Fondată în 1996; Serie nouă

Anul V Nr. 2 (15), Iun. 2013

Braţul ridicat întru apărarea ţării niciodată nu tremură.

 Acest număr a apărut cu sprijinul:
CONSILIUL JUDEŢEAN PRIMĂRIA MUNICIPIULUI
SATU MARE SATU MARE

S.C. SAMGEC SRL CEPROM SA S.C. ADALIN SRL

Satu Mare Satu Mare Satu Mare

EURO INSOLV SPRL S.C. EXPEDIENT SRL

Satu Mare Satu Mare

Coperta față: Obeliscul de la Carei ridicat în memoria eroilor din aprilie1919

Coperta spate: Monumentul Eroilor de la Scărișoara Nouă (jud. Satu Mare)
“EROII NEAMULUI” este o revistă de cultură şi educaţie patriotică, apolitică şi
neguvernamentală editată trimestrial de Asociaţia Civică “Tempora” Satu Mare şi Asociaţia
Naţională “Cultul Eroilor” - Filiala Satu Mare, în colaborare cu Muzeul Judeţean Satu Mare.
REDACŢIA
Redactor coordonator: col. (r) Voicu ŞICHET
Redactori: prof. dr. Ioan VIMAN, dr. Lucian CUCUIET, dr. Viorel CIUBOTĂ, col. (r) Mircea
BLIDERAN, dr. Viorel CÂMPEAN
Colaboratori (pentru acest număr): prof. Ioan CIARNĂU, pr. dr. Cristian BOLOŞ, ing. ec.
Cristian MAREŞ, maior (r) Ioan BĂLĂNESCU, col. (r) Petru PRODAN, pr. prof. Gheorghe-Radu
SĂLĂGIAN, ing. Mircea PÎRLEA, prof. Carol C. KOKA, prof. dr. Arnold MAIER, prof. Nicoleta
CÂMPIAN, conf. univ. dr. Ion CÂRJA, înv. Viorel Anton RADU, lt. col. (r) Mihai M. BACIU, dr.
Daniela BĂLU, prof. Nicolae POP, prof. Violette CHERECHEŞ, cons. juridic Marian
CHIOREAN, Teodora COVACI, Andrea BATORI, Florin ARDELEAN
Fotografii: col. (r) Voicu ŞICHET
Tehnoredactare computerizată: Vili Alina Marinela PFA
ISSN 2067 - 5801
Contact:
Adresa: Satu Mare, B-dul Vasile Lucaciu nr. 17/8, jud. Satu Mare
Telefon: 0261-706492, 0740-084131
E-mail: eroii_neamului@yahoo.com , voicusichet@yahoo.com

Răspunderea pentru opiniile exprimate în paginile revistei revine în exclusivitate autorilor.

Tiparul executat la Tipografia Surorilor Lauretane Baia Mare
 Cuprins
Pag. 2 Col. (r) Voicu ŞICHET - Jurnalul cimitirelor şi monumentelor eroilor (XIV)
Pag. 5 Colonel (r) Mircea BLIDERAN - Portret în memoria timpului
Pag. 6 Pr. dr. Cristian BOLOŞ - Modele creştine de eroism. (X) - Sfinţii 40 de Mucenici
din Sevastia - ocrotitori ai sătmărenilor
Pag. 8 Dr. Daniela BĂLU - Ziua veteranilor de război - 29 aprilie 2013
Pag. 11 Mr. (r) Ioan BĂLĂNESCU - Cercurile „Cultul Eroilor” - Lupta împotriva uitării
Pag. 12 Teodora COVACI, Andrea BATORI - Ziua veteranilor de război - ediţia a XVI-a
Pag. 14 Prof. Nicoleta CÂMPIAN - Naţionalism şi patriotism în poezia lui Goga
Pag. 16 Conferenţiar univ. dr. Ion CÂRJA - Avram Iancu şi „bunul împărat” în
mentalitatea colectivă a românilor din Transilvania la 1848-1849
Pag. 22 Ing. Mircea PÎRLEA - Revoluţia paşoptistă din Ţările Române de la 1848 - 1849
Pag. 25 Florin ARDELEAN - Basarabia - fiica cea mică a României
Pag. 27 Prof. Nicolae POP - 9 Mai 1877 - România îşi proclamă Independenţa
Pag. 29 Col.(r) Voicu ŞICHET - 19 aprilie 1919 - un moment uitat din istoria
Sătmarului!?
Pag. 32 Ing. Ec. Cristian MAREŞ - Despre eliberarea Oradei Mari la 20 aprilie 1919
Pag. 34 Col.(r) Voicu ŞICHET - 26 iunie - Ziua Drapelului Naţional
Pag. 37 Prof. Ioan CIARNĂU - Antonescu - pro şi contra (XII)
Pag. 39 Lt. col. (r) Mihai M. BACIU - Amintiri de pe front (II)
Pag. 42 Col.(r) Voicu ŞICHET - Portret al unui veteran şi invalid de război
Pag. 44 Prof. dr. Ioan VIMAN - Societăţi şi asociaţii cu caracter cultural-naţional ce au
activat la Satu Mare în perioada interbelică (II)
Pag. 47 Dr. Viorel CÂMPEAN - Familia Bardoşi pe plaiurile Sătmarului
Pag. 50 Prof. Carol C. KOKA - Din cronologia eroică a Sătmarului medieval
Pag. 52 Dr. Viorel CIUBOTĂ - Voievozii români în satele sătmărene în secolul al XVIII-
lea
Pag. 53 Col. (r) Petru PRODAN - Ştefan cel Mare - Mit şi istorie. Campanii (IV) Al treilea
război dintre Moldova şi Imperiul Otoman - 1484
Pag. 54 Ing. Mircea PÎRLEA - Geopolitică est-europeană: Conflictul din Transnistria
Pag. 56 Înv. Viorel Anton RADU - Eroi apeni în „Lotul Mare Sabin”
Pag. 58 Prof. Violette CHERECHEŞ - România azi, la Congresul Spiritualităţii Române
Pag. 61 Prof. dr. Arnold MAIER - Oameni, fapte, destine. Pop Alexa (1858-1927) -
apostol al intereselor naţionale
Pag. 62 Consilier juridic Marian CHIOREAN - Eroi români în războiul de secesiune
Pag. 63 Pr. prof. Gheorghe-Radu SĂLĂGIAN - Pagini de istorie şi filosofie secretă.
(VII) - Amplificarea răului
 Jurnalul cimitirelor şi monumentelor eroilor
(XIV)
Colonel (r) Voicu ŞICHET

I ată că am ajuns şi la al XV-lea număr, ceea memeoria ostaşilor căzuţi în primul război
ce ne bucură şi ne dă speranţe că revista noastră va mondial de către autorităţile ungare din perioada
reuşi să străbată criza şi va fi prezentă încă mulţi 1940-1944 (anul construcţiei 1941), având în
ani în viaţa publică sătmăreană. Din parte-mi, atât spate inelele de susţinere a unui catarg, fiind
oarecum asemănător, din acest punct de
vedere, cu cel din Remetea Oaş (1). Pe laterale
sunt încastrate plăci de marmură ce conţin
numele eroilor maghiari şi şvabi decedaţi în
prima conflagraţie mondială. (foto 2)
La Horea nu m-am mai deplasat, deoarece
am făcut vorbire despre mormântul din
această localitate, la fel ca despre cel din
Marna Nouă (2), iar timpul nu-mi permitea să
merg şi să caut un alt mormânt situat la
marginea satului, care, din ce am aflat anterior
de la unii localnici, nu mai este vizibil și puțini
mai sunt cei care i-ar mai putea preciza poziția
exactă. Poate cu altă ocazie, atunci când vom
foto 1 căuta şi cele două locaţii din Sanislău,
respectiv din cimitirul ortodox şi din Pădurea
timp cât Dumnezeu îmi va da sănătate şi putere de
Cherjeni, unde sunt morminte individuale de eroi
muncă şi voi beneficia de susţinere din partea
români din cel de-al doilea război mondial.
autorităţilor şi sponsorilor, voi face tot ce-mi stă
în putinţă în acest scop. Ca urmare, nu-mi rămâne
decât să prezint ceea ce am constatat într-o nouă
deplasare „pe teren”.
De această dată am ales un traseu ceva mai
special, în sensul că m-am deplasat în câmpia
careiană, în zona de graniţă cu Ungaria, greu
încercată în deceniul 5 al veacului trecut, pentru a
verifica starea în care se află câteva importante
monumente ce fac obiectul acestui Jurnal, fără
însă a le epuiza, după cum se va vedea mai încolo.
Prima oprire am făcut-o la Sanislău, unde
există un frumos monument închinat eroilor din
cel de-al doilea război mondial, ridicat în 1959 în
centrul comunei. Vizita fiind făcută chiar după
Ziua Eroilor, s-a putut lesne constata că a avut loc
o ceremonie cu depuneri de coroane şi aprinderea
unor lumânări (foto1). Pe monument este
inscripţionat un text în limbile română şi
maghiară, respectiv „În memoria ostaşilor
români căzuţi în războiul pentru eliberarea
patriei de sub jugul fascist (1944-1945)”. Nu
foarte departe, înspre Ciumeşti, există un alt
monument din blocuri de piatră ridicat în foto 2

2
 urma Legii agrare de după primul război mondial.
Nu acelaşi lucru ne-a fost dat să vedem la
Resighea, unde există un monument închinat
eroilor din primul război mondial, interesant şi
destul de impunător de altfel, având inscripţii în 5
limbi (română, germană, maghiară, poloneză, şi o
limbă nordică?!). Este situat într-o parte a
cimitirului sătesc, însă nu a fost vizitat de Ziua
Eroilor de către autorităţile comunei Pişcolt, de
preoţii sau de elevii din localitate. Totuşi, există o
coroană mai veche, de plastic, semn că cineva şi-a
mai adus aminte de eroi, probabil de Ziua
morţilor. (foto 7) Mai mult, în jurul său este un
foto 3
lăstăriş de mure, trandafiri sălbatici şi alte bălării,
Deplasându-mă la Ciumeşti, am găsit o încât am ezitat înainte de a mă aventura până la el
groapă comună cu 10 eroi români din cel de-al pentru a-l fotografia. Din spusele unui localnic
doile război mondial, situată în cimitirul ortodox ce-şi lucra grădina din apropiere, rezultă că, în
de pe Drumul Careiului. Mormântul comun este jurul monumentului, au exista iniţial mai multe
delimitat de o bordură din beton, destul de înaltă, morminte de eroi, dar vegetaţia a pătruns, astfel
deasupra fiind plantaţi arbuşti ornamenali care au încât, la un moment dat, era o adevărată pădure de
creat o vegetaţie foarte densă. În spatele salcâmi. Aceasta a fost defrişată, însă, probabil,
mormântului este o cruce, inexistentă în 1985 prea târziu, deoarece mormintele nu se mai văd,
când s-a făcut o inventariere din partea Muzeului iar vegetaţia, aşa cum spuneam, începe din nou să
Judeţean şi a Arhivelor Naţionale (iar mai în spate ia în stăpânire locul de veci al eroilor ce şi-au dat
există și o capelă), pe care era pusă, probabil din viaţa la doar câteva sute de metri de actuala
ziua precedentă (Ziua Eroilor), o coroană de flori graniţă româno-maghiară.
cu tricolor. (foto 3) Ceea ce este interesant, este Din câte ştiu, la Consiliul Judeţean s-a
faptul că pe cruce şi pe mormânt nu există vreo întocmit o situaţie, pe comune, cu toate
inscripţie, sau, cel puţin nu se vede!! Păcat! monumentele, cimitirele, mormintele şi plăcile
În centrul comunei Petreşti există un
monument dedicat memeoriei eroilor din primul
război mondial, situat în curtea bisericii romano-
catolice şi aflat într-o stare onorabilă. (foto 4)
Păcat că autorităţile locale nu au organizat nicio
manifestare aici de Ziua Eroilor, neobservându-
se nicio coroană, vreo floare sau lumânare!! Poate
că au făcut-o la mormintele eroilor români
necunoscuţi din cimitirul romano-catolic, de
asemenea nevizitate cu această ocazie.
La Scărişoara Nouă lucrurile au stat altfel.
Frumosul şi impozantul monument de aici,
ridicat şi inaugurat în 1980, în memoria eroilor
din cele două războaie mondiale, avea două
coroane şi o mulţime de flori presărate deasupra,
fapt ce denotă că în ziua precedentă au avut loc
ceremonii de anvergură. (foto coperta 4) În
„poiana” frumos amenajată în care se află
monumentul, de partea dinspre şosea a scenei în
aer liber, s-a ridicat şi un monument în memoria
refugiaţilor din localitate în urma Diktatului de la
Viena (foto 5), iar peste drum, pe o colină,
străjuieşte maiestuos Horea (foto 6), marele
înaintaş al moţilor stabiliţi pe aceste meleaguri în foto 4

3

foto 5
comemorative închinate eroilor, iar primarilor li
s-au reamintit obligaţiile ce le revin din Legea
379/2003 pentru protejarea şi conservarea
acestora, dar şi cu privire la organizarea de
ceremonii specifice de Ziua Eroilor sau cu alte
ocazii. Ar fi de dorit ca cei de la Consiliul
Judeţean să mai ia şi măsuri atunci când lucrurile
nu sunt în regulă, în fapt acesta fiind şi scopul
serialului nostru: de a semnala stările de fapt
negative pentru a fi îndreptate de cei abilitaţi şi de
a veni cu exemple pozitive demne de urmat. (3)
Am lăsat pentru final motivul vizitării
oarecum selective a obiectivelor din zonă pentru
că alegerea acestui traseu s-a datorat și unei
dorințe mai vechi de a vizita împreună cu familia
Mănăstirea de la Scărișoara Nouă. Ca urmare, o
parte din perioada petrecută în zonă ne-am
recules și am admirat minunata bijuterie
ecleziastică ce se pregătea cu sârg pentru hramul
ce urma să vină de ziua nașterii Sfântului Ioan
Botezătorul, zi ce coincide din acest an cu Ziua
județului Satu Mare. Să fie primit și să fie de folos
tuturor!
Din popasul de la mănăstire am reținut pentru
revista noastră o fotografie a „Crăișorului
Munților” pe care o publicăm în articolul conf.
univ. dr. Ion Cârja de la Cluj, căruia îi mulțumim
pe această cale pentru că a acceptat să continue
colaborarea cu noi.

foto 6 foto 7
Note:
1. Şichet, Voicu. Jurnalul cimitirelor şi monumentelor eroilor (XIII). Eroii neamului, Satu Mare, 2013, 5
(serie nouă), nr. 1 (14), p.2-4;
2. Şichet, Voicu. Jurnalul cimitirelor şi monumentelor eroilor (III). Eroii neamului, Satu Mare, 2010, 2 (serie
nouă), nr. 3 (4), p. 2-5;
3. Şichet, Voicu. Jurnalul cimitirelor şi monumentelor eroilor (I). Eroii neamului, Satu Mare, 2010, 2 (serie
nouă), nr. 1 (2), p.2-5.

4
 Portret în memoria timpului
Colonel (r) Mircea BLIDERAN
A cest titlu îl poartă articolul scris de
colonelul (r) Dumitru Percea în numărul 1 al
Revistei “Eroii Neamului”, apărut la 1 Decembrie
1996, articol dedicat Generalului (r) Popescu
Stelian.
Dupa aproape 20 de ani, consider că este
potrivit să schiţăm portretul colonelului (r)
Dumitru Percea, în aceleaşi coordonate în care
înţelegea el să fie evocaţi oamenii de valoare,
demni de a apare în paginile revistei pe care a
înfiinţat-o şi promovat-o cu atât de multă dăruire.
S-a născut la 16 martie 1928, în localitatea
Vima Mică, judeţul Maramureş. Inteligent şi
perseverent, urmează cursurile şcolii generale şi
liceul, pe care îl termina în anul 1947. Îşi
perfecţionează pregătirea şi urmează 4 ani la
Şcoala Pedagogică, până în anul 1951. Este
chemat în rândul ofiţerilor activ ai Armatei
Române, fiind avansat la gradul de locotenent în
anul 1952. Înclinat spre studiu, perseverează în
pregătirea personală, în perioada 1956-1960
terminând Facultatea de Istorie şi Academia
Militară.
5
Cariera militară îi aduce satisfacţia de a
urca treptele ierarhiei, fiind avansat succesiv, din
1952 până în 1978, de la gradul de locotenent, la
cel de colonel. Profesional, a îndeplinit functii
mai ales în domeniul învăţământului militar, fiind
profesor la Şcoala Militară de Ofiţeri de Tancuri şi
Auto din Piteşti şi la Şcoala Militară de Ofiţeri de
Artilerie din Sibiu, aproape 20 de ani.
Ca recunoaştere a meritelor din activitatea
sa, a fost recompensat cu acordarea a 8 ordine şi
medalii conferite de Consiliul de Stat, precum şi
Medalia a XXX-a Aniversare a Armatei, conferită
prin Decret prezidenţial.
A fost căsătorit şi a avut 2 copii, viaţa
socială împletindu-şi-o în mod fericit cu cea
profesională. S-a angajat în constituirea Filialei
Judeţene a Asociaţiei Cadrelor Militare în
Rezervă şi Retragere, fiind membru fondator şi,
ca urmare a capacităţii deosebite de a desfăşura
activităţi diverse, iniţiază editarea, împreună cu
profesorul Ioan Viman, sub egida Comitetului
Județean Satu Mare pentru Restaurarea și
Îngrijirea Monumentelor și Cimitirelor Eroilor,
predecesoarea actualei “Asociaţii Naţionale
“Cultul Eroilor - Regina Maria” - Filiala Satu
Mare, al cărei preşedinte a fost între anii 1992-
1996, Revista „EROII NEAMULUI”.
Cu toate că era ofiţer în rezervă şi avea
serioase probleme de sănătate, datorită spiritului
său combativ până la iritare şi a energiei care îl
caracteriza, prin constanţă în muncă, reuşeşte ani
la rând să editeze această revistă de educaţie
patriotică. În plus, participa frecvent la activităţi
de educaţie patriotică a tinerilor, reuşind să
susțină expuneri deosebit de atractive în faţa
militarilor. De multe ori studenţii care efectuau
stagiu militar cu termen redus renunţau la învoiri
pentru a-i urmări expunerile.
A fost un exemplu de angajare civică în
educaţia patriotică a tinerilor, de eforturile sale
beneficiind şi noi astazi, fapt pentru care
considerăm ca o îndatorire de onoare şi semn al
preţuirii noastre, apariţia în continuare a revistei.
A decedat la 15.09.2004, după o lungă şi
grea suferinţă, fiind înhumat cu onoruri militare.
 Modele creştine de eroism. (X)
Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia -
ocrotitori ai sătmărenilor1
N
I. “ oi suntem creştini şi pentru
Domnul Iisus Hristos suntem pregătiţi a ne
jertfi şi a muri”
Sfinţii 40 de Mucenici (+320), originari
din ţinutul Capadociei, au trăit şi au suferit
moarte martirică pentru dragostea şi credinţa în
Hristos, pe timpul domniei împăratului
persecutor Liciniu (308-324). Aceştia erau
soldaţi în armata Imperiului Roman, avându-l ca
şi conducător pe Agricola, o persoană de neam
păgân. Totodată, erau ostaşi credincioşi ai
Împăratului Ceresc, Iisus Hristos. Ei îşi
desfăşurau activitatea în cetatea Sevastiei din
Armenia. Când Agricola a aflat că sunt creştini, a
ordonat ca toţi să fie aduşi în faţa lui spre
judecată. Văzându-i, le-a spus: “Cum v-aţi arătat
ascultători către mai-marii voştri în războaie,
aşa să ascultaţi şi acum porunca împăratului,
aducând jertfă zeilor”. La acest îndemn, Chirion,
căpetenia celor 40, un bărbat demn şi iscusit în
cunoaşterea Sfintei Scripturi, a răspuns în numele
tuturor: “Cum am luptat şi i-am biruit pe
vrăjmaşi pentru împăratul pământesc, tot aşa
vom lupta şi pentru împăratul ceresc, împotriva
vrăjmaşilor Lui. Noi suntem creştini şi pentru
Domnul Iisus Hristos suntem pregătiţi a ne jertfi
şi a muri”. Datorită acestei atitudini ferme, ei au
fost închişi, în speranţa că se vor răzgândi. Acolo,
în închisoare, ei s-au rugat fierbinte
Mântuitorului Hristos spre a-i întări pentru
mărturisirea cea adevărată. Având ajutorul,
mângâierea şi puterea Domnului, Care îi
asigurase că “cel ce crede în El, chiar de va muri,
va fi viu, fiindcă numai cel ce va răbda până la
sfârşit, acela se va mântui”, toate amăgirile,
promisiunile deşarte şi ameninţările păgânilor nu
au reuşit să le zdruncine credinţa puternică în
Dumnezeu.
După o scurtă perioadă de timp, în
Sevastia a sosit Lizie, un mare conducător de
armată, renumit pentru cruzimea sa manifestată
la adresa creştinilor. Acesta a făcut presiune
asupra celor 40 de bărbaţi spre a-i determina să se
6
Preot dr. Cristian BOLOŞ
închine idolilor, dar s-a lovit ca de un zid de
aceeaşi credinţă nestrămutată din partea lor. În
aceste circumstanţe, ei au fost condamnaţi la
moarte prin îngheţare. În toiul iernii, pe un ger
cumplit, au fost dezbrăcaţi şi obligaţi să intre într-
un lac aproape îngheţat, iar pe mal au fost rânduiţi
ostaşi spre pază, ca nu cumva să fugă careva. În
loc să se gândească la evadare, ei se rugau
Domnului să le dea în continuare putere şi
răbdare. Unii strigau: “Iute este gerul şi rece este
gheaţa”, iar alţii răspundeau: “Dulce este Raiul
şi fierbinte este dragostea de Dumnezeu”,
îmbărbătându-se reciproc. Pe ţărm se găsea o baie
cu apă caldă, pentru ca cei ce se vor lepăda de
Dumnezeu să poată scăpa de moarte. Un soldat
dintre cei 40, slăbind în credinţă din cauza
chinurilor, a dezertat, a intrat în baia respectivă,
dar cum a deschis uşa încăperii a murit, fiindcă
Duhul Sfânt Se depărtase de la el. Pe la miezul
nopţii, o rază dumnezeiască s-a revărsat din cer, a
topit gheaţa, încălzindu-i pe Mucenici. Imediat
după aceea, au coborât din înaltul cerului 40 de
cununi strălucitoare, aşezându-se în mod
miraculos deasupra capetelor ostaşilor lui
Hristos, asemenea unor coroane împărăteşti.
Erau cununile de biruinţă a vieţii asupra morţii,
cununile muceniciei pentru Hristos. O cunună
plutea, neavând loc să se aşeze, pentru că unul
dintre ei se lepădase. Atunci, un soldat care stătea
de pază în jurul lacului, văzând-o, a strigat: “Şi eu
sunt creştin”. Dezbrăcându-se, s-a aruncat de
bunăvoie în apă, iar cununa a venit deasupra
capului său. Dimineaţa au fost găsiţi rugându-se;
au fost scoşi vii din lac şi li s-au zdrobit fluierele
picioarelor cu ciocane grele şi apoi trupurile
Sfinţilor Mucenici au fost arse, iar cenuşa lor
aruncată în apă.
Astfel, şi-au dat sufletele în mâinile
Împăratului lor Hristos. Au murit pentru viaţa
pământească, înviind pentru viaţa cerească,
arătându-ne că moartea nu este doar un sfârşit, ci
şi un început: un început al fericirii veşnice.
Puţinele rămăşiţe din Moaştele lor au fost
adunate cu mare evlavie şi duse într-o biserică
spre cinstire, cum ceruseră chiar Sfinţii înainte de
a pleca pe calea veşniciei. Iată de ce, trebuie să ne
considerăm binecuvântaţi de Dumnezeu, că din
puţinele oseminte rămase din trupurile lor
pământeşti, câteva se găsesc şi în municipiul Satu
Mare, şi anume în biserica ortodoxă “Naşterea
Maicii Domnului”, semn că judeţul nostru şi-a
dobândit 40 de ocrotitori şi mijlocitori prin
rugăciune către Dumnezeu.
II. Cultul Sfinţilor 40 de Mucenici în viaţa
religioasă şi socială a poporului român
În ţara noastră, Sfinţii 40 de Mucenici se
bucură de o mare preţuire din partea
credincioşilor, cu toate că sărbătoarea nu se mai
ţine cu solemnitatea de altădată. Însă, ar fi bine să
nu uităm de cei care şi-au apărat credinţa în
Hristos cu preţul vieţii lor, contribuind şi ei la
menţinerea nealterată a acestei credinţe drepte
până azi. Ziua de 9 Martie ar trebui scoasă în
evidenţă, mai ales că, prin voia lui Dumnezeu,
părticele din Sfintele lor Moaşte se găsesc şi în
părţile noastre, având posibilitatea de a veni şi de
a ne închina înaintea lor, rugându-i pe Sfinţii
Mucenici să ne poarte cererile până înaintea
tronului dumnezeiesc, aducând împlinirea
dorinţelor noastre de bine. În unele părţi ale ţării,
de ziua lor, credincioşii duc la biserică 40 de
colaci în formă de 8, după numărul Mucenicilor,
colăcei care poartă chiar numele de “sfinţi” sau
“mucenici”, simbolizând cele 40 de cununi
coborâte din cer pentru credinţa şi răbdarea lor.
Sunt făcuţi din pâine dulce şi în formă de “8”,
pentru că acest număr sugerează veşnicia şi
dulceaţa vieţii viitoare. După ce sunt sfinţiţi de
către preot, colăceii sunt împărţiţi persoanelor
sărace, drept pomană pentru sufletele morţilor.
În ziua de 40 de Sfinţi, afirmă Simion
Florea Marian în celebra sa lucrare “Sărbătorile
la români”, după tradiţia populară, pământul
începe a se dezgheţa. Numiţi pe alocuri şi
“Moşi”, cei 40 de Mucenici se caracterizează
prin bunătate, ei bătând cu “botele” sau cu
ciocanele în pământ, pentru ca acesta să se
dezgheţe, să înceteze gerul, să iasă căldura şi să
crească iarba, semne că primăvara a sosit. Ca
atare, înainte cu câteva zile, gospodarii îşi
pregătesc plugurile, carele, caii sau boii în
vederea aratului care va începe imediat după
sărbătoare. Toate uneltele şi animalele care vor fi
întrebuinţate la muncile agricole urmează a fi
tămâiate şi stropite cu apă sfinţită, pentru ca
Dumnezeu să le ferească atât pe ele, cât şi pe
7
oamenii care le vor folosi, de rele, de primejdii,
de necazuri, de boli, de orice împrejurare rea,
pentru ca recolta ce va rezulta în urma muncii lor
să fie una bogată. La plecarea pentru prima dată
în an în ţarină, fiecare gospodar îşi face semnul
Sfintei Cruci, zicând cu nădejde: “Doamne
ajută!” şi “Dă, Doamne, roadă multă şi
sănătate!” Abia după aceea se începe lucrul
propriu-zis, arătându-se prin aceasta că românul
a ştiut dintotdeauna că se află sub protecţia unui
Dumnezeu bun şi drept, Care îi ajută pe cei care
îşi pun speranţa în ajutorul Lui.
Sărbătoarea Sfinţilor 40 de Mucenici este
cinstită de poporul nostru, de ea legându-se o
serie de datini şi obiceiuri, o suită de credinţe,
care nu s-au pierdut în decursul timpului. În
această zi, în special la ţară, nu se lucrează, ci
fiecare creştin se gândeşte la sufletul său,
mergând la biserică şi rugându-se. Poporul nostru
crede că aşa cum va fi vremea în ziua
Mucenicilor, aşa se va păstra şi în cele 40 de zile
următoare, sau că, dacă plouă în această zi, va
ploua şi de Paşti; dacă tună acum, vara va fi
roditoare. Tot în această zi vin cocostârcii sau
berzele. Uneori se întâmplă ca data de 9 martie să
cadă în Postul Mare şi atunci toată ziua se ţine cu
post şi ajun, pentru a celebra cum se cuvine
memoria martirilor care şi-au jertfit viaţa pentru
învăţătura cea dreaptă şi mântutoare a Domnului
nostru Iisus Hristos.
III. Aducerea şi aşezarea solemnă a
unor părticele din Moaştele Sfinţilor 40 de
Mucenici în biserica ortodoxă “Naşterea
Maicii Domnului”, din Satu Mare
Un fapt inedit, care trebuie reliefat, este
aducerea din Cetatea Ierusalimului, pe lângă alte
Moaşte şi odoare de mare preţ ale creştinătăţii, în
anul 2005, la biserica “Naşterea Maicii
Domnului”, din Cartierul Soarelui (Satu Mare),
prin grija deosebită a preotului Coriolan
Nastai, a unor părticele din trupurile Sfinţilor
40 de Mucenici din Sevastia, spre zidirea
sufletească şi sănătatea trupească a tuturor
credincioşilor sătmăreni, care se vor închina şi
ruga înaintea lor. În actul care a însoţit aceste
daruri stă scris: “Noi, slujitorii şi ostenitorii, din
mila Prea Bunului Dumnezeu la Aşezămintele
Româneşti de la Sfintele Locuri, dăruim bisericii
ortodoxe cu hramul Naşterea Maicii Domnului
din Satu Mare: părticele din moaştele Sfinţilor 40
de Mucenici, ucişi în Iezerul Sevastiei din
Armenia, pe care Biserica îi prăznuieşte la 9
martie în fiecare an…” Acest act autentic poate fi
citit în întregime în sfânta biserică.
Moaştele au fost aşezate cu mare evlavie
şi solemnitate într-un altar special construit în
vederea adăpostirii acestora, de către Prea Sfinţia
Sa Justinian Chira, Episcopul Maramureşului şi
Sătmarului, alături de Părintele Protopop al
Sătmarului Ioan Socolan şi un sobor de preoţi şi
diaconi, cu ocazia Sfintei Liturghii Arhiereşti
oficiată în biserica sătmăreană la data de 11
decembrie 2005. În cuvântul său de învăţătură,
P.S. Justinian remarca: “Iubiţii mei! Este un lucru
minunat şi binecuvântat de Dumnezeu că în
această biserică se află părticele din moaştele
Sfinţilor lui Dumnezeu. Să veniţi şi să vă închinaţi
înaintea acestor Sfinte Moaşte cu credinţă şi cu
nădejde, atât în bucuriile, cât mai ales în
necazurile prin care treceţi uneori în viaţă. Cereţi
mijlocirea acestor Sfinţi înaintea Bunului
Dumnezeu şi sufletele voastre se vor umple de
bucurie şi de pace. Doamne ajută!”.

Note
1
Surse documentare: Proloagele, vol. II, Ed. Bunavestire, Bacău, 1995, p. 568; Arhim. Cleopa Ilie, Predici la
praznice împărăteşti şi la Sfinţi de peste an, Ed. Episcopiei Romanului, 1996, pp. 375-379; Simion Florea Marian,
Sărbătorile la români, vol. II, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, pp 7-29; Pr. dr. Cristian Boloş,
Înalt Prea Sfinţitul Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului. Biserica ortodoxă cu hramul
Naşterea Maicii Domnului din Satu Mare, Ed. Someşul, Satu Mare, 2009, pp. 97-104.

Ziua Veteranilor de Război

29 aprilie 2013
Dr. Daniela BĂLU

R
“ ăsplata cea mare pentru tine, camarade,
este conştiinţa datoriei împlinite!”
(General Gheorghe Avramescu
Ordinul de zi Nr. 177/14 octombrie 1941)
Consiliul Judeţean Satu Mare, Muzeul
Judeţean Satu Mare, Asociaţia Naţională a
Veteranilor de Război - Filiala „Dr. Vasile
Lucaciu” Satu Mare, Arhivele Naţionale Satu
Mare şi Colegiul Naţional „Doamna Stanca” au
organizat, în data de 29 aprilie 2013, cea de-a
XVI-a ediţie a Zilei Veteranilor de Război.
Sala de conferinţe a muzeului a fost
neîncăpătoare pentru cei ce au dorit să-i cinstească
pe veteranii sătmăreni, prezenţi la propria
sărbătoare într-un număr foarte mic, din
nefericire! Evenimentul a debutat cu o surpriză
pregătită de “voinicii” de la Grădiniţa Guliver din
Satu Mare care, cu mult patos, au interpretat Imnul
de Stat al României şi au oferit veteranilor
felicitări pe care le-au confecţionat chiar ei, cu
ajutorul doamnelor educatoare.
Cuvintele de salut din partea oficialităţilor
judeţene au fost rostite de către Prefectul judeţului
Satu Mare, dl. dr. Eugeniu Avram şi de
Preşedintele Consiliului Judeţean Satu Mare, dl.
prof. Adrian Ştef, aceştia exprimându-şi respectul,
admiraţia şi preţuirea faţă de toţi veteranii de
război, dorindu-le „ani mulţi cu sănătate şi
bucurii”, manifestându-şi, în acelaşi timp,
preocuparea pentru sprijinirea veteranilor, astfel
încât aceştia să beneficieze de toate drepturile
cuvenite.
Preşedintele Consiliului Judeţean Satu Mare,
dl. Adrian Ştef, a înmânat Diplome de onoare
veteranilor: Gen. bg.(r.) prof. Gheorghe Săveanu,
cel care a condus Asociaţia Veteranilor de Război
din Satu Mare până în anul 2010, dar şi actualului
preşedinte al Asociaţiei, Col.(r.) prof. Nicolae
Codrean, precum şi Diplome de merit elevelor
Evelin Maris, Teodora Covaci şi Andreea Batori
de la Colegiul Naţional „Doamna Stanca”.
Discursul omagial dedicat Zilei Veteranilor de
Război a fost rostit de domnul Colonel (r.) prof.
Nicolae Codrean, preşedintele Asociaţiei
Naţionale a Veteranilor de Război Filiala „Dr.
Vasile Lucaciu”, o adevărată lecţie de istorie
finalizată cu emoţionantele versuri “Ne mor
veteranii…”, ce oglindesc o tristă realitate
insurmontabilă. În mod firesc, în memoria celor ce

