Mihai Eminescu Cuprins

Luceafărul................................................................................................1
Făt-Frumos din tei..................................................................................11
Glossă.....................................................................................................14

Chita Teodor
Luceafărul

1
 A fost odată ca-n povești,
Ea îl privea cu un surâs,
A fost ca niciodată,
El tremura-n oglindă,
Din rude mari împărătești,
Căci o urma adânc în vis
O prea frumoasă fată.
De suflet să se prindă.
Cum ea pe coate-și răzima
Ușor el trece ca pe prag
Visând ale ei tâmple
Pe marginea ferestei
De dorul lui și inima
Și ține-n mână un toiag
Și sufletu-i se împle.
Încununat cu trestii.

Și era una la părinți Și cât de viu s-aprinde el

Iar ea vorbind cu el în somn,
Și mândră-n toate cele,
Oftând din greu suspină
Cum e Fecioara între sfinți
– „O, dulce-al nopții mele domn,
Și luna între stele.
De ce nu vii tu? Vină!
Părea un tânăr voevod
În orișicare sară,
Cu păr de aur moale,
Spre umbra negrului castel
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Când ea o să-i apară.
Pe umerele goale.

Din în
Cobori umbra falnicelor
jos, luceafăr bolți
blând, Și pas cu pas pe urma ei
Iar umbra feței străvezii
Ea pasul și-l
Alunecând pe-oîndreaptă
rază, Alunecă-n odaie,
E albă ca de ceară -
Lângă fereastră,
Pătrunde-n casă șiunde-n
în gândcolț Țesând cu recile-i scântei
Un mort frumos cu ochii vii
Luceafărul
Și viața-mi așteaptă.
luminează!" O mreajă de văpaie.
Ce scânteie-n afară.

Privea în zare
El asculta cum pe mări
tremurător, Și când în pat se-ntinde drept
– „Din sfera mea venii cu greu
Se Răsare
aprindeași mai
străluce,
tare Copila să se culce,
Ca să-ți urmez chemarea,
ȘiPe mișcătoarele
s-arunca cărări
fulgerător, I-atinge mâinile pe piept,
Iar cerul este tatăl meu
SeCorăbii
cufundanegre duce.
în mare; I-nchide geana dulce;
Și mumă-mea e marea.
Și apa unde-au fost căzut
Îl vede azi, îl vede mâni, Și din oglindă luminiș
În cercuri se rotește, Ca în cămara ta să vin,
Astfel dorința-i gata; Pe trupu-i se revarsă,
Și din adânc necunoscut Să te privesc de-aproape,
El iar, privind de săptămâni, Pe ochii mari, bătând închiși
Un mândru tânăr crește. Am coborât cu-al meu senin
Îi cade dragă fata. Pe fața ei întoarsă.
Și m-am născut din ape.
 Ea trebui de el în somn
Aminte să-și aducă
Și dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă

– „Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!"

Cum el din cer o auzi,

Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;

În aer rumene văpăi

Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Și din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;

Pe negre vițele-i de păr

Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.

3
 O, vin'! odorul meu nespus,
Și lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
DinIarnegru giulgi
tu să-mi fii se desfășor
mireasă. – „O, ești frumos cum numa-n vis
Marmoreele brațe, Un demon se arată,
El vine
Colo-n trist și
palate degânditor
mărgean Dară pe calea ce-ai deschis
Te-oiȘiduce
palidveacuri
e la față; multe, N-oi merge niciodată!
Și toată lumea-n ocean
Dar Deochii
tinemari și minunați
o s-asculte." Mă dor de crudul tău amor
Lucesc adânc himeric, A pieptului meu coarde,
Caești
– „O, două patimicum
frumos, fărănuma-n
saț Și ochii mari și grei mă dor,
Și pline de-ntuneric.
vis Privirea ta mă arde."
Un înger se arată,
–Dară
„Din pesfera meace-ai
calea veniideschis
cu greu – „Dar cum ai vrea să mă cobor?
Ca să merge
N-oi te-ascult ș-acuma,
niciodată; Au nu-nțelegi tu oare,
Și soarele e tatăl meu, Cum că eu sunt nemuritor,
Iar noaptea-mi
Străin la vorbăeste și lamuma;
port, Și tu ești muritoare?"
Lucești fără de viață,
O, vin',
Căci odorul
eu sunt vie,meu nespus,
tu ești mort, – „Nu caut vorbe pe ales,
Și lumea
Și ochiul ta o lasă;
tău mă-ngheață." Nici știu cum aș începe -
Eu sunt luceafărul de sus, Deși vorbești pe înțeles,
Iar tu                   *
să-mi fii mireasă. Eu nu te pot pricepe;

