Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. Fiecare dintre cele trei poeme are în centru sau pornește de la cel puțin o experiență a eului liric.
Alegând una dintre aceste experiențe pentru fiecare poem, cum ați descrie-o într-un singur
rând?
2. Extrageți din fiecare poezie două figuri de stil / imagini / secvențe lirice care vi se par inedite,
reușite artistic.
3. Exemplificați în cele trei poeme trăsături ale clasicismului și romantismului (minim două
exemple pentru fiecare curent).
Pe cînd abia se vede a soarelui lumină Dar icea, mai aproape, s-aude o murmură ;
În vîrful unui munte, pe fruntea unui nor, De rîu să fie oare, ce curge nevăzut ?
Și zefirul mai rece începe de suspină Pe lîngă el cînd trece păstorul, nu se-ndură
Pîn frunze, pe cîmpie cevași mai tărișor ; D-un pas să-și depărteze auzul un minut.
P-acea plăcută vreme în astă tristă vale, Cît colo filomila, de multă-ntristăciune
De zgomot mai de laturi eu totdauna viu, Ascunsă în stuf, cîntă cu glas pătrunzător,
Pe muchea cea mai naltă de mă așăz cu jale, Ce prin Eho se duce și altora le spune
Singurătății încă petrecere de țiu. Că pieptul d-unde iese hrănește mare dor.
Cînd o cîmpie plină de iarbă mi s-arată, P-acea singurătate ce ochiul sus privește,
Pe care ostenește vederea alergînd, Cînd razile de soare natura stăpînesc,
Ș-a căria văzută de flori împestrițată Îndată ce și umbra de noapte se ivește
Se-ntunecă cu noaptea pe caru-i-naintînd, Grămăzile de stele încep de strălucesc.
Cînd o dumbravă deasă, cu frunte prea măreață Încet-încet și luna, vremelnică stăpînă,
Încorunează cîmpul, s-arate mai frumos Se urcă pe orizon cîmpiile albind,
Și nencetat din sînu-i răvarsă cu dulceață Și plină de plăcere, c-o frunte mai blajină
Pă-ntinderea cîmpiii un vînt mai răcoros. Își caută de cale adesea mulțumind.
Ah! inima-mi zvâcnește!... și zboară de la mine! Atunci inima-mi bate și sar ca din visare,
Îmi cere... nu-ș' ce-mi cere! și nu știu ce i-aș da: Și parc-aștept... pe cine? și pare c-a sosit.
Și cald, și rece, uite, că-mi furnică prin vine, Acest fel toată viața-mi e lungă așteptare,
In brațe n-am nimica și parcă am ceva; Și nu sosește nimeni!... Ce chin nesuferit!
Că uite, mă vezi, mamă? așa se-ncrucișează, În arșița căldurii, când vântuleț adie,
Și nici nu prinz de veste când singură mă strâng Când plopul a sa frunză o tremură ușor
Și tremur de nesațiu, și ochii-mi văpăiază, Și-n tot crângul o șoaptă s-ardică și-l învie,
Pornesc dintr-înșii lacrimi, și plâng, măicuță, Eu parcă-mi aud scrisul pe sus cu vântu-n zbor;
plâng.
Și când îmi mișcă țopul, cosița se ridică,
Ia pune mâna, mamă, — pe frunte, ce sudoare! Mă sperii, dar îmi place — prin vine un fior
Obrajii... unul arde și altul mi-a răcit! Îmi fulgeră și-mi zice: «Deșteaptă-te, Florică,
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare; Sunt eu, vin să te mângâi...» Dar e un vânt ușor!
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.
Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica: O ști vrun leac ea doară... o fi vrun zburător;
O ști vrun leac ea doară... o fi vrun zburător. Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica, Ori du-te la moș popa, ori mergi la vrăjitor.”
Ori du-te la moș popa, ori mergi la vrăjitor.
Așa plângea Florica și, biet, își spunea dorul
Și unul să se roage, că poate mă dezleagă; Pe prispă lângă mă-sa, ș-obida o neca;
Mătușile cu bobii fac multe și desfac; Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,
Și vrăjitorul ăla și apele încheagă;
Și mă-sa sta pe gânduri, și fata suspina.
„Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare
Era în murgul serii și soarele sfințise; Din miazănoapte scapă cu urme de scântei?
A puțurilor cumpeni țipând parcă chemau Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise, moare?
Și vitele muginde la jgheab întins pășeau. Ori e--să nu mai fie! — vro pacoste de zmei?
Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură, Tot zmeu a fost, surato. Văzuși, împelițatu,
În gemete de mumă vițeii lor strigau; Că țintă l-alde Floarea în clipă străbătu!
Vibra al serii aer de tauri grea murmură; Și drept pe coș, leicuță! ce n-ai gândi, spurcatu!
Zglobii sărind vițeii la uger alergau. Închină-te, surato! — Văzutu-l-ai și tu?
Încep a luci stele rând una câte una Pândește, bată-l crucea! și-n somn colea mi-ți
Și focuri în tot satul încep a se vedea; vine
Târzie astă-seară răsare-acum și luna, Ca brad un flăcăiandru, și tras ca prin inel,
Și, cobe, câteodată tot cade câte-o stea. Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine
N-au nici un pic de sânge, ș-un nas --ca vai de
Dar câmpul și argeaua câmpeanul ostenește el!
