Seminar 2,

Istoria literaturii române

Teme de seminar:

1. Fiecare dintre cele trei poeme are în centru sau pornește de la cel puțin o experiență a eului liric.
Alegând una dintre aceste experiențe pentru fiecare poem, cum ați descrie-o într-un singur
rând?
2. Extrageți din fiecare poezie două figuri de stil / imagini / secvențe lirice care vi se par inedite,
reușite artistic.
3. Exemplificați în cele trei poeme trăsături ale clasicismului și romantismului (minim două
exemple pentru fiecare curent).

Vasile Cârlova (1809 – 1831) Un glas de păstorițe, un fluier de păstor,

Ce după cîmp cu turma se-ntoarce la o parte
Înserarea Și lasă, cînd se culcă, pe cîine păzitor.

Pe cînd abia se vede a soarelui lumină Dar icea, mai aproape, s-aude o murmură ;
În vîrful unui munte, pe fruntea unui nor, De rîu să fie oare, ce curge nevăzut ?
Și zefirul mai rece începe de suspină Pe lîngă el cînd trece păstorul, nu se-ndură
Pîn frunze, pe cîmpie cevași mai tărișor ; D-un pas să-și depărteze auzul un minut.

P-acea plăcută vreme în astă tristă vale, Cît colo filomila, de multă-ntristăciune
De zgomot mai de laturi eu totdauna viu, Ascunsă în stuf, cîntă cu glas pătrunzător,
Pe muchea cea mai naltă de mă așăz cu jale, Ce prin Eho se duce și altora le spune
Singurătății încă petrecere de țiu. Că pieptul d-unde iese hrănește mare dor.

Întorc a mea vedere în urmă, înainte, De lături și zefirul ascultă cu plăcere

În dreapta sau în stînga, cînd sus, cînd iarăși jos, Și pîntre frunzi se plimbă ca umbra de ușor ;
Ș-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte El numai cîtodată rugîndu-se îi cere
Și inimă și suflet găsesc mai cu prisos. Ca cîntecul să ție ceva mai multișor.

Cînd o cîmpie plină de iarbă mi s-arată, P-acea singurătate ce ochiul sus privește,
Pe care ostenește vederea alergînd, Cînd razile de soare natura stăpînesc,
Ș-a căria văzută de flori împestrițată Îndată ce și umbra de noapte se ivește
Se-ntunecă cu noaptea pe caru-i-naintînd, Grămăzile de stele încep de strălucesc.

Cînd o dumbravă deasă, cu frunte prea măreață Încet-încet și luna, vremelnică stăpînă,
Încorunează cîmpul, s-arate mai frumos Se urcă pe orizon cîmpiile albind,
Și nencetat din sînu-i răvarsă cu dulceață Și plină de plăcere, c-o frunte mai blajină
Pă-ntinderea cîmpiii un vînt mai răcoros. Își caută de cale adesea mulțumind.

Pe de o parte iarăși o gîrlă șărpuiește, Acum și somnul vine ușor, de odihnește

Întocmai ca o pînză se vede albă-n jos În brațurile sale p-oricare muritor ;
Și ni se pare încă în vînt că fîlfîiește, Ființa milostivă de sus îi poruncește
Mișcîndu-se de pietre talazu albicios. Pămîntului să fie în veci mîngîitor.

