Călător Prin Alte Timpuri

George Băicoianu
Călător prin alte timpuri
Editura BETTA
București - 2023
Cheia
M-ai închis în ochii tăi
Cu o cheie din cleștar,
Pe care o ți-i ascunsă,
Să n-o pot zări măcar.
M-ai închis în palma ta

Cu o cheie din cenușă,
Singura din tot cătunul
Ce deschide orice ușă.
M-ai închis în dorul tău

Cu o cheie-n dar primită,
De la zâna, ce veghează,
Când grădina-i nepăzită.
M-ai închis după icoana

Din cuvânt încă nespus,
Cu o cheie, ca o cruce,
Dintr-o geană de apus.
M-ai închis într-un ștergar

Cu o cheie din pelin,
Unde doarme neuitarea,
Pe obrazul unui spin.
M-ai închis într-o scrisoare

Ce n-are destinatar,
Cu o cheie dintr-un timbru,
Neobliterat și rar.
M-ai închis într-o coroană

De prinț veșnic gânditor,
Cu o cheie făurită,
Dintr-un ram de viitor.
Miercuri mi-a șoptit o rază

Când se făcea de nămiezi,
Că ți-a rămas doar o cheie
Să mă mai întemnițezi.
Cheia are nouă zimți

Care strălucesc mereu.
Ziua vorbește cu prispa,
Noaptea, cu sufletul meu.
Alergând desculți pe nori

De la început și până ieri,
Am tot zburat prin gânduri pline,
De mierea picurând din lacrimi
Spre stupul zărilor senine.
De la început și până azi,

Am stat sub umbra de ferigă,
Rămasă singura pe stânci,
Lângă un brad, în jilț de rigă.
De la început și până mâine,

Mai sunt destule vămi pe drum,
Unde se dijmuiesc speranțe
Ce-au încolțit în colb și scrum.
De la început și până când,

Va asfinți timpul în noi,
Vom alerga desculți pe nori,
Când doarme luna, în trifoi.
Rădăcini
Picură din cer ploi de vară crudă,

Care înfășoară trupuri de țărână,
Norii se scoboară pe moț de salcâm
Ce-a crescut orfan, într-un colț de stână.
Picură din cer ploi pentru călcâie,

Care-așteaptă apa ca pe-o izbăvire,
Visând doar izvoare ce se scurg, încet,
Pe tâmpla credinței din vechea psaltire.
Picură din cer ploi sâcâitoare

Ca un pui de cuc în cuibul cu doică,
Sâiul sare vesel, plin de bolboroci,
Care vor apune într-un ochi de scoică.
Picură din cer ploi încercănate

Care-așteaptă brazda nearată ieri,
Straiul lor miroase a creastă de stâncă
Și-a lăstari ursiți fără primăveri.
Picură din cer cu lacrimi de mamă,

Însă nu au rostul celorlalte ploi.
Se scurg doar în suflet și adorm pe crucea
Care umblă veșnic pe drumul din noi.
Agoniseală
Din nestematele zădufului trândav,
Răscoapte, înspre margine de vară,
Te-ai pricopsit c-o mână de smochine,
Ajunse, dinspre mere, de ocară.
Din restul pomilor de prin grădină,

Ce-au fost sălaș de ulii și de cuci,
Ai adunat sprâncenele din bruma,
Ce se usca pe șorțul plin cu nuci.
Din tot ogorul înșirat pe vale,

Cât ține umbra plopului molâu,
Ai pus în car o dublă cu secară,
Și în hambar, desagii plini cu grâu.
Din munca ce-ai trudit, nu s-a ales

Decât zefirul, prins între mătănii,
Și creasta de cocoș înfierbântată,
Că nu-s grăunțe printre orătănii.
Și tot așa se-ntâmplă, în fiecare an,

Trudind peste hotarul, scobit de oboseală,
Cu grijile uitate, sub cearcăne zâmbind,
Lângă fărâme de agoniseală.
Cișmeaua copilăriei
M-am oprit prin vară la buza cișmelei
Și-am privit-o lung, cum sta înclinată,
O știam înaltă ca un trup de zână,
Dar s-a gârbovit printre boji, speriată.
N-am crezut vreodată că din piatra albă,

Prin care zvâcnea susurul cel rece,
O să văd doar lespezi pline cu țărână,
Sub care izvorul a-nceput să sece.
Am sorbit încet, din căuș de palme,

Lacrimi și cu apă, rece, dar sălcie,
S-a sălbăticit de-atâtea zâzanii,
Nu mai are gustul din copilărie.
Am umplut urciorul, să îl duc acasă

Și să torn din el câte-un pic din ieri,
În cana cu vin, care se grăbește,
Înspre viitoare ierni și primăveri.
Poate doar așa, m-am gândit și eu,

Din cenușa vremii va sclipi o stea,
Când vor ațipi, în odaia veche,
Seva din ciorchini și-un ochi de cișmea.
Litanii
Uitându-mă la umbrele din viață,
Cântate în litanii, pe sub colb,
Rememorez grădinile cu piedici
Și le acund, în vinul pe care-l sorb.
Am străbătut cărări înțelenite,

Cu foșnet de litanii, în frunziș,
Sub sabie am botezat măceșii,
Dar n-am ajuns în piscuri, pe furiș.
Neșansa mea a fost ipocrizia,

Răstălmăcită, până și-n litanii,
De profitori cu sinecuri obscure
Și suflete din coajă de dihanii.
Doar în litanii mai găsesc o noimă,

Care-mi deretică prin vorbele din cufăr,
Îl voi deschide într-un colț de cer,
Acolo, unde nu mai trebuie să sufăr.
Lumânarea lui Moromete

Moromete a murit sub vremuri.
N-a mai apucat poteca din vis.
A rămas poiana lui Iocan, să umble
Pe ulițe strâmbe, prin colb interzis.
Moromete a murit sub vremuri,

Fiindcă a suit adevărul stins,
Pe o scară nouă ce urca în podul,
Ce n-a vrut vreodată să se lase nins.

Așa, într-o noapte, veche și săracă.
Dar și de atunci, el mereu tot scrie
Pe aceiași umbră care-a vrut să tacă.

Dar a lăsat în urma lui un cod,
Pe care să îl descifreze cine simte,
Când sufletul se zbate-ntr-un năvod.

Dar a lăsat cuvinte să-i poarte adierea,
Pe frunza care vine, an de an,
Tot în salcâmul unde doarme foncierea.

Dar se întoarce noaptea pe-o cărare,
Să ne aprindă lângă gardul lui,
Spre nemurire, câte-o lumânare.
Aprilie
Atunci când zeii te-au ales regină
Peste lăstarii căutați de ciute,
Ți-ai făurit o scară de lumină,
Să poți urca spre zări necunoscute.
Te chinui să renaști pe dealuri

Pădurile ce năpârlesc în verde,
Să clipocească ape între maluri
Și totu-n jur să ne dezmierde.
Râvnești la curcubeie înflorate

Unindu-se cu soarele stingher.
Aduci lăstuni din țări îndepărtate,
Să cuibărească într-un colț de cer.
Te-ncrunți prea des, uitând seninul

Care te-a dădăcit, ca să nu minți,
Atunci când scoți din rană tot veninul,
Ca visul să devină pridvor de năzuinți.
Împarți cu bunătate, evlavie și har,

Peste poteci uitate sub pași rătăcitori.
Pe prispa ta miroase a liliac și-a var,
Când înspre mai, începi să te cobori.
August
Te pitulezi prin scorburi,

Cum faci de obicei,
Uitând că ești datoare
La vara care trece.
Spre toamnă lași în gaj
Perechea de cercei,
Pe care îi îndemni,
Cu soarta să se-mpece.
Te guduri fără șansă

Pe lângă veștezi nori
Doar știi că, rareori,
La nasuri le-ai ajuns.
Iar hoardele hulpave
De grauri și de ciori
La întrebări firești
Nu îți vor da răspuns.
Te războiești întruna
Cu toți pentru dreptate
Dar știi că nici balanța
Azi nu mai e ce-a fost.
Renaști minciuni pripite,
Ce grabnic le îndrepți,
În adevăruri strâmbe,
Din vechiul adăpost.
Zgârcenia și-arginții,
Toți porii ți-i frământă.
Îndoi apusuri tandre,
Într-un desen ciudat.
Nu mai suporți deloc
Cocoșii care cântă
Și câinii din ogradă,
Ce stăruie-n lătrat.
În rest îți știi cărarea,

Ce-ajunge printre rugi,
Iar uneori se-abate,
Dar se înfundă-n muguri.
Te-ntuneci în priviri,
Când cârdul tău de slugi,
Poftește ca să guste
Doar roua de pe struguri.
Căpisterea
Mi-e dor, ca să mai văd o căpistere,

C-un boț de cocă, așteptând înaltul,
Încarcerat mereu sub un ștergar,
Pus să-l îndemne să-și înalțe saltul.
Pe cârpător se înghionteau noi chipuri,

Dintr-un aluat, cuprins de încordare,
Priveam atent cum vraja se destramă,
Într-o tigaie veche, ca noaptea la culoare.
Din lingura de lemn se scobora o taină,

Mai albă decât toată neaua din nămeți.
În ea își transformau făpturile tot trupul
Într-o mătase nouă, ca luna din pereți.
În strachini, din pământul lui Zalmoxis,

Se peteceau armuri, cu solzi de usturoi,
Și pleoape de la ocna din străfunduri,
Ca să alunge-n țest, un zâmbet de strigoi.
Când toți ai casei se-așezau la masă,

Cu rugăciuni, spre zarea necuprinsă,
Priveam spre căpisterea, acum goală,
Și nu-mi imaginam că ea va fi învinsă.
Cețuri
Te trezeai sub cețuri, cărora

Nu le găseai nicio vină,
Dar în lacrimi căutai
O cărare spre lumină.
Adormeai sub alte cețuri

Strânse-n dumicat de pâine,
Lăsând lampa să se stingă
În colții zilei de mâine.
Poteca ta de cețuri era plină

Și nicio rază nu vestea macazul
Că va sosi un înger singuratic,
Să-ți mângâie sprânceana și obrazul.
Privești și astăzi uneori prin cețuri

Când simți că picătura ta de rouă
Coboară-ncet spre iarba nenăscută
Visând că mâine o să plouă.
De la fereastra unde nucul