Și dup-o cină scurtă și somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpânește, O! biata fetișoară! mi-e milă de Florica
Și lătrătorii numai s-aud necontenit. Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit
Și s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:
E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei Să fugă fata mare de focul de iubit!
Veșmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins cuprinde lumea, ce-n brațele somniei Că-ncepe de visează, și visu-n lipitură
Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat. Începe-a se preface, și lipitura-n zmeu,
Și ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,
Tăcere este totul și nemișcare plină: Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!”
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină, 1844
Și apele dorm duse, și morile au stat.
.....................
Grigore ALEXANDRESCU (1810 – 1885) Decât să se deschidă sujeturi de vorbire:
Atunci sunt gata, slobod, ascult, și cu plăcere
Satiră duhului meu Tușesc, zâmbesc, mă leagăn și-mi dau a mea
părere.
Trageți toți câte o carte: domnule, ești cu mine. Frumos răspuns! Ascultă: pe cât mie îmi pare,
Șezi, mă rog, împotrivă, și vezi de joacă bine! De lume, de năravuri ai slabă încercare.
Dar ți-am spus, coconiță, că eu, din întâmplare Trebuie să știi jocul și dansul ce-ți lipsește,
Nici bine, nici nebine nu pot să fac cercare; Și niște mici petreceri, ce se zic românește
Am cuvintele mele: aste jocuri plăcute, Jocuri nevinovate. Nevinovate fie,
Cu voia dumitale, îmi sunt necunoscute. Măcar că vini destule din ele pot să fie;
Nebun cine te-o crede; vrei să te rugăm, poate Trebuie să faci pasuri și complimente bune,
Astăzi chiar și copii știu jocurile toate, La vorbe serioase când alții se vor pune,
Veacul înaintează: Caro; vezi că ți-e rândul; Să n-asculți, să spui glume, să scoți la jucării,
Dar ce făcuși acolo, unde îți este gândul? Și pân-a râde alții, să râzi tu mai întâi.
Când eu am dat pe rigă, bați cu alta mai mare?
Astfel de neștiință e lucru de mirare! Vezi domnișoru-acela care toate le știe,
Căruia vorba, duhul îi stă în pălărie,
Așa-mi zicea deunăzi, cu totul supărată, În chipul de-a o scoate cu grații prefăcute?
O damă ce la jocuri e foarte învățată, Hainele de pe dânsul sunt la Paris cusute:
Apoi șoptind pe taină cu câteva vecine: Singur ne-ncredințează. Lorneta atârnată
Vedeți, zise, ce soartă, și ce păcat pe mine? Este și mai străină, de-o formă minunată;
Două greșeli ca asta, zău, sufletul mi-l scot, Vrea s-o cumpere prințul, dar ca un om cuminte
A! ce nenorocire! ma chere, ce idiot! Dumnealui o tocmise ceva mai înainte.
Când le-a spus astea toate, o ia la ochi, privește
Vino acum de față și stai la judecată, Chiar pe dama aceea cu care-atunci vorbește;
Tu care le faci astea, duh, ființă ciudată, I-o dă în nas, se pleacă, și în sfârșit o lasă,
Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare: Zicându-i: Ce lornetă! te-arată mai frumoasă!
De ce treabă-mi ești bună, putere gânditoare,
Când nu pot la nimica să mă ajut cu tine, Fieșcine cunoaște ce cap tânărul are;
Când nu te-ai deprins încă nici vistul să-l joci Dar pentru că dă bine din mâini și din picioare,
bine? Și trântește la vorbe fără să se gândească,
Am văzut multă lume cu duh să-l socotească;
Nu mai ești tu acela care-n copilărie Iată de ce talente avem noi trebuință.
Știai pe dinafară vestit- Alexăndrie,
Și viața ciudată a unui crai cuminte, Dar tu care uiți lesne, duh fără de știință,
Care lăsa pe dracu fără încălțăminte? Socotești că poți oare, prin altfel de mijloace,
Tu, care mai în urmă, râzând de-acestea toate, Arătându-te-n lume vreo figură-a face?
De rost puteai a spune tragedii însemnate, Pretenția aceasta mi s-ar părea ciudată.
Meropa, Atalia și altele mai multe,
Declamându-le toate cui vrea să te asculte? Când pe la nunte, baluri, ne ducem vreodată
(Căci din nenorocire puternica natură
Negreșit îmi vei zice, țin minte ce îmi place, Ne-a unit împreună c-o strânsă legătură),
Dar cărțile cu mine e greu să se împace. Râd văzându-te singur, și într-un colț deoparte,
Mai lesne pot a spune hoțiile urmate Parc-ai fi mers acolo ca să compui o carte,
La zece tribunaluri sub nume de dreptate, Iar nu ca să te bucuri cu lumea dimpreună.
Mai lesne pot să număr pe degetele mele Dacă vreo coconiță, frumoasă, dulce, bună,
Câți sfinți avem pe lună și câte versuri rele, Crezând că ne prefacem, ne-ndeamnă, ne
Decât să bag de seamă ce carte nu e dată, poftește,
A cui este mai mică și cine o să bată. Ne ia la joc, greșeala-i îndată și-o plătește;
Când sunt în adunare, n-am altă mulțumire Rar să se afle damă de mijloc așa tare,
Ca să n-o fac să cadă la cea dintâi mișcare.
Ăsta îți e talentul și darurile toate.