Fondată în 1996; Serie nouă

Anul VIII, Nr. 3 (28), Sept. 2016

 Acest număr a apărut cu sprijinul:
JUDEŢUL SATU MARE PRIMĂRIA MUNICIPIULUI
CONSILIUL JUDEŢEAN SATU MARE

S.C. SAMGEC SRL CEPROM SA

Satu Mare SC RHC RAL CRIS SRL Satu Mare
Satu Mare
Primăria orașului
Ardud
EURO INSOLV SPRL S.C. EXPEDIENT SRL
Satu Mare S.C. MANITOU MED SRL Satu Mare
Satu Mare

S.C. Prestări Manopera

Intracomunitară SRL

Coperta față: Monumentul Eroilor din Santău, județul Satu Mare

Coperta spate: Monumentul eroului Lt. col. Gheorghe Poenaru-Bordea, Fundata, jud. Brașov

“EROII NEAMULUI” este o revistă de cultură şi educaţie patriotică, apolitică şi

neguvernamentală editată trimestrial de Asociaţia Civică “Tempora” Satu Mare şi Asociaţia
Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” - filiala Satu Mare, în colaborare cu Muzeul Judeţean
Satu Mare.
REDACŢIA
Redactor coordonator: col. (r) Voicu ŞICHET
Redactori: prof. dr. Ioan VIMAN, dr. Lucian CUCUIET, dr. Viorel CIUBOTĂ, col. (r) Mircea
BLIDERAN, dr. Viorel CÂMPEAN
Colaboratori (pentru acest număr): pr. dr. Cristian BOLOŞ, col. (r) Petru PRODAN, ing.
Mircea PÎRLEA, prof. Carol C. KOKA, dr. Daniela BĂLU, ing. ec. Cristian MAREȘ, drd. Marta
CORDEA, Irina OBERLÄNDER-TÂRNOVEANU, prof. univ. dr. gl. bg. (r) Florian TUCĂ, comandor
(r) Marius POPESCU-CĂLĂRAŞI, ing. Andrei GORŞCOVOZ, dr. Camelia BURGHELE, dr. Emil
STOIAN, conf. univ. dr. Ion CÂRJA, lt. col. (r) Ioan BĂLĂNESCU, prof. Nicoleta CÂMPIAN, prof.
dr. Ovidiu T. POP, Claudia Maria POP
Fotografii: col. (r) Voicu ŞICHET
Tehnoredactare computerizată: Vili Alina Marinela PFA

ISSN 2067 - 5801

Contact: Satu Mare, B-dul Vasile Lucaciu nr. 17/8, jud. Satu Mare
Telefon: 0740-084131 e-mail: eroii_neamului@yahoo.com , voicusichet@yahoo.com

Toate drepturile rezervate autorilor și redacției.

Răspunderea pentru opiniile exprimate în paginile revistei revine în exclusivitate autorilor.
 Cuprins
Pag. 2 Col. (r) Voicu ŞICHET - Jurnalul cimitirelor şi monumentelor eroilor (XXVII)
Pag. 5 Preot dr. Cristian BOLOȘ - Modele creştine de eroism (XXIV) - Sfântul
Haralambie - patronul bibliotecii creştine din Catedrala ortodoxă “Adormirea
Maicii Domnului”, Satu Mare
Pag. 7 Dr. Viorel CIUBOTĂ - O aniversare binecuvântată. 100 de ani de la intrarea
României în Primul Război Mondial (I).
Pag. 8 Conf. univ. dr. Ion CÂRJA - Românii în armata austro-ungară 1914-1918:
contribuţii ale istoriografiei româneşti postcomuniste
Pag. 17 Col. (r) Voicu ŞICHET - Poveşti adevărate cu eroi ai Marelui Război (II)
Povestea lui Ioan Popilian, poliţistul care a salvat oraşul Tg. Jiu de armata
germană.
Pag. 18 Lt. colonel (r) Ioan BĂLĂNESCU - Un secol de la intrarea României în primul
război mondial
Pag. 21 Dr. Emil STOIAN - Primul erou al Războiului de Întregire a Neamului,
Locotenent-colonel George Poenaru-Bordea
Pag. 29 Col. (r) Voicu ŞICHET - Mănăstirea Sfânta Ana - un aşezământ monahal cu
vocaţie de monument al eroilor
Pag. 32 Prof. univ. dr. Gl. bg. (r) Florian TUCĂ, Comandor (r) Marius POPESCU-
CĂLĂRAŞI - 29 Iulie - Ziua Imnului Naţional al României
Pag. 34 Ing. Mircea PÎRLEA - George Bariţiu, un mare om de cultură şi un patriot
desăvârşit
Pag. 36 Drd. Marta CORDEA - Presa paşoptistă şi rolul ei în lupta pentru afirmare
naţională
Pag. 38 Dr. Viorel CÂMPEAN - În 1891 deputatul Ioan C. Grădişteanu a vizitat românii
din comitatul Sătmar
Pag. 41 Col. (r) Voicu ŞICHET - Sfinţirea temeliilor statuii lui Vasile Lucaciu
Pag. 42 Dr. Daniela BĂLU - Contribuţia consulului maramureşean dr. Mihai Marina la
salvarea evreilor transilvăneni
Pag. 47 Prof. Carol C. KOKA - Festivalul Internaţional “Ştefan cel Mare şi Sfânt” de la
Chişinău, manifestare de profundă simţire românească
Pag. 50 Prof. Nicoleta CÂMPIAN - Eroii Neamului în poezia lui Alecsandri
Pag. 53 Claudia Maria POP - Regina Ana, Principesă de Bourbon-Parma
Pag. 55 Ing. ec. Cristian MAREŞ - Ziua Tanchistului din Armata Română
Pag. 58 Prof. dr. Ovidiu T. POP - Profesorul Gheorghe V. Botez
Pag. 61 Col. (r) Petru PRODAN - Spre aducere aminte.....de istorie! Ştefan cel Mare -
un mare domnitor şi un foarte iscusit tactician militar (I)
Pag. 63 Ing. Andrei GORŞCOVOZ - Alexandru Gorşcovoz (1911-1994),
plecat din Cetatea Albă şi refugiat din Medieşu Aurit (II)
Pag. 66 Dr. Camelia BURGHELE - Valoarea muncii și cuantificarea profitului.
Atitudinea față de muncă a românilor din satele din dreapta Tisei (II)
Pag. 71 Irina OBERLÄNDER-TÂRNOVEANU - Un viitor pentru trecut. Ghid de bună
practică pentru protejarea patrimoniului cultural. (X)
 Jurnalul cimitirelor şi monumentelor eroilor
(XXVII)
A vând în vedere că în acest an se împlineşte
un secol de la intrarea României în primul război
mondial, Războiul pentru Reîntregirea Neamului,
aşa cum a fost el denumit şi a intrat în conştiinţa
poporului român, voi scoate în evidenţă, pentru
început, şi foarte pe scurt, faptul că acest
eveniment a fost marcat şi la Satu Mare, printr-un
ceremonial militar şi religios desfăşurat la
Cimitirul Eroilor. Astfel, în organizarea Instituţiei
Prefectului Judeţului Satu Mare şi a Garnizoanei
Satu Mare, într-o acţiune ce a avut loc la nivel
naţional, s-a săvârşit un parastas pentru cei căzuţi
în prima conflagraţie mondială, după care,
reprezentanţi ai administraţiei publice judeţene şi
locale, ai unor instituţii de cultură şi ai A.N.C.E.
„Regina Maria” au dat citire numelor, repartizate
de la Bucureşti, ale eroilor ce-şi dorm somnul de
veci atât în ţară, inclusiv la Satu Mare, cât şi pe
teritoriul altor ţări, precum Franţa, Italia,
Cehoslovacia sau Ucraina. Ceremonialul s-a
încheiat cu depunerea de flori şi candele aprinse de
către reprezentanţii instituţiilor şi organizaţiilor
care de regulă depun coroane de flori la sărbătorile
naţionale importante.
Cu acest prilej, am constatat că monumentul
din cimitir a fost curăţat, iar construcţia ce-l
înconjoară, inclusiv cele câteva cruci, au fost şi
acestea reparate, având acum un aspect mult mai
plăcut. Tot respectul pentru cei care au avut această
iniţiativă, respectiv Consiliul Judeţean, şi pentru
cei ce au executat-o - Muzeul Judeţean, însă marea
provocare pentru administraţia judeţeană şi
municipală rămâne curăţarea cimitirului din
spatele monumentului central de adevărata
pădure ce s-a format deasupra sutelor de pietre de
căpătâi ale eroilor primului război mondial. Sunt
deja 7-8 ani de când, atât în paginile revistei, cât şi
cu alte prilejuri, atragem atenţia autorităţilor
asupra acestui aspect deosebit de ruşinos pentru
sătmăreni. Sperăm că actuala conducere a
Consiliului Judeţean şi a Primăriei Satu Mare va
lua „taurul de coarne” şi va rezolva problema,
astfel încât peste doi ani, când vom marca 100 de
ani de la sfârşitul primului război mondial şi
făurirea României Mari, acea parte a Cimitirului
Eroilor să arate cel puţin la fel ca cea din faţă.
Şi mai sperăm că, până atunci, şi
MONUMENTUL EROULUI NECUNOSCUT
2
Colonel (r) Voicu ŞICHET
din Piaţa Libertăţii va fi refăcut şi repus pe
vechiul amplasament!!!
Aşa după cum aminteam în numerele
anterioare, puţine cimitire, morminte sau
monumente ale eroilor din judeţul nostru au rămas
nevizitate în cei 7 ani de când edităm noua serie a
acestei reviste. Periplul nostru prin judeţ pentru a
identifica aceste opere comemorative de război,
dar mai ales pentru a constata starea în care se află
fiecare, se apropie de final. Dacă efortul nostru a
fost benefic sau nu, va decide cititorul, poate nu
neapărat cel de azi, ci cel de mâine, care va putea
găsi în paginile revistei date şi informaţii despre
astfel de obiective, despre modul în care generaţia
noastră a ştiut să le protejeze, să le îngrijească şi să
le respecte ca pe adevărate comori ale trecutului.
Pentru pregătirea acestui număr, m-am
deplasat în zona Tăşnadului, unde au rămas câteva
localităţi ce figurau în evidenţele A.N.C.E.
„Regina Maria” cu monumente sau morminte de
eroi, dar pe care, la vremea trecerii mele prin acele
locuri, nu le-am vizitat din diferite motive, în
special lipsa de timp (graba), condiţiile meteo, dar
şi starea drumurilor.
Prima localitate vizitată a fost Ady Endre, ce
aparţine de comuna Căuaş, unde există, pe lângă
Casa memorială a marelui poet maghiar, un frumos
monument închinat eroilor ce şi-au pierdut viaţa în
cel de-al doilea război mondial. Monumentul este
amplasat în centrul localităţii, lângă o fostă pompă
de apă, acum nefuncţională, şi este realizat din
marmură neagră, având un postament din beton, în
trepte, oarecând mozaicat. Totodată, este
împrejmuit de un gard din beton şi lemn. A fost
ridicat în anul 1946 de către Consiliul Popular
Căuaş, având, sub un Iisus Hristos răstignit,
următorul înscris,: „Cel ce pentru lege, pentru ţară
moare/ Îşi primeşte moartea ca o sărbătoare”, iar
mai jos: „În amintirea eroilor noştri/ Întregitori de
ţară.” (Foto 1)
Din păcate, faţă de prima vizită1, se vede
limpede că nu este prea îngrijit, betonul fiind
sfărâmat în mai multe locuri, iar unele leţuri din
gard sunt rupte. Nu mai vorbesc de vegetaţia ce-şi
face de cap între monument şi gard, noroc cu seceta
din ultima perioadă care a mai uscat-o.
Considerăm că ar fi necesară o minimă intervenţie
pentru repararea porţiunilor deteriorate, curăţarea
vegetaţiei, dar şi o toaletare, spălare cu o soluţie
adecvată, a întregului monument, pentru a-i reda
strălucirea pe care, suntem convinşi, a avut-o
altădată. Nu în ultimul rând, ne-am dori, şi vrem să
credem că, la acest monument se desfăşoară
momente comemorative de Ziua Eroilor şi Ziua
Armatei Române.
foto 1
M-am deplasat apoi la Santău, pentru a vedea
cu ochii mei frumosul, impozantul, dar şi celebrul
Monument al eroilor din localitate. Epitetul
„celebru” nu l-am folosit întâmplător, deoarece
acest monument a avut o istorie zbuciumată,
controversată în timp, astfel încât, în 1984, când s-a
realizat inventarierea tuturor operelor
comemorative de război din judeţ, au fost găsite
doar plăcile comemorative şi semnele de armă,
monumentul în sine fiind desfiinţat pentru a face
loc construcţiei noului cămin cultural. Istoria sa o
puteţi afla dint-un articol apărut în revista noastră2,
însă vom remarca aici faptul că vizita celor de la
Muzeu, Arhive şi Asociaţia Monumentele Eroilor
din 1984 a avut urmări pozitive, monumentul fiind
refăcut doi ani mai târziu, găsindu-i-se loc în
imediata apropiere a căminului cultural „Iosif
Cosmuţa”3, ba chiar în curtea acestuia. I-a fost
amplasat în vârf un nou vultur de bronz, iar plăcile
comemorative de pe soclul iniţial (din 1938) au
fost şi ele repuse pe faţadă, plus o cruce. (Foto:
Coperta 1). Iată şi frumosul text de pe placa
principală: „În amintirea eroilor din Santău căzuţi
3
în războiul de întregirea neamului 1914-1918.
Dormiţi în somnul vostru dulce/ Şi liniştit iubiţi
eroi,/ Căci inimile noaste calde/ Vor bate veşnic
pentru voi. Preoţii Fabian, Bălan - Carei.”
Foarte frumos, într-adevăr, dar oare câtora
dintre noi le mai bate inima, fierbinte, pentru eroi!?
Şi exemplul negativ nu a întârziat să apară...
Următoarea destinaţie era Cehalul unde, din
evidenţe, rezulta că sunt 4 morminte/gropi comune
cu eroi români, sovietici şi germani din cel de-al
doilea război mondial. Dacă de la mormântul unui
ostaş sovietic aflat la intrarea în cimitirul din sat,
„lângă prun”, ne luaserăm speranţa cu ocazia
4
vizitei noastre din 2014 , cele 3 morminte
individuale ale unui ofiţer şi doi ostaşi ai aceleaşi
Armate Roşii din Cimitirul de la Vâlcan nu au fost
găsite, cu tot sprijinul unui angajat al Primăriei,
care le cunoştea locaţia din tinereţe... Dar,
ierburile, bălăriile şi spinii au inundat între timp
aproape tot cimitirul respectiv, doar ici-colo mai
existând câte o oază de normalitate, întreţinută, cel
mai probabil, de aparţinătorii sătenilor
înmormântaţi acolo. În zona în care ar fi trebuit să
fie mormintele nu se putea decât bănui existenţa
unor moviliţe, de crucile de lemn ce le-au stat la
cap eroilor şi sătenilor, nici urmă.
Cu mare greutate, pe un drum de pământ
dificil, plin de viroage săpate de apă, am ajuns la
groapa comună a 2 eroi români şi 3 sovietici
amplasată în pădure, la locul numit „Crucea lui
Irimie”. De la prima privire ne-am dat seama că
tare de mult nu s-a găsit o mână de om să se aplece
asupra lui să-l mai plivească, noroc, mă repet, cu
seceta care a uscat vegetaţia de pe morminte.
Obiectivul constă într-un patrulater din beton şi un
semn de căpătâi, tot din beton, pe care nu se mai
distinge niciun înscris, deşi iniţial, în 1944, când a
fost ridicat, era o placă de inox pe care scria:
„Cinste eroilor căzuţi pentru eliberarea Patriei.
1944”. (Foto 2) Din cele aflate de la funcţionarul
primăriei, rezultă că, înainte vreme, aici veneau de
Ziua Eroilor şi de 25 Octombrie elevi şi alţi săteni
pentru a cinsti memoria celor căzuţi, prin
depunerea de flori, recitarea de poezii ori cântece
adecvate, dar şi, după 1990, prin rugăciune, însă în
ultimul timp astfel de acţiuni nu mai au loc. Păcat!
Ar fi o activitate deosebit de instructivă pentru
elevii şcolii din localitate ca, măcar una din zilele
aşa numitei săptămâni de „şcoală altfel” să şi-o
petreacă la această groapă comună, în mijlocul
naturii, ocupându-se de întreţinerea ei, dar şi
discutând şi schimbând informaţii şi cunoştinţe
despre luptele ce s-au dat în acele locuri.
Dată fiind situaţia de la acest obiectiv, am
renunţat la a-l vizita şi pe un altul, situat, conform
evidenţelor, la 4 km de Cehal, unde drumul de
acces se anunţa şi mai dificil, iar starea gropii
comune se pare era şi mai deplorabilă, de vreme ce
nici însoţitorul nostru nu-şi amintea locul unde se
află. Este vorba despre mormintele a doi ostaşi,
unul sovietic şi unul german, înconjurate, cel puţin
în 1986, cu un gard de lemn, având şi o cruce, tot
din lemn.
foto 2
Având în vedere cele de mai sus, şi faptul că
cele două gropi comune sunt la o depărtare
considerabilă de localitate şi căile de acces sunt
dificile, iar mormintele individuale din cimitire nu
mai sunt vizibile, ceea ce îngreunează organizarea
unor manifestări decente de cinstire a eroilor la
căpătâiul lor, suntem de părere că Primăria şi
Consiliul Local Cehal, împreună cu Şcoala şi
Biserica, să ridice un monument al eroilor undeva
în centrul localităţii, unde să se organizeze
ceremoniile respective. În acelaşi timp, să se ia
măsuri ca cele două gropi comune care mai sunt cât
de cât vizibile să fie reabilitate şi întreţinute prin
grija cadrelor didactice şi elevilor şcolii din
localitate, cu concursul Primăriei şi al Parohiei
Cehal.
Nu voi încheia aceste rânduri înainte de a
semnala faptul că, anul acesta, la 25 septembrie,
părintele protopop Alexandru Tincu ar fi împlinit
75 de ani. Din păcate, în urmă cu trei ani, firul vieţii
distinsului preot cărturar al Sătmarului s-a rupt,
fiind chemat la Domnul pentru a-şi continua şi
desăvârşi în Ceruri lucrarea întru slava lui
Dumnezeu, pe care atât de mult l-a iubit, slujindu-l
cu dragoste şi credinţă aproape o jumătate de secol.
Trecerea lui la cele veşnice a fost o grea
pierdere, în primul rând pentru Biserica Ortodoxă
Română de pe meleagurile Sătmarului, dar şi
pentru întreaga spiritualitate şi cultură sătmăreană,
inclusiv pentru redactorii şi colaboratorii revistei
Eroii Neamului, în paginile căreia a publicat încă
de la primele numere. Acest fapt ne-a determinat să
încercăm a-i aduce, pe această cale, un umil
omagiu personalităţii sale deosebite, dar şi
patriotismului şi ataşamentului faţă de ţara şi
neamul său, ale cărui valori culturale şi istorice le-a
considerat aproape de nivelul de sfinţenie ale
moralei şi dogmei creştine ortodoxe, aşa după cum
se poate remarca şi din cele 10 articole publicate în
Eroii Neamului.
Domniei sale îi datorăm prezenţa în
paginile revistei noastre, pe lângă articolele ce
evidenţiază valoarea creştină, şi laică totodată, a
cinstirii jertfei eroilor, publicarea unui serial
despre personalitatea vrednicului de pomenire
Episcop Nicolae Popoviciu al Oradiei, cel care a
sfinţit piatra de temelie a Catedralei „Adormirea
Maicii Domnului” din Satu Mare şi a participat la
dezvelirea şi sfinţirea Statuii dr. Vasile Lucaciu,
acum 80 de ani. Acestui mare ierarh al Bisericii
Ortodoxe Române dorea cu ardoare părintele
Alexandru Tincu să i se ridice o statuie în oraşul
nostru, drept recunoştinţă pentru cele două
evenimente menţionate, dar şi pentru multe ale
merite pe care le-a avut episcopul Nicolae în
apărarea, în vremuri deosebit de tulburi, a credinţei
strămoşeşti şi a românismului în această parte de
ţară. Pentru odihna şi liniştea sufletului părintelui
Alexandru Tincu, noi, generaţia care l-am
cunoscut, avem datoria ca, pe lângă rugăciunile
înălţate Atotputernicului în acest scop, să-i
îndeplinim şi această înălţătoare dorinţă.
Dumnezeu să te aibă în grija Sa, părinte Alexandru!

