PSALM 1

Sunt vinovat ca am ravnit

Mereu numai la bun oprit.
Eu am dorit de bunurile toate.
M-am strecurat cu noaptea in cetate
Si am pradat-o-n somn si-n vis,
Cu bratu-ntins, cu pumnu-nchis.
Pasul pe marmur tacut,
Calca lin, ca-n lut,
Steagul noptii, desfasat cu stele,
Adapostea faptele mele
Si adormea strajerii-n uliti
Razimati pe sutiti.
Iar cand plecam calare, cu trofee,
Furasem si cate-o femee
Cu parul de tutun,
Cu duda (atii neagra, cu ochii de lastun.
Ispitele usoare si blajine
N-au fost si nu sunt pentru mine.
in blidul meu, ca si in cugetare,
Deprins-am gustul otravit si tare.
Ma scald in gheata si ma culc pe stei,
Unde da bezna eu framant scantei,
Unde-i tacere scutur catusa,
Dobor cu lanturile usa.
Cand ma gasesc in pisc
Primejdia o caut si o isc,
Mi-aleg poteca stramta ca sa trec,
Ducand in carca muntele intreg.
Pacatul meu adevarat
E mult mai greu si neiertat.
Cercasem eu, cu arcul meu,
Sa te rastorn pe tine, Dumnezeu!
Talhar de ceruri, imi facui solia
Sa-ti jefuiesc cu vulturii taria.
Dar eu ravnind in taina la bunurile toate,

Ti-am auzit cuvantul, zicand ca nu se poate.


PSALM 2


Tare sunt singur, Doamne, si piezis!
Copac pribeag uitat in campie,
Cu fruct amar si cu frunzis
Tepos si aspru-n indarjire vie.
Tanjesc ca pasarea ciripitoare
Sa se opreasca-n drum,
Sa cante~n mine si sa zboare
Prin umbra mea de fum.
Astept crampeie-n zbor de gingasie,
Cantece mici de vrabii si lastun
Sa mi se dea si mie,
Ca pomilor de rod cu gustul bun.
Nu am nectare roze de dulceata,
Nici chiar aroma primei agurizi,
Si prins adanc intre vecii si ceata,
Nu-mi stau pe coaja moile omizi.
Nalt candelabru, straja de hotare,
Stelele vin si se aprind pe rand
in ramurile-ntinse pe altare -
Si te slujesc; dar,
Doamne, pana cand?
De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte
Si de-a rodi metale doar, patruns
De grelele porunci si~nvataminte,
Poate ca, Doamne, mi-este de ajuns.
in rostul meu tu m-ai lasat uitarii
Si ma muncesc din radacini si sanger.
Trimite, Doamne, semnul departarii,

Din cand in cand, cate un pui de inger,
Sa bata alb din aripa la luna,
Sa-mi dea din nou povata ta mai buna.




PSALM 5


(Nu-ti cer un lucru prea cu neputinta)

Nu-ti cer un lucru prea cu neputinta
In recea mea-ncruntata suferinta.
Daca-ncepui de-aproape sa-ti dau ghes,
Vreau sa vorbesti cu robul tau mai des.

De cand s-a intocmit Sfanta Scriptura
Tu n-ai mai pus picioru-n batatura
Si anii mor si veacurile pier
Aci sub tine, dedesubt, sub cer.

Cand magii au purces dupa o stea,
Tu le vorbeai si se putea.
Cand fu sa plece si Iosif,
Scris l-ai gasit in catastif
Si i-ai trimis un inger de povata
Si ingerul statu cu el de fata.
Ingerii tai grijeau pe vremea ceea
Si pruncul si barbatul si femeea.

Doar mie, Domnul, vesnicul si bunul,
Nu mi-a trimis, de cand ma rog, nici-unul
PSALM VI

Te dramuiesc in zgomot si-n tacere
Si te pandesc in timp, ca pe vanat,
Sa vad: esti soimul meu cel cautat?
Sa te ucid? Sau sa-ngenunchi a cere.

Pentru credinta sau pentru tagada,
Te caut darz si fara de folos.
Esti visul meu, din toate, cel frumos
Si nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada.

Ca-n oglindirea unui drum de apa,
Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti;
Te-ntrezarii in stele, printre pesti,
Ca taurul salbatec cand se adapa.