Cu ce plăcere încă s-aude de departe De multă nemișcare, ce face piste toate,

Vederea împrejuru-i se-ntoarce cu fiori,
Pămîntul în somn dulce un geamăt parcă scoate
Și cerul nu s-arată acum mai cu răcori.
Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mîngîiere,
Odihnă, mulțumire nu-i poci găsi de loc ;
Oriunde veselia din inimă îmi piere,
Și de aceea umblă fugar din loc în loc.
Ce caută nu știe, dar simte că lipsește
Ființa care poate să-l facă fericit,
Și neputînd găsi-o, în vreme ce-o dorește,
Ion Heliade Rădulescu (1802-1872)
Zburătorul
„Vezi, mamă, ce mă doare! și pieptul mi se bate,
Mulțimi de vinețele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!
Ah! inima-mi zvâcnește!... și zboară de la mine!
Îmi cere... nu-ș' ce-mi cere! și nu știu ce i-aș da:
Și cald, și rece, uite, că-mi furnică prin vine,
In brațe n-am nimica și parcă am ceva;
Că uite, mă vezi, mamă? așa se-ncrucișează,
Și nici nu prinz de veste când singură mă strâng
Și tremur de nesațiu, și ochii-mi văpăiază,
Pornesc dintr-înșii lacrimi, și plâng, măicuță,
plâng.
Ia pune mâna, mamă, — pe frunte, ce sudoare!
Obrajii... unul arde și altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.
Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O ști vrun leac ea doară... o fi vrun zburător.
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moș popa, ori mergi la vrăjitor.
Și unul să se roage, că poate mă dezleagă;
Mătușile cu bobii fac multe și desfac;
Și vrăjitorul ăla și apele încheagă;
În negura mîhnirii mai mult s-a rătăcit ;
Întocmai ca o luntre ce, slobodă pe mare,
Nu poate de furtune a mai găsi pămînt ;
Ce n-are nici nădejde, că poate d-întîmplare,
Cu vremea s-o arunce la margine vrun vînt.
1830
Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da de leac.
De cum se face ziuă și scot mânzat-afară
S-o mân pe potecuță la iarbă colea-n crâng,
Vezi, câtu-i ziulița, și zi acum de vară,
Un dor nespus m-apucă, și plâng, măicuță,
plâng.
Brândușa paște iarbă la umbră lângă mine,
La râuleț s-adapă, pe maluri pribegind;
Zău, nu știu când se duce, că mă trezesc când
vine,
Și simt că mișcă tufa, aud crângul trosnind.
Atunci inima-mi bate și sar ca din visare,
Și parc-aștept... pe cine? și pare c-a sosit.
Acest fel toată viața-mi e lungă așteptare,
Și nu sosește nimeni!... Ce chin nesuferit!
În arșița căldurii, când vântuleț adie,
Când plopul a sa frunză o tremură ușor
Și-n tot crângul o șoaptă s-ardică și-l învie,
Eu parcă-mi aud scrisul pe sus cu vântu-n zbor;
Și când îmi mișcă țopul, cosița se ridică,
Mă sperii, dar îmi place — prin vine un fior
Îmi fulgeră și-mi zice: «Deșteaptă-te, Florică,
Sunt eu, vin să te mângâi...» Dar e un vânt ușor!
Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O ști vrun leac ea doară... o fi vrun zburător;
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moș popa, ori mergi la vrăjitor.”
Așa plângea Florica și, biet, își spunea dorul
Pe prispă lângă mă-sa, ș-obida o neca;
Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,
Și mă-sa sta pe gânduri, și fata suspina.
Era în murgul serii și soarele sfințise;
A puțurilor cumpeni țipând parcă chemau
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Și vitele muginde la jgheab întins pășeau.
Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură,
În gemete de mumă vițeii lor strigau;
Vibra al serii aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind vițeii la uger alergau.
S-astâmpără ast zgomot, ș-a laptelui fântână
Începe să s-audă ca șoaptă în susur,
Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână
Și prunca vițelușă tot tremură-mprejur.
Încep a luci stele rând una câte una
Și focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum și luna,
Și, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.
Dar câmpul și argeaua câmpeanul ostenește
Și dup-o cină scurtă și somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpânește,
Și lătrătorii numai s-aud necontenit.
E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veșmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins cuprinde lumea, ce-n brațele somniei
Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat.
Tăcere este totul și nemișcare plină:
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină,
Și apele dorm duse, și morile au stat.
.....................
„Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare
Din miazănoapte scapă cu urme de scântei?
Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai
moare?
Ori e--să nu mai fie! — vro pacoste de zmei?
Tot zmeu a fost, surato. Văzuși, împelițatu,
Că țintă l-alde Floarea în clipă străbătu!
Și drept pe coș, leicuță! ce n-ai gândi, spurcatu!