Note
1. Şichet, Voicu. Jurnalul cimitirelor şi monumentelor eroilor (XVII). Eroii Neamului, Satu Mare, 2014, 6 (s.n.), nr.
1 (18), p. 3-4.)
2. Câmpean, Viorel. Monumentul eroilor din Santău, o istorie zbuciumată. Eroii Neamului, Satu Mare, 2013, 5 (s.n.),
nr. 1 (14), p. 8-9.
3. Câmpean, Viorel. Iosif Cosmuţa, un dascăl din Santău cu viaţă eroică. Eroii Neamului, Satu Mare, 2013, 5 (s.n.), nr. 3
(16), p. 51-53.
4. Şichet, Voicu. Jurnalul cimitirelor şi monumentelor eroilor (XVII). Eroii Neamului, Satu Mare, 2014, 6 (s.n.), nr. 1
(18), p. 3-4.)
5. Rusu, Dorel Octavian; La Satu Mare, un bust al episcopului martir dr. Nicolae Popovici al Oradiei (1903-1960) (II).
Eroii Neamului, Satu Mare, 2011, 3 (s.n.), nr. 2 (7), p. 5-8; (III) 2011, 3 (s.n.), nr. 3 (8), p. 6-7; (IV) 2011, 3 (s.n.), nr. 4
(9), p. 5-7; (V) 2012, 4 (s.n.), nr. 1 (10), p. 6-7; (VI) 2012, 4 (s.n.), nr. 2 (11), p. 6-9.

4
 Modele creştine de eroism (XXIV)
Sfântul Haralambie - patronul bibliotecii
creştine din Catedrala ortodoxă
“Adormirea Maicii Domnului”, Satu Mare
Preot dr. Cristian BOLOŞ
C u deosebită bucurie îi anunţ pe toţi fier, i-au tăiat fâşii de piele de pe trup. Sfântul
sătmărenii că - prin rânduiala lui Dumnezeu - în Haralambie, rău rănit, a zis: <<Mulţumesc vouă,
incinta Catedralei ortodoxe “Adormirea Maicii fraţilor, că, strujind trupul meu cel vechi şi bătrân,
Domnului” din municipiul Satu Mare, b-dul Vasile m-aţi înnoit, îmbrăcându-mi sufletul cu haina cea
Lucaciu, nr. 1, funcţionează o bibliotecă bazată pe nouă a suferinţelor pentru Hristos>>”. Mulţi dintre
cărţi religioase. Acest proiect de pionierat face parte cei prezenţi la martiriul Sfântului, văzând răbdarea
din cadrul programului pe care şi l-a propus acestuia în pofida atâtor chinuri, şi auzind
Asociaţia “Sfântul Haralambie”, care activează pe rugăciunile lui neîncetate pentru toţi (chiar şi pentru
lângă Catedrala sătmăreană, constituind una dintre persecutori), au decis să renunţe la idolatrie, cerând
dorinţele mele arzătoare. De altfel, deschiderea botezul creştin. Dregătorul Luchian, însă, i-a
unei biblioteci reprezintă activitatea primordială a pedepsit pe cei care au fost botezaţi în numele
acestei asociaţii. Trebuie menţionat faptul că
biblioteca creştină “Sfântul Haralambie” îşi
derulează activitatea prin binecuvântarea Î.P.S.
Justinian Chira al Maramureşului şi Sătmarului.
Responsabil cu programul bibliotecii (zilnic, între
orele 9-12) este domnul Ardelean Alexandru, iar de
achiziţia cărţilor se ocupă parohia condusă de mine.
Cărţile existente pot fi citite în biserică sau pot fi
împrumutate acasă. În acest fel, Catedrala noastră
îşi întregeşte menirea, aceea de “a întruni în sine
toate însuşirile unui focar de cultură curat
românească, fiind sortită a avea un multiplu rol: de
lăcaş de închinare, de şcoală înaltă, de Ateneu şi
Academie Naţională, cultivatoare a tot ceea ce este
ortodox în creştinism şi a tot ceea ce este ortodox în
românism, în simţire şi în graiul întregului neam
românesc”1. Îi invit la lectură cu mult drag pe toţi
creştinii, adică pe toţi iubitorii de carte,
spiritualitate şi cultură. Însă, înainte doresc să
cunoaştem puţin viaţa Sfântului Haralambie,
patronul bibliotecii noastre.
Sfântul Mucenic Haralambie (sărbătorit
anual la 10 februarie) a trăit pe vremea împăratului
Sever (193-211 d.Hr.) şi, potrivit “Proloagelor”, s-
a făcut vestit cu puterea credinţei sale şi cu râvna în
propovăduirea lui Hristos, în cunoaşterea
adevăratului Dumnezeu. El era episcopul
Magneziei, în Asia, cetate condusă de dregătorul Sfintei Treimi, ordonând să li se taie capetele. Însăşi
Luchian. Acesta, “nesuferind cuvintele şi zelul fata împăratului, Galina, “auzind de tăria de suflet
propovăduirii bătrânului episcop, a poruncit cu care Sfântul Haralambie a răbdat cele mai grele
ostaşilor să fie prins şi, dus fiind la judecată înaintea chinuri, a crezut în Hristos şi s-a botezat”. Într-un
lui Luchian, Sfântul a mărturisit cu strălucire şi fără final, “istovit de atâtea cumplite chinuri pe care a
frică pe Domnul Iisus Hristos; drept aceea, trebuit să le îndure, a fost osândit la moarte, prin
dregătorul a poruncit să fie dezbrăcat de hainele sabie, în anul 202. Şi Sfântul Haralambie s-a mutat
sale şi, după ce i-au jupuit tot trupul, cu unghii de la Domnul, dându-şi sufletul în temniţă, aşteptând