Singuri, acum in marea ta poveste,
Raman cu tine sa ma mai masor,
Fara sa vreau sa ies biruitor.
Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!
PSALM 6


Pribeag in ses, in munte si pe ape,
Nu stiu sa fug din marele ocol.
Pe cat nainte locul mi-e mai gol
Pe-atat hotarul lui mi-i mai aproape
Piscul sfarseste-n punctul unde-ncepe.
Marea ma-nchide, lutul m-a oprit.
Am alergat si-n drum m-am razvratit
Si n-am scapat din zarea marei stepe.
Sunt prins din patru laturi deodata
Si-oricat rn-as maguli biruitor,
Cunosc ce rani si-anume unde dor
Si suferinta mea necautata.
Din vitejii si biruinti trecute
Am castigat puterea, ce-a ramas:
Nu mai strabat destinul meu la pas
Ci furtunos de-acum, si iute.
Nu lua in seama cantecele grele
Cu care turbur linistea de-apoi.
Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi

Si canta moartea-n trambitele mele.

PSALM 7


Vecinul meu a strans cu nendurare
Gradini, livezi, cirezi, hambare.
Si stapanirea lui se-ntinde-acum
Pan la hotarele de fum.
Soarele-apune zilnic si rasare
Intr-ale sale patru buzunare.
Vazduhu-i face parte din avut
Cu-al zalelor de stele asternut.
Luand si lumina-n tarcul lui de zestre,
O potcovi si-o puse in capestre.
Din cer ia fulgeri, din pamant grasimi,
Adancuri inmultind cu inaltimi,
Si fostul meu vecin de tarm se tine
Vecin de-o vreme, Doamne, si cu tine.
Urechea lui inchisa pentru graiuri
Cu seama s-a umplut, de mucegaiuri.
Gingia moale, intarcata, suge,
Ochiul porneste bland sa se usuce,
In pantec spini, urzici si aguride
Dau stiri de belsugul ce-l ucide.
Crestetul gol poti sa-l incerci
Puhav subt pipait, ca pe ciuperci.
Si-i subred ca o funie-nnodata,
Cu capataiu-n barca inodata.
Doame, asa obicinuit esti, biet,
Sa risipesti faptura ta incet.
Prefaci in pulbere marunta
Puterea darza si vointa crunta.
Faci dintr-un imparat
Nici praf cat intr-un presarat.
Cocolosesti o-mparatie mare
Ca o foita de tigare.
Dintr-o stapanire semeata
Ai facut putina ceata.
Zidind, schele-nalte si repezi ridici,
Incaleci pe livezi cat muntii melci mici.
Paretele-i veacul patrat
Si treapta e veacul in lat
Si scara e toata vecia.
Si cand le darami, trimiti clipa
Sa-si bata aripa
Dedesubt.

Musca muta a trecutului rupt.





Tudor Arghezi - Psalmul de taina

O, tu aceea de-altdat, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea i-ai luat ntr-insul locul mumii,
Femeie rspndita-n mine ca o mireasma-ntr-o pdure,
Scris-n visare ca o slov, nfipt-n trunchiul meu: sacure,
Tu ce mi-ai prins de cntec viaa cu brae strnse de grumaji
Si m-ai oprit ca s mi-o caut la tine-n palme i-n obraji
Pe care te-am purtat brara la mna casnica-a gndirii.
Cu care-am nzuit alturi s leagan pruncul omenirii.
Pur trandafir, btut n cuie de diamant, pe crucea mea
Si care-n fiece micare pierzi cu-o petal cte-o stea.
Pmnt figduit de ceruri cu turme, umbr i bucate.

Tu care mi-ai schimbat crarea i mi-ai fcut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurat dintr-o valtoare-ntr-o valtoare,
Si armii-mi cresc n jur ct noaptea, pe ct talazul mi se-ntinde
Si ai lsat s rtceasc undele mele suferine;
Unde i minile s-ntoarc n aer caile luminii?
Unde sunt degetele tale s-mi caute-n cununa spinii?
Si oldul tu culcat n iarb, pe care plantele-l cuprind
Si-ascult-n snul tu suspinul iubirii, cucerit murind?

