Versuri selectate din „Faust”, opera lui Goethe

Când te aperi, vina-i dată, cu urgie, Ascultă-mă, cum întâlnii de toate:

Mereu pe tine, nevinovăție! Mi-e drag de cel care vrea ce nu se poate.

Tot data-i dreptulețe pic cu pic, Și-o să deie, princhindelul prost,

Pân’ ne-am ales cu dreptul la... nimic! Pe lume, în sfârșit, și el de-un rost.

Când Soarele și Luna, sus, îmbină Pe urmă crești, din treaptă-n treaptă,
Argint cu aur, viața-i mai senină. Spre trup înalt și-naltă faptă.

Îi plac urechii tâlcurile bune, Privindu-te sunt fermecat,

Dar nu-s încredințat de câte spune. Calic lipit și crai bogat.

Și de-ar avea chiar piatra-nțelepciunii, S-agonisesc averea, stăpânirea?

Mă tem că pietrei i-ar lipsi-nțeleptul. E totul fapta și nimic mărirea.

Plăcerea-i dornică de-a da, Scutește-mă de gânduri pe ghicite!

Întrece dorul de-a păstra. Pe scurt, ce spui? Vreau gânduri lămurite!

Te prinde bine flecăreala, E culmea, cred, să-ndemni la treabă,

Arată-ne ce-ți poate fala! Când însuți nu pricepi o boabă.

’Nainte dar! În miez mi-oi da silința De-și află visu-ncununarea:

Să aflu-n neființa ta – ființa! Cu malu-i împăcata marea;

Domnițe doar văzut-am cu-asemenea tipare: E groaznic gândul ce te bate,

Frumoasă e, nici vorbă, din cap până-n picioare. Că ești sărac, când ai de toate.

M-avânt năvalnic către culmi visate, Vă prinde bine fața sfânt posacă,
Cu ziua-n față și cu noaptea-n spate. Dar tare-aș vrea să-mi și zâmbiți oleacă;
Tot năzuind și tot plinind dorinți, Dar nu-mi priviră ochii făpturi cum vi-e făptura.
Alt dor sârnii, tot alte năzuinți. Și, mut de încântare, îmi lasă apă gura.

Acuma, în zor, Tu n-ai râvnit nicând mărirea,

S-o luăm la picior! Ai stat sihastru, cum ți-e firea;
Pe urmă-n cale De-ai ști purta domnia-n lege,
Stăm la taclale. I-aș pune să te ungă rege.

Iscata-i frumusețe cu foc de grai în gură Acești făr’seamăn și mânați

N-aș ști slăvi, să-i fie pe falnica-i măsură. De-a pururi înainte
Acel care-o privește se pierde-n fața ei, Sunt dorincii-nfometați
Acel ce-a strâns-o-n frațe s-apropie de zei. De neatinse ținte.

Lângă falnica-i făptură Piară-n cer și mândrul soare,

Chiar și soarele-i o zgură. Când se face-n suflet zi,
Lângă-obrazul ei comoară, Nouă-n inimi ne răsare
Totu-i seabrăd, demn să piară. Tot ce-n lume asfinți.

Pământul slobod sub picioare Veacul păcii vi-e dobânda?

Îmi lasă câmp de-ajuns spre fapte mari. Să-l asculte visătorii.
Aș săvârși minuni uluitoare, Azi războiul mi-e orânda,
Am îndrăzneală și am brațe tari. Cu răsunet de victorii.

Tot ce nu ai nu-i de trebuință, Trase cumpănirea-ți dreaptă

Tot ce nu-ți intră-n cap nu-i cu putință, Greu, la urmă, la cântar,
Ce nu drămăluiești e fără de dram, C-ai râvnit măreață faptă.
Tot banul ce nu-l bați de e haram. Dar fu râvnă în zadar.

Fii bun întâi, de vrei să făptui bine, Război sau pace! Cred că-i mai mintos
De crei să zburzi, fii-ntâi stăpân pe tine, Cel ce din toate trage câte un folos.
Copți struguri storci, de vrei un vin ales, Pândind prilez prielnic, prinzi sorocul:
De-aștepți minuni, întâi fii tare-n crez. Acu-i acu! Încearcă-ți, Faust, norocul!