8
nu mai sunt, s-a păstrat apoi un moment de
reculegere.
Amintirile de pe front au fost aduse în
actualitate, şi în acest an, de domnul General de
Brigadă (r.) prof. Gheorghe Săveanu, care a reuşit
să captiveze atenţia ascultătorilor, în special a
tinerilor, atât prin faptele sale de arme, dar şi prin
numeroasele sale decoraţii, ce sunt o dovadă în
plus a vitejiei acestui brav ostaş român, ajuns la
venerabila vârstă de 92 de ani.
Ca semn al preţuirii şi respectului pe care
tânăra generaţie o poartă acestor eroi “încă vii”,
elevii Colegiului Naţional „Doamna Stanca” au
realizat două prezentări power-point, ce au
reflectat modul concret în care aceşti tineri se
implică în salvarea mormântului Eroului
necunoscut de la Satu Mare, dar şi în păstrarea
mărturiilor orale ce oglindesc participarea
sătmărenilor la cel de-al doilea război mondial.
Elevele Teodora Covaci şi Andreea Batori din
clasa a X-a A, au susţinut lucrarea “Ziua
Veteranilor de Război - ediţia a XVI-a”,
prezentarea power-point fiind realizată de Carina
Zaha şi Sergiu Pop, sub îndrumarea competentă a
doamnei profesor Maria Govor, un dascăl de
excepţie, care în bogata sa carieră a ştiut să insufle
tinerei generaţii dorinţa de cunoaştere, dar şi
sentimentul de apreciere a istoriei neamului
românesc.
“25 Octombrie 1944 Un cadou regal” a fost
titlul lucrării susţinute de Evelin Maris, elevă în
clasa a XI- a A, iar Alexandru Iacob şi Freund
Ştefan au fost realizatorii prezentării power-point,
coordonaţi cu acribie şi exigenţă de doamna
profesor Gabriela Silaghi. Cele două profesoare
conduc şi cercul de istorie “Cultul Eroilor - Regina
Maria”, ce activează în cadrul Colegiului Naţional
“Doamna Stanca”.
Exprimându-şi preţuirea şi recunoştinţa faţă
de sacrificiile şi faptele de vitejie pe care veteranii
9
sătmăreni le-au făcut în timpul războiului pentru
eliberarea nord-vestului românesc, au luat
cuvântul în continuare directorul Arhivelor
Statului Satu Mare, domnul dr. Lucian Cucuiet, dl.
dr. Ioan Corneanu, preşedintele Asociaţiei
Judeţene Satu Mare a Românilor Expulzaţi şi
Deportaţi în urma Dictatului de la Viena, domnul
col. (r.) Voicu Şichet, redactorul şef al revistei
“Eroii Neamului”, col. (r) inginer Zorin Platec,
preşedintele Asociaţiei Naţionale “Cultul Eroilor
Regina Maria”, filiala Satu Mare, lt.colonel
Bogdan Dumitru, din partea Garnizoanei Satu
Mare, Mircea Marian, preşedintele Asociaţiei
Judeţene a Pensionarilor.
Sărbătoarea s-a încheiat cu aceeaşi atmosferă
emoţionantă din debutul ei, creată prin spectacolul
oferit de elevii Liceului de Artă din Satu Mare,
conduşi de distinsa doamnă profesor
Emilia Belean.
Evenimentul a fost dedicat veteranilor
de război sătmăreni, în anul 2013
împlindu-se 111 ani de la instituirea în
România a calităţii de veteran de război,
hotărâtă prin Decretul Regal semnat de
Carol I, la 29 aprilie 1902, pentru foştii
luptători participanţi la Războiul de
Independenţă din 1877-1878.
Începând cu anul 2007, prin HG
nr. 1222/10.10.2007, Ziua Veteranilor de
Război este marcată anual la 29 aprilie, “în
semn de recunoaştere a meritelor
acestora pentru apărarea
independenţei, suveranităţii,
integrităţii teritoriale şi a intereselor
României”.
Dar, cu 10 ani înainte de adoptarea acestei
hotărâri, în toamna anului 1997, conducerea
Muzeului Judeţean Satu Mare, într-un parteneriat
firesc cu AsociaţiaVeteranilor de Război, filiala
Satu Mare, şi cu preşedintele acesteia, Gen. Bg. (r.)
prof. Gheorghe Săveanu, au iniţiat organizarea
Zilei Veteranului, o manifestare pe atunci unică
în România, sărbătorită în data de 22
octombrie.
Deoarece muzeului nostru îi aparţine şi
iniţiativa comemorării şvabilor sătmăreni
deportaţi în fosta Uniune Sovietică, am considerat
că avem cel puţin aceeaşi obligaţie morală şi faţă
de soldaţii români care au luptat pentru eliberarea
ţării, în timpul celui de-al doilea război mondial.
Pe parcursul a 16 ani am încercat să oferim prilejul
şi cadrul în care veteranii sătmăreni să poată
rememora o perioadă complexă din viaţă, anii în
care au fost supuşi atâtor încercări dificile, când
dovezile lor de curaj sau eroism erau cotidiene,
acea epocă în care chiar ei au creat istoria! Ştim cu
toţii că mulţi dintre soldaţii români nu s-au mai
întors de pe câmpul de luptă, iar mulţi dintre cei ce
au avut marele noroc de a rămâne în viaţă, sunt
nişte anonimi. Poate ne întâlnim zilnic cu ei, poate
trecem pe lângă ei nepăsători sau îi tratăm cu
indiferenţă, fără a cunoaşte că “anonimii” de lângă
noi, în urmă cu mai bine de 70 de ani au plecat să
moară pentru libertatea acestui popor, conştienţi
că îşi jertfesc darul suprem: viaţa! De aceea,
simpozionul dedicat Zilei Veteranilor de Război
nu este un simpozion ştiinţific, el este o
modalitate, desigur modestă, de a ne arăta
respectul şi gratitudinea faţă de aceşti bravi ostaşi
români care, sub povara bătrâneţii, se întâlnesc de
16 ani în muzeul nostru pentru a-şi reaminti faptele
lor de vitejie, ori… clipele în care s-au întâlnit cu
moartea, frigul, foamea, frica, dorul de cei dragi,
iar deasupra tuturor, cu speranţa biruinţei şi a
revenirii acasă!
Unul din citatele celebre spune că “istoria
nu seamănă niciodată cu istoria atunci când tu
o trăieşti” (John W. Gardner), maximă susţinută
chiar prin mărturiile veteranilor sătmăreni ce ne-
au reamintit că ei au trăit istoria şi că percep
războiul la care au participat în mod direct, cu totul
altfel decât îl vedem sau îl înţelegem noi.
Generaţiile contemporane cunosc războiul din
cărţi, din filme sau de la orele de istorie, de aceea,
mărturiile veteranilor de război reprezintă tot
atâtea documente de istorie orală care ne redau
direct “de la sursă” realităţile războiului. Acesta a
fost unul din motivele principale pentru care de 16
ani îi invităm în muzeu. Să aflăm din poveştile lor
“de front” fapte despre care nu s-a scris, realităţi
despre care din diferite considerente nu s-a vorbit,
şi mai ales să aflăm ceea ce au simţit atunci când au
plecat la război, ştiind că merg, poate, pe un drum
fără întoarcere!
Există mii de statistici ale celui de-al
doilea război mondial care ne spun câţi soldaţi au
luptat, câţi au murit, cât şi ce fel de armament a fost
utilizat, ce strategii au fost urmate pe câmpul de
luptă, statistici pe care citindu-le avem impresia că
a fost un război al cifrelor! Dar, ascultând
mărturiile veteranilor de război, putem cunoaşte
faţa nevăzută a acestuia, realităţile pe care nu le
10
vom afla niciodată din statistici, pentru că aceste
realităţi au stat tăinuite în sufletele celor care, deşi
nu-şi doreau războiul, au făcut parte din el! Ce au
simţit aceşti oameni, la ce s-au gândit, ce şi-au
dorit, cum au rezistat, ce idealuri le-au dat tăria de
a lupta, ce i-a ţinut în viaţă, sunt întrebări la care
doar ei ne pot răspunde!
Ziua Veteranilor de Război este, aşadar, un
prilej de rememorare sau cunoaştere a “faptelor de
arme”, dar este, în acelaşi timp, şi o ocazie de a ne
exprima recunoştinţa faţă de cei ce încă mai sunt în
viaţă, din an în an tot mai puţini şi, din nefericire,
tot mai scufundaţi în uitare! Aproape fiecare
dintre noi a avut, sau poate mai are, un părinte, un
bunic sau un unchi care a luptat pentru libertatea
noastră. De câte ori le-am mulţumit pentru acest
sacrificiu? De câte ori le-am spus că suntem
mândri de ei? Ce cunoaştem din calvarul
războiului pe care ei l-au purtat? Poate mult, poate
puţin, dar cu certitudine se cuvine ca măcar o dată
într-un an să ne amintim cât de mult le datorăm! Şi
de ce nu, să ne gândim câţi dintre noi şi-ar da astăzi
viaţa pentru ţară?!
Ascultându-i şi privindu-i pe aceşti
oameni excepţionali nu poţi să nu remarci
modestia ce-i caracterizează, ce transpare atât din
atitudine, cât mai ales din analiza propriilor fapte
despre care declară: “cu ce să ne lăudăm?! Doar
ne-am făcut datoria!” Iar modestia lor a
demonstrat, o dată în plus, că doar faptele, şi nu
declaraţiile patetice, sunt cele care confirmă şi
susţin sentimentul real al iubirii de ţară! Acest
sentiment există cu adevărat în sufletele
veteranilor de război! Va dispare oare o dată cu ei?
Cunoscându-i de 16 ani, suntem copleşiţi
gândindu-ne la tot ce au făcut ei pentru ţară, şi nu
putem să nu ne întrebăm: ce face ţara pentru ei?!
 Cercurile „Cultul Eroilor” - Lupta împotriva uitării
N
„ umai istoria scrisă se umple de pulbere şi se strică, dar prin monumente, eroii
odihnesc în memoria eternităţii neamului”.
În cadrul cercului pedagogic cu profesorii
de istorie din judeţ, care a avut loc la Colegiul
Tehnologic „Constantin Brâncuşi” din Satu
Mare, d-na profesoară Dana Govor, ispector
şcolar, a prezentat câteva acţiuni intreprinse de
către Cercurile „Cultul Eroilor” din judeţul Sibiu.
La scurt timp după această întâlnire, au început să
apară şi roadele.
Astfel, sub îndrumarea doamnelor profesoare
Maria Govor şi Gabriela Silaghi, Cercul „Cultul
Eroilor” din cadrul Colegiului Naţional Doamna
Stanca a lansat sloganul „Să luptăm împotriva
uitării”, după modelul colegilor de la Grpul
Şcolar „Avram Iancu” din Sibiu. Am dori ca acest
îndemn să fie urmat de către toate Cercurile
„Cultul Eroilor” arondate filialei judeţene Satu
Mare a A.N.C.E. - „Regina Maria”.
O primă acţiune desfăşurată în acest context
de către cercul sătmărean iniţiator a constat în
participarea, în 29 aprilie, la sărbătorirea Zilei
Veteranilor de Război, ce a avut loc la Muzeul
Judeţean. După intonarea Imnului de stat,
membrii cercului au prezentat, în power-point, o
lucrare dedicată celor omagiaţi, în care s-a arătat
că, pentru făurirea României Mari, armata şi
întreg poporul din vechiul Regat, din Transilvania
şi Bucovina (mulţi chiar de pe meleagurile
sătmărene), au jertfit peste 800.000 de vieţi
omeneşti în războiul de întregire.
În memoria celor care şi-au dat viaţa pentru
întregirea neamului s-au ridicat în localităţile din
judeţ zeci de cimitire, troiţe, monumente,
morminte şi plăci comemorative, care formează,
ca o hartă eroică, cartea de aur a judeţului, scrisă
pe semnele de căpătâi, plăcile de marmură,
lespezile de piatră, bronzul modelat sau lemnul
încrustat.
Activitatea de amenajare şi construire a
acestor opere de cult al eroilor s-a extins în timp şi
după cel de-al doilea război mondial, se continuă
şi în zilele noastre, exemple fiind monumentele
de la Negreşti Oaş, Turţ, Moişeni, Racşa, Moftin-
gara General Avramescu (fostă Ghilvaci) şi altele.
În toamna anului 2011 s-a renovat mormântul
eroului necunoscut de lângă podul de cale ferată
11
Maior (r) Ioan BĂLĂNESCU
Andrei Şaguna - mitropolit al Ardealului
din Satu Mare - lucrare continuată în această
primăvară. La Roşiori, prin contribuţia
colonelului (r) Vasile Rus, s-a ridicat o troiţă, la
Vetiş s-a realizat un monument, la fel la Ardud,
unde s-a şi reamenajat foarte frumos groapa
comună a celor 19 eroi, iar la Tătăreşti s-a reuşit
strămutarea osemintelor celor 28 de eroi români
şi 5 sovietici căzuţi pe acele meleaguri.
Îndemnul la „lupta împotriva uitării” rezultă
şi din lucrarea power-point prezentată de eleva
Evelin Maris, membră a aceluiaşi cerc, prin care
au fost evidenţiate aspecte din luptele duse de
trupele române pentru eliberarea ultimei brazde
de pământ românesc.
Nu putem uita jertfele eroilor, dacă ne gândim
la suferinţele veteranilor de război, expuse de d-l
General de brigadă în retragere, profesor
Gheorghe Săveanu, mai ales pe timpul retragerii
din teritoriile fostei U.R.S.S., ca urmare a ruperii
frontului de la Cotul Donului.
O contribuţie însemnată în desfăşurarea
acestui reuşit program au adus şi membrii
Cercului „Cultul Eroilor” de la Liceul de Artă
„Aurel Popp”, condus de doamna profesoară
Mariana Iovan şi îndrumaţi aici de doamna
profesoară Emilia Belean.
Realizări însemnate au obţinut şi cercurile de
la alte şcoli, care au luat în răspundere diferite
obiective, respectiv: Colegiul Economic
„Gheorghe Dragoş”, condus de prof. Natalia
Banus, Monumentul Ostaşului Român; Colegiul
Naţional „Mihai Eminescu”, condus de prof.
Marius Horşia (autor şi a mai multor articole
publicate în revista „Eroii Neamului”), statuia lui
Vasile Lucaciu; Colegiul Naţional „Ioan Slavici”,
condus de prof. Radu David, bustul lui Nicolae
Bălcescu; Colegiul Tehnic „I.C. Brătianu”,
condus de prof. Nora Topală, bustul lui I.C.
Brătianu; Colegiul Tehnologic Construcţii de
Maşini „UNIO”, condus de prof. Anca Nicoleta
Blaga, statuia lui Al.I. Cuza; Liceul Tehnologic
„C-tin Brâncuşi”, condus de prof. Laviniu Rusu,
statuia „Lupoaica”; Liceul Teoretic German,
condus de prof. Bogdan Stana, o parcelă din
Cimitirul eroilor; Liceul Teoretic Negreşti Oaş,
condus de prof. Dumitru Ofisitos, Monumentul
Eroilor din Parcul central (alături de eleva
Claudia Varga, nepoata celui ce ne-a desluşit câte
ceva din povestea eroului de la podul de fier din
Satu Mare); Şcoala Gimnazială „Grigore Moisil”,
condus de prof. Angela Cădar, Troiţa din Piaţa
Libertăţii; Şcoala Gimnazială „C-tin
Brâncoveanu”, condus de prof. Adela Oşan, placa
comemorativă „În memoria eroilor sătmăreni de
la revoluţia din decembrie 1989”; Şcoala
Gimnazială „Mircea Eliade”, condus de prof.
Rodica Manta, bustul lui Mihai Viteazul. Şi lista
Ziua Veteranilor de Război - ediţia a XVI-a
C
“ instirea memoriei celor care şi-au
jertfit viaţa pentru România, protejarea
mormintelor din ţară sau străinătate, sunt datorii
sacre ale statului şi ale fiecărei generaţii. Există,
de asemenea, tradiţia de a respecta mormintele
cetăţenilor străini căzuţi pe teritoriul ţării
noastre, indiferent daca ne-au fost aliaţi sau
inamici…”
Nota redacţiei: Aşa suna începutul
materialului prezentat de către cele două eleve,
care a fost susţinut de o expunere power point
realizată de colegii lor Pop Sergiu şi Zaha Carina
de la Colegiul Naţional Doamna Stanca, cu ocazia
sărbătoririi Zilei veteranilor de război,
manifestare găzduită, deja tradiţional, de Muzeul
Judeţean de Istoie Satu Mare, sub directa
coordonare a distinsei doamne director dr.
Daniela Bălu. Materialul elevelor a avut ca
tematică prezentarea evoluţiei legislative şi
practice a cinstirii eroilor de către statul român,
începând cu Primul Război Mondial, până în
zilele noastre, aducând în final ca exemplu
acţiunile de refacere a mormântului eroului
necunoscut de pe digul Someşului şi alte activităţi
dedicate “Cultului Eroilor” la care au luat parte
împreună cu profesorii şi colegii lor. O frumoasă
prezentare de acelaşi fel a făcut şi colega lor ceva
mai mare, Evelin Mariş, însă materialul său a fost
deja publicat în paginile revistei noastre pentru a
omagia Ziua Armatei Române 2012. De
asemenea, aspectele din prima parte a
12
ar putea continua cu alte cercuri care s-au înscris
pentru a „lupta împotriva uitării”.
Urmează ca, împreună cu d-na inspector
Dana Govor, care este şi membru în Consiliul
Director şi Biroul Executiv al filialei judeţene
Satu Mare a A.N.C.E.-„Regina Maria”, să
organizăm în toate unităţile şcolare din
învăţământul preuniversitar Cercurile „Cultul
Eroilor”, cărora să le repartizăm pentru îngrijire
numeroasele opere de cult al eroilor şi să dovedim
astfel că şi în judeţul nostru s-a dezlănţuit „lupta
împotriva uitării”!
Teodora COVACI
Andreea BATORI
eleve CN "Doamna Stanca"
materialului din care am citat mai sus au făcut
obiectul unor articole publicate în numerele
anterioare. De aceea, ne-am gândit că, pentru
omagierea veteranilor de război, pe lângă
articolul doamnei dr. Daniela Bălu şi serialul d-lui
lt. col. (r) Mihai Baciu, să publicăm şi partea a
doua din cele prezentate de Teodora şi Andreea,
dat fiind că activitatea lor şi a colegilor merită să
fie cunoscută pentru a fi luată ca exemplu de
alţii… Dar să le dăm cuvântul tinerelor eleve:
„...Jertfele românilor de-a lungul
existenţei lor sunt uriaşe. Aproape că nu există
palmă de pământ care să nu fi fost apărată prin
jertfă de sânge. Prin moartea lor, eroii ne-au
apărat fiinţa, limba, cultura şi glia străbună. Iată
de ce merită să-i cunoaştem, să-i venerăm, să
„Presărăm pe-a lor morminte ale laurilor foi”.
Instituţia care şi-a asumat nobila misiune
de cinstire a memoriei şi faptelor eroilor căzuţi în
războaie este Asociaţia Naţională Cultul Eroilor
„Regina Maria”. Filiala judeţeană Satu Mare a
acestei asociaţii se implică în fiecare an, de Ziua
Armatei Române, de Ziua Eroilor şi cu alte ocazii,
în organizarea ceremoniilor religioase şi militare
în memoria eroilor căzuţi pentru patrie, în special
a celor ce s-au jertfit în octombrie 1944 pentru
eliberarea ultimei brazde de pământ românesc de
sub ocupaţia hitleristo-hortistă. În aceste
operaţiuni militare s-a remarcat bravul general
Gheorghe Avramescu. În semn de înaltă preţuire,
staţia de cale ferată din Ghilvaci poartă numele
„General Gheorghe Avramescu”.
Un caz aparte îl constituie mormântul
eroului necunoscut de pe digul Someşului. Dupa
cum îşi aduc aminte locuitorii din zona
Ştrandului, pe la mijlocul lunii octombrie a anului
1944, un ostaş care făcea parte din grupa de
cercetare din Regimentul 3 Dorobanţi, a fost
împuşcat de către un hortist ascuns în tufişurile de
pe malul Someşului. Camarazii şi locuitorii
martori ai acestui eveniment, după ce l-au prins pe
criminal, au săpat o groapă şi l-au înmormântat
creştineşte pe ostaş, lângă podul de cale ferată de
unde poate să vegheze veşnic la trăinicia acestuia.
De-a lungul vremii, mormântul a fost năpădit de
buruieni şi mărăcini, iar semnele de căpătâi i-au
fost furate. Sensibilizat de povestea locului,
domnul Gavril Burdea, care locuieşte pe strada
Florilor nr. 18, i-a acordat atenţia cuvenită,
curăţind mormântul de buruieni, punând flori,
reuşind astfel să păstreze vie amintirea unei jertfe.
Îi suntem recunoscători pentru acest gest care este
un exemplu pentru noi, tinerii.
Din iniţiativa colonelului (r) Voicu Şichet
şi a colonelului (r) Mircea Blideran, Asociaţia
Civică „Tempora” a reamenajat în anul 2011 acest
mormânt, care, printr-o ceremonie religioasă de
Ziua Armatei din acelaşi an, şi-a recăpătat
cinstirea şi respectul cuvenit.
Anul trecut, mai exact în ziua de 24
octombrie 2012, din iniţiativa filialei judeţene
ANCE, împreună cu Asociaţia Civică „Tempora”
şi Colegiul Naţional „Doamna Stanca” a fost
13
organizată o nouă ceremonie dedicată acestui
erou. Impresionant a fost momentul în care
domnul colonel (r) Ioan Zorin Platec, a predat
acest mormânt spre îngrijire şi întreţinere cercului
Cultul Eroilor de la Colegiul Naţional „Doamna
Stanca”, din care fac parte elevii claselor a X-a A
şi a XI-a A, profil ştiinţe sociale bilingv engleză.
Sub îndrumarea doamnelor profesoare de istorie,
Maria Govor si Gabriela Silaghi, care sunt în
acelaşi timp şi diriginţii claselor menţionate, am
răspuns apelului înaintat de domnul colonel, de a
lua în primire spre îngrijire mormântul soldatului
necunoscut.
Dorim să îi mulţumim pe această cale
domnului colonel (r) Voicu Şichet, pentru
încrederea acordată elevilor de la Colegiul
Naţional „Doamna Stanca” şi, de asemenea,
pentru susţinerea de care ne-am bucurat în
organizarea activităţii dedicate Zilei Armatei
Române. Această încredere ne obligă să
respectăm trecutul şi jertfa celor care au luptat
pentru împlinirea unui ideal.
Din iniţiativa domnului Batori Gabriel,
care este preşedintele comitetului de părinţi al
clasei noastre (a X-a A), în această primăvară,
mormântul a beneficiat de o nouă reamenajare,
inclusiv spaţiul din jur, creându-se condiţii mai
bune pentru organizarea de manifestări
comemorative, care să pună şi mai mult în valoare
acest loc din oraş, despre care nu se cunosc multe
informaţii. Noi, elevii din Colegiul Naţional
“Doamna Stanca”, membrii în Cercul de istorie
Cultul Eroilor, vrem să dăm un exemplu colegilor
noştri de generaţie despre importanţa păstrării
monumentelor şi obiectivelor cu semnificaţie
istorică din oraşul şi judeţul nostru.
Având sprijinul doamnei director,
profesor Anna-Maria Maruşca, Colegiul nostru a
semnat un protocol de colaborare şi parteneriat cu
Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina
Maria”, reprezetată de domnul Colonel (r),
inginer Ioan Zorin Platec, preşedintele filialei
sătmărene. Pe baza acestui protocol, în luna
februarie a acestui an, s-a înfiinţat în cadrul CNDS
Cercul de Istorie „Cultul Eroilor Regina Maria”,
un mare merit în acest sens având domnul maior
(r) Ioan Bălănescu. O parte din informaţiile
istorice din acest material le-am dobândit şi din
articolele scrise de dumnealui în revista „Eroii
Neamului” .
În numele elevilor Cercului, aducem
mulţumiri tuturor celor care au făcut posibilă
prezenţa noastră astăzi, aici.
 Naţionalism şi patriotism în poezia lui Goga
Prof. Nicoleta CÂMPIAN
Şcoala Gimnazială „Ion Creangă” Satu Mare
G
” oga este un poet epic, şi totuşi mai liric
decât predecesorii săi. El blestema trecutul şi
prezentul, apărea ca justiţiar al poporului său,
chemând la luptă pentru sfărâmarea vechilor
lanţuri. Acesta este sentimentul nou pe care Goga
îl aduce în poezia română. La Goga, sentimentele
unui fiu de ţăran din Ardeal erau fecundate şi
intelectualizate de preocupările unei minţi care se
împărtăşise de problemele veacului.”
Garabet Ibrăileanu
Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie
1881, la Răşinari, judeţul Sibiu, ca fiu de preot.
Intră în literatură cu ideea de a înfăptui
monografia lirică a satului ardelean, lucru pe care
îl va realiza magistral şi va rămâne astfel, în
conştiinţa naţională, drept ”poetul pătimirii
noastre”.
Sentimentul de revoltă împotriva
destinului istoric nedrept, dar şi cel al apartenenţei
la neamul românesc, sunt admirabil surprinse în
volume de poezii ca: ”Poezii” (1905), ”Ne cheamă
pământul” (1909), ”Din umbra zidurilor” (1913),
”Cântece fără ţară” (1916), ”Din larg” (1939).
În versurile sale, Goga evocă un sat cu o
poveste tristă, tipic din punctul de vedere al
plasării lui ca spaţiu geografic românesc: ”Sat din
margine de codru, / Revărsat sfios în vale, / Tot
mai jalnic cade-amurgul / Peste straşinile tale!”.
Nu este vorba de un sat în care s-a născut veşnicia,
ca în poezia lui Blaga, ci de un sat al durerii şi al
revoltei, ca în poeziile protestatare ale lui Coşbuc,
cu o mentalitate şi o psihologie complexă
determinate de condiţii istorice specifice. Nu e o
revoltă personală şi anarhică în poezia lui Goga, ci
răzvrătirea unei colectivităţi solidare, în căutarea
identităţii istorice şi naţionale. E un sat strivit de
nedreptăţi, dezarmat şi deznădăjduit, ”din
margine de codru”, ”orfan de cântece şi glume”,
cu mult ”prinos şi jale” e satul copilăriei lui Goga,
cu imaginea casei părinteşti, cu părinţi şi fraţi, cu
rude, cu fini şi cumetri, reconstituit din amintiri.
”E un sat personaj moral, social şi istoric. Un sat al
muncii, al valorilor etice perene, al unei osmoze
aproape mitice cu natura.” (Ion Dodu Bălan)
Versurile lui Goga nu evocă un ţăran
idealizat, desprins din file de poveste. Ţăranii lui
14
sunt figuri chinuite, ascetice, ce poartă pe frunte,
ca un stigmat, ”zădărnicia pletelor cărunte”.
Tabloul clăcaşilor din poezia cu acelaşi nume pare
o scenă ruptă din infernul lui Dante. Ţăranii sunt
prezentaţi ca o masă informă: ”Erau atâţia-n
slujba lor de clacă, / Cei osândiţi să plângă şi să
tacă, / Moşnegi slăbiţi, ce scris-aveau pe frunte /
Zădărnicia pletelor cărunte.” Dragostea şi
respectul pentru cei obidiţi e întovărăşită în poezia
lui Goga de o neîmpăcată ură faţă de opresori: ”În
urma lor, încet, fără zăbavă,/ Ca un blestem din
veacuri înnoptate / Ca o pedeapsă-n veacuri de
păcate,/ Venea stăpânul gliei odrăslite / Cu
zâmbetul nădejdii împlinite”.
Din satul acesta de ţărani şi clăcaşi, apăsaţi
de nevoi şi împilări, se desprind şi se perindă
chipuri de dascăli ideali, asemenea unor sfinţi
dintr-o icoană veche, preoţi - apostoli, dăscăliţe -
muceniţe, cantori, lăutari un întreg univers în
plină forfotă, dureroasă şi vie.
Izabela Sadoveanu Evan despre poezia lui
Octavian Goga: ”Nu e artă, nu e meşteşug în
aceste versuri, ele sunt strigăte de durere, clocotiri
înnăbuşite de mânie şi răzvrătire, suspine de
nădejde arzătoare a răsplătirei.”
”Oltul” este una dintre cele mai
reprezentative poezii ale lui Goga, în care tema
luptei naţionale ia o amploare fenomenală. Aici,
osmoza natură-om atinge proporţiile unei epopei
grandioase. Durerea şi bucuria oamenilor sunt
înfrăţite pe veci cu soarta Oltului, prezentat ca un
Făt-Frumos al basmelor noastre populare, devenit
un fel de zeitate ocrotitoare, mântuitoare de rău.
Povestea Oltului aminteşte, simbolic, istoria
poporului român şi este construită pe antiteza
dintre trecutul glorios: ”Demult, în vremi mai
mari la suflet,/ Erai şi tu haiduc, moşnege,” şi
prezentul decăzut: ”Neputincios pari şi tu astăzi - /
Te-a-ncins cu lanţuri împăratul.” Ideea de
rezistenţă, tonul misterios, profetic, este prezent şi
aici: ”Dar de ne-om prăpădi cu toţii/ Tu, Oltule, să
ne răzbuni!”
Poezia a apărut în revista ”Luceafărul” în
februarie 1904, dar autorul mărturiseşte că ea s-a
născut la Budapesta şi că a scris-o înainte de a auzi
susurul Oltului. Versurile au fost create având în
faţă Dunărea, iar în spate, vacarmul haotic al unei
capitale ce părea gata să-l stranguleze.
Arta poetică a lui Goga este dominată de
ideea că locul şi menirea poetului este acela de a
da glas suferinţelor şi năzuinţelor poporului său:
”În suflet seamănă-mi furtună/ Să-l simt în matca-
mi cum se zbate, / Cum tot amarul se revarsă / Pe
strunele înfiorate;/ şi cum sub bolta lui aprinsă,/ În
smalţ de fulgere albastre,/ Încheagă-şi glasul de
aramă: / Cântarea pătimirii noastre.”
(”Rugăciune”)
Mesianismul său se manifestă în sensul
încrederii poetului de a îndrepta soarta dureroasă a
neamului românesc, de a contribui la eliberarea
socială şi naţională, la izbăvirea poporului de
amar şi suferinţă.
”După Eminescu şi Macedonski, Goga e
întâiul poet mare din epoca modernă, sortit prin
simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai
adânc în sufletul mulţimii, poet naţional totodată
şi pur ca şi Eminescu.” George Călinescu

Bibliografie
-Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundaţia Regală pentru literatură şi
artă, Bucureşti, 1941
-Dodu Bălan, Ion, Octavian Goga, Editura Minerva, Bucureşti, 1975
-Itu, Iustina, Dicţionar de poezie românească, Editura ”Orientul latin”, Braşov, 1992

Fără ţară
Eu sunt un om fără de ţară,
Un strop de foc purtat de vânt,
Un rob răzleţ scăpat din fiară,
Cel mai sărac de pe pământ.
Eu sunt un mag de legea nouă,
Un biet nebun, orbit de-o stea,
Ce-am rătăcit să v-aduc vouă
Poveştile din ţara mea.
Octavian Goga
Eu sunt oftatul care plânge
Acolo-n satul meu din deal,
Sunt ţipătul muiat în sânge
Al văduvelor din Ardeal.
Sunt solul dragostei şi-al urii,
Un visător de biruinţi,
Ce port blesteme-n cerul gurii,
Drept moştenire din părinţi.

Eu sunt o lacrimă târzie Eu m-am desprins dintre morminte,

Din plânsul unei mii de ani, Din cripte umede şi reci,
Sunt visul care reînvie De unde-aducerile-aminte
La vetrele celor orfani. Ţin strajă unui gând de veci.
Sunt o mustrare călătoare Şi cu fiorul care poartă
De pe tărâmuri fără glas, Pe cei încrezători în fraţi,
Şi dintr-o lume care moare V-am plâns la fiecare poartă
Sunt strigătul ce-a mai rămas. Durerea morţilor uitaţi.

Azi simt cum noaptea se coboară

Pe dimineaţa mea de ieri,
Cum cântul meu se înfăşoară
În giulgiul veşnicei tăceri...
Şi printre voi îmi duc povara
Stropit de râs şi de noroi,
Căci vai de cine-şi pierde ţara
Ca să şi-o ceară de la voi...

15
 Avram Iancu şi „bunul împărat”
în mentalitatea colectivă a românilor
din Transilvania la 1848-1849*
Conferenţiar univ. dr. Ion CÂRJA
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Facultatea de Istorie şi Filosofie
F igurile celor două personaje, Avram
Iancu şi împăratul de la Viena, coexistă în
mentalul colectiv al românilor din Transilvania,
în anii revoluţiei paşoptiste precum şi în perioada
următoare. Materialul de faţă doreşte să pună în
evidenţă reprezentările şi valorizările generate de
mediul românesc la adresa „Craiului Munţilor” şi
respectiv a împăratului Habsburg, raporturile
dintre aceştia la nivelul imaginarul colectiv al
românilor ardeleni.
Viena imperială şi Casa de Habsburg au
început să capete contururi mai precise la nivelul
ideilor clare precum şi în imaginarul colectiv
românesc odată cu intrarea Transilvaniei în
orizontul de interes şi apoi în structurile politico-
statale ale Imperiului austriac, la sfârşitul
secolului al XVII-lea. Împăraţii vienezi au
desfăşurat în această provincie strategii
reformatoare pe plan politic, social, ecleziastic şi
cultural, care au grăbit instaurarea modernităţii şi
au căutat să-şi apropie treptat comunitatea celor
„toleraţi”, românii - excluşi din sistem în virtutea
legiuirilor medievale - pentru a contracara
opoziţia stărilor privilegiate ale principatului.
Astfel, încă de la începuturile stăpânirii austriece
asupra Transilvaniei, la întâlnirea dintre
strategiile reformiste promovate de Viena în zonă
cu aspiraţiile şi interesele româneşti de
emancipare politico-naţională, ia naştere o
imagine favorabilă a Imperiului şi a Casei de
Habsburg printre români. Convingerea că
„dreptatea e la împăratul” şi că acesta doreşte în
mod fundamental binele supuşilor săi români, dar
că este obstrucţionat în bunele sale intenţii de
aristocraţia maghiară din Transilvania, a
alimentat acţiuni politice româneşti de mai mare
anvergură, precum răscoala lui Horea (1784),
mişcarea petiţionară începând cu Inochentie
Micu şi Supplex Libellus Valachorum (1792),
precum şi întreaga serie de petiţii şi memorii care
au luat calea Vienei în deceniile următoare. Se
constituie şi capătă astfel consistenţă în interiorul
16
comunităţii româneşti un profil atitudinal pozitiv
faţă de Viena şi de Imperiu, numit în epocă şi în
istoriografia de mai târziu, „loialism”,
„dinasticism”, „patriotism dinastic” sau pentru
nivelul popular, ţărănesc, mitul „bunului
împărat”.
Secolul al XIX-lea va duce mai departe şi
va consolida apropierea românilor de Viena, va
diversifica în acelaşi timp strategiile şi arsenalul
propagandistic al Imperiului menit a-i menţine
constant pe români în postura de supuşi „loiali”.
Participarea românilor din regimentele de graniţă
la campaniile antinapoleoniene ale Austriei
(1796-1815) şi implicarea militară, alături de cea
politică, câteva decenii mai târziu, alături de
armatele imperiale, în confruntările cu „rebelii”
maghiari din anii 1848-1849, sunt două momente
de mai mare vizibilitate, în care românii au
avansat un argument mereu invocat după aceea:
„sacrificiile” pe câmpuri de luptă pentru
împăratul, contribuţia militară la susţinerea
integrităţii monarhiei. Revoluţia paşoptistă este
un moment de referinţă, printre cele mai
importante din secolul al XIX-lea, pentru relaţia
românilor cu Imperiul; invocând mereu
constituţia liberală dată de împărat şi faptul că
Viena le recunoştea naţionalitatea, românii se vor
alătura armatelor imperiale, în confruntarea cu
„rebelii” (revoluţia maghiară). Concomitent cu
desfăşurarea conflictuală a evenimentelor din
această perioadă, dar şi în anii imediat următori
(1849-1851), intelighentsia românească formată
din laici şi clerici, a desfăşurat la Viena o mişcare
petiţionară fără precedent, solicitând drepturi
sociale, politice, culturale şi bisericeşti pe seama
naţiunii române.
Era evident că Viena, pe lângă strategia
reală de modernizare, mai extinsă sau mai
limitată, promovată la nivelul întregului imperiu,
de care au beneficiat diverse comunităţi etnice sau
pături sociale, promova totodată „patriotismul
dinastic” în conştiinţa colectivă a supuşilor săi
printr-un arsenal propagandistic şi de cultivare a
imaginii, care folosea metode variate, de la
parade militare, ceremonii, sărbători religioase
tradiţionale ce reiterau figura împăratului, până la
presă, manuale şcolare, călătorii ale împăratului
în provincii sau audienţe acordate de acelaşi
împărat elitelor ale diferitelor popoare. În această
ordine de idei, călătoriile împăraţilor austrieci în
Transilvania, de le cele efectuate de Iosif al II-lea,
până la ale lui Francisc Iosif I, au constituit
mijloace eficiente de susţinere şi cultivare a
loialismului în mentalitatea colectivă
românească; practic, „arătându-se” printre
români, împăratul le oferea acestora o satisfacţie
simbolică, cu rol compensator.
În anul revoluţiei de la 1848, Viena şi
Habsburgii aveau deja o imagine consolidată în
mentalul colectiv românesc. În Transilvania ca şi
în întreaga Europă centrală, supradimensionarea
imaginii suveranului caracteriza structurile
mentale ale comunităţilor rurale, care-l
reprezentau pe împărat, rege, ţar etc. în chipul şi
după modelul „eroului salvator”. Astfel,
răscoalele ţărăneşti care au bulversat regiunea în
evul mediu şi premodern, înregistrează proiecţia
mitică a împăratului „bun”, apropiat poporului şi
dispus a-i soluţiona doleanţele, trecând peste
realităţile opresive ale regimurilor locale de stări.
Astfel, de pildă, în Boemia secolului al XVII-lea,
reprezentanţii de teatru popular se sprijineau pe
jocul substituţiei şi „alterităţii” ţărăneşti a
împăratului. În timpul răscoalelor din 1753 din
Stiria, Croaţia şi Slavonia, se recurgea la acelaşi
joc comic al alegerii unui „rege al ţăranilor”. De
asemenea, în cazul răscoalei ţăranilor ruşi
condusă de Emilian Pugaciov, constatăm credinţa
în „alt ţar”, presupus a fi mai bun.
In mod similar, la 1784, Horea apare în
mentalitatea ţărănească drept „rege”, „crai” sau
„împărat”, fiind, după expresia istoricului Iosif
Wolf, „un alter ego al monarhului de la Viena”.
Călătoriile lui Horea la Viena, de unde se întoarce
cu „dreptatea în traistă” pentru ai săi, legitimitatea
deseori invocată de artizanii locali ai mişcării de
la 1784, în baza însemnelor „primite” de Horea de
la împărat: „carte” şi cruce de aur, sunt
semnificative pentru sensibilitatea românească a
vremii.
Rolul mitului în aceste manifestări ale
colectivităţilor pre-naţionale şi naţionale, este
acela de a întreţine coeziunea grupului de
răsculaţi; dintre multiplele sale valenţe merită
menţionat şi faptul cultivării la nivelul masei
17
ţărăneşti a unei conştiinţe politice incipiente”.
În durată lungă mitul se structurează lent,
cu influenţe dinspre iniţiativele reformiste ale
curţii vieneze şi în pas cu legalismul petiţionar al
acţiunilor româneşti de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea şi din primele decenii ale celui următor,
aşa încât, dorinţa ameliorării unor situaţii critice
pe plan local (fiscalitate excesivă, abuzuri ş. a.),
precum şi iniţiative româneşti de mai largă
anvergură (acţiunea petiţionară a episcopului
Inochenţie Micu, mişcarea Supplexului),
presupun desfăşurarea unor demersuri
sistematice în direcţia Vienei, a forurilor
imperiale.
Revoluţia de la 1848 valorifică mitul într-
un context în care mentalul colectiv este deja
impregnat de ideologia politico-naţională. De
remarcat în acest context că figura împăratului de
la Viena tutelează imaginea „neamţului” printre
români. „Neamţul”, perceput generic ca o
autoritate, ca vorbitor al unei limbi de prestigiu şi
reprezentant al unei civilizaţii avansate, este prin
excelenţă reprezentantul împăratului şi
executantul voinţei acestuia, în timpul revoluţiei.
„Neamţul” garantează acum identitatea
românească şi sugerează, prin intermediul
simbolurilor proprii, reprezentările de sine
româneşti. În această viziune, împăratul conferă
temei legitim poziţiei şi acţiunilor părţii române,
fapt asumat de elite la nivelul ideilor clare şi de
mulţimi în sfera de reprezentări specifică. Astfel,
luările de poziţie ale taberei româneşti în
intervalul 1848-1849 şi mai târziu (memoriile
participanţilor la revoluţie, de exemplu) invocă
persoana monarhului şi Constituţia liberală a
Vienei în vederea argumentării legalităţii proprii
şi a delimitării de adversarul maghiar, insurgent şi
rebel, acuzat de declanşarea revoluţiei.
Discursul revoluţionar al elitei acţionează
în această perioadă asupra structurilor
mentalităţii colective şi conferă figurii
împăratului, aflat de partea românilor, calitatea de
argument irefutabil. În acest sens, se ştie că
apelurile adresate frecvent de „intelighenţia”
către mase, în vederea dinamizării şi organizării
acestora, conţineau afirmaţia că acţiunea lor, a
mulţimilor, consonează cu ideile de Dumnezeu,
împărat şi naţiune română. Cu ocazia adunării de
la Blaj din Duminica Tomii, un tânăr cancelist se
adresează românilor prezenţi cu următoarele:
„Nimic să nu vă temeţi fraţilor, cu noi este
Dumnezeu, cu noi dreptatea. Suntem credincioşi
ai împăratului şi voim dreptate, voim pace. Să
trăiască împăratul! Să trăiască naţiunea realităţi în perioada chestionată. Acest aspect
romănă!”. Jurământul depus pe Câmpul reiese de exemplu, din derularea organizării
Libertăţii la Blaj, în 3/15 Mai 1848, de mulţimile Prefecturii a IV-a Campestre (de Câmpie):
româneşti prezente, este semnificativ şi conţine prefectul Alexandru Bătrăneanu este solicitat de
aceeaşi ierarhie valorică: „Jur, în numele Tatălui, un subaltern, tribunul Simion Mauriţiu, să-şi dea
al Fiului şi al Sfântului Duh, Dumnezeului celui concursul în chestiunea slabei participări a
viu, cum că voi fi pururea credincios împăratului ţăranilor la exerciţile de mobilizare, cu precizare
Austriei şi marelui principe al Ardealului semnificativă: „Ştiu cum că dacă or vedea
Ferdinand I şi augustei case austriece, amicilor scrisoarea de la domnia ta se vor ruşina”.
Majestăţii şi ai patriei voi fi amic şi inamicilor In acest context, mentalul colectiv al
inamic...”. taberei revoluţionare româneşti conferă lui Iancu
La 1848, românii se sprijină pe şi „bunului împărat”, reprezentări care se găsesc
c o n v i n g e r e a c ă Vi e n a l e r e c u n o a ş t e într-un raport de coexistenţă. Exprimările a
naţionalitatea. Conţinutul discursului numeroşi ţărani sunt grăitoare în această privinţă,
revoluţionar posedă în acest sens o logică
interesantă, bazată pe o dialectică argumentativă
în care predomină alternanţa: imperiu/împărat-
naţiune. De exemplu, Apelul Comitetului
Naţional din Sibiu către români, din 20 octombrie
1848, se exprimă astfel: „împărăţia este în
primejdie; toată naţiunea română este în
primejdie; drepturile tronului sunt călcate; legea
noastră cea sfântă e batjocorită de păgâni. La
arme dară, fraţilor, la arme! Ca să faceţi o putere
de care să se sparie păgânii”.
Semnificaţiile pro-imperiale ale luărilor
de atitudine româneşti la cele două nivele: al elitei
şi de masă, converg pe tot parcursul revoluţiei.
Astfel, comunităţile româneşti ardelene de la sate
se întemeiază pe „preaînalta poruncă” a Vienei în
disputele cu reprezentanţii revoluţiei maghiare în
privinţa operaţiunilor de recrutare. În ţinutul
Chioarului bunăoară, românii refuză să se
înroleze de partea taberei revoluţionare
maghiare, întrucât „ştia legea de recrutaţiune nu e
întărită (sfinţită) de Majestatea Sa”. De
asemenea, românii din Chirileul Câmpiei sunt
ostili conscripţiei militare, pe motiv că: „Orice va
fi nu ne dăm feciorii, numai la împăratul, aşa am Statuia lui Avram Iancu
jurat noi în Câmpul Libertăţii de la Blaj şi nu ne- de la Mănăstirea Scărișoara Nouă
om călca jurământul”.
Centraţi pe Viena, românii promovează ele răzbat mai pregnant din disputele şi
aşadar propria naţionalitate, ei vor reuşi în confruntările cu exponenţi ai revoluţiei maghiare.
contextul de premieră al revoluţiei notabile Între figura împăratului de la Viena şi cea a lui
răsturnări de situaţii pe linia formelor Avram Iancu există, în mentalul colectiv
organizaţionale şi de conducere; perioada se românesc, o relaţie bine definită, Iancu fiind
anunţa ca un nesperat început al formulelor perceput ca mandatar al acţiunilor imperiale,
politico-administrative româneşti: Comitet garant al ordinii legale austriece. Încă de
Naţional, legiuni, prefecturi, organizare civilă şi timpuriu, colectivitatea românească valorizează
militară în general. Adeziunea românilor la în aceşti termeni persoana moţului ridicat din
formele de organizare din propriul perimetru rândurile sale. Iancu însuşi precizează acest fapt,
etnic şi consideraţia de care se bucură membrii în primăvara revoluţiei, cu ocazia Târgului
intelighenţiei - „domnii de români” - constituie Floriilor de la Câmpeni (aprilie, 1848), când le