Tot pe sub cețuri a crescut,
Aștepți același înger, care
Te-a mângâiat la început.
Clepsidra cu ceruri
-lui Mihai Eminescu-
Nu l-am iubit la vreun îndemn,
Eram un tânăr de fiori pătruns
Care visa luceferi și prințese,
Venind pe urme care-au plâns.
I-am sărutat lacrimi din versul

Cu aripi dintr-o lume nouă,
Care-mi zidea pe trup lumina
Ascunsă între zori și rouă.
M-am învelit cu cerul lui

Înseninat sub bolți de tei,
Când rătăceam printre apusuri
Într-o clepsidră cu alei.
Pădurea lui e și pădurea mea,

La fel și nuferii rătăcitori,
Printre troienele de doruri
Și herghelii de meteori.
M-a fascinat de la-nceput

Și n-a rămas scrisoare necitită,
Cutreieram potecile astrale
Din lumea lui nemărginită.
Prin testament și mie mi-a lăsat

Cuvântul împotriva nedreptății
Și-a ipocriților ajunși cârmuitori,
Vânzând ca tinichea tot aurul cetății.
În fiecare zi eu țes un curcubeu

Din ramuri, spice și izvoare,
Spre care plopii lui să se-nalțe
La fel ca un catarg pe mare.
Decembrie
Ai fost de fapt o toamnă foarte rece,

Dar s-a-ntâmplat să ai un alt destin.
Ca zilele pierdute în nopțile prelungi,
Când zorii le îneacă în amfore cu vin.
Te-ai consolat, lipindu-te de treapta

Care rămâne ultima spre cer,
Unde aștepți mereu colindătorii
Cu tot cătunul scufundat în ler.
Te-nveșmântezi în dalbe catifele

Țesute din lumina sorbită de omăt,
Cu filigram din viscole plecate
Care se-ntorc doar joia îndărăt.
Ești lacomă de la un timp încoace

Și te avânți în cuiburi de prigorii
Recucerind, în parte, iubirile pierdute,
Când stăpâneai prin alte teritorii.
Vrei să ajungi mai sus, dar nu se poate,

Chiar dacă te ajută același hoț fierar.
Te urmărește zilnic, cu o privire strâmbă
Un grănicer călare, din oastea lui gerar.
Februarie
La marginea imperiului, supusă,

Ca o podișcă mută, peste ape,
Aștepți ucazul cel din urmă
Vifornițele vechi să le-ngroape.
Îți curg prin plete zorii primăverii,

Dar toți copacii încă hibernează.
Degeaba îi momești cu raze moi,
Că tot răsfățul moare la amiază.
Ești vrednică și foarte generoasă,

Te zbați ca să ne dai de știre
Că vei topi omătul pe ogoare,
Iar viscolul va fi o amintire.
Se mai întâmplă peste voia ta,

Când, prin poruncă de la-mpărăție,
Năpraznicele geruri se întorc,
Iar tot văzduhul e la ananghie.
Îți mai revine zâmbetul pe buze,

Când totul se întoarce la firesc.
Din miazăzi oștirile de berze
O altă iarnă iarăși umilesc.
Ianuarie
Îți place să-ți privești cu jind regatul
Din jilțul cocoțat deasupra de uluci,
Unde arunci troienele de-a valma,
De nu mai știi nici tu, încotro să apuci.
Agonizezi gândindu-te la clipa

Când trupul tău prin aer desenează
Și își pogoară gerul în aghiazma,
Cu busuioc la piept de Bobotează.
Găsești mereu destule porți deschise

Prin care intri-n curți, pe la vecini,
Lăsându-le doar viscole sub praguri,
Unde-ți dorești mereu, ca să-i înclini.
Din goana calului privești arcașii

Conduși de-același general, miop,
Purtând pe brațe spaima vânătorii,
Un iepure amorezat și șchiop.
Ești nesperat la fel de schimbătoare,

Trădând simandicosul gest de vigilență,
Păcat de fulgii care nasc omături,
Goniți pe drumuri înspre penitență.
Iarna la Plăviceni
Peste Plăviceni, ninge ca-n povești,

Am urcat pe coastă, să-mi alint privirea,
Dar nu mai răzbate dincolo de Sâi,
Prin pâcla de fulgi, nu văd mânăstirea.
Peste Plăviceni, ninge ca la munte,

O ninsoare deasă, cu miros de mir,
Cobor pe poteca, înspre crucea mamei,
Ajunsă devreme, floare-n cimitir.
Peste Plăviceni, ninge liniștit,

E zâmbetul iernii, ca un zbor de muscă,
Peste mine plâng, aripi moi de fluturi,
Căutându-și casă într-un colț pe ruscă.
Peste Plăviceni, ninge azi cu suliți,

Mă străpung ușor, inima le lasă,
Îngenunchi la cruce sub ninsoarea blândă,
Sărut chipul mamei și mă-ntorc spre casă.
Peste Plăviceni, ninge cu-ntuneric,

Nu mai e lumină, nici lampa cu gaz,
Răsar în odaie sori de lumânare,
Să vedem ulcica, cu ciorbă de praz.
Peste Plăviceni, ninge cu suspine,

Izvorând din doruri, prinse în capcană,
Bunicii mei simpli, așezați pe vatră,
Renasc în aroma vinului din cană.
Peste Plăviceni, ninge ca-n siberii,

Molcom se așterne omătul celest,
Un cocoș zburdalnic zace pe jăratic,
Ranchiunos pe pâinea, care doarme-n țest.
Peste Plăviceni, ninge rătăcit,

Bate un vânt rece dinspre nori de fum,
Mă pornesc din nou, printre nostalgii,
Care-au mai trecut pe același drum.
Iulie
Ești singura rămasă, ce stăpânește zmeii,
Pe care-i biciuiești, așa, ca într-un joc,
Cu tunetele negre, curgând peste loitre,
Înspre obada strânsă, în spițele de foc.
Din când în când, mai vizitezi castelul,

Înconjurat de lanuri, cu spic bogat de grâu,
Adormi în turnul vechi, visând ziua de mâine,
Când vei porni furtuni, cu fulgere la brâu.
Ai deocheat apusul, pe care îl încalți,

Cu cisme mult mai strâmte, de cât poartă,
Și îl îmbraci aiurea, în haine de picher,
Lăsându-l într-o gară ce-i ștearsă de pe hartă.
Ești foarte prefăcută și plină de păcate.

Ți-aduci aminte rar de florile suave,
Rămase dintr-o oaste, ce-a rezistat eroic,
Când zeii te-au ascuns, în uger de potcoave.
Iunie
Ți-a fost lăsat un dar divin
S-asculți lumina cum străbate
Atâtea ceruri, ca să-nfrunte
Nesomnul din singurătate.
Întorci amurguri pribegind

Înspre cetăți cu multe ploi
Tot amăgindu-le cu vinul
Rănit de pacea din război.
Porți rochii din aripi de fluturi

Și voaluri de azur, ca zilele senine,
Refeci idile, învrăjbind toți macii
Prin zumzetul prisăcii de albine.
Nu spui prea multe și nu recunoști

Când mai trimiți vânjoși oșteni
Să pedepsească cu săgeți de gheață
Grădinile cu prunii lor vicleni.
Ai mare grijă să-ți păzești regatul

Cu inorogi la margini de hotar
Știi ca să prețuiești un giuvaer,
Dar și pe cel ce ți l-a dat în dar.
În curtea casei
-în memoria lui Marin Preda-
Când pășesc în curtea casei
Cea surpată, de sub deal,
Îmi amintesc de bunicul
Doinind cântec din caval.
Lăcrima seara pe prispă

Cuprins de cele tristeți,
Iar pe trupu-i lins de schije,
Dormeau ochi de moromeți.
Când sorbeam vara pe câmp

Și ne primeneam în iarbă,
Simțeam mohorul și coasa
Cum se hârjonesc sub barbă.
Pe deasupra noastră cerul

Strâns în cete de ereți,
Aduna norii în taină
Peste ochi de moromeți.
Când ne așezam la masa

Proptită pe trei picioare,
Ne învăluiau miresme
Pitite pe sub ștergare.
Pădurea umbla prin străchini,

Sorbind ciorbă de bureți,
Jarul apunea pe vatră
Sub ochii de moromeți.
Când mă rătăcesc prin lumea
Mânată de lupi vicleni,
Apuc drumul printre stele
Și mă-ntorc printre mireni.
Umblu desculț prin țărână,

Vorbesc cu nucii răzleți,
Urc pe rusca care zace
Printre ochi de moromeți.
Când grăiesc uluci uscate

Și bozii din cimitir,
Mă cheamă dorul în care
Suspină lăstari de mir.
Lângă ciuturi fără cumpeni

Se-aud glasuri din nămeți,
Iar poiana lui Iocan
Naște ochi de moromeți.
Când pășesc în curtea casei

Cea surpată, de sub deal,
Îmi amintesc de bunicul
Doinind cântec din caval.
Lăcrima seara pe prispă

Cuprins de cele tristeți,
Iar pe trupu-i lins de schije,
Dormeau ochi de moromeți.
Înainte de lacrimi
Să-mi lași o frunză de viscol
Disperată ca un fum,
Să-mă-ncălzească sub stele
Cum o face și acum.
Să-mi lași prima creangă verde

Speriată cum e oricum,
Să mă-nsoțească sub stele
Să-mi lași seceta ascunsă

În țărâna de pe drum,
Să mă sărute sub stele
Să-mi lași o gutuie coaptă

În jăratic de salcâm,
Să-mi zâmbească pe sub stele
Să-mi lași perna să se zvânte

Doar la vântul din cătun
Să mă certe pe sub stele
Să-mi pui în traista de in

O azimă cu ochi de scrum,
Să-mi arate drum sub stele
Să-mi răsucești o țigară

Din crâmpeie de tutun,
Să nu fiu singur sub stele
Cum se-ntâmplă și acum.
Să-mi dai urciorul smălțuit

Plin cu vinul cel mai bun,
Să beau din el seara sub stele
Cum se-ntâmplă și acum.
Să cauți amnarul vechi

Și iasca uscată pe-o floare,
Când se va sfârși poteca
Să-mi aprind o lumânare.
Luna fără botez