Știți ce pe mine, ca poet, Mi-ați dat, molâi, îndemn la moale joc,

M-ar bucura cu râvnă multă? Dar inima-mi bătea de aprig foc;
Să cânt să glăsui berechet De n-ați fi vrut de luptă să mă las,
Ce nimeni, nimeni nu ascultă. Azi străluceam și eu ca un viteaz.
Stau zile-n șir și ard de nerăbdare:
Când? Cum? Și unde? Jalnică-ntrebare!
Bătrâna moarte si-a pierdut iuțieala,
Chiar și-un „dacă”-mi biciuie-ndoiala.
Seama, ciocnitori de cupe,
Puși pe chef și săltăreți:
Are capăt și se rupe
Firul vâjâindei vieți.
Veșnic mă-njară
A dragostei pară,
Aleanul val fierbinte,
Val plăcerile sfinte.
Săgeată, străpunge-mă,
Lance, ajunge-mă,
Ghioangă, zdrobește-mă,
Trăsnet, trăsnește-mă!
Tot ce-i deșărtăciune
O să se piardă,
În veci, stea minune,
Iubirea să ardă!
Lasă-mă-n genunchi, mă lasă
Să te văd, să mor, să dăinui,
Că robit îți sunt nu tăinui;
O, tu, zee preafrumaosă!
Într-acolo-mi fugi, privire,
Uiți de munte, de vâlcea,
Cer, pământ, nemărginire –
N-o zărești decât pe ea.
Îi înghin ființa-mi toată,
Strălucirea să i-o sorb;
Orbitor de minunată,
M-a făcut de istov orb.
Am uitat că-s pus de pază,
C-am jurat să suflu-n corn;
De-mi vrei moartea, nu mi-e groază,
Când spre mândru-ți chip mă-ntorn.
În loc ca-n mână să-i încapă,
Câștigul fluturând îi scapă.
Se scurg gherdanele de-a valma,
Și-i gâdilă doar gâze palma;
Vreau tot ce-i jos să-nalț la nor,
Tot ce-i înalt vreau să cobor,
Să pară oblu tot ce-i strâmb,
Ce-i drept să pară că-i scălâmb.
Cel ce de unul singur se plimbă pe terasă;
Dă ochii cu-o femeie gătită și frumoasă,
Ce de sub evantaiu-mpodobit cu pene,
Zărind bumăști, clipește cu înțeles din gene.
Și-așa se-ncheie târgul iubirii mult mai iute
Decât când, bun de gură, spui vrute și nevrute.
Iar azi nu te mai chinui cu pungi și cu șerpare,
La sân de-ai hârtiuța, nici capul nu te doare;
Grija:
Cel în cange de-mi încape,
Lumea toată n-o să-l scape.
Mohorât, lui nu-i răsare,
Nu-i apune niciun soare;
Chiar de-i luminos la față;
Înăuntru-i plin de ceață;
De-i s-aștern comori în cale,
Tot rămâne coate-goale.
Norocos-nenorocosul
E flămând, cu tot prisosul;
Fie poftă, fie caznă,
Tot le-amână, de năpraznă.
Tot cu ochii-n viitor,
Ne’mplinit, nu are spor.
N-am să-ți scot ponos;
Ești un flăcăiaș frumos.
Poamă crudă, n-ai tuleie,
Dar te-ar vrea orice femeie,
Măi necoptule, de-ai crește
Hoț de inimi, bărbătește.
Virtutea, ca o pavăză cerească,
Încununează fruntea-mpărătească.
Cel uns e singur vrednic să împartă
Dreptatea! Pentru nimeni nu-i deșartă,
Toți țin la ea, o cer, îi duc toți dorul,
Cu voia ta o va primi poporul.
Dar, vai! Ce-ajută cumpănita minte,
Un suflet bun o mână de părinte,
Când umblă fărădelegea și ocara,
Rău peste rău clocind în toată țara?
Și din acest lăcaș privind în zare,
Un vis urât împărăția pare:
Că-și fac de cap, și-s groaznice vedenii.
Tot soiul de grozavi în grozăvenii.
Acolo lege e nelegiuirea,
Și peste tot domnește rătăcirea.
Teama:
Fum, feștile, felinare
Pâlpâie-n smintitul joc,
Printre fețele-nșelătoare
Mă țin lanțurile-n loc.
-Abia cutez să pun în prag piciorul;
Mă-ntreb ce-o să aducă viitorul?
-Nu mă tem de-al morții ceas,
Dar de-aci nu fac un pas.
Singur te-ai pierdut în floarea frântei tale
primăveri.
Vă cerșesc doar cu o privire.
Ea, pentru cel ce-i vrednic, nu e mută.
Răbdarea orice nod deznoadă!
Supărarea lor îmi fu răsplata.
Ești om prin tine însuți!
Și mi-aș dura, pe minunat meleag,
Întru huzur un ditamai hogeag,
Cu pajiști, cu dumbrăvi, câmpii, colină,
Alcătuind mândrețe de grădină
Cu verzi pereți, alei catifelate,
Cărări drept trase, tufe pieptănate.
Din stâncă-n stâncă săltărețe-izvoare,
Havuze-n joc de stele țășnitoare:
Se-nalță apa stâlp, împroașcă picuri,
Scântei în mii de umede nimicuri.
Frumoaselor, ferite de vedere,
Clădi-le-aș cuibușoare de plăcere.
Aș zăbovi acolo și-o vecie,
În dulce-însoțită sihăstrie.
Zisei frumoase, căci, pe-al vieții val,
Frumosul mi-l închipui la plural.
Lanii – Vampiri mitologici cu chip de femei
ispititoare
Da, bătrânețile-s urâtă boală...
Știi, cui pe cui se scoate, chiar de doare.
În gură cheltuiește-ți răsuflarea...
Palas – zeița Atena