Tu ce nfiori pe seuri plopii cnd treci din cretet la picioare,
Si prinzi de tot ce te-ntlnete o plas calda de rcoare.
Tu ce scrutezi, scotndu-i snii pe jumatate din vestminte
Ca s-i srute focul gurii, cuprini de mini cu luare-aminte,
Pustia vremii, strbtut de oimi de scrum i de nisip,
Carora vntul le-mprumut o-nfiare fr chip;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o sgeat fr int,
Si frumuseaea ta fcut pare-a fi fost ca s m mint.
Dar fiindc n-ai putut rpune destinul ce-i pandi faptura
Si n-ai tiut a-i scoate-n cale i-a-l prvli de moarte, ura;
Ridic-i din pmnt urechea, n ora nopii, cnd te chem,
Ca s auzi, o! neuitat, neierttorul meu blestem.











Poezia psalmilor arghezieni decurge in mod direct din poemele noptii. In ceea ce ma priveste,
consider nucleulgenerator al intregii drame argheziene concentrat in poemul intre doua nopti.
Dumnezeul care nu raspunde celui care-l implora nu este decit o stepa neagra sus (ca in poemul
Doua stepe).

In jurul psalmilor, s-a produs multa exegeza critica. Unul din reperele critice uitate sau ignorate
este Pompiliu Constantinescu, care, in eseul sau din 1940 dedicat lui Arghezi considera ca drama
constiintei argheziene este exclusiv mistica. Merita sa citam mai pe larg citeva pasaje interpretative
din cartea lui Pompiliu Constantinescu, referitoare la psalmi:Leganat de indoiala stearpa, rasucit in
sine, macinat de revolta demonica la inceputul dramei lui spirituale, eul arghezian isi rarefiaza
progresiv individualismul romantic, isi regaseste rezervele primordiale de candoare adamica si
se fixeaza intr-o mistica bucolica, naturista, pasind din planul contemplatiei singulare, in planul
contemplatiei cosmice. Lirica meditativa a Psalmilor schita numai un gest al rugaciunii; drama lor
tine mai mult de plingerile unui Iov, atins de lepra trufiei, secatuit, exasperat de o boala launtrica,
de care se va vindeca prin credinta in revelatia cosmica a Divinitatii. Una din intuitiile criticului a
intrat in repertoriul ideilor critice fundamentale despre Arghezi: Stratul primordial al ascezei
argheziene este fuga de sine si o nemarturisita teama de a-si descoperi abisul interior. Multipl
icarea eului este unul din efectele specific argheziene ale fugii de sine. Fascinatia abisului interior
este egalata numai de preocuparea pentru geografia pustiului. Mai amintim o singura nuanta de
interpretare din cartea lui Pompiliu Constanti-nescu: Psalmii arghezieni (denumiti impropriu, fata
de psalmii biblicului David) ne indica o aproximare a divinitatii, printre indoieli, mihniri, revolte,
chemari patetice si asteptari istovite: sete de divin, de absolut, coplesita de o mare ariditate
morala. Acest sens moral al tinguirii argheziene din psalmi constituie ideea lui Pompiliu Constanti-
nescu si ea ar merita sa fie glosata pe indelete. Preferam insa sa ne indreptam atentia spre un alt
aspect al psalmilor, pe care il consideram esential, si anume: descumpanirea argheziana din psalmi
provine din faptul ca nu cunoaste calea de a dobindi revelatia divinitatii. Cum sa se apropie de inalt,
de taria impenetrabila, pentru ca ea sa-i raspunda? -aceasta este intrebarea subiacenta a psalmilor
arghezieni. Cu alte cu vinte, pentru ca poetul incearca sa gaseasca acele cai fertile de revelatie care
sa-i dea certitudinea, psalmii se transforma intr-un fel de experiment poetic al apropierii de ideea
divina. Cum trebuie sa fie poezia care ni-l reveleaza pe Dumnezeu - aceasta mi se pare problema
centrala a psalmilor, in acest sens, psalmii devin o succesiune ezitanta de arte poetice interogative.
Primul psalm din Cuvinte potrivite tradeaza posibila ipostaza a poeziei imnice: As putea vecia cu
tovarasie/ Sa o iau partasa gindurilor mele:/ Noi viori sa farmec, noua melodie/ Sa gasesc - si
stihuri sprintene si grele.// Orisicum lauta stie sa graiasca./ De-o apas cu arcul, de-o ciupesc de
coarde./ O nelinistita patima cereasca/ Bratul mi-l zvicneste, sufletul mi-l arde.// Stiu ca steaua
noastra, agera-n tarie, / Creste si asteapta-n scripca s-o cobor. La polul opus, al doilea psalm
marturiseste pacatul unei atitudini care a rupt cu smerenia: Cercasem eu, cu arcul meu/ Sa te
rastorn pe tine, Dumnezeu!/ Tilhar de ceruri, imi facui solia/ Sa-ti jefuiesc cu vulturii taria.
Psalmistul verifica, cu setea lui de divin, doua intruchipari ale poetului: una a adoratorului, alta a
tilharului de ceruri. Ezita sa aleaga intre arcul razboinic si arcusul laudei, parind a fi strabatut un
proces de constiinta poetica mai bogat decit simpla dualitate.

