RC

SULLY PRUDHOMME

POEZII

Rugă

De-ar fi să ştii ce greu apasă

O viaţă de singurătate,
Pe lângă mohorâta-mi casă
Ai trece poate.
De-ar fi să ştii ce blândă este,
În suflet trist o mângâiere,
Tu mi-ai privi pe la ferestre
Ca fără vrere.
De-ar fi să ştii ce balsam poartă
O inimă ce-a ta o cheamă,
 Te-ai aşeza la mine-n poartă
Ca şi o mamă.
De-ar fi să ştii că eşti iubită
Şi dacă-n minte-ar fi să-ţi vină
Cum, ai păşi de prag venită
Fără pricină.

Lebăda

Fără zgomot, sub oglinda apei calme si profunde,

Lebăda cu-ale ei labe late-alunecă pe unde.
Puful alb crescut pe cele două coaste aminteşte
De zăpada ce la soare, primăvara, se topeşte,
Dar, tot ca neaua mată, în briză fremătând,
Aripa-i pare-o pânză de barcă-abia mergând.
Frumosu-i gât se-nalţă şi trestia o-ntrece,
Plonjează ori se lasă lungit pe unda rece;
Cu graţie-şi curbează profilul de acantă,
Pitindu-şi ciocul negru sub guşa-i impozantă
Aci caută umbra şi pacea de sub pini
Lăsând în urmă lunca scăldată în lumini
Şi-având aspectul unei podoabe capilare
Ea merge şi tardivă şi obosită pare;
Grota-n care poetul plonjează-n sine-ardent
Si izvorul ce plânge pe veci un zeu absent
Îi plac; le dă târcoale; o frunză de răchită
I-atinge-uşor un umăr, căzând îngălbenită;
Aici spre larg pluteşte şi, lăsând codru-obscur,
Ia-n stăpânire partea superbă de azur
Sub care să-şi serbeze ţinuta-i orbitoare
Şi chiar să se confunde c-un bulgăre de soare.
Apoi, când lacu-şi pierde fantasticu-i contur
Şi când oricare formă-i tot mai confuză-n jur,
Când cerul brun mai are un roşu tiv pe zare
Şi nici o gladiolă ori stuf nu mai tresare,
 Iar broaştele văzduhul cu-orăcăitul lor
Îl umplu, licuriciul zâmbind îmbietor,
Pasărea-i tot pe lacul ce-n, sumbru, ochiul lui
Reflectă-albastra noapte cum alta-n lume nu-i;
Vas de argint pe care râd diamante, mii,
Visează pe oglinda răsfrântelor făclii.

traducere de Al. Rally

Aici, pe pământ

Aici, pe pământ toate florile de liliac mor,

Scurte sunt toate cântecele păsărilor,
În visul meu verile rămân
Mereu...
Aici, pe pământ buzele înfloresc
Fără atingerea diafană ce-o nutresc,
În visul meu săruturile rămân
Mereu...
Aici, pe pământ toţi se plâng,
Prieteniile şi iubirile se frâng,
În visul meu cuplurile rămân
Mereu...
traducere de Ramona Müller

Ochii

Albaştri sau negri iubind fierbinte,

Ochi nenumăraţi priveau zorii de zi,
Azi tainic dorm în adâncul din morminte
Dar soarele răsare, fie ce o fi.
 Plăceri scufundate-n tainicul păcat
Nopţii, tribut peste zi ei au arvunit.
Şi-acum lucesc stele pe ceru-ndoliat,
Sub pleoape umbre se-adună la zenit.
O, nu, să-şi fi pierdut irisul privirea?
De-ajuns, acest lucru nu e cu putinţă!
S-a reîntors în el căutând sclipirea
Sufletului, invizibila fiinţă.
Şi asemeni unor căzătoare astre,
Trecând de noi, rămân doar celeste spaţii,
Pleoapele se-nchid în apusuri albastre,
Ochii nu mor, dorm în alte constelaţii.
Albaştri sau negri iubind fierbinte,
Deschişi spre cer şi-o imensă auroră,
În lungul lor somn, dincolo de morminte,
Ochii ne urmăresc oră după oră.

Ideal
Lui Paul Sedille

Luna e mare, cerul senin

Spuzit de stele, pamantu-i pal,

De-al lumii suflet aeru-i plin.

Visez la astrul ideal.

Ne este noua nevazut;

Dara colind-a ei lumina,

Aici de va fi razbatut
 O alta varsta steaua-alina.

Departe cand va va luci,

Aleasa din stelele firii,

O, ziceti-i ca o iubii,

Voi, fii din urma-ai omenirii !

 Vaza spartă

La vasul în care moare această verbena,

o lovitură de un ventilator a bătut-o;
lovitura trebuia să-l atingă abia,
nici un zgomot nu-l dezvăluia.

Dar o ușoară lovitură în

 fiecare zi, mușcând paharul,
cu un marș invizibil și sigur, a
reușit încet să se termine.

Apa ta proaspătă a fugit picătură cu picătură

Sucul florilor a ieșit;
Nimeni nu mai pune întrebări.
Nu-l atingeți, sa rupt.

De asemenea, îi înmoaie frecvent inima,

mâna pe care o iubește, când o perie împotriva ei;
și apoi inima prin ea însăși, se desface,
floarea iubirii sale se încheie.

Întotdeauna intact în ochii lumii,

simte că crește și, cu voce scăzută,
își plânge rana fină și profundă:
Nu-l atingeți, este rupt.