18
spuse moţilor prezenţi: „De azi înainte numai de
mine şi de împăratul să ascultaţi”.
Participarea detaşamentelor de români la
confruntări armate de aceeaşi parte a baricadei cu
trupele austriece, în toamna anului 1848 şi în
prima jumătate a celui următor, colaborarea lui
Iancu şi a altor comandanţi români cu cadre
militare purtătoare de pajură imperială (căpitanul
Ivanovici, colonelul Losenau, generalul Warder
ş.a.) au fost decisive în a întări convingerea
românilor moţi în temeiul autorităţii
„Crăişorului” care-i conducea. Cu alte cuvinte,
mentalitatea revoluţionară românească a
momentului justifica suficient de clar propria
poziţie: a luptei pentru împărat şi naţiune,
transferul de autoritate şi semnificaţie legală de la
primul la al doilea termen întruchipându-se, în
perspectiva convingerii colective, în persoana lui
Avram Iancu.
În aceeaşi ordine de idei, istoricul
maghiar ardelean Köváry Lászlo va afirma
sugestiv, într-o lucrare despre revoluţie publicată
la Pesta în 1861: „Această regiune muntoasă a
ajuns în timpul revoluţiei sub bagheta de fier a lui
Iancu; de aici şi-a luat numele de „regele
munţilor”, dând poruncile sale în numele
împăratului”.
În sensibilitatea revoluţionară
românească a intervalului studiat, Iancu se va
impune tot mai pregnant drept conducător al
conaţionalilor săi prin excelenţă, patron al
aspiraţiilor româneşti. Diferitele apeluri adresate
lui de mulţimi, de liderii locali ai acestora,
converg în a-l denomina în acest sens. Bunăoară,
locuitorii satului Muntele Rece din Munţii
Gilăului, se adresează prefectului Legiunii
Auraria Gernina, în primăvara anului 1849, cu
formula: „Către Măria Sa, generalul Românilor”.
Este de asemenea relevantă, în contextul de faţă,
consideraţia unui ofiţer din armata lui Kemeny
Farkas, cu privire la acelaşi Iancu: „Moţii
considerau ordinele sale de sfinte, inviolabile şi
strâns obligatorii. El ştia să provoace, să
stimuleze şi să întreţină necontenit simţămintele
legăturii puternice şi ale iubirii prin fapte pururea
noi. Poporul său, pătruns de zel religios, îl
considera trimis de la Dumnezeu. De aceea, se
temeau de el, îl respectau şi îl iubeau”.
Ataşamentul românilor pentru persoana
lui Avram Iancu, strâns legat de rolul său de
comandant al revoluţiei române, va conduce în
percepţia colectivă românească, la conturarea
unei staturi de proporţii grandioase, cu calităţi
19
mult superioare celor comune. Mitul eroului
Iancu se conturează în pas cu derularea existenţei
sale terestre şi chiar printre oamenii aflaţi în
preajma şi subordinea lui. Legende privitoare la
persoana sa se plămădesc şi circulă încă din anii
revoluţiei, în rândul românilor şi maghiarilor
deopotrivă. Astfel, conform relatării lui Silvestru
Moldovan, în comuna maghiară Călata, aflată în
aceeaşi zonă muntoasă a Gilăului, locuitorii
credeau că înaintea lui Iancu merge pretutindeni o
femeie călăuzită de o capră neagră nevăzută.
O altă legendă, poate una din cele mai
frumoase şi mai expresive, în legătură cu o
întâlnire mai puţin obişnuită între Iancu şi
împărat, circula în tabăra celui dintâi: „Când intra
Iancu la împărat... trei lumânări erau în mâna sa şi
în mâna împăratului ardeau trei lumânări.
Lumânările dinaintea împăratului s-au stins de la
sine. Iancu a mers înainte, a aprins lumânările
împăratului şi pe ale sale le-a stins. Îndată ce s-a
retras mai înapoi însă, lumânările împăratului s-
au stins, iar ale sale s-au aprins (din nou). Fiule
Iancu, a zis bătrânul împărat, nu mă împotrivesc
mai departe lui Dumnezeu, i-am înţeles voinţa şi
mă învoiesc ca de acum înainte tu să fii împăratul
Ardealului”.
În mod similar, o relatare ulterioară
revoluţiei conţine afirmaţia că: „ţărăncile şi
copiii, de drag ce-l aveau, îl numeau crăişorul
nostru”. Dimensiunile mitice ale persoanei
prefectului de legiune moţească pot fi citite şi din
exprimarea ce urmează: „Iancuţul nostru, ori te
uiţi la ceriul cu stele, ori la pieptul lui. Imblă tot în
hinteu (caleaşcă) şi în hinteu o cruce de aur. Pe
Iancu numai cu glonţ de argint îl poţi puşca.
Plumbul nu-l prinde; şi-l aruncă îndărăt”.
Figura „Regelui Munţilor” devine
legendară şi în mediul maghiar, impunându-se
adesea sub semnul unor trăsături pozitive
multidimensionate. Contactul prefectului din
munţi aflat în drum spre Viena cu locuitorii
maghiari ai Oradiei, în luna februarie a anului
1850, ilustrează afirmaţia anterioară. Pe tot
parcursul şederii lui Iancu în oraş, mulţimile l-au
înconjurat cu manifestări de simpatie, iar la
plecare „...d-nii Iancu şi Balint abia putură
străbate prin poporul coadunat, care la plecarea-i
intonă un „eljen” răsunătoriu”.
În maniera succint descrisă până aici pot
fi prezentate mitul „bunului împărat” şi figura
emblematică a lui Avram Iancu în structurile
sensibilităţii şi ale imaginarului colectiv, la 1848-
1849. Se poate vorbi de existenţa a două mituri
aflate în interdependenţă, cu implicaţii
legitimative, acţionale, politico-ideologice şi cu
mare persistenţă în timp. Pe de altă parte, se poate
constata o schimbare în modul de receptare a
acestor personaje, după revoluţie, la nivelul larg al
comunităţii româneşti. Pe fondul unei sensibilităţi
post-revoluţionare, marcată de sentimentul
dezamăgirii şi neîmplinirii naţionale, al inutilităţii
eforturilor depuse în direcţia emancipării şi mai
ales datorită conştientizării tot mai acute de către
români a lipsei de rezultate şi a efemerităţii
„alianţei” cu Viena la 1848-1849, mitul lui Iancu
va tinde să prevaleze. Cu siguranţă, coabitarea sa
cu cel al monarhului continuă să fie o realitate şi
totuşi, considerăm că poate fi semnalat un fapt de
noutate după 1849. Cu alte cuvinte, lectura
surselor ne conduce la evidenţa unui început de
destructurare a mitului „bunului împărat”, fapt ce
se observă cel mai bine în raport cu mitul lui
Iancu, aflat pe perioada celei de a doua jumătăţi a
secolului al XlX-lea în plină ascensiune în
conştiinţa românească.
Semnele premonitorii ale acestui proces
complex şi de durată se pot vedea în contextul
politic şi în climatul mental al sfârşitului de
revoluţie (toamna anului 1849, începutul anului
1850). Câteva realităţi se impun atenţiei în acest
sens. Astfel, o dezamăgire serioasă în cazul
moţilor va fi dezarmarea lor, desfiinţarea acestora
ca putere militară, din ordinele şi prin contribuţia
„neamţului”, „aliatul” din vremea revoluţiei. Este
cazul colonelului Urban care, ajuns comandant
militar al Clujului, ameninţă că îi va dezarma cu
forţa pe moţi. Se mai adaugă intrigile, calomniile,
propaganda defavorabilă a unor medii ostile, ce
minimalizează acţiunea românilor la 1848 (cazul
saşilor, de exemplu).
În plus, elita revoluţiei este supusă unor
tratamente umilitoare ce culminează cu anchete şi
arestări. Rubin Patiţia remarca exact în acest sens:
„Pe românii dezarmaţi nu se punea nici un preţ, şi
nu trecu mult, când conducătorii românilor fură
traşi în cercetare penală pentru fapte din anii
revoluţiei”. Se făceau percheziţii la casele
oamenilor, şi persecutările şi arestările erau la
ordinea zilei. Foştii comandanţi în armata
populară a lui Iancu: Simion Probul Prodan, Ioan
Bălaş şi Axente Sever sunt arestaţi, iar o asemenea
tentativă la adresa lui Iancu, în târgul de la
Hălmagiu din 15 decembrie 1849 eşuează.
Amănunte sugestive pentru mentalul colectiv
oferă însuşi protagonistul, la cererea unor prieteni
interesaţi de incident: „De fapt m-au prins soldaţii
20
în Hălmagiu, dar am fost îndată eliberat. Fui dus la
comandantul de acolo, care însă nu ştia nimic de
arestare şi care mă rugă să aduc aceasta la
cunoştiinţa poporului. Am făcut-o. Atunci am fost
rugat să aclamez pe Majestatea Sa împăratul. Eu
am strigat tare: «Să trăiască împăratul Francisc
Iosif». Dar poporul a rămas mut. Nimeni n-a
repetat strigătul meu”.
De asemenea, Iancu se deplasează la
Viena împreună cu alţi membri ai elitei românilor,
unde solicită recunoaşterea şi soluţionarea
dezideratelor naţionale. Vor fi doar „auziţi”, nu şi
ascultaţi, ei vor experimenta prin urmare
sentimentul zădărniciei şi inutilităţii luptelor şi
sacrificiilor de la 1848-1849. Acestor militanţi
pentru o cauză deja pierdută le sunt oferite
medalii, decoraţii, refuzul este însă
precumpănitor; se solicită în schimb „decorarea”
poporului prin recunoaşterea drepturilor sale;
Iancu fiind printre primii care se pronunţă în acest
sens. Luările de atitudine ale celor vizaţi sunt
semnificative pentru sensibilitatea elitei
româneşti de la începutul deceniului şase al
secolului al XlX-lea. Alexandru Papiu Ilarian
bunăoară, declară în momentul primirii
decoraţiei, că o acceptă „numai spre a o păstra
învelită în negru, până în ziua când Majestatea Sa
îşi va îndeplini cuvântul dat, de a înzestra pe
români cu drepturile naţionale”.
Se poate vedea aşadar că, în noua situaţie,
sufragiile românilor pentru împărat se
diminuează, mitul se resimte considerabil, în
exprimări şi luări de atitudine româneşti numele
împăratului începe să fie asociat într-o manieră tot
mai consistentă nepăsării, nerecunoştinţei şi chiar
trădării cauzei naţionale. Viceprefectul Iancului,
Ioan Bălaş, mărturiseşte în acest sens fiului său
Alexandru Bălaş, următoarele: „Iancu a fost
îmbiat cu onoruri şi averi, dar le-a refuzat,
neacceptându-le, eu am rugat despăgubire şi am
fost refuzat, neoferindu-mi-se, păcat de toată
jertfa pe care am adus-o pentru împăratul care a
subscris şi şi-a călcat cuvântul”.
Vizita împăratului Francisc Iosif în
Transilvania în vara anului 1852 şi primirea
deosebită de care se bucură în Munţii Apuseni
prilejuieşte românilor valorizări interesante
relativ la chestiunea abordată în aceste pagini.
Refuzul obstinat al lui Iancu de a se întâlni cu
împăratul, după ce se implicase în mod practic în
pregătirile privind primirea festivă a acestuia,
stârneşte o totală nedumerire în rândul românilor,
moţi şi nu numai. Atitudinea lui Iancu este într-
adevăr una singulară, explicaţiile aparţin
contemporanilor, protagonistul păstrând tăcerea
în jurul adevăratelor motive. Lui Bărnuţiu îi spune
doar, referindu-se la trecerea împăratului prin
Câmpeni, puţine cuvinte: „Vei auzi că nu m-am
înfăţişat înaintea imperatorului, dar nu mult te vei
mira, deoarece vei socoti că vreau să dau faptelor
mele o curgere cât mai naturală”.
În alcătuirile sensibilităţii colective, lui
Iancu i se va da în mod semnificativ dreptate
pentru atitudinea sa, în sensul celor spuse mai
târziu de Alexandru Ciura: „e gestul din urmă al
unui om mare, care s-a văzut tras pe sfoară, după
ce i se făcuseră atâtea făgăduinţe pe vremea când
tronul Habsburgilor era în primejdie”. Faptul
istoric al vizitei monarhului în munţi, prin
impactul asupra mentalului colectiv românesc,
este aşadar în măsură să potenţeze o dată în plus
figura lui Iancu; "bunul împărat" nu dispare,
figura acestuia trece însă pe un plan secundar.
Legendele plăsmuite de nivelul larg, colectiv, al
naţiunii române despre revoluţie şi fruntaşii ei
constituie un indicator fidel al sensibilităţii
naţionale. Cu originea în chiar vâltoarea
evenimentelor, aşa cum s-a menţionat mai sus,
aceste producţii vor prolifera în numeroase
variante, până târziu în perioada contemporană.
Deosebit de sugestive sunt cele care motivează
refuzul lui Iancu de a-1 întâlni pe împărat; vom
cita în final o mostră mai semnificativă, culeasă
după al doilea război mondial din comuna Albac,
judeţul Alba: „Francisc Iosif o trimis la Vidra
patru călăreţi şi or strigat la casa Iancului:
„Iancule, Iancule, Măria Ta, ieşi afară să-ţi
spunem ceva!” Şi atunci Iancu a ieşit afară şi i-or
zâs călăreţii: „Iancule, Măria Ta, trimite Francisc
Iosif până la dumnealui acolo acasă”. Iancu umbla
încoace, încolo, i-or zis iară: „Iancule, Iancule,
Măria Ta, gată-te odată şi hai să mergem!”. Atunci
Iancu s-o dus la grajd şi-o scos o vacă şi o pus şaua
pe vacă şi o zis călăreţii: „Iancule, Iancule, Măria
Ta, ce vrei să faci!” Şi Iancu le-o răspuns:
„Duceţi-vă şi spuneţi la Francisc losif că un
bolund cu un mincinos nu se pot înţelege
niciodată. Iancu s-o făcut bolund şi pe Francisc
losif l-o făcut mincinos că nu i-o dat ce i-o
promis”.

*
Articolul de faţă reia un text apărut anterior în „Buletinul Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti”, II, coordonator: Stelian
Obiziuc, Alba Iulia, 1996, pp. 203 210, respectiv în revista „Historia”, XI, 2011, nr. 113, mai, pp. 19-24. Ţinând seama de
profilul revistei “Eroii Neamului” şi de dorinţa redacţiei acesteia de a propune cititorilor contribuţii referitoare la
momente şi personalităţi importante ale istoriei naţionale, am decis să-i încredinţăm spre tipărire aceasată a treia
versiune. Întrucât publicaţia sătmăreană “Eroii Neamului” se adresează unui public mai larg, am decis să înlocuim
aparatul critic standard (notele de subsol), cu o listă bibliografică esenţializată, pe care am plasat-o la sfârşitul
articolului.

Bibliografie

Iosif Wolf, Răscoala din Boemia (1775) şi răscoala lui Horea. Studiu comparat; în Răscoala lui Horea-studii şi
interpretări istorice, Cluj-Napoca, 1984, pp. 169-200;
Raoul Girardet, Mituri şi mitologii politice, Iaşi, 1997.
Toader Nicoară, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800). Societate rurală şi mentalităţi
colective, Cluj-Napoca, 1997, pp. 339-396;
Florian Dudaş, Avram Iancu în tradiţia românilor, ediţia a doua revăzută şi adăugită, Timişoara, 1998.
Petre Din, Mitul bunului împărat în sensibilitatea colectivă a românilor din Transilvania în secolul al XVIII-lea,
Cluj-Napoca, 2003;
Nicolae Bocşan, Revoluţia de la 1848 din Transilvania în memorialistică, Cluj-Napoca, 2000.
Doru Radosav, Arătarea împăratului. Intrările imperiale în Transilvania şi Banat (sec. XVIII-XIX). Discurs şi
reprezentare, Cluj-Napoca, 2002;
Liviu Maior, Habsburgii şi românii. De la loialitatea dinastică la loialitatea naţională, Bucureşti, 2006.
Mirela Andrei (căs. Popa), Aspecte privind mitul „bunului împărat” în sensibilitatea colectivă românească din
Ardeal la 1848, în Nicolae Bocşan, Valeriu Leu (coord.), Identitate şi alteritate. Studii de imagologie, I, Reşiţa,
1996, pp. 79-88;
Ion Cârja, Les Roumains de Transylvanie et l'Empire des Habsbourg dans la période 1848 - 1851 - entre réalité et
imaginaire, în Ionuţ Costea, Valentin Orga (coord.), Studii de Istoria Transilvaniei, IV, Cluj-Napoca, 2000, pp.
231-244.
Ion Cârja, L'immagine dell'Imperatore Carlo I (IV) presso i romeni della Transilvania, in Andreas Gottsmann
(coord.), Karl I. (IV.), Der Erste Weltkrieg und das Ende der Donaumonarchie, Verlag der Österreichischen
Akademie der Wissenschaften, Wien, 2007, pp. 231-246.

21
 Revoluţia paşoptistă din Ţările Române
de la 1848 - 1849
R evoluţia de la 1848, fenomen general
european, a deschis un capitol nou în istoria
omenirii. O parte însemnată a continentului
european a fost cuprinsă în procesele revoluţionare.
Deşi acestea au îmbrăcat fiecare forme specifice, ele
au înfăţişat şi numeroase trăsături comune. Oricum,
urmarea lor principală avea să fie instaurarea unei
noi ordini în existenţa naţiunilor şi statelor europene
şi, după o perioadă de reacţiune contra-
revoluţionară, apusul absolutismului.
Spaţiile româneşti s-au încadrat şi ele în
procesul general, înnoitor, european. În deceniile
anterioare, integrarea economică, politică şi
spirituală a continentului se accentuase, iar, în ceea
ce îi privea pe români, integrarea europeană a fost
însoţită de o integrare românească. În pofida
graniţelor politice, s-a închegat piaţa naţională, s-a
apropiat de încheiere constituirea naţiunii române,
dezvoltându-se puternic şi conştiinţa unităţii
românilor, cea spirituală impunând şi materializarea
ei pe plan politic.
Două teze diametral opuse au fost
formulate în privinţa revoluţiei paşoptiste: simplă
imitaţie a revoluţiei franceze din februarie 1848 sau
produs firesc al dezvoltării societăţii româneşti, care
reclama cu necesitate schimbările preconizate de
revoluţionari.
De fapt, fiecare teză are o parte de adevăr
şi nici una nu este corectă până la capăt. Tineretul
intelectual moldo-muntean ce avea să furnizeze
grosul cadrelor de conducere ale revoluţiei se afla în
permanenţă pe lungimea de undă a Parisului. Mulţi
dintre ei se aflau în capitala Franţei când Ludovic-
Filip a fost răsturnat şi au participat la manifestaţiile
şi luptele de stradă. Impulsul venit de la Paris este
aşadar de netăgăduit. Integrarea spaţiului românesc
în marele curent revoluţionar de la 1848, numit
„Primăvara popoarelor”, a însemnat, cum a
remarcat Catherine Durandin, şi cea dintâi
sincronizare, în sensul riguros al termenului, a
fenomenului românesc şi a celui european, chiar
dacă promotorul revoluţiei române a fost un grup
minoritar.
La rândul lor, paşoptiştii, pentru a înlătura
imaginea unor simpli imitatori, au stăruit asupra
rădăcinilor interne foarte adânci ale revoluţiei.
Nicolae Bălcescu a exprimat răspicat acest punct de
vedere : „Revoluţia română de la 1848 n-a fost un
22
Ing. Mircea PÎRLEA
fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără
altă cauză decât voinţa întâmplătoare a unei
minorităţi sau mişcarea generală europeană.
Revoluţia generală fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei
române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor”.
Istoriografia română postbelică a preluat şi
fundamentat teza lui Bălcescu: Gh. Platon vede în
revoluţia paşoptistă punctul de convergenţă a patru
revoluţii: demografică, agrară, industrială şi
ideologică.
În ultimele decenii s-a scris mult în
istoriografia noastră despre caracterul unitar al
revoluţiei române din 1848. Teza este numai parţial
justificată. Este adevărat că evenimentele
revoluţionare s-au petrecut aproape concomitent în
Moldova, Transilvania şi Ţara Românească şi că
programele au cuprins multe revendicări comune,
ceea ce relevă dezvoltarea unitară a celor trei Ţări
române. Deosebirile sunt însă notabile: în Moldova,
practic, totul s-a desfăşurat în trei zile, între 27 şi 29
martie 1848; în Ţara Românească, revoluţionarii au
izbutit să se menţină la putere trei luni (11 iunie - 13
septembrie), iar problema capitală cu care s-a
confruntat guvernul provizoriu a fost rezolvarea
chestiunii agrare; în Transilvania, revoluţia s-a
prelungit până în 1849, iar socialul a cedat în
întâietate naţionalului.
Petiţia - proclamaţie prezentată de
paşoptişti la Iaşi începea cu punctul „Sfânta păzire a
Regulamentului în tot cuprinsul său şi fără nici o
răstălmăcire”, celelalte revendicări păstrau un
caracter moderat: combaterea corupţiei, siguranţa
persoanei, îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor, măsuri
pentru încurajarea agriculturii şi comerţului,
crearea unei bănci naţionale. Cu tot conţinutul
moderat al petiţiei, Mihail Sturdza a reacţionat rapid
şi dur, arestându-i şi exilându-i pe principalii
promotori ai acţiunii. Unii, precum Alexandru
Ioan Cuza, Vasile Alecsandri şi Mihail
Kogălniceanu, s-au refugiat în Bucovina. Aici,
Mihail Kogălniceanu a redactat un nou program
intitulat Dorinţele partidei naţionale în Moldova,
mai radical decât cel prezentat la Iaşi; de astă dată,
Regulamentul organic este condamnat, întrucât
constrânge societatea la imobilitate şi „ne-au tăiat
toată relaţia cu trecutul fără a ne întemeia
presentul”; principala cerinţă este „neatârnarea
administrativă şi legislativă în toate cele dinlăuntru
fără amestec a orice puteri străine”, egalitatea în
drepturi civile şi politice, garantarea individului şi a
domiciliului, libertatea tiparului, învăţământ egal şi
gratuit, secularizarea averilor mănăstirilor
închinate, desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor,
împroprietărirea ţăranilor prin despăgubire,
eliberarea robilor ţigani şi altele. Ca încununare a
acestor revendicări, Partida Naţională cerea unirea
Moldovei cu Ţara Românească, considerată „cheia
boltei fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional”.
În Transilvania, revoluţia a început ca o
continuare a revoluţiilor de la Viena şi Buda, dar şi
ca o reacţie faţă de aceasta din urmă, mai exact, faţă
de decizia dietei ungare de a vota unirea
Transilvaniei cu Ungaria, altfel spus, încorporarea
administrativă a Transilvaniei la Ungaria, aşadar,
lichidarea individualităţii ei politico-
administrative.
Această decizie a provocat o adevărată
furtună între românii din Transilvania. La Marea
Adunare de la Blaj (3/15 - 5/17 mai), poziţia şi
revendicările românilor ardeleni au fost expuse într-
un magistral discurs de către Simion Bărnuţiu. El a
condamnat vehement „unirea” Transilvaniei cu
Ungaria: „uniunea nu e nimic mai puţin decât
contopirea pe care o doresc ungurii demult; adecă
ungurii, vor, prin uniune, să şteargă deocamdată
privilegiile Ardealului şi împreună cu privilegiile să
strângă pe toate popoarele, ca să facă din toate
numai o naţiune, care să se numească naţiunea cea
mare şi tare ungurească”. El conchidea că uniunea
„pentru unguri e viaţă, moarte pentru români; pentru
unguri, libertate nemărginită, pentru români,
servitute eternă”. Românii transilvăneni nu pot
accepta o astfel de decizie, întrucât „afară de o mână
de saşi şi unguri mestecaţi printre români, Ardealul
e proprietate adevărată a naţiunii române”. Din
această premisă fundamentală decurgea concluzia
că nu se poate vorbi decât de libertate naţională şi că
libertăţile proclamate de revoluţia ungară trebuiau
să aibă o determinare naţională.
Respingerea unirii Transilvaniei cu
Ungaria şi afirmarea răspicată a drepturilor
naţionale ale românilor au fost însoţite de
exprimarea voinţei de convieţuire paşnică şi
perfectă egalitate a tuturor etniilor din Transilvania:
„naţiunea română dă de ştire naţiunilor
conlocuitoare că, voind a se constitui şi organiza pe
temeiul naţional, n-are cuget duşman în contra altor
naţiuni şi cunoaşte acelaşi drept pentru toate”.
Refuzul guvernului revoluţionar maghiar
de a ţine seama de voinţa românilor transilvăneni
făcea inevitabilă alăturarea lor la cauza Curţii din
Viena, aflată în conflict cu guvernul ungar.
Naţionalismul lui Kossuth şi teama naţionalităţilor
23
nemaghiare de a fi deznaţionalizate a fost
valorificată de Curtea imperială, care le-a atras de
partea sa împotriva maghiarilor. S-a ajuns astfel la
strania situaţie ca revoluţia română din Transilvania
să fie solidară cu autoritatea imperială împotriva
revoluţiei ungare.
Confruntarea între revoluţionarii români
şi maghiari devenea inevitabilă şi ea a fost
precipitată de măsurile dure luate de autorităţile
maghiare. Printre cei executaţi s-a aflat şi pastorul
sas Ştefan Ludwig Roth, care, în 1842, relevase că
limba de comunicaţie în Transilvania este cea
română: „A declara o limbă drept limba oficială a
ţării nu e nevoie. Căci noi avem deja o limbă a ţării.
Nu este limba germană, dar nici cea maghiară, ci
este limba valahă. Oricât ne-am suci şi ne-am învârti
noi, naţiunile reprezentate în dietă, nu putem
schimba nimic. Asta este realitatea. Pst, pst! Mi se
spune şi cineva mă trage de mânecă. Nerodule! Aşa
ceva nu se spune!”.
Trupele maghiare şi-au impus controlul
asupra Transilvaniei, cu excepţia Munţilor Apuseni,
ocupaţi de forţele lui Avram Iancu şi deveniţi
cetatea de rezistenţă a românimii transilvănene.
Încercarea unui corp maghiar, condus de maiorul
Hatvani, de a pătrunde în această zonă s-a soldat cu
înfrângerea sa deplină în mai 1849, la lupte
participând, în oaste, şi preoţi şi femei.
Nicolae Bălcescu, care izbutise să scape,
după reprimarea revoluţiei muntene, a încercat o
reconciliere româno-ungară, convins că soarta
revoluţiei depindea numai de menţinerea
guvernului Kossuth. „Proiectul de pacificare” (2/14
iulie 1849), rodul discţiilor dintre Kossuth, Nicolae
Bălcescu şi Cezar Bolliac, cuprindea un şir de
concesii făcute de guvernul ungar românilor, mai
ales în ceea ce priveşte folosirea limbii române în
Transilvania. Proiectul era însoţit de un tratat
privind constituirea unei legiuni române, destinate
să lupte împotriva Austriei şi Rusiei. Avram Iancu
a considerat tardivă încercarea de a edifica o alianţă
româno-ungară şi a anunţat doar că va rămâne
neutru în confruntarea dintre armata ungară şi
forţele de intervenţie ruse, intrate în Transilvania, la
cererea împăratului Franz Josef.
Înfrângerea armatei ungare la Şiria (1/13
august 1849) a pecetluit soarta revoluţiei ungare şi a
asigurat victoria Curţii de la Viena.
În Ţara Românească, după un atentat
neizbutit împotriva domnitorului Gheorghe
Bibescu, revoluţia a fost declanşată la Islaz (9/21
iunie 1848) de un grup condus de Ion Heliade
Rădulescu, autorul Proclamaţiei, ce cuprindea şi
revendicările paşoptiştilor, sub deviza „Respect
către proprietate. Respect către persoane”, destinată
să-i calmeze pe moşieri: autonomie administrativă,
Adunare obştească reprezentativă, domn ales pe
cinci ani, adoptarea unei constituţii,
responsabilitatea miniştrilor, egalitate în drepturi,
impunere fiscală după venit, gardă naţională,
secularizarea averilor mănăstireşti, emanciparea şi
împroprietărirea clăcaşilor prin despăgubire.
Două zile mai târziu, revoluţia izbucnea şi
la Bucureşti. Bibescu a semnat „constituţia”, dar
speriat de plecarea din Capitală a consulului rus, a
abdicat şi a părăsit ţara. Puterea a fost preluată de un
guvern provizoriu, în care erau reprezentate atât
aripa moderată, cât şi cea radicală a revoluţionarilor.
Guvernul, sprijinit de populaţia Capitalei, a reuşit să
înfrângă tentativele forţelor conservatoare de a-l
răsturna şi a început aplicarea programului de la
Islaz.
Cucerirea puterii s-a dovedit mai uşoară
decât soluţionarea problemei agrare. După
confruntări aprige între reprezentanţii moşierilor şi
a clăcaşilor, s-a admis principiul împroprietăririi
prin despăgubire. Măsura era determinată de
ameninţarea invaziei ruse, care se contura tot mai
mult. Radicalii, favorabili măsurilor drastice,
trebuiau să cedeze teren. Bălcescu, cu tonalităţi
amintind de iacobini şi vestind pe bolşevici, fusese
de la început pentru mijloacele de forţă: ”Acum
avem mijloc de a ne scăpa de toţi reacţionarii.... În
împrejurările grele şi extraordinare, trebuie măsuri
extraordinare. Nu faceţi poezii şi sentimentalism, ci
dreptate straşnică”.
Politica preconizată de Bălcescu nu ar fi
făcut decât să grăbească intervenţia ruso-turcă, ceea
ce doreau să evite noii cârmuitori de la Bucureşti.
Poarta Otomană privea cu neutralitate binevoitoare
desfăşurările din Ţara Românească. Deşi la Istanbul
împroprietărirea clăcaşilor era considerată o măsură
„comunistă”, orientarea antirusă a revoluţiei era în
concordanţă cu interesele turceşti.
Declaraţiile de fidelitate faţă de Poartă ale
noilor lideri de la Bucureşti sunt de înţeles din
această perspectivă. Din nefericire pentru ei, Poarta
nu era în măsură să ignore amestecul Rusiei,
hotărâtă să nu tolereze la frontierele ei un focar
revoluţionar. La 28 iunie/10 iulie 1848, trupele
ruseşti au intrat în Iaşi, iar la 19/31 iulie 1848 forţele
Bibliografie
1. Academia Română „Istoria Românilor. Vol.VII, Tom I: Constituirea României moderne
(1821-1878)”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003
2 Constantiniu, Florin „ O istorie sinceră a poporului român”, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1997
24
otomane au pătruns în Ţara Românească. În timp ce
ruşii inspirau repulsie elementelor progresiste,
trupele otomane au fost primite cu declaraţii de
devotament faţă de puterea suzerană. Comandantul
otoman Soliman paşa a fost înlocuit, la cererea
ruşilor, cu Fuad paşa, omul măsurilor dure. În cursul
intrării trupelor otomane în Bucureşti, un incident a
dus la lupta din Dealul Spirii, în cursul căreia
pompierii au opus, în ciuda inferiorităţii numerice, o
dârză rezistenţă ocupanţilor (13/25 septembrie
1848).
În Principatele dunărene, ordinea fusese
restaurată prin intervenţia ruso-turcă. Regimul
Regulamentului organic, ars de revoluţionari,
împreună cu arhondologia (cartea rangurilor
boiereşti) la 6/18 septembrie, era restaurat.
În timp ce Moldova şi Ţara Românească,
prin convenţia ruso-turcă de la Balta-Liman (19
aprilie/1 mai 1849), erau readuse sub un control
riguros al celor două puteri, emigraţia paşoptistă
românească a desfăşurat o intensă activitate, mai
ales în Franţa, pentru a edifica opinia publică şi
cercurile politice asupra situaţiei Principatelor
dunărene şi a cerinţelor lor. Un ecou deosebit a avut
lucrarea lui Nicolae Bălcescu „Question
économique des Principautés Danubiennes”,
cercetarea cea mai solidă a structurilor economice,
sociale şi politice ale societăţii moldo-muntene,
opera fundamentală a liberalismului radical
românesc.
Propaganda paşoptiştilor moldo-munteni
a fost bine receptată în cercurile intelectualităţii
liberale franceze, unde s-a constituit un influent
lobby românesc: Jules Michelet, Edgar Quinet, Paul
Bataillard, care au jucat un rol important în
împlinirea aspiraţiilor generaţiei paşoptiste, prin
impulsionarea unui curent filoromân în Franţa.
Revoluţia română, deşi înfrântă prin
intervenţie străină, a lăsat posterităţii o bogată
moştenire. De asemenea, a înscris naţiunea română
în „calendarul lumii”, după expresia lui Jules
Michelet, situând-o statornic în conştiinţa
europeană şi pe agenda diplomaţiei. Datorită
Revoluţiei de la 1848, a fost accelerat procesul de
constituire a României moderne.
 Basarabia - fiica cea mică a României
P
„ oporul român n-a venit din afară, aici s-a
născut. Aici s-au fiert diferitele elemente din care
s-a creat poporul român. Noi nu avem unde pleca şi
nimeni nu are dreptul să ne gonească din ţara
noastră. Un veac întreg, supuşi şi tăcuţi, am purtat
jugul, de un veac întreg limba noastră este oprită,
un veac întreg cartea în limba natală a fost
persecutată ca o otravă revoluţionară...” .
Acestea au fost cuvintele rostite de
Constantin Stere la deschiderea şedinţei Sfatului
Ţării din 27 martie 1918, dată în care Basarabia a
reuşit să-şi îndeplinească visul, revenind în trupul
patriei mame.
Basarabia este un teritoriu greu încercat de
istorie în ultimele două secole, un cuvânt care naşte
speranţă şi vise, disperare şi alinare,
desconsiderare şi revoltă.
Marele cărturar român şi domn al
Moldovei, Dimitrie Cantemir, scria, în lucrarea
Descrierea Moldovei, următoarele cuvinte:
“Basarabia dintre Nistru şi Prut este leagănul
autentic al civilizaţiei româneşti. Fără Basarabia,
România nu are trecut, prezent şi viitor.”
Trecutul...
De-a lungul isoriei, frontierele geografice
ale acestei regiuni au variat sensibil, stabilizându-
se definitiv la începutul secolului al XIX-lea, în
urma anexării zonei dintre Prut şi Nistru de către
Imperiul Ţarist. Totuşi, denumirea Basarabia este
mult mai veche, fiind legată, potrivit unor
cercetători, de aşezarea pe teritoriul românesc, la
mijlocul secolului al XI-lea, a migratorilor cumani,
numiţi în cronicile poloneze cu numele de:
“bersabeni” sau “bessarabis”. Alţi cercetători
consideră că numele Basarabia a fost dat Ţării
Româneşti, datorită dinastiei întemeietoare a
acestui voievodat, familia Basarabilor. Ulterior,
acest teritoriu a fost cedat, în secolul al XIV-lea, de
către Alexandru Basarab, voievodatului Moldova,
în cadrul căruia i-a rămas numele de Basarabia.
În 1484, în timpul domniei lui Ştefan cel
Mare, turcii au ocupat cetăţile Chilia şi Cetatea
Albă, iar în 1538 au cucerit Tighina şi restul
teritoriului numit de ei Buceag. Aceasta a fost
25
Florin Ardelean
elev la LTCM „UNIO”
Basarabia istorică până în 1812, teritoriu care a
rămas, până la războiul din 1806-1812, sub
administraţia otomanilor. Dar, în 1713, turcii au
luat în stăpânire şi cetatea Hotin cu ţinutul
dimprejur, astfel că Imperiul Rus a ajuns să aibă o
frontieră comună cu Moldova.
În urma războiului ruso-turc din 1806-
1812, câştigat de Imperiul Ţarist, ruşii au
manifestat pretenţii faţă de “ambele ţări
româneşti”: Moldova şi Valahia, dar, în urma
negocierilor, pretenţiile ruseşti s-au redus treptat
până la ţinutul Hotin, Bugeac şi ţinuturile
moldoveneşti dintre Prut şi Nistru, formând o nouă
gubernie cu numele Basarabia şi având capitala la
Chişinău. Astfel, prin tratatul de pace de la
Bucureşti din 1812, care încălca normele de drept
existente în acel moment, deoarece Imperiul
Otoman ceda ţinuturi care nu-i aparţineau şi care
făceau parte dintr-un stat vasal, dar autonom,
Moldova, administraţia rusească a extins
denumirea „Basarabia” asupra întregului teritoriu
românesc anexat Imperiului Ţarist.
Ruptă din trupul ţării în 1812, partea de la
est de Prut a suferit un intens proces de rusificare
prin depopulări şi colonizări străine: “Basarabia
noastră este ţară românească tocmai ca şi celelalte
ţări de peste Prut locuite de fraţii noştri. Noi sub
stăpânirea rusească n-am avut şcoală, n-am avut
biserică, n-am avut limbă, n-am avut nimic din ce-i
trebuie unui popor ca să poată înainta.” (scria în
cotidianul România Nouă, 24 ianuarie 1918, la
Chişinău).
Înfrângerea Rusiei în Războiul din
Crimeea, în 1856, a permis reintrarea timp de 22 de
ani în componenţa Moldovei, respectiv a României
după Unirea Principatelor Române, a celor trei
judeţe din Sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi
Bolgrad). Astfel, după 1850, sentimentul naţional a
început să se manifeste activ în Basarabia,
făcându-se auzită tot mai clar dorinţa de unire a
Basarabiei cu patria mamă. În 1878, însă, prin
Tratatul de la Berlin, guvernul român a fost nevoit
să cedeze din nou sudul Basarabiei către Imperiul
Rus, primind în schimb Dobrogea, Delta Dunării şi
Insula Şerpilor şi fiind recunoscută independenţa
României.
Anul 1918 a adus şi poporului român
împlinirea năzuinţei fireşti de unitate naţională,
provinciile româneşti aflate sub stăpânirea
imperiilor vecine, devenite ruine, întregind ceea ce
se realizase la 1859.
Basarabia a fost în acest proces
deschizătoarea drumului spre Alba Iulia. Fraţii
români de peste Prut s-au reîntors la matcă când
primul război mondial nu se încheiase încă. Cu
sprijinul armatei române, care, în 10 ianuarie 1918,
a trecut Prutul, reuşind să elibereze Chişinăul de
jefuitori, Basarabia a fost complet eliberată şi visul
românilor de pretutindeni putea să devină realitate.
În 24 ianuarie 1918 a fost proclamată Republica
Democratică Moldovenească, iar în 27 martie
1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a adoptat Hotărârea
de unire cu România: “În numele poporului
Basarabiei, Consiliul Naţional declară: Republica
Democratică Moldovenească (Basarabia), în
limitele sale dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea
Neagră şi vechile sale frontiere cu Austria, smulsă
de Rusia, de mai mult de 100 de ani din corpul
vechii Moldove, în virtutea dreptului istoric şi al
dreptului naţional, pe baza principiului că
popoarele singure trebuie să decidă soarta lor, se
uneşte de acum înainte cu patria mamă, România
(...), Basarabia alipindu-se la România ca o fiică
la mama sa”.
Acest vis devenit realitate a fost furat
românilor în 28 iunie 1940, când Uniunea
Sovietică a trimis României un ultimatum prin care
i se acordau doar 48 de ore pentru a evacua
Basarabia şi nordul Bucovinei, în caz contrar
urmând ca URSS-ul să declare război României.
România cedează şi, după 40 de ore, trupele
sovietice au intrat în teritoriile cerute şi au ocupat
suplimentar şi Ţinutul Herţei, care nu era
menţionat în ultimatum. A urmat o nouă perioadă
dificilă pentru populaţie, supusă la jafuri, torturi,
asasinate şi deportări. Românii basarabeni şi-au
trăit în durere, chin şi suferinţă destinele lor de
martiri ai regimului, victime ale politicii represive
dictate de la Moscova de către unul dintre cei mai
monstruoşi dictatori, Stalin.
La o lună de la răpirea sa, Basarabia
istorică, rămasă orfană dincolo de apele Prutului, a
fost dezmembrată: partea centrală a fost denumită
Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, iar
sudul şi partea de nord, alături de nordul Bucovinei
şi Ţinutul Herţa, precum şi 4000 km² din fosta
republică autonomă înfiinţată peste Nistru în 1924,
26
au fost atribuite Ucrainei.
Intrarea României în cel de-al doilea război
mondial a readus Basarabia în componenţa statului
român timp de încă trei ani, perioadă în care ţinutul
a fost administrat militar, românii de aici sperând
într-un viitor mai bun alături de fraţii lor din
dreapta Prutului.
Dar, în martie 1944, armata sovietică a
revenit în teritoriile situate la nord-est de linia
Tighina-Chişinău-Iaşi, iar la 23 august 1944, după
trecerea României de partea Aliaţilor, a reocupat
Basarabia în întregime. În acest context, acţiunile
de teroare întreprinse de comunişti au vizat
eliminarea sentimentului românesc printre
basarabeni şi înlocuirea lui cu identitatea
“moldovenească sovietică”.
Dezmembrarea Uniunii Sovietice în 1991
a permis Republicii Sovietice Socialiste
Moldoveneşti să se declare independentă în 27
august 1991, sub numele de Republica Moldova,
recunoscută oficial de ONU la 2 martie 1992.
Prezentul...
Basarabia este o parte a spaţiului naţional
românesc care, astăzi, sub aspect politico-statal, se
identifică în mare parte cu Republica Moldova.
Acesteia din urmă îi lipsesc, însă, partea de sud
(judeţele Cetatea Albă şi Ismail) şi partea de nord a
Basarabiei (o parte a judeţului Hotin), încorporate
Ucrainei în 1940, având în plus alipită Transnistria.
În prezent, principalul deziderat al
Republicii Moldova este integrarea europeană,
guvernul de la Chişinău depunând eforturi pentru
îndeplinirea acestuia. În privinţa sentimentului
naţional românesc, acesta a reuşit să
supravieţuiască peste ani, având loc şi în prezent
manifestaţii şi marşuri care au ca obiectiv
exprimarea dorinţei de reintegrare a românilor de
peste Prut în trupul patriei mame.
Viitorul...
Ce se va întâmpla în viitor ? Rămâne de
văzut. Viitorul Republicii Moldova a fost mereu
impredictibil. La fel ca şi trecutul ei...
Nota redacției: Articolul constituie un rezumat
prezentat la omagierea Unirii Basarabiei cu
România, organizată de Biblioteca Județeană Satu
Mare și LTCM Unio la 27 martie 2013. Publicarea
se înscrie în „politica” revistei de a stimula
apropierea tinerilor de istorie și de a promova în
rândurile lor sentimentele patriotice, de iubire de
neam și de țară. Mulțumim în acest sens
colaboratorului nostru, domnul Mircea Pîrlea.
 9 Mai 1877 - România îşi proclamă
Independenţa
Evoluţia evenimentelor social-politice din
România, după actul Unirii de la 1859, căpătase o
amplă şi accentuată adeziune în rândul locuitorilor
din toate teritoriile româneşti, evidenţiindu-se
dorinţa de suflet a românilor, aceea de înfăptuire a
Independenţei şi a Statului Naţional Unitar
Român.
Dorinţa unanimă de a se ajunge la
independenţă rezultă din felul în care, în timpul
domniei lui Al.I. Cuza, a fost apărată şi întărită
autonomia ţării, în sensul de a scăpa de
suzeranitatea Porţii, care considera încă Moldova
şi Ţara Românească drept părţi integrante ale
Imperiului Otoman.
Stadiul de evoluţie atins de evenimentele
social-politice, atât cele interne, cât şi cele externe,
a grăbit procesul de înfăptuire a independenţei şi
înlăturarea legăturilor de subordonare faţă de
Poarta Otomană. Noile evenimente lăsau locul
informaţiei politice şi apărau interesele păturilor
sociale. Marea majoritate a grupărilor politice se
afla într-un consens general, ceea ce a făcut
posibilă înfăptuirea independenţei. Aceasta o
dovedeau şi lucrările şedinţei Parlamentare din 9
mai 1877 a Adunării Deputaţilor, care a proclamat
România stat independent, prin vocea ministrului
său de externe, Mihail Kogălniceanu, a omului
politic responsabil şi patriot, care a avut
verticalitatea să afirme:
„…suntem dezlegaţi de legăturile noastre cu
Înalta Poartă şi că acele legături sunt rupte mai
întâi de către Înalta Poartă…În starea de rezbel cu
legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi;
suntem naţiune de sine stătătoare….Fost-am noi
independenţi către turci? Fost-am noi provincie
turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am
noi pe sultanul ca suzeran? Străinii au zis aceasta;
noi nu am zis-o niciodată. Noi nu am fost vasali.
Sultanul nu a fost suzeranul nostru. Însă era ceva.
Erau nişte legături sui-generis, nişte legături care
erau slabe când românii erau tari; nişte legături
care erau tari când românii erau slabi…. eu nu voi
să fac procesul Turciei; aceasta este treaba
oamenilor de stat şi care sunt în guvern, şi care au
fost, şi care astăzi iau parte în parlamentul
otoman. Ei sunt datori să vadă că au greşit când au
răspuns pururea şi într-un mod sistematic cu NON
POSSUMUS la toate cererile noastre. Aceasta
27
Prof. Nicolae POP
este ceea ce ne-a adus pe noi în trista necesitate de
a îndrepta armele noastre în contra armelor
turceşti îndreptate asupra noastră;… Suntem în
stare de rezbel cu turcii; legăturile noastre cu
Înalta Poartă sunt rupte şi, când va fi ca pacea să
se facă, nu cred că un singur român va mai
consimţi ca România să reintre în poziţiunea ei de
mai înainte, rău definită, hibridă şi jignitoare….
Asadar, d-lor deputaţi, nu am cea mai mică
îndoială şi frică de a declara în faţa
Reprezentanţei naţionale că noi suntem o naţiune
liberă şi independentă... Însă, d-lor, acum încep
greutăţile, fiindcă noua noastră condiţiune cu
definirea independenţei noastre într-un mod mai
determinat şi mai absolut trebuie să fie acceptată
de Europa. Aci este cestiunea, aci se reclamă
patriotismul, aci se reclamă prudenţa, aci se
reclamă sânge rece…Dar ce să facem? Să stăm
morţi? Nu, d-lor, căci morţilor nimeni nu le poate
ajuta; nimeni nu complotează cu morţii. Noi
trebuie să dovedim că suntem naţiune vie, trebuie
să dovedim că avem cunoştinţa misiunii noastre,
trebuie să dovedim că suntem în stare să facem şi
noi sacrificii pentru ca să păstrăm această ţară şi
drepturile ei pentru copiii noştri, şi această
misiune în momentele de faţă este încredinţată
fraţilor şi fiilor noştri care mor la hotare….
Aşadar, trebuie să dovedim că, dacă voim să fim
naţiune liberă şi independentă, nu este pentru ca
să neliniştim pe vecinii noştri, nu este pentru ca să
fim un popor de îngrijiri pentru dânşii; din contra,
şi încă mai mult decât până acum, să arătăm că
suntem o naţiune hotărâtă să ne ocupăm de noi, să
ne ocupăm de naţiunea noastră, să ne ocupăm de
dezvoltarea ei, de dezvoltarea bunei stări morale
şi materiale….voim să fim independenţi, pentru că
voim să trăim cu viaţa noastră proprie, pentru că
nu voim să mai pătimim pentru greşelile altora,
pentru că voim ca la gurile Dunării de jos să fie un
bulevard în contra rezbelului.”
Proclamarea independenţei de stat a României
a însemnat un eveniment istoric de cea mai mare
însemnătate, atât pentru vremea săvârşirii lui, cât
şi după aceea, în mersul înainte al ţării şi istoriei
sale, eveniment a cărui reversibilitate nu mai poate
fi pusă în discuţie. Această afirmaţie se bazează pe
faptul că dorinţa de independenţă şi obţinerea ei au
stârnit un adevărat entuziasm în rândul românilor,
se poate spune chiar naţional, pentru că toate Otomană. Românii sătmăreni şi-au dat concursul
categoriile sociale, începând cu ţărănimea, apoi la strângerea ajutoarelor materiale şi financiare
intelectualii, muncitorii şi mica burghezie, au atât de necesare armatei române, care era formată
aderarat la ideea independenţei faţă de Poarta în mare parte din ostaşi luaţi direct de la plug şi
Otomană. necesitau o echipare corespunzătoare pentru a-şi
În toată ţara s-au format comitete şi putea îndeplini misiunea. Oameni de seamă ai
societăţi care să adune ajutoare donate de Sătmarului şi-au adus contribuţia la bunul mers al
populaţie: „Crucea Roşie”, „Independenţa”, activităţilor de sprijinire a armatei române, iar
„Providenţa”, „Societatea izraeliţilor”, „Zion”, unii, precum Andrei Pop din Târşolţ, alături de alţi
„Comitetul femeilor medicilor din capitală” etc.. români transilvăneni, chiar s-au înrolat în aceasta,
La aceste iniţiative, femeile din Transilvania şi-au trecând Carpaţii pentru a participa la luptele care
exprimat dorinţa de a forma un comitet care să
strângă ofrande, fie în bani, fie în alte produse
materiale, pe care să le trimită la Craiova, după
cum arăta „Familia” din 8/20 mai 1877.
Entuziasmul românilor transilvăneni a fost
unanim. Fiind animaţi de idealul solidarităţii şi
unităţii naţionale, au pornit cu însufleţire la
organizarea unor comitete de sprijinire a armatei
române. Astfel, la 5 mai 1877, s-a alcătuit
„Comitetul femeilor românce din Sibiu”, condus
de Iudita Măcelariu, o înflăcărată româncă a
Transilvaniei care, printre altele, spunea: „Simţul
de fiice, mame şi surori ne impune această
datorie de a veni într-ajutorul ostaşilor răniţi şi
în uşurarea suferinţelor familiilor acestor
ostaşi care au căzut sau vor cădea în lupte...
invităm pe toate româncele, surori ale noastre,
să binevoiască a-şi aduce fiecare obolul său...”.
Aceste curajoase iniţiative ale femeilor sibiene au
fost apreciate şi lăudate de Gheorghe Bariţiu în
„Gazeta Transilvaniei” din 7 mai, într-un articol
intitulat „Epistolă respectuoasă către femeile
noastre”, în care îşi exprima credinţa că exemplul
acestora va fi continuat în toate satele şi oraşele
Transilvaniei. au consfinţit, prin grele jertfe, dobândirea
„Gazeta Transilvaniei”, „Telegraful independenţei de stat a României. Personalităţi de
român” din Sibiu şi revista „Familia” din Oradea, seamă sătmărene, aşa cum au fost dr. Vasile
condusă de apreciatul patriot Iosif Vulcan, au Lucaciu, Ioan Marcu ş.a., au corespondat cu
publicat o mulţime de articole şi comentarii din oameni politici şi de cultură români din „Mica
presa străină referitoare la proclamarea Românie”, dintre care îi amintim pe D.A. Sturdza,
independenţei de stat a României, arătându-se că: Ion Brătianu şi Titu Maiorescu, pentru realizarea
„Independenţa statului român este astăzi unul măreţului eveniment.
dintre cele mai principale obiective ce se discută Activitatea culturală din Transilvania
în presa europeană” („Gazeta Transilvaniei” din acelui timp a fost îndreptată pentru menţinerea
8/20 mai 1877). De asemenea, Gheorhe Bariţiu legăturilor dintre intelectualii ardeleni şi cei din
scria că: „România este decisă a-şi apăra România, fiind o modalitate de răspândire în
existenţa şi drepturile sale până la marginile rândul populaţiei a spiritului naţional de
extreme”. întrajutorare. Amintim în acest sens activitatea
Faţă de evenimentele din 1877, nici „ASTREI”, respectiv a ziarelor româneşti
sătmărenii nu au rămas indiferenţi, aliniindu-se cu menţionate, la care mai adăugăm „Federaţiunea”
interes şi conştiinţă românească la acţiunile de şi „Albina”, care au răspândit acţiunile de
adeziune şi sprijin a războiului pentru sprijinire a ostaşilor români din războiul pentru
independenţă şi neatârnare faţă de Poarta independenţa de stat a României.