In psalmi, poetul se zbate intre nostalgia unei comuniuni si ruptura brusca, acuzatoare si rece.
Dinamica sentimentului arghezian o da polaritatea unei diafanitati a comunicarii cu scindarea,
indepartarea anatemi-zatoare. Sentimentul pozitiv e compromis de intorsatura capriciului. Slova
de foc si slova faurita sint identificabile in tesatura cea mai intima a intregii creatii argheziene,
instituind un principiu de arta dintr-o dualitate temperamentala a vietii. Stilul inalt al adorarii si stilul
plebeian al invectivei nu pot sa nu-si corespunda. Cu nevoia de mantuire, constiinta de sine
argheziana penduleaza intre umilinta care se cere compensata de credinta si a carei expresie e
slova faurita si infinita egolatrie tagaduitoare ce se substituie, blasfemiind, oricarui alt centru
cosmic, a carui expresie e slova de foc. Arghezi se agita intre un comportament confectionat, al
calmului si asteptarii unui semn de limpezire - comportament ce apare ca artificiu, arta a disimularii
- si un mod direct, al franchetii si spontaneitatii fara reverente si falduri.
Dincolo de drama metafizica, Psalmii sint insa si marturia cautarii disperate a poeziei care sa
exprime adevarul. Pentru exorcizarea spaimei si instrainarii, pentru invingerea dualismului interior,
psalmistul nu poate sa depaseasca alternativa cintec/ blestem, trebuind sa-si asume primitivitatea
psihologica. Mentalitatea razboinica, energia razvratirii convertesc, in psalmi, o mistica propriu-zisa,
intr-o mistica a poetului, ce se intoarce mereu la sine, cind nimic nu-i da divinul. Eul singuratic se
zbate intre un expresionism al strigatului si impresionismul cintecului ademenitor: intre un eroism
al actiunii lamuritoare si moliciunea insinuarii ironice a unei prezente ascunse stiute.