5
să i se taie capul şi s-a numărat cu Sfinţii”2.
Viaţa Sfântului Haralambie, derulată sub
spectrul cunoaşterii lui Dumnezeu şi a apărării
credinţei în El, precum şi ideea de bibliotecă, pe care
o propune titlul prezentului articol, ne conduc la
concluzia că dintotdeauna omul a dorit să știe care
este cauza ultimă a întregii creații, dorind să se
apropie cât mai mult de Dumnezeu și să-L cunoască.
Prin urmare, el și-a pus şi îşi pune în continuare
nenumărate întrebări, cum ar fi de pildă: Cine este
Dumnezeu? Cum Îl cheamă? Însuși Dumnezeu îi
răspunde lui Moise și întregii omeniri în felul
următor: „Eu sunt Cel ce sunt... Acesta este numele
Meu pe veci; aceasta este pomenirea Mea din neam
în neam” (Ieșire III; 13-15). Dumnezeu este
întotdeauna același. Noi trăim fiindcă ne raportăm la
Dumnezeu. El este deasupra timpului. Nu poate fi
introdusă noțiunea de timp în Dumnezeire. Nu se
poate spune că era un timp în care Tatăl era, iar Fiul
și Duhul Sfânt nu erau. Dumnezeu-Tatăl este
nenăscut, fiind cauza supremă. Fiul Se naște din veci
din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede din veci din Tatăl.
Timpul începe odată cu crearea lumii.
Atotputernicul Dumnezeu nu poate fi
cunoscut în ființa Sa, care este inaccesibilă omului.
Putem spune că noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu și Îl
urmăm prin modul în care El Se manifestă în lume.
Realitatea ne arată că Dumnezeu este totodată bun și
bunătatea absolută, că este iertător și iertarea
desăvârșită, că este iubitor și iubirea supremă etc.
Noi Îl imităm, fiind, la rândul nostru, buni, iertători,
iubitori ș.a.m.d. Ființa/natura dumnezeiască este
unică și, în același timp, ea există întreagă în fiecare
persoană a Sfintei Treimi. Sfântul Vasile cel Mare
afirmă că este un singur Dumnezeu (în ființă), dar
întreit în persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt3; ființa
arată ceea ce este comun, iar persoanele desemnează
4
ceea ce este particular . Vechiul Testament ne
prezintă relația poporului ales cu Dumnezeu-Tatăl.
Noul Testament scoate în evidență activitatea
mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, iar Duhul Sfânt
Își face intrarea în istorie în ziua Cincizecimii (a
Rusaliilor), când ia naștere Biserica, în chip văzut,
prin formarea primei comunități creștine la
Ierusalim. Aceasta nu înseamnă, însă, că de-a lungul
istoriei cele trei persoane treimice au lucrat
individual. Dimpotrivă. În fiecare acțiune divină
(creație, mântuire, sfințire, proniere) este prezentă
întreaga Sfântă Treime, noi trebuind să vedem
„Treimea Unității și Unitatea Treimii”5.
„Dumnezeu este Iubire”, scria Sfântul Ioan
(I Ioan IV; 8). Numai fiindcă este Iubire se poate
explica jertfa supremă a Fiului. Hristos acceptă
crucea de bună voie, din iubire față de neamul
omenesc, care ajunsese într-o stare deplorabilă din
punct de vedere spiritual și moral. La fel a procedat
şi Sfântul Haralambie, primind cu bucurie moartea
pentru Hristos Cel răstignit şi înviat. Dacă
Dumnezeu ne-a iubit și ne iubește, înseamnă că și
noi avem datoria de a-L iubi. O dovadă a iubirii Sale
este și aceea că ne poartă de grijă în permanență, că
ne iartă, deși noi ne îndepărtăm deseori de El, că ne
reprimește la Sine, prin pocăință sinceră, chiar dacă
am păcătuit grav.
Este o naivitate din partea omului
contemporan să pună la îndoială existența și
prezența activă a lui Dumnezeu în lume, pe motiv că
el nu poate explica pe cale rațională Dumnezeirea.
De asemenea, este inacceptabil să creadă că nu este
creația lui Dumnezeu, ci produsul evoluției. Fiecare
zi din viața noastră este un dar din partea lui
Dumnezeu, în orice vindecare Se manifestă
Dumnezeu, după cum și în fiecare moarte se
realizează voia lui Dumnezeu. El poate fi cunoscut
și iubit doar prin credință6. Un om lipsit de credință
va căuta mereu un argument teoretic/rațional pentru
orice afirmație. Doar trăind la maximum
intensitatea rugăciunii, a acestui dialog intim și
direct cu Dumnezeu, doar conștientizând
apartenența totală la trupul lui Hristos - Biserica -,
doar simțind efectiv roadele Sfintei Liturghii și ale
Sfintei Împărtășanii, omul va reuși să trăiască în
Dumnezeu și cu Dumnezeu, ca fiu iubit al Său,
asemenea Sfântului Haralambie.

Note
1
Dr. Daniela Bălu, Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, 75 de ani de la construire, în revista Eroii
Neamului, anul IV, nr. 1 (10), Satu Mare, martie 2012, pp. 8-9.
2
“Proloagele”, vol. I, Editura Bunavestire, Bacău, 1995, p. 494.
3
Sfântul Vasile cel Mare, „Epistola 360”, Colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, vol. 12, p. 618.
4
Sfântul Vasile cel Mare, „Epistola 38”, cap. V, Colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, vol. 12, p. 183.
5
Fericitul Augustin, „Confessiones (Mărturisiri)”, în „Scrieri Alese, Partea întâia”, carte tipărită cu binecuvântarea
Prea Fericitului Părinte Iustin, Patriarhul B.O.R., trad. și indici de Prof. dr. docent Nicolae Barbu, introd. și note de Pr.
prof. dr. Ioan Rămureanu, Editura IBMBOR, București, 1985, Colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, vol. 64, Cartea
a XIII-a, cap. XXII, p. 305.
6
Cât de sugestiv se exprima Ellie Wiesel: „Pentru cel ce crede, nu există întrebări. Pentru cel ce nu crede, cu există
răspunsuri!”