Nu te-ai născut, dar nu e timpul scurs,
Când, peste mine, vei apune-ncet,
Ca un amurg, umblând printre catarge,
Să-și scoată noaptea de la amanet.
Nu ești înscrisă deocamdată-n zodii,

Nepomenindu-te niciun zapis,
Te-ai aciuat în mine, de o viață,
În trup, în vorbe și, mai ales, în vis.
Să n-ai speranțe c-o s-ajungi regină,

E greu să guști lumina, printr-o fantă,
Dar poți să ai și jilțul, și coroana,
Când vei rămâne, soarelui, amantă.
Mai
Revii tăcută, dar țâfnoasă,
Cu frica pentru primul pas.
Veghezi mereu s-ajungă ploaia
Din norul care-a mai rămas.
Trimiți poștașul cu aceleași vești,

Pe care noaptea, singură, le scrii.
Pădurea de salcâmi pociți îți umblă
Prin somnul plin de insomnii.
Nu prea suporți deloc vecina,

Cu casa ei din vârf de ulmi.
Îi simți privirea, ca o baionetă,
Atunci când se ridică peste culmi.
Și te trezești mereu nervoasă,

Cu o privre rece ca un drug,
Noroc că soarele pripește
Peste juncanii puși la plug.
Din zbor de cuc plecat aiurea

Spre cuibul cu mai mult câștig,
Socoți că ești o amazoană,
Răzbind și cel din urmă frig.
Nu faci nimic ca să se știe

Când un acar s-a îmbătat,
Iar șinele dau foc la tren,
Ca un copil necugetat.
Îți place să asculți tangoul,

Cântat la un țambal flămând,
Ce răvășește tot peronul,
Printre castanii fremătând.
Martie
Ești cea mai mofturoasă și plăpândă,

Dintre prințesele fără statut regal,
Sub sceptrul tău cioplit, din nechezat de cal,
Primești solii care-au venit la pândă.
Porți rochii largi, din ochi de căprioară,

Ce-și alăpteză puiul cu frica în urechi,
Pantofii pentru bal i-ai rânduit perechi,
Visând sărut de prinț, pentru întâia oară.
Împingi februarie spre strâmte ziduri

Și mai repezi înspre aprilie un cot,
Cerșești prin crâng, să mai primești un vot
Cu prețul lunii stinse, în candela cu riduri.
La zeități romane, de mult nu mai te-nchini.

Ai regăsit cărarea, pentru blagoslovire,
Într-o pădure deasă, la vechea mânăstire,
Unde se-adună-n taină toți sfinții din grădini.
Noiembrie
Te-nvârți prin aer ca o balerină

Atentă la orchestră și decoruri,
Gonind prin ploi fărâma de lumină
Atât de așteptată de călătoare doruri.
Conduci cu pumn de fier întreaga oaste,

Purtând blazonul cu fazani și vrăbii
Pe margini, sălcioara de sub coaste
Ucisă mișelește cu ale iernii săbii.
Ai devenit simbolul perfect pentru trădare,

Schimbând când vrei hotare-ntre miriști
Și norii cei slugarnici veniți din depărtare
Să sperie cu cețuri stejarii goi și triști.
Octombrie
Aș vrea să te cuprind încet, în brațe,
Dar trupul tău frumos e străveziu.
Mi-e dor de el, de când mă știu
Îndrăgostit fiind de frunze hoațe.
Aș vrea să te sărut când te lipești

Pe buza de urcior umplut cu must,
Ești pleoapa care-mi stă pe gust
Și nu adoarme când te risipești.
Aș vrea să mă cutreieri cât mai des,

Uitând de sora care stă la rând.
Să mai aștepte și noiembrie plângând
Lângă ogorul care pribegește necules.
Aș vrea ca să rămâi, dar nu se poate.

Te cheamă flamurile pline de emfază
Ce-or flutura doar până la amiază,
Când suflă vântul spre singurătate.
Rădăcini
Picură din cer ploi de vară crudă

Care înfășoară trupuri de țărână,
Norii se scoboară pe moț de jugastru
Ce-a crescut orfan într-un colț de stână.
Picură din cer ploi peste troița

Care-așteaptă apa ca pe-o izbăvire,
Visând doar izvoare ce se scurg încet
Pe tâmpla credinței din vechea psaltire.
Picură din cer ploi sâcâitoare

Ca un pui de cuc în cuibul cu doică,
Râul sare vesel, plin de bolboroci
Care vor apune într-un ochi de scoică.
Picură din cer ploi încercănate

Care-așteaptă brazda nearată ieri,
Straiul lor miroase a creastă de stâncă
Și-a lăstari ursiți fără primăveri.
Picură din cer cu lacrimi de mamă,

Însă nu au rostul celorlalte ploi.
Se scurg doar în suflet și adorm pe crucea
Care umblă veșnic pe drumul din noi.
Regina mea
Regina mea, cu tinerețea frântă
Pe frunți de nori, întunecate,
Ce-au semănat pe chipul tău
Doar zile rătăcind încercănate.

Sub urme temătoare de cornișe,
Ai îndurat, urmându-ți calea,
Ticsită de privirile piezișe.

Din zborul ei, deasupra unui dâmb,
Îți reclădești castelul tău din gânduri
Acoperite de un viscol strâmb.

Și îngropată lângă o narcisă,
Nu mai sperai că poți atinge
Aripa, într-o lacrimă închisă.

Sub un alai prelung, de suferinți
Te-ascunzi și azi într-un trecut
Strângând în palmă doi arginți.
Regina mea, cu tinerețea frântă,

Nu-ntoarce capul, n-are niciun rost.
Privește răsăritul cum se-așterne
Peste-al iubirii noastre adăpost.
Septembrie
Septembrie n-a apucat să vină
O-ntârzâie luceferi fără grai.
Din urmă se aude glasul verii,
Care bocește suflete spre rai.
Septembrie n-a apucat să vină

Sălășuiește-n coaja de colaci.
Dar boabe-n pârgă tot așteaptă
Descătușarea lor de pe araci.
Septembrie, când va dori să umble,

Cu jalbe acuzând netrebnicii,
Va trece peste curtea noastră,
Uitată într-un cuib cu insomnii.
Septembrie n-a apucat să strige

Deși a fost rănită de-un vrășmaș,
Iar sângele, ce-a curs din umăr,
E leac pentru o stea, căzută pe imaș.
Septembrie, când va dori să tacă,

Sau să vorbească, cum îi este vrerea,
Va cumpăni, ca un țăran plecat,
Înspre ogor, să-și semene durerea.
Șoapte
Ieri dansa prin fața mea
O frunză răzlețită de gorun,
Care mi-a șoptit că știe
Ceea ce nu pot să spun.
Azi m-am întâlnit c-un nor

Rătăcind spre soare-apune
Care mi-a șoptit că știe
Ceea ce nu pot eu spune.
Alaltăieri, zburând cu zorii

Spre salba ceții din cătun,
Un șoim șoptea că și el știe
Ceea ce eu nu pot să spun.
Nopți la rând flacăra lămpii

Ce-a renăscut dintr-un tăciune
Șoptește că visează-ntruna
Ceea ce nu pot eu spune.
Din îngerii ce-n preajmă stau

Doar unul tot mereu rămâne
Pe prispă și-mi șoptește că
Doar eu știu ce nu pot spune.
Vatra cu amintiri
Nu mai sunt coșarea, casa
Nici joagărul și nici coasa,
Sau vreun lemn de la pătul:
Timpul le-a răbdat destul.
Totul era văruit,

Pe jos, pământ lustruit
De lacrimile din otavă
Putrezite sub potcoavă.
Pe vatra dospind de jar,

Unde dormea un grătar,
Se rumenea cu cimbrișor
Un cocoș oprit din zbor.
Pe umeri de pirostrii
Flăcările din chilii
Ardeau vise de ferigă
Într-un tuci cu mămăligă.
Sub cerul de lut curbat

În al țestului palat
Se năștea ziua de mâine
Într-o fereastră de pâine.
Vămile timpului
Ne naștem liberi sub a lui domnie,

Ce se întinde peste lacomi și sărmani,
Iar pentru vârstă, el ne-a dat măsura,
S-o calculăm mereu, numai în ani.
Scurtând cărările, ce duc spre aștri,

La fel de răi, și tot la fel de buni,
Străbatem toți același pod al vieții,
Ce-și arcuiește umbra între luni.
Neînțărcați îmbrățișăm trădarea,

Lăsând lupoaica să păzească stâna,
Credința noastră, în valori, dispare,
Când peste casă trece săptămâna.
În suflet, toți avem un mic deșert,

Necenzurat, în ochii de cămile,
Atât de răbdătoare, să ne treacă,
Spre oaza, din privirea, unei zile.
Adeseori, nici timpul nu mai rabdă

Și pedepsește erezii minore,
Lăsându-ne răgazul, când zâmbește,
Să prețuim lumina dintre ore.
Ascundem adevărul în minciuni,

Sub baierele strânse și tăcute,
La granița cu noduri efemere,
Poți ca să mori, în câteva minute.
Când înfloresc toți nuferii din lume

Și-ncep, prin amintiri, să ne inunde,
Ar trebui să îi lăsăm acolo, liniștiți,
În lumea lor, de câteva secunde.
Plecăm devreme sau plecăm târziu,

N-avem contabili pentru pripe,
Fiindcă timpul nu ne mai dă șansa,
Ca să ștornăm greșelile din clipe.
N-am suportat nicicând ipocrizia

Și niciodată n-am să-i fac pe plac.
Sper să-mi acorde timpul derogare,
De-acum încolo, înc-un sfert de veac.
Ne-așteaptă lângă prag globalizarea,

Cuprinsă peste trup, de lintiță și glenii,
A fost dorită mult de împărați și regi,
Dar a ajuns ruine, ascunse sub milenii.
Vara
Va apune vara într-un colț
Lăsat de mama pe un șorț
Unde dorm zâne și zmei
Printre struguri și ardei.
Va apune vara într-un bastion

Cu crenel din bulion
Și porți ferecate-n ruscă
Scârțâind în zbor de muscă.
Vara nu vrea ca să plece,

Dar o zână o petrece
Păstrând pentru ea un pui
Să-l ascundă în gutui.
Vara nu vrea ca să suie

Printre nuci, pe cărăruie,
Și așa cu flori în gând
Să lase toamna la rând.
Vara ar vrea ca să prindă

Toamna și iarna din tindă,
Primăvara-n ochi de plug
Și să le pună la jug.
Visele din colți de rouă
Toți plecăm ca să culegem

Flori din lumânări nestinse.
Nu poți strânge anii-n conturi
Cât sunt stelele aprinse.

