Criticismul junimism (Junimea si Titu Maiorescu)

In 1863 un grup de tineri de curand sositi de la studii din strainatate, dornici de a da alt
curs literaturii si culturii au constituit societatea Junimea a carei deviză era „Intra cine vrea,
ramane cine poate!”. Acesti tineri sunt Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, Petre P.
Carp, Theodor Rosetti.
Programul Junimii cuprindea urmatoarele puncte:
-Organizarea de „prelecțiuni populare” (prelegeri, o serie de conferinte publice pe
diverse teme)
-Stabilirea unei ortografii unitare a limbii romîne
-Editarea unei antologii de poezie romaneasca
Junimea a jucat un rol important în trasarea unei noi orientari in literatura prin
intemeierea spiritului critic si prin afirmarea specificitatii esteticului in analiza textului literar
Societatea avea o tipografie proprie librarii si o revista si o revista reusind sa se impuna
imediat si sa atraga multi tineri.
Etapele in evolutia societatii. In viata gruparii se disting trei etape:
1.Etapa ieșeană ( 1863-1874) cu un pronuntat caracter polemic,
manifestată in 3 directii:Limba, literatura si cultura.
2. Etapa de consolidarea a orientarilor estetice (1874-1885) in care sunt publicate
in revista operele de maturitate ale marilior clasici ai literaturii: Eminescu, Caragiale,
Creanga si Slavici.
3. Etapa bucuresteana (1885-1944) caracterizata printr-o diminuare a criticismului
și avand un caracter preponderent universitar

Spiritul Junimist
Spiritul Junimii se face cunoscut prin intermediul prelegerilor populare, al sedintelor
periodice(sedinte de cenaclu) si mai ales prin revista ”Convorbiri Literare” infiintata la 1 Martie
1867. Majoritatea creatiilor de valoare din literatura vremii vor aparea in paginile ei.
Junimisul ajunge sa defineasca o miscare ideologica si culturala formata in jurul societatii
junimea al carei mentor este titu maiorescu. Ideile sale dezvoltate in studiile pe care le publica
vor fi asociate cu numele junimii.
Obiectivele societatii iesene au fost orientate spre unificarea limbii romane,raspandirea
spiritului critic, incurajarea progresului literaturii nationale, lupta impotriva formelor fara font,
sustinerea autonomiei esteticului, politicului si etnicului.
Trasaturile junimismului
A. Spiritul critic este, cu siguranță, cea mai importantă trăsătură a junimismului. El se manifestă
în primul rând prin respectul pentru adevărul istoric în studierea trecutului și prin cultivarea
simplității. Este combătută astfel falsa erudiție manifestată prin folosirea de către mulți cărturari
ai timpului a unei limbi artificiale, considerate mai potrivită pentru a evidenția diferența față de
omul de rând. De asemenea, se dorește așezarea vieții politice și culturale pe baze autentice,
respingându-se “formele fără fond”. Nevoia de claritate, rigoarea, rațiunea vor fi reperele
permanente ale junimiştilor. Maiorescu trasează principalele direcții în dezvoltarea literaturii
române moderne prin spiritul critic pe care îl impune atât în cadrul ședințelor Junimii, în
paginile revistei Convorbiri Literare cât și prin studiile „O cercetare critică asupra poeziei
române de la 1867” „direcția nouă in poezia si proza română”(1862). Titu Maiorescu elaboraza
primul studiu dedicat lui Eminescu in anul mortii acestuia „Eminescu și poezile lui”.(1889). Ii ia
apararea lui I. L. Caragiale în scandalul provocat după premiera comediei „d-ale carnavalului”
„Comediile d-lui I.L. Caragiale”. Criticul stablieste valoarea dramaturgului si evidentiaza rolul
moralizator al artei, combătând astfel parerile celor care catalogasera comediile lui Caragiale ca
fiind „imorale”.

B. Spiritul filozofic. Membrii săi sunt, în cea mai mare parte, oameni de idei generale și mai
puțin specialişti în domenii precise ale științei. Nu gustul individual, impresia de moment îi
călăuzesc, ci dorința de a construi pe o solidă bază teoretică în care aplicațiile devin doar o
urmare firească a raționamentului Aşa procedează Titu Maiorescu, aşa vor proceda și A.D.
Xenopol, P.P. Carp sau, mai târziu, Mihail Dragomirescu.

C. Gustul pentru clasic si academic aşadar, pentru valorile canonice și nu pentru inovație.
Oameni cu o solidă cultură universitară, junimiştii erau prea puțin dispuşi să accepte inovațiile
momentului, indiferent dacă acestea se numeau simbolism sau naturalism, în literatură,
impresionism, în pictură sau muzică, Art Nouveau, în arhitectură

D. O alta trasatura a junimismului este Spiritul oratoric care se naște împotriva retoricii
paşoptiste romantice, mesianice, lipsite de echilibru, dar şi din respingerea frazeologiei politice
parlamentare și a beției de cuvinte a tīmpului; impune un model in care totul, de la vestimentație
la dicție trebuia să dovedească perfectă stăpânire de sine, rigoare, măsură.

E. utlima trasatura a junimismului este Ironia venita din nevoia de a sublinia caracterul lipsit
de pedanterie și morgă al acțiunii lor culturale. Totul conduce spre acest mod de a înțelege
activitatea junimistă, de la opoziția lui Vasile Pogor pentru orice fel de reguli în funcționarea
societății, până la devize glumețe, precum “intră cine vrea, rămâne cine poate”; de la plăcerea
poreclelor de care nu scăpa nimeni (“bine hrănitul Caragiani”, “pudicul Naum”, “carul de
minciuni Negruzzi” sunt doar câteva și nu dintre cele mai “tari"), la exclamații deloc academice,
de genul “faul! faul!” când se spunea câte o anecdotă fără haz.
Toate acestea fac din acțiunea junimistă un moment crucial in evoluția culturii-române, despre
care E. Lovinescu va afirma cu deplină îndreptățire: “Când o mişcare culturală, în afară de
mortarul câtorva generații de oameni culți, privind unitar și serios problemele vieții românești, a
dat politicei pe P.P. Carp, criticei teoretice pe T. Maiorescu, poeziei pe M. Eminescu, prozei pe
lon Creangă, teatrului pe L.L. Caragiale, istoriei pe A.D. Xenopol, filozofiei pe Vasile Conta -
acea miscare nu poate fi privită decất ca un fenomen de mare însemnătate”.

:Lit Pop

caracter oral – transmiterea prin grai viu a creaţiilor populare, din generaţie în generaţie;

– caracter tradiţional – conferă conservarea tiparelor ancestrale, concepţia de viaţă,

simţirea şi spiritul românesc care definesc specificul naţional;

– caracter colectiv – dat de contribuţia mai multor creatori, fiecare generaţie

adăugând câte ceva acestor creaţii;

– caracter anonim – nu se cunoaşte autorul individual al creaţiei literare;

– caracter sincretic – împletirea armonioasă a cuvintelor cu melodia şi cu mişcarea

(dansul), mai ales în crearea obiceiurilor populare;