Închină-te, surato! — Văzutu-l-ai și tu?
Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,
Și-pietre nestemate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;
Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!
Pândește, bată-l crucea! și-n somn colea mi-ți
vine
Ca brad un flăcăiandru, și tras ca prin inel,
Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine
N-au nici un pic de sânge, ș-un nas --ca vai de
el!
O! biata fetișoară! mi-e milă de Florica
Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit
Și s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:
Să fugă fata mare de focul de iubit!
Că-ncepe de visează, și visu-n lipitură
Începe-a se preface, și lipitura-n zmeu,
Și ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,
Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!”
1844
Grigore ALEXANDRESCU (1810 – 1885)
Satiră duhului meu
Trageți toți câte o carte: domnule, ești cu mine.
Șezi, mă rog, împotrivă, și vezi de joacă bine!
Dar ți-am spus, coconiță, că eu, din întâmplare
Nici bine, nici nebine nu pot să fac cercare;
Am cuvintele mele: aste jocuri plăcute,
Cu voia dumitale, îmi sunt necunoscute.
Nebun cine te-o crede; vrei să te rugăm, poate
Astăzi chiar și copii știu jocurile toate,
Veacul înaintează: Caro; vezi că ți-e rândul;
Dar ce făcuși acolo, unde îți este gândul?
Când eu am dat pe rigă, bați cu alta mai mare?
Astfel de neștiință e lucru de mirare!
Așa-mi zicea deunăzi, cu totul supărată,
O damă ce la jocuri e foarte învățată,
Apoi șoptind pe taină cu câteva vecine:
Vedeți, zise, ce soartă, și ce păcat pe mine?
Două greșeli ca asta, zău, sufletul mi-l scot,
A! ce nenorocire! ma chere, ce idiot!
Vino acum de față și stai la judecată,
Tu care le faci astea, duh, ființă ciudată,
Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare:
De ce treabă-mi ești bună, putere gânditoare,
Când nu pot la nimica să mă ajut cu tine,
Când nu te-ai deprins încă nici vistul să-l joci
bine?
Nu mai ești tu acela care-n copilărie
Știai pe dinafară vestit- Alexăndrie,
Și viața ciudată a unui crai cuminte,
Care lăsa pe dracu fără încălțăminte?
Tu, care mai în urmă, râzând de-acestea toate,
De rost puteai a spune tragedii însemnate,
Meropa, Atalia și altele mai multe,
Declamându-le toate cui vrea să te asculte?
Negreșit îmi vei zice, țin minte ce îmi place,
Dar cărțile cu mine e greu să se împace.
Mai lesne pot a spune hoțiile urmate
La zece tribunaluri sub nume de dreptate,
Mai lesne pot să număr pe degetele mele
Câți sfinți avem pe lună și câte versuri rele,
Decât să bag de seamă ce carte nu e dată,
A cui este mai mică și cine o să bată.
Când sunt în adunare, n-am altă mulțumire
Decât să se deschidă sujeturi de vorbire:
Atunci sunt gata, slobod, ascult, și cu plăcere
Tușesc, zâmbesc, mă leagăn și-mi dau a mea
părere.
Frumos răspuns! Ascultă: pe cât mie îmi pare,
De lume, de năravuri ai slabă încercare.
Trebuie să știi jocul și dansul ce-ți lipsește,
Și niște mici petreceri, ce se zic românește
Jocuri nevinovate. Nevinovate fie,
Măcar că vini destule din ele pot să fie;
Trebuie să faci pasuri și complimente bune,
La vorbe serioase când alții se vor pune,
Să n-asculți, să spui glume, să scoți la jucării,
Și pân-a râde alții, să râzi tu mai întâi.
Vezi domnișoru-acela care toate le știe,
Căruia vorba, duhul îi stă în pălărie,
În chipul de-a o scoate cu grații prefăcute?
Hainele de pe dânsul sunt la Paris cusute:
Singur ne-ncredințează. Lorneta atârnată
Este și mai străină, de-o formă minunată;
Vrea s-o cumpere prințul, dar ca un om cuminte
Dumnealui o tocmise ceva mai înainte.
Când le-a spus astea toate, o ia la ochi, privește
Chiar pe dama aceea cu care-atunci vorbește;
I-o dă în nas, se pleacă, și în sfârșit o lasă,
Zicându-i: Ce lornetă! te-arată mai frumoasă!
Fieșcine cunoaște ce cap tânărul are;
Dar pentru că dă bine din mâini și din picioare,
Și trântește la vorbe fără să se gândească,
Am văzut multă lume cu duh să-l socotească;
Iată de ce talente avem noi trebuință.
Dar tu care uiți lesne, duh fără de știință,
Socotești că poți oare, prin altfel de mijloace,
Arătându-te-n lume vreo figură-a face?
Pretenția aceasta mi s-ar părea ciudată.
Când pe la nunte, baluri, ne ducem vreodată
(Căci din nenorocire puternica natură
Ne-a unit împreună c-o strânsă legătură),
Râd văzându-te singur, și într-un colț deoparte,
Parc-ai fi mers acolo ca să compui o carte,
Iar nu ca să te bucuri cu lumea dimpreună.
Dacă vreo coconiță, frumoasă, dulce, bună,
Crezând că ne prefacem, ne-ndeamnă, ne
poftește,
Ne ia la joc, greșeala-i îndată și-o plătește;
Rar să se afle damă de mijloc așa tare,
Ca să n-o fac să cadă la cea dintâi mișcare.
Ăsta îți e talentul și darurile toate.