6
 O aniversare binecuvântată.
100 de ani de la intrarea României
1
în Primul Război Mondial (I).
A cum 100 de ani România adopta
documentul prin care declara război Puterilor
Centrale și intra efectiv în război în ziua de 14
august 1916. Se împlinea astfel una din dorințele
cele mai arzătoare a românilor, dorință exprimată
atât de bine de unul dintre marii noștri bărbați de
stat din epocă, Nicolaie Filipescu, care, într-o
adunare desfășurată la București în 23 noiembrie
1914, rostea următoarele cuvinte profetice: „Va
trebui să intrăm în război și dacă va trebui, nu mai
rămâne decât o întrebare: Când? Eu zic: cu cât mai
repede, cu atât mai bine” și adresa, în 15 februarie
1915, acele cuvinte celebre regelui Ferdinand:
„Ești trimisul lui Dumnezeu ca să împlinești visul
unui neam. Vei fi cel mai mare voevod al țării,
împodobindu-te cu titlurile lui Mihai Viteazul:
„Domn al întreg Ardealului, al Țării Românești și
al Moldovei” și aducând pe deasupra strălucirea
purpurei regale. Sau, răpus în cel mai suprem
avânt de vitejie al neamului, vei fi totuși sfințit ca
erou național.
De nu va fi nici una nici alta, grozav mă
tem că nici praf nu se va alege de Țară și de
Dinastie. De aceea mărirea ce ți-o urăm, Sire,
este: Să te încoronezi în Alba-Iulia, sau să mori pe
câmpia de la Turda!”
Starea aceasta de înalt patriotism o
întâlnim în epocă și la oamenii simpli, care știau
că va veni o perioadă de mari sacrificii, absolut
necesare pentru realizarea marilor idealuri. Iată
ce-i scria Costică Papadopol, din Botoșani, în 25
mai 1916, fratelui său Ghiță Papadopol, ofițer:
„Cu multă muncă, sacrificii, încordare, suferințe
se împlinesc faptele mari. Înainte, cu energie și
bucurie, căci fericirea, gloria te va urma pe suișul
greu al vieții...”
Sublocotenentul Alexandru Nițescu din
Brigada 19 Infanterie, Divizia 9-a Infanterie, scria
soției sale, Florica, că „Mobilizarea a fost primită
de soldați cu bucurie și urale.”
Cu tot acest entuziasm sublim care a
domnit în societatea românească, armata română
a intrat nepregătită în război. Nepregătită atât din
punct de vedere al dotării (lipsa unei artilerii
performante, lipsa unei aviații etc.), dar și al
pregătirii tactice a înalților comandanți militari.
7
Dr. Viorel CIUBOTĂ
Lucrul acesta îl surprinde foarte bine unul din
oamenii politici ai vremii, Vasile Cancicov, într-o
carte apărută în anul 1921, intitulată Impresiuni și
păreri personale din timpul războiului României.
Jurnal zilnic 13 august 1916-31 decembrie 1918
și retipărită în anul 2015: „Nu putea trece prin
mintea nimănui că guvernul va intra într-un
război, sau că pregătește războiul, când acorda
încredere unui om (generalul Iliescu n.n.), care nu
numai că nu făcea nimic pentru pregătirea
armatei, din contră, în ochii publicului și în mod
obișnuit făcea noaptea zi, în zaifeturi pe la
grădinele de petreceri din jurul Capitalei. Război
fără pregătire n-a conceput nimeni. Războiul ce se
dezlănțuise deja de doi ani fusese o grozăvie, cine
să creadă că planurile de apărare ale țării sau de
cucerire a Ardealului, pot fi făcute în Bordei la
Fronescu, mâncând mititei și bând șampanie
șapte nopți din săptămână?”
Poate cel mai bine zugrăvește această
situație locotenentul Alexandru Nițescu, într-o
scrisoare trimisă în 25 septembrie 1916, în care
descrie luptele teribile la care a luat parte în
Dobrogea: „De 15 zile brigada noastră a încercat
cele mai grele lupte, lupte crâncene și numai cu
nemții...Am avut mai mult de luptat cu tunuri
teribile, zile întregi eram într-un iad de bubuituri
și în sunetele cele mai mari.”
Și totuși, cu toate marile greșeli făcute de
comanda supremă a armatei române, care au dus
la pierderea bătăliei de la Turtucaia, la retragerea
dezastruasă din Transilvania, soldații și corpul
ofițeresc manifestau un înalt spirit de luptă. Este
ideea ce răzbate și din cartea poștală trimisă de
locotenentul Traian Stănescu din Divizia 2
Cavalerie, în 23 noiembrie 1916, soției sale, la
Galați: „Îți scriu acum câteva rânduri înainte de o
mare luptă cu forțe inamice copleșitoare. Ne
batem să apărăm capitala acestei țări azi atât de
năpăstuită. Curaj tuturor românilor noștri.
România nu poate fi nimicită de vreo hoardă. Stă
scris pe săbiile noastre. Cu Dumnezeu înainte
pentru această sfântă țară românească.”
Cu toate marile sacrificii, armata română
a trebuit să se retragă în Moldova, unde a trecut
printr-un amplu program de modernizare și de
pregătire a corpului ofițeresc, cu sprijinul
misiunilor franceze și engleze din România. Nota
bene, armata română a păstrat un spirit de mare
încredere în forțele sale, deși situația de pe front
nu era cea mai favorabilă. Cel mai bine acest lucru
răzbate dintr-o scrisoare pe care sublocotenentul
Ștefan Gheorghiu o expediază unei prietene, în 1
iulie 1917 (înainte de marile bătălii de la Mărăști
și Mărășești): „Sperăm că în curând vom rupe
nodul gordian și vom trece, în sunetul trâmbițelor
fanfarelor victorioase, peste ei să luăm aceia ce e
Notă
1
Articolul este scris prin folosirea unor documente originale aflate în arhiva Muzeului județean Satu Mare.
Românii în armata austro-ungară 1914-1918:
contribuţii ale istoriografiei
româneşti postcomuniste
Ion CÂRJA, conf. univ. dr.
Universitatea Babeş-Bolyai
Facultatea de Istorie şi Filosofie
P rimul război mondial a reprezentat, pe
durata veacului care s-a scurs de la izbucnirea sa,
unul din capitolele cele mai dense ale scrisului
istoric, cu deosebire la popoarele care au trăit
evenimentul și i-au suportat consecințele.
Centenarul „Marelui Război” constituie, pe plan
internațional și la noi, o ocazie potrivită pentru
reorientarea interesului spre acest subiect, pentru
reevaluări ale parcursului istoriografic care i-a
fost dedicat de-a lungul timpului și nu în ultimul
rând pentru necesare schimbări de optică și de
perspectivă. Începând din 2014, când s-a dat
startul preocupărilor sistematic focalizate pe
prima conflagrație mondială, istoriografia
românească a dovedit, prin inițiative individuale
sau de echipă, că dorește să folosească
oportunitatea oferită de contextul centenarului, în
sensul cultivării sau al revizitării unei
problematici care nu este nici pe departe epuizată.
în pofida cantității impresionante de scrieri care
au zăbovit asupra ei.
Demersul istoriografic a fost, la noi ca și
la alții, influențat într-o măsură variabilă de
condiționări extra științifice, dintre care se
detașează în mod pregnant factorul politic.
Regimurile totalitare au impus în Europa central-
8
al nostru. Vor fi ploi de bucurii și dureri, de
decepții și de mândrie- furtuna va trece însă- și un
soare limpede, cald, soarele dreptății va lumina
pământul liber și o lumină mai bună.
Din țărâna acestui pământ liber va eși
rodul viitor, rod cinstit, adevărat, egal. A, dar eu
vorbesc ca cel care a mâncat... și îmi vine să
turbez când vă știu în ce strâmtoare vă găsiți. E
însă vremea privațiunilor, a virtuților, a calităților
de tot soiul. Și a ști să rabzi, a suferi e o virtute și,
onoare oamenilor virtuoși.”
răsăriteană o agendă proprie, în plan istoriografic,
și-au aservit meseria de istoric și au
instrumentalizat pe scară largă trecutul. În ceea ce
privește Primul Război Mondial și Marea Unire
din 1918, teme strâns interconectate în
istoriografia românească, abordarea lor a avut în
deceniile interbelice un caracter reactiv și
militant, în sensul în care scrisul istoric referitor
la Unire și la înfăptuirea României Mari cu
deosebire, s-a transformat în armă politică spre a
servi demersului de apărare a sistemului politico-
statal consfințit prin tratatele de pace de la Paris
din anii 1919-1920. Dacă această dimensiune
polemic-militantă a istoriografiei privitoare la
sfârșitul războiului și la Marea Unire a fost până
la un punct inevitabilă, elaboratul istoriografic
fiind în mare măsură opera unor istorici
„participanți”, cu contribuții substanțiale la
desfășurările evenimențiale de la sfârșitul
deceniului al doilea al veacului XX1, după cel de
al doilea război mondial regimul comunist și-a
subordonat în mod brutal istoriografia, pe care
instrumentalizat-o în sensul atingerii unor
finalități ideologice și propagandistice2.
Căderea regimului comunist sub
presiunea evenimentelor din decembrie 1989 a
deschis o nouă etapă în istoriografia românească
și a inaugurat un climat de normalitate,
caracterizat în primul rând prin dispariția
condiționărilor de tip ideologic și prin libertatea
deplină de opțiunea a profesioniștilor în ceea ce
privește problematicile alese spre studiu. În
această atmosferă de deschidere și de recuperare
a normalității, scrisul istoric din România
încearcă să se recupleze la tradiția istoriografică
din perioada interbelică și, în același timp, să
recupereze rămânerea în urmă în raport cu
evoluțiile istoriografice internaționale, cauzată
de izolarea impusă de regimul comunist. În ceea
ce privește tema Primului Război Mondial și a
Unirii tuturor românilor din anul 1918, după cum
s-a semnalat deja într-o analiză de referință, se
mențin toate tendințele care s-au manifestat în
istoriografia subiectului înainte de 1989, cu
precizarea că se schimbă raportul dintre ele, iar
unele abordări intră în reflux sau chiar în declin,
în timp ce altele continuă să fie cultivate pe mai
departe și apar perspective de abordare noi3.
Continuă și se amplifică demersul de publicare a
izvoarelor primare, sub forma unor ediții de surse
precum și a numeroase materiale cu caracter de
reconstituire factologică și de interpretare bazate
direct pe acestea, alături de care nu lipsesc
studiile cu caracter mai sintetic legate de diferite
aspecte din desfășurarea evenimentelor. Trebuie
spus că și de această dată nu lipsesc abordările cu
caracter circumstanțial, a căror relevanță
științifică este mult mai redusă. Semnalăm de
asemenea, în această etapă a istoriografiei
problemei, numărul mare al textelor publicate în
reviste de cultură și în diverse periodice ori
volume cu profil divulgativ, a căror contribuție
documentară sau interpretativă este, în mod
evident, mai parcimonioasă decât cea adusă de
studiilor apărute în cadrul unor publicații cu
caracter științific.
Participarea la război a românilor din
Imperiul austro-ungar reflectă, în această etapă,
toate trăsăturile generale ale receptării primei
conflagrații în istoriografia românească. În
abordarea acestui subiect după 1989, este evident
un fenomen de continuitate, care capătă forma
unui program istoriografic cu trăsături și direcții
tematice schițate în perioada interbelică și reluate
după 1965. Remarcăm preocupările de editare a
izvoarelor narative, memorialistica războiului, pe
măsura ce acestea sunt descoperite în fonduri
publice de arhivă sau în colecții private, mărturie
a unei memorii a Marelui Război, elaborată de
9
participanți, care continuă să iasă la lumină după
multe decenii de la eveniment. În cercetarea
temei găsim, ca în etapele anterioare, o polarizare
majoră a interesului pentru situația soldaților
români din armata austro-ungară luați prizonieri
pe frontul răsăritean al războiului (Rusia), pe cel
sud-vestic (Italia) și apusean al războiului
(Franța), și pentru preocupările de organizare a
acestora sub forma unităților de voluntari și
retrimiterea lor la luptă în conformitate cu
interesele naționale românești. În schimb,
aspectul participării soldaților de naționalitate
română la luptele purtate de unitățile militare
austro-ungare în care erau încadrați la încleștările
războiului, se regăsește, din punct de vedere
cantitativ, într-un procent mult mai redus la
nivelul producției istoriografice dedicată
subiectului în ultimii 26 de ani. Această profilare
a opțiunilor de studiere a temei, care se
conturează încă din deceniile interbelice, este o
consecință a „programului național” pe care l-a
avut dintotdeauna istoriografia românească în
această direcție, în sensul în care s-au preferat
acele aspecte ale participării la război a românilor
aflați sub dominație străină recuperabile din
perspectiva necesității de a scoate în evidență
efortul întregii națiuni de înfăptuirea a Marii
Uniri și de constituire în felul acesta a statului
național unitar al tuturor românilor. Cu alte
cuvinte, nu faptele de arme săvârșite pentru
„împăratul” au stat în mod prioritar în atenția
cercetării istorice, ci acțiunile prin care etnicii
români din Austro-Ungaria aflați în război, au
încercat să se solidarizeze și să se ralieze
intereselor generale românești din perioada
războiului.
În producția istoriografică de după 1989,
dedicată temei de studiu pe care o avem în vedere,
constatăm o creștere cantitativă în raport cu
perioada anterioară a abordărilor dedicate
prezenței românilor pe frontul italian, numeroase
titluri referitoare cu precădere la prizonierii
români și la eforturile de constituire și de
reinserție în activități ofensive a Legiunii române
din Italia. Astfel, între primele contribuții din
această categorie, apărute în anii '90, se numără
studiul Elenei Maria Schatz4 referitor la Legiunea
română din Italia, urmat de studiile semnate de
Gheorghe Nicolescu și Valeriu Florin
Dobrinescu5 și respectiv de Valer Hossu6. În
ordinea apariției, se impun a fi consemnate
textele semnate de Ștefan Damian7 și Adrian
Grecu8, cele semnate individual sau împreună de
Cristina și Iulian Boțoghină, precum și împreună
cu Marinel Lăzărescu9, un text al istoricului
italian Alberto Basciani despre prizonierii români
din lagărul de concentrare de la Avezzano10.
Valoros, prin contribuția documentară pe care o
aduce, este studiul semnat de Dorin-Ioan Rus,
Etelka Szabo și Arthur Szabo, despre soldații din
regimentul 22 Târgu Mureș care au fost decorați
în urma bătăliei de la Asiago, publicat în anul
200411. Alte contribuții apărute în perioada
următoare au fost semnate de Horațiu Bodale12,
Florin Curta13, Ștefan Damian14, Georgeta Toma15,
Iulian Boțoghină16, Dorel Bușe17, Constantin C.
Gomboș 18 , Petre Pop 19 , George Trohani 20,
Dumitru Zaharia21. Contribuția cea mai recentă îi
aparține lui Vasile Dudaș, istoric bănățean
interesat în mod statornic de teme referitoare la
Primul Război Mondial22.
Pe frontul răsăritean al războiului, soldați
români din unitățile combatante austro-ungare au
căzut prizonieri la ruși de timpuriu, încă de la
începuturile războiului. Conform unei estimări,
la mijlocul anului 1916, numărul prizonierilor de
naționalitate română aflați pe frontul rusesc a
ajuns la 120 00023. Fără a beneficia de o
istoriografie comparabilă ca volum cu cea
generată de interesul pentru frontul italian,
problematica prizonierilor români de pe frontul
oriental al conflictului și succesiva lor organizare
ca voluntari spre a fi trimiși din nou în luptă, a
preocupat istoriografia problemei după 1989,
interes concretizat în surse publicate în
reconstituiri factologice și abordări
interpretative. Două sunt numele de referință care
s-au ocupat de problematica voluntariatului
românilor ardeleni, bănățeni și bucovineni, de la
sfârșitul primului război, aflați pe diferite
fronturi, nu în ultimul rând de cei de pe frontul
răsăritean al conflictului, care erau cei mai
numeroși, comparativ cu cei aflați în Italia și
Franța, este vorba de istoricii Vasile Dudaș și Ioan
I. Șerban. Având o agendă de cercetare cu un
conținut foarte asemănător, cei doi s-au interesat
de prezența românească în ansamblu în armatele
austro-ungare din perioada 1914-1918, după cum
vom vedea mai jos, dar au făcut din problematica
voluntariatului românesc un subiect favorit de
studiu. Vasile Dudaș, cercetător la Muzeul
Banatului din Timișoara, a susținut în anul 1994 o
teză de doctorat abundent documentată, cu tema
Voluntari bănățeni în armata română în anii
Primului Război Mondial24, din care a rezultat o
10
carte tipărită doi ani mai târziu25. Un capitol
substanțial al acestei lucrări se referă la voluntarii
români din provinciile istorice menționate, aflați
pe teritoriul Rusiei26. De reținut faptul că în teza
de doctorat, Vasile Dudaș citează două texte
memorialistice inedite, rămase până astăzi
nepublicate, avându-i ca autori pe St. Peneș și D.
Șiclovan27.
Ioan I. Șerban, este un istoric cu carieră
universitară și de cercetare desfășurată la Alba
Iulia, în proximitatea unei instituții bogată în
izvoare primare din perioada Primului Război
Mondial precum Muzeul Național al Unirii, care
i-a permis să dea studii de referință pe tema
prezenței românilor ardeleni în Primul Război
Mondial. A susținut în anul 1997, la Universitatea
Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, o teză de doctorat
cu tema Voluntari transilvăneni și bucovineni din
Rusia în lupta pentru întregirea statală a
României (1916-1920)28. Se poate spune că și la
ora actuală este cea mai completă cercetare pe
acest subiect, tipărită sub formă de carte în anul
200329. Cunoscător temeinic al fondurilor de
arhivă, Ioan I. Șerban citează în această lucrare
numeroase însemnări memorialistice redactate
de foști voluntari, valoroase pentru istoriografia
subiectului, cele mai multe dintre acestea rămase
nepublicate până în prezent. Este vorba de texte
scrise de personaje ca: A. Crișan, Victor Deleu, V.
Poruțiu, I. Șaiu, A. Ghinghiniță, M. Petricoane
Drugărin, O. Furlungeanu, E. V. Pop, I. Macarie,
Gh. Bratu30. Contribuțiile lui Ioan I. Șerban la
studierea acestei teme includ de asemenea o serie
de studii publicate în reviste de specialitate31.
Referitor la voluntarii români aflați pe
frontul răsăritean al războiului, au apărut și alte
lucrări demne de reținut pentru aportul adus la
cercetarea subiectului. Între acestea, menționăm
studiul semnat de Minerva Lovin32, cartea
publicată de profesorul Ion Agrigoroaiei și
colaboratorii33, contribuțiile lui Cornel Țucă34,
Constantin C. Gomboș35 și Ioana Cazacu36. În anii
2000, prin contribuțiile care au văzut lumina
tiparului a fost restituită o figură importantă a
voluntarilor români de pe frontul răsăritean, Elie
Bufnea, o personalitate cu rol de coordonare a
activității voluntarilor români din Rusia și
Siberia37.
Chiar dacă mai modest sub aspect
cantitativ, prezența românilor din armata austro-
ungară ajunși prizonieri în Franța a stat în atenția
istoriografiei românești de după 1989, care a dat
câteva studii importante pe această temă. O
cercetare de referință pe acest subiect a fost
realizată de Vasile Dudaș, sub forma cărții
publicate în 1996, despre Legiunea română din
Franța38. Istoricul francez Jean Nouzille, interesat
de aspecte de istorie modernă și contemporană
românească, a scris de asemenea o lucrare
meritorie despre prizonierii români din Alsacia-
Lorena în anii 1917-1918, publicată în 1997 în
dublă ediție, română și franceză39. Întrucât efortul
de organizare a Legiunii române din Franța face
parte dintr-o acțiune mai amplă de promovare a
intereselor naționale românești la sfârșitul
războiului, în care s-au implicat membri ai
comunității românești din Franța, formată în
principal din imigranți și studenți, se impun a fi
menționate și abordări istoriografice care au
valorificat problematica dintr-o perspectivă mai
largă, așa cum sunt studiile lui Gheorghe Sbârnă40
și Virgil Valea41.
Între restituirile documentare, alături de
textele de prezentare sau de analiză bazate pe
astfel de surse primare, referitoare la experiența
românilor ardeleni în război, sau ulterior în
ipostaza de prizonieri și de voluntari în curs de
organizare, publicate în ultimii 26 de ani, mai pot
fi menționate, într-o enumerare selectivă, cele
semnate de Nicolae Șteiu42, Vasile Popeangă43,
Maria Maxa44, Eugenia Bîrlea45, Vasile Marian
Pop46, Traian Corneanu47, Liviu Păiuș48, Adolf și
Ioana Minuț49, Valeriu Leu50, Dan Mihai51.
Dintre contribuțiile publicate după 1989,
cu un grad mai ridicat de relevanță referitor la
participarea românilor din Austro-Ungaria la
război, înrolați în armatele monarhiei dualiste, se
disting câteva studii care prezintă tema în
ansamblu, așa cum sunt cele semnate de Vasile
Dudaș52 și Ioan I. Șerban53, istorici care-și
continuă de altfel preocupările legate de Primul
Război Mondial începute în perioada comunistă.
Aceste texte au apărut atât separat, ca studii
distincte, cât și sub formă de capitole în alte
lucrări ale celor doi istorici, la care am făcut
referire în trimiterile anterioare. Demn de
remarcat este, de asemenea, interesul
istoriografiei din ultimii 26 de ani pentru prezența
românească în marina austro-ungară din perioada
Marelui Război și pentru inițiativele întreprinse
de aceștia la sfârșitul conflictului, ilustrat prin
contribuțiile semnate de Victor Cațavei (care a
revenit asupra unui text publicat cu ani în urmă, în
1977)54, Teofil Oroian55, Ion Ionescu56, Marian
Sârbu57, Virgil Șerban58 și Augustin Mureșan59.
11
Istoriografia participării românilor
ardeleni la Marele Război sub steag austro-ungar
înregistrează, așa cum am sugerat anterior, o
relație de continuitate între perioada comunistă și
etapa succesivă, exprimată în principal prin
menținerea după 1989 a interesului pentru
publicarea surselor narative și pentru cultivarea
anumitor teme precise din cadrul problematicii în
ansamblul ei. Pe lângă cadrul nou creat odată cu
căderea regimului comunist, care a făcut posibilă
studierea trecutului într-un climat de libertate
intelectuală, fără condiționări și constrângeri
politico-ideologice, trebuie semnalate câteva
noutăți proprii pentru modul în care a fost abordat
subiectul la care ne referim în cuprinsul prezentei
analize. Astfel, pentru modul în care a subliniat
importanța istoriografică a lumii anonime,
„tăcute”, a satelor, care prinde glas acum, în
vremuri de război, mai puternic ca în trecut,
merită a fi subliniată importanța contribuțiilor lui
Valeriu Leu și Carmen Albert, și în special
lucrarea Banatul în memorialistica „măruntă”
sau istoria ignorată, publicată în 199560. Cei doi
cercetători bănățeni au atras atenția asupra
relevanței memoriilor pe care le redactează acum,
în anii dramatici ai războiului mondial, nu elitele,
ci țăranii simpli, abia familiarizați cu exercițiul
scrisului, care simt nevoia, ca urmare a
impactului deosebit exercitat de evenimente
asupra lor, să redacteze însemnări și să
mărturisească, într-o formă vecină cu oralitatea,
experiențele trăite în vâltoarea marii încleștări.
Valeriu Leu și Carmen Albert au semnalat, în
premieră în istoriografia românească post-
decembristă, importanța acestei memorialistici
„mărunte”, create de o lume care, în Banat, ca și
pe alte meridiane ale Europei și lumii, apelează
masiv la exprimarea în scris, sub forma
corespondenței de război 61 , precum și a
însemnărilor autobiografice și memorialistice,
redactate „la cald” sau ulterior, ca formă de
perpetuare și transmitere a memoriei războiului
ca experiență personală62. În aceeași ordine de
idei, a felului în care a fost perceput războiul de
către lumea rurală românească, se impune a fi
menționată lucrarea Eugeniei Bîrlea, Perspectiva
lumii rurale asupra primului război mondial, la
origine teză de doctorat, o abordare sensibil
novatoare în istoriografia românească post-
decembristă interesată de Primul Război
Mondial. Folosindu-se de tehnici de cercetare
specifice etnologiei și de metodele utilizate de
istoria mentalităților colective, această lucrare
este o demonstrație cu privire la avantajele aduse
de interdisciplinariate în studiul viziunii țăranilor
români din Transilvania despre Marele Război63.
Cartea semnată de Ioan Bolovan, dedicată
realităților demografice din Transilvania acestei
perioade (familie, moralitate și raporturi de gen),
se inscrie de asemenea, în ceea ce privește
tematica propusă, în linia abordărilor cu impact
inovativ în cercetarea problematicii avute în
vedere64.
Din zona istoriografiei bănățene a pornit
inițiativa cea mai consistentă și mai sistematică
de publicare a izvoarelor privind participarea
românilor din Austro-Ungaria la Primul Război
Mondial, din câte s-au concretizat în scrisul
istoric de după revoluția din 1989. Demarat de
Valeriu Leu, în prelungirea preocupărilor legate
de exercițiul memorialistic al lumii rurale
bănățene în anii războiului, împreună cu un alt
mare istoric al ținutului bănățean, profesorul
Nicolae Bocșan, proiectul și-a propus o finalitate
ambițioasă, unică de altfel în istoriografia
românească post-comunistă, de a restitui integral,
sub forma unei antologii, „memoria bănățeană a
Marelui Război”, prin publicarea tuturor
izvoarelor memorialistice provenite de la
participanții bănățeni la război și la Marea Unire.
Înainte de trecerea intempestivă la cele veșnice a
profesorului Bocșan, pe urmele prietenului său
Valeriu Leu, care a încetat din viață cu câțiva ani
mai devreme, au văzut lumina tiparului trei
volume care cuprind texte edite, publicate într-o
primă fază în perioada interbelică și ulterior,
alături de altele inedite, depistate de cei doi
istorici și de colaboratorii lor în fonduri
arhivistice bănățene și transilvănene. Volumul I al
acestei antologii conține 25 de texte
memorialistice, redactate de protagoniști
bănățeni după cum urmează: Petru Abu (inedit), I.
Babeu (prima apariție: 1933), Nicolae Badiu
(prima apariție: 1929-1947), Filaret Barbu (prima
apariție: 2003), Coriolan Băran (două
manuscrise, publicate inițial în 1992 și respectiv
2009), P. Bizerea (prima apariție: 1930), Sever
Bocu (două manuscrise, publicate anterior în
1933, 1939, 2005), Dimitrie Botău (prima
apariție: 1931), Emil Botiș (prima apariție: 2006),
Valeriu Braniște (prima apariție: 1972), Caius
Brediceanu (prima apariție: 1936), Nicolae
Brânzeu (prima apariție: 2008), Coriolan Buracu
(prima apariție: 2007), Pompiliu Ciobanu (1934),
Nicolae Corneanu (1977), Aurel Cosma jr. (trei
manuscrise inedite și al patrulea apărut într-o
12
primă ediție în 2010), Mihai Drugărin Petricoane
(prima apariție: 1996), Octavian Furlungeanu
(inedit). Volumul al doilea editează manuscrisul
de o valoare documentară deosebită al
memoriilor lui Pavel Jumanca (partea referitoare
la perioada de după 1914), un învățător din
Caransebeș înrolat în armata austro-ungară, care
a dezertat în România, unde a rămas până la
finalul războiului. Volumul al treilea conține 21
de texte, unele tipărite, precum cele cuprinse în
primul volum, în deceniile interbelice, când
demarează publicarea memorialisticii românești
a războiului, altele după aceea, iar altele inedite,
care văd acum în premieră lumina tiparului.
Aceste materiale sunt reproduse în volum în
următoarea succesiune: Ioan Geția (amintiri
publicate succesiv, pe fragmente, în presa
interbelică, astfel: 1930, 1931, 1933, 1937,
1938), Eftimie Gherman (ediții precedente: 1995,
2000), Petru Ghiocel (inedit), Cornel Grofșorean
(inedit), Ilie Gropșianu (prima apariție: 1931),
Mihail Gropșianu (prima apariție: 1935), Ioan
Ilie (prima apariție: 1978), Sofia Imbroane
(prima apariție: 1933), Damian Izverniceanu
(prima apariție: 1931), Ștefan Jianu, Ioan David
(prima apariție: 1935), Ion Jurjac (prima apariție:
1957), Lae din Banat (prima apariție: 1932),
Ștefan Lazăr (inedit), N. Linția (inedit),
Alexandru Mihai (prima apariție: 1930), Grigore
Mihăiuțiu (inedit), Ilie Mișcuția (prima apariție:
1978), Aurel Moacă (prima apariție: 1929),
Koloman Müller (inedit), Gh. Neamțu (prima
apariție: 1927)65. Pe lângă caracterul masiv, de
mare consistență, al restituirii documentare pe
care o propune, merită a fi subliniată
singularitatea acestui proiect în peisajul
istoriografic românesc de astăzi, care nu abundă
în inițiative de anvergură de editare exhaustivă a
izvoarelor privitoare la Marele Război, în pofida
ocaziei și a contextului stimulativ creat de
centenarul conflagrației.
În acest periplu istoriografic pe marginea
scrierilor despre românii care au luptat în anii
Marelui Război sub drapel austro-ungar, un loc
aparte se cuvine lucrărilor cu care s-a înscris după
1989 istoricul și profesorul Liviu Maior în
dezbaterea acestui subiect. Profesorul Maior a
anticipat abordarea temei prin studiul publicat în
198566, pentru ca, după 1990, fără să abandoneze
alte preocupări, precum revoluția de la 1848 sau
istoria mișcării naționale a românilor din
Transilvania, să-i consacre un spațiu mult mai
generos în șantierul său de cercetare. Prin cele
două lucrări dedicate soldaților și ofițerilor
români din armata habsburgică67 și respectiv
transferului operat in conștiința și în mentalitatea
colectivă a românilor aflați sub stăpânirea
împăratului-rege Habsburg, pe parcursul
secolului al XIX-lea până la Primul Război
Mondial, „de la loialitatea dinastică la identitatea
națională”68, Liviu Maior a depășit în mod hotărât
zona contribuțiilor documentare și a
interpretărilor prudente, propunând o abordare
novatoare a istoriei Imperiului habsburgic și a
rolului instituției militare în relația acestuia cu
naționalitățile. Liviu Maior avansează ideea
abandonării unei perspective mult prea îndelung
bătătorite, conform căreia Imperiul dunărean a
reprezentat o „închisoare a popoarelor”, un loc al
eternei asupriri sociale și naționale, o perspectivă
marcată de o viziune naționalistă impusă de
memorialistica românească de după 1918, care a
atras după sine diabolizarea sistemului militar
austriac într-o întreagă istoriografie care a făcut
epocă la noi. Elementul de noutate propus de
profesorul Maior constă în recuperarea și
reconsiderarea loialismului/patriotismului
dinastic, ca un liant ce asigura coeziunea și
echilibrul unui imperiu cu o componentă etnico-
națională atât de pestriță. Centrat pe figura
împăratului, patriotismul dinastic a reprezentat o
ideologie și o convingere nutrită și de românii
ardeleni până la sfârșitul primei conflagrații
mondiale, asemeni altor naționalități din Imperiu,
în propagarea și consolidarea căreia armata a
reprezentat un laborator deosebit de eficient, un
set de valori care se vor deteriora progresiv, în
anii războiului cu deosebire, în favoarea
atașamentului pentru identitatea națională. Este
așadar meritul lui Liviu Maior de a fi lansat o
schimbare de optică în istoriografia de după
1989, interesată de prezența românească între
fruntariile habsburgice și în particular în ceea ce
privește participarea lor la Primul Război
Mondial. Importanța loialismului pentru
înțelegerea participării românești la război a fost
reafirmată de profesorul Maior, în cea mai
recentă carte publicată (2016): Doi ani mai
devreme. Ardeleni, bucovineni și basarabeni în
război, 1914-1916. Un capitol al acestei lucrări se
referă pe larg la impactul atentatului de la
Sarajevo printre români, în sensul în care
dispariția arhiducelui Franz Ferdinand a
însemnat, în opinia autorului, „sfârșitul loialității
românești față de Casa de Habsburg” și a
prefigurat momentul 1 decembrie 191869.
13
La o privire de ansamblu asupra scrisului
istoric care s-a ocupat de participarea românilor
din Imperiul austro-ungar la aventura
reprezentată de Primul Conflict Mondial, se
poate constata că tema s-a resimțit de-a lungul
veacului care s-a scurs de la declanșarea
conflictului, de pe urma experiențelor opresive
sau stimulative de care a avut parte întreaga
istoriografie românească, în diferitele sale etape.
A suferit până la instrumentalizare, în anii
comunismului, presiunea politicului, dar a reușit
să mențină în limitele decenței științifice
aliniamentele unui program de cercetare schițat
în deceniile interbelice, care și-a dovedit forța și
relevanța în timp. A editat surse, a produs lucrări
de reconstituire factologică, de analiză și
interpretare a subiectului, a avut parte de
demersuri inovative la nivel metodologic și al
abordării. Astăzi, în 2016, istoriografia problemei
despre care am făcut vorbire pe parcursul acestui
articol, se prezintă, la urma urmei, la fel ca în
etapele precedente ale parcursului său: sub forma
unui șantier deschis, care produce contribuții ce
îmbogățesc, sub aspect cantitativ cel puțin,
bibliografia temei. După mai bine de două decenii
și jumătate de parcurs istoriografic desfășurat
într-un climat de libertate intelectuală, tema își
menține, în esență, prioritățile, care constă în
nevoia publicării de izvoare sau a readucerii lor în
actualitate prin reeditare70, a abordării (și
revizitării) unor aspecte tratate insuficient sau
necorespunzător până acum (în perioada
comunistă îndeosebi). Participarea românilor
ardeleni la război „sub alte uniforme”, a fost mai
parcimonios tratată decât fenomenul
voluntariatului generat de aceștia după căderea în
prizonierat la ruși, italieni și francezi, sau decât
contribuția pe care și-au adus-o la pregătirea și
realizarea Marii Uniri. Studiul nostru și-a propus
să semnaleze acest dezechilibru al abordărilor
privind istoria românească a perioadei 1914-
1918/1919, în parte depășit prin contribuțiile
apărute în perioada post-comunistă pe care le-am
menționat mai sus.
Participarea românilor la Primul Război
Mondial, are astăzi, ca temă de cercetare, și alte
deziderate care țin de necesitatea racordării
dezbaterii românești despre război la evoluțiile
istoriografiei internaționale. Un aspect, în această
ordine de idei, ține de continuarea direcției de
inovare tematică și metodologică spre care s-a
orientat, prin cele câteva contribuții menționate
mai sus, șantierul românesc de cercetare al acestei
teme. Astfel, ar fi extrem de necesară abordarea War). O inițiativă recentă în sensul unei atari
unor teme precum mentalitățile colective și perspective a fost lansată și concretizată de
imaginarul în perioada conflagrației, atitudinea în istoricul britanic Jay Winter, căpătând forma
față morții, doliul, comemorările, propaganda pe primului volum al lucrării: The Cambridge
front și în spatele acestuia, printre populația History of the First World War74. Sunt, de
necombatantă („frontul de acasă”)71, copiii în asemenea, de cel mai mare interes proiecte
perioada războiului 7 2 , fotografia în anii istoriografice în care istorici din țări aflate în
conflictului73 etc., teme și probleme pentru care s- tabere adverse în anii 1914-1918 s-au așezat la
a demonstrat deja că există un anume interes și aceeași masă și au scris istorii comune ale marii
disponibilitate printre istoricii români de astăzi și conflagrații. Așa a apărut, în anul 2008, cartea
care aparțin de ceea de s-ar putea numi o „istorie semnată de Jean-Jacques Becker și Gerd
culturală” a Marelui Război. Un alt aspect Krumeich: La Grande guerre. Une histoire
deosebit de interesant și de promițător, care a franco-allemande, urmată de o ediție în limba
început să prindă contur în bibliografia germană în 201075. La fel de semnificativă este,
internațională a subiectului, ar fi trecerea de la din această perspectivă, lucrarea coordonată de
istoriile „naționale” ale Marelui Război, marcate Nicola Labanca și Oswald Überegger, La guerra
de inevitabile partizanate, de viziuni naționaliste, italo-austriaca (1915-18), publicată la Bologna
clișee și stereotipuri de multă vreme bătătorite în în 201476, după ediția în limba italiană urmând să
literatura de specialitate dintr-o țară sau alta, la o apară o a doua în traducere germană. Pornind de
„istorie transnaționlă” care să fie un semn al la asemenea exemple, ne întrebăm, à propos de
reconcilierii și deopotrivă un salt, sub aspectul subiectul prezentului articol, dacă și când va fi
abordării, la un nivel calitativ superior, în sensul posibilă o istorie româno-maghiară a Primului
tratării războiului ca fenomen global (Global Război Mondial...?
Note
1
Valer Moga, Anul 1918: un traseu istoriografic de nouă decenii, în Vasile Moga și Sorin Arhire (coord.), Anul 1918
în Transilvania și Europa Central-Estică. Contribuții bibliografice și istoriografice, Academia Română/Centrul de Studii
Transilvane, Cluj-Napoca, 2007, pp. 7-8 sq.
2
Referitor la Primul Război Mondial și Marea Unire în istoriografia română din perioada comunistă, a se vedea: Hadrian Gorun,
Considerații privind percepția istoriografiei comuniste asupra participării României la Primul Război Mondial, în Ioan Bolovan,
Gheorghe Cojocaru, Oana Mihaela Tămaș (coord.), Primul Război Mondial. Perspectivă istorică și istoriografică/World War I. A
Historical and Historiographical Perspective, Academia Română/Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2015, pp. 161-172;
Valer Moga, Unirea de la 1918 în istoriografia anilor 1945-1967, în Vasile Moga și Sorin Arhire (coord.), Anul 1918 în
Transilvania și Europa Central-Estică. Contribuții bibliografice și istoriografice, pp. 49-83. Despre impactul politicului asupra
istoriografiei în perioada comunistă, a se vedea între altele: Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români 1944-
1977, Bucureşti, Humanitas, 1991; Andi Mihalache, Istorie și practici discursive în România „democrat-populară”, București,
Albatros, 2003; Gabriel Moisa, Istoria Transilvaniei în istoriografia românească: 1965-1989, Cluj-Napoca, Presa Universitară
Clujeană, 2003; Florin Müller, Politica şi istoriografie în România 1948-1964, Cluj-Napoca, Nereamia Napocae, 2003.
3
V. Moga, op.cit., p. 18.
4
Elena Maria Schatz, Legiunea română din Italia. Documente din colecţiile Bibliotecii Naţionale, in „Revista Bibliotecii
Naționale”, 1995, vol. 1, fascicola 1, pp. 17-20.
5
Gheorghe Nicolescu, Valeriu Florin Dobrinescu, Românii din Italia în lupta pentru cauza națională, în anul 1918, in Cornel
Grad, Viorel Ciubotă (coord.), 1918. Sfârșit și început de epocă, Satu Mare/Zalău, Editura Muzeului Sătmărean/Editura Lekton,
1998, pp. 127-135.
6
Valer Hossu, Alpinii români din Italia pe fronturile reîntregirii, in „Acta Musei Porolisensis”, XXII, 1998, pp. 619-622.
7
Ștefan Damian, Legiunea română din Italia, in „Cetatea”, IV, 2001, nr. 4, p. 9.
8
Adrian Grecu, Legiunea română din Italia, in Omagiu istoricului Dan Berindei, Focșani, Editura DMPRESS, 2001, pp. 185-
213.
9
Iulian Boțoghină, Despre prizonierii primului război mondial: cazul legiunii române din Italia, in România în ecuația păcii și
dictatului, Pitești, București, Brașov, Cluj-Napoca, 2001, pp. 170-190; Cristina Boțoghină, Iulian Boțoghină, Propagandă și
educație națională în taberele Legiunii Române din Italia 1918-1920, in „Argesis”, XI, 2002, pp. 337-344; Iulian Boțoghină,
Marinel Lăzărescu, Despre națiune și naționalism, patrie și patriotism în taberele Legiunii române din Italia: cazul celor 800 de
„nazarieni”, in Restituiri. Studii și comunicări, București, 2003, pp. 63-72.
10
Alberto Basciani, I prigionieri di guerra romeni nel campo di concentramento di Avezzano (AQ) durante la Prima Guerra
Mondiale 1916-1918, in „Annuario dell'Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia”, IV, 2002, pp. 214-221.
11
Acest studiu valorifică un izvor narativ inedit referitor la frontul italian, memoriile lui Isidor Todoran din Reghin, vezi: Dorin-
Ioan Rus, Etelka Szabo, Arthur Szabo, Lista soldaților din Regimentul 22 Târgu Mureș decorați după bătălia de la Asiago, in
„Angustia 8. Istorie-Etnografie-Sociologie”, 2004, pp. 151-166.
12
Horațiu Bodale, Legiunea română din Italia (1917-1919), in: Corneliu Gaiu, Horațiu Bodale (coord.), Centru și periferie.
Lucrările colocviului național, Bistrița 23-25 aprilie 2004, Bistrița, Editura Accent, 2004, pp. 324-334.
13
Virgil Curta, Growing witk tha war. A Romanian Volunteer on the Austrian-Italian front 1915-1917. Translated by: Balogh,