Flori de clopot nenăscut.
Anii nu se mai întorc
Precum mieii la păscut.

Vânt din lacrimi pe obraz
Într-o zi zâmbetul vieții
Se usucă pe-un pervaz.

Fulgerele dintr-o rană,
Vindecată de privirea
Îngerului din icoană.

Visele din colți de rouă,
Cu speranța că de mâine
Intrăm pe o poartă nouă.

Răsărituri nepoprite
Rămase din curcubeul
Evadat din stalactite.

Din credința ne-ngrădită
Care umblă pe poteci
Dintr-o pâine nedospită.

Binele care oftează
După vara dipărută
Într-o joi după amiază.

Dorurile din vechi pași
Păziți mereu de iscoade
Și de umbre de arcași.

Zboruri rătăcind pe plauri
Care au trăit scavia
Sub copitele de tauri.

Muguri dintr-un șoim măiastru
Care vâneză furtuna
Să ne lase cer albastru.

Din psaltire un verset
Care-așteaptă să deschidă
Lacătul unui secret.
Zestre
Noaptea mă rănesc în stele
Printre cioburi de ulcele
Cu toarte de licurici,
Zestrea mea de la bunici.
Ziua, cu soarele-n tindă,

Mă rănesc într-o oglindă
C-o rugăciune în rama
Lăsată zestre de mama.
Când m-apuc să potcovesc

Zorii-n rouă, mă rănesc
Cu grădina lăcrimând,
Singura zestre din gând.
Când mușc dumicat de pâine

Mă rănesc colții din mâine
Cu vorbele lor nescrise
Zestrea mea strânsă din vise.
Steaua zânei
Călcâiul tău m-a sărutat pe umăr,
În drumul lui spre liniștea ascunsă,
Sub frunzele căzute pe-ntuneric,
La căpătâi de ceață nepătrunsă.

Ca un dragon cu zâmbetul de foc
Simțeam cum ziua iscodește noaptea,
Prin cerga mirosind a busuioc.
Călcâiul tău m-a sărutat pe umăr

Și mi-a lăsat acolo semnul lui,
Cu gândul lunecând peste lumina
Înmugurită în privirea vinului.

Iar eu l-am mângâiat cu buzele, ușor,
Acolo unde ațipește steaua zânei
Lăsând de pază un ciclop trișor.
Călcâiul tău m-a sărutat pe umăr

Cu patima nepusă în balanță,
O simt mereu, de câte ori ating
Încercănata umbră de speranță.
Târgul de vise
N-am știut că-ntr-o cetate

Printre stânci cu porți deschise,
E demult un târg în care
Poți să cumperi chiar și vise.
Am aflat așa-ntr-o doară

Când un călător grăbit
Mi-a cerut apă și pâine
Într-un fel ce m-a uimit.
Din vorbă-n vorbă el mi-a spus

De târgul unde visul se mai vinde
Fără să dai nicio para,
Ci numai apă sau merinde.
Găsești acolo vise vechi

La legătură sau crâmpeie,
Dar sunt destule vise noi
Păstrate-n lacrimi de femeie.
Văzând că omul e flămând

L-am rugat să stea la masă,
Dar mi-a răspuns că se grăbește
Să-și ducă visele acasă.
Spre târg degrabă am plecat

Nerăbdător și cu sacaua plină
Să cumpăr numai vise ,care
Au izvorât din zâmbet și lumină.
Să le ascund sub pernă într-o noapte

Când brebeneii stau vâlvoi,
Iar dinspre ei adie un zefir
Ce-ntoarce timpul înapoi.
Ascunse pe sub alte suveniruri

De vânzători mereu galanți
Descoperi vise cu aripi de îngeri
Care te costă-n plus câțiva talanți.
Dar trebuie să cauți întreit

Acele vise renăscute din povești.
Sunt scumpe, însă face osteneala,
Fiindcă nu sunt pământești.
Cocoșii din bătătură
Prin curte, lângă alte orătănii

Erau cocoșii, așteptând prăsila
Pe care o făcea numai bunica,
Uitând sub un satâr ascunsă mila.
Cădeau din start toți slăbănogii

Și cei cu glas pițigăiat și rar,
Ei ajungeau la început de toamnă
Ca să se rumenească pe grătar.
Veneau la rând toți bătăușii

Cu crestele pleoștite de luptat,
Puși doar pe harță toată ziulica
Fără motiv adevărat.
Urmau apoi necredincioșii

Ce nu lăsau găinilor vreo vorbă,
Se tot hlizeau la cele din vecini
Nebănuind că vor sfârși-ntr-o ciorbă.
Când cei bătrâni se înmuiau la pinteni

Și mai uitau s-anunțe oaspeții când vin,
Îi rânduia bunicul la pastrama
Ce însoțea urciorul cu pelin.
Nu-mi amintesc, dar cred că numai trei

Mai rămâneau cu greu în grații.
Așa li se-ntâmpla cocoșilor din curte
În fiecare an, de-atâtea generații.
Fereastra de spital
Printre zăbrele cu rugina-n trup,

Pe care cerul sta să cadă,
Priveam la chipul tău speriat
Cu gânduri strânse într-o obadă.
Înspre zăbrelele din fier forjat

Te-apropiai încet și foarte calmă,
Călcând pe cioburi de durere
Cu lacrima ascunsă într-o palmă.
Simțeam zăbrelele cum plâng

Când le strângeai cu mâinile-amândouă,
Te-asemuiam atunci cu o icoană vie
Care visa spre mâine, la pași purtați prin rouă.
Peste zăbrele ți-am lipit un petic

Dintr-un macat cu-n mac stingher,
Iar pe deasupra am cusut dantele
Cu meteori care umblau pe cer.
În mijloc de zăbrele am așezat alt petic

Cu umerii grădinii noastre din cătun,
Atunci când vrei ca să privești pe geam
Să poți să mângâi florile de prun.
Poarta fără balama

De-aș trăi până în zori
Ți-aș face un pat din flori,
Să-ți lași tâmpla obosită
Pe-o zambilă-mbobocită.
De-aș trăi până poimâine

Preș fac din lătrat de câine,
Năvădit din vânt turbat
Și crivăț înfometat.
De-aș trăi până se-nchină

Negurile la lumină,
Ți-aș da vara înapoi
Să-i mângâi sânii cu ploi.
De-aș trăi cât se usucă

Dorul prins pe o ulucă,
Ți-aș aduce șapte fire
Dintr-un ghem de nemurire.
De-aș trăi cât să se nască

Primul zâmbet dintr-o iască
Ți-aș aduce zborul lui,
Să îl coși la căpătâi.
De-aș trăi până se lasă

Tot apusul peste casă,
Ir ți-aș face dintr-un seu
Ce se-ascunde-n curcubeu.
De-aș trăi până s-o stinge

Steaua care te atinge,
Ți-aș fi o lampă cumva
Spre poarta fără balama.
Perdeaua
În perdeaua ta-nflorată
Își caută luna pernă
Să adoarmă înspre zori
Într-o liniște eternă.
În perdeaua ta cu umbre
Țanțoșe din cale-afară
Coboară stele grăbite
Fiecare pe-altă scară.
Prin perdeaua ta, pe margini,

Sub ciucuri ca o balanță
Se strâng dorurile toate
Lângă lacrimi de speranță.
Prin perdeaua ta cu frunze

Dintr-o creangă de copac
Soarele mai lenevește
Într-un nevăzut hamac.
Săptămâna
Nu mai suport să vină zi de luni

Atât de sobră, plină de porunci
C-un rânjet pitulat în colțul gurii
Privindu-mă cu ochii ei adânci.
Nu mai suport nici marțea primenită

Cum se-nfășoară-n zori pe lângă gleznă
Iar la apus, când mă cobor pe ruscă,
Vrea să-mi gonească urmele prin beznă.
Știam că miercuri e simandicoasă

Și cu-n tupeu făcut ca să te doară,
N-o mai suport decât arareori
Când în văzduh luceferii se-nsoară.
E joia ,ziua cea mai îngâmfată.

Se crede că e piatră de hotar.
N-o mai suport fiindcă-mi fură
Din visele dormind pe felinar.
Mi-aduc aminte despre vineri

Când ne speria un dascăl de latină.
Și n-o suport că face înadins
Ca să-mi găsească cea mai mică vină.
Sâmbăta este fudulă și îi place să se plimbe

O găsești și în cortegiul ce însoțește un mort.
Când mă vede e mirată și în grabă trece strada
Evită să-i spun în față de ce eu nu o suport.
Despre duminică nu vreau să spun nimic,

Doar sunt născut din vechea ei vioară.
De câte ori sunt invitat în casa ei străveche,
Mă simt ca orologiul ruginit din gară.
Primăvara furată
Mă nasc în tine pentru-a doua oară
La fel ca un arcuș pe o vioară
Și profețesc în mine viscol nou,
Care-mi va strânge mâna-ntr-un ecou.

Lăsând în urmă pe-un peron de gară,
Valiza unde-am strâns zăpezile secrete
Care veneau doar vara pe un colț de perete.

Și mă îndemni ca să mă urc pe scară
Spre cerul plin de stele lângă stele,
Ca să-ți aduc doar una dintre ele.

