RC HUSI

Fiodor Ivanovici Tiutcev

(5 decembrie 1803 - 27 iulie 1873)

Din pajistea unei dumbravi 

Din pajistea unei dumbravi 
Un uliu suie către slăvi,
Tot mai departe şi mai sus,
Pe după geana zării dus.

Natura mumă aripi vii

I-a dat să zboare în tării,
 Eu crai al lumii m-am nascut
Şi nu ma pot urni din lut.

Lacrima lumii... 
Lacrima lumii, o, lacrima lumii,
picuri din leagăn şi pînă apoi,
picuri tăcută şi tăinuită,
nepotolită, neţărmuită,
cum din tomnatice nopţi fără nume
curg şiroaie de ploi.

Nebunie 
Acolo unde arsă glia
Şi pâcla zării una par,
Se-aţine şuie nebunia
În lumea-i fără de habar.

Şi toropită de dogoare,
Clipocind în colbul arzător,
Cu ochi sticloşi înfipţi în zare
Ea scurmă fiecare nor.

Apoi învie ca din moarte,

Şi-ascute iar auzul treaz,
Veghind la gura gliei sparte
Cu zâmbet tainic pe obraz.

Şi din afund îi năluceşte

Un zvon de ape ca un cânt,
Un zvon de ape care creşte
Şi se revarsă pe pământ!...
 Nu-i da poetului crezare... 

Nu-i da poetului crezare, 

Copilă, nu-i al tău el, nu-i!
Şi mai cumplit ca de vîlvoare
Păzeşte-te de focul lui !

În darn cu inima plăpîndă

Simţirea cerci să i-o pătrunzi !
Fierbinte patimă arzîndă
Sub gingaş văl n-ai să ascunzi.

Poetul e stăpîn pe toate

Şi nu-i stăpîn pe sine doar:
Cununa lui aprinsă poate
Să-ţi ardă pletele cu jar.

În lume mulţi i se închină

Sau îl defaimă duşmănos:
El intră-n inimi ca albina, 
Nu ca un şarpe veninos.

Candoarea ta el n-o umbreşte,

Dar fără voia-i uneori
Suflarea vie ţi-o răpeşte,
Sau te înalţă pînă-n nori.

Nu-mi spune că iubirea lui e încă trează 

Nu-mi spune că iubirea lui e încă trează,
Că-i mai sunt dragă să nu-mi spui...
O,nu ! Ce nemilos el viaţa mi-o scurtează,
Deşi cuţitul tremură în mâina lui.

Ba roabă-i sunt, ba mă îneacă plânsul,

Mă supăr sau îmi fac inima rea, -
De mai trăiesc... sunt vie pentru dânsul,
Dar viaţa asta ! Ce amara-i ea !

Ce scrupulos, zgârcit îmi vămuie văzduhul

Nici cu un dusman nu-i aşa de crud...
Ah, mai zvâcneşte înca slab în mine duhul,
Dar viaţa n-o mai simt, n-o mai aud.

Ploaie de primăvară 
Îmi place vântul primăverii,
Adus de norul plumburiu,
Când fulgerul întâia oară
Detun-n cerul albăstriu.
Începe ploaia... Bobi de rouă...
Se-nalţă colbul pe câmpii...
Şiraguri lungi de perle-n soare
Se-ntind pe fire azurii.
Se scurg din munţi şuvoaie repezi,
Şi trilu-n codru n-a-ncetat...
Din munţi şi din păduri răsună
Ecoul lor îndepărtat.

Silentium !... 
Taci molcolm, nu trezi nici dor
Adînc în suflet, nici fior,
Căci ele scapără şi pier,
Precum luceferii din cer
Răsar ca să apună iar, 
Tu taci şi ia aminte doar.

Simţirea cui să ţi-o încrezi ?

Iar cînd te doare, să nu crezi
Că alţii te-au şi înţeles.
Un gînd rostit e un eres...
Nu sparge unda de claştar,
Tu taci şi soarbe-i vlaga doar.