14
Florin Curta. With introduction an notes by Florin Curta, Cluj-Napoca, Argonaut, 2006.
14
Ștefan Damian, Sextil Pușcariu sul fronte italiano della Prima guerra mondiale, în „Transylvanian Review”, XVI, 2007, nr. 2,
pp. 107-121.
15
Georgeta Toma, Fondul Ștefan Bidnei-prizonierii români din Italia în primul război mondial, in „Valachica”, 2007, nr. 20, pp.
289-302.
16
Iulian Boțoghină, Metamorfoze identitare în lagărele de prizonieri din Italia: cazul Legiunii Române, in: Vasile Ciobanu, Sorin
Radu (coord.), Unirea din 1918, act fundamental al istoriei României, Sibiu, Editura Tehno Media, 2008, pp. 53-81.
17
Dorel Bușe, Legiunea voluntarilor români din Italia, din Primul Război Mondial, în Eroi și morminte. Studii și comunicări,
Buzău-București, Editura Alpha MDN, 2008, pp. 9-24.
18
Constantin C. Gomboș, Voluntarii români din Italia au jurat: „vom apăra România Mare”, în „Columna 2000”, IX, 2008, nr.
35-36, pp. 55-57.
19
Petre Pop a îngrijit ediția care conține amintirile lui Ionel Floașiu, participant în calitate de ofițer pe frontul italian, vezi: Ionel
Floașiu, Mărturii, ediție îngrijită și prefațată de Petre Pop, Cluj-Napoca, Casa de Editură Paradigma/Colecția Petre Pop, 2008, pp.
11-56.
20
George Trohani, Înființarea Legiunii Române din Italia în anii primului război mondial. Noi documente fotografice, „Muzeul
Național”, XXIII, 2011, pp. 83-94.
21
Dumitru Zaharia, Condițiile în care a avut loc formarea legiunii române din Italia. Contribuții documentare, în Alexandru Matei
(coord.), Sub semnul marilor înaintași. Ion Rusu Sărățeanu la 90 de ani, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2011, pp. 349-364.
22
Vasile Dudaș, Legiunea română din Italia, in Antonio Faur, Radu Românașu (coord.), Perseverență și devoțiune în căutarea
adevărului istoric. Omagiu profesorului și istoricului Viorel Faur la împlinirea vârstei de 75 de ani, Cluj-Napoca, Academia
Română/Centrul de Studii Transilvane, 2016, pp. 730-749.
23
Vasile Dudaș, Voluntarii Marii Uniri, Timișoara, Editura Augusta, 1996, p. 85.
24
Idem, Voluntari bănățeni în armata română în anii Primului Război Mondial, teză de de doctorat, Cluj-Napoca, 1994. Vezi și
articolul apărut anterior: Idem, Voluntari bănățeni în armata română în anii primului război mondial, „Analele Banatului”, III,
1994, pp. 395-397.
25
Vezi nota 23.
26
V. Dudaș, Voluntari bănățeni, pp. 98-140; Idem, Voluntarii Marii Uniri, pp. 85-117.
27
Idem, Voluntari bănățeni, pp. 93, 250.
28
Ioan I. Șerban, Voluntari transilvăneni și bucovineni din Rusia în lupta pentru întregirea statală a României (1916-1920),
teză de doctorat, Cluj-Napoca, 1997.
29
Idem, Voluntarii transilvăneni și bucovineni din Rusia în războiul pentru întregirea neamului 1916-1919, Alba Iulia, Editura
Aeternitas, 2003.
30
Idem, Șerban, Voluntari transilvăneni și bucovineni din Rusia în lupta pentru întregirea statală a României, pp. 49, 50, 90, 92,
93, 191, 208.
31
Idem, Constituirea celui de al doilea Corp al Voluntarilor Români din Rusia (august 1918), I, în „Apulum”, XXXVI, 1998, pp.
449-460; II, în „Apulum”, XXXVII/2, 2000, pp. 153-164; Idem, Gazeta „România Mare”, organ de presă al corpului voluntarilor
români din Rusia (iulie-decembrie 1917), in „Annales Universitatis Apulensis, Series Historica”, VIII, 2004, pp. 175-182.
32
Minerva Lovin, Câteva aspecte privind voluntariatul românilor ardeleni prizonieri în Rusia reflectat în memoriile vicarului
Iacob Popa (1917-1918), în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Historia”, XLIII, 1998, nr. 1-2, pp. 123-131.
33
Ion Agrigoroaiei, Sorin D. Ivănescu, Dumitru Ivănescu, Silviu Văcaru, Stări de spirit și mentalități în timpul marelui război.
Corpurile de voluntari români din Rusia, Iași, Editura Junimea, 2005.
34
Cornel Țucă, Despre prizonieratul în Rusia al românilor din armata austro-ungară, in „Argesis”, 2006, pp. 379-391.
35
Constantin C. Gomboș, Nicolae Munthiu, ofițer de naționalitate română din armata austro-ungară. Scrisori de pe frontul
din Galiția, Timișoara, Editura Marineasa, 2007.
36
Ioana Cazacu, The Second Corp of Romanian Volunteers in Rusia, in „Revista Română de Studii Baltice și Nordice”, II,
2010, nr. 1, pp. 111-118.
37
Sabin Ivan, Elie Bufnea, Cu voluntarii români în Siberia (1917-1920), in „Memoria”, 2000, nr. 30, p. 46-55; Elie Bufnea,
Cruciați, tirani și bandiți. vol. 1. În Rusia sovietelor, vol. 2. În Siberia lui Kolceak, Baia Mare, Marist, 2008; Ioana Rustoiu, Gabriel
Rustoiu, Smaranda Cutean, Corpul voluntarilor români din Siberia (1918-1920). Album, Baia Mare, Marist, 2010.
38
Vasile Dudaș, Legiunea română din Franța (1918-1919), Timișoara, Editura Mirton, 1996.
39
Jean Nouzille, Calvarul prizonierilor de război români în Alsacia-Lorena (1917-1918), prefață de Dumitru Preda, București,
Editura Semne '94, 1997; Idem, Le calvaire des prisonniers de guerre roumains en Alsace-Lorraine 1917-1918, București, Editura
Semne '94, 1997.
40
Gheorghe Sbârnă, Universitari români în sprijinul unității naționale în Franța și Italia (1917-1918), in „Analele Universității
Spiru Haret”, I, 1998, pp. 45-52.
41
Virgil Valea, Lupta emigrației române pentru unitatea națională, în Franța (1917-1918), în: Marius Grec, Stelean Ioan Boia
(coord.), Aradul și Marea Unire, Arad, Vasile Goldiș University Press, 2008, pp. 136-150.
42
Nicolae Șteiu, Țăranul Dumitru Faur despre primul război mondial și problemele românilor transilvăneni, in „Acta Musei
Napocensis”, XXVI-XXX, 1989-1993, pp. 619-623.
43
Vasile Popeangă, Voluntari bănățeni în lupta pentru înfăptuirea Marii Uniri, în „Ziridava”, XVIII, 1993, pp. 217-252.
44
Maria Maxa, Manuscrisul jurnalului lui Dumitru Nistor, prizonier de război în Japonia. 1914-1919, în „Philobiblion”, 1995, nr.
1, pp. 174-178.
45
Eugenia Bîrlea, Atitudinea prizonierilor ardeleni din primul război mondial față de corpurile de voluntari, „Acta Musei
Porolisensis”, XXIII/2, 2000, nr. 2, pp. 167-178.
46
Vasile Marian Pop, Activiatea Legiunii române din Praga reflectată în colecția personală Gavril Câmpeanu, în „Buletinul
Muzeului Militar Național”, I, 2003, nr. 2, pp. 276-283.
47
Traian Corneanu, Voluntarii ardeleni și bucovineni în războiul de reîntregire a neamului, în Maramureș vatră de istorie
milenară, V, Cluj-Napoca, 2004, pp. 185-196.
48
Liviu Păiuș, Soldat și prizonier. Însemnări din primul război mondial, in „Arhiva Someșană”, III, 2004, pp. 507-523.

