncheie
Răsare şi străluce, nod
Pe mişcătoarele cărări Pe umerele goale.
Corăbii negre duce.
Iar umbra feţei străvezii
Îl vede azi, îl vede mâini, E albă ca de ceară -
Astfel dorinţa-i gata; Un mort frumos cu ochii vii
El iar, privind de săptămâni, Ce scânteie-n afară.
Îi cade draga fată.
- Din sfera mea venii cu
Cum ea pe coate-şi răzima greu
Visând ale ei tâmple, Ca să-ţi urmez chemarea,
De dorul lui şi inima Iar cerul este tatăl meu
Şi sufletu-i se împle. Şi mumă-mea e marea.

Şi cât de viu s-aprinde el Ca în cămara ta să vin,

În orişicare sară, Să te privesc de-aproape,
Spre umbra negrului castel Am coborât cu-al meu
Când ea o să-i apară. senin
Şi m-am născut din ape.
...
O, vin'! odorul meu
Şi pas cu pas pe urma ei nespus,
Alunecă-n odaie, Şi lumea ta o lasă;
Ţesând cu recile-i scântei Eu sunt luceafărul de sus,
O mreajă de văpaie. Iar tu să-mi fii mireasă.

Şi când în pat se-ntinde drept Colo-n palate de mărgean

Copila să se culce, Te-oi duce veacuri multe,
I-atinge mâinile pe piept, Şi toată lumea-n ocean
I-nchide geana dulce; De tine o s-asculte.

Şi din oglindă luminiş - O, eşti frumos,

Pe trupu-i se revarsă, cum numa-n vis
Pe ochii mari, bătând închişi Un înger se
Pe faţa ei întoarsă. arată,
Dară pe calea ce-
Ea îl privea cu un surâs, ai deschis
El tremura-n oglindă, N-oi merge
Căci o urma adânc în vis niciodată;
De suflet să se prindă.
Iar ea vorbind cu el în somn, Străin la vorbă şi
Oftând din greu suspină: la port,
- O, dulce-al nopţii mele domn, Luceşti fără de
De ce nu vii tu? Vină! viaţă,
Căci eu sunt vie,
Cobori în jos, luceafăr blând, tu eşti mort,
Alunecând pe-o rază, Şi ochiul tău
Pătrunde-n casă şi în gând mă-ngheaţă.