Intre un pol si celalalt, exista o gama de nuante. Se poate urmari cum, dupa modalitatea care
ar reveladivinul (rugaciunea, cintecul, tacerea etc), poezia psalmilor arghezieni sta gata sa se
modeleze. O suma de poetici latente pindesc efectul scontat. Sint, fiecare in parte, strategii ale
cunoasterii; forme care ispitesc ivirea sau aproximeaza o prezenta ' banuita. Putem inchipui o schita
a metamorfozelor poeziei. Metamorfoze doar prefigurate. La inceput, pare sa fie cuvintul, ca reflex
revelator al creatorului care il locuieste: Ca mina mina ta mi-o mina./ Si ghiersul meu e-al tau;
doar ti-l ingina (Ghiersul inginat). Explorarea descopera verbul divin pustiu: O mie de neamuri,
plecate, domoale./ Te cauta-n ceruri, in vis, in pamint./ Ascuns te-au gasit in cuvint./ Sfarima
cuvintul: cu vintele-s goale (Inscriptiepe biblie). Daca e inselator cuvintul biblic, poetului ii ramine
sa ceara cu propriul glas, care e rugaciunea:, As iscodi cuvintul in zadar/ Sa te numesc: duh, inger,
fum sau har,/ insa simtind ca te apropii, psaltul,/ Trezit pe foaia muta din teanc, se face altul
(Ghiersul inginat). Devine rugaciune psalmista (Pompiliu Constanti-nescu), care face sa se ajunga
la o disolutie a eului: Dupa ce m-a-mpartasit/ Insul mi s-a risipit// () Sufletul imi umbla beat/ Pe
subt veac si peste leat (Cintec de boala). Anulare dorita a sinelui: Ma rog Tie Doamne, sa nu mai
fiu eu insumi (Printre psalmi). Dar soapta tristei rugi (Psalm XII) nu lumineaza intunericul. Poezia
nazuieste la dialogul cu Stapinul: Daca-ncepui de-aproape sa-ti dau ghes,/Vreau sa vorbesti cu
robul tau mai des (Psalm V). E dorinta reciprocitatii din Psalm HI: Trimite, Doamne, semnul
departarii/ Din cind in cind cite un pui de inger. Raspunsul intirzie. Poetul e constrins sa
monologheze inca. Adaugind cuvintului muzicalitatea, cintecul insingurat e o noua incercare a
poeziei de a accede spre transcendenta. Aceasta e ipostaza poetului Ppsedat din primul psalm,
coborind in scripca taria cu o nelinistita patima cereasca: imi creste-n suflet iarasi o struna de
vioara (Heruvie). Vioara invoca pasnic divinul, cu sentimentul patrunderii unui mister cosmic.
Ispitirea prin cintec tradeaza si o simulare a credintei -, dar a unei credinte ce nu se vrea
contrariata. Cintecul mistuitor e, ca si rugaciunea aprinsa, o lepadare de sine, abandonare in voia
extazului in care mintea e o povara, ca in Graiul noptii: Cucuvaie, cintecul tau tirziu,/ in noaptea cu
vesmint argintiu,/ Are citeva tari silabe/ Cu citeva silabe slabe./ Ce prost, intii, s-a-nfricosat de
tine,/ De cintecul tau cu chemari straine,/ De fiinta de aburi si pucioasa/ in noaptea lui
somnoroasa?// Ochii tai, mari si teferi,/ Ca niste luceferi/ inghetati de uimire,/ Privesc in suvenire./
Tu stii ca destinul e grav/ in pensula marelui zugrav./ Omule, gura strimba, gura hida,/ Pasarea nu
stie sa rida!'* Alta data, poetul e un greiere de om [ce] sta-ngenunchiat/ Cu cobza-n rugaciunea ei
(Un plop uscat). Fara vreun ascultator, el e sortit orizontului inchis - unde doar el aude plinsu-si -
ca in alegoria psalmistului din Privighetoarea: Zadarnica, o raza mingiie prin zabrele/ Amara
nostalgie a tristei filomele./ Se-avinta, se raneste si se stringe./ El impacat ca-i cinta, privighetoarea
plinge. Cintecul se stinge si el. epuizat deodata cu cel care incearca adoratia: Dar cintind, si tevi si
coarde mi-au ramas in miini ca ghia.ta (Cintec de seara). Zavorit in lume, intimpinat la poarta
intelesurilor de belciuge si drugi (ca in Psalm XII), refuzindu-i-se deslusirea marelui vis, poetul ar
murmura descintecul - care poate deveni magie a luminii: Lumina ochiul si-l asaza/ Si-n incapere
cauta sa vaza./ Lacatul simte si tresare/ Cu bezna mea, ca de o sarutare./ Stea, nu poti tu intra-n
veriga lui/ Si lacatul tacerii sa-l descui? (Descintec, in volumul Cuvinte potrivite). Descintate sa
cada in pulbere gramada (in Psalmul mut), titina si lacatul devin inerte, iar aedul e ranit de-ncuie-
toare. Cum nici cintecul, nici ruga n-au descremenit/ Zaua de granit (Sfintule), resemnarea e
aproape. Se cuvine tacere. Suferinta cerului, obligind incercarile poeziei sa se opreasca, intra in
adincul tacerii: Eu stiu tacea cind visul a murit/ Si-n toata clipa-nalt cite-o statuie/ Tacerii, pe un
drum ce suie/ Neispravit (Miez de noapte). Cautarile psalmistului isi intretaie cararile cu peregrinul
din poemele noptii si ale pustiului. Ruga devine acum fara cuvinte, cintecul, fara glas: Nici
rugaciunea poate nu mi-e rugaciune./ Nici omul meu nu-i poate omenesc./ Ard catre tine-ncet, ca
un taciune,/ Te caut mut, te-nchipui, te gindesc (Psalm IV). Dupa tacerea compacta si
semnificativa, vine la rind experienta gindului sa prinda intelesurile transcendentei.