Și-adorm mereu pe zori de călimară,
Care te tot visează să rămâi
Măcar ca să le atingi pe un călcâi.
Mă nasc în tine pentru-a doua oară,

Dar am în suflet vechea primăvară,
O primăvară ce mi-a fost furată
Și-ascunsă într-o iarnă blestemată.
Latră câinii într-o rană

Mi-ascund privirea într-un bob de grâu
Care adoarme într-un colț de sac.
Plec de la arie cu carul plin de triluri
Pe drumul cu țărâna nedată la dărac.
Mi-ascund privirea în strugurele copt,

Care visează pe aracul firav și putrezit.
Plec de la vie cu toamna peste umeri
Și-aștept să beau la iarnă din vinul îmblânzit.
Mi-ascund privirea într-un zid crăpat

De unde varul tocmai vrea să zboare
Cu aripile care-mi cresc pe tâmple
Și sug la sânii de la lumânare.
Mi-ascund privirea între umbre de uluci

Atât de mândre că mai stau sub stele,
Dar glasul lor care cânta în zori
Stă atârnat prin cețuri în cinghele.
Mi-ascund privirea într-o plită care

Descântă focul printre nopți cu ger
Și-mi lasă jarul pribegind prin cercul,
Ce se transformă sub cenușă în echer.
Mi-ascund privirea într-o urmă de cuvânt

Unde mai latră câinii într-o rană veche,
Iar pe deasupra ceața tot așteaptă
O mână nevăzută s-o prindă la tindeche.
Mi-ascund privirea în ștergarul pus

Peste tabloul unde mama râde
Și simt prin borangicul prăfuit
Cum mă sărută clipa ca un gâde.
Nevătămat apus de vară
Ascunde-mă-n apusul tău nevătămat,

Născut pe-o prispă la o margine de sat
Și lasă-mi-te peste umeri ca o boare,
Atunci când visele încep să zboare.

Ce a rămas țesut pe-o foaie de macat
Și lasă-mi-te înspre zori pe buze
Ca marea peste trupul de meduze.

Printre poteci cu sufletul arat
Și lasă-mi-te așa, ca o-ntâmplare,
Privindu-se-n oglinda de lângă lumânare.
Dor de Eminescu
Dacă astăzi Eminescu
Ar renaşte printre noi,
Gândurile lui s-ar duce
Tot spre lacrimi şi nevoi.
Şi ar suferi în taină
Lângă teiul dat în floare,
C-am vândut la fel ca Iuda
Sufletele din izvoare.

Ar simţi pe umeri hamul
Unei lumi monetizate
Desfiinţând râul şi ramul,
Ar fi singurul în stare
Să oprească un negoţ
Ce glorifică securea
Lângă plopii fără soţ.

Este totuşi în consemn
Avem încă o dovadă
A silabelor de lemn.
Vorbele-i meşteşugite
Multe au avut de spus,
Dar au fost puse pe cruce
Ca și trupul lui Isus.
......................................

Este puntea către stele,
Să-l urmăm golind secunda
De păcate şi de rele...
Bătrânul lăutar
Treceam pe lângă birtul unei gări

La ceas încărunțit de vară,
Când pașii mi-au încremenit
În glasul unei strune de vioară.
Atât de fascinat de melodia,

Ce răzbătea-n surdină spre peron,
M-am hotărât să intru, înăuntru,
Să ascult de-aproape fiecare ton.
În colțul sălii, sub un fum albastru,

Ce se-aduna în valuri spre tavan,
Își mânuia arcușul peste strune
O mână-mbătrânită, de țigan.
La fel cânta în fiecare seară

Crâmpeie vechi și noi, de simfonie,
Pierdute printre valsuri, peste care
Zbura prin fum, un glas de ciocârlie.
Era beteag de ambele picioare,

Iar viața lui era un chin.
Cânta gândindu-se la stele
Și la paharul lui, cu vin.
Am stat întreaga noapte să-l ascult,

Uitând de griji și viața slută.
Nu îi venea să creadă și plângea,
Tot mângâind hârtia de o sută.
Fără vreun ban rămas prin buzunare

Am mers o zi întregă înspre casă,
Cu gândul la bătrânul lăutar,
Dormind în lacrimi, pe un colț de masă.
Caii care pasc pe cer

După soare, tu răsari
Și-apoi mergi, înspre apus.
Câte vise se vor naște....
Nu mai au nimic de spus.
După roua care umblă

Pe sub ziua cam lălâie
Apari tu, purtându-ți pașii,
Dinspre buze, spre călcâie.
După îngerii ce pleacă

Să urce macii, spre senin,
Mai rămâi doar tu, stingheră,
Străjuită de-un pelin.
După lupii care scurmă

Prin zăpadă chipul meu,
Te găsesc numai pe tine,
Oblojindu-mă mereu.
După frunze, care au fost

Și acum învie blând
Vine dorul tău, de taină,
Care-mi viscolește-n gând.
După stele care nasc

Pui de stele-n loc stingher,
Numai tu deschizi portița
Cailor, ce pasc pe cer.
Călător spre alte timpuri
Poteca se întinde nesfârșită

Prin șesul plin de măguri și țărână,
Se scurge soarele, ca sângele din rană,
Iar eu sunt tot pe drum, de-o săptămână.
Sper să ajung acasă înspre zori

Și-ntr-un rachiu, să îmi cufund amarul,
De-atâtea zile pribegind pe drumuri
Am schilodit la trup și amânarul.
O să m-abat din cale, însă nu prea mult,

Spre pâlcul de tufani, mai sunt trei clete.
Acolo doarme un izvor plăpând,
Ce ține noaptea stelelor de sete.
Când am plecat din mine
Alaltăieri plecam din mine-ntâia oară

Cu gândul să mă întorc, foarte târziu.
Nu m-am întors nici azi, dintr-o întâmplare.
Când am atins un mac, cu ochiul purpuriu.
Era crescut răzleț, la margine de drum.

Cu trupul zvelt, pe cap având coroana
De rege, peste lanuri întinse, de secară
Ce-a înfruntat în luptă, și arșița și mana.
Când am vrut să-l ridic, s-a înălțat spre cer

Spunându-mi, de deasupra, că trebuie să plec.
Să-l las la locul lui, unde să vin și mâine,
Și ori de câte ori, pe acolo am să trec.
Cu mâna tremurândă, am dat un pas în spate

Dar macul n-a încetat să fie cum a fost.
Voiam să plec, să mă întorc în mine
Fiindcă-n preajma lui, nu mai aveam vreun rost.
Dar el, mi-a-ntins o frunză peste umăr

Și m-a învățat, când plec din mine prin străini,
Să-mi iau un înger care știe drumul
Spre cerul, care doarme-n rădăcini.
Demult
Când jarul se stingea pe vatra adormită,

Și meteori veneau spre ea să o curteze,
Îi tot gonea un fum, cu umerii subțiri
Spre norii rezemați, pe stelele netreze.
Sub țestul obosit de-atâtea vâlvătăi

Se aciua cenușa, spre buze, în cunună.
Acolo poposeau, când se trezeau cocoșii,
Lăstari îmbobociți, din razele de lună.
Din jgheabul plin cu struguri și urme de copil,

Se auzea un glas, ca zumzetul în stup.
Era de neînțeles și totuși era primul
Care dădea de veste că vinul are trup.
Un butoiaș aparte, sta într-un colț stingher,

Mereu mi s-a părut că este prea străin.
Mai târziu am aflat că este un castel
Ce-adăpostește mustul, în ochii de pelin.
Pe uliți, colbul mirosea a pâine caldă

De câte ori îl ridicam în fuga de rindea.
Când ne ascundeam prin bozi, în palmele de îngeri,
Lăsate să păzească tot cerul din cișmea.
Lecția de nemurire
Țăranul n-a învățat să moară niciodată,

Se spune într-un vers, cu temelii eterne.
Dar îl obligă zilnic să învețe despre moarte
Mai marii perindați, vremelnic prin guverne.

Fiindcă școala lui era pe-un colț de brazdă.
Doar coasa a cerut, să-i fie împrumutată
Când s-a învoit cu moartea, să o primească în gazdă.

Nici n-avea cum, de atâtea griji arzând.
Când se uita la spice, rugându-se să plouă
Atât cât să-i alunge doar seceta din gând.

Își ascunsese moartea, sub tălpi, între obiele.
Iar când un clopot, se urnea spre zori,
Pleca să are cerul, cu plugul printre stele.

Iar tot pământul lui, mustește de iubire.
El n-are monumente și nici vreo simfonie
Deși ne arată calea, ducând spre nemurire.

Se spune într-un vers cu temelii eterne.
Dar îl obligă zilnic să învețe despre moarte,
Mai marii perindați, vremelnic prin guverne.
Puiul de stea
Spre o frunză de smochin

Ce a supt la țâța verii,
Mă uitam cum tot așteaptă,
S-o sărute buza serii.
Când s-a învelit cu umbra

Genelor din înserare,
Avea la sân un pui de stea
Rătăcit de-a lui cărare.
Îl privesc, dar nu mă încumet

Să-l ating, așa, ușor,
Frică mi-e că s-o speria
Și-o zbughio sub un nor. Și zubughi-va
La miezul nopții se zbârlește

Și lumina din el sare,
Învăluind tot smochinul
Cu raze de lumânare.
Nici cel mai potrivnic frig

Nu l-a îndemnat să plece,
Stă pe frunza răsucită
Sub o toamnă cu chip rece.
Într-o zi, n-am pregetat

Și am vrut ca să-l mângâi,
Dar când mâna am întins
Am simțit cerul în călcâi
Mi se preumblau prin trup

Imagini vechi din viața mea,
Când și eu m-am rătăcit
La fel ca puiul de stea.
Dar într-o noapte n-a mai fost,

În locul lui dormea o chidă
Și am simțit cum visul meu
E ros încet, de o omidă.
Suflete de oameni
Prin suflete de oameni, dornici de preamărire,

Sunt porțile închise luminii din psaltire.
Prin suflete de oameni, ce n-au visat păduri,
Umblă mereu o vrajbă cu glasuri de securi.
Prin suflete de oameni, ce-au râncezit de ură,

Se urcă în galop potcoave din mălură.
Prin suflete de oameni, care se-alungă-ntr-una,
În fiecare clipă răsare mătrăguna.
Prin suflete de oameni, stă vorba ca o pâine,

Care se rumenește într-un lătrat de câine.
Prin suflete de oameni, cu chip de vodevil,
Se naște o fereastră de flaut mercantil.
Prin suflete de oameni, orbite de poteci,

Se scurg doar călăuze din curcubeie seci.
Prin suflete de oameni, care-și doresc coroana,
Rămâne doar o noapte să le ascundă rana.
Trenul din călimară
În seara asta nu sunt inspirat,

Iar muza se tot lasă așteptată.
Sunt singur doar cu știri despre război
Și despre pandemie, deocamdată.
Un întuneric costeliv se lasă,

Iar eu mă simt ca într-o gară,
Unde visez ca să sosească trenul,
Care mai umblă printr-o călimară.
Uitat de muza care este jertfă

În lațul stelelor când se împreună,
Privesc spre cerul cu broboada pusă
Pe umerii născuți din ramură de lună.
Ziduri nezidite
În glasul tău îmbobocește luna