28
 19 aprilie 1919 - un moment uitat
din istoria Sătmarului?!
A cum 4 ani, în 21-22.04.2009, s-au
desfăşurat pentru prima dată, pe raza judeţului
Satu Mare, manifestări dedicate evocării
evenimentelor din aprilie 1919, respectiv
luptelor Armatei Române cu trupele maghiare ale
lui Bela Kun, în urma cărora acest colţ de ţară a
fost eliberat de facto, creându-se premisele unirii
sale efective cu patria-mamă, gest ce nu a mai
fost reluat în anii următori, glorioasa epopee
intrând în uitarea autorităţilor şi concetăţenilor
noştri, cu mici excepţii reprezentate de
publicarea unor articole în paginile revistelor de
specialitate, printre care şi cea de faţă. Poate, anul
viitor, autorităţile îşi vor readuce aminte de
importanţa zilei de 19 aprilie 1919 pentru
sătmăreni...
Până atunci, însă, să ne aducem aminte ce
s-a întâmplat în urmă cu 94 de ani şi cum au fost
evocate acele momente în 2009. Vom începe cu
cel de-al doilea aspect, trecând succint în revistă
activităţile desfăşurate în urmă cu 4 ani şi
urmările acestora:
La Muzeul Judeţean a avut loc
simpozionul ştiinţific „Eliberarea Sătmarului de
sub regimul comunist maghiar - 19 aprilie
1919”, organizat de Consiliul Judeţean,
Inspectoratul Şcolar Judeţean, Inspectoratul
Judeţean de Poliţie, Muzeul Judeţean şi Direcţia
Judeţeană a Arhivelor Statului Satu Mare, cu
sprijinul Asociaţiei Civice „Tempora”, la care au
participat reprezentanţi ai autorităţilor locale,
parlamentari, oameni de cultură şi alte
personalităţi locale. Materialele prezentate au
fost publicate în primul număr al revistei „Eroii
Neamului”, serie nouă, din octombrie 2009,
constituindu-se astfel în „piatra de temelie” a
reluării frumoasei iniţiative, din decembrie 1996,
a regretatului colonel (r) Dumitru Percea.
În continuare, în Cimitirul Ortodox din
Carei a fost dezvelit un obelisc închinat ostaşilor
români căzuţi aici în 1919, eveniment organizat
de Muzeul Judeţean Satu Mare, Casa de Cultură
Carei şi Asociaţia “Unirea 2009” Carei, ultima
fiind cea care a finanţat lucrările de reamenajare a
29
Colonel (r) Voicu ŞICHET
celor 4 morminte de eroi şi a monumentului,
obiectiv pe care îl redăm pe coperta 1 a revistei.
Şi la acest moment au fost prezenţi, pe lângă circa
200 de persoane, numeroşi reprezentanţi ai
autorităţilor judeţene şi locale, precum şi şefi de
instituţii din Carei.
A doua zi, 22.04.2009, în organizarea
Şcolii Generale din Hodod, în prezenţa
reprezentanţilor Consiliului Judeţean, Muzeului
Judeţean şi Asociaţiei Civice „Tempora”, a avut
loc un moment festiv la monumentul din
localitate, ridicat în anul 1922 în cinstea celor 19
eroi români căzuţi aici în luptele cu trupele lui
Bela Kun, în chiar prima zi a ofensivei Armatei
Române, 16 aprilie 1919, pentru eliberarea părţii
de vest şi nord-vest a ţării de sub ocupaţia
maghiară.
Din păcate, în cei 4 ani scurşi de atunci nu
s-a intreprins nimic pentru punerea în valoare a
acelui frumos monument de la Hodod, respectiv
reamenajarea spaţiului în care este amplasat şi
efectuarea unor mici reparaţii „de întreţinere”,
absolut necesare pentru a nu se degrada cu
trecerea timpului. Să fie de vină faptul că
aventurierul bolşevic maghiar Bela Kun,
răspunzător de războiul româno-ungar din 1919,
inclusiv de moartea celor 19 eroi români de la
Hodod, este originar din localitatea Lelei, ce
aparţine de această comună?!
Înainte de a prezenta pe scrurt aceste
evenimente, vom sublinia faptul că istoriografia
din România și Ungaria nu s-a prea ocupat de
Campania din 1919, abia în ultima perioadă
apărând lucrări importante pe această temă care
scot la lumină multe lucruri interesante, fapt
pentru care vom încerca şi noi, în rândurile ce
urmează, să schiţăm succint ce s-a întâmplat în
primăvara şi vara anului 1919, perioadă în care s-
a realizat de facto Unirea Sătmarului cu
România.
Un obstacol nedorit în pregătirile şi
acţiunile concrete de preluare şi apoi de
organizare a administraţiei româneşti în
Transilvania l-a constituit convenţia militară de
la Belgrad, din 13 noiembrie 1918, între
generalul francez Franchet d'Esperey şi guvernul
maghiar condus de contele Károlyi, care a cauzat
multe neajunsuri poporului român. Aceasta
stipula că trupele maghiare trebuia să se retragă
în termen de 8 zile la nord de o linie
demarcaţională care pornea de pe cursul superior
al Someşului Mare, trecea prin Bistriţa, Mureş-
Sat, urma cursul Mureşului până la confluenţa cu
Tisa. De asemenea, prevedea că administraţia
civilă ”va rămâne în mâinile guvernului actual“
(n.n.: maghiar).
Aşadar, pentru românii din nordul
Transilvaniei, actul de le 1 Decembrie 1918, deşi
realizat şi prin prezenţa propriilor delegaţi la
Alba Iulia, nu a avut urmări imediate şi mai ales
benefice, ba, dimpotrivă, a constituit un calvar,
din cauza faptului că zona era încă sub ocupaţie
ungară, conducătorii maghiari şi secui
opunându-se unirii prin orice mijloace, inclusiv,
şi mai ales, prin urmărirea, anchetarea şi
pedepsirea participanţilor la Marea Adunare,
asasinate, crime în masă, schingiuri şi orori, într-
un cuvânt teroare. În aceste condiţii, la
Budapesta a apărut o Republică Sovietică
Ungară, care a funcţionat între 21 martie şi 6
august 1919, sub conducerea lui Bela Kun. Însă
acţiunile antiromâneşti de blocare a realizării de
facto a unirii Transilvaniei cu România au
început şi s-au derulat şi înaintea instalării
acestuia la conducerea Ungariei
Astfel, au fost semnalate cazuri în care
trupele regulate maghiare au atacat localităţi
româneşti de pe graniţă, în special din Arad,
Bihor şi Satu Mare, încă în perioada în care
contele Karoly era preşedintele guvernului
ungar, acesta refuzând să-şi retragă trupele din
30
zonă, profitând de convenţia din 13 noiembrie
1918, considerând Mureşul „linie
demarcaţională între cele două state”.
În urma protestelor româneşti, a fost
mutată linia de demarcaţie pe aliniamentul căii
ferate Satu Mare - Oradea - Arad, luându-se în
acelaşi timp măsuri de contracarare, sprijinite de
bravul general Traian Moşoiu, precum
reorganizarea jandarmeriei şi poliţiei în Ardeal,
pregătirea armatei şi întocmirea planului de
operaţiuni. Ulterior, fiind considerat prea tânăr,
la comanda trupelor române din Transilvania este
numit generalul Gheorghe Mărdărescu, și el un
mare comandant de oști, dar românii ardeleni au
rămas cu sufletul alături de viteazul general
Moşoiu, care a devenit „simbolul dezrobirii
naţiei româneşti”.
Pe acest fond şi-a făcut apariţia la cârma
destinelor ţării vecine Bela Kun şi aşa-
zisa sa armată bolşevică, gata să
anihileze şi să înece în sânge orice
tentativă a românilor ardeleni de a se
organiza şi integra în noua şi adevărata
lor ţară, România, astfel că războiul
dintre cele două state era iminent.
Prevăzând ofensiva maghiară,
dispozitivul român era întărit la flancul
drept pentru împiedicarea înaintării
agresorului spre Cluj şi declanşarea
contraofensivei, prin acţiuni frontale şi
manevra flancului stâng. În dimineaţa
zilei de 16 aprilie, practic, armata
română a trecut la contraofensivă pe un
front de 200 km lungime. După numai 4 zile, la
20 aprilie, armata română a atins aliniamentul
Oradea-Carei-Satu-Mare, apoi, în ciuda unei
rezistenţe îndârjite, a alungat Armata Roşie
Ungară peste Tisa, restabilind frontiera în
conformitate cu decizia de la Alba Iulia.
În ziua de 16 aprilie 1919, ora 3:30
dimineaţa, armata noastră ia ofensiva. Lovitura
de trăsnet dată de grupul generalului Moşoiu,
numit la comanda grupului nord care a acționat în
zona noastră, a zdrobit rezistenţa inamicului,
care a luat-o la fugă. Prin lupte îndârjite,
înaintarea a continuat zi cu zi, aşa că în ziua de 19
aprilie trupele noastre, luând o considerabilă
pradă de război şi un mare număr de prizonieri,
au atins linia: Tisa - Uylak - Sătmar - Careii Mari -
Aleşd - Beiuş, după cum scria presa vremii.
Armata română eliberează Satu Mare şi
Careii la 19 aprilie, Oradea şi Salonta la 20
aprilie, Debreţin la 23 aprilie, pentru ca la data de
1 mai 1919 să se stabilizeze frontul de-a lungul
Tisei.
Numai că, armata comunistă ungară nu a
acceptat situaţia reală şi atacă din nou România,
pe Tisa, în iunie 1919, cu scopul de a recuceri
toate provinciile care au aparţinut Ungariei.
Această ofensivă se prăbuşeşte, tot datorită
efortului armatei române, care a reluat
contraofensiva în 26 iulie 1919. Trupele române
au înfrânt şi respins trupele ungare peste Tisa, le-
a capturat, iar la 4 august 1919 au ocupat
Budapesta, „arborând opinca pe Parlamentul
ungar”, şi Béla Kun demisionează.
Între timp, la Szeged, Horty Miklós se
pregătea pentru preluarea puterii, devenind, la 14
noiembrie 1919, conducătorul temporar al
Ungariei (cu cât sacrificiu pentru românii
ardeleni!!!), iar Bela Kun, fugar în Austria, este
luat prizonier, fiind „recuperat” ulterior de ruşi.
Trebuie să subliniem că aceste reuşite ale
Armatei Române au „provocat”, printre alte
multe realizări româneşti, prima prezenţă a
familiei regale la Carei şi Satu Mare, 24-25 mai
1919, eveniment de la care ne-a rămas şi superba
fotografie alăturată, cu 4 fete ce reprezentau
principalele zone folclorice ale fostului comitat
Satu Mare, atribuirea numelui marelui poet
naţional actualului Colegiu Naţional „Mihai
Eminescu” din municipiul Satu Mare, ridicarea
statuii marelui luptător pentru cauza românilor
ardeleni, dr. Vasile Lucaciu, dar mai ales a
Monumentului Ostaşului Român (devenit al
Eroului Necunoscut), care a „dispărut” în
fatidicul an 1940, generaţia actuală nefiind în
stare să-l repună acolo unde înantaşii noştri l-
au instalat „de pază la fruntarii””!!
Dar iată ce se scria în ziarul „Satu Mare”,
din 30 aprilie 1924, despre aceste evenimente:
„...sunt 5 ani de când, într-o splendidă zi de
primăvară, cu raze calde şi cer albastru,
bicicliştii armatei române îşi fac apariţia
maietuos pe piaţa centrului. Trupele române nu
veneau numai să revendice un pământ al lor, dar
veneau şi cu misiunea sfântă de a scăpa
populaţia oraşului de aspra stăpânire bolşevică.
Peste tot au fost primiţi ca armată desrobitoare.
După ciclişti, au sosit trupele de cavalerie în
frunte cu generalul Davidoglu. Tot aici, în piaţă,
o delegaţie a oraşului a ieşit întru întâmpinarea
armatei, arătând impunătorului general că,
cetăţenii vor da dovadă de cea mai desăvârşită
supunere... Trupele din Satu Mare au prăznuit
Sfântul Paşti laolaltă cu trupele formate în cea
mai mare parte din români tocmai de pe
ţărmurile legendarei Dunări sau din vesela
Moldovă. Se întâlniseră frate cu frate într-o
dulce armonie. Se regăsiseră acei despărţiţi
deolaltă secole!”
Pentru ca astfel de fapte să nu se mai
repete, generaţiile de azi şi de mâine trebuie să le
cunoască pe cele petrecute în zbuciumatul secol
XX, indiferent dacă ne place sau nu cum s-au
comportat unii din conaţionali în anumite
momente-cheie ale istoriei acestei zone. Iar
revista „Eroii Neamului” asta se vrea a fi: „un
omagiu adus de generaţia noastră memoriei
tuturor eroilor căzuţi pentru libertatea şi
independenţa ţării.”

Bibliografie
1. Şichet, Voicu. Evocarea unor file dramatice de istorie. Aprilie 1919 - moment de cumpănă în
istoria Sătmarului. Eroii neamului, Satu Mare, 2009, 1 (serie nouă), nr. 1, p. 5-9.
2. Viman, Ioan. Operaţiuni militare pentru eliberarea părţii de vest a Transilvaniei (aprilie-mai
1919). Eroii neamului, Satu Mare, 2009, 1 (serie nouă), nr. 1, p. 10-12.
3. Şichet, Voicu. Jurnalul cimitirelor şi monumentelor eroilor (I). Eroii neamului, Satu Mare,
2010, 2 (serie nouă), nr. 1 (2), p.2-5.
4. Tăut, Ioan Liviu. Eliberarea judeţului Satu Mare - operaţiuni militare. Eroii neamului, Satu
Mare, 2009, 1 (serie nouă), nr. 1, p. 13-17.
5. Olteanu, Marcel. Cum au pus românii opinca pe parlamentul din Budapesta. Eroii neamului,
Satu Mare, 2010, 2 (serie nouă), nr. 3 (4), p. 30-31.
6. Şichet, Voicu. Manifestul de la Darniţa - prolog al marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie
1918. Eroii neamului, Satu Mare, 2010, 2 (serie nouă), nr. 4 (5), p. 10-13.
7. Stoian, Emil şi Măluşelu, Sebastian. Întâia vizită în Transilvania a Regelui Ferdinand şi a
Reginei Maria, Editura Haco Internaţional, Ghimbav, 2011, pp. 38-41 şi 140-149.
8. A se vedea şi: Şichet, Voicu. Ardelenii şi românii din Vechiul Regat. Eroii neamului, Satu Mare,
2013, 5 (serie nouă), nr. 1 (14), p. 33-35.