Rămîi în sinea ta ascuns,

De vise tainice pătruns,
Căci visele se sting curînd
Cînd lumea prinde glas şi cînd
Lumina zilei vine iar,
Tu taci şi ia aminte doar.

O, ce barbara e iubirea 
Mai ieri în dragostea ta oarbă
Sopteai triumfător : Ť Ea mea!ť
Te uita azi şi te întreaba 
Ce s-a făcut sărmana ea?

De ce s-au stins tânjiţi bujorii

Şi ochii nu mai râd deloc?
Au ars în jaristea plânsorii,
S-au stins în lacrime de foc.

Mai ţii tu minte oare ceasul

Intaii voastre întalniri :
Surasul ei senin şi galasul
Şi toată vraja din priviri?

Dar ce-a rămas în amintire

 Şi visul tău ţinut-a cât ?
S-a stins precum o amintire,
Cât vara nordica şi-atât !

Iubirea ta a fost pâcatul

Ce i-a adus osânda grea,
Pe viaţa ei şi-a pus stigmatul
Ocară maşteră şi rea.

Sărmana inima sihastră!

Nici amintiri nu-i vin în zbor,
Demult cu lumea lor măiastră
S-au risipit la randul lor.

Lumina vietii e cernită,

Pământul pare trist şi gol,
Iar floarea inimii strivită
De gloată zace în nămol.

Iar dupa suferinta toata

Sub zgura ce i-a mai rămas?
Obida grea, nemeritată,
Fără de lacrimi, fără glas.

O, ce barbara e iubirea 
Ce-o dam adesea în vileag!
Nebuni de patimi, în nestire
Ucidem tot ce ni-i mai drag.

Vezi fumul... 
Vezi fumul cum se stîlpuie în zări
şi umbra lui pe vale năluceşte ?
ci viaţa, mi-ai vorbit prin înserări,
Nu-i fumul ce sub lună abureşte,
E umbra lui fugară din cărări.
 Ziua şi noaptea 
Pe lumea umbrelor deschise, 
Peste abisuri fără nume, 
Din voia zeilor anume
Un văl de aur s-a întins.
Îi spune zi. Lumina ei
E însăşi viaţa pămînteană,
E un balsam de pus pe rană,
Dorit de oameni şi de zei.

Dar ziua scapără treptat, 

Şi noaptea-i smulge mîndra haină,
Şi iese lumea cea de taină,
Mocnind prin vălul sfîşiat.
Şi bezna neagră de mormînt
Se cască iarăşi la picioare,
De-aceea crîncenă ne pare
Venirea nopţii pe pămînt.

TE SALUT, VIAȚĂ!

Mi-s dragi, iubită, ochii tăi

Când se înalţă fără veste
Şi joacă tainic în văpăi,
Precum noptatic de pe creste
Un fulger scapără pe văi...

Dar ştiu un farmec fără seamăn

Când ochii în pământ ţi-i laşi
Şi pe sub adumbrita geană,
Râvnind sărutul pătimaş,
Mocnesc adânc şi dornic cheamă.
Trimite-i, Doamne, bucurie

Trimite-i, Doamne, bucurie

Acelui ce-n arsura verii
Robit de-adâncă sărăcie
Străbate târgurile țării.

Acelui ce din întâmplare

Privește umbrele grădinii,
Verdeața văilor în zare
În strălucirile luminii.

Căci nu pentru a lui primire

Umbroșii pomi-n verdeață cresc,
Nici pentru a lui răcorire
Cișmelele în sus țâșnesc.

Peșteri frumoase, ca prin ceață,

Privirea lui degrabă vede,
Și rouratica verdeață
Nu-i curmă arzătoarea sete.

Trimite-i, Doamne, bucurie

Acelui care calea vieții
Și-o trece-n boală, sărăcie,
Robit de vrajba răutății.