Cu atâtea flori, din chihlimbar perlat.
Te scoli spre zori, să scuturi din petale
Pe care le ascunzi, într-un oftat.
În glasul tău nu a secat izvorul

Din care soarbe mâine, lăstarii unei pâini.
Care se primenește, cu lacrimi rătăcite
Prin nopți ce-au adormit, într-un lătrat de câini.
În glasul tău se naște curcubeul,

Încărunțit de-atâtea nedreptăți,
Ascunse-n ploi cu privilegii strâmbe,
Pe ziduri nezidite de cetăți.
Primul înger
Rebelă și confuză te îndreptai spre școală
Pe-o strada cu asfaltul îndatorat în smoală
Și te întorceai mereu având același scut,
Rămas din cheia unde tot pendula sub gât.
N-aveai pe nimeni pașii să-ți îndrume,

Doar noaptea mama-ți povestea cutume
Ce și le amintea așa, ca pe-o cenușă,
Să le pricepi și dincolo de ușă.
Venea Crăciunul cu un joc anost,

Iar tu simțeai că nu ai niciun rost,
Tot așteptând căldura să urce cu un grad
Și-un înger să-ți aducă o lacrimă de brad.
Locuri cu îngeri și sfinți

Pe-o rază de stea noaptea își ia cina
Dintr-un colț de pâine, care-i știe vina,
Și-o ulcică plină cu lacrimi din vinul,
Unde și-au uitat îngerii seninul.
Pe-un gard de raze ziua își ia prânzul,

Așteptând sub rouă să apară mânzul
Cât o libelula, orfan de părinți,
Care paște numai umbrele de sfinți.
Pe o scară veche mâncată de cari

Apusul cinează cu mulți lăutari.
Vrea s-audă luna că încă este șef
Peste un ac ce doarme pe gherghef.
În pătulul țanțoș pe-un loc ancestral

Intră răsăritul pentru-un prânz frugal,
Apoi se ridică pe o cărăruie
Spre lumina-nchisă grabnic s-o descuie.
În știubeiul nou căptușit cu piatră

Curcubeul intră numai câteodată
Să prânzească-n taină câte-un nor stingher
Fascinat că-i singur peste-ntregul cer.
Apusul dintr-o pâine

În plită focul arde dintr-o nouă stea
Ce strălucește-n miez de noapte pe cișmea.
Căldura se ascunde prin odaie
Dormind pe ale nopții măruntaie.
Mai pun pe jarul ce pocnește-ntruna,

O levănțică veche ce s-a uscat sub luna
Ce-a răsărit sub norii sângerii,
Pe care-i alergau doar vise de copii.
Se-mprăștie în jur mirosul de grădină,

La care toți pereții se închină.
Îmi las o pleoapă peste colțul pernii
S-ascult cântând omăturile iernii.
Simt clipa ce mă îndeamnă să rămân,

Cu-ntregul trup pe un altar de fân
Dintr-o saltea țesută din bumbac
Cu care câteodată nu mă împac.
Adorm cuprins de visele spre mâine,

Care culeg din țest apusul dintr-o pâine
Și îl frământă cu un miez de vin
Să-mi fie pe poteci tot cerul mai senin.
Poteca dorului
Să nu lași pe nimeni singur
Amintindu-și de necazuri
Care așteaptă fereastra,
Să răsară sub pervazuri.

Așteptând noaptea să suie
Dinspre doruri, înspre doruri,
Ce-n alt dor o să se-ncuie.

La o margine de brazdă
Care doarme intre pământuri
Ca și cum ar sta în gazdă.

Când apusul e pe-aproape,
Fiindcă stelele rebele
Vin la suflet să se adape.

Chiar de pașii-ți sunt în goană,
Amintește-i de speranța
Ce-o strâng îngerii-n icoană.

Ca pe-o frunză rătăcind,
Adu-i primăvara-n suflet
Sau iarna dintr-un colind.

Când și tu te simți la fel,
Dăruiește zâmbet sincer
Fară farduri sau rimel.
Pe drumul spre necunoscut

Mai lasă lampa neaprinsă
Feștila-i obosită și ursuză.
Aș vrea să gust o lacrimă de lună,
Înmugurind pe colțul tău de buză.

Și izgonește-o-n locul ei din tindă,
Unde se ascunde luna înspre zori,
Că să-și privească sânii în oglindă.

Chiar daca îi simțim al ei oftat
Când mai aprindem câte-o lumânare
Spre care urcă umbra din păcat.

Și prinde-mi dorul într-o chingă,
Pe care numai luna o desface
Când vara peste trupuri începe să se ningă.
Mai lasă lampa neaprinsă,

Dar adu-mi într-o cană o șoaptă de senin
Care se zvârcolește că să plece
Spre locul ei, într-un ulcior cu vin.

Afară doar lătrat de vânt se mai aude,
Iar peste noi o secetă de vorbe
Se scaldă într-un dans de paparude.

Ca la-nceputul primului sărut
Când am plecat și noi și lampa
Pe drumul spre necunoscut.
Oftatul busuiocului
Busuiocul verde din colț de grădină

Ascultă în zori roua cum suspină,
Are și ea un dor prins la cingătoare
Peste care calcă cizmele solare.
Busuiocul verde te iubește-n taină

Când arunci pe el, seara, cate-o haină
Stropită cu apă din izvor uitat,
Ce se scurge noaptea pe pământ uscat.
Busuiocul verde nu a făcut plângeri

Spre grădina mamă el așteaptă îngerí.
Când este uitat și se ofilește,
Lacrima de îngeri îl înzdrăvenește.
Busuiocul verde n-are viață lungă,

Însă drumul lui spre cer să ajungă
Nu întâlnește-n cale zăvoare pe porți,
El e curcubeul din suflet de morți.
Busuiocul verde doar atunci se-nclină

Când pe floarea lui șade o albină
Și o ospătează tot mai aplecat
Sub destăinuiri din al lui păcat.
Busuiocul verde din colț de gradină

Suferă în zori, când roua suspină.
Pentru el va fi veșnica iubită,
Pe care o rază cu-n ochi o s-o-nghită.
La pândă
M-am ascuns după o rază

Din a soarelui coroană
Ce adormise la umbra
Vinului curgând din cană.
Gândeam precum un fugar

Ce-a evadat din infern
Și îmi pregătisem arcul
Să ucid timpul etern.
Sau cel puțin să îl rănesc

Să-și amintească într-o clipă
Că nu poate ca să zboare
Doar c-o singură aripă.
Iar cât și-o obloji rana

Care aripa-i înmoaie,
Voi privi floarea de tei
Hârjonindu-se prin ploaie.
Vreodată...
Deși încărunțit-au toamne blânde,

Ochii tăi nu i-am uitat
Cum mă priveau întrebători,
Dar mă feream să îi visez
Și viscoleam peste fiori.
Deși s-au stins omături multe,

Ochii tăi nu i-am uitat
Pe furiș cum mă priveau,
Iar eu m-apropiam în taină
Din gene roua să le beau.
S-au scurs atâtea primăveri,

Dar ochii tăi nu i-am uitat
Cum așteptau în prag de noapte
O rază blândă dintr-o stea,
Să fie sărutați de șoapte.
Nenumărate veri uscat-au ciuturi,

Dar ochii tăi nu i-am uitat.
Îi simt și azi cum scânteiază
De câte ori se pregătesc să plece
Într-un amurg dospit dintr-o amiază.
Aștept la vamă c-o boccea de gânduri,

Dar ochii tăi nu-i voi uita
Cum căutau o urmă de ecou,
Al cărui sunet vreodată
Aș vrea ca să-l ascult din nou.
Viața ca un miez de pâine

Răscolesc prin pașii adunați în ani
Într-un cufăr verde din valuri de mare,
Unde-n tinerețe mama tot chitea
Macate țesute, fote și ștergare.
Răscolesc prin pașii care-i port pe pleoape

Și-ncurc socoteala, nu-mi mai ies la număr,
Fiindcă mai sunt pași care au plecat,
Dar vor să se-ntoarcă, s-adoarmă pe umăr.
Răscolesc prin pașii ce s-au rătăcit

Prin lacrimi de urme stinse într-un zbor,
Îi adun din ploi arvunite-n toamna
Când urca spre stele primul meu izvor.
Răscolesc prin pașii care au fost sclavi

Sub regi și regine, sclavi la rândul lor
Visând doar arginți și la nemurire,
Uitând că prin viață ești doar călător.
Răscolesc prin pașii care vor veni

Peste noi poteci ce s-or naște mâine,
Brișca mea de gânduri mai taie felii
Dintr-o viață simplă ca un miez de pâine.
Drumul pâinii
Plecam cu o paporniță ușoară
Din papură frumos meșteșugită
Prin colb de uliți, înspre brutărie
S-aduc acasă pâinea, cu coaja de ispită.
Întâia oară mă opream la pod,

Pe unde Călmățuiul din maluri încă fură
Curgând alene înspre satul vechi,
Unde-l așteaptă noaptea-ntr-o trăsură.
Lăsam apusul să aștepte lângă pod

Și mă stropeam cu apă peste față,
Gonind gâscanii ce mă sâsâiau
Și toată ceata cu boboci de rață.
Mai zăboveam apoi sub o răchită

Să mă uscuc de-atâta bălăceală,
Simțeam cum pielea mi se încrețește
Printre zefirii ce-aduceau răceală.
Îmi așeza brutarul pâinea aburindă

În pântec de șovarcă-ncăpător
Și alergam mereu desculț spre casă,
Pe urma din țărână lăsată de-un tractor.
Le aduceam acasă pâinea caldă

Uitând mereu în goana mea nebună
Că iar o să adoarmă cu pâinea din ștergar
Țărâna de pe uliți și razele de lună.
Trupul cu ferigi
De-aș putea să-ți mai sărut

Mâna dreaptă, la început
Mâna cu care mă lai
Și apoi mă dezmierdai.
De-aș putea să-ți mai sărut

Mâna stângă, strașnic scut
Peste-a mea copilărie,
Ca un bici din iasomie.
Tâmpla-aș vrea s-o simt sub buze,

Plină ochi de călăuze,
Peste care lampa stinsă
Adormea sub gânduri ninsă.
De-aș putea pe pleoapa stângă

