Particularități ale unui roman interbelic studiat,

aparținând lui G. Călinescu

Repere:

– evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea romanului studiat într-o perioadă,
într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema romanului studiat;
– analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj, semnificative pentru
romanul studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final,
tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice,
limbaj etc.).
Considerat drept unul dintre cei mai importanti critici literari romani, alături de Titu
Maiorescu sau Eugen Lovinescu, G. Călinescu „o plăsmuire de geniu a acestor pamanturi și a
acestui popor” (G. Bogza) a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist de orientare, dupa
cum spun unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă.
Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare la sfârșitul perioadei interbelice (o
epocă în care această specie literară se afirmă puternic) și este al doilea dintre cele patru
romane scrise de G. Călinescu. Teoreticianul romanului românesc, optează pentru romanul
obiectiv, metoda balzaciană (realismul classic), dar depășește acest program estetic, prin
recursul la elemente de modernitate.
În eseul „Sensul clasicismului” Călinescu își manifestă preferința argumentată pentru
formula de roman balzacian. Astfel, apreciază că „literatura nu e în legătură cu psihologia, ci
cu sufletul uman care este veșnic același”. Romancierul, în formula balzaciană de roman
păstrează cronologia faptelor și consideră că este real, firesc obiectiv să fie reflectat tot ceea
ce se întâmplă într-un timp și spațiu bine definit.
Călinescu pledează pentru n clasicism îmbinat cu realism pentru a reprezenta tot ceea
ce este general uman și universal dar adaptat la mediu și la timp.Prin caractere ale
clasicismului se trece la o tipologie a realismului, la o mai bogată prezentare umană
individualizată.
Un aspect modern, naturalismul, reprezintă interesul romancierului pentru procesele
psihice deviante motivate prin ereditate și mediu: senilitatea și alienarea.Romancierul se
regăsește prin prezentarea antitetică a personajelor, prin iubirea adolescentină dintre Felix și
Otilia dar și prin descrieri (câmpia Bărăganului)
Tema romanului, viața burgeziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea intră
în compoziție cu problematica familiei, moștenirii și cu cea a paternității.
 Un prim episod care reflectă tema moștenirii este acela al înâlnirii personajelor din
incipitul romanului. Prin intermediul lui Felix, care pătrunde în universul familiilor
Giurgiuveanu şi Tulea, cititorul face cunoştinţă în manieră balzaciană cu întreg peisajul
tipologiilor prozei realiste. În odaia foarte înaltă şi încărcată de fum ”ca o covertă de vapor pe
Marea Nordului”, adunaţi în jurul mesei pe care se joacă table şi cărţi, se află cei care vor
avea un rol important în desfăşurarea epică a romanului. Naratorul notează minuţios fiecare
aspect revelator: familiaritatea neobişnuită a gesturilor Otiliei, generozitatea şi slăbiciunea lui
Pascalopol pentru ea- îi oferă cu discreţie un inel cu safir, răutatea acră a Aglaei, care îi face
aluzie lui Pascalopol la faptul că sosirea lui Felix va fi o distracţie nouă pentru Otilia, refuzul
speriat al lui Giurgiuveanu de a o împrumuta pe sora lui , atenția Auricăi către Felix. Întregul
tablou pare desprins dintr-o comedie de moravuri, prezentat dintr-o perspectivă critică și
polemică.
Un alt episod, care subliniază tema menționată mai sus se află în capitolul XVIII. Moş
Costache suferă un atac de congestie cerebrală şi este imobilizat la pat. Desfăşurarea este, de
asemenea, scenică. Ochiul naratorului urmăreşte cu atenţie gesturile avarului, preocupat de
cheile sale, plătind cu greu doctorul, neputiincios în faţa atacurilor familiei Tulea şi ale lui
Stănică la adresa bunătăţilor culinare ascunse cu grijă, cu spiritul negustoresc neadormit,
oferind în final lui Weissmann o seringă contra cost. Clanul Tulea, rapace, sărbătoreşte cu un
festin moartea neîntâmplată, joacă partide de cărţi, se instalează milităreşte în casă şi
veghează asupra moştenirii. Otilia şi Felix, singurii îndureraţi de starea bătrânului, cheamă pe
Pascalopol, care, loial, aduce un doctor universitar şi îngrijeşte pe bolnav. Edificat asupra
intenţiilor clanului Tulea, Giurgiuveanu hotărăşte să-i lase o sumă importantă Otiliei, dar
amână din nou să o facă în fapt. Episodul concentrează epic schema întregului roman.
Titlul inițial „Păriniții Otiliei” reflectă tema paternității,întâlnit și la Balzac, în
romanele „Eugenie Grandet”,„Pere Goriot” și ilustrează ideea că aproape toate personajele
cartii pot fi considerate parinti ai orfanilor Felix si Otilia, deoarece se intereseaza de
viitorullor,insa,in mod diferit,sincer sau malitios.Însă a rămas „Enigma Otilei” pentru ca
evidentiaza povestea de dragoste dintre Otilia care va fi in totdeauna o enigma pentru Felix.
„Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix consideră că are”.
Simetria incipit-final accentuează viziunea realistă, în sistem închis, a universului
romanesc. Naratorul prezintă aceeaşi stradă, aceleaşi case, aceeaşi curte, în seara lui iulie
1906, când Felix Sima pătrunde în universul familiei Giurgiuveanu, şi zece ani mai târziu, ca
încheiere definitivă a etapei . Tehnica restrângerii cadrului, de la stradă la case, de la case la
interioare şi la figurile personajelor este o modalitate de pătrundere în psihologia personajelor.
Pentru Balzac, o casă e un document sociologic şi moral. Arhitectura, cu amestecul
influenţelor incompatibile, executate în materiale precare, aflate în diferite stări de degradare,
sugerează incultura, snobismul, zgârcenia şi delăsarea, declinul unei lumi care a avut cândva
energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Aspectele sunt
anticipatoare, marcă a omniscienţei realiste. Peste ani, Felix va regăsi strada Antim, cu casa
lui moş Costache ” leproasă, înnegrită”. Curtea năpădită de scaieţi şi poarta cu lanţ sugerează
trecerea ireversibilă a timpului, confirmată de reformularea replicii lui Costache
Giurgiuveanu: „Aici nu stă nimeni!”.
Descrierea din roman este realizată din perspectiva unui narator omniscient, fiind relatată
la persoana a III-a, în text prezentându-se verbe și forme pronominale la persoana a III-a „erau”,
„se făcu”, „ea”, „se aflau” etc. Tehnica detaliului semnificativ este o caracteristica a naratiunii
omnisciente „La capetele scării vegheau doi copii de marmură, tociți și lucioși ca de ceară”
Istoria moștenirii un dublu conflict succesoral: este vorba, pe de o parte, de ostilitatea
manifestată de Aglae împotriva orafeni Otilia, și pe de altă parte, de interesul lui Stănică
pentru averea bătrânului, care duce la dezbinarea familiei Tulea.
Conflictul erotic privește rivalitatea pentru iubirea Otiliei dintre adolescentul Felix și
maturul Pascalopol.
În concluzie, romanul realist de tip balzacian reprezintă o capodoperă literară în
literatura interbelică română realizată de G. Călinescu „ o plăsmuire de geniu a acestor
pamanturi și a acestui popor” (G. Bogza).