31
 Despre eliberarea Oradei Mari
la 20 aprilie 1919
ntreaga presă din Ardeal şi din Regat
sărbătoreşte pe dezrobitori.
Aşa, ziarele Patria şi Viitorul scriu:
Intrarea triumfală în Oradea-Mare:
tunurile bubuiau asurzitor, împrăştiind moartea
în rândurile risipite ale duşmanului ce fugea
speriat din faţa dorobanţului.
În oraş enervare mare; diferite zvonuri
circulau, că bandele roşii se apropiau de oraş, că
forţe mari inamice vin în marş forţat, spre a se
ciocni cu trupele române.
Acestea toate făceau ca populaţia să
treacă prin nişte clipe îngrijorătoare. Autorităţile
şi o parte din populaţie se refugiase înspre partea
de unde se aşteptau trupele române. “Mai au 3
km” anunţară nişte ştafete venite în grabă.
Deodată un nor de praf şi un automobil îşi făcu
apariţia. În el era un general. Cine să fie? Mii de
braţe se ridicară aclamând pe viteazul general,
care înfruntând orice pericol pentru a da un
impuls armatei sale, se avântase înainte de a
ajunge armata în oraş, spre a vesti populaţiei că
mântuirea a sosit. Un general! Un general! Striga
mulţimea în extaz de admiraţie faţă de acest erou.
Intrarea domnului general Moşoiu. Cine
să fie? Atunci instinctiv din mii de glasuri a
răsunat strigătul: “Trăiască generalul Moşoiu,
eroul nostru naţional! Ura!” şi văzduhul se
cutremura de mii de strigăte de bucurie.
Toată lumea plângea. Teama de bandele
roşii dispăruse; era de ajuns pentru moment că se
găsea eroul în mijlocul lor ca să nu se mai teamă
de nimic. Nu-l văzuseră până atunci cei din
Oradea-Mare, dar sufletele lor le spuneau că
numai el trebuie să fie, numai el, simbolul
desrobiei naţiei româneşti. De patru luni, zi şi
noapte, îl aşteptau, de patru luni de când păşise
biruitor în Ardeal, numele lui era pomenit ca
numele unui zeu salvator, şi acum iată-l a sosit…
Ce impunător! Din ochii lui de vulture izbucnesc
flăcări de ură contra duşmanului de veacuri. E în
picioare în automobil. Deodată o ploaie de flori îl
acoperiră în aclamaţiile mulţimii. Era poporul
care îşi da prinosul său de veneraţie armatei
32
Ing. Ec. Cristian MAREŞ
româneşti. Era sărbătorirea triumfală a celui mai
mare erou, în cele mai sfinte clipe ale neamului.
Automobilul nu mai poate înainta. Mulţimea
creşte şi un ocean de capete, Români, Unguri, şi
alte naţionalităţi ale oraşului aclamă pe viteazul
general.
Delegaţia oraşului înaintea armatei.
Deodată apare o delegaţie în cap cu primarul
oraşului, care oferă pâine şi sare învingătorului,
salutându-l în aplauzele tuturor, aducându-i
cuvinte de o înălţătoare laudă şi de divinizare.
Toţi plâng. Sunt lacrimi de bucurie, de bucuria
cea mare, ce ţi-o dă înfăptuirea unui măreţ vis.
“Aţi fost aşteptat, domnule general”… şi
vorbitorul izbucni în lacrimi. “Să ne trăieşti!
Acum putem muri cu toţii, că am văzut înfăptuit
cel mai frumos vis al vieţii noastre, am văzut pe
fiul Ardealului, pe Dumnezeul nostru, intrând
triumfător, sfidând moartea ca să ne salveze pe
noi.” Aşa a grăit părintele vicar Roman
Ciorogariu. Uralele nu mai contenesc. Era un
delir.
Cuvântarea domnului general Moşoiu.
”Români şi cetăţeni! Armata, conştientă de
îndatoririle sale, a luptat cu cel mai mare spirit
de sacrificiu, spre a salva pentru totdeauna pe
fraţii săi, care erau terorizaţi şi măcelăriţi de
către bandele bolşeviste ale guvernului
unguresc. Cu toate că am ocupat acest oraş şi
aceste ţinuturi cu puterea armelor, totuşi, noi,
Românii, credincioşi sentimentelor şi idealurilor
noastre, vă întindem la toţi mâna de frate,
îndemnându-vă cu cugetul curat să deveniţi
cetăţeni credincioşi ai marelui nostru Rege,
salvatorul neamului nostru, acela care s-a
sacrificat pentru fericirea poporului român,
marele nostru rege Ferdinand I şi Augusta sa
soţie M. Sa Regina Maria. Fiţi încredinţaţi că
ocupând acest ţinut, va fi stăpânit de noi pe vecie.
Gândul nostru al tuturor, să se îndrepte către
familia noastră regală şi toţi într-un glas să
strigăm: Trăiască viteazul vitejilor M. Sa Regele
Ferdinand I Împăratul tuturor Românilor!
Trăiască preamărita noastră împărăteasă M. Sa
Regina Maria! Trăiască A. S. Regală viteazul
Moştenitor al tronului, Principele Carol!
Trăiască Dinastia Română! Trăiască marii
noştri bărbaţi conducători!”
Uralele zguduiră pământul şi deodată ca
prin minune un cor format în pripă intonează
Imnul Regal Român, care este cântat de mii de
voci.
Măreţia momentului nu se poate descrie.
Strigăte de „Ura” străbat văzduhul şi capul
coloanelor trupelor române apare în piaţa
oraşului, defilând în faţa generalului. Strada se
umple de un covor de flori, peste care calcă
mândri faimoşii dorobanţi, pe când tunurile
bubuie împroşcând moartea în duşmanul ce fuge
îngrozit de atâta măreţie.
I-a fost dat armatei româneşti, le-a fost
dat ostaşilor ţărani ai Regelui Ferdinand să
defileze intrând în Oradea-Mare pe un drum de
aproape 1 km acoperit cu flori. Aproape nouă
batalioane au intrat în Oradea-Mare. Soldaţii
defilând în faţa generalului, n-au mai putut ţine
Patria română
Patria ne-a fost pământul
Unde ne-au trăit strămoşii,
Cei ce te-au bătut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Şi la Neajlov te făcură
Fără dinţi, Sinane, -n gură,
Şi punând duşmanii-n juguri
Ei au frământat sub pluguri
Sângele Dumbrăvii-Roşii. -
Asta-i patria română
Unde-au vitejit strămoşii!
Patria ne e pământul
Celor ce suntem în viaţă,
Cei ce ne iubim frăţeşte,
Ne dăm mâna româneşte:
Numai noi cu-acelaşi nume,
Numai noi români pe lume
33
privirile înainte din cauza valului de flori, care se
revărsau de pretutindeni asupra capetelor lor.
Se sărbătorea în Oradea-Mare ţărănimea
din vechiul regat, îmbrăcată în tunică militară.
Era sărbătoarea soldatului român. Se ridica
deasupra tuturor celor prezenţi într-o apoteoză,
care făcea să se coboare capul, în semn de
veneraţie, nu numai al vlăstarelor româneşti din
aceste părţi, dar înşişi străinii, şi îndeosebi
Ungurii. Ca un amănunt care poate oglindi în
întregime şi simpatia populaţiei şi respectul pe
care l-a impus soldatul roman străinilor, amintim
că atunci când trec soldaţii pe stradă, chiar izolaţi,
locuitorii ies în stradă şi îi salută cu admiraţie.
Nota redacției: Material preluat din
volumul generalului Gheorghe Mărdărescu
„Campania pentru dezrobirea Ardealului și
ocuparea Budapestei - și alte mărturii”, apărut în
2009, la Editura Marist din Baia Mare, în
îngrijirea semnatarului, care ni l-a încredințat și
nouă spre publicare.
George Coşbuc
Toţi de-aceeaşi soartă dată,
Suspinând cu toţi odată
Şi-având toţi o bucurie;
Asta-i patria română
Şi ea sfântă să ne fie!
Patria ne-o fi pământul
Unde ne-or trăi nepoţii,
Şi-ntr-o mândră Românie
De-o vrea cerul, în vecie,
S-or lupta să ne păzească
Limba, legea românească
Şi vor face tot mai mare
Tot ce românismul are:
Asta-i patria cea dragă
Şi-i dăm patriei române
Inima şi viaţa-ntreagă.
 26 iunie - Ziua Drapelului Naţional
Prin legea nr. 96 din 20 mai 1998, ziua de
26 iunie a fost proclamată drept Ziua drapelului
național al României. În 1848, în această zi a fost
emis Decretul nr. 1 al Guvernului Provizoriu al
Țării Românești, prin care tricolorul roșu-
galben-albastru devenea Drapel Național.
De Ziua drapelului autoritățile publice și
celelalte instituții ale statului sunt obligate prin
lege să organizeze programe și manifestări
cultural-educative, cu caracter evocator sau
științific, consacrate istoriei românești, precum și
ceremonii militare specifice, organizate în cadrul
unităților Ministerului Apărării Naționale și ale
Ministerului de Interne.
Drapelul național al României este un
tricolor cu benzi verticale, începând de la lance,
albastru, galben și roșu. Are o proporție de 2:3
între lățime și lungime.
Constituția României prevede la articolul
12, alineatul 1 că „Drapelul României este
tricolor; culorile sunt așezate vertical, în ordinea
următoare începând de la lance: albastru, galben,
roșu”. Proporțiile, nuanțele culorilor precum și
protocolul drapelului au fost stabilite prin Legea
nr. 75 din 16 iulie 1994.
Drapelul este foarte asemănător cu
drapelul civil al Andorrei și cel de stat al
Ciadului, neavând însă nici o legătură cu acestea.
Asemănarea cu drapelul Ciadului, care diferă de
drapelul românesc doar prin nuanța ușor mai
închisă a fâșiei albastre (indigo, în loc de cobalt
cum e la cel românesc), a stârnit discuții la nivel
internațional: ambasada Ciadului de la Moscova
a înaintat Organizației Națiunilor Unite un
protest oficial, prin care cerea ca drapelul
României să nu mai fie arborat la ONU, protest
respins deoarece existența tricolorului vertical
albastru-galben-roșu ca drapel al României este
anterioară existenței statului Ciad. Tricolorul
românesc este, de asemenea, înrudit cu cel al
Republicii Moldova, acesta din urmă având însă
o proporție diferită (1:2 în loc de 2:3), un albastru
mai deschis și stema țării în centru.
Conform unei legende foarte răspândite,
culorile roșu, galben și albastru ar fi fost utilizate
încă din vechime de către români ca simbol al lor
34
Colonel (r) Voicu ŞICHET
sau de alții pentru a-i desemna pe aceștia. Ele se
regăsesc pe diplomele emise de Mihai Viteazul,
pe scuturi și pe lambrechinii stemelor dar,
deoarece până la începutul secolului XIX,
conștiința de a forma un neam nu exista decât la
câțiva cărturari, ele nu erau folosite pentru a îi
identifica specific pe Români, iar steagurile
țărilor românești, până în al doilea deceniu al
secolului XIX, erau cele moștenite din Evul
mediu, cu o simbolistică heraldică fără legături
cu ideea modernă de "națiune":
Tricolorul ca simbol al națiunii românești
apare la începutul secolului XIX : astfel, este de
remarcat prezența celor trei culori în canafii și în
picturile de pe pânza drapelului răscoalei lui
Tudor Vladimirescu, în cadrul căreia li se atribuie
pentru prima oară semnificația: "Libertate
(albastrul cerului), Dreptate (galbenul
ogoarelor), Frăție (roșul sângelui)". Tricolorul a
fost adoptat întâi în Țara Românească, în 1834 ca
drapel de luptă, când domnitorul reformator
Alexandru D. Ghica a supus aprobării sultanului
Mahmud al II-lea modelul drapelelor și
pavilioanelor navale de luptă. Acest model era un
„steag cu fața roșie, albastră și galbenă, având și
acesta stele și pasăre cu cap în mijloc”. Curând,
ordinea culorilor a fost schimbată, astfel încât
galbenul să apară în centru. La înmânarea
drapelelor, domnitorul a spus, printre altele:
„Steagurile aceștii de Dumnezeu păzite țări
din vechime au fost fala oștirilor sale și semnele
slavei lor... Miliția românească organizată pe
temeiuri de regulă și disciplină europeană,
dobândește iarăși acel drept din vechime și
primește steagurile sale cu fețile naționale și cu
pajera prințipatului. Domnia mea dar
încredințează acum batalioanelor de infanterie
și divizioanelor de cavalerie aceste steaguri ca
un sfânt depozit al cinstii, al credinții și al
supunerii către legile întocmite...”
În 1840, ca să diferențieze drapelul de
luptă de cel de război, domnitorul Ghica a
adoptat un nou model pentru cel dintâi: tricolor
roșu-galben-albastru, cu roșul în partea
superioară și lățimi egale ale benzilor. În centru
se afla un scut alb brodat cu aur și mobilat cu
acvila valahă, încoronată princiar și cruciată.
În 1848, steagul adoptat de către
revoluționari ca drapel al Țării Românești a fost
tricolorul albastru-galben-roșu (cu albastrul sus,
deci, conform semnificației „Libertate, Dreptate,
Frăție”). Acest tricolor apare atunci de asemenea
în Moldova, în Ardeal (de exemplu la Adunarea
de la Blaj) și până la Paris (unde este arborat la 26
aprilie 1848 de către studenții români care
salutau noul guvern revoluționar cu un tricolor
„ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”).
Iată amănuntele adoptării tricolorului :
În Țara Românească, decretul nr. 1 din
14/26 iunie 1848 al Guvernului provizoriu
menționa că „Steagul Național va avea trei
culori: albastru, galben, roșu”, urmând ca deviza
scrisă pe flamuri să fie „DPEПTATE ФPЪЦIE”
(„Dreptate, Frăție”). Diferența față de modelele
anterioare ale tricolorului constau în plasarea
fâșiei albastre în partea superioară, eliminarea
cifrului domnesc de la colțuri și a coroanei de pe
capul acvilei ce se găsea în vârful hampei,
precum și prezența unei devize. Aceste steaguri
au fost sfințite la 15/27 iunie 1848, fiind destinate
Gardei Naționale. Astăzi se mai păstrează doar
steagul gărzii orășenești din Slatina. Pe fâșia
albastră e scrisă deviza “Frăție, Dreptate”, pe
galben „Județul Oltŭ”, iar pe roșu „Orașul
Slatina”, toate cu litere chirilice. Dimensiunile
drapelului sunt de 124 cm lungime și 110 cm
lățime. Existența altor drapele de acest fel e
confirmată de acte, care menționează, în unele
cazuri, chiar și prețul de fabricare a lor. Astfel,
drapelul observatorului poliției (confecționat din
șalon) și cel al detașamentului de dorobanți din
București (din tibet) au costat împreună 192 de
lei și 10 parale. Decretul nr. 5 din 18 iunie solicita
garnizoanelor să retragă în magazii drapelele
vechi: „trebuința fiind a se schimba steagurile, vi
se vor trimite peste puțin timp alte steaguri noi”.
Cele vechi urmau a fi transferate mai apoi către
Arsenalul armatei. Pe 25 iunie, generalul
Christian Tell solicita aprobarea Guvernului
provizoriu pentru confecționarea a șase steaguri
(trei pentru infanterie și trei pentru cavalerie),
urmând „a le supune Guvernului provizoriu spre
decretare”. Cererea i-a fost aprobată la 11 iulie;
totuși drapelele au fost distribuite abia la 11
septembrie, în cadrul unei ceremonii solemne. Pe
30 iunie, mitropolitul Neofit, în calitate de prim-
ministru, dădea următoarea dispoziție:
„stindardele libertății se vor ridica pe toate
edificiile, iar cocardele se vor repurta”. Aceste
35
simboluri au fost larg utilizate la manifestații și
au fost arborate pe clădirile publice, pe nave și
bastimente etc.
Totuși, decretul nr. 252 din 13/25 iulie
1848, motivat prin faptul că „nu s-a înțeles [încă]
cum trebuiesc făcute stindardele naționale”,
definea steagul ca având culorile dispuse pe
verticală, posibil sub influența modelului
francez. Nuanțele erau „albastru închis, galben
deschis și roșu carmin”. În ceea ce privește
ordinea, „lângă lemn vine albastru, apoi galben și
apoi roșu fâlfâind”.
Petre Vasiliu-Năsturel notează că, din
punct de vedere heraldic, atât la steagul Franței
cât și la cel al Țării Românești revoluționare,
banda din mijloc reprezintă un metal (argint,
respectiv aur). Alți cercetători sunt de părere că
tricolorul nu fusese imitat după modelul francez,
ci reprezenta o veche tradiție românească,
ipoteză sprijinită de o notă a ministerului de
externe revoluționar către Emin Pașa: „colorile
eșarfului ce purtăm noi diriguitorii, precum și
toți impegații, nu sunt de datină modernă. Noi le-
am avut încă de mai înainte pe steagurile
noastre. La primirea dar a cocardei și a eșarfelor
tricolore nu am urmat duhul de imitație sau de
modă”.
În Transilvania, revoluționarii
adoptaseră mai înainte, cu prilejul Conferinței de
la Sibiu din 26 aprilie/8 mai 1848, tricolorul
albastru-alb-roșu (vertical, după amintirile lui
George Bariț) ca drapel național. Acesta avea
înscrisă pe flamură deviza „VIRTUTEA
ROMANĂ REÎNVIATĂ”. Mai multe surse ale
vremii atestă cele trei culori (ziarul „Organul
naționale” scos în acea vreme la Blaj, Al. Papiu
Ilarian în a sa „Istorie a românilor din Dacia
superioară” etc.). Semnificația lor este dublă: ele
predomină în portul popular românesc și,
totodată, înmănunchează vechile culori ale
principatului Transilvaniei (albastru și roșu) cu
albul păcii. Se pare că cele două exemplare având
fâșii albastru-galben-roșu, care se păstrează
astăzi la Muzeul Național de Istorie al României
sunt de factură ulterioară, comemorativă, a
evenimentelor de la Blaj. Culoarea galbenă a
înlocuit-o, astfel, pe cea albă pentru a simboliza
dorința de unire a transilvănenilor cu România.
În Moldova, tricolorul a fost arborat la
27 martie 1848 la hotelul Petersburg din Iași de
către Adunarea constituantă prezidată de Vasile
Alecsandri, fără însă să fie adoptat oficial,
deoarece abia întrunită, Adunarea a fost
persecutată și dispersată de trupele rusești masate
"preventiv" la frontieră.
După înfrângerea revoluției, se revine la
vechile steaguri, iar revoluționarii sunt
persecutați pentru vina de a fi purtat însemnele
tricolore revoluționare. În 1849, domnitorul
Barbu Știrbei a adoptat un nou model pentru
drapelele de luptă, păstrând însă dispoziția
orizontală a culorilor și schimbând doar
elementele decorative. Acest model, asemănător
ca aspect cu cel din 1834, va fi în vigoare până în
1856.
Legenda formării tricolorului național prin
contopirea culorilor drapelelor Moldovei și al
Țării Românești s-a născut după 1860, probabil
din dorința de a împăca pe toată lumea în privința
alegerii steagului revoluționar muntean de la
1848 ca drapel al întregii Românii. Această
legendă a fost favorizată și de potrivirea
coloristică a drapelelor atribuite celor două
principate române la acel moment (roșu și
Pe-al nostru steag e scris Unire
Versuri: Andrei Bârseanu
Muzica: Ciprian Porumbescu
Pe-al nostru steag e scris unire,
Unire-n cuget și simțiri
Și sub măreața lui umbrire
Vom înfrunta orice loviri.
Acel ce-n luptă grea se teme
Ce singur e rătăcitor,
Iar noi uniți în orice vreme
Vom fi, vom fi învingători.
Am înarmat a noastră mînă
Ca să păzim un scump pămînt,
Dreptatea e a lui stăpînă,
Iar domn e adevărul sfînt.
36
albastru pentru Moldova și albastru și galben
pentru Țara Românească).
Aceasta este istoria pe scurt a actualului Drapel
Naţional al României şi principalele repere legislative
privind regimul juridic al acestuia, individual sau în
“parteneriat” cu alte drapele şi însemne oficiale,
selectate de noi din diverse surse, în principal de pe
Internet. Cât şi cum se respectă toate acestea, fiecare
poate să-şi facă o idée. Ne-am fi dorit ca apariţia acestui
număr al revistei să coincidă cu inaugurarea, la Satu
Mare, a unuia din cele mai mari drapele din ţară, înălţat
pe cel mai înalt catarg, amplasat în Piaţa Romană, zonă
frecventată de concetăţeni şi turişti (români sau străini),
care să constituie un simbol al apartenenţei pentru
totdeauna a acestor meleaguri la ROMÂNIA! Datorită
multor cauze, mai mult sau mai puţin obiective, acest
deziderat pentru Ziua Drapelului Naţional nu a putut fi
atins, însă sunt premise optimiste pentru realizarea sa cât
de curând. Drept urmare, sperăm ca în numărul viitor al
revistei noastre să putem reveni cu un material mai
amplu privind realizarea acestui obiectiv şi opiniile
sătmărenilor (autorităţi şi simpli cetăţeni) despre
importanţa sa într-o zonă cunoscută ca o mare
diversitate multiculturală şi etnică.
Și-n cartea veșniciei scrie
Că țări și neamuri vor pieri,
Dar mîndra noastră Românie
Etern, etern va înflori.
Învingători cu verde laur
Noi fruntea nu ne-o-mpodobim
Nici scumpele grămezi de aur
Drept răsplătire nu dorim.
Știind că-n viața trecătoare
Eterne fapte-am împlinit
Și chinul morții-ngrozitoare
Bogat, bogat e răsplătit.
 Antonescu - pro şi contra
(XII)
T oamna anului 1942, moment crucial în
derularea ulterioară a avenimentelor militare de
pe frontul de răsărit. Un front al cărui linie de atac
se întindea pe o suprafaţă imensă, de la Marea
Baltică până la Marea Caspică. Armata germană,
considerată de Adolf Hitler, dar şi de mai mulţi
strategi militari, ca fiind la apogeul exprimării sale
militare, considerente bazate pe succesele
ultimelor luni de război, era motivată să creadă că
în scurt timp se va încununa cu laurii victoriei
finale. Acum, trupele Wermachtului băteau la
porţile Leningradului, pe care l-au supus unui
asediu prelungit, fără a-l putea cuceri însă. Sunt
momente în care forţe militare germane, ajunse
până în apropierea Moscovei, ameninţau să
cucerească marea metropolă. Acest obiectiv, în
speranţa lui Hitler, trebuia să însemne căderea
Rusiei, implicit încheierea războiului de răsărit.
Paradoxal însă, pentru trupele Axei, încep să apară
şi germenii unei înfrângeri, în aceste momente
total ne luată în calcul.
Mareşalul Ion Antonescu, mare strateg
militar şi bun cunoscător al limbajului armelor, cu
o formidabilă putere de analiză şi sinteză a
evenimentelor nu avea cum să fie derutat de
aparenţe. El se axa pe studiul concret al
momentului, pe o analiză realistă, pentru a
constata adevărata situaţie de pe front. Îşi dă
seama de situaţia periculoasă şi hazardantă în care
se găsea aripa de Sud a frontului de Răsărit, mai
ales luând în calcul perspectiva foarte apropiată a
celor două ofensive preconizate, ce aveau ca
obiective cucerirea Stalingradului şi a zonei
Caucaz. Cosiderând că trupele angajate în lupte,
în urma unei campanii grele şi de lungă durată,
deja sunt slăbite şi, odată cu înaintarea vor slăbi tot
mai mult, propune ca în linia întâi să fie masate
forţe proaspete, aduse de undeva din zone mai
relaxate sau din spatele frontului. El considera, în
acelaşi timp, că flancul de sud, îndeosebi în stepa
Kalmucă, are o densitate prea slabă, iar inamicul
ar putea profita de acest lucru.
Referitor la situaţia din această zonă,
Hitler susţine că stepa Kalmucă nu constituie o
bază de plecare pentru atacul asupra
Stalingradului şi îl asigură pe mareşalul Ion
Antonescu că vor fi luate trupe din Caucaz şi duse
la Satalingrad, pentru întărirea forţelor de acolo.
37
Prof. Ioan CIARNĂU
Pentru a-l convinge pe Hitler de situaţia
periculoasă în care se găseşte întreaga aripă de
Sud a frontului, dar şi de grija, mai ales, a Armatei
a III-a română care se găsea poziţionată în zona
centrală a operaţiunilor, Mareşalul face pe data de
10 octombrie 1942, doar cu zece zile înainte de
marea ofensivă sovietică de pe Don, o vizită la
Berlin. El era decis să ceară Comandamentului
german o suplimentare importantă de forţe, pentru
a putea face faţă atacului inamic. Calculele şi
previziunile lui Antonescu au mers şi mai departe.
Astfel, el prezintă lui Hitler şi un alt punct de
vedere al său: dacă Germania reuşeşte să facă faţă
forţelor în creştere ale inamicului, atunci
rezultatul acestei campanii ar putea rămâne ne
decis, fără victoria vreuneia din părţi. Dar, nici
vorbă de terminarea războiului. În acel caz, soluţia
onorabilă ar fi aceea a încheierii unei păci separate
cu unul dintre adversari, sau un compromis total.
Într-o atare situaţie, România, ţinându-se cont de
calitatea sa de aliată, avea dreptul să fie pusă la
curent cu intenţiile Berlinului şi cu demersurile
care, poate, erau deja făcute, mai ales dacă Reich-
ul urma să facă un compromis cu Rusia. Totuşi, el
nu sfătuia pe germani în favoarea acestei soluţii şi
credea că, dacă s-ar ajunge acolo, cel mai bine ar fi
ca un eventual compromis să se facă cu tabăra
anglo-americană, care ar putea avea interesul de a
scăpa de conflictele din zona Atlanticului şi a
Europei, pentru a se concentra, cu forţe sporite,
înspre Japonia.
Führerul l-a asigurat pe Mareşal că el nu
prevede, în viitorul apropiat, probabil nici pe mai
târziu, o soluţionare politică a conflagraţiei în curs
de derulare, astfel că, Germania nu va înceta sau
restrânge acţiunile armate. Pentru moment,
important este ca trupele să facă faţă situaţiilor, pe
măsură ce luptele se vor desfăşura şi rămâne cu
credinţa că victoria finală va aparţine Axei.
Replica lui Antonescu vine imediat:
-Eu sunt aici numai pentru a studia una
dintre aceste situaţii create de război şi, mai ales,
situaţia trupelor noastre foarte îndepărtate de
bazele lor şi ameninţate să fie tăiate din spate.
Hitler, după o scurtă retrospectivă asupra
situaţiei create în urma ofensivei sovietice
conduse de Timoscenko, arată că acesta a fost
ultimul spasm al trupelor sovietice, aşa că, după
părerea lui, nu trebuie modificat planul campaniei
în curs de executare. Promite solemn Mareşalului
că îl va învita din nou, la o nouă discuţie. Poate că
întâlnirea va avea loc chiar la Stalingrad.
Mareşalul Antonescu se arată a fi mai
rezervat:
-Natural, cele douăzeci şi cinci de divizii
româneşti nu reprezintă decât 10% din totalul
forţelor angajate în Est. În funcţie de ele, eu văd
războiul şi, în mod obligatoriu, am o perspectivă
parţială, dar pentru mine ele formează întreaga
armată română.
Deşi erau aliaţi în cadrul Axei, din
discuţiile purtate între cei doi conducători, rezulta
o diferenţă de idei uşor perceptibilă chiar şi la
nivelul unui apolitic. Fiecare urmărea un scop
anume: Hitler pe cel al instalării unei noi ordini
politice în lume, iar Antonescu pe cel naţional,
care coincidea cu dorinţa de recuperare rapidă a
teritoriilor pierdute, acţiune la care aspira înreaga
naţiune română. Ăsta fiind, de altfel, adevăratul
motiv pentru care armata română s-a angajat în
acest război. Durerea românilor, implicit a
Mareşalului, avea şi nume: Basarabia, Bucovina
de Nord, Cadrilaterul şi Ardealul. Toate acestea
motivau, decisiv, reacţiile lui Antonescu,
exprimate cu mult curaj, în faţa lui Hitler, în
timpul întrevederilor avute.
La solicitarea lui Hitler, ca România să
pună imediat pe picior de răboi încă zece divizii,
pe lângă cele care existau deja în teatrul de
operaţii, de pe front, mareşalul Antonescu îi
aminteşte că Ungaria participă doar cu zece divizii
în total, iar Bulgaria, cu consimţământul
conducerii germane, păstra armata intactă, mai
mult cu arma la picior. În aceste condiţii,
România, situată geografic între aceşti doi inamici
care, ei înşişi, cu acordul Berlinului, nu putea să-şi
risipească forţele.
,,-Reich-ul v-a garantat frontierele. Nu
aveţi a vă teme de nimic! Răspunde Hitler.
-Dumneavoastră repetaţi mereu că
poporul german trebuie să fie stăpân pe destinele
sale. Fără să mă îndoiesc de garanţia
dumneavoastră, prefer ca România, de asemenea,
să fie stăpână pe Destinul său, a răspuns
Mareşalul. Şi apoi, frontierele pe care ni le-aţi
garantat nu corespund limitei spaţiale pe care
poporul român are dreptul să o revendice”.
La argumentaţia lui Antonescu, Hitler nu a
mai zis nimic.
Discuţiile dintre cei doi, doar între ei, au
continuat în după amiaza aceleaşi zile. Au trecut
în revistă situaţia polilor de putere, din întreaga
38
lume, identificaţi prin: Statele Unite, Marea
Britanie, Europa Centrală (dominată de
Germania), Uniunea Sovietică şi Japonia,
conflictele de interese şi putere existente între
acestea, precum şi posibilitatea eliminării lor de
pe scena politică mondială, de către Germania,
pentru a face posibilă realizarea marelui deziderat
al Reich-ului, acela de cucerire a lumii.
- ,,... principalii noştri adversari sunt
Statele Unite şi Sovietele, ceilalţi, precum Anglia,
care deja este învinsă, contează mai puţin. Dacă
războiul a început cu scopuri limitate, astăzi ele
sunt nelimitate.
-Românii, în general, au aprobat să
participe la un război împotriva Uniunii Sovietice.
Până şi opoziţia s-a bucurat de recucerirea
Basarabiei şi a Nordului Bucovinei. Dar campania
dusă dincolo de limite îşi pierde sensul, a replicat
Mareşalul.
-De ce toleraţi activitatea politică a lui
Maniu?, îl întrerupe Hitler. El caută în permanenţă
să slăbească reistenţa frontului interior.
-Până când România nu-şi va recuceri
toate teritoiriile ce i-au fost smulse, eu nu am
autoritatea morală de a proceda altfel. Marea
Britanie şi Statele Unite n-au făcut nici cel mai
mic gest ostil României. Poporul român nu se
consideră deci în război decât cu Uniunea
Sovietică. Sunt conştient de rolul preponderent al
Germaniei pe continent, dar, în acelaşi timp, mă
declar incapabil să mobilizez Ţara numai pentru a
apăra noua ordine pe care Axa vrea să o instaureze
în Europa. Pentru soldatul român, lupta are sens
numai câtă vreme este dusă împotriva Uniunii
Sovietice. Alianţa cu Reich-ul, graţie căreia am
putea să sperăm eliminarea pericolului rusesc,
credeţi-mă, dacă eraţi în compania lui Stalin,
numai nebunii sau oportuniştii din România s-ar fi
alăturat Axei.
-Totuşi, dumneavoastră înşivă, replică
Hitler, aţi aderat la Pactul Tripartit, într-o epocă în
care conflictul cu Uniunea Sovietică nu era
hotărât!
-Cine vă spune că eu în acel moment nu
eram un oportunist?
-Noi îi vom bate pe ruşi până o să-i ia...
încheie discuţia Hitler”.
În urma discuţiilor cu Hitler, precum şi a
analizării situaţiei concrete de pe front, Antonescu
are o previziune formidabilă, pe care desfăşurarea
ulterioară a evenimentelor aveau să o confirme.
Astfel, în trenul de întoarcere în ţară, în prezenţa
însoţitorilor săi, el face următoarea declaraţie:
-Germania a pierdut războiul. Trebuie
să ne concentrăm toate forţele, ca să nu
pierdem şi noi războiul nostru.
Să recunoaştem că era o declaraţie
lapidară, însă sub semnul său puteau fi puse toate
faptele ulterioare. Astfel, ea a fost făcută cu o
săptămână înainte de începutul prăbuşirii
frontului german de Răsărit, când forţele Reich-
ului se aflau la porţile Leningradului, la Orel şi
Tula, în apropierea Moscovei, în suburbiile
Stalingradului şi la poalele Caucazului. Concluzia
Amintiri de pe front
Lt. colonel (r) Mihai M. BACIU
nainte de 23 august 1944, după cumplitele
lupte din preajma Iaşilor, de la Stânca
Roznoveanu, Leţcani, Podul Iloaiei, Vânători,
Dealul Copoului cu Viile Iaşilor, Şcoala Normală
Iaşi şi cea din 11 iunie 1944 de la Zahorna-
Horleşti, unitatea din care făceam parte,
Regimentul 92 Infanterie - partea operativă, având
pierderi mari, a fost retrasă pentru refacere în
comuna Valea Rea de lângă Vaslui.
În data de 20 iulie 1944, printr-un ordin
telefonic, toţi TR-iştii (tineri cu termen redus) am
fost trimişi la unităţile de bază sedentare pentru
echipare în vederea trimiterii la şcoli militare cu
termen redus, pentru a putea fi înaintaţi în grad.
Această măsură era necesară deoarece au fost
scoşi din luptă, prin răniri şi decese, mulţi ofiţeri şi
subofiţeri. Ajunşi la unităţile sedenare, cei trecuţi
în rezervă am fost lăsaţi în concediu.
În 15 sau 17 august au fost anulate însă
toate concediile şi permisiile, ordonându-se
prezentarea celor în cauză, de urgenţă, la unităţile
operative. Doisprezece TR-işti ne-am adunat la
colegul Călţun Grigore din comuna Domaşnea-
Cornea şi, în seara zilei de 19/20 august 1944, am
pornit cu trenul spre Vaslui, la unitatea noastră. Pe
data de 22 am juns cu mari greutăţi până la staţia
CFR Tecuci, unde garnitura de tren a fost oprită,
iar după multe ore de aşteptare, locomotiva a fost
dirijată în partea opusă şi îndrumată înapoi spre
Ploieşti.
În dimineaţa zilei de 24 august 1944, am
ajuns în staţia CFR Mizil, unde am aflat de la un
post de radio, ce era într-o clădire mică aparţinînd
postului de poliţie TF, vestea cea mare de
întoarcere a armelor împotriva nemţilor, chiar prin
vocea M.S. Regelui Mihai I al României. Mare,
39
care se impunea era să nu pierdem şi noi războiul
nostru. Acest imperativ avea să-l dezlege pe
mareşalul Antonescu de orice obligaţie faţă de
aliatul său, determinându-l să ia toate acţiunile
viitoare ale Armatei Române pe cont propriu. Ba
mai mult, îl îndeamnă şi pe Hitler să procedeze la
fel. Şi anume să caute o soluţie politică, deoarece
nu se mai întrevedea o ieşire victorioasă din
conflict.
foarte mare, bucurie!! Toată România, şi în special
armata, au transformat ţara în Mărăşeşti,
dezarmând pe germani.
Aşa am dezarmat şi noi, cei 12 TR-işti, pe
impegatul de mişcare şi pe cei doi acari-soldaţi
germani, iar în toiul nopţii pe mecanicii auto de la
un atelier din oraşul Mizil. I-am pus în două
vagoane de marfă şi i-am predat comandantului
din gara Feteşti-Ceranvodă, iar noi ne-am
continuat deplasarea cu garnitura de tren până în
staţia Bucureşti-Obor.
Aici am luptat în zilele de 25, 26 şi 27
august 1944. În după amiaza zilei de 27 august, am
fost îmbarcaţi în tren şi duşi până la Turnu Severin,
pentru a opri intrarea nemţilor în ţară prin trecerea
Dunării din Iugoslavia. Două zile am stat la pândă
lângă un părculeţ de lângă Dunăre, fără
evenimente deosebite. Neputând trece spre
Caransebeş, ne-am întors până la Filiaşi şi de aici,
până la Tîrgu Jiu şi Bumbeşti, cu trenul, iar apoi
am trecut „apostoliceşte” Defileul Jiului, prin
Sadu şi Lainici, până la Livezeni şi Petroşani. Aici
am ajuns seara, spre bucuria părinţilor mei, care au
pregătit o oală mare cu fasole şi slănină. Astfel,
sătui, dimineaţa ne-am continuat drumul spre
Orăştie, la unitatea de bază, unde ne-am prezentat
pe 30 august 1944.
A doua zi am fost îmbrăcat în grabă şi am
fost dat să-l însoţesc pe d-l general de corp de
armată Nicolae Macici, comandantul Armatei I-a,
până la Rodna şi Păuliş. Pe 1 şi 2 septembrie m-am
reîntors la Orăştie, iar pe 5 septembrie 1944 am
pornit „Marşul Victoriei” spre Turda-Arieş, pentru
eliberarea Ardealului de Nord de sub jug străin.
Luptele de la Turda au fost deosebit de
grele şi cu multe pierderi în vieţi omeneşti.
Puternice lupte s-au dat şi la Luna, Gligoreşti,
Lunca Mureşului, Poieni, Câmpia Turzii, Viişoara
şi Dealul Feleacului. După mai bine de o lună de
lupte, am avut fericita ocazie să fiu printre primii
care am intrat în „Cetatea Ardealului”, coborând
în mare viteză Dealul Feleacului şi intrând în
Clujul mult dorit în ziua de 11 octombrie 1944,
unde am ocupat Teatrul Naţional şi cazarma de
lângă acesta. Am făcut un tur în centrul Clujului,
pe lângă biserică, Agenţia CFR, statuia lui Matei
Corvin şi biserica alăturată, iar de aici la Teatru,
apoi spre Someşeni, Sînicoară, Dezmir, am trecut
Someşul înaintând spre Zalău.
Cu mult regret şi profundă mâhnire,
trebuie să spun că pe tot parcursul prin Cluj, nu am
văzut niciun steag tricolor. Tot oraşul era împânzit
cu steaguri roşii, cititorii acestor rânduri sunt
convins că ştiu de ce. Dacă nu, le spun eu: în Cluj
era aşteptată să intre Armata Sovietică, dinspre
Ciucea, dar Armata Română le-a luat-o înainte....
Am fost în Cluj cu soldatul Pavel Valer,
originar dintr-o comună apropiată, astfel că a
plecat să-şi vadă părinţii, însă a revenit după
câteva zile şi a participat pe front până la final.
Dintre foştii camarazi, la ora actuală ştiu că mai
trăieşte d-l colonel (r) Neagu Nicolae, fost
locotenent activ, comandant de baterie 120 mm şi
apoi comandant de comapnie în Cehoslovacia.
Domiciliază în Constanţa, str. Gh. Lazăr, nr. 5/4.
Fostul coleg de la Liceul Mihai Eminescu şi
camarad de front, făcând parte din aceeaşi Divizie
18 Infanterie, la grupul de cercetaşi călări, avocat
Pop Victor (Vicu), a decedat prin anii 2000...
De la Cluj, trecând Someşul, am înaintat în
zilele de 12, 13 şi 14 octombrie 1944 prin satele
Denş, Adalin, Sînmihaiul Almaşului, Hida, iar în
15 şi 16 am dus lupte la Unguraş, Stîna, Chichişa,
Ciumărna şi pentru cucerirea vârfului Meseş,
ajutaţi de doi oameni din satul Stîna.
În data de 17 octombrie 1944, în zori de zi,
aproape pe întuneric, am intrat în oraşul Zalău,
coborând pe lângă cabana cu brazi, Strada
Clujului, ajungînd aproape de clădirea Prefecturii
şi de statuia grofului Vesselenyi, în centru. Am
făcut un scurt popas pe strada Crasna, după care
am înaintat spre Ţigani (Crişeni), Panic, Guruslău,
Hereclean, Borla, Bocşa Română, până la satul
Mocirla, unde am fost atacaţi din spate de câţiva
civili care se ascunseseră în pivniţele din vii. Au
fost capturaţi şi duşi în lanţuri la Cluj pentru a fi
judecaţi de Tribunalul Militar de Război. Am ieşit
din satul Mocirla la şoseaua naţională şi am
înaintat prin Lompirt şi Sălăjeni, ocupând
Sărmăşagul.
40
La Supurul de Sus am fost întâmpinaţi cu
mare bucurie de săteni. Apoi, cu greu s-a eliberat
Chieşdul, Dobra, Acâşul, ferma Ganaş şi apoi
Săcăşenii cu Cheja şi Sărăuadul cu Tăşnadul.
Mare bucurie mi-a produs vederea turlelor celor
două biserici din comuna mea natală, Tiream; aş fi
dorit să fiu un vultur şi să ajung cât mai repede pe
meleagurile copilăriei mele... Vis ce s-a împlinit
după două zile. În data de 22 octombrie 1944, din
şoseaua Căuaş-Ghenci am luat-o printre lanurile
de porumb şi floarea soarelui din stânga, pe
direcţia gării CFR Tiream. Inamicul ne-a
întâmpinat cu proiectile de artilerie, pe care le-am
ocolit şi am intrat în comună prin liziera dintre râul
Eriu şi balta Pauşani, ieşind pe şoseaua Tiream-
Vezendiu lângă crucea de pe pârâul Barnod.
Inamicul s-a retras pe direcţia Tiream-Carei,
stabilind un punct strategic cu arme automate
(mitraliere) la locul numit „Crucea Neagră”, cota
145, de unde au plecat retrăgându-se în naoptea de
24/25 octombrie, ca urmare a proiectilelor de
brand 120 mm trase de noi din viile Tireamului,
flancându-i. Tot de aici a fost lovit şi punctul
Ferma Clara de pe şoseaua Carei-Petreşti. În
perioada 23/25 octombrie 1944, s-a barat cu
bateriile de 120 mm zonele din triunghiul format
de şoselele dintre Pădurea Nireş-Foieni-Urziceni-
Carei, obligând inamicii să se retragă pe şoseaua
Carei-Berveni, spre Mirk, unde au fost încercuiţi.
După scoaterea inamicilor din comuna
Tiream, am intrat pe strada principală ce duce de la
gară în centru, fiind întâmpinaţi, în faţa parohiei,
de un grup de circa 12 consăteni, în frunte cu
preotul Teodor Gheran, alături de cantorul
Gheorghe Cosma şi de crîstnic. Era 23 octombrie
1944. M-am prezentat milităreşte, în poziţie de
drepţi, cu glas tare şi pe înţeles, la care toţi au
rămas deosebit de surprinşi văzând în faţa lor un
fost consătean, plecat la vârsta de 12-13 ani la
liceu (în 1934 m-am mutat cu toată familia la
Carei) şi, după 10 ani, să apară ca eliberator de
sabie străină. Pe rând, m-au îmbrăţişat şi sărutat,
începând cu părintele (unchiul meu), care m-a
învăţat religia în timpul şcolii primare. I-am pus o
singură întrebare: „Părinte, aţi fost terorizat de
cineva în timpul ocupaţiei hortiste?”, la care,
distinsul şi credinciosul preot şi mare patriot mi-a
răspuns: „Fiule, ieratea e o virtute! Eu i-am
iertat, fii bun creştin şi iertaţi-i şi voi!”
Scena s-a petrecut într-un timp scurt, în
prezenţa comandantului grupului tactic II,
locotenent colonel Ioan Josan, care, în 25
octombrie 1944, primea defilarea companiei de
rezervă de pe prispa casei consăteanului Santai
Vasile, aflată în faţa parohiei, şi alături de dânsul,
subsemnatul. Cu lacrimi de bucurie pe obraji, îmi
zicea Santai Vasile: „Am crezut că toţi românii
aţi murit la Stalingrad!”
Dar situaţia de război nu-ţi dă voie să
pierzi timpul cu sărbătorile! A trebuit să se
supravegheze unele persoane cu atitudini
antiromâneşti, care ne trădau orice mişcare. Astfel,
la intrarea în comună, s-a fixat comandamentul
grupului în casa consăteanului Chivari Nicolae,
însă în scurt timp, un proiectil de artilerie a căzut în
vecini, la Duştinţa, proiectil ce l-a spulberat în
bucăţi pe soldatul Ion Drăgan, din compania 120
mm, pe care l-am îngropat în cimitirul bisericii
româneşti, adunat în propria foaie de cort. (n.r.: a
se vedea Voicu Şichet - Jurnalul cimitirelor şi
monumentelor eroilor (II), Eroii Neamului nr.
2(3), pg.2). Printre suspecţii cu atitudini
antiromâneşti era şi fostul preot romano-catolic
Jozsef (Iosif) Kulifai. Când l-am vizitat, în timpul
ieşirii împreună cu grupa din curte, ne-a zis:
„Vedeţi că nu aţi găsit nimic suspect, iar eu sunt
preot cinstit?!”, la care i-am răspuns scurt, pe
româneşte: „Părinte, vă cunosc de când eram de-o
şchioapă” arătând cu mâna la înălţimea brâului.
Cu prima ocazie, i-a reproşat tatei această întâlnire
cu mine în comuna Tiream.
Pentru mai multă siguranţă şi precauţie am
fost nevoiţi să mutăm comandamentul în clădirea
consăteanului Teodor Santai, chiar în vecinătatea
fostului notar comunal. După câteva ore, capătul
grădinii acestuia este cercetat de un proiectil de
artilerie şi, din nou, a trebuit să mutăm
comandamentul grupului, de data aceasta ceva
mai departe de comună, tocmai în hotarul dintre
Tiream şi Hotoan, la ferma consăteanului meu
Mureşan Vasile, de la punctul numit „Spinuş”, ce
se găsea lângă pasajul şi cantonul de cale ferată de
pe linia Carei-Zalău, la circa 3 km de comună. În
noaptea de 24/25 octombrie 1944 am dormit o oră
la această fermă, după care, în plină noapte, m-am
deplasat la observatorul din colţul viilor Carei,
spre Ianculeşti, lângă o fântână, de unde
supravegheam ferma Clara şi mişcările de pe
şoseaua Carei-Petreşti.
Pentru mine, ziua de 25 octombrie 1944 a
fost una extrem de solicitantă, grea şi obositoare,
dar dorinţa, voinţa şi tinereţea le învinge pe toate,
astfel că, după o noapte nedormită, urmată de
defilarea în cinstea mea, am fost trimis în oraşul
Carei, cu o permisie binemeritată de 18 ore. Mi s-a
pus la dispoziţie căruţa cu cai şi camarazi
însoţitori, intrînd în Carei în jurul orelor 14-15,
41
dinspre Tiream. Pe partea dreaptă era un mic grup
de careieni, printre care toată familia fostului
sergent de poliţie Pop Ioan (soţia, fiii Ionel şi
Cornel), Pop Dumitru, Darida Ioan, Sabău Vasile,
Ţol Ioan şi alţii, care mi-a făcut primirea
neoficială, pur din iniţiativă proprie şi de neuitat
pentru mine.
Am luat-o pe prima stradă la stânga (C.A.
Negruzi) şi ne-am oprit la unchiul meu, Şerban
Mihai, fratele mai mic al mamei, care era
concentrat în armata maghiară. Acolo am aflat-o
pe mătuşa Maria şi cei doi copilaşi, Maria de 14 ani
şi Mihai de 11.
Când te grăbeşti, timpul parcă trece mai
repede, aşa că mi-am văzut de drum, intrând apoi
în casa unchiului Dan Ioan de pe strada Mărului,
unde o găsesc pe curajoasa mea mătuşă Floare
(sora mamei), alături de cei doi fii, Dumitru de 15
ani şi Nelu de 11. Pun pistolul mitralieră „Opriţa”
pe pernele de pe pat, la care, cei doi îmi cer să le
dau şi lor câte una. Le-am promis, ca la copii, dar
dorinţa era nerealizabilă. Ne-am spus pe scurt
problemele familiare şi am mers pe strada Horea,
la unchiul şi naşa mea de botez, sora mamei mele,
Ioan şi Iuliana Chiş, el un tenor de primă clasă, dar
de meserie pantofar-cizmar. În cameră, pe rudă,
erau înşirate 8-10 perechi de cizme noi, pregătite
pentru piaţă. În timpul discuţiilor, au intrat în casă
doi ostaşi sovietici. Primul a reuşit să treacă cu un
picior pragul (destul de înalt), dar când a văzut pe
masă pistolul meu mitralieră şi pe mine cu
caschetă şi panglică de comandant, s-a întors brusc
şi, cum erau cam băuţi, a căzut peste colegul său
doborându-l la podea, după care s-au sculat
amândoi şi au şters-o în mare viteză.
La plecare, naşa mi-a dat nişte bani
(forinţi), deşi i-am spus că nu am ce face cu ei, iar
unchiul m-a petrecut până pe strada Concordia,
unde locuia sora mea. Pe tot parcursul drumului,
ridica ambele mâini în sus şi striga: „Trăiască
România Mare! A venit Mişu acasă!” Desigur,
cei care-l auzeau nu ştiau că Mişu eram eu. Pe sora
Ana am găsit-o acasă, împreună cu cei trei copii:
Ştefan de 7 ani, Elisabeta de 5 şi Iosif de 3, soţul
fiind prin vecini. Era gravidă în luna a VI-a,
născând-o pe nepoata mea, Maria, la 5 februarie
1945. În scurtul timp pe care-l aveam la dispoziţie
am stat de vorbă cu vecinii, care se interesau de
părinţii, fraţii şi surorile noastre, dar şi de alte
rudenii plecate în refugiu în România. Am făcut o
noapte albă şi, la ora 5:00, am plecat din Carei, ca
să fiu pe ora 6:00 la Urziceni, aşa cum suna şi
ordinul...
 Portret al unui veteran şi invalid de război
C a să ştiţi al meu trecut,
Aci-n sat eu m-am născut.
Şi-am muncit cât am putut,
Până-n armată m-o dus.
Când am plecat în armată,
Războiu a-nceput îndată,
Luptând cu duşmanu-n faţă,
Între schije şi-ntre gloanţă.
Una m-o ajuns la un picior,
Una-n faţă, mai uşor.
În spital m-au internat
Până ce m-am vindecat.
Când veste s-a auzit,
Că tu Mitru ce-ai păţit,
Copiii mei şi Olga,
Ba trăia şi maică-mea!
Acasă dacă am venit,
M-am pus iară pe muncit,
Că Dumnezeu m-a ajutat
Şi după plug am umblat.
Aşa sună câteva versuri dintr-o „cântare a
mortului” compusă şi interpretată în ziua de
Sfântu Gheorghe a anului 2001, de către
cantorul din Tătăreşti - Silaghi Ioan, la finalul
ceremonialului de înmormântare a celui ce a fost
Pătraşca Dumitru, sau baciu Mitru Pătraşchii,
cum îl numeau consătenii. Evident, cititorii vor
realiza că motivul pentru care m-am decis să
scriu despre acest consătean al meu este faptul
că a fost veteran şi invalid de război, în acelaşi
timp, însă, un exemplu de hărnicie şi
devotament pentru binele familiei, de eroism în
slujba patriei şi a celor dragi de acasă.
Baciu Mitru s-a născut la 11 ianuarie 1913
(iată, ar fi împlinit 100 de ani), în localitatea
Tătăreşti, dintr-o familie de ţărani simpli, Ioan şi
Floare, ocupaţie pe care a îmbrăţişat-o şi el din
tinereţe. S-a căsătorit cu Olga Groza, tot din
Tătăreşti, având împreună 3 copii, respectiv:
Florica, Dumitru şi Cornelia.
În perioada premergătoare celui de-al doilea
război mondial, după satisfacerea stagiului
militar, a fost concentrat timp de aproximativ 7
ani (cu intermitenţă), după care a luat calea
42
Colonel (r) Voicu ŞICHET
frontului de est, luptând pentru eliberarea
Basarabiei de sub ocupaţia Rusiei Sovietice.
Numai că, aşa cum se ştie, Armata Română nu s-
a oprit la Nistru, ci a continuat ofensiva alături
de Germania şi ceilalţi aliaţi ai acesteia, în
special Ungaria. Astfel, baciu Mitru a ajuns în
zona marelui Cot al Donului, participând, ca
infanterist, pe linai I, la cruntele lupte ce au avut
loc acolo în iarna 1942-1943, soldate cu
înfrângerea coaliţiei şi cu un dezastru pentru
armata română.
În aceste grele lupte, consăteanul meu a fost
grav rănit, pierzându-şi un picior şi un deget de
la mână, în plus, fiindu-i afectată şi vederea. A
avut totuşi norocul că a fost evacaut la timp,
astfel că a ajuns într-un final la un spital din
Budapesta, unde a stat până în 1943. Despre
această perioadă, baciu Mitru le povestea celor
apropiaţi că a fost foarte bine tratat, fiecare
bolnav având parte de o îngrijitoare proprie,
probabil din rândul femeilor voluntare care în
acele timpuri îşi sacrificau viaţa de familie
pentru a ajuta şi alina durerile răniţilor de război.
Fiica Florica îşi aminteşte că, în perioada cât a
fost în spital la Budapesta, a fost vizitat de mai
multe ori de soţia Olga şi de tatăl Ioan.
Din nefericire, nu a lăsat urmaşilor săi
livretul militar sau alte documente care să
certifice perioadele petrecute în armată, la
concentrare sau pe front, astfel încât a trebuit să
mă bazez în exclusivitate pe amintirile celor 3
copii ai săi, uneori contradictorii, în special în
ceea ce privește perioada de concentrare
anterioare plecării pe front. Se pare că în timpul
acestor stagii de concentrare, baciu Mitru a
activat mai mult la bucătăria unității, însă pe
front a fost aruncat în luptele din linia întâi.
Singurul document semnificativ din acea
perioadă, păstrat de familie, este fotografia pe
care o reproducem alăturat, realizată la ieșirea
din spitalul din Budapesta, eroul nostru fiind cel
mai scund și cu căciulă pe cap.
După încheiarea războiului, vindecat fiind
(dacă se poate spune asta despre cineva căruia i-
a fost amputat un picior), baciu Mitru s-a întors
acasă la soţie şi cei trei copilaşi care, la plecarea
sa pe front aveau toţi sub 5 ani (Florica - 30.05
1938, Dumitru - 02.09.1939 şi Cornelica -
15.10.1941). Fiica cea mare îşi aduce aminte ca
prin vis că, după revenirea de pe front, tatăl său se
îngrijea de un ostaş român ascuns în buncărul
construit pe fosta proprietate a evreului
comerciant Leibi, în vecini de bunicul meu dup
mamă, Chereji Dumitru, dar şi peste drum de
locuinţa de atunci a eroului acestor rânduri. Din
spusele doamnei Florica Biga, reiese că acel biet
ostaş a fost împuşcat de sovietici. Tot în acea
perioadă, îşi aminteşte tanti Florica, familia a
fost nevoită să se refugieze la Homorod, probabil
tot de frica ruşilor. Aici este cazul să intervin şi
să-mi exprim părerea că ostaşii români care au
luptat pe frontul de est nu au avut o viaţă uşoară
după ce au revenit la vatră, chiar invalizi şi
schilozi cum erau. Marele prieten de la Răsărit
nu şi-a iertat atacatorii, indiferent de grad şi
funcţie!!!
Totuşi, baciu Mitru a primit (după
informaţiile furnizate de familie, a cumpărat) un
loc de casă de la Nicoară Dumitru (Mitru Demi,
cum îl numeau sătenii), unul din cei mai înstăriţi
oameni din sat la acea vreme, în semn de
recunoaştere a meritelor şi sacrificiului din
timpul războiului, fapt de care nu au ţinut cont
autorităţile peste câţiva ani, considerându-l pe
binefăcătorul veteranului şi invalidului de război
Pătraşca Dumitru, drept „chiabur”, fiindu-i
hărăzită soarta binecunoscută a fruntaşilor
satului românesc din „deceniul negru”.
În ceea ce îl priveşte pe baciu Mitru, acesta a
trecut peste inconvenientul datorat handicapului
43
fizic şi şi-a reluat activitatea în gospodăria
proprie, muncind cu sârg puţinul pământ pe care-
l avea, inclusiv ţinând pasul cu boii în urma
plugului, pentru a-şi întreţine familia într-o
perioadă de mari lipsuri prin care treceau
tătărăştenii, la fel ca mare parte a ţăranilor şi a
oamenilor simpli din România postbelică.
Eforturile nu au fost zadarnice, veteranul nostru
agonisind suficienţi bani pentru a mai cumpăra
alte câteva loturi de pământ aflate în vecinătate
(în total 1ha şi 20 ari), astfel că toţi copiii au avut
locurile de casă asigurate la ora căsătoriei, doi
dintre ei, Dumitru şi Cornelica, locuind şi acum
în casele din vecinătatea celei a tatălui lor. În
gospodăria veteranului nostru a rămas fiica cea
mare, Florica, însă aceasta s-a stabilit
după căsătorie la Satu Mare, astfel că
acum locuieşte, din 2006, nepoata din
partea fiului, Rodica Bozga, cu soţul
Cornel, şi ea contribuind substanţial la
documentarea pentru articolul de faţă.
Baciu Mitru a lucrat o perioadă şi
pe la Colectivul local, dar doar la
munci uşoare, pe care i le permitea
lipsa unui picior, însă s-a ocupat în
principal de gospodăria proprie,
supravieţuindu-i 4 ani soţiei, astfel că a
fost nevoit să poarte şi haina grea a
văduviei, în condiţiile handicapului şi a
anilor ce s-au adunat în buchetul vieţii
sale până la numărul 88. Noroc însă că
fiica cea mică, Cornelica, cu soţul Gheorghe
(decedat însă înaintea veteranului nostru), şi fiul
Dumitru, cu soţia Florica, stăteau aproape şi s-au
ocupat aşa cum se cuvine de bătrâneţele sale, în
vreme ce cealaltă fiică, Florica, cu soţul Lucian,
în calitate de moştenitori ai casei părinteşti, i-au
asigurat de la oraş toate cele necesare, iar când a
avut probleme mai grave de sănătate l-au dus să-l
îngrijească la Satu Mare.
Pe lângă cei trei copii menţionaţi în aceste
rânduri, baciu Mitru Pătraşchii are ca urmaşi 8
nepoţi şi 12 strănepoţi, cărora le dorim să nu
ajungă niciodată să cunoască ororile războiului
şi să nu fie nevoiţi să-şi părăsească căminul
familiei pentru visurile de mărire ale celor ce
conduc vremelnic destinele popoarelor.
Cât despre eroul acestor rânduri, nu avem
decât a ne pleca şi a ne ruga să-i fie bine primită
jertfa pentru binele ţării şi a familie, iar Bunul
Dumnezeu să-i dea odihnă veşnică!
 Societăţi şi asociaţii
cu caracter cultural-naţional (II)
Nu pot fi trecute cu vederea activităţile
cultural-artistice organizate de ASTRA, în
special în sala Teatrului Orăşenesc, unde pe lângă
organizarea de spectacole de teatru prin invitarea
unor trupe străine, se montau spectacole
susţinute de corurile din oraş, de formaţiile
artistice ale Conservatorului de Muzică, ale altor
licee şi organizaţii culturale din oraş. În sala
Teatrului, încă din 1924, ASTRA proiecta filme.
Începând cu 1 noiembrie 1936, ASTRA
va dispune de o sală proprie pentru cinematograf,
actuala sală ,,Victoria”. Acest cinematograf, la
începutul anului 1940, se va uni din punct de
vedere administrativ cu Cinematograful
,,Naţional”, ambele trecând sub o singură
conducere, directori fiind Gavril Barbu şi apoi
Adrian Demian.
Între 13 şi 15 septembrie 1935, are loc la
Satu Mare Adunarea Generală a Asociaţiei
ASTRA din Sătmar, unde este ales un nou
comitet de conducere pentru o perioadă de cinci
ani. Ca preşedinte este ales Eugen Seleş, care este
sufletul organizării acestui eveniment important.
Cu acest prilej se organizează o defilare a
reprezentanţilor Despărţământului ASTRA Satu
Mare din oraşe şi sate, este amenajat un car
alegoric. Alături de el sunt menţionaţi profesor
Gavril Barbul - secretarul general al
Despărţământului, prof. Silviu Tămaş - ajutor de
casier şi prof. Octavian Ruleanu - ajutor de
secretar, precum şi Al. Şipoş, directorul Camerei
pentru Agricultură, pictorul Aurel Popp şi
avocatul dr. Teofil Şinca.18
De un deosebit impact asupra membrilor
asociaţiei şi nu numai, rămân conferinţele (1720
organizate în perioada interbelică19), şezătorile,
campanile de culturalizare, mai ales în mediul
rural.
C o n f er in ţele cad r elo r d id actice
universitare clujene, dar şi din centrele
universitare mai îndepărtate, cum ar fi Cernăuţi,
sunt diverse tematic şi deosebit de apreciate de
public.
Astfel, prof. univ. dr. Sever Pop de la
Universitatea Cernăuţi a susţinut conferinţa
,,Cum se reflectă credinţa strămoşească în graiul
44
Prof. Dr. Ioan VIMAN
nostru”, aşa cum aflăm din revista citată. Numai
în anul şcolar 1924/1925, profesorii universitari
din Cluj au prezentat 6 conferinţe în faţa cadrelor
didactice, ale elevilor etc., organizate la Liceul
,,Mihai Eminescu”, sub egida ASTREI.20 Şirul
conferinţelor va continua, în 1927 profesorul
universitar Vladimir Ghidionescu va conferenţia
din nou, în 1933 Augustin Maior, dr. Şerban
Lungu etc.
ASTRA antrena cu precădere cadrele
didactice din învăţământul secundar pentru a
susţine conferinţe în mediul rural. În acest sens,
colabora foarte bine cu ,,Asociaţia Profesorilor
Secundari”, care, pe lângă scopurile
profesionale, îşi propunea scopuri privind
culturalizarea maselor, constituind un bun
exemplu pentru alţi intelectuali din epocă. Dintre
membrii Asociaţiei amintim pe Vasile Scurtu,
Eftimie Pandrea, Silviu Tămaş, Mihai Raţiu,
Aurel Peia, Andrei Radu ş.a.21
În 1923, la 12 iunie, se reorganizează
Despărţământul Carei al ASTREI, cu sprijinul şi
în prezenţa dr. Zenobie Pâclişianu, unul dintre
conducătorii Societăţii. Aici s-a ales Comitetul
Central al ASTREI, preşedinte prof. dr. Iuliu
Moldovan. Din comitet făceau parte
personalităţi marcante ale vieţii culturale
româneşti precum poetul Octavian Goga,
istoricii Silviu Dragomir şi Ioan Lupaş, episcopii
I. Ciorogariu, V. Lăzărescu, Alexandru
Nicolescu, în frunte cu mitropolitul Ardealului,
dr. Nicolae Colan etc.
Primul preşedinte a fost canonicul
Gheorghe Mureşan, iar bibliotecar învăţătorul
Gheorghe Pteancu. În urma Adunării Generale
ţinută în 4 noiembrie 1928 la Sanislău,
conducerea Despărţământului este preluată de
prof. Aurel Coza, bibliotecar fiind Ioan Cleja,
institutor. Din Comitetul de conducere mai
făceau parte Ioan Gherman, Augustin Ossian,
Vasile Terdic. În 17 iunie 1935 are loc o nouă
Adunare Generală a Despărţământului, la
Vezendiu de această dată.
Activitatea Societăţii este laborioasă.
Reprezentanţii ei sunt prezenţi la toate
evenimentele culturale şi nu numai din viaţa
satelor (inaugurări de şcoli, sfinţiri de biserici,
înfiinţări de cămine culturale). Sunt numeroase
conferinţele susţinute în satele din Plasa Carei, la
care reprezentanţii ASTREI, medici, avocaţi,
profesori, ingineri îşi oferă serviciile. Importante
sunt ,,şcolile de iarnă” sau şcolile ţărăneşti,
organizate anual câte o lună în perioada iernii. Pe
baza unui program clar, aici se dezbat şi se
propun cunoştinţe noi, utile locuitorilor satelor.
S-au organizat la Tiream şi Lucăceni două
cursuri de grădinărit, la care au participat 36 de
oameni din teritoriul plăşii. La activităţile din
sate, ASTRA mobiliza un număr de 35 de
intelectuali.
Remarcabilă este activitatea ,,Reuniunii
Femeilor” din Plasa Carei, care însoţeau
acţiunile ASTREI încă de la începuturile acesteia
şi de altfel în întreg Despărţământul Sătmarului.
Aceeaşi activitate susţinută o desfăşoară
Societatea Culturală ,,Sentinela de Nord”,
constituită la Sanislău, judeţul Satu Mare
(localitate în care s-a născut academicianul
Gheorghe Bulgăr), de către un grup de
intelectuali şi studenţi din comună. Această
Societate susţine activitatea unei biblioteci cu
peste 3000 de volume, cultivând interesul pentru
lectură, organizează serbări, cursuri de
alfabetizare şi contribuie la construcţia unui
cămin cultural în localitate. Activitatea
laborioasă este reflectată în paginile unei reviste
editată de către Societatea ,,Sentinela de Nord”,
care apare în anul 1925, urmând a fi publicată
lunar. Au apărut însă doar şase numere, din
motive de ordin financiar. Societatea era condusă
de un comitet care aplica un statut întocmit şi
aprobat în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Această Societate s-a înfiinţat în anul 1920 şi a
fost condusă până în 1925 de avocatul Ioan
Maghiaru. Apoi, până în anul 1934, în fruntea ei
s-a aflat avocatul Ioan Haiaş, urmat în perioada
1934-1940 de dr. Ioan Cosma.
Scopul declarat al Societăţii era definit în
articolul de fond, intitulat ,,Să fie lumină”, al
revistei omonime cu numărul 2 din 192522, în
care se menţionează ,,că doresc făclia ştiinţei s-o
răspândească printre acei ce şi azi mai dibuiesc
în întuneric”, deoarece ,,poporul trebuie să iasă
odată din haosul de neştiinţă ce-l învăluie din
toate părţile”23. În acest articol, autorul -
redactorul şef al revistei, Grigore Pop, se declară
adept al propăşirii prin cultură în scopul
înfăptuirii idealului de dreptate şi egalitate
socială a omului din popor. Revista manifestă
45
interes pentru creaţiile literare, dar evidenţiază şi
preocupările societăţii cu privire la educaţia
copiilor, menţionând rolul familiei în formarea
personalităţii tânărului.
Tot la Sanislău, funcţionează din anul
1924 un Cerc al ,,Astrei”, avându-i ca preşedinte
pe farmacistul Augustin Szabo şi casier pe Ioan
Tanca. La 4 noiembrie 1928, s-a ţinut în comună
Adunarea Generală a Despărţământului Carei al
,,Astrei”, constituind o adevărată sărbătoare
naţională pentru românii din această zonă.24
,,Astra”, care dispunea de fonduri financiare
însemnate, a contribuit la construirea Căminului
Cultural din Sanislău cu suma de 231.33425 lei
pentru cumpărarea materialelor de construcţie,
în timp ce tinerii membri ai Societăţii ,,Sentinela
de Nord” au asigurat forţa de muncă.26
,,Casa Naţională” a fost cerută de
intelectualii români sătmăreni imediat după
Unire, cu scopul de a ocroti cultura naţională,
nefiind însă realizată. Astfel, în 1926, problema
construirii unui aşezământ pentru cultura
naţională română este reluată, iar ,,Casa
Naţională” va începe să funcţioneze într-un local
închiriat. Unul din obiectivele Asociaţiei a fost
construirea unei clădiri proprii, care să cuprindă
o bibliotecă, sală de concerte şi un cinematograf.
Municipalitatea a donat Asociaţiei terenul de
lângă sediul Pompierilor în anul 1935, când a şi
început construcţia, încheindu-se în anul 1936.
Un merit deosebit în realizarea acestui obiectiv l-
a avut avocatul dr. Benea Ştefan, primarul
oraşului, care a fost şi preşedintele Asociaţiei, la
conducerea căreia era ajutat de un consiliu
constituit din 15 persoane.
În ziarul ,,Graniţa” din 13 iulie 1934,
ziaristul Horea I. Gheorghiţă reia tema
construcţiei ,,Casei Naţionale”.27 El insistă
asupra rolului cultural şi naţional al unui
asemenea aşezământ. Realitatea este că în anul
1935 s-a început construcţia acestui obiectiv, pe
un teren pus la dispoziţie de Primăria oraşului
împreună cu suma de 500.000 lei. La aceasta s-au
adăugat subscripţii din partea Clubului Sportiv
,,Olimpia”, a Clubului UNION, a Fabricii de
Vagoane ,,Astra”. Primul Consiliu de
Administraţie a fost format din dr. Ştefan
Cherecheş, primarul oraşului, Emil Tişcă,
directorul Băncii Româneşti, Octavian Pop,
director general al ,,Casei Noastre”, Augustin
Ferenţiu, fost primar etc. Proiectul a fost realizat
de arhitectul Victor Smigelschi din Bucureşti.28
Ca un răspuns la propaganda revizionistă
dusă de guvernul Ungariei, în România se
înfiinţează o societate nonguvernamentală
pentru contrabalansarea acesteia. Societatea a
fost înfiinţată de Stelian Popescu, fost ministru al
Justiţiei şi director al ziarului ,,Universul”,
purtând numele ,,Liga Antirevizionistă
Română”. Având în vedere că asupra Sătmarului
politica de deznaţionalizare anterioară anului
1918 a fost puternic resimţită în rândul populaţiei
româneşti, ca şi promovarea ideilor iredentiste
după 1920, este explicabil faptul că şi în Satu
Mare s-a înfiinţat o secţie a ,,Ligii
Antirevizioniste Române”. Activitatea ei s-a
manifestat pe mai multe planuri. Una din
preocupările sale a fost dezvoltarea unei
activităţi propagandistice contra revizionismului
maghiar. Alta era persuasiunea asupra forurilor
administrative pentru promovarea românilor în
diferite domenii de activitate din care lipseau sau
puteau accede cu dificultate. Astfel, Liga a reuşit
prin intervenţiile sale să determine mutarea unor
funcţionari maghiari din administraţie ,,a căror
prezenţă nu era dorită şi cu atât mai puţin
indicată”.29 A reuşit, de asemenea, să impună
angajarea unor funcţionari şi muncitori români în
firme particulare prin ,,anchete la faţa locului”. A
militat şi determinat schimbarea unor nume de
străzi, dar şi ,,ştergerea” unor monumente ce
aminteau de regimul trecut.
Liga acţiona şi prin organizarea de
serbări, mitinguri, adunări populare în comune.
La nivelul municipiului Satu Mare s-au organizat
conferinţe susţinute de oameni politici şi
intelectuali de prestigiu. Ciclul conferinţelor este
deschis de ministrul Justiţiei, dr. Valer Pop şi
continuat de prof. univ. dr. Ioan Lupaş, prof.
Vasile Scurtu, prof. univ. dr. Victor Jinga de la
Academia Comercială din Cluj, prof. univ. dr.
Sever Pop, prof. univ. dr. Onisifor Ghibu.
Temele conferinţelor sunt centrate pe
antirevizionism, dar şi pe o problematică strict
culturală, cum ar fi situaţia oraşelor din
Transilvania, sau problema graiurilor din satele
româneşti ca argument al continuităţii etc.
Această activitate densă şi destul de
diversificată îl face pe un ziarist al vremii30 să
afirme în 1935 că efectele activităţii Ligii sunt
încetarea definitivă a propagandei revizioniste,
lucru ce trebuie privit cu circumspecţie.
Preşedintele acestei organizaţii era în anul 1935
inginerul Flaviu Şuluţiu.
Începând cu anul 1928, va funcţiona şi
Societatea ,,Cultul Patriei”, filiala Satu Mare. În
momentul constituirii era formată din 29 de
persoane, în majoritate militari, primul
preşedinte fiind locotenent-colonelul Gheorghe
Paţa, comandantul Batalionului de vânători de
munte. Va fi mutat la Sighetu Marmaţiei şi
activitatea Societăţii va avea de suferit.31