Să-mi lipesc zarea nătângă,
Ce o port sub șa călare
Înspre zarea dumitale.
De-aș putea, pe pleoapa dreaptă

Care încă tot așteaptă,
Mi-aș lăsa lacrima strânsă
Într-o lumânare plânsă.
De-aș putea să mai privesc

Chipul tău nepământesc,
L-aș zidi lângă știubei
În primele flori de tei.
Din vorba ta negeruită

Peste potcoave de ispită,
Mi-au răsărit pe trup ferigi
Să te aud, când tu mă strigi.
Zorii din cuvinte

Rememorez mereu copilul lângă traista,
Cu pâinea rumenită ce adormea-n mireasmă.
La fel și iernile cu geruri răvășite,
Care se ascundeau sub streșini de agheasmă.
Rememorez adolescența-n tihna toamnei

Cu primele iubiri ce se nășteau în vară,
Când stam peste rucsacuri tot așteptând un tren,
Să împrăștie cu aburi peste întreaga gară.
Rememorez când am pășit nepregătit în viață,

Mergeam spre primărie cu un taraf în spate.
Eram atât de inocent și nu știam
Că voi păși pe drumuri atât de întortocheate.
Rememorez toți norii prin care am trecut

Și razele ce-au strâns izvoare pentru minte,
Momente și emoții care au rămas lipite
Și au înfrunzit apoi în zori, din cuvinte.
Rememorez mai greu și lacăte și săbii,

Ce mi-au curbat genunchii și nu mai vreau să vină.
Doar mâna unui înger care îmi stă pe umăr
Le mai trezește-n nopți, când este luna plină.
Rememorez când rusca înspre apus tresare,

Din zborul de prigorii sub stele coviltir,
Spre chipul care paște potecile de rouă
Sub lumânări aprinse în prag de cimitir.
La un geam neștiut
Perdeaua albă cu boboci de maci,

Pe care mama i-a cusut cu sârg,
Bunicul a vândut-o într-o clipă
Pe-o sapă și-o cazma, ce le-a găsit la târg.
Atât de supărată a fost mama

Că macii ei vor sta la un geam neștiut
Și-or adormi pe-o lampă, cu o feștilă veche
Ce-și caută într-una prin noapte așternut.
Perdele albe cu boboci de maci

A mai cusut apoi, mânată de o goană,
Dar a fost prima, unde sta un înger
Și o purta în suflet la fel ca pe-o icoană.
Timpul din oglindă
Mă regăsesc mereu în ochii tăi

Priviți pe ascuns de alții, cam pieziș
Și îi visez, când noaptea se destramă,
Cum se ascund sub stele, pe furiș.

Care aleargă spre hotar de mâine,
Cu pleoapele zidite între lacrimi
Surghinuite într-un miez de pâine.

Iernând în primăveri întârziate,
Care se zbat, ca să zărească ziua
Cum leapădă din zorii cu păcate.
Mă regăsesc mereu, în ochii tăi

Împinși spre zarea văruită-n goană,
Care sărută mâna, când se închină
Pe drumul ei, spre toamna din icoană.

Când aripa de înger se zbate să-i cuprindă,
Ca să-i adoarme lângă vechea lampă,
Cu mâna alăptând tot timpul din oglindă.
Mi-a trecut vara prin suflet

Așa, ca o adiere,
Dar s-a împletit cu doruri
Dintr-a iernii căpistere.

Cu privirea de erete,
Dar pașii ei au rămas:
Umblă noaptea pe-un perete.

Cu focuri de erezie.
Mă știa că eu visez
Tot primăvara târzie.

Și i-am spus că n-o pot duce,
Mai am pe umăr, un înger
Și o lacrimă de cruce.

Să o opresc nu am putut,
Mi se tot lipea de pernă
Și de-un colț de așternut.

Cu genele numai stele,
Coborând în labirintul
Plin cu păcatele mele.

Și a adormit pe-un preș,
Unde-am viscolit cândva,
Neștiind că am dat greș.

Fără semne sau anunț,
Lăsând colbul să zâmbească
Peste un călcâi desculț.

Și îmi doream să mai rămână,
Să vină toamna peste ea
Și să aud, cum o îngână.
Mi-a trecut vara prin suflet,

Plimbându-se ca o cenușă
Ce rătăcește și acum
Pe pragul, asfințind sub ușă.

Cu ale ei sclifoseli.
Nu e vara de-o știam,
Scursă-n anii mei rebeli.

Și mi-a lăsat o vatră nouă,
Peste care răsăritul
A clădit un țest, din rouă.

Secerându-mi frunze moi,
Pe lăstarii ce-au crescut
Între ițe, de război.
Ultimul lăstun
Ieri, am văzut pe cer și ultimul lăstun
Când se rotea aiurea prin ceața din cătun.
Se despărțea de cuibul, în care s-a născut
Rămas spre alți lăstuni, tot primul început.
Ieri, am văzut pe cer și ultmul lăstun

Și-aș fi dorit să-l mângâi și să-i spun,
Că el mi-a dăruit o altă vară
Ce s-a ascuns la mine-n călimară.
Ieri, am văzut pe cer și ultimul lăstun,

Dar eu nu am putut să mă opun,
Deși vedeam aceeași nedreptate
Când el pleca grăbit, cu prispa mea în spate.
Ieri, am văzut pe cer și ultimul lăstun,

Încât mi-a fost cu greu din zbor să-l mai amân
Când înspre zări, se-ndepărta în stol
Cu toamna primenită, care-mi dădea ocol.
Ieri, am văzut pe cer și ultimul lăstun

Și m-am rugat de vântul cel mai bun,
Să-i fie pavază, sub norii în șirag,
Ca să ajungă-n cuibul, de pe un alt meleag.
Fala bunicului
Se scurge toamna peste via mea,
Care i-a fost bunicului o fală.
Nu cred s-adun atâția struguri
Că să mai umplu și a cincea poală.
O primăvară rece cu-apucături de iarnă

A înghețat lăstarii și frunzele plăpânde
Și a urmat o vară cu lipărul de foc
Ce-a-ncremenit pământul cu flăcări furibunde.
Degeaba dinspre august s-a-nviorat pământul

Din mila unui înger uscată într-o boare
O să rămână goale, cum nu s-a întâmplat
Butoaiele ce-așteaptă în colțuri de coșare.
Din teasc de fag se tot prelinge mustul

Și-l drămuiesc cu fiecare cană,
E dulce și atât de parfumat,
Săltând încet spre gât de damigeană.
Atât a fost recolta, nu sunt trist

Și n-am să port la nimeni nicio ură.
Atunci când am să-mpart din vinu-acesta,
Bunicul și cavalul vor fi pe bătătură.
Amnezia anotimpurilor
Nu mai pleacă toamna în exil forțat,
Cum pleca odată sub colții de ger
Intră-n făurar cu trăsuri și oști
Peste iarna care fuge în prier.
Bucuroasă, totuși, c-a cernut omături

Se retrage-ncet, nu mai are forță.
Umblă peste câmpuri muma primăverii,
Încropind din raze un zâmbet de torță.
Stă în jilțu-i verde până la florar,

Când coboară vara pe scara de timp,
Aruncând văpăi peste ploi țesute,
Care s-or așterne pe alt anotimp.
Frământarea timpului
Ai frământat lumina cu o maia din stele

Tot presărând și zâmbete de nori
Uscate peste aripi, dar păstrând
Spre infinituri glasuri de cocori.
În nopți târzii rupeai din întuneric

Și-l frământai cu pasul tremurând,
Uitând mereu de lampa neaprinsă,
Care spre zori mai frământa un gând.
Sub țestul tău se rumeneau colaci

Când îngerii veneau spre colț de vatră,
Azi vatra șade sub maia de stele,
Sub un apus ce nu se mai arată.
Pe bătătura unde m-ai crescut

Și astăzi simt o urmă frământată
Cu glasul tău de blândă primăvară,
Înmugurind pe-o geană de corlată.
Colbul adormit
Într-a doua zi de toamnă
Care-a lăsat vara-n urmă,
Ploaia se scurge nebună
Cu un zgomot ca de turmă.
Peste tot e numai apă,

Șiroind într-o cadență
Ca și fulgerele strânse
Într-o falsă penitență.
Cerul e cuprins de pâcle

Într-un gri nedeslușit,
Lăsând ploii porți deschise
Spre pământul veștejit.
Vântul umblă peste tot

Într-o mantie turbată,
Gonind vârtejuri de ploaie
Peste brazda speriată.
Miez de noapte se ivește,

Însă ploaia e uitucă
Curge-ntruna peste gardul
Putred, gata să se ducă.
Înspre zori ploaia e rară

Printr-un vânt mai potolit,
Colbul verii de pe glezne
Astăzi doarme liniștit.
Un zâmbet de mamă
Cândva îi sugeam la sâni din nemurire,
Acum o văd în poza cuprinsă într-o ramă.
Și mă gândesc că niciun răsărit
N-o să întreacă zâmbetul de mamă.
Cândva o sărutam pe lacrimile-ascunse,

Într-o broboadă veche, cu ciucurii în scamă.
Și mă gândesc că nici un curcubeu
Cândva mă dojenea, că vin prea rar acasă,

De parcă-aș trece granițe cu vamă.
Și mă gândesc că nici un val de mare
Cândva mi-a arătat că drumul vieții este greu

Printre minciuni rostite de oameni, ce le-aclamă.
Și mă gândesc că niciun susur de izvor
Cândva, am însoțit-o pe ultimul ei drum

Și am plâns încrâncenat, cuprins așa de-o teamă.
Și mă gândeam că prispa a plecat
Pe drumul nevăzut, din zâmbetul de mamă.
Cândva am adormit pe patul din odaia

De unde a zburat pe-o rază ca o lamă.
Și mă gândeam că nici o bogăție
Greieri, gări și gânduri

Se urcă noaptea înspre ziua,
Ce n-are chef, ca să mai vină
Cu raze noi de soare, calme,
Deretecând la îngeri prin grădină.
Concertul dat de greieri e sublim

Și zboară ca o ceață înspre stele,
Cu vara, care pleacă dintr-o gară
În trenuri care duc și gândurile mele.
Pe trupul meu, acoperit de umbre,

Răsar și curcubeie din senin,
Le strâng cu grijă într-un teasc, cu vise
Din care se va scurge o lacrimă de vin.
Peronul toamnei e destul de aproape,

Dar trenul ei a deraiat pe șine.
Se-așază-n noi omături, pe lampa fără gaz
Uitată lângă zidul, privirilor din mine.
Când plec de-acasă curtea mă tot strigă,

Iar glasul ei pe umeri se coboară.
Îi simt singurătatea cum mârâie prin gard
Și vine înspre mine la fel ca într-o gară.
Într-o zi, într-o noapte

Într-o zi va veni toamna
Întârziată mai mereu pe flori,
Fiindcă trenul care aduce anotimpuri,
Pornește doar cu suflet de viori.
Va apărea cândva și primăvara

Surghinuită prin coclauri sub zăpezi,
Unde chitește razele răzlețe
Vestite doar de glasul unor iezi.
Am ascuns iarna-ntr-un cufăr

Dar am pierdut cheița și am sfadă
Până șperaclul îl va descuia
Să iasă tot omătul prin ogradă.
Voi zbura-ntr-o noapte ca un cuc

Când așteaptă chipul unui pui de muscă,
Ca să prind o vară, cum era odată,
Adormită-n carul ce urca pe ruscă.
Într-o zi de mâine, c-un cuib neclădit

Unde anotimpuri clocesc efemer,
Eu voi fi în gara unde nu sunt trenuri,
Iar peronul este doar un ochi de cer.
Privirea ta
Privirea ta m-a sărutat pe umăr,
În drumul ei spre liniștea ascunsă,
Sub frunzele căzute pe-ntuneric,
La căpătâi de ceață nepătrunsă.