15
49
Adolf Minuț, Ioana Minuț, Odiseea unui român din Făgăraș în primul război mondial (1914-1918), in „Mousaios”, XI, 11, pp.
271-282.
50
Valeriu Leu, Memorialistica românească din Banat referitoare la primul război mondial și la unirea din 1918, in Banatul din
memorie. Studii de caz, Timișoara, 2008, pp. 279-317.
51
Dan Mihai, Istoria ce am petrecut în crâncenul război, ediție de Viorel Ciubotă și Ioan M. Botoș, Satu Mare, Editura Muzeului
Sătmărean, 2008.
52
Vasile Dudaș, Românii în armata austro-ungară (1867-1918), in „Studii de istoria Banatului”, XVI, 1992, pp. 202-226.
53
Ioan I. Șerban, Românii în armata austro-ungară în anii primului război mondial, „Annales Universitatis Appulensis”, II-
III,1998-1999, pp. 201-215.
54
Victor Cațavei, Conducătorii gărzii naționale române a marinarilor de la Pola, in „Ziridava”, XVIII, 1993, pp. 255-260.
55
Teofil Oroian, Militari români în armata austro-ungară, în „Revista de Istorie Militară”, 1996, nr. 3-4, pp. 13-15.
56
Ion Ionescu, Marinari români din flota austro-ungară și actul unității naționale, in „Revista de Istorie Militară”, 1998, nr. 6, pp.
28-29.
57
Marian Sârbu, Activitatea marinarilor români în flota austro-ungară. Garda marinarilor români de la Pola, „Anuarul Muzeului
Marinei”, IV, 2001, p. 201-208.
58
Virgil Șerban, Piese din patrimoniul muzeului arădean legate de Garda de la Pola, în „Buletinul Muzeului Militar Național”, I,
2003, nr. 2, pp. 284-290.
59
Augustin Mureșan, 22 noiembrie 1918-sosirea Gărzii Naționale Române a marinarilor de la Pola, la Arad, in: Marius Grec,
Stelean Ioan Boia (coord.), op.cit., pp. 151-158; Idem, Garda Națională Română a marinarilor de la Pola în contextul luptei pentru
înfăptuirea Marii Uniri, in Vasile Popeangă, Emil Arbonie (coord.), Pe drumul Marii Uniri, Arad, Vasile Goldiș University Press,
2008, pp. 90-103.
60
Valeriu Leu, Carmen Albert, Banatul în memorialistica „măruntă” sau istoria ignorată, Reșița, Muzeul de Istorie al Județului
Caraș-Severin, 1995.
61
Pentru spațiul italian, istoriografia vorbește de patru milioane de scrisori schimbate între soldații aflați pe front și cei de acasă, un
exercițiu de comunicare fără precedent al unor mase în curs de alfabetizare. Vezi în acest sens Federico Mazzini, Rappresentazioni e
realtà nell'esperienza dei soldati italiani, in Nicola Labanca, Oswald Überegger (coord.), La guerra italo-austriaca (1915-18),
Bologna, Società editrice il Mulino, 2014, p. 166.
62
Vezi în acest sens studiul lui Doru Radosav, Memoria „de jos” a războiului. Câteva considerații, in „Anuarul Institutului de
Istorie Orală”, XIV, 2014, pp. 5-54.
63
Eugenia Bîrlea, Perspectiva lumii rurale asupra primului război mondial, Cluj-Napoca, Argonaut, 2004. Vezi în acest sens și
comentariul lui Sorin Mitu în articolul Identități și solidarități țărănești, publicat în volumul: Sorin Mitu, Identități moderne în
Transilvania, Cluj-Napoca, Argonaut, 2016, p. 34.
64
Ioan Bolovan, Primul Război Mondial și realitățile demografice din Transilvania. Familie, moralitate și raporturi de gen, Cluj-
Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2015.
65
Marele Război în memoria bănăţeană (1914-1919), vol. I: antologie, ediţie, studii şi note de Valeriu Leu şi Nicolae Bocşan,
colaboratori: Mihaela Bedecean şi Ionela Moscovici, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2012; vol. II: Memoriile lui Pavel
Jumanca, antologie, ediţie, studii şi note de Valeriu Leu, Nicolae Bocşan, Mihaela Bedecean, colaborator: Ionela Moscovici, Cluj-
Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2013; vol. III: antologie, ediție, studii și note de Valeriu Leu, Nicolae Bocșan, Mihaela
Bedecean, colaborator: Ionela Moscovici, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, Academia Română/Centrul de Studii
Transilvane, 2015.
66
Vezi Liviu Maior, Soldați români în armata austro-ungară 1914-1918, în Nicolae Edroiu, Aurel Răduțiu, Pompiliu
Teodor (coord.), Civilizație medievală și modernă românească, Dacia Editrice, Cluj-Napoca, 1985, pp. 355-367.
67
Idem, Românii în armata habsburgică. Soldați și ofițeri uitați, București, Editura Enciclopedică, 2004.
68
Idem, Habsburgi și români. De la loialitatea dinastică la identitate națională, București, Editura Enciclopedică, 2006. Pe această
temă, vezi și articolul: Idem, Românii ardeleni de la loialitatea dinastică la loialitatea națională, în „Revista de Istorie Militară”,
2008, nr. 5-6, pp. 19-26.
69
Idem, Doi ani mai devreme. Ardeleni, bucovineni și basarabeni în război, 1914-1916, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană,
2016, p. 63.
70
Vezi în acest sens Sebastian Stanca, Contribuția preoțimii române din Ardeal la războiul pentru reîntregirea neamului (1916-
1919), ediție, studiu introductiv, note și indici de Mihai-Octavian Groza și Mircea Gheorghe Abrudan, Cluj-Napoca, Deva, Editura
Argonaut, Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, 2015.
71
Ni se pare deosebit de promițătoare în acest sens lucarea recent apărută a lui Radu Tudorancea: Frontul de acasă. Propagandă,
atitudini și curente de opinie în România primului război mondial, București, Editura Eikon, 2015.
72
Semnalăm pe această temă studiul semnat de Ana Victoria Sima și Mirela Popa-Andrei Popa, Copiii în vreme de război. O
perspectivă transilvăneană asupra Primului Război Mondial, in Iosif Marin Balog, Ioan Lumperdean, Loránd Mádly, Dumitru
Țeicu (coord.), Multiculturalism, identitate și diversitate. Perspective istorice. In honorem prof. univ. dr. Rudolf Gräf la împlinirea
vârstei de 60 de ani, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2015, pp. 501-516.
73
Pe acest subiect, au apărut până acum: Marius Cristea, Smaranda Cutean, Memorie și onoare, românii în primul război mondial.
Album. Volum dedicat aniversării a 90 de ani de la Marea Unire din 1 Decembrie 1918, Alba Iulia, Altip, 2008; Christophe
Prochasson, Florin Țurcanu (coord.), La Grande Guerre. Historie et mémoire collective en France et en Roumanie, București, New
Europe College-Institut d'études avancées, 2010; Dorin Giurgiu, Marius Cristea, Ioana Rustoiu, Smaranda Cutean, Regii României
Mari la Alba Iulia. Album, Alba Iulia, Editura Altip, 2013; Carol Bereczky, Album cu fotografii din Primul Război Mondial. Album
mit Fotos aus dem Ersten Weltkrieg. Elsö-Világháborús fénykép-albuma. World War I. Photos Album, Reșița, Frontul Democrat al
Germanilor din Județul Caraș-Severin, Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița, Editura „Banatul Montan”,
2014.
74
Jay Winter, The Cambridge History of the First World War, vol. I. Global War, Cambridge, Cambridge University Press, 2014.
75
Jean-Jacques Becker și Gerd Krumeich: La Grande guerre. Une histoire franco-allemande, Paris, Tallandier, 2008, tradusă în
germană sub titlul Der Grosse Krieg. Deutschland und Frankreich, 1914-1918, Essen, Klartext Verlag, 2010.
76
N. Labanca, O. Überegger, op.cit., a se vedea în special considerațiile de la pp. 14-25 sq.