Note
18
,,Afirmarea”, an III, nr. 1, ianuarie-februarie, 1938, p. 24;
19
Arh. Naţ, DJSM, Fond: Prefectura judeţului Satu Mare, dosar 55/1940, f. 59;
20
Vladimir Ghidionescu: ,,Elemente culturale româneşti si unificarea lor”; Ioan Paul: ,,Gheorghe Şincai”; Onisifor
Ghibu: ,,Basarabia pe timpul celei de-a doua revoluţii ruseşti, 1917-1918”; Vasile Bărbat: ,,Bolile sociale”;
Ştefănescu Goangă: ,,Neam, popor, naţiune”; Vasile Bogrea: ,,Limba noastră”. În toamna anului 1925 Silviu
Dragomir susţine conferinţa ,,Avram Iancu şi Ion Buteanu“, iar Vasile Suciu: ,,Mineritul în nordul Ardealului“. (cf.
Eugen Seleş, Anuarul Liceului Mihai Eminescu 1924-1925 şi 1925-1926 şi Stelian Neagoe, Viaţa universitară
clujeană în perioada interbelică, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1980, p. 241);
21
Arhiva Colegiului Naţional ,,Mihai Eminescu”, Registrul de Procese-verbale ale ,,Asociaţiei Profesorilor din
Satu Mare”; vezi şi ,,Afirmarea”, an V, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1940, p. 31;
22
Zora Belean, Ioan Belean, Aspecte ale activităţii societăţii culturale ,,Sentinela de Nord” din Sanislău (judeţul
Satu Mare). În: SCSM, IX-X, 1992-1993, Satu Mare, Ed. Muzeului Sătmărean, 1993, p. 186;
23
Ibidem;
24
Ibidem, p. 185;
25
Ibidem;
26
Ibidem, p. 181-186;
27
,,Graniţa”, an I, nr. 76, 13 iulie 1934;
28
Gh. I. Ioniţă, op.cit., p. 60-61;
29
Horia I. Gheorghiţă, op.cit., p. 54;
30
Ibidem;
31
Arh. Naţ, DJSM, fond PMSM, dosar 3/1928, f.4;

46
 Familia Bardoşi pe plaiurile Sătmarului
S unt puţini ofiţeri de carieră români din
armata austro-ungară al căror traseu al vieţii poate
fi urmărit cu punctualitate; ne gândim aici şi la
ofiţerii originari din Sătmar, dar şi la cei cu
activitate în aceste părţi. Un astfel de caz rar avem
în persoana generalului în rezervă Dumitru
Bardoşi. Mai multe legături ale sale şi ale unor
membri din familia lui cu Sătmarul, precum şi
meritele deosebite acumulate de-a lungul carierei
şi vieţii, ne-au îndemnat să prezentăm materialul
de faţă.
Ar fi interesant de precizat câteva
informaţii generale despre familia Bardoşi.
Lucrările de specialitate maghiare precizează
faptul că primul înnobilat din familia Bardossy
(Bardoşi) a fost Ioan, care a dobândit armalele pe
la 1769. Tot în acele lucrări, membri ai familiei
sunt localizaţi în comitatele Bereg şi Szepes.
Se pare că familia Bardoşi ar fi de origine
macedoneană. Trei fraţi din această familie,
comercianţi avuţi, „livranţi sau liferanţi” de
cereale, au venit în 1440 din Macedonia în părţile
Reghinului, unde şi-au deschis depozite de
cereale. În timp, ei şi-au edificat şi un cavou în
cimitir. În perioada interbelică, la renovarea
turnului bisericii, lăcaş construit în vremea slujirii
lui Petru Maior, a fost găsită o scrisoare în care se
consemna şi contribuţia lui Teodor Bardoşi din
47
Dr. Viorel CÂMPEAN
Ţara Turcească (Macedonia) la zidirea lăcaşului.
De asemenea, se pare că şi clopotul a fost
cumpărat de către Teodor Bărdaş1. În posesia
generalului Dumitru Bardoşi se afla un sigiliu cu
iniţialele B. D., decorat cu o ancoră, cu o cruce şi
pasărea Phönix, dovadă că strămoşii familiei au
fost comercianţi.
După vreo 250 de ani, unul dintre urmaşii
celor veniţi la Reghin s-a stabilit la Buda sau
Pesta. Doar această ramură a familiei s-a
maghiarizat, înnobilarea fiind făcută în 1664 de
către Mihai Apafy.
Născut la 21 august 1864 în Sângeorgiu de
Mureş (jud. Mureş), în familia unui funcţionar de
stat la Tribunalul din Deva, Dumitru Bardoşi a
urmat studiile primare în acest oraş. A rămas
orfan de mamă la vârsta de trei ani, dar a avut o
mamă vitregă cu purtare aleasă. Dorinţa tatălui
său era ca după absolvirea studiilor gimnaziale să
se înscrie la Academia Silvică din Selmeczbánya
(azi în Slovacia). Moartea tatălui, în 5 septembrie
1885, i-a schimbat însă destinul, el alegând să se
înscrie la o şcoală de ofiţeri, astfel că în anul 1889
ajunge sublocotenent în cadrul regimentului de
Infanterie Nr. 37, „Arhiducele Iosif” din Oradea.
A reuşit în acest răstimp tipărirea a două lucrări în
limba română, de Instrucţiuni militare pentru
subofiţerii şi elevii şcoalei de gradaţi, intitulate
Cartea de instrucţie, prima, şi Regulamentul de
serviciu I şi III-a parte, cea de a doua, ambele
apărute la Sibiu. Presupunem că lucrările au avut
o bună difuzare în lumea intelectuală
românească, spre exemplu ştim că Regulamentul
de serviciu militar a intrat în anul şcolar
1899/1900 în biblioteca societăţii de lectură
“Samuil Vulcan” a Liceului din Beiuş2.
A fost mutat din Oradea, din cauza
dragostei sale de neam şi a participării frecvente
la întrunirile culturale organizate de membrii
mişcării naţionale româneşti.
A ajuns în Bosnia de astăzi, unde s-au
născut cele două fete ale familiei Bardoşi.
Tânărul ofiţer Dumitru Bardoşi s-a căsătorit cu
Roza Demetrovici. Prima născută din familie,
Ileana (Elena Olga Agneta, precizează certificatul
de căsătorie), a văzut lumina zilei la 12 iunie 1906
în Rogatica (localitate aflată astăzi în Bosnia, cu o
populaţie majoritar musulmană), a urmat
Facultatea de Litere şi Filosofie la Universitatea
din Cluj, se va căsători
cu profesorul de limba
română, dr. Vasile
Scurtu3. Destinul a
vrut ca şi fetele lui
Dumitru Bardoşi să-şi
petreacă câţiva ani din
viaţă la Satu Mare.
În perioada
interbelică Ileana
Bardoşi a predat
îndeosebi la Liceul de
Fete „Doamna
Stanca”, câţiva ani
deţinând chiar funcţia
Profesoara Ileana Scurtu, de director. După o
născută Bardoşi
viaţă cu multe bucurii,
dar şi suferinţe, trăite într-o deplină armonie cu
soţul său, a trecut la cele veşnice la data de 12
aprilie 2003.
A doua fiică, Maria Aurora, s-a născut în 2
februarie 1908, tot la Rogatica, a urmat clasele
primare la Satu Mare şi Mődling, apoi studiile
gimnaziale şi liceale la „Elena Ghiba Birta” din
Arad, Facultatea de Litere şi Filosofie la
Universitatea din Cluj, specialitatea limba
germană, limba română, limba engleză. A predat
limba română şi limba germană la Liceul „Mihai
Eminescu” în anul şcolar 1931/1932. S-a
căsătorit cu ofiţerul Sever Braicu4.
Soarta lui Dumitru Bardoşi se va întretăia
vreme de patru ani şi cu oraşul Satu Mare, timp în
care i-a cucerit pe locuitori cu atitudinea sa şi a
48
legat numeroase prietenii5. În 1916 a fost distins
cu Crucea pentru merite cu spade şi cununa de
lauri6.
Faptele sale de arme din timpul primului
război mondial sunt consemnate de altfel într-un
volum care preamărea vitejia ofiţerilor distinşi
din cadrul Regimentului 29 Infanterie.
După Marea Unire, s-a implicat activ în
consolidarea tânărului stat român, contribuind
întru realizarea acestui deziderat cu toată
experienţa şi însufleţirea lui. În 1920 a fost numit
la comanda Regimentului Nr. 104.
În perioada interbelică a reuşit să scrie
următoarele lucrări: Românizarea industriei şi
îmbrăţişarea meseriei, Principiile caracterelor
tari, Îmbrăţişarea meseriei, românizarea
industriei şi păţaniile mele la o intreprindere
industrială naţionalizată.
Către apusul vieţii, Dumitru Bardoşi a
tipărit un impresionant volum de amintiri,
intitulat Din vieaţa mea. Amintiri din două
armate, care ne-a slujit şi nouă foarte mult întru
realizarea acestui articol7. Sunt cuprinse acolo
amintiri din perioada studiilor la şcolile austro-
ungare şi anii de serviciu militar în cadrul armatei
imperiale, iar către final, cei patru ani dăruiţi în
slujba Armatei Române, dar şi activitatea de
după trecerea în rezervă.
Lucrarea Românizarea industriei şi
îmbrăţişarea meseriei, are un motto care
caracterizează crezul unei vieţi exemplare:
„Bate una cu ciocanul şi îţi cade în mână
banul”.
Ultimii ani din viaţă i-au adus tristeţe în
suflet, fiindu-i dat să vadă prăbuşirea graniţelor
ţării. A decedat în anul 1942 la Lugoj.
Interesant este faptul că un reprezentant
al familiei Bardoşi, Ludovic, a trăit în teritoriul
de astăzi al judeţului Satu Mare, la Pişcolt
(localitate aflată multă vreme în componenţa
comitatului şi apoi judeţului Bihor). Acesta era
Blazonul familiei nobiliare
Rheday de Nagy Rhéde
văr al lui Dumitru Bardoşi, fiind fiul lui Gheorghe
Bardoşi, „septemvir”8 la Curtea de Casaţie pentru
Ardeal de la Târgu Mureş, care era căsătorit cu
Ianca Rheday de Nagy Rhéde. După mamă,
Ludovic se înrudea cu familia regală engleză,
întrucât vara mamei sale, contesa Cristina
Rheday de Nagy Rhéde fusese luată în căsătorie
(morganatică) de către ducele de Teck,
moştenitorul tronului Curţii regale engleze.
Ludovic Bardoşi se numără printre
românii care au dat curs apelului de subscriere la
Băncile „Arina” din Sanislău (1906) şi
„Vulturul”din Tăşnad (1908)9. Îl găsim apoi
implicat în lupta de rezistenţă împotriva
artificialei Episcopii Greco-Catolice de
Hajdúdorog la care fuseseră trecute în mod
samavolnic parohii româneşti din Sătmar. În
adunarea ţinută la data de 6 decembrie 1912 la
Baia Mare, lui Ludovic i s-a repartizat tocmai
comuna unde-şi avea proprietatea, Pişcoltul10.
Ludovic Bardoşi a căzut victimă unei apoplexii în
aprilie 192711.
Spaţiul tipografic nu ne-a îngăduit să
dezvoltăm mai mult activitatea membrilor
familiei Bardoşi. În orice caz, prin realizările lor,
membrii familiei Bardoşi şi-au dovedit şi la Satu
Mare devotamentul pentru neamul românesc12.

Note
1
Dumitru Bardoşi, Din vieaţa mea. Amintiri din două armate, [Arad], 1940, pp. 49-50.
2
Programa Gimnaziului Superior Gr. Cat. şi a Şcoalelor Elementare din Beinşi pre anul şcolastic 1899-
1900, Beiuş, 1900, p. 55.
3
Pentru biografia lui Vasile Scurtu a se vedea volumul Viorel Câmpean, Aurel Pop, Ovidiu T. Pop, Vasile
Scurtu, zece ani în serviciul Sătmarului, Satu Mare, Editura Citadela, 2012.
4
Ovidiu T. Pop, Rozalia Cosma, Gheorghe Cosma, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” file de istorie, Satu
Mare, Editura Citadela, 2012, p. 67.
5
Dumitru Bardoşi, op. cit., p. 42.
6
Ibidem.
7
Apărut în Imprimeria judeţului Arad în anul 1940.
8
Unul dintre cei 7 (şapte) judecători ai Tablei judecătoreşti (echivalentă în interbelic a Curţii de Casaţie din
România; existau doar trei asemenea Table în imperiu: la Budapesta, Zagreb şi Târgu Mureş).
9
Viorel Ciubotă, Cooperaţia şi sistemul bancar românesc în judeţul Satu Mare la sfârşitul secolului al XIX-
lea şi începutul secolului al XX-lea, „Satu Mare. Studii şi comunicări”, Satu Mare, vol. XIII, 1996, pp. 153-
154.
10
Ioan Georgescu, George Pop de Băseşti. 60 de ani din luptele naţionale ale românilor transilvăneni,
Oradea, 1935, p. 286.
11
Dumitru Bardoşi, op. cit., p. 43.
12
Mulţumim doamnei Alexandra Chifu (fiica profesprului Vasile Scurtu şi a Ilenei Bardoşi) pentru
informaţiile furnizate, de asemenea şi domnului Ovidiu T. Pop, prin intermediul căruia am reuşit să
intrăm în posesia preţioaselor documente şi date de la distinsa doamnă profesoară.