Reversul incercarii de captare a divinului prin cintec e inchipuirea in cuget. Iata, sintetizat, efortul
de cristalizare a cugetarii: Doamne, izvorul meu si cintecele mele!/ Nadejdea mea si truda mea!/
Din ale carui miezuri vii de stele/ Cerc sa-mi inghet o boaba de margea (Psalm VII). Sau, mai
explicit: Esti ca un gind, si esti si nici nu esti,/ Intre putinta si-ntre amintire. Poezia devine deci
cugetare. Noua forma de a intui esenta divinitatii nu poate fi decit gindul: Tu porti pe Dumnezeu in
tine. mai usure decit pruncul femeii. Ai sa-l cunosti. inchide ochii si asculta: trece gindul (Printre
psalmi, Scrieri, 6, p. 177). Sfortarea cugetarii reci e o eliberare de teluric: Te scrutez ()/ Pentru ca
mintea mea sa poata sa-nteleaga/ Ne-ngenuncheata firii pe pamint (Psalm IV). Chiar visul, abia
prefigurat (Esti visul meu, din toate, cel frumos), apare ca o facultate rationala. Nici gindul nu
izbuteste niciodata sa biruie, pentru ca - la fel cu paralizarea din poezia erotica - din cuviinta si de
frica/ Mintea mi se face peltica (Nu e, Martisoare). Iar in vis si cobza mi s-a destramat (Psalm de
tinerete). Poezia continua sa incerce si dupa acest naufragiu al Gindului (Al. George). Va fi fapta
decisiva, de ultima instanta, care le va ignora pe toate celelalte.

Revelarea prin cintec si revelarea in cuget - prezumtive - par concesii facute pentru aratarea
decisiva: Vreau sa te pipai si sa urlu: Este! (Psalm VI). Si, pentru ca ea nu se intimpla,
psalmistul refuza sa mai caute cu mijloace pasnice, confortabile, devenind agresiv. Paradoxal:
poetul e in cautarea poeziei ideale, care sa descopere adevarul si totusi noua cunoastere a divinului
s-ar afla in afara ei, ar fi o negare a poeziei: vinare de inaltimi. Seducere cu mijloacele ei, pentru ca
apoi, scuzate, sa fie parasite. Este ultima treapta, in care poezia se descatuseaza de formele
ascetice ale nazuintei, facind sa explodeze energia luptei. Moment in care prin poet se insinueaza si
se afirma Satan. Eul poetic e acum scindat la modul baudelairean: Sint inger, sint si diavol si fiara
si-alte asemeni/ Si ma framint in sine-mi ca taurii-n belciug,/ Ce se lovesc in coarne cu seinteieri de
cremeni,/ Sortiti sa are stinca la jug (Portret). Situindu-l pe Arghezi sub semnul unei poetici a
rodului desprinse aproape numai din articolele teoretice, N. Balota observa: Nimic nu aprinde
minia de profet a poetului Arghezi ca sterilitatea (decit, poate, germinatia monstruoasa). Urmind
pilda eristica, el blestema ceea ce e sterp. Tot ce nu da roade, pustiul, sta sub condamnare (Arte
poetice ale secolului XX, 1976, p. 30 - 31). Sub aceeasi acuzare sta si cerul neispitit sa rodeasca un
semn al prezentei, dind sentimentul golului. Dupa trista neputinta a persuasiunii prin inflexiunile
doritoare de lamurire si gesticulatia lirica linistita (rugaciune, cintec etc), poetul cu arcul izbucneste
cu violenta in revolta: devine tilhar de ceruri: Te dramuiesc in zgomot si-n tacere/ Si te pindesc,
ca pe vinat,/ Sa vad: esti soimul meu cel cautat? (Psalm VI). Poetul, luptator, e cu totul altul,
departe de stihui-torul reflexiv. Violonistul si privighetoarea se intrupeaza acum intr-un vultur
amenintator: Primejdia s-o cauti de-a dreptul, intr-adins (Sus). Dar actiunea sovaie (nu-ndraznesc
sa te dobor din cer gramada), razvratirea e si ea stearpa: Am alergat si-n drum m-am razvratit/ Si
n-am scapat din zarea marii stepe (Psalm VIII). Retras in sine, mercenarul nnpotriva tariei se
reculege intr-o liniste de mormint: Singuratatea-n zale mi-a strajuit cavoul/ Ales pentru odihna
ranitului ostean,/ Si i-a cules auzul catifelat ecoul/Cu sase foi, al frunzei din castan (Asceza).
Sufletul ramine pustiit: Catapeteasma pustie/ In altar imi intra hotii (Biulbiul), ca si in
Sufleteasca:,JDe-as fi gasit macar/ Vreo urma - cine stie ? - de altar/ Cu sfesnicile sparte, cu
stranile lui rupte,/ Ca-n urma cu navala unei lupte.// Nimic, si-atit, o pulbere domoala/ Se lasa lin
intr-o-ncapere goala. Poetul si poezia sint deopotriva de sleiti: Oare trebuie sa-mi para/ Ca-a murit
ceva-n vioara?/ Ori, vioara, simti mai bine,/ N-a murit cevain mine? (Monotoniepe vioara).
Intimplarile umane ale psalmistului se petrec intre credinta si tagada; avatarurile artistice ale
poetului (si deci ale poeziei) sint altele: cuvintul. rugaciunea, cintecul, descintecul, tacerea,
cugetarea, visul - pina aici fiecare rezumindu-le pe toate cele anterioare - si revolta (lupta sau
blestemul), producind o ruptura. Polii sint figurati de supunere si violenta; Sa te ucid? Sau sa-
ngenunchi a cere (Psalm VI).
Incercarile poeziei nu iau, desigur, la Arghezi aceasta forma sistematica, dar experienta permite
organizarea intr-o astfel de evolutie sufleteasca, devenita o experienta a formelor posibile ale
poeziei. Putem spune acum, o data cu Pompiliu Constantinescu: Structura operei argheziene e
mult mai complexa decit o simpla bipolaritate, asa cum a fost, in genere, explicata (Tudor Arghezi,
p. 123). Sau, cu un cuvint din Printre psalmi: Omul nu este un stilp teapan, ca sa-si repete zilnic
atitudinea din ajun, omul e o eroare orgolioasa care se corecteaza progresiv, o balanta in leganare,
cautindu-si cu acul polul mobil, fara sa-l gaseasca precis (Scrieri, 6, p. 181). Putem intelege astfel
caproteismul artei poetice argheziene nu este deductibil dintr-un program, fiind un dat de structura
interioara si o consecinta a experientei sinuoase. Intre starea de veghe din intiiul psalm (As putea
vecia cu tovarasie/ Sa o iau partasa gindurilor mele) si spiritul razboinic-razvratit din al doilea
(Cercasem eu cu arcul meu/ Sa te rastorn pe tine. Dumnezeu) - forme extreme -sint de presupus
momente intermediare ale experientei interioare convertite intr-o aventura a poeziei.