16
Poveşti adevărate cu eroi ai Marelui Război (II)
Povestea lui Ioan Popilian, poliţistul care
a salvat oraşul Tg. Jiu de armata germană.
A şa cum promiteam în numărul precedent,
vom reda în cele ce urmează o nouă poveste
frumoasă şi adevărată din primul război mondial,
în anul în care România marchează un secol de la
intrarea sa în acest „malaxor” de vieţi omeneşti şi
bunuri materiale. Chiar dacă materialul de faţă nu
prezintă un erou în sensul strict al cuvântului,
respectiv un ostaş care şi-a dat viaţa pe front,
credem că exemplul dat de cel ale cărui fapte la
vom reda în continuare merită cunoscute de
publicul cititor şi iubitor de istorie sătmărean. La
fel cum sunt cele ale altor eroi şi bravi luptători
din urmă cu un veac, prezenţi în alte articole din
acest număr.
Luptele de la Podul Jiului din 14/27
octombrie 1916 l-au adus pe Ioan C. Popilian în
paginile de istorie. Acesta a dat dovadă de o
vitejie fără seamăn, de un spirit militar
mobilizator şi organizatoric deosebit, toate
acestea pe un fond de patriotism adevărat, dar şi
de dragoste şi responsabilitate pentru
comunitatea din care făcea parte, pe care era
chemat să o apere, în orice împrejurări, chiar cu
riscul jertfei supreme.
Comisarul de poliţie Ioan C. Popilian s-a
născut la 3 decembrie 1879 la Turceni. Tatăl său
era preotul satului, fiind îndrumat din fragedă
copilărie spre învăţătură, astfel că a absolvit
Liceul Carol I din Craiova. Satisfacerea
serviciului militar i-a cizelat caracterul şi i-a
întărit şi mai mult devotamentul şi dragostea de
ţară, determinându-l să urmeze o carieră militară,
alegând-o pe cea de poliţist. Şi-a început
activitatea ca şef de arest la Prefectura Poliţiei
Craiova, iar în 1908 s-a transferat ca subcomisar
la Poliţia oraşului Târgu-Jiu, unde a activat, cu o
întrerupere de doi ani, până la pensionare,
primind între timp şi celelalte grade, la intrarea
României în primul război mondial având gradul
de comisar.
În toamna anului 1916, după primele
săptămâni de ofensivă glorioasă a trupelor
17
Colonel (r) Voicu ŞICHET
române peste Carpaţi, pentru dezrobirea fraţilor
transilvăneni, sorţii războiului s-au schimbat,
trupele germane înaintând spre vechiul Regat. În
aceste condiţii, colonelul Ion Anastasiu a
organizat o puternică contraofensivă la poalele
Parângului. Însă, după spargerea frontului la
Petroşani, trupele germane se apropiau de Târgu-
Jiu, acesta rămânând fără apărare. Comisarul de
poliţie Ioan C. Popilian, care rămăsese în oraş, în
lipsa altor militari capabili, a preluat comanda: a
mobilizat sergenţii de stradă, a convins femeile şi
bătrânii să îi stea alături, cu alte cuvinte şi-a
improvizat o trupă ca să apere oraşul. Noaptea a
umplut Podul Jiului cu căruţe, dulapuri, pentru a-l
baricada.
„A luat din Muzeul de la Primărie armele
vechi şi iarbă de puşcă, a eşalonat femeile şi pe
sergenţi de-a lungul Digului Jiului şi le-a spus să
tragă când pe partea cealaltă a digului apar trupele
germane... Aşa au reuşit să sperie santinele
germane, care au crezut că oraşul este apărat de
armată”, scrie Al. Doru Şerban, în cartea
Personalităţi care au fost în Gorj. Se pare că
sperietura a fost destul de însemnată, deoarece
atacul germanilor a fost amânat trei zile şi două
nopţi.
Totuşi, pe 14/27 octombrie 1916,
duşmanul a atacat dinspre Dealul Târgului, iar
comisarul Popilian a dat alarma: „La pod! La
pod!” şi le-a ordonat oamenilor săi din poliţie să
apere Podul Jiului cu preţul vieţii. Alături de ei au
luptat, cu mic cu mare, şi locuitorii oraşului, care,
sub conducerea lui Popilian, şi-au apărat eroic
urbea. Ioan C. Popilian a fost rănit, dar, cu toate
acestea, a reuşit să-i conducă pe civili. Acesta a
relatat, ulterior, clipele prin care a trecut: „Şi
acum simt căldura acelor clipe de îmbărbătare pe
care mi le oferise măreţul spectacol al bătrânilor,
femeilor şi copiilor hotărâţi să moară până la
unul...Nebunia noastră ţinea la respect
regimentele nemţeşti...Un glonţ mă lovi în cap şi
un altul în picior. În vălmăşagul luptelor nu simţii