49
 Din cronologia eroică a Sătmarului medieval
Descoperirile arheologice atestă o locuire
permanentă în vatra oraşului Satu Mare, încă din
preistorie. Aşezarea localităţii în plină zonă de
câmpie oferă condiţii favorabile dezvoltării
comunităţii umane în toate timpurile. Oamenii
locului se ocupau cu agricultura, creşterea vitelor
şi practicarea unor variate meşteşuguri casnice. De
timpuriu, se constată o intensă circulaţie monetară,
care confirmă prezenţa schimburilor comerciale.
Amintim printre altele descoperirea, în 1880, a
unui tezaur de monede romane de argint, care
cuprindea 159 de piese.1 Şi în această zonă,
formele instituţionalizate social-economice au
fost cnezatele şi voievodatele, menţionate încă în
secolul al X-lea. Sunt ipoteze potrivit cărora, la
noi, cnezatele au existat mult mai devreme, în
ultimele secole ale mileniului întâi, însă datorită
rarităţii scrisului de mână şi inexistenţei scrisului
de tipar, nu au fost prinse în vreun document şi
astfel nu le putem cunoaşte azi.2
Nu de puţine ori, de-a lungul istoriei,
oamenii din Sătmar au fost constrânşi să-şi
suspende activitatea cotidiană, paşnică, pentru a se
opune unor năvăliri străine. Şirul luptelor de
apărare a aşezării Zotmar, cum apare în primele
izvoare istorice scrise, este deschis de rezistenţa
ducelui Menumorut împotriva cuceritorilor
maghiari. Fără a intra în disputa cu privire la
autorul preţiosului izvor istoric Gesta hungarorum
(Faptele ungurilor) şi a autorului acestei lucrări,
subliniem faptul că în ea apare prima menţiune
scrisă despre Satu Mare, în forma Castrum
Zotmar. Autorul, fie că a fost un notar-secretar
regesc al regelui Bela al III-lea (1173-1196), sau
un alt notar al regelui Bela al II-lea (1131-1141),
care şi-a redactat opera pe la anul 1150, sau în jurul
anului 1200, relatează despre existenţa în
Transilvania a trei formaţiuni politice româneşti,
conduse de Menumorut, Gelu şi Glad sau Vlad.
Voievodatul condus de Menumorut era destul de
întins, cuprindea aproape întreg nord-vestul
României, şi avea reşedinţa la Biharia (Castrum
Byhor), aflat la circa 10 km nord de Oradea. Acest
castru a căzut în mâinile duşmanului după o
rezistenţă de 13 zile. Pentru cucerirea cetăţii
Sătmar, care de asemenea făcea parte din
voievodatul lui Menumorut, ducele Arpad i-a
trimis pe Zobolsu şi Thosu. Apărătorii castrului au
50
Prof. Carol C. KOKA
rezistat asediului timp de trei zile. Textul din
cronică sună aşa: ”Zobolsu şi Thosu plecând de
aici au ajuns la fortăreaţa Zotmar. Şi după o luptă
de trei zile, asediind fortăreaţa au căştigat victoria
şi intrând a patra zi în fortăreaţă, pe soldaţii
ducelui Menumorut pe care i-a putut prinde aici, i-
a legat în lanţuri şi i-a băgat în fundul cel mai
întunecat al unei temniţi, dar pe fii locuitorilor i-a
luat ostatici”.3 Cucerit şi integrat în Regatul feudal
maghiar, Sătmarul a parcurs etapele caracteristice
celorlalte aşezări urbane din Transilvania. A
evoluat de la castrum (cetate) şi villa (sat)
începând cu secolul al X lea, la civitas (oraş) în
1331 (civitates de Zotmar et de Nymiti), apoi la
târg (oppidum) începând cu 1455 (oppidum
Nemethy) şi în 1467 (oppidum Zothmar),
devenind, în sfârşit, în 1712, oraş liber regal
(civitas libera regia).4
Pentru o mai bună apărare, pe la anul 1543,
când cetatea a intrat în stâpânirea familiei nobiliare
Báthory, s-au făcut modificări ale albiei
Someşului, pentru a putea apăra cetatea în partea ei
sudică. În urma acestor modificări ale albiei,
cetatea a rămas situată pe o insulă, aşa după cum se
observă pe stampele de epocă.
În anul 1562, cetatea a fost asediată de
armatele otomane conduse de Ibrahim, paşa din
Buda şi de Malcoci, paşa din Timişoara. Despre
acest asediu avem relatările unui călător francez,
Jaques Bongars, care, la 6 mai 1585, a poposit la
Satu Mare. Cu prilejul şederii sale aici, el află că în
1562 cetatea a făcut faţă cu succes asediului
turcilor, care au atacat cu 24.000 de soldaţi, în timp
ce apărătorii erau în număr de vreo 4.000. Patru ani
mai târziu, în 1566, cetatea a fost din nou asediată,
cu forţe mult superioare. ,,Aceste forţe precizează
Bongars neputând izbândi câtuşi de puţin s-au
cantonat în faţa unui castel la o leghe depărtare,
pe care în sfârşit l-au cucerit cu mari pierderi”.
Bongars nu precizează despre care cetate este
vorba, dar face unele precizări asupra modului în
care asediaţii au încercat să se apere. ,,Cei
dinăuntru aşternuseră în şanţuri un strat de
pulbere (praf de puşcă) şi apoi unul de lemn foarte
uscat şi i-au dat foc când a pornit duşmanul la
asalt”.5
Capacitatea de apărare a cetăţii de la Satu
Mare a sporit considerabil ca urmare a faptului că
în 1565 a fost fortificată de către generalul austriac
Lazarus Schwendy, după proiectele arhitectului
italian Ottavio Baldigara.6 Cetatea avea o formă de
pentagon cu cinci bastioane, fiind realizată din
lemn şi pământ, cu munca iobagilor din comitatul
Satu Mare şi cele învecinate.7
În 1574, un alt călător francez, Pierre
Lescalopier, poposeşte la Satu Mare, unde stă trei
săptămâni. Are timp suficient să observe şi să
descrie cetatea. O găseşte foarte puternică, apărată
de râul Someş. Acest amănunt este observat şi de
italianul Antonio Possevino, care ne vizitează la
1583. Călătorul şi istoricul turc Evlia Celebi, care a
însoţit o armată turcească de la Oradea până la Satu
Mare, spune că turcii nici nu au cutezat să asedieze
cetatea. Celebi reţine forma pentagonală a cetăţii şi
faptul că era înconjurată de apele Someşului. În
interiorul cetăţii remarcă o clădire mare,
patrulateră care servea drept cazarmă. Turcii au
renunţat la asediu din cauza bombardamentului
intens al apărătorilor. Specialiştii şi tradiţia istorică
pomenesc de existenţa succesivă a trei tipuri de
fortificaţii (cetăţi) la Satu Mare. Prima, care ar fi
existat pe vremea cuceririi maghiare, dar a cărei
localizare nu se cunoaşte, până în prezent ne ieşind
la iveală nici o urmă. A doua fortificaţie datează de
pe vremea regelui Matei Corvinul (1460), un
castellum, de care face pomenire şi Szirmai Antal8
în monografia sa. O construcţie de formă
dreptunghiulară cu turnuri rotunde pe la colţuri,
reprezentat de Natale Angielini, pe o hartă ce redă
asediul cetăţii din 1565. Această descriere o face şi
Andrea Maggiorotti.9 Cea de a treia cetate este cea
de tip italian, un tip de cetate caracteristică celei de
a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea, concepută
pentru a rezista expansiunii otomane.
Un alt episod de rezistenţă în faţa
duşmanilor se petrece cu ocazia răscoalei
antihabsburgice conduse de Francisc Rákoczi al II
- lea (1703-1711). Promiţând eliberarea din
iobăgie, principele a reuşit să atragă în luptă şi
populaţia românească din zonă. Din rândurile lor
s-au ridicat comandanţi destoinici precum
legendarul Pintea Viteazul, Marcu Haţeganu,
Bibliografie
1.
Gheorghe Lazin, ,,Contribuţii la istoria oraşului Satu Mare, epoca veche şi prefeudală”, în ,,Şcoala Sătmăreană”,
noiembrie, 1972, p.10-15
2.
Victor V. Dragoş, „Voievodate locale sătmărene”, în ,,Şcoala Sătmăreană”, noiembrie, 1972, p. 16-17
3.
G. Popa-Liseanu, „Izvoarele istoriei românilor”, vol I, Bucureşti, 1934, cap. XXI, p. 92-93
4.
Doru Radosav, ,,Satu Mare, ghid de oraş”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984, p.15
5.
Carol C. Koka, ,,Relatări din secolul al XVI-lea despre Satu Mare, în ,,Cronica Sătmăreană”, nr. 5236, 4 octombrie,
1986, p.3
51
Vasile Negru, Nichita Balica şi Bucur Câmpeanu.
Răsculaţii au reuşit să cucerească cetatea din
mâinile austriecilor. Asediul a început în aprilie
1703. Sunt informaţii potrivit cărora cei din
interior s-au solidarizat cu răsculaţii, aceştia le-au
indicat curuţilor, cele mai favorabile locuri de
trecere prin vad a Someşului. Austriecii s-au predat
după 17 luni de asediu. Satu Mare fiind şi locul
unde s-a semnat mai apoi pacea, în 1711,
cunoscută în istorie sub numele de Pacea de la Satu
10
Mare. Solidarizarea locuitorilor sătmăreni cu
răsculaţii a atras mânia austriecilor care au dat foc
ambelor aşezări, Satu Mare şi Mintiu, la porunca
11
contelui Lowenburg. Ulterior, Francisc Rákoczi
a dispus demolarea fortificaţiilor care nu au mai
fost refăcute niciodată. Din faţa dezastrului, cei
mai mulţi locuitori şi-au găsit refugiu la Viile Satu
Mare. Incendiul a nimicit pentru totdeauna cea mai
mare parte a arhivei oraşului. 200 de pedestraşi şi
600 de cavalerişti, căzuţi prizonieri, au fost lăsaţi
să plece liberi, conform înţelegerii. Cei ucişi în
timpul luptelor au fost îngropaţi cel mai probabil
pe un loc situat între actuala Biserica Reformată cu
Lanţuri şi Teatrul de Nord.12 Lucrările de demolare
a cetăţii s-au încheiat abia în 1723. Urmele cetăţii
au ieşit la iveală cu diferite ocazii. Presa locală13
semnala în 1912 următoarele: ”Cu ocazia
săpăturilor la fundaţia clădirii Convictului (azi
clădirea Colegiului Naţional Kölcsey Ferenc), pe
locul unde se afla înainte casa Unger, constructorul
Geza Weszelowski a dat de o porţiune din zidul
cetăţii. Fragmentul de zid avea lungimea de 22
metri şi lăţimea de 7 metri. Descoperirea s-a făcut
sub pavajul trotuarului, la o adâncime de numai 45
cm. A ieşit la iveală şi un fragment din parapetul de
bârne care servea pentru efectuarea tragerilor,
precum şi două deschideri practicate în zid tot
pentru acest scop”. Potrivit ziarului citat, atunci au
fost recuperate o serie de obiecte care au intrat în
colecţia Muzeului Convictului Catolic. Pe locul
unde s-a aflat cetatea, din 1723, locuitorii au primit
dreptul de a ridica construcţii civile, pe locul
şanţurilor fostei cetăţi din 1780.
 6.
Adalbert Burai, ,,Despre cetatea de tip italian din Satu Mare”, în ,,Satu Mare studii şi comunicări”, 1969, p. 125-146
7.
Szöcs Péter, “Szatmár kora újkori erödje” (Fortificaţia premodernă de la Satu Mare), în ,,Castrum”, 3, 2006, p. 87-96
8.
Szirmai Antal, “Szatmár vármegye fekvése, története és polgári esmérete, ( Aşezarea, istoria şi situaţia socială a
judeţului Satu Mare), I, Buda, 1809
9.
Gli architetti militari italiani in Transilvania nei secoli XIV a XIV, citat şi de profesorul Burai Adalbert în studiul său
din 1969
10.
Carol Gölner, Paul Abrudan, “Francisc Rákoczi al II lea”, Editura Militară, Bucureşti, 1983, p. 188-189
11.
Dr. Lidia Abram, Zsombor Ilonczai, “Németi és szatmár leégese 1703-ban.(Incendierea Sătmarului şi a localităţii
Mintiu în 1703), în ,,Szatmári Friss Ujság”, 29 august, 2003
12.
,,Szamos”, nr. 284, 13 decembrie, 1911. Informaţie găsită de autor în cotidianul sătmărean ,,Szamos” (,,Someşul”) În
acel an, cu ocazia unor săpături efectuate în dreptul intrării în Teatrul din Satu Mare, la o adâncime de 2 m s-au
descoperit două schelete.
13.
,,Szatmár és vidéke” (Satu Mare şi împrejurimile), nr. 47, 19 noiembrie, 1912

Voievozii români în satele sătmărene

în secolul al XVIII-lea
Deşi stăpânitorii maghiari din Transilvania s-
au străduit din răsputeri să-şi impună instituţiile
proprii (importate, de altfel, din Apusul civilizat!!),
care să le înlocuiască pe cele autohtone, ancestrale,
populaţia românească a opus o dârză rezistenţă,
reuşind, mai ales în zonele deluroase şi muntoase,
să-şi păstreze o parte din vechile instituţii care
aveau o istorie ce se pierdea în vremea de dinainte
de cucerirea maghiară.
Aşa este, de exemplu, instituţia voievodatului,
una fundamentală, întâlnită aproape în toate
localităţile româneşti, şi care o mai întâlnim în
Sătmar de-a lungul secolului al XVIII-lea şi chiar
în secolul al XIX-lea. Istoricii Dulgău Bujor şi
Victor Dragoş publicau în revista muzeului din
Satu Mare vreo 15 nume de voievozi din veacul al
XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, care se
adăugau la cele publicate de istoricii D. Prodan,
Vasile Scurtu, Titus Roşu etc.
În orice caz, amintirea instituţiei voievodatului
mai persista în perioada interbelică, atunci când
Vasile Scurtu, în Cercetări folclorice în Ugocea
românească (Jud. Satu Mare), publicate în anul
1942, o mai întâlnea în comuna Gherţa Mică.
Acolo, Tămaş Ştrangu, de 78 de ani, îşi amintea că
„tata tatii, Ştrangu Mihai cel Mare, o fost voievod,
iel o scos D'erţa Mnică di la grofi, c'o fost a
grofului. Iel scote pe iobagi să lucre la domni” (p.
92).
În anul acesta, cercetând fondul de documente
Prefectura Judeţului Satu Mare, care se află la
Arhivele Statului din Cluj Napoca, am avut bucuria
să găsesc, în anii 1729-1730, nu mai puţin de 32 de
Dr. Viorel CIUBOTĂ
voievozi noi, provenind din 22 de localităţi din
fostul Comitat Satu Mare. Localităţile sunt situate
pe tot cuprinsul comitatului de altă dată:
Cămârzana, Bixad, Negreşti, Călineşti-Oaş,
Cicârlău, Şişeşti, Pomi, Mădăras, Fărcaşa, Chilia,
Supuru de Sus, Gereuşa, Beltiug, Amaţi, Lipău,
Chegea, Cuţa, Supuru de jos, Terebeşti, Pişcari ş.a..
De menţionat că în unele localităţi existau şi
câte trei voievozi, cum este, de exemplu, cazul în
Pomi şi Lipău. Vom cita şi câteva nume de
voievozi: Laurenţiu Ciorba, Dumitru Chereji,
Simion Pop, George Macovei, Grigore Henteş,
Mihai Pop, Petru Borza, Ioan Soponoş, Simeon
Flontaş, Ioan Raduly, Mihai Lupşa, Grigore Filip,
Ioan Câmpan, Ursu Pop, Petru Pop, Gabriel
Maxim, Ladislau Doroş, Andrei Pop, Petru
Ţimermen, Ioan Lazăr ş.a..
Aproape în toate satele din Ţara Oaşului
întâlnim instituţia voievodatului, ceea ce ne duce la
concluzia că aici locuitorii au fost mai hotărâţi în
apărarea instituţiilor proprii.
Atragem atenţia asupra existenţei unui voievod
la Beltiug (Ioan Soponoş), voievod al contelui
Alexandru Karolyi, ceea ce demonstrează
existenţa acolo a unei comunităţi româneşti care, în
condiţiile colonizării populaţiei şvăbeşti în
localitate, începând cu anul 1730, a fost redislocată
în alte localităţi.
Instituţia voievodatului a mai persistat până la
revoluţia din anul 1848 când, odată cu desfiinţarea
iobăgiei şi a tuturor instituţiilor legate de ea,
dispare pentru totdeauna şi această veche instituţie
românească.

