Bufniţa şi porumbelul

De Florian

O bufniţă boccie, ursuză, ciufulită,

Îşi tânguia odată amarnica-i ursită.
- Ce slută, ce bătrână şi ce beteagă sunt!
Nu-i pasăre stingheră ca mine pe pământ …
În scorbura –mi pustie n-a poposit vreodată
făptură să-mi aline durerea-nsingurată …
Un porumbel pornit din crâng
aude pasărea bolnavă
şi poposeşte în dumbravă.
- Sărmană buhă, cât te plângi!
Dar cum se face soro? La vârsta dumitale
( pe care anevoie o socoţi )
ai parte doar de lacrimi şi de jale.
N-ai soţ, n-ai fii şi nici măcar nepoţi?
Familia dă totuşi farmec vieţii.
N-ai vrut s-o înghebi, ca lumea în floarea tinereţii?
- Știind că măritişul e loterie
Nu-mi prea ardea atunci de căsnicie.
Și ce-ai fi vrut să aleg ca amorez,
vreun huhurez?
Doar te măriţi şi- ndată- ncepe cazna
când nu te aştepţi porneşte soţul razna
Să-l urmăresc m-ar scoate din sărite!
Iar dacă ai odrasle, şti oare ce te- aşteaptă?
Ce-o să faci cu ele de ţi-or ieşi trăsnite ?
M-am schimnicit crezându-mă înţeleaptă.
Nici neamuri n-am. Dar cred că e mai bine
că neamurile-s rele şi meschine.
şi nu se învrednicesc să te-ngrijească
decât când au ceva să moştenească
şi cred că aşteptarea nu le va fi prea lungă
Iar fraţii, verişorii sunt rude într-o dungă
croite să bârfească şi să te jupuiască …
- Eu nu sunt de părere să stai stingheră-n cetini
N-ai rude? Se cuvine să ai măcar prieteni
Ce clipe minunate-s alăturea de ei !
- Prietenii? De unde? Sunt toţi nişte mişei
Doi huhurezi se zice că s-au iubit odată
vreo zece ani, c-o dragoste-nfocată
şi s-au certat pe-un şoarece, cândva ca doi nătângi
Prietenia asta la drept vorbind, e o pacoste
cred mai puţin în ea decât în dragoste
- Dar ai iubit vreodată?
- Eu? Nu!
- Și te mai plângi?