CE SPUI TU DESPRE SUFLETUL MEU

Adrian Pintea

Tu-mi spui: sufletul tău e-o aripă de vânt

ştie zboruri străine de orice pământ
ştie zborul prea sus, ştie zborul prea jos...
Tu-mi spui: sufletul tău este foarte ciudat;
lunecos ca o frunză, mut ca un pat,
mut ca o frunză dintr-un pom lunecos
şi din care se face un pat;
ca o neîmpăcată silabă de gând
într-o limbă în care ostatecă sunt,
uite, rana adâncă pe care ţi-o fac
se închide-ntr-o clipă, cât vârful de ac!
Nimeni nu-mi poate cere să nu ştiu s-aleg!
Aduc uşi fără broască, aduc lanţ să te leg,
arunc pieptene veşnic cu păduri fermecate,
Ochiul tău greu şi fierbinte străbate!...
Tu-mi spui: sufletul tău este foarte amar!
Nor cu nor, îmi spui tu, se-ntâlnesc foarte rar
cal cu cal, şi mai rar, şi mai rar călăreţii
ne-ntâlnim foarte rar, pe la mijlocul vieţii,
nu ne spunem decât mâna pusă pe umăr
şi sporim al tăcerilor repede număr...
Doar cu ochii: eşti teafăr? Eşti viu încă? Poţi?
Şi plecăm, înc-o dată, şi încă o dată,
fiecare în partea de altul visată.
ŢIE
Adrian Pintea

Cum să mă-nfăţişez mai bun iubirii?

Tată şi frate-ntâi, apoi bărbat?
Să ştiu că drumul l-am bătut curat, -
Cum să mă-nfăţişez mai bun iubirii?
Cum să-i arăt că dorul meu de ea
l-am primenit ca pe un prunc în scaldă?
Că pâinea vrerii mele este caldă?
Că singur am gustat întâi din ea
În faţa ta, să ştii că e curată,
Ca-n faţa voievodului - un şerb?...
Cum să m-arăt iubirii fără pată,
Neliniştit şi splendid, ca un cerb?

Cum să mă-nfăţişez mai bun iubirii?

Poate-n cămaşa ce o ţese mama,
Visând că doar în ea voi trece vama,
Visând că e cămaşa nemuririi...