52
 Ştefan cel Mare - Mit şi istorie (IV)
Al treilea război dintre Moldova şi Imperiul Otoman - 1484
n vara anului 1484, aproape prin nimic
anunţate, căci Baiazid al II-lea nu etala calităţi
militare deosebite şi nici nu manifestase după
urcarea pe tron zelul războinic al tatălui său,
complăcându-se într-o dulce trândăvie, forţele
otomane conduse de sultan şi-au făcut apariţia la
Dunărea de Jos pentru a obţine, dacă nu
îngenuncherea Moldovei, cel puţin împlinirea unuia
din punctele esenţiale ale programului conceput, la
timpul său, de cuceritorul Constantinopolului:
ocuparea Chiliei şi Cetăţii Albe. De fapt, numai
momentul ales de sultan pentru expediţie era
oarecum surprinzător, căci altfel, Ştefan cel Mare
decelase demult primejdia şi făcuse tot ceea ce îi
stătuse în putinţă pentru a o preveni.
Sultanul a pornit în acest război hotărât să
nu lase nimic pe seama hazardului - un eşec i-ar fi
fost fatal, deoarece inactivitatea în care se
complăcuse trezise vii nemulţumiri, îndeosebi în
rândurile ienicerimii şi, în consecinţă, a îndreptat
împotriva Moldovei forţe care depăşeau
considerabil obiectivul limitat al cuceririi celor
două cetăţi. În Analele lui Malipero se indică, numai
pentru trupele otomane de uscat, un efectiv enorm,
300 000, la care se adăugau forţele îmbarcate pe cele
100 de nave care transportau, ca de obicei, maşinile
grele de asediu, o parte a artileriei, echipament,
subzistenţe etc.
Ştefan cel Mare a fost informat, fără îndoială,
asupra pregătirilor efectuate de sultan şi marşul
oastei otomane spre Dunăre. În acest sens, există
mai multe solicitări de ajutor la cele două state
vecine cu care avea tratate de alianţă, la care acestea
au răspuns greu, cu întârziere... Sau deloc (n.a.)
Armata otomană a început traversarea
Dunării la 26 iunie 1484, pe un pod de vase întins pe
vadul Isaccea- Obluciţa, unde a făcut joncţiune cu
trupele muntene, care, după aceasta, au rămas drept
călăuze ale turcilor.
După trecerea Dunării, armata otomană,
precedată de trupele lui Vlad Călugărul, s-a
îndreptat întâi spre Chilia, a cărei garnizoană era
comandată în vremea aceea de pârcălabii Ivaşco şi
Maxim.
Desfăşurarea asediului este descrisă cu
Bibliografie
1. Domenico Malipiero, Annali Veneti, VII,1843, p.31.
2. Contribuţii numismatice în localizarea Chiliei bizantivei, în SCIVA, p. 203-205
3. Cf. Nicolae Iorga “Istoria Armatei Româneşti”, p.97-99
4. N. Stoicescu, lista marilor dregători ai Moldovei (sec. XIV-XVII ), p.407-409.
5. Cronici turceşti, vol.I, p.130-132.
53
Col. (r) Petru PRODAN
destule detalii în “buletinul” răspândit ulterior de
sultan: “abea am sosit (la Chilia-n.a.) cu cetele de
oşteni, am simţit fără încetare, ca picăturile unei ploi
iuţi, puştile şi săgeţile moldovenilor împroşcând din
tunuri şi din puşti. Trupele otomane au dat iureş şi au
atacat din toate părţile. Şi, în felul acesta, ducând
lupte timp de 10 zile, i-au îngenunchiat fortăreaţa”.
Asediul Chiliei a durat nouă, nu zece zile (între 6 şi
14 iulie 1894).
În drum spre Cetatea Albă a făcut joncţiune
şi cu forţele tătare. După sosirea la Cetatea Albă,
sultanul Baiazid, aşezându-se în faţa oştilor sale, a
poruncit să scoată tunurile şi să le aşeze din loc în
loc să dărâme zidurile. Au bătut fortăreaţa din toate
părţile cu bombardele. Au atacat cetatea din toate
părţile timp de 17 zile, de la 24 iulie, până la 9
august. Se pare că abia după ce ambii pârcălabi au
căzut la datorie, iar cetatea suferise distrugeri mari,
garnizoana şi populaţia s-au hotărât să trateze cu
sultanul, punând o serie de condiţii pe care acesta a
promis să le respecte. Odată stăpân pe cetate,
Baiazid s-a purtat însă necruţător, făcând mari
pagube materiale şi morale.
Datele la care au început şi s-au terminat cele
două asedii, precum şi durata lor, diferă de la izvor
la izvor, dar aceasta are mai puţină însemnătate
pentru reconstituirea tabloului general al
evenimentelor. Esenţial este faptul că sursele indică,
aproape unanim, o rezistenţă dârză din partea
apărătorilor, într-o primă fază, pentru ca, apoi, deşi
cetăţile erau puternice şi ar fi permis continuarea
luptelor, să se cedeze, făcându-se apel la clemenţa
sultanului; forţele asediatoare nu au fost atacate de
oastea moldovenească. Se pare că, înaintea
zidurilor, s-a prăbuşit moralul apărătorilor, care şi-
au dat seama la un moment dat, după 9 zile în primul
caz, după 17 în cel de-al doilea, că nimeni nu le
putea veni în ajutor. Impresia că s-ar mai fi putut
rezista rămâne chiar dacă se ia în considerare faptul
obiectiv că în ultimul pătrar al secolului al XV-lea,
datorită dezvoltării spectaculoase a artileriei, durata
asediilor se redusese (multe cetăţi puternice fiind
puse în situaţia de a capitula după doar câteva zile,
sau chiar fără luptă).
 Geopolitică est-europeană:
Conflictul din Transnistria
C onflictul din Transnistria este un conflict
politic între Republica Moldova şi
autoproclamata Republică Moldovenească
Nistreană cu privire la exercitarea controlului
asupra raioanelor Camenca, Dubăsari,
Grigoripol, Rîbniţa, Slobozia şi oraşul Tiraspol,
aflate pe malul stâng al fluviului Nistru şi oraşul
Tighina, aflat pe malul drept al aceluiaşi fluviu.
Conflictul a început în anul 1990, imediat după
proclamarea independenţei Republicii
Moldoveneşti Nistrene.
1.Premise. În ultima parte a anilor 80,
peisajul politic al U.R.S.S. era în plină schimbare,
datorită politicii de perestroika întreprinse de
Mihail Sergheevici Gorbaciov, care pretindea un
soi de autonomie politică la nivel regional.
Democratizarea incompletă a permis
naţionalismului exclusivist să devină cea mai
dinamică doctrină politică. Unele minorităţi
naţionale s-au opus schimbărilor de clasă politică
din Republica Moldova, clasă dominată în
perioada sovietică de etnicii ruşi.
Oficializarea limbii române şi introducerea
obligativităţii alfabetului latin a atras proteste din
partea vorbitorilor de alte limbi. Neconcordanţa
cu noua politică s-a manifestat mai vizibil în
Transnistria, regiune în care etnicii slavi (ruşi sau
ucraineni) erau majoritari în zonele urbane. La
recensământul din 1989, în Transnistria locuiau
39,9% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruşi şi
1,9% bulgari.
2. Războiul civil. Pe 2 septembrie 1990 a
fost proclamată Republica Moldovenească
Nistreană. La 25 august 1991, Sovietul Suprem al
Republicii Modoveneşti Nistrene a adoptat
declararaţia de independenţă a noii republici. Pe
27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova
a adoptat Declaraţia de Independenţă a Republicii
Moldova, al cărei teritoriu cuprindea şi raioanele
din stânga Nistrului. Parlamentul modovenesc a
cerut guvernului U.R.S.S.: „să înceapă
negocierile cu guvernul moldovenesc cu privire la
ocupaţia ilegală a Republicii Moldova şi
retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul
moldovenesc.”
După ce Moldova a primit statut de membru
54
Ing. Mircea PÎRLEA
al O.N.U. la 2 martie 1992, preşedintele
moldovean Mircea Snegur a autorizat o
intervenţie militară împotriva forţelor rebele care
atacaseră posturi de poliţie loiale Chişinăului de
pe malul estic al Nistrului. Rebelii, ajutaţi de
trupele sovietice, şi-au consolidat controlul peste
cea mai mare parte din zona disputată. La 21 iulie
1992 a fost semnat un acord de încetare a focului.
3. Urmări. Chiar şi după încetarea focului,
Rusia a continuat să ofere regimului separatist
sprijin material, politic şi economic, permiţându-i
să supravieţuiască şi conferindu-i un anumit grad
de autonomie vis-a-vis de Moldova. Generalul
Lebed, comandantul Grupului Operaţional Rus
(fosta Armată a 14-a) începând cu iunie 1992, s-a
purtat deseori ca un politician transnistrean şi a
declarat că armata sa ar putea să ajungă la
Bucureşti în două ore.
O.S.C.E. are deja de mulţi ani o misiune de
observaţie la faţa locului şi încearcă să ghideze
negocierile privind rezolvarea conflictului.
Trupele ruseşti staţionează în continuare pe
teritoriul moldovenesc, în pofida obligaţiilor
asumate de Rusia la summit-urile O.S.C.E. din
1991 şi 2001.
4. Memorandumul Kozak. În iulie 2002,
O.S.C.E., împreună cu mediatori ruşi şi ucraineni
au semnat un document care conţinea premise
pentru reunificarea Moldovei într-o federaţie.
Neconcordanţele fundamentale asupra împărţirii
puterilor au făcut imposibilă aplicarea acestui
document. În luna noiembrie a anului 2003, Rusia
a realizat un memorandum care conţinea, până la
acel moment, cea mai detailată propunere de
constituire a unui stat moldovenesc federal
asimetric. Acesta mai prevedea staţionarea
trupelor ruseşti pe pământ moldovenesc pentru
încă 20 de ani. Textul a fost intens promovat de
Dmitri Kozak, o personalitate marcantă din
echipa preşedintelui rus Vladimir Putin.
Memorandumul Kozak a reprezentat o rupere de
poziţia nistreană care cerea statut egal pentru
Transnistria şi Moldova.
În memorandum se propunea crearea unui
parlament bicameral format dintr-o cameră
inferioară, aleasă prin reprezentare proporţională.
Toate legile trebuiau însă consimţite de Senat, a
cărui repartizare era disproporţionată în raport cu
repartizarea populaţiei pe teritorii: 13 senatori
aleşi de camera inferioară federală, 9 de
Transnistria şi 4 de Găgăuzia. Conform
recensământului din 1989, în Transnistria
locuieşte un sfert din populaţia republicii, iar în
Găgăuzia mai puţin de 4%.
Importante demonstraţii împotriva
memorandumului Kozak au avut loc la Chişinău
în zilele următoare publicării propunerilor ruseşti.
Conducerea Republicii Moldova a refuzat
semnarea memorandumului fără coordonarea
organizaţiilor europene. O vizită a preşedintelui
Putin în Moldova a fost anulată. Într-o conferinţă
de presă din 2005, preşedintele moldovean
Vladimir Voronin a declarat că memorandumul
Kozak din 2003 a fost respins datorită faptului că
se află în contradicţie cu Constituţia
moldovenească, care stipulează neutralitatea
Moldovei şi nu permite staţionarea oricăror trupe
străine pe teritoriul său, în timp ce ţara nu poate să
adere la alianţe militare. Moldova şi
memorandumul Kozak au reprezentat subiecte
cheie la reuniunea ministerială a O.S.C.E. de la
Maastricht din decembrie 2003, iar dezacordul
dintre Rusia şi Occident a împiedicat semnarea
unei declaraţii comune la sfârşitul reuniunii.
4. Criza din 2004. Zbirul regimului de la
Tiraspol este, din 1991, Igor Nicolaevici Smirnov.
În vara anului 2004, autorităţile
transnistrene au închis cu forţa cele 6 şcoli din
stânga Nistrului în care se folosea limba română
scrisă cu alfabet latin, o măsură care a afectat cei
3400 de elevi care învăţau în aceste şcoli. Mai
mulţi profesori şi părinţi, care s-au opus
închiderii, au fost arestaţi. În timpul crizei,
guvernul moldovean a decis să instituie un blocaj
economic Transnistriei. Blocajul a fost inutil din
cauza lipsei de cooperare cu guvernul Ucrainei şi
cu preşedintele Leonid Kuchma.
Transnistria a răspuns prin oprirea
furnizării energiei electrice. Şcolile au fost în cele
din urmă deschise, dar au primit statutul de
Bibliografie
1. Ancel, Jean „Transnistria”, Editura Atlas, Bucureşti, 1998
2. Nistor, Ioan Siviu „Istoria românilor din Transnistria”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1995
3. Serebrian, Oleg „Va exploda Estul? Geopolitica spaţiului pontic”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998
4. *** - „Românitatea transnistreană. Antologie”, Editura Semne, Bucureşti, 1996
5. *** - „Wikipedia. Enciclopedia liberă”
55
„instituţii educaţionale non-guvernamentale”.
6. Propunerea ucraineană. În mai 2005,
partea ucraineană, condusă de Viktor Iuşcenko, a
propus un plan în 7 puncte care stipulează
rezolvarea conflictului transnistrean printr-o
reglementare negociată şi alegeri libere. Prin
acest plan, Transnistria ar rămâne o regiune
autonomă a Moldovei. S.U.A., Uniunea
Europeană şi Republica Moldovenească
Nistreană şi-au exprimat un anumit nivel de acord
cu acest proiect. În iulie, Ucraina a deschis şase
noi posturi vamale la graniţa ucraineano-
transnistreană. Posturile, în care sunt angajate
echipe moldovene şi ucrainene, sunt menite să
reducă contrabanda dintre republica separatistă şi
vecinii săi.
7. Drepturile omului. Republica Moldova,
ca şi alte state sau organizaţii non-
guvernamentale susţine că guvernul separatist de
la Tiraspol este autoritar şi nu respectă drepturile
omului. De asemenea, a acuzat regimul separatist
de arestări nejustificate şi tortură.
Alegerile legislative din 2005 nu au fost
recunoscute de comunitatea internaţională.
Potrivit lui Claus Neukirch, şeful serviciului de
presă al O.S.C.E., „nu se poate vorbi de alegeri
libere şi corecte în regiunea nistreană, atâta timp
cât în această regiune nu sunt create condiţii
adecvate pentru exprimarea opţiunii politice a
alegătorilor”.
Un raport al Departamentului de Stat
american relatează despre închisori dure în
Transnistria. Traficul de fiinţe umane reprezintă o
problemă importantă în Moldova şi Transnistria.
În cazul Ilie Ilaşcu şi Alţii versus Moldova
şi Rusia (2004), C.E.D.O. a cerut în unanimitate
Moldovei şi Rusiei să pună capăt detenţiei
nejustificate a membrilor grupului Ilaşcu, Andrei
Ivanţoc şi Tudor Petrov-Popa, care sunt încă
închişi în Transnistria. Ilie Ilaşcu, arestat
împreună cu alte 4 persoane în Tiraspol la
începutul lunii iunie 1992, a fost eliberat datorită
intervenţiilor domnului Corneliu Vadim Tudor în
anul 2000, după ce a ajuns parlamentar român.
 Eroi apeni în „Lotul Mare Sabin”
înv. Viorel Anton RADU
Şc. Gimnazială „Vasile Lucaciu” Apa
„ R omâne, cel tare, nu plânge,
Răspunde sângelui prin sânge,
Averea, de ţi-ar lua-o cineva
Şi nu vei şti de a o apăra,
N-a fost nicicând a ta”
Aron Cotruş
Anul acesta se împlinesc 60 de ani de la
acţiunile împotriva comunismului petrecute la
Apa, faptele fiind povestite de cei pe care i-am
cunoscut, însă o parte din cei ce le-au înfăptuit,
căpitanul Mare Sabin din Potău, învăţătorul
Cosma Ioan din Someşeni şi Zamfir Florian din
Apa, au dus secretul cu ei în pământ, iar după ce s-
au jertfit, nu le-au rămas decât aceste rânduri,
pentru că nu se ştie unde sunt înmormântaţi şi
dacă au avut vreodată cruce la căpătâi.
Conform celor afirmate de Ion Gavrilă
Ogoranu în cartea sa „Brazii se frâng, dar nu se
îndoiesc” (Editura Marist Baia Mare, 2009), în
Munţii Făgăraş erau cel puţin 11 fugari potrivnici
regimului comunist ce se instala în ţara noastră.
Căpitanul Mare Sabin a colaborat cu aceştia,
dându-le foi de cort, binocluri, busole, dar şi
sfaturi cum să se ferească de securitate, printre cei
cu care a fost în legătură numărându-se: fraţii
Arnăuţoi, Arsenescu, Andrei Haşiu (Baciu) şi Ion
Chiujdea (Profesorul). În urma întâlnirilor cu
aceşti tineri, cpt. Mare Sabin este „invitat” la
Securitate pentru a da explicaţii.
La ultima întâlnire cu refugiaţii din Făgăraş,
le-a spus. „Am fost lăsat liber numai pentru banii
şi cadourile ce le-am făcut. Peste câteva zile ar
urma să fiu arestat. Nici nu aş avea din ce face
cadouri. Eu voi dispărea. Încerc să trec în
străinătate, cred că am şanse multe. Voi lua
legătura cu emigraţia românească şi mă voi
întoarce”. În continuare, autorul, el însuşi fugar în
Munţii Făgăraş, spune: „L-am urmărit cum
dispare în beznă, întrebându-ne dacă-l vom mai
vedea vreodată, o presimţire neagră spunându-ne
că-i pentru ultima oară...” În octombrie 1951,
Mare Sabin pleacă în Franţa, ia legătura cu cei din
exil şi revine în ţară în 1953, dar nu s-a mai întâlnit
cu foştii prieteni, aceştia aflând din ziar despre
moartea lui.
Şederea sa în Franţa nu a fost una fără rost,
56
fiind vorba de o misiune specială ce a făcut
şederea mai puţin liniştită. Aşa se face că, în
noaptea de 30 iunie/1 iulie 1953, acesta este
paraşutat, dintr-un avion francez, tocmai pe
hotarul comunei Apa, într-o tăcere deplină, în
locul numit Berenaş, împreună cu Ilie Rada din
Sibiu şi Gavrilă Pop din Pir, judeţul Satu Mare.
Locul a fost semnalizat prin foc de Bonta
Gheorghe din Apa, cei trei aducând cu ei o staţie
radio, armament şi alte piese de logistică militară.
Toate aceste lucruri au fost aduse cu căruţa de
Bonta Gheorghe, fiind depozitate în podul
grajdului, sub fân.
În una din nopţile în care căpitanul Mare
Sabin era cazat cu cei doi însoţitori la familia
Bonta Gheorghe, se întâlneşte cu sora sa, Aurelia,
soţia învăţătorului Cosma Ioan. După câteva
discuţii privind familia şi situaţia materială a celor
de acasă, Aurelia îşi întreabă fratele: „De ce faci
toate acestea? Este periculos tot ceea ce faci. Te-ar
putea costa scump!” Răspunsul nu s-a lăsat
aşteptat: „Eu ştiu că noi, românii, trebuie să
murim pentru ţară, nu să vină străinii (americanii)
să lupte pentru noi!” Aşa şi-a motivat revenirea în
ţară după doi ani de absenţă şi şedere în Franţa.
În acea vreme, învăţătorii de la ţară erau
chemaţi la primării pentru a mobiliza ţăranii să
meargă la arat, dar şi pentru a se înscrie în C.A.P.-
uri, ale căror baze se puneau în România de către
comunişti. Acest gen de corvezi îi displăceau
învăţătorului Cosma Ioan, născut într-o familie cu
12 copii, ştiind cât de greu l-a ţinut la Şcoala
Normală din Blaj tatăl Dumitru şi mama Floare,
din cele câteva hectare de pământ ce-l avea
familia.
După 3 zile de şedere la familia Bonta
Gheorghe din Apa, căpitanul Mare Sabin şi cei doi
însoţitori pleacă la Pir, stabilindu-se la familia
Juhas. Aici şi-au săpat un tunel de 10 m, intrarea
fiind din pivniţă, având la celălalt capăt o gaură de
ieşire pentru a scăpa în caz de nevoie.
După 20 de zile petrecute la Pir, cei 3 se întorc
la Apa, tot la familia Bonta Gheorghe, care avea
casa în centrul satului, pe locul unde se află acum
Cooperativa de Consum. Dar rezulatul vizitei nu a
fost cel aşteptat. Era un deces în familie (decedase
soţia lui Bonta Iosif, fratele tăinuitorului lor),
astfel că, fiind parastas, nu s-au putut ascunde
decât o noapte la Bonta Gheorghe, după care s-au
mutat la cumnatul căpitanului, învăţătorul Cosma
Ioan, care locuia în clădirea Şcolii Primare, pe
locul în care este acum Postul de Poliţie din Apa.
De teamă, cei doi cumnaţi au sta ascunşi în podul
şcolii, unde au discutat probleme numai de ei
ştiute. În noaptea următoare, căpitanul Mare
Sabin cu cei doi tovarăşi se duc din nou la Pir.
În ziua de Sfântă Mărie, 15 august 1953, în
Apa s-au remarcat mai mulţi oameni de la
Securitate, îmbrăcaţi în civil sau în salopete
negre. Se plimbau tensionaţi pe uliţele satului,
fără a scoate nici o vorbă. Liniştea aparentă trăda
ceva ce urma să se întâmple: era acea linişte
dinaintea furtunii!!
În noaptea de 15-16 august 1953, Securitatea,
la ora 24 fix, sub conducerea lui Waiss - şeful de
atunci al acesteia de la Satu Mare (n.r.: evreu
bolşevic, la fel ca mai toţi capii Securităţii anilor
50, care au terorizat românii şi fruntaşii acestora,
fie ei politicieni, militari, educatori, agricultori,
întreprinzători etc.), a bătut la uşa învăţătorului
Cosma Ioan, pentru ridicarea sa şi arestare, însă a
rămas acasă, sub pază, alături de soţie şi cele 2
fiice: Marina de 5 ani şi Delia de 8 luni. În numai
câteva minute, în această casă s-a petrecut o
adevărată tragedie: la vederea străinilor, fetele au
început să plângă, fiind trezite anterior de bătăile
în uşă cu paturile armelor. De asemenea, soţia
învăţătorului, Aurelia, a fost copleşită de cele
întâmplate, mai ales când i s-a spus că trebuie să
dea o declaraţie, în condiţiile în care ştia cu
exactitate ora la care trebuie să o alăpteze pe
mezina familiei.
Învăţătorul Cosma Ioan a fost ridicat a doua
zi, fiind arestat fără prea multe explicaţii. O soartă
similară a avut şi aşa numitul „Lot Mare Sabin”,
devenit de notorietate, respectiv familia Bonta,
57
fiind arestaţi Bonta Gheorghe şi soţia Ileana, fiul
Liviu elev de liceu, dar şi Iosif Bonta. Toţi cei
arestaţi au executat ani grei de detenţie politică.
Tot în această perioadă a fost arestat Domuţ
Gheorghe din Apa, care avea legături cu un alt
grup, şi Zamfir Florian, un tânăr care a învăţat
excepţional la şcoală. Acesta a fost dus la
închisoarea din Gherla, unde l-a întâlnit Bonta
Gheorghe, având unghiile de la mâini smulse. A
murit în închisoare fără să se ştie unde este
înmormântat.
Încarcerarea nu a constituit motiv de
intimidare pentru învăţătorul Cosma Ioan, care s-
a dovedit a fi un mare patriot, până şi în faţa
completului de judecată spunând: „Nu are loc la
noi un regim comunist! Nu recunosc legitimitatea
instanţei de judecată, care urmează să mă
condamne la moarte. Veţi da seamă!”
Văzând instanţa că nu are un partener de
dialog şi de negociere, a dat sentinţa capitală:
pedeapsa cu moartea, prin împuşcare. Sentinţa a
fost pusă în aplicare la ora 22:00 a zilei de 31
octombrie 1953, la Jilava. Aurelia, soţia
învăţătorului, a executat 10 ani de temniţă, trăind
şi astăzi, însă despre moartea soţului a aflat abia în
1990.
După 15 ani de la sinistrul eveniment, s-au
întors în satul Apa şi membrii familiei Bonta,
fiindu-le confiscată casa şi toată averea.
În data de 16 august 1953 este prins şi Pop
Gavrilă din Pir, iar în urma acestei arestări
Securitatea află ascunzătoarea lui Mare Sabin şi
Rada Ilie. Aceştia reuşesc să scape prin ieşirea din
spatele pivniţei în care erau ascunşi şi se îndreaptă
spre Valea lui Mihai, intenţionând să treacă
graniţa în Ungaria, dar, pe o mirişte de pe câmpul
spre Văşad, căpitanul Mare Sabin este împuşcat,
iar Rada Ilie, fiind sublocotenent de securitate
(n.r.: probabil infiltrat în grup), este lăsat liber.
Pop Gavrilă din Pir este împuşcat şi el la Jilava, în
aceeaşi zi de 31 octombrie 1953, ora 22:00,
concomitent cu învăţătorul Cosma Ioan.
Toate aceste date le-am aflat de la urmaşii
familiei Bonta şi de la Aurelia Cosma, care a fost
educatoare la Apa, trăind şi azi.
Ca o reabilitare a familiei Bonta şi a
învăţătorului Cosma Ioan, în anul 2003,
împlinindu-se 50 de ani de la executarea acestuia,
am organizat la Şcoala Gimnazială „Vasile
Lucaciu”, o comemorare, participând săteni ce au
trăit în acea vreme, dascăli, dar şi profesorul Ioan
Pop - inspector general adjunct la Inspectoratul
Şcolar Judeţean Satu Mare.
 Din iniţiativa şi prin demersurile mele, cu
sprijinul filialei sătmărene a Asociaţiei Foştilor
Deţinuţi Politici din România, în persoana
preşedintelui Puşcaş Ioan, s-a finanţat ridicarea
unui monument în centrul comunei Apa, cu
acordul Primăriei şi a Consiliului Local.
Monumentul a fost conceput de mine şi reprezintă
o carte deschisă. Pe una din „file” sunt trecuţi cei
ce au fost condamnaţi la închisoare: Bonta
Gheorghe, Bonta Ileana, Bonta Liviu, Bonta Iosif,
educatoarea Cosma Aurelia, Domuţ Gheorghe şi
Zamfir Mihai, iar pe cealaltă, cei care au fost
executaţi: învăţătorul Cosma Ioan, căpitanul
Mare Sabin şi Zamfir Florian. Între cele două
România azi, la Congresul Spiritualităţii Române
“A m învăţat româneşte pentru a-l putea
citi pe Bălcescu în original”, mărturiseşte
TETSUHIRO TAKAHASHI, profesor de istorie
universală de la Kyoto, din “Ţara Soarelui
Răsare”. Gândirea marelui istoric român Nicolae
Bălcescu a fascinat mulţi istorici de la 1848 până
azi. L-a fascinat şi pe prietenul nostru japonez,
atât de mult încât voia să citească în original,
pentru a înţelege mai bine lucrările marelui
gânditor român. Obstacolele nu împiedică marii
oameni să afle adevărul !
În fosta capitală imperială a Japoniei nu
existau pe atunci cursuri de învăţare a limbii
române. Nu exista nici măcar un dicţionar
japonez-român sau român-japonez pentru cei
care doreau să înveţe limba noastră. Nici un
obstacol nu l-a deranjat însă. Perseverent,
japonezul a recurs la limba engleză pentru a
învăţa româna, folosindu-se de dicţionarele
român-englez, englez-român, japonez-englez,
englez-japonez.
Apreciez mult tenacitatea şi dăruirea
acestui om pentru istoria universală, pasiunea
vieţii sale. “Oare câţi oameni există, asemenea
lui, pe suprafaţa pământului, stăpâniţi de o
asemenea ambiţie, depăşind credibilul ?” se
întreabă un ziarist băimărean de la cotidianul
“Graiul Maramureşului” în numărul din 9
58
„file”, s-a pus o cruce mare, reprezentând crucea
pe care unii nu o au la mormânt. Monumentul s-a
ridicat în septembrie 2005.
Am făcut tot ce a ţinut de mine pentru aceşti
adevăraţi eroi ai comunei Apa, care au suferit şi s-
au jertfit pentru o cauză.
Iar tu, cititorule, să nu uiţi că şi ei au fost
oameni şi spune în gând, pentru cei morţi:
„Dumnezeu să-i odihnească!”
Nota redacţiei: Pentru cei interesaţi de acest
subiect, vă informăm că urmează să apară un
volum al profesorului Ioan Ciarnău din Dindeşti,
întitulat „Vânătoarea de spioni”.
Prof. Violette CHERECHEŞ
septembrie 1990.
Zeci de scrisori au încununat prietenia
dintre minunatul om de cultură, Dan Ioan,
preşedintele “Pro Basarabia”, filiala Satu
Mare şi profesorul japonez, TETSUHIRO
TAKAHASHI.. Este minunat să descoperi în
arhiva corespondenţei lor filonul de aur al unei
mari prietenii. Domnul Dan Ioan i-a trimis
prietenului său japonez o impresionantă colecţie
de pagini despre Bălcescu.
Zeci, poate sute de pagini se adunau
pentru a compune portretul lui Bălcescu,
impresionante pagini despre viaţa şi activitatea
lui, apoi despre durerosul sfârşit al acestui mare
gânditor, care a murit bolnav, exilat departe de
ţară, departe de tot ce a iubit, la Palermo, în
îndepărtata Sicilie. Cei doi prieteni au înţeles că
ultimul gând al marelui patriot era acela ca
România să fie scoasă din umbră, dreptatea
românilor să fie pusă în lumină.
Cât adevăr au cuprins în ele observaţiile
lui Ralph Waldo Emerson: „Avem o imperioasă
nevoie de cineva care să ne pună în valoare”. Era
în septembrie 1990 şi peste câţiva ani urma să
apară lucrarea lui TETSUHIRO TAKAHASHI,
în japoneză şi română, cu titlul „150 de ani de la
Revoluţia de la 1848”.
La invitaţia domnului Dan Ioan,
profesorul japonez vizitează România, prilej de
aprofundare a cunoştinţelor despre România şi
despre români.
Înconjurat de prieteni şi ziarişti
sătmăreni, japonezul vizitează Transilvania,
cuptoarele dacice de la Medieşul Aurit,
sanctuarul de suflet românesc de La Rohia,
”Cimitirul Vesel” de la Săpânţa, dovadă vie că
viaţa continuă în Nemurire pe aceste plaiuri
carpatine.
Pe aceste locuri, trecătorul putea afirma,
asemenea lui Constantin Brâncuşi odinioară:
„Săpând necontenit fântâni interioare, am dat de
izvorul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de
moarte”.
Peisajul românesc i se părea vizitatorului
japonez incredibil de frumos, de un farmec
mirific. Câteva fraze din „Ardealul” de Nicolae
Bălcescu au subliniat cu adevărat frumuseţea
acestor locuri: „Pe culmile cele mai înalte ale
Munţilor Carpaţi se întinde o ţară mândră şi
binecuvântată între toate ţările semănate de
Domnul pe pământ... Ea pare a fi un
măreţ şi întins palat, capodoperă de
arhitectură unde sunt adunate şi aşezate
cu măiestrie toate frumuseţile naturale
care împodobesc celelalte ţinuturi ale
Europei...”
Japonezul privea mirificul peisaj
pătruns de bucuria descifrării farmecului
spaţiului şi al dimensiunii sufletului
românesc.
„Nu pot uita, spune domnul Dan
şi nu voi uita niciodată spusele lui despre
România... că este o ţară frumoasă şi
bogată, increedibil de frumoasă, dar în
acelaşi timp, mi-a mărturisit cu toată
sinceritatea, că dacă Japonia ar dispune
măcar de suprafeţele de teren situate, să zicem,
de-a lungul căilor ferate şi a şoselelor, în locuri pe
care le-a văzut la noi nelucrate, atunci Japonia ar
putea reduce substanţial toate importurile sale de
produse agro-alimentare. Nu puteam să nu-i dau
dreptate”, mărturiseşte domnul Dan Ioan.
Profesorul japonez a mai spus că
publicitatea turistică despre ţara noastră în ţara sa
nu există aproape deloc şi acest lucru este
regretabil. Japonezii cunosc prea puţin despre
potenţialul turistic şi frumuseţile naturale ale
României. Spusele prietenului din Ţara Soarelui
Răsare mă duc cu gândul la discursul rostit în faţa
camerelor de luat vederi de către fostul
59
ambasador al S.U.A., Mark Gittenstein, la
sfârşitul mandatului său: „Românii mi se par
captivanţi, foarte inteligenţi. Sunt oameni lângă
care îţi place să trăieşti. Românii sunt foarte
creativi, deci îmi plac românii... N-aveam idee
cât de frumoasă este România. Am fost la
Sarmizegetusa, nu mai mult de o lună. În Europa
nu există un loc mai frumos decât România. Din
România nu ştiam decât Bucureştiul, văzusem
multe fotografii, dar nu ştiam ce frumoşi sunt
Munţii Carpaţi, sau Transilvania, sau Delta
Dunării, sau Valea Oltului, podgoriile de aici”.
Dar, apropos, majoritatea americanilor n-au
habar de toate acestea. Din păcate, cred că sunt
mulţi europeni care nu ştiu acest lucru. Şi cel mai
surprinzător, sunt mulţi români care ignoră
frumuseţile patriei lor.”
„Este o logică a inimii, foarte grea, care n-
a fost scrisă”, afirmă învăţatul Nicolae Iorga.
Privim harta ţărilor lumii şi ne gândim că
pretutindeni există ţări bogate şi ţări sărace,
oameni bogaţi şi săraci există pretutindeni în
lume. Diferenţa dintre aceste ţări nu depinde de
bogăţiile solului şi subsolului pe care aceste ţări
le posedă.
Japonia, cu un teritoriu mic, muntos,
răvăşit de ravagii naturale nu poate face nici
agricultură, nici creşterea animalelor, nu are nici
minereuri, nici petrol, totuşi este a doua putere
economică mondială.
Elveţia, care nu are acces la mare, are una
dintre cele mai mari flote maritime din lume. Ea
nu are cacao, dar produce cea mai bună ciocolată
din lume. Pe suprafaţa ei mică, creşte vite şi chiar
dacă se permite cultura doar patru luni pe an, în
restul timpului fiind foarte frig, are cele mai bune
produse lactate din Europa. Ca şi Japonia, nu are
materii prime, dar exportă produse de o calitate
greu de întrecut. Este o ţară care are o înaltă
conştiinţă a propriei valori. Conştientă de
valoarea sa, cultivă siguranţa în interior, atrage
siguranţa în exterior, prin unitate, ordine şi
seriozitate, a devenit „casa de bani” a lumii, fiind
element de echilibru adevărat. Ca şi România,
Elveţia este la confluenţa marilor drumuri,
înconjurată de ţări războinice. Fiind condusă de
oameni destoinici, Elveţia a ştiut evita mereu
conflictele fără a recurge la umilinţe.
Diferenţa dintre oameni nu ţine de
vechime sau cultură. Există ţări cu o civilizaţie
străveche, devenite ţări sărace, spun surse din
presa scrisă şi on-line. India, Egiptul sunt ţări
milenare dar foarte sărace, iar Austria, Noua
Zeelandă constituite recent, au devenit ţări
dezvoltate şi bogate.
Inteligenţa oamenilor nu pare a fi un
criteriu de selecţie, bogaţi-săraci, ţări bogate-ţări
sărace. Vedem că studenţii din ţările sărace au
talente deosebite, iar inteligenţa lor este adesea
superioară studenţilor din ţările bogate. Aceştia
studiază în ţări bogate, obţin rezultate excelente
în educaţia lor, revenind în ţările lor nu ar trebui
decât să fie lăsaţi să acţioneze conform pregătirii
lor. Dacă nu-şi folosesc potenţialul minţii lor,
ţările acestea vor rămâne încă mult timp sărace.
Hărnicia nu face diferenţa între rase.
Vedem cum hispanicii (consideraţi indolenţi),
africanii nepăsători, lucrătorii din ţările Europei
de Est constituie prin forţa muncii lor sursa de
bogăţie pentru ţările dezvoltate. Oare ce magie îi
îndeamnă pe aceşti indolenţi, oameni fără succes
în ţările lor să contribuie la dezvoltarea şi
îmbogăţirea altor ţări? Aceşti oameni nu sunt de
dispreţuit, ei sunt sursa banilor, prin munca lor
cinstită, în aceste ţări.
Trebuie să ne cultivăm propriile valori,
adesea ignorate: cinste, demnitate, dragoste
pentru ţară, curăţenie şi ordine, respectarea
cuvântului dat, onoare, responsabilitate. În ceea
ce priveşte responsabilitatea, un om cunoaşte
adevăratul său eşec abia în momentul în care se
scuză pentru nereuşita lui, lăsând propria vină pe
umerii altora.
Românii ar trebui să aibă legi mai puţine,
dar mai clare, pe care să le cunoască şi să le
respecte, legi fără echivoc, favorizând pe unii
cetăţeni în dauna altora.
Românii ar trebui să fie uniţi, indiferent
de culoarea politică, pentru toate problemele
60
ţării. Adesea, în ţară şi în diasporă, neamul nostru
e dezbinat. Ar trebui ca cei ce nu iubesc România
să fie ţinuţi departe de ţară, respinşi de cei
patrioţi. Să fie polii opuşi care nu se întâlnesc
niciodată, pentru a nu dăuna României. Oamenii
au nevoie de întregul lor potenţial intelectual şi
moral, nu pentru a se acuza şi dezinculpa unii pe
alţii, ci pentru a realiza lucruri măreţe pentru
România.
„Trebuie să ne formăm respectul pentru
noi înşine. Gândul este sculptorul care te face
persoana care vrei să fii”, spune Henry David
Thoreau.
Trecem cu toţii prin momente grele, dar
nu trebuie să uităm de respectul pentru noi înşine.
E necesar să ne scoatem în evidenţă, nu defectele,
ci valorile. De greşeli, de lipsuri, au grijă
duşmanii noştri pe care trebuie să-i respectăm,
dar şi să învăţăm să ne ferim de ei. Să învăţăm să
luăm aminte la valorile pe care le-am avut, pentru
care s-au jertfit străbunii noştri: „Oare ce poate fi
mai înălţător decât faptele străbunilor,
celebrate de geniul strănepoţilor?”, remarcă
patriotul român Simion Bărnuţiu. Formarea
caracterului prin educaţia noilor generaţii este
imperios necesară în aceste momente grele.
Vom trăi mereu aşa cum gândim şi
acţionăm. Gândul e acţiune, acţiunea e faptă,
experienţă concretă, experienţa trăită devine
înţelepciune, dacă ţii cont de ea.
Nu poţi dărâma dimineaţa casa unde vrei
să te odihneşti seara, nu poţi vinde, distruge
bunurile pe care le-ai moştenit şi pe care le vor
moşteni copiii copiilor tăi. Nu poţi accepta
lucruri care ţi-ar aduce prejudicii mai târziu, nu te
poţi umili la nesfârşit. Ştergătoarele de picioare
se înlocuiesc fără respect după ce au fost utilizate,
oamenii fără demnitate sunt nevrednicii care nu
au învăţat lecţia bucuriei de a trăi şi a respectului
de sine.
„Ia seama la gândurile tale, spune un
înţelept, pentru că ele vor deveni cuvinte,
cuvintele tale vor deveni acţiuni, acţiunile vor
deveni obiceiuri, iar obiceiurile îţi vor modela
caracterul, iar caracterul îţi va condiţiona
destinul. Destinul tău va fi Viaţa ta şi a copiilor
tăi!”
Nota redacției: Materialul a fost prezentat de
autoare la Congresul Spiritualității Române de la
Alba Iulia din 1 decembrie 2013.
 Oameni, fapte, destine.
Pop Alexa (1858-1927) - apostol
al intereselor naţionale
Prof. dr. Arnold MAIER
Şcoala Gimnazială “Gh. Bulgăr” Sanislău
D e când eram mic, bunica îmi tot repeta
că, oriunde mă vor conduce paşii, să nu uit
niciodată locul naşterii mele, pentru că nicăieri
viaţa nu e mai frumoasă ca acasă, în culoarea
aceea simplă a zorilor de la ţară! Şi că, de câte ori
îmi va fi greu, asemeni unei păsări rănite ce se
întoarce la cuib, eu să mă întorc acasă, în satul
meu, iar rănile se vor vindeca de fiecare dată.
Locul natal al fiecăruia din noi este acolo
unde am văzut lumina zilei. Pentru unii înseamnă
mai mult, pentru alţii poate nu înseamnă nimic.
Pentru mine, Sanislăul înseamnă o adevărată
icoană pe care o am în faţă permanent. Amintirea
câmpului verde primăvara, cu ogoarele mustind
încă de apă, de un negru aproape de culoarea
cărbunelui prin care se plimbau plugurile trase de
boi în mod frecvent în satul nostru. Primăvara
toate fâneţele pline de acea iarbă verde crud şi
plin, pigmentate cu florile de stânjenei, spânţ şi
dediţei, pline de clinchetul clopoţeilor de la mieii
zburdalnici, ce aleargă în jurul mamelor aproape
indiferente chiar şi atunci când obosiţi caută
odihnă şi hrană la picioarele acestora. Sunt
imagini care nu pot dispare chiar după mulţi,
foarte mulţi ani. Chiar dacă totul ar părea idilic,
totuşi sunt mişcat ori de câte ori îmi revin în
memorie astfel de amintiri.
Satul natal este locul în care ne păstrăm
identitatea, tradiţiile, locul în care ţesem cele mai
frumoase vise, aşa cum mă învăţa bunica!
Vrednicul urmaş al lui Gavril Lazăr de
Purcăreţi în parohia Sanislău, Alexa Pop, s-a
născut la 10 mai 1858 în Bozinta Mică (comitatul
Satu Mare, azi judeţul Maramureş).
Urmează şcoala primară în satul natal, iar
studiile secundare la Baia Mare şi Beiuş. Teologia
a absolvit-o în 1870 la Seminarul Catolic din Satu
Mare. La 3 martie 1881 se căsătoreşte cu Aurelia
Nuţiu, fiica preotului din Chilia şi este numit
administrator parohial în Buşag, apoi, din 1887
paroh. Între anii 1893-1907 va păstori în parohia
Săsar, ridicând aici noua biserică.
61
Cu data de 3 martie 1907 trece ca paroh-
protopop în Sanislău, unde va oficia până la
sfârşitul vieţii. Aici a zidit o biserică
monumentală.
Pe tărâm cultural va activa ca membru al
comitetului Despărţământului Sătmar-Ugocea al
,,Astrei'' (înfiinţat în 1898) şi ca preşedinte al
Reuniunii Învăţătorilor Greco-Catolici din
Arhidiaconatul Sătmarului (înfiinţată în 1881).
Pe plan politic, a activat în cadrul
Partidului Nţional Român, participând la
Conferinţa de la Baia Mare din 31 august 1909,
convocată şi prezidată de George Pop de Băseşti.
A fost ales vicepreşedinte al Cercului Electoral
Carei. Ca membri au fost aleşi A. Bonea şi Gh.
Szilagyi din Sanislău.
Protopopul districtului Eriu, Alexa Pop,
se va situa printre cei mai intransigenţi adversari
ai nou înfiinţatei Episcopii greco-catolice
maghiare de Hajdudorog. La 18 august 1912
organizează la Sanislău o mare adunare de
protest, la care au participat dr. Ioan Ciordaş,
avocat în Beiuş şi Constantin Lucaciu. Între timp
fusese avansat arhidiacon. A fost ales şi în
conducerea Consiliului Naţional Român, cercul
Carei, constituit în adunarea din 18 noiembrie
1918.
Cu ocazia jubileului de 25 de ani de
preoţie, la 22 septembrie 1923, episcopul greco-
catolic al Oradiei, Valeriu Traian Frenţiu, în semn
de recunoaştere a meritelor în lupta pentru unitate
naţională şi apărarea religiei strămoşeşti, l-a
distins pe Alexa Pop.
Pentru localitatea Sanislău el a rămas una
dintre cele mai mari personalităţi, care a avut
harul şi curajul de a ridica cea mai mare şi mai
înzestrată biserică din dieceză. A fost un vrednic
apărător al limbii şi religiei strămoşeşti, un
apostol al intereselor naţionale, pe care
le-a apărat cu tenacitate până la sfârşitul vieţii..
Se stinge din viaţă la 18 noiembrie 1927 şi
este înmormântat în cimitirul parohial Sanislău.
 Eroi români în războiul de secesiune
Consilier juridic Marian CHIOREAN
n faţa Catedralei ortodoxe române din
Cleveland (Ohio, SUA) se înalţă statuia lui George
Pomuţ, un român care prin faptele sale de eroism a
ajuns general de brigadă în armata SUA.
George Pomuţ s-a născut în anul 1818 la Gyula
(oraş care se află astăzi pe teritoriul Ungariei), într-o
familie de români ortodocşi originari din părţile
Braşovului. Părinţii săi erau oameni cu stare, care i-
au asigurat accesul la studii superioare. Tânărul
Pomuţ a studiat arta militară la Academia din Viena
şi apoi la Saint Etienne (Franţa).
Când George Pomuţ avea 30 de ani, a izbucnit
revoluţia de la 1848-1849, în care tânărul ofiţer a
participat, ca voluntar, de partea forţelor
antihabsburgice, pentru eroismul manifestat în luptă
fiind avansat la gradul de căpitan.
După înăbuşirea revoluţiei, pentru a se sustrage
pedepsei pe care i-o pregătea reacţiunea, George
Pomuţ a luat calea exilului, refugiindu-se mai întâi
în Italia şi apoi în Germania. Ajuns în portul
Hamburg, se îmbarcă pe un vapor cu destinaţia
America, pe ale cărei maluri va poposi în februarie
1850. După o scurtă şedere la New York, ia drumul
Vestului Sălbatic, unde se stabileşte într-o mică
aşezare de colonişti.
La 15 martie 1855, Pomuţ obţine cetăţenia
americană. La acea dată, urmare a spiritului său
întreprinzător şi a oportunităţilor oferite de Lumea
Nouă, ajunsese deja un om bogat. El nu a încetat
nicio clipă să se preocupe de soarta românilor din
patria lui mamă, militând ca aceştia să aibă parte de
un tratament echitabil din partea ungurilor. Dar
aceste preocupări pentru soarta românilor nu au
putut fi adâncite din cauza izbucnirii războiului de
secesiune, care a cuprins societatea americană în
vâltoarea lui.
În 1861, George Pomuţ s-a înrolat în armata
nordistă, a statelor aboliţioniste, cu gradul de
locotenent. Astfel, el şi-a urmat idealurile
democratice, revoluţionare, chiar dacă a luptat sub
un alt stindard decât cel al naţiunii sale de origine.
Luptând mereu în prima linie, s-a remarcat prin
eroismul său în luptele de la Shilloh, Corinth,
Vicksburg, Atlanta, Savannah. Fiind apeciat de
superiori, a urcat treaptă cu treaptă ierarhia militară
până la vârful acesteia, ajungând la gradul de
general de brigadă.
După război, George Pomuţ a fost numit în
funcţia de consul al SUA la Sankt Petersburg,
funcţie pe care a îndeplinit-o cu cinste între anii
1866-1878. El era foarte apreciat de toată lumea, nu
62
numai pentru calităţile sale diplomatice, fiind un
gentleman desăvârşit, dar şi pentru abilităţile sale de
poliglot, vorbind bine 8 limbi.
În cursul carierei sale consulare, a participat la
aplanarea conflictului ivit între SUA şi Rusia pentru
stăpânirea peninsulei Alaska. Astfel, a participat la
negocierile pentru cumpărarea Alaskăi de la Rusia,
care a vândut-o americanilor pentru suma de 7,2
milioane dolari.
George Pomuţ a decedat în anul 1878, la Sankt
Petersburg, şi a fost înmormântat la Smolensk, care
pe acea vreme era capitala Rusiei.
În anul 1913, Congresul SUA a emis Decretul
775/1913, prin care s-a dispus ca rămăşiţele
pământeşti ale generalului George Pomuţ să fie
aduse şi reînhumate în Cimitirul Naţional din
Arlington. Într-un discurs din 1997, preşedintele de
atunci al SUA, Bill Clinton, a evocat personalitatea
generalului George Pomuţ, aşezându-l între
făuritorii Americii de azi.
Un alt erou român care a luptat în războiul de
secesine, de partea nordiştilor, a fost căpitanul
Nicolae Dunca. Acesta s-a născut în anul 1838 la
Şieu, în Maramureş, din părinţi români ortodocşi,
care, din cauza persecuţiilor, au trecut Carpaţii,
stabilindu-se în Ţara Românească.
Fire romantică, animat de idealuri, a participat
ca voluntar în luptele pentru eliberarea şi unificarea
Italiei, conduse de Garibaldi. Faptele sale eroice i-
au adus promovarea la gradul de căpitan de
cavalerie.
În 1861, Dunca a emigrat în SUA. La
izbucnirea războiului de secesiune s-a înrolat
voluntar, cu gradul de căpitan, în armata unionistă.
A luptat în corpul de armată condus de generalul
Fremont, în cadrul căruia îndeplinea funcţia de
aghiotant de Stat Major. A căzut eroic pe frontul
bătăliei de la Cross Keys, în 1862, la vârsta de numai
24 de ani. La momentul morţii sale, Dunca era, încă,
cetăţean român.
A fost înmormântat cu cinstirea cuvenită unui
erou la Cross Keys, Virginia, şi, mai târziu,
rămăşiţele sale pământeşti au fost strămutate la
Cimitirul Naţional de la Staunton.
Generalul George Pomuţ şi căpitanul Nicolae
Dunca nu au fost singurii români care au luptat în
războiul de secesiune. Au fost şi alţii care şi-au
vărsat sângele pentru unitatea SUA, gravând pentru
totdeauna, cu litere de aur, numele lor în cartea mare
a istoriei…
 Pagini de istorie şi filosofie secretă. (VII)
Amplificarea răului
Preot prof. Gheorghe-Radu SĂLĂGIAN
n numărul trecut, din martie 2013, am
scris despre originea răului în lume. După crima
pe care Cain a săvârșit-o, ucigându-l pe fratele să
Abel, răul nu încetează, ci se amplifică din ce în
ce mai tare. Așa cum arată Vechiul Testament,
Cain a devenit pribeag și fugar pe pământ, astfel:
<<Și s-a dus (literal: a ieșit) Cain de la fața lui
Dumnezeu și a locuit în ținutul Nod (localitate
necunoscută, dar al cărei nume pare a sugera
ideea de pribegie, sărăcie, viață nomadă), la
răsărit de Eden>> [Facere 4,16].
Despre Cain, din Vechiul Testament
avem următoarea informație: <<Și Cain a
cunoscut-o pe femeia sa; și ea zămislind, l-a
născut pe Enoh; și a zidit o cetate și a numit
cetatea după numele fiului său, Enoh>> [Facere
4,17]. Teza creației, afirmată de religie și întărită
de știința cea adevărată, susține că omenirea, în
toată diversitatea ei, provine dintr-un singur om
(monogeneză), față de evoluționismul care se
bazează pe teoria poligenezei. Dar, se va întreba
critic un cititor: dacă Adam este obârșia tuturor
oamenilor (așa cum postulează Biblia) de unde a
provenit soția lui Cain? Creștinii răspund: dintre
fiicele lui Adam. Să urmărim argumentele.
Cartea Facerii pomenește dintre copiii lui doar
pe Cain, Abel și Set, deși aceștia au fost doar cei
dintâi, urmându-le încă mulți alții. Mai târziu, la
Facere 5,4, se specifică că Adam a trăit 700 de
ani după nașterea lui Set, timp în care a avut fii și
fiice. Trăind 930 de ani, primul om a primit
porunca să crească și să se înmulțească, deci
trebuia să fi avut zeci sau sute de copii.
Cronograful (tradus din grecește de Pătrașco
Danovici) aduce o precizare importantă: ,,Și i-au
rămas pe urmă lui Adam 30 de feciori și 27 de
fiate (fete)'' (vol.I, pag. 13). Aceasta ne conduce
la o altă întrebare: cum se face că s-a căsătorit
Cain cu propria soră? Nu reprezintă o astfel de
unire conjugală incest condamnat de Pravila
Bisericii Ortodoxe? Negreșit, evenimentele se
petreceau la începutul vremurilor, când oamenii
trăiau sute de ani și după o altă rânduială: ,,E
vădit deci că omenirea era cu totul altfel decât
așa cum o cunoaștem astăzi, chiar și trupește'' -
sublinia ieromonahul american Serafim Rose,
continuând explicația Sfântului Ioan Gură de Aur
din OMILII LA FACERE (Capitolul 20 versetul 1 -
pag. 234): ,,Era la început, și pentru că trebuia să se
înmulțească neamul omenesc, s-a îngăduit să se
căsătorească frații între ei''. Să dăm, în continuare,
cuvântul unui reprezentant al științei, biologul și
geneticianul american A. E. Wilder-Smith.
Cunoscutul autor al lucrării OMUL - ORIGINE ȘI
DESTIN, afirmă că nu a existat nici o dificultate
pentru Cain să se căsătorească cu una din surorile
sale, deoarece deteriorarea genetică imediat după
creație ar fi fost mai puțin dominantă ca în prezent,
iar consecințele endogamiei cu cele ale unor astfel de
uniri din zilele noastre.
Și descendenții lui Cain erau ucigași, căci:
<<Lui Enoh i s-a născut Irad, lui Irad i s-a născut
Maleleil; lui Maleleil i s-a născut Matusalem iar lui
Matusalem i s-a născut Lameh. Lameh și-a luat două
femei: numele uneia era Ada și numele celeilalte era
Sela. Ada l-a născut pe Iabal; acesta a fost tatăl celor
ce trăiesc în corturi, la turme. Fratele lui se numea
Iubal: acesta este tatăl tuturor celor ce cântă din
fluier și din țiteră. Cât despre Sela, ea l-a născut pe
Tubal-Cain, care a fost părintele celor ce lucrează
arama și fierul. Iar sora lui Tubal-Cain era Noema.
Lameh le-a zis femeilor sale: ,,Ada și Sela, ascultați
glasul meu: femei ale lui Lameh, luați aminte la
cuvintele mele: Am ucis un om pentru rana mea și un
tânăr pentru vânătaia mea. Dacă pentru Cain fi-va
răzbunarea de șapte ori, pentru Lameh de șaptezeci
de ori câte șapte'' (aceste versete reprezintă textul
unui poem străvechi, din vremea când în societatea
primară se instituie vendeta sângeroasă: Lameh se
laudă cu propria sa ferocitate spre a-și paraliza
adversarii)>> [Facere 4,18-24].
În virtutea acestui fapt, Mântuitorul îi
înfierează pe farisei, astfel: <<Șerpi, pui de vipere,
cum veți scăpa de osânda gheenei? De aceea, iată că
Eu trimit la voi profeți și înțelepți și cărturari; dintre
ei veți ucide și veți răstigni, dintre ei veți biciui în
sinagogile voastre și-i veți prigoni din cetate-n
cetate; ca să vină asupra voastră tot sângele
nevinovat ce s-a vărsat pe pământ, de la sângele
dreptului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui
63
Beerechia, pe care l-ați ucis între templu și
altar>> [Matei 23,33-35]; aici, Mântuitorul
făcea referire la crimele lui Cain, Moise, David,
Solomon și toți regii iudeilor.
Din cărțile Vechiului Testament reiese că
și Moise provenea din aceeași sămânță și era un
ucigaș: <<Și a fost că după multă vreme, când se
făcuse mare, Moise a ieșit la frații săi, fiii lui
Israel, și le-a văzut corvezile. A văzut cum un
egiptean îl bătea pe un evreu, unul dintre frații
săi, dintre fiii lui Israel. Uitându-se de jur-
împrejur și văzând că nu-i nimeni prin preajmă,
el l-a ucis pe egiptean și l-a ascuns în nisip. A
doua zi a ieșit din nou și a văzut doi evrei
certându-se și i-a zis celui ce purta vina: ,,De ce-l
bați tu pe aproapele tău?...''. Acela însă i-a
răspuns: ,,Cine te-a pus pe tine domn și judecător
peste noi? Nu cumva vrei să mă omori și pe mine
cum l-ai omorât ieri pe egiptean?'' Și s-a
spăimântat Moise și a zis: ,,Ieșit-a oare la lumină
fapta pe care am făcut-o?''>> [Ieșire 2,11-14].
Pentru a nu fi pedepsit, Moise a fugit din Egipt,
după cum aflăm tot din Vechiul Testament:
<<Faraon însă a aflat despre această faptă și
căuta să-l ucidă pe Moise, dar Moise a fugit de la
fața lui Faraon și s-a dus să locuiască în țara
Madian. Și dac-a sosit în țara Madian, s-a oprit la
o fântână. Preotul din Madian avea șapte fete,
care pășteau oile tatălui lor Ietro. Și venind ele
acolo, au scos apă după ce-au umplut
adăpătorile, ca să adape oile lui Ietro, tatăl lor.
Dar au venit păstorii și le-au alungat. Atunci
Moise s-a ridicat, le-a luat apărarea, a scos apă și
le-a adăpat oile. Dar când ele au venit la Raguel,
tatăl lor (după toate probabilitățile, acesta este
un al doilea nume al viitorului socru al lui
Moise; cert rămâne însă acela de Ietro), acesta
le-a zis: ,,Cum de ați venit voi astăzi atât de
devreme?'' Iar ele au zis: ,,Un oarecare egiptean
ne-a apărat de păstori, a scos apă și ne-a adăpat
oile''. Și a rămas Moise la omul acela, iar el i-a
dat-o pe Sefora, fiica sa de soție>> [Ieșire 2,15-
21].
Tot potrivit Vechiului Testament, și
regele David (1012-972 î. Hr.), era un ucigaș.
Acest adevăr îl aflăm din următoarea relatare
Bibliografie
- BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIȚIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD...;
- DRAGOȘ, Cornel - CU CINE S-A CĂSĂTORIT CAIN? - www.laurentiudumitru.ro/cain-căsătorit-sora.php;
- HRISTEA, Ieronim - op. cit.
biblică: <<Și a fost că la întoarcerea anului
(,,...întoarcerea anului'' însemna primăvara, când
începeau campaniile militare - care încetau odată cu
venirea iernii), la vremea când regii se pornesc în
răboaie, regele David l-a trimis pe Ioab - și împreună
cu el pe slujitorii lui și întregului Israel - și i-au
nimicit pe fiii lui Amos și au împresurat Raba; iar
David a rămas în Ierusalim. Și a fost că spre seară,
când David s-a sculat din așternutul său și se plimba
pe acoperișul casei regale (acoperiș în formă de
terasă), a văzut de acolo, de pe acoperiș, o femeie
scăldându-se; iar femeia era foarte frumoasă la
vedere. Atunci David a trimis și a cercetat să vadă
cine este acea femeie. Și unul i-a spus: ,,Oare nu este
aceasta Batșeba, fiica lui Eliam, femeia lui Urie
Heteul?'' (interogația sugerează că femeia măritată
este un tabu moral; așadar, David va păcătui cu
luciditate, în cunoștință de cauză, ceea ce-l va face
ca, mai târziu, să recunoască în Psalmul 50: ,,...și
răul în fața Ta l-am făcut''). Iar David a trimis soli și a
luat-o; și a intrat la ea și s-a culcat cu ea. Și după ce s-
a curățit de necurăția ei, s-a întors la casa sa (femeia
se afla în perioada lunară favorabilă conceperii).
Femeia a zămislit; și a trimis și i-a dat de știre lui
David, zicând: ,,Iată, eu sunt însărcinată''. Atunci
David a trimis la Ioab, zicând: ,,Trimite-mi-l pe Urie
Heteul!'' Iar Ioab l-a trimis pe Urie la David.... Și
dacă s-a făcut dimineață, David a făcut o scrisoare
către Ioab și i-a trimis-o prin mâna lui Urie. Iar în
scrisoare se spunea: ,,Pune-l pe Urie în fruntea
primei linii de bătaie, apoi retrageți-vă de dinapoia
lui, în așa fel încât el să fie răstignit și să moară''. Și a
fost că atunci când Ioab pusese cetatea sub pândă, l-a
pus pe Urie într-un loc unde știa el că sunt ostași mai
viteji. Atunci ostașii cetății au ieșit și s-au bătut cu
Ioab; și au căzut câțiva din popor, dintre oamenii lui
David, și a murit și Urie Heteul>> [2 Regi 11,1-17].
După zilele de jale, David a luat-o de nevastă pe
Batșeba, care i l-a născut pe Solomon, viitorul rege al
evreilor, din perioada 972-932 î. Hr. Iată, acesta a
fost un mod prin care David își satisface pofta de a-i
lua femeia lui Urie Heteul, recurgând la vicleșug și
săvârșind totodată o crimă abominabilă. Șirul
greșelilor și crimelor săvârșite de David vor
continua, iar ele vor fi dezbătute în numărul viitor.
64
 MAMĂ ŢARĂ
Adrian Păunescu

Cu lacrimi ţi-aş scrie, bătrâna mea ţară,

Un cântec făcut dintr-un lut absolut,
Copiii să-ţi crească, duşmanii să-ţi piară
Să fii viitor şi prezent şi trecut.
La tine eu vin înainte de luptă,
Şi stau în genunchi şi iertare îţi cer
Şi lancea îţi jur să-mi rămână neruptă
Şi dacă-mi ceri, pentru tine să pier.
Ce ochi de lumină, ce ochi ai tu MAMĂ,
Pe noi în lumină şi milă ne creşti,
Şi vorbele tale curate ne cheamă,
Din toate străvechile Ţări Româneşti.
Eu MAMĂ îţi zic, dar aud că-ţi spun ŢARĂ,
Cu lacrima-ţi scriu neştirbit jurământ:
Lumina din ochii tăi buni să mă doară
Oricât s-o-ntâmpla să trăiesc pe pământ.
Şi cum să te dau pentru alta pe lume?
Comerţ cum să fac cu un deal de strămoşi?
Al tău sunt eu ŢARĂ, cu fapte şi nume
Ca-n colţ de batistă pe steag să mă coşi.
Dă-mi pietre să car, dă-mi pe limbă ţărână,
În oase răstoarnă-mi fiertura de stea,
Acoperă-mi ochii şi taie-mi o mână,
Al tău sunt de-a pururi, tu, MAMĂ a mea.
C-a fost adevăr sau vis sau reclamă
De mic am aflat un cuvânt, Dumnezeu.
Al LUI feminin îi eşti tu, ŢARĂ MAMĂ,
Puterea supremă a tot ce-i mai bun.
Iubire deplină şi fără condiţii
Nu-Ţi dau dacă-mi dai, ci-s al tău fiindcă sunt,
Prin mine datori îţi sunt încă sciţii,
MAMĂ, tu, ŢARĂ, CUVÂNTULE SFÂNT !