Dintr-un cameleonism al poeziei, se nasc formele lirice ale cautarii (rugaciunea, cintecul, tacerea
etc), forme de impietate nedesavirsita, pricinuite de indoiala. Dobindind certitudinea, avatarurile
poeziei psalmistului s-ar incheia. Strabate de-a lungul psalmilor sensul unei aspiratii spre impacarea
cu sine, ca un ecou al eminescianului Mie reda-ma. Slova de foc si slova faurita sint aici
imperecheate intru aceeasi neputinta. Facind sa se auda deodata mai multe voci ale aceluiasi ins.
psalmii arghezieni verifica improprietatea poeziei de a da divinul: Carte iubita, fara de folos/ Tu nu
raspunzi la nici o intrebare.

Psalmii ascund o dilema a artelor poetice argheziene. Cumpanind intre cintec si violenta, imn si
blestem, adorare si impietate, Arghezi este in cautarea timbrului, aintensitatii si a masurii poeziei.
Poetul isi drege vocea, incercind tonuri si atitudini si nu se resemneaza. Cind lira ar fi acordata,
poezia argheziana a psalmilor ar inceta. Drama mistica se completeaza cu o drama a poeziei, a
posibilitatilor ei de cunoastere. Convocind si provocind divinitatea, Arghezi provoaca poezia. Psalmii
sint, pe de o parte, lirism al indoielii metodice - cu oscilatii intre credinta si tagada - fara sansa
certitudinii, iar pe de alta, un discurs asupra metodei lirice - un sistem de poetici latente. Asuprit de
gindul transcendentei, psalmistul, la rindu-i - razbunator , asupreste poezia sa produca revelatia.