Sunteți pe pagina 1din 4

Versuri selectate din „Faust”, opera lui Goethe

Când te aperi, vina-i dată, cu urgie, Ascultă-mă, cum întâlnii de toate:


Mereu pe tine, nevinovăție! Mi-e drag de cel care vrea ce nu se poate.

Tot data-i dreptulețe pic cu pic, Și-o să deie, princhindelul prost,


Pân’ ne-am ales cu dreptul la... nimic! Pe lume, în sfârșit, și el de-un rost.

Când Soarele și Luna, sus, îmbină Pe urmă crești, din treaptă-n treaptă,
Argint cu aur, viața-i mai senină. Spre trup înalt și-naltă faptă.

Îi plac urechii tâlcurile bune, Privindu-te sunt fermecat,


Dar nu-s încredințat de câte spune. Calic lipit și crai bogat.

Și de-ar avea chiar piatra-nțelepciunii, S-agonisesc averea, stăpânirea?


Mă tem că pietrei i-ar lipsi-nțeleptul. E totul fapta și nimic mărirea.

Plăcerea-i dornică de-a da, Scutește-mă de gânduri pe ghicite!


Întrece dorul de-a păstra. Pe scurt, ce spui? Vreau gânduri lămurite!

Te prinde bine flecăreala, E culmea, cred, să-ndemni la treabă,


Arată-ne ce-ți poate fala! Când însuți nu pricepi o boabă.

’Nainte dar! În miez mi-oi da silința De-și află visu-ncununarea:


Să aflu-n neființa ta – ființa! Cu malu-i împăcata marea;

Domnițe doar văzut-am cu-asemenea tipare: E groaznic gândul ce te bate,


Frumoasă e, nici vorbă, din cap până-n picioare. Că ești sărac, când ai de toate.

M-avânt năvalnic către culmi visate, Vă prinde bine fața sfânt posacă,
Cu ziua-n față și cu noaptea-n spate. Dar tare-aș vrea să-mi și zâmbiți oleacă;
Tot năzuind și tot plinind dorinți, Dar nu-mi priviră ochii făpturi cum vi-e făptura.
Alt dor sârnii, tot alte năzuinți. Și, mut de încântare, îmi lasă apă gura.

Acuma, în zor, Tu n-ai râvnit nicând mărirea,


S-o luăm la picior! Ai stat sihastru, cum ți-e firea;
Pe urmă-n cale De-ai ști purta domnia-n lege,
Stăm la taclale. I-aș pune să te ungă rege.

Iscata-i frumusețe cu foc de grai în gură Acești făr’seamăn și mânați


N-aș ști slăvi, să-i fie pe falnica-i măsură. De-a pururi înainte
Acel care-o privește se pierde-n fața ei, Sunt dorincii-nfometați
Acel ce-a strâns-o-n frațe s-apropie de zei. De neatinse ținte.

Lângă falnica-i făptură Piară-n cer și mândrul soare,


Chiar și soarele-i o zgură. Când se face-n suflet zi,
Lângă-obrazul ei comoară, Nouă-n inimi ne răsare
Totu-i seabrăd, demn să piară. Tot ce-n lume asfinți.

Pământul slobod sub picioare Veacul păcii vi-e dobânda?


Îmi lasă câmp de-ajuns spre fapte mari. Să-l asculte visătorii.
Aș săvârși minuni uluitoare, Azi războiul mi-e orânda,
Am îndrăzneală și am brațe tari. Cu răsunet de victorii.

Tot ce nu ai nu-i de trebuință, Trase cumpănirea-ți dreaptă


Tot ce nu-ți intră-n cap nu-i cu putință, Greu, la urmă, la cântar,
Ce nu drămăluiești e fără de dram, C-ai râvnit măreață faptă.
Tot banul ce nu-l bați de e haram. Dar fu râvnă în zadar.

Fii bun întâi, de vrei să făptui bine, Război sau pace! Cred că-i mai mintos
De crei să zburzi, fii-ntâi stăpân pe tine, Cel ce din toate trage câte un folos.
Copți struguri storci, de vrei un vin ales, Pândind prilez prielnic, prinzi sorocul:
De-aștepți minuni, întâi fii tare-n crez. Acu-i acu! Încearcă-ți, Faust, norocul!

Știți ce pe mine, ca poet, Mi-ați dat, molâi, îndemn la moale joc,


M-ar bucura cu râvnă multă? Dar inima-mi bătea de aprig foc;
Să cânt să glăsui berechet De n-ați fi vrut de luptă să mă las,
Ce nimeni, nimeni nu ascultă. Azi străluceam și eu ca un viteaz.
Stau zile-n șir și ard de nerăbdare: În loc ca-n mână să-i încapă,
Când? Cum? Și unde? Jalnică-ntrebare! Câștigul fluturând îi scapă.
Bătrâna moarte si-a pierdut iuțieala, Se scurg gherdanele de-a valma,
Chiar și-un „dacă”-mi biciuie-ndoiala. Și-i gâdilă doar gâze palma;

Seama, ciocnitori de cupe, Vreau tot ce-i jos să-nalț la nor,


Puși pe chef și săltăreți: Tot ce-i înalt vreau să cobor,
Are capăt și se rupe Să pară oblu tot ce-i strâmb,
Firul vâjâindei vieți. Ce-i drept să pară că-i scălâmb.