nici gloanţele, nici durerea. Doar şiroaiele de
sânge îmi arătau că plătisem pe loc tributul de
sânge... simt aceeaşi neuitată recunoştinţă
vitejilor care m-au ascultat şi m-au urmat atunci”,
spunea Ioan C. Popilian în publicaţia
Un secol de la intrarea României
în primul război mondial
Lt. colonel (r) Ioan BĂLĂNESCU
După cum se cunoaşte, la 15 iunie 1914, ca
urmare a asasinării la Sarajevo, în Bosnia, a
arhiducelui Ferdinand, moştenitorul tronului
Austro-Ungar, şi a soţiei sale, Austro-Ungaria a
declarat război Serbiei şi a început bombardarea
Belgradului.
După începerea războiului, la Puterile
Centrale (Austro-Ungaria, Germania şi Italia) se
alipesc Bulgaria şi Turcia. De cealaltă parte,
Antanta era formată din: Franţa, Rusia şi Anglia.
România avea de recuperat pământuri
strămoşeşti de la Rusia şi Austro-Ungaria, însă,
din anul 1883, era legată printr-un tratat de alianţă
defensivă, semnat de Carol I cu germanii.
Ardealul, Banatul, Crişana, Maramureşul,
Bucovina (jumătate din teritoriul românesc),
peste patru milioane de români, se aflau sub
stăpânirea Austro-Ungariei şi luptau necontenit
împotriva regimului de asuprire.
Datorită acestui context, la 21 iulie 1914 a
fost convocat Consiliul de Coroană la Sinaia,
prezidat de Carol I. Acesta cerea punerea în
aplicare a tratatului din 1883 şi să se atace Rusia.
Cererea a fost respinsă de cei prezenţi, cu excepția
lui P.P. Carp. În august 1916, I.C. Brătianu
semnează tratatul de alianţă cu puterile Antantei.
18
„Ilustraţiunea română” din 1932.
Importanţa „Luptei de la Podul Jiului” a
fost remarcată chiar şi de marele prieten al
românilor, generalul Berthelot, fiind considerat
ca un moment unic în istoria Primului Război
Mondial. Acesta spunea, în 1918, că lupta de la
Podul Jiului a avut o contribuţie majoră la
victoriile ulterioare ale armatei române: „Victoria
română de la Mărăşti şi Mărăşeşti n-a fost decât
rezultanta apărării oraşului Târgu-Jiu, la Podul de
la marginea Grădinii, rezistenţă care a îngrădit
armatei germane posibilitatea de a tăia retragerea
armatei române”.
Pentru faptele sale de poliţist şi pentru
contribuţia decisivă la izbânda în „Lupta de la
Podul Jiului”, comisarul de poliţie Ioan C.
Popilian a fost răsplătit cu medalii şi decoraţii.
Comisarul s-a stins din viaţă la 59 de ani, pe 18
ianuarie 1938.
Un nou consiliu de Coroană se ţine la Cotroceni,
prezidat de noul rege Ferdinand I, care stabileşte
noi măsuri: Guvernul declară război Austro-
Ungariei pentru înfăptuirea unităţii naţionale.
Ostaşii români trec din nou Carpaţii.
Pretutindeni sunt primiţi cu un entuziasm de
nedescris. Înflăcăraţi de dorinţa eliberării
pământului străbun, au ajuns cu repeziciune până
la Topliţa Mureşului, precum şi la Braşov şi
Făgăraş. S-au trăit atunci momente de mare
bucurie.
Pe neaşteptate, însă, armata noastră, care era
angajată cu majoritatea forţelor în Transilvania, a
fost atacată de către coaliţia germană, austro-
ungară, bulgară şi turcă în Dobrogea şi pe Dunăre,
fiind silită să-şi întrerupă înaintarea în Ardeal.
Ostaşii au luptat cu o vitejie fără seamăn,
repliindu-se pas cu pas spre interiorul ţării.
Aşa cum relata Ecaterina Teodoroiu în acea
vreme, în ziua de 15 august 1916, sunetele
clopotelor anunţau începutul războiului. Ea
povestea, cu sughiţuri în glas, cum “feţii frumoşi”
ai casei plecaseră toţi 3 la luptă. Fraţii ei, Niculae,
Andrei și Eftimie au plecat în război şi nu au mai
dat nici un semn de viaţă.
Sus, pe creştetul Mândrei şi din Cheile
Lainicilor, se auzeau bubuiturile tunurilor. fii ai ţării!!!
Coloane întregi de răniţi se încrucişau cu coloane Marea bătălie de la Mărăşeşti este
de ostaşi care se suiau pe crestele munţilor să pună considerată, în istoria militară a neamului
stavilă înaintării trupelor germane, care erau românesc, ca cea mai mare confruntare militară
trimise să pedepsească guvernul român de atunci, care s-a dus pentru apărarea micului teritoriu
fiindcă a părăsit neutralitatea. România a intrat în rămas sub autoritatea română după cotropirea
război nepregătită material şi strategic, cu dorinţa ţării de către Puterile Centrale. Aici s-a
de a elibera românii din Ardeal, Banat,
Maramureş, Crişana şi Bucovina. La început, ei
au dat dovadă de o vitejie fără seamăn, care era
izvorâtă din dragostea de ţară, dar le-a lipsit mult
moderna dotare.
În ultima fază a luptelor din Valea Jiului,
comanda supremă a rezistenţei românilor a fost
încredinţată generalului erou Ioan Dragalina, de
la a cărui naştere, anul acesta, s-au împlinit 156
ani, iar de la moartea sa, 100.
Este interesant de comentat câteva episoade
din aceste bătălii, pentru a cunoaşte mai bine
eroismul de care a dat dovadă poporul român,
pentru ca urmaşii săi să aibă o ţară liberă şi
înfloritoare.
Frontul fusese spart dinspre Petroşani. O
coloană din supranumita, de către nemţi, “Divizia
a 11-a Spărgătoare de Fronturi”, înainta ca să
ocupe oraşul Târgu Jiu, pentru a grăbi ajungerea
la Dunăre, ca să facă joncţiunea cu armata bulgară
aliată. Datorită epopeicei rezistenţe organizată de
comisarul Popilian, care, folosind sergenţi de
stradă, bătrâni, femei şi copii cercetaşi, a blocat
podul peste Jiu baricadându-l cu căruţe, lemne şi împotmolit invazia trufaşă a faimosului
pietre scoase din albia râului. Popilian şi-a “Spărgător de fronturi”, feldmareşalul August
înarmat oamenii cu puştile răniţilor din spital, cu von Mackensen. La aceasta, o contribuţie
arme de la 1877 şi grenade vechi luate de la însemnată a avut lansarea devizei generalului
muzeul Primăriei. Aceste grenade, după explozie, Eremia Grigorescu: “Nici pe aici nu se trece!” Şi
făceau un zgomot infernal. Prin această acţiune nu s-a trecut! Este de menţionat că “spărgătorul de
victorioasă s-a dat posibilitatea armatei conduse fronturi” s-a ales cu capul spart de patul puştii
de către Generalul Dragalina să reia ofensiva şi să unui brav ostaş român. Deşi hazliu, acest episod
ajungă din nou la Petroşani. Totodată, trupele scoate în evidenţă înaltul patriotism al ostaşilor
române, care luptaseră pe Valea Cernei şi la Turnu români din “Marele război”, asfel că îl voi relata,
Severin, s-au putut replia spre Craiova. În luptele pe scurt, în cele ce urmează:
din Valea Jiului au căzut mii de ostași, precum si Nea Jan, originar de pe Valea Jiului,
Generalul erou Dragalina.(foto) luptător în plutonul comandat de sublocotenent
Cu toate acestea, în decembrie 1916, a fost Ecaterina Teodoroiu, vine la aceasta şi o
ocupat Bucureştiul, iar două treimi din ţară se întreabă:
aflau sub ocupaţie. Protipendada noastră, care şi -Domnişoară sublocotenent, ce ar fi dacă
atunci era “europeană”, s-a repliat în Moldova, iar eu reuşesc să-i sparg capul spărgătorului de
cea care a rămas a început să vorbească nemţeşte, fronturi?
uitând instantaneu de francofonia excesivă pe -Eşti un geniu, nea Jane! Se vede că eşti
care o venerau până atunci, aşa cum spuneau şi din Valea Jiului. Dacă izbuteşti să faci această
versurile scrise de Eminescu în poezia Scrisoarea ispravă, camarazii matale mult se vor bucura!
a III-a. Ei petreceau cu ocupanţii, în timp ce pe Înainte cu Dumnezeu şi să ai succes!
crestele munţilor, pe văile apelor, mureau mii de Nea Jan s-a ţinut de angajament. Cu

19
baioneta şi patul puştii, aşa cum făcea Mihai
Viteazul cu barda lui, a lovit în dreapta şi în
stânga, a ajuns lângă Feldmareşal, l-a pălit cu
patul puştii şi i-a crăpat capul.
Mult s-au distrat ostaşii în puţinele clipe de
răgaz pe care le aveau ducând luptele pentru
recucerirea Dealului Secului, de lângă
Mărăşeşti.
-Nea Jane, mai spune odată ce s-a
întâmplat cu “spărgătorul de fronturi” după ce i-
ai crăpat capul?
La Mărăşeşti au fost săvârşite, în cursul
acestor mari bătălii, şi alte fapte de eroism demne
de comentat. Aici au căzut bravi ofiţeri şi soldaţi,
printre care sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu,
care, fiind ciuruită de gloanţe, le striga ostaşilor
“Înainte, băieţi!”, așa cum o făcea şi în bătăliile
din Valea Jiului. Au căzut eroic, spre exemplu,
locotenent colonelul Radu Rosetti, care conducea
lupta regimentului său de pe o targă sanitară pe
care zăcea rănit, dar şi o fetiţă - Măriuca - ce
sprijinea ostaşii români ca observator, precum şi
mulţi alţii.
Victoria obţinută se datorează şi Franţei,
care a acordat un ajutor eficient prin instruirea
ostaşilor români, furnizarea unor cantităţi
însemnate de armament performant şi alte
echipamente, prin generalul Berthelot. La această
victorie şi-au adus contribuţia şi voluntarii români
din Ardeal, care, luptând iniţial în armata Austro-
Ungară, au căzut prizonieri pe fronturile din
Rusia, Italia şi Franţa, s-au înrolat ulterior ca
voluntari, luptând alături de armata română.
În timpul celor 29 de zile, cât a durat această
bătălie, armata română a pierdut peste 27.000
militari, dar a provocat armatei germane pierderi
însemnate: peste 65.000 de militari au fost scoşi
din luptă, din care zeci de ofiţeri, au fost capturate
obuziere, mortiere, tunuri şi mitraliere, folosite,
ulterior, în luptă, de către ostaşii români.
Este de remarcat, din nou, un aspect mai
puţin cunoscut: pe pachetele de ţigări
“Mărăşeşti”, fabricate de România în perioada
interbelică, erau ilustrate luptele duse de români
cu baioneta şi patul puştii (spaima nemţilor), însă,
în timpul celui de-al doilea Război Mondial,
germanii au interzis fabricarea acestora,
considerându-le o jignire la adresa armatei
hitleriste.
Bătălia de la Mărăşeşti, desfăşurată între 24
iulie - 21 august 1917, s-a soldat cu oprirea
puternicei ofensive a armatei germane şi a
contribuit la eliberarea ţării şi înfăptuirea
20
României Mari.
În acest an comemorativ, poporul nostru are
multe motive de plâns şi de comentat, dar nu are
timp. Este foarte optimist şi gândeşte că aşa cum
se regenerează pădurea, frate cu românul, jefuită
de “investitori străini”, şi el se va trezi, se va
regenera, dornic să fie el însuşi în această
confederaţie europeană. Aşteptăm ca politicienii
şi administraţiile locale să aibă deschiderea,
voinţa şi dorinţa de a fi român, în sensul ataşării de
trecutul istoric şi de valorile identităţii noastre, să-
şi amintească de victoriile din Valea Jiului şi de pe
Dealurile Mărăşeştiului.
Aşteptăm găsirea fondurilor pentru
restaurarea, reamenajarea şi construirea unor
opere comemorative de război, aşa cum se
procedează în ţările europene.
În Slatina, mormintele celor 618 ostaşi se
află sub bătătura unui fost depozit de carburanţi,
al unei foste unităţi militare, astăzi proprietate
municipală, fiindcă protipendada judeţului Olt nu
găseşte bani pentru această lucrare, deoarece
clanurile interlope trebuie să-şi construiască
palate. La Satu Mare, cimitirul eroilor a devenit
un crâng, majoritatea semnelor de căpătâi sunt
acoperite de mărăcini şi boscheţi. Înainte de 1989,
acest cimitir era o zonă de agrement. Locuitori ai
municipiului, înrolaţi în gărzile patriotice,
formaţii de apărare civilă, detaşamente de tineret
pentru pregătirea apărării, însufleţiţi de dragostea
pentru ţară, munceau cu sârguinţă pentru
întreţinerea acestui cimitir. Era o satisfacţie
pentru ei să se delecteze cu garoafele,
crizantemele şi alte flori plantate pe morminte.
Acum, datorită sloganului “statul este prost
gospodar”, au fost distruse zeci de mii de locuri de
muncă în judeţ. Numai pe fierul vechi obţinut din
distrugerea halelor de productie şi a utilajelor de
mare valoare, au obținut sume de zeci de ori mai
mari faţă de preţul pe care l-au plătit.
Este timpul să ne amintim de criticile şi
comentariile din literatura şi presa din trecut:
Dar lăsaţi măcar strămoșii ca să doarmă-n colb
de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna
pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
Mihai Eminescu, Scrisoarea a III-a
 Primul erou al Războiului
de Întregire a Neamului,
Locotenent-colonel
George Poenaru-Bordea
După doi ani de neutralitate, la 15 august
1916, Regele Ferdinand, în „Proclamație la
declararea războiului de întregirea Neamului“,
arăta cu solemnitate: „O luptă aprigă vă
așteaptă. Cu bărbăție să'i îndurăm însă
greutățile și cu ajutorul lui Dumnezeu isbânda va
fi a noastră. Arătați-vă deci demni de gloria
străbună. Dealungul veacurilor un neam întreg
vă va binecuvânta și vă va slăvi.“1
Învingându-se pe sine, suveranul a declarat
război Puterilor Centrale, în timp ce familia
Hohenzollern l-a socotit trădător de neam, iar
împăratul Wilhelm al II-lea i-a retras gradele
militare, onorurile și decorațiile, fiind șters din
rândul membrilor familiei.2
În acest context extrem de complicat, axa
transcarpatică Bran-Rucăr-Câmpulung, care a
reprezentat din cele mai vechi timpuri o poartă de
intrare dinspre Țara Românească spre
Transilvania, era una din cele mai importante
zone strategice. Astfel, în perioada
premergătoare intrării României în vâltoarea
marii conflagrații, regiunea a cunoscut febra
pregătirilor de război. Având numeroase indicii
cu privire la activitatea de spionaj din zona
trecătorilor Predeal și Bran, la 10 iulie 1915 s-au
transmis o serie de ordine cu măsuri de prevenire
și combatere a faptelor de spionaj, pentru
împiedicarea culegerii de informații de la
populație și soldați. Acesta a fost afișat la
primării, în locuri publice și a fost adus la
cunoștința tuturor ostașilor în vederea asigurării
protecției armatei, pentru siguranța națională și
pentru victoria în urma războiului.
De asemenea, s-au elaborat ordine militare
secrete privind unele ,,Măsuri de siguranță și de
pregătire a concentrării armatei”