Cât pentru darul vorbei, ce crezi că îl ai, poate,

E numai o părere: îți cer și iertăciune,
Că nici pentru prieteni minciuni nu voi a spune.
Adevărat se-ntâmplă să zici pe la soroace
Câte o vorbă-două, care la unii place;
În câte rânduri însă distracțiile tale
Te fac să scoți cuvinte ce nu ar fi cu cale,
Să superi din greșeală persoane însemnate,
Ba încă câteodată și dame delicate,
Râzând de-acele două, statornică pereche
Care își petrece seara șoptindu-și la ureche,
De celelalte patru contese ideale,
Umflate de pretenții și vrednice de jale,
Pe care dacă prințul le ia la bal de mână,
Nu mai vorbesc cu nimeni câte o săptămână.
Astăzi râzi de-o pedantă, mâine de-o prețioasă;
Zici de una ajunsă în vârstă cuvioasă
Că atestatul vremii nu va să-l priimească;
Și de-alta ce iubește de cinste să vorbească,
Ce laudă virtutea și-n veci ți-o pomenește,
Zici că e virtuoasă cât știm noi evreiește.

Greșelile acestea îți fac un urât nume.

Tu știi ce se întâmplă când se aude-n lume
Că cinevași s-apucă defecturi să arate:
Mulți scot sub al lui nume minciuni nenumărate.
S-a vorbit într-o casă de un fanfaron mare,
Declamând sentimente ce sigur nu le are,
Care la tot ar pune suflarea omenească,
Când cineva cu dânsul ar vrea să o tocmească;
S-a zis ceva de Iancu, de Stan, de Lăurescu;
Cine le-a scos acestea? Le-a scos Alexandrescu.
Făr-a zice nimica, singura ta zâmbire,
De te-i afla de față, e o-nvinovățire.
În zadar te porți bine și lauzi câteodată,
Chiar lauda în gură-ți de satiră e luată.

Așa, în loc să critici greșelile străine,

În loc să râzi de alții, mai bine râzi de tine;
Învață danțul, vistul și multe de-alde alea;
Iar de vrei să faci versuri, ia pildă de la Pralea.