Veșnic mă-njară Cel ce de unul singur se plimbă pe terasă;


A dragostei pară, Dă ochii cu-o femeie gătită și frumoasă,
Aleanul val fierbinte, Ce de sub evantaiu-mpodobit cu pene,
Val plăcerile sfinte. Zărind bumăști, clipește cu înțeles din gene.
Săgeată, străpunge-mă, Și-așa se-ncheie târgul iubirii mult mai iute
Lance, ajunge-mă, Decât când, bun de gură, spui vrute și nevrute.
Ghioangă, zdrobește-mă, Iar azi nu te mai chinui cu pungi și cu șerpare,
Trăsnet, trăsnește-mă! La sân de-ai hârtiuța, nici capul nu te doare;
Tot ce-i deșărtăciune
O să se piardă,
În veci, stea minune, Grija:
Iubirea să ardă! Cel în cange de-mi încape,
Lumea toată n-o să-l scape.
Mohorât, lui nu-i răsare,
Lasă-mă-n genunchi, mă lasă Nu-i apune niciun soare;
Să te văd, să mor, să dăinui, Chiar de-i luminos la față;
Că robit îți sunt nu tăinui; Înăuntru-i plin de ceață;
O, tu, zee preafrumaosă! De-i s-aștern comori în cale,
Într-acolo-mi fugi, privire, Tot rămâne coate-goale.
Uiți de munte, de vâlcea, Norocos-nenorocosul
Cer, pământ, nemărginire – E flămând, cu tot prisosul;
N-o zărești decât pe ea. Fie poftă, fie caznă,
Îi înghin ființa-mi toată, Tot le-amână, de năpraznă.
Strălucirea să i-o sorb; Tot cu ochii-n viitor,
Orbitor de minunată, Ne’mplinit, nu are spor.
M-a făcut de istov orb.
Am uitat că-s pus de pază, N-am să-ți scot ponos;
C-am jurat să suflu-n corn; Ești un flăcăiaș frumos.
De-mi vrei moartea, nu mi-e groază, Poamă crudă, n-ai tuleie,
Când spre mândru-ți chip mă-ntorn. Dar te-ar vrea orice femeie,
Măi necoptule, de-ai crește
Hoț de inimi, bărbătește.
Virtutea, ca o pavăză cerească, Și mi-aș dura, pe minunat meleag,
Încununează fruntea-mpărătească. Întru huzur un ditamai hogeag,
Cel uns e singur vrednic să împartă Cu pajiști, cu dumbrăvi, câmpii, colină,
Dreptatea! Pentru nimeni nu-i deșartă, Alcătuind mândrețe de grădină
Toți țin la ea, o cer, îi duc toți dorul, Cu verzi pereți, alei catifelate,
Cu voia ta o va primi poporul. Cărări drept trase, tufe pieptănate.
Dar, vai! Ce-ajută cumpănita minte, Din stâncă-n stâncă săltărețe-izvoare,
Un suflet bun o mână de părinte, Havuze-n joc de stele țășnitoare:
Când umblă fărădelegea și ocara, Se-nalță apa stâlp, împroașcă picuri,
Rău peste rău clocind în toată țara? Scântei în mii de umede nimicuri.
Și din acest lăcaș privind în zare, Frumoaselor, ferite de vedere,
Un vis urât împărăția pare: Clădi-le-aș cuibușoare de plăcere.
Că-și fac de cap, și-s groaznice vedenii. Aș zăbovi acolo și-o vecie,
Tot soiul de grozavi în grozăvenii. În dulce-însoțită sihăstrie.
Acolo lege e nelegiuirea, Zisei frumoase, căci, pe-al vieții val,
Și peste tot domnește rătăcirea. Frumosul mi-l închipui la plural.

Teama:
Fum, feștile, felinare
Pâlpâie-n smintitul joc,
Printre fețele-nșelătoare
Mă țin lanțurile-n loc.
-Abia cutez să pun în prag piciorul;
Mă-ntreb ce-o să aducă viitorul?
-Nu mă tem de-al morții ceas,
Dar de-aci nu fac un pas.

Singur te-ai pierdut în floarea frântei tale Lanii – Vampiri mitologici cu chip de femei
primăveri. ispititoare

Vă cerșesc doar cu o privire. Da, bătrânețile-s urâtă boală...

Ea, pentru cel ce-i vrednic, nu e mută. Știi, cui pe cui se scoate, chiar de doare.

Răbdarea orice nod deznoadă! În gură cheltuiește-ți răsuflarea...

Supărarea lor îmi fu răsplata. Palas – zeița Atena

Ești om prin tine însuți!