Sunteți pe pagina 1din 5

Tudor Arghezi, seminar 3:

poezia de dragoste

Tu nu eşti frumuseţea Cântare

Tu nu eşti frumuseţea spiralelor candide, M-am apărat zadarnic şi mă strecor din luptă
În ochi tu nu duci moarte şi perlele lichide În umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă.
În cari răsfrâng misterul văpăile livide. Pusei pământul şi ape, zăgane între noi,
Şi suntem, pretutindeni, alături, amândoi.
Nici flori n-atingu-ţi fruntea spre dânsele plecată, Te intâlnesc pe toată poteca-n aşteptare,
Nici pagini cu poeme rămase de-altădată Necontenita mută a mea însoţitoare.
Nu se desfac nostalgic în dreapta-ţi inelată. Pe la fântâni iei unda pe palme şi mi-o dai,
Iscată dintre pietre şi timpuri, fără grai.
Tu nu cunoşti otrava gândirii şi-a vegherii: Ţi-ai desfăcut cămaşa şi-ntrebi cu sânii-n mână
Fantasmele de fildeş, regini ale tăcerii, De vreau s-astâmpar setea din ei sau din fântână.
Nu ţi-au suflat miresme subt sălciile serii. Ai dus la ţurţur gura cu gura mea plecată,
Voind să bei cu mine scânteia lui deodata.
Tu ştii că de când lumea e linişte şi pace, Amestecat-n totul, ca umbra şi cu gândul,
Ca drumul e pe care păianjenul îl face Te poartă-n ea lumina şi te-a crescut pământul.
Ţesând în umbra caldă velurele să-mbrace În fiecare sunet tăcerea ta se-aude,
Subt cari stagnează ochii şi pletele-ţi opace. În vijelii, în rugă, în pas şi-n alăute.
Ce sufăr mi se pare că-ţi este de durere,
Copil naiv! de-aceea te-ador si te mângâi De faţă-n tot ce naşte, de faţă-n tot ce piere,
Cu faţa-nmormântată ca-n floare de lămâi Apropiată mie şi totuşi depărtată,
În carnea-ţi netezită de buzele dintâi! Logodnică de-a pururi, soţie niciodată.

Şi nu-ţi şoptesc sonete, nici mituri nu-ţi îngân,


Pe unde trece umbra acestui hoit pagân.
Aplec eternitatea spre tine, şi rămân

Cu ochi-închişi în zâmbet, copil abia-nflorit;


Cu fruntea răsturnată, cu visul risipit,
Ca o dantelă scumpă pe trupu-ţi adormit.

Dar spune-mi, la crepuscul, încet, sunt fericit?...


Mâhniri Jignire

E trist diaconul Iakint Nepreţuind granitul, o, fecioară!


Şi temerile lui nu mint. Din care-aş fi putut să ţi-l cioplesc,
Fur şi tâlhar întru Hristos Am căutat în lutul românesc
El printre fraţi trecu sfios. Trupul tău zvelt şi cu miros de ceară.

Trupu-i bălan de osândit, Am luat pământ sălbatec din pădure


Cu pravila s-a răzvrătit Şi-am frământat cu mâna de olar,
Şi, făcând cruci, bătând mătănii, În parte, fiecare mădular,
Se simte stârv între jigănii. Al fiinţei tale mici, de cremene uşure.

Toţi sfinţii zugrăviţi în tindă Zmălţându-ţi ochii, luai tipar verbina,


Cu acuarelă suferindă, Drept pleoape, foi adânci de trandafiri,
Ai cinului monahicesc, Pentru sprâncene firele subţiri
Scrutându-l, îl dispreţuiesc. De iarbă nouă ce-a-nţepat lumina.

Căci pe când schivnicii cu toţii Luai pildă pentru trunchi de la urcioare,


Se pedepsesc amar, ca hoţii, Şi dacă-n sâni şi şold a-ntârziat
Cu post uscat şi ascultare, Mâna-mi aprinsă, eu sunt vinovat
Jertfind în Săptâmâna Mare, Că n-am oprit statuia-n cingătoare
La el, azi-noapte, la chilie,
A-ntârziat o fată vie, Şi c-am voit să simtă şi să umble
Cu sânii tari, cu coapsa fină, Şi să se-ndoaien-n pipăitul meu,
De alăută florentină- De chinul dulce, dat de Dumnezeu,
Care-a trecut prin mine şi te umple.
Şi Dumnezeu, ce vede toate,
În zori, la cinci şi jumătate, Femeie scumpă şi ispită moale!
Pândind, să iasă, prin perdea, Povară-acum, când, vie, te-am pierdut,
O a văzut din cer pe ea. De ce te zămislii atunci din lut
Şi nu-ţi lăsai pământul pentru oale?
I-aş fi pus în câte-o perlă.
Lingoare Şi de fiecare obraz
Un rubin ori un topaz.
Fata noastră e bolnavă, M-aş fi dus să-l văd cum ţese
Fata mea şi-a dorului. Soarele prin frunze dese,
În vârful piciorului Cum izbeşte-n piatră râul
A-nţepat-o cu otravă Şi s-ascult cum creşte grâul
Spinul prins de crini şi laur. Cum îşi pune largul vânt
Aripile pe pământ.
Fată, nu ţi-am spus să pui Şi din tot acest ştiut
Ghetele cu bot de aur, Ceas de ceas te-aş fi cusut.
Şesu-n turn să ţi-l încui, Şi drept suflet ţi-aş fi pus
Să-ţi farmeci cărările, Sabie cu vârf în sus.
Să te joci de-a Duhul Sfânt
Şi numai cu zările Dar de stai şi te gândeşti,
Să te reazimi de pământ ? Mai bine să fii cum eşti,
Nu ţi-am spus eu, la călcâi, Să te-nţepi, să te striveşti
Să pui floare de sulfină Prin bucate pământeşti.
Şi, ca steaua, să mângâi
Ghimpii, spinii cu lumină ?
Să fii floarea ce-şi desparte
Frumuseţea de ţărână
Şi sleieşte sus, departe,
Viaţa ei de-o săptămână ?
Nu ţi-am spus, seara şi-n zori
Toate, de câte trei ori ?