O, vin', oînzi,
Trecu părul tău bălai
trecură trei Dar dacă vrei cu crezământ
S-anin
Și iarăși,cununi de stele,
noaptea, vine Să te-ndrăgesc pe tine,
Pe-a mele ceruri
Luceafărul să răsai
deasupra ei Tu te coboară pe pământ,
MaiCumândră
razele-idecât ele."
senine. Fii muritor ca mine."
– „Tu-mi ceri chiar nemurirea
mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să știi asemenea
Cât te iubesc de tare;
Da, mă voi naște din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege."
Și se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.
– „Ce voi? Aș vrea să nu mai stai
                   * Pe gânduri totdeuna,
În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,
Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori și de pripas,
Dar îndrăzneț cu ochii,
5
Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furișează pânditor
Privind la Cătălina.
Dar ce frumoasă se făcu
Și mândră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ți încerci norocul.
Și-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
– „Da' ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t' de-ți vezi de treabă."
Să râzi mai bine și să-mi dai
O gură, numai una."
– „Dar nici nu știu măcar ce-mi
ceri,
Dă-mi pace, fugi departe -
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte."
 – „Dacă nu știi, ți-aș arăta Ea-l asculta pe copilaș
Din bob în bob amorul, Uimită și distrasă,
Ci numai nu te mânia, Și rușinos și drăgălaș,
Ci stai cu binișorul. Mai nu vrea, mai se lasă.

Cum vânătoru-ntinde-n crâng Și-i zise-ncet: - "Încă de mic

La păsărele lațul, Te cunoșteam pe tine,
Când ți-oi întinde brațul stâng Și guraliv și de nimic,
Să mă cuprinzi cu brațul; Te-ai potrivi cu mine...

Și ochii tăi nemișcători Dar un luceafăr, răsărit

Sub ochii mei rămâie... Din liniștea uitării,
De te înalț de subțiori Dă orizon nemărginit
Te-nalță din călcâie; Singurătății mării;

Când fața mea se pleacă-n jos, Și tainic genele le plec,

În sus rămâi cu fața, Căci mi le împle plânsul
Să ne privim nesățios Când ale apei valuri trec
Și dulce toată viața; Călătorind spre dânsul;

Și ca să-ți fie pe deplin Lucește c-un amor nespus

Iubirea cunoscută, Durerea să-mi alunge,
Când sărutându-te mă-nclin, Dar se înalță tot mai sus,
Tu iarăși mă sărută." Ca să nu-l pot ajunge.

6
 Pătrunde trist cu raze reci Un cer de stele dedesubt,
Din lumea ce-l desparte... Deasupra-i cer de stele -
În veci îl voi iubi și-n veci Părea un fulger nentrerupt
Va rămânea departe... Rătăcitor prin ele.

De-aceea zilele îmi sunt Și din a chaosului văi,

Pustii ca niște stepe, Jur împrejur de sine,
Dar nopțile-s de-un farmec sfânt Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Ce nu-l mai pot pricepe." Cum izvorau lumine;

– „Tu ești copilă, asta e... Cum izvorând îl înconjor

Hai ș-om fugi în lume, Ca niște mări, de-a-notul...
Doar ni s-or pierde urmele El zboară, gând purtat de dor,
Și nu ne-or ști de nume, Pân' piere totul, totul;

Căci amândoi vom fi cuminți, Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Vom fi voioși și teferi, Nici ochi spre a cunoaște,
Vei pierde dorul de părinți Și vremea-ncearcă în zadar
Și visul de luceferi." Din goluri a se naște.