Ca un dragon cu zâmbetul de foc
Simțeam cum ziua iscodește noaptea,
Prin cerga mirosind a busuioc.
Privirea ta m-a sărutat pe umăr

Și mi-a lăsat acolo semnul ei,
Cu gândul lunecând peste lumina
Înmugurită-n florile de tei.

Iar eu am mângâiat-o cu buzele, ușor,
Acolo unde ațipește steaua zânei,
Lăsând de pază un ciclop trișor.
Privirea ta m-a sărutat pe umăr

Cu patima nepusă în balanță,
O simt mereu, de câte ori ating
Încercănata umbră de speranță.
Amintiri cu îngeri
Mă suiam în corcodușul
Cel mai bătrân din grădină
Și îi scuturam tot rodul
În mijloc de rogojină.
Strângeam fructele cu grijă

Să fie toate curate,
Fără frunzele căzute
Din rămurele uscate.
Putinile, gazde bune,

Primeau fructele dulcege,
Cele le tot păzea un înger
După o tainică lege.
Apoi, umpleam alambicul

Prins de foc, răcit cu apă,
Din care curgea rachiul
În găletușa din groapă.
Era primenit din nou

Sub alt foc, arzând domol,
Pe care-l veghea alt înger
Peste vatră dând ocol.
După ierni fără omături

Și veri fără de habar,
Rachiul ieșea cu tâlvul
Din butoiul de stejar.
Sta cuminte într-o ceașcă

Cu tortița ei cea strâmbă,
Din care sorbea bunicul
Și cânta încet, la drâmbă.
Iernile copilăriei
Când ningea-n copilărie
Cu fulgi mari și dantelați,
Credeam că-s fluturi din stele
Zburând neastâmpărați.
Când ningea-n copilărie,

Stau salcâmii ca să cadă
Peste curtea ce-o umpleam
Cu mulți oameni din zăpadă.

Ne furișam pe terasări,
Simțindu-ne pe-o altă lume
Neatinsă de cărări.

Trăgeam prin omăt caicul
Pe care îl meșterise,
Dintr-un tei uscat, bunicul.

Și veneam spre înserat,
Luna răsărea întâi
În strachina cu păsat.

Noaptea priveam pe fereastră,
Uimit de mantia albă,
Zăvorând prunii pe coastă.

Și iarna clocea alți pui,
Mama scotea de sub țest
Toamna, strânsă în gutui.

Și plecam la colindat,
Pe sub clopoței și bice
Adormea întregul sat.

În odaia de la drum,
Crengi de brad, împodobite,
Risipeau magic parfum.
Ochi de icoană
M-am visat azi-noapte înger,

Dar având un trup de humă,
Care se topea spre țărmuri
Pe a valurilor spumă.

Dar având un trup de spice
Care se topea-n copite,
De cai, asfințiți sub bice.

Dar cu trupul plin de hamuri,
Care se topea pe trunchiuri
De salcâmi, care n-au ramuri.
M-am visat azi-noapte înger

Dar cu un trup fără picioare,
Care se topea pe drumul,
Închis într-o lumânare.

Dar cu un trup uscat și strâns,
Pe un ochi de la icoana
Unde e al mamei plâns.
Glas de stea
Am vrut să iau o rază cu-mprumut

Din câte are soarele-n cunună,
M-a îndrumat un înger să revin
Să cer o rază care vine de la lună.
M-am conformat cu cererea schimbată

Și-am stat la poarta raiului, la pândă,
Îmbrobodit de curiozitate
Cât va costa o rază cu dobândă.
Aveam nevoie mare de o rază,

Nu mai vedeam atât de bine
M-aș fi simțit în siguranță,
S-o știu alături, albă, lângă mine.
Nu mai știu precis cât am așteptat,

Dar s-a deschis o poartă mare,
Iar îngerul mi-a spus cu glas de stea
Că raza pot s-o iau și dintr-o lumânare.
Ispita lunii
Mă cheamă luna în al ei iatac

Și îmi șoptește ca să tac.
Mă mângâie pe meri și pe buze
Cu palme reci din amintiri confuze.
Mă cheamă luna s-o-nsoțesc pe drum,

Peste poteci care se pierd în fum.
Mă mângâie pe pleoape și pe trup
Cu ochii ei ca mierea dintr-un stup.
Mă cheamă luna prin frunzele de dud,

Lăsându-și să se vadă tot pântecul ei nud.
Apoi coboară-ncet prin ramuri, ca pe-o schelă
Peste odaia mea, cu umbra ei rebelă.
Mă cheamă luna, însă, lup șiret,

O-ndemn să se coboare în secret
Prin ferestruica-ngustă de la tindă,
Unde-o ascund spre zori într-o oglindă.
Degeaba
Degeaba mă tot rog din vârf de ruscă

Cu sufletul spre mânăstirea nouă.
Tot cerul s-a ascuns sub cerga de țărână
Și nici măcar prin gânduri nu mai plouă.

Tot căutând prin iarbă spic de rouă,
Tot cerul s-a ascuns sub lanuri veștejite
Și nici măcar prin vise nu mai plouă.

La o icoană veche care-a crăpat în două,
Tot cerul s-a ascuns pe sub izvoare seci
Că nici măcar cu lacrimi nu mai plouă.

Iar prin grădină umblă amândouă
Și mama, și bunica, venite dintre stele
Să pună o căldare, sub streașină, când plouă.
Promisiunea
Îmi promitea bunicul că o să urc pe calul

Ce n-are niciun ham și nici măcar o șa,
Dar are aripi mult mai mari decât pădurea
Și-o să mă ducă noaptea ca să ating o stea.
Am așteptat mult timp căluțul fermecat

Care mă duce noaptea ca să ating o stea
Până-n-tr-o zi, când o cișmea bătrână,
S-a hotărât să-mi spună povestea ce-o știa.
Dar m-a rugat să uit povestea foarte veche

Și s-o închid în iarna care nu vrea să plece.
Altfel, blestemul, ca o însetată lipitoare
Va suge tot izvorul, iar mâine o să sece.
N-am spus la nimeni despre întâmplare

Și nici povestea despre calul mult dorit
Cu care-aș vrea să zbor, dar încă nu se poate
Fiindcă, deocamdată, nu este potcovit.

Călător Prin Alte Timpuri

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Călător Prin Alte Timpuri

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

George Băicoianu

Călător prin alte timpuri

M-ai închis în palma ta

M-ai închis în dorul tău

M-ai închis după icoana

M-ai închis într-un ștergar

M-ai închis într-o scrisoare

M-ai închis într-o coroană

Miercuri mi-a șoptit o rază

Cheia are nouă zimți

Alergând desculți pe nori

De la început și până azi,

De la început și până mâine,

De la început și până când,

Picură din cer ploi de vară crudă,

Picură din cer ploi pentru călcâie,

Picură din cer ploi sâcâitoare

Picură din cer ploi încercănate

Picură din cer cu lacrimi de mamă,

Din restul pomilor de prin grădină,

Din tot ogorul înșirat pe vale,

Din munca ce-ai trudit, nu s-a ales

Și tot așa se-ntâmplă, în fiecare an,

N-am crezut vreodată că din piatra albă,

Am sorbit încet, din căuș de palme,

Am umplut urciorul, să îl duc acasă

Poate doar așa, m-am gândit și eu,

Am străbătut cărări înțelenite,

Neșansa mea a fost ipocrizia,

Doar în litanii mai găsesc o noimă,

Lumânarea lui Moromete

Moromete a murit sub vremuri,

Moromete a murit sub vremuri.

Moromete a murit sub vremuri.

Moromete a murit sub vremuri.

Moromete a murit sub vremuri.

Te chinui să renaști pe dealuri

Râvnești la curcubeie înflorate

Te-ncrunți prea des, uitând seninul

Împarți cu bunătate, evlavie și har,

Te pitulezi prin scorburi,

Te guduri fără șansă

În rest îți știi cărarea,

Mi-e dor, ca să mai văd o căpistere,

Pe cârpător se înghionteau noi chipuri,

Din lingura de lemn se scobora o taină,

În strachini, din pământul lui Zalmoxis,

Când toți ai casei se-așezau la masă,

Te trezeai sub cețuri, cărora

Adormeai sub alte cețuri

Poteca ta de cețuri era plină

Privești și astăzi uneori prin cețuri

De la fereastra unde nucul

I-am sărutat lacrimi din versul

M-am învelit cu cerul lui

Pădurea lui e și pădurea mea,

M-a fascinat de la-nceput

Prin testament și mie mi-a lăsat

În fiecare zi eu țes un curcubeu

Ai fost de fapt o toamnă foarte rece,

Te-ai consolat, lipindu-te de treapta

Te-nveșmântezi în dalbe catifele

Ești lacomă de la un timp încoace

Vrei să ajungi mai sus, dar nu se poate,