(Fata zace-n pat bolnavă,


Gingaşă şi somnoroasă,
Ca pe-o tavă
De argint, o chiparoasă.)

Căci nu fui de la-nceput


Ca să te fi fost făcut,
Eu, cu degetele mele,
Din luceferi şi inele!
Ţi-aş fi pus, ca să nu suferi,
Pleope smulse de la nuferi,
Ochi câte un bob de rouă,
Licurici în lună nouă.
Sânii, ca doi pui de mierlă,
Înviere
Tinca
De când mi-ai pus capul pe genunchi, mi-e bine.
Nu știam că ma voi vindeca de mine, cu tine. Coşul ei cu soare,
Vorbele, gândurile, împletirile crezusem că-mi ajung. Proptit în şold, pe cingătoare,
Nu știam. Mi-au zvâcnit umerii, mi-au crescut Ducea snopi de ochi galbeni, cu gene de lapte,
braţele: fusesem ciung. Şi garoafe de noapte.
În sânul ei ca mura
Mi-am simţit coapsele, gleznele, spinarea, tari ca un Îşi pironeau căutătura
luptător. Domnii zvelţi în jurul mesii,
M-am vindecat și m-am născut, sărutându-ţi talpa – „Cine mai ia florile miresii?“
unui picior.
Fusesem slăbănog, fusesem orb, rătăcit Fă, Tinco, fă! papucii de mătase,
Între uragane, miazănoapte și răsărit. Mărgelele, cerceii nu ţi i-a dat Năstase –
Şi-n fiecare deşti câte-un inel
Mâna-ţi atârnă-n nisip și pietriș, Nu ţi l-a strâns cu mâinile lui, el.
Linsă de valul curmeziș
Care vine-mblânzit să-ţi pupe unghiile, inelele și-o Cine ţi-a frământat carnea de abanos
brăţară, Şi ţi-a băut oftatul mincinos?
Și îţi aduce daruri dintr-alta ţară, Cui i-ai dat, fă, să ţi-o cunoască
Zale rupte, firimituri de coifuri și de scuturi, Făptura ta împărătească?
O poala de odăjdii argintii și fluturi.
Pentru leacurile din măceșii sânului tău Cine ţi-a legat părul cu mâros de tutun?
Am înfruntat mania lui Dumnezeu. Cine ţi-a scos cămaşa, ciorapul?
Cine ţi-a îngropat capul
Vezi? Corabia din zare plutește lin, plecată pe sfert, Nebun,
Plumbuită ca într-un nămol de cositor fiert. În braţele lui noduroase, păroase,
Merge marea, merge cerul împovărat de stele.
Numai corabia și noi ne-am oprit intre ele. Şi te-a-nfrigurat fierbinte până-n oase.

Tu n-ai voit să spui


Nimănui
Unde înnoptai,
Curvă dulce, cu mărgăritărel de mai!

Vezi, Năstase osânditul


Nu te-a pătruns decât o dată;
Şi atuncea toată,
Cu tot cuţitul.
Rada

Cu o floare-n dinţi
Rada-i un măceş cu ghimpi fierbinţi.
Joacă-n tină
Cu soarele-n păr, ca o albină.
Se-apleacă, se scoală, sare,
Cu sălbile zornăitoare,
Ca nişte zăbale spumate.
Se înconvoaie pe jumătate,
Opreşte şoldu-n loc, zvârle piciorul
Spre pâlcul, în cer, unde Săgetătorul
Aţine noaptea drumul vulturilor de argint.

Şi-a dezveltit sărind


Bujorul negru şi fetia.
Parcă s-a deschis şi s-a închis cutia
Unui giuvaier, de sânge.
Ai pune gura şi-ai strânge.

Statuia ei de chihlimbar,
Ai răstigni-o ca un potcovar
Mânza, la pământ,
Nechezând.

Spune-i să nu mai facă


Sălcii, nuferi şi ape când joacă,
Şi stoluri şi grădini şi catapetezme.
Sunt bolnav de mirezme.
Sunt bolnav de cântece, mamă.
Adu-o, să joace culcată şi să geamă!