                   * Nu e nimic și totuși e

O sete care-l soarbe,
Porni luceafărul. Creșteau E un adânc asemene
În cer a lui aripe, Uitării celei oarbe.
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

7
 – „De greul negrei vecinicii, Tu vrei un om să te socoți,
Părinte, mă dezleagă Cu ei să te asameni?
Și lăudat pe veci să fii Dar piară oamenii cu toți,
Pe-a lumii scară-ntreagă; S-ar naște iarăși oameni.

O, cere-mi, Doamne, orice preț, Ei numai doar durează-n vânt

Dar dă-mi o altă soarte, Deșerte idealuri -
Căci tu izvor ești de vieți Când valuri află un mormânt,
Și dătător de moarte; Răsar în urmă valuri;

Reia-mi al nemuririi nimb Ei doar au stele cu noroc

Și focul din privire, Și prigoniri de soarte,
Și pentru toate dă-mi în schimb Noi nu avem nici timp, nici loc,
O oră de iubire... Și nu cunoaștem moarte.

Din chaos, Doamne,-am apărut Din sânul vecinicului ieri

Și m-aș întoarce-n chaos... Trăiește azi ce moare,
Și din repaos m-am născut. Un soare de s-ar stinge-n cer
Mi-e sete de repaos." S-aprinde iarăși soare;

– „Hyperion, ce din genuni Părând pe veci a răsări,

Răsai c-o-ntreagă lume, Din urmă moartea-l paște,
Nu cere semne și minuni Căci toți se nasc spre a muri
Care n-au chip și nume; Și mor spre a se naște.

8
 Iar tu, Hyperion, rămâi În locul lui menit din cer
Oriunde ai apune... Hyperion se-ntoarse
Cere-mi cuvântul meu de-ntâi - Și, ca și-n ziua cea de ieri,
Să-ți dau înțelepciune? Lumina și-o revarsă.

Vrei să dau glas acelei guri, Căci este sara-n asfințit

Ca dup-a ei cântare Și noaptea o să-nceapă;
Să se ia munții cu păduri Răsare luna liniștit
Și insulele-n mare? Și tremurând din apă.

Vrei poate-n faptă să arăți

Și împle cu-ale ei scântei
Dreptate și tărie?
Cărările din crânguri.
Ți-aș da pământul în bucăți
Sub șirul lung de mândri tei
Să-l faci împărăție.
Ședeau doi tineri singuri

Îți dau catarg lângă catarg,

– „O, lasă-mi capul meu pe sân,
Oștiri spre a străbate
Iubito, să se culce
Pământu-n lung și marea-n larg,
Sub raza ochiului senin
Dar moartea nu se poate...
Și negrăit de dulce;

Și pentru cine vrei să mori?

Cu farmecul luminii reci
Întoarce-te, te-ndreaptă
Gândirile străbate-mi,
Spre-acel pământ rătăcitor
Revarsă liniște de veci
Și vezi ce te așteaptă."
Pe noaptea mea de patimi.

9
 Și de asupra mea rămâi El tremură ca alte dăți
Durerea mea de-o curmă, În codri și pe dealuri,
Căci ești iubirea mea de-ntâi Călăuzind singurătăți
Și visul meu din urmă." De mișcătoare valuri;

Hyperion vedea de sus Dar nu mai cade ca-n trecut

Uimirea-n a lor față; În mări din tot înaltul
Abia un braț pe gât i-a pus – „Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Și ea l-a prins în brațe... Dac-oi fi eu sau altul?

Miroase florile-argintii Trăind în cercul vostru strâmt

Și cad, o dulce ploaie, Norocul vă petrece,
Pe creștetele-a doi copii Ci eu în lumea mea mă simt
Cu plete lungi, bălaie. Nemuritor și rece."

Ea, îmbătată de amor,

Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Și-ncetișor
Dorințele-i încrede
– „Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru și în gând,
Norocu-mi luminează!"

10
 Făt-Frumos din tei

- Blanca, află că din leagăn Ea aude - plânge. Parcă

Domnul este al tău mire, Îi venea să plece-n lume,
Căci născută eşti, copilă, Dusă de pustie gânduri
Din nevrednică iubire. Şi de-un dor fără de nume.

Mâini în schit la sfânta Ana Şi plângând înfrână calul,

Vei găsi la cel din stele Calul ei cel alb ca neaua,
Mângâierea vieţii tale, Îi netează mândra coamă
Mântuirea feţei mele. Şi plângând îi pune şeaua.

- Nu voi, tată, să usuce S-avântă pe el şi pleacă,

Al meu suflet tânăr, vesel: Păru-n vânturi, capu-n piept,
Eu iubesc vânatul, jocul; Nu se uită înainte-i,
Traiul lumii alţii lese-l. Nu priveşte îndărăpt.

Nu voi părul să mi-l taie, Pe cărări pierdute-n vale

Ce-mi ajunge la călcâie, Merge-n codri făr' de capăt,
Să orbesc citind pe carte Când a serei raze roşii
În fum vânăt de tămâie. Asfinţind din ceruri scapăt.

- Ştiu mai bine ce-ţi prieşte, Umbra-n codri ici şi colo

Las' de-a lumii orice gând, Fulgerează de lumine...
Mâini în zori de zi pleca-vom Ea trecea prin frunza-n freamăt
Către schitul vechi şi sfânt. Şi prin murmur de albine;

11
 În mijloc de codru-ajunse Iar pe buze-i trece-un zâmbet
Lângă teiul nalt şi vechi, Înecat, fermecător,
Unde-izvorul cel în vrajă Care gur-abia-i deschide,
Sună dulce în urechi. Cea uscată de amor.

De murmur duios de ape Când cu totului răpită

Ea trezită-atunci tresare, Se-ndoi spre el din şele,
Vede-un tânăr, ce alături El înceată din cântare
Pe-un cal negru stă călare. Şi-i grăi cu grai de jele,

Cu ochi mari la ea se uită, Ş-o cuprinde de călare -

Plini de vis, duioşi plutind, Ea se apără c-o mână,
Flori de tei în păru-i negru Însă totuşi lui se lasă,
Şi la şold un corn de-argint. Simte inima că-i plină.

Şi-ncepu încet să sune, Şi pe umărul lui cade

Fermecat şi dureros - Al ei cap cu faţa-n sus;
Inima-i creştea de dorul Pe când caii pasc alături,
Al străinului frumos. Ea-l privea cu suflet dus.

Părul lui i-atinge părul, Numai murmurul cel dulce

Şi atunci c-obrazul roş Din izvorul fermecat
Ea apleacă gene lunge Asurzeşte melancolic
Peste ochii cuvioşi. A lor suflet îmbătat.

12
 Lun-atunci din codri iese,
Noaptea toată stă s-o vadă,
Zugrăveşte umbre negre
Pe câmp alb ca de zăpadă.

Şi mereu ea le lungeşte,
Şi urcând pe cer le mută,
Dar ei trec, se pierd în codri
Cu viaţa lor pierdută.

La castel în poartă calul

Stă a doua zi în spume,
Dar frumoasa lui stăpână
A rămas pierdută-n lume.

13
 Glossă
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.
14
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.
Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.
Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.
 Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,

De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

15
 Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n.
15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889,
București) a fost un poet, prozator și jurnalist
român, socotit de cititorii români și de critica
literară postumă drept cea mai importantă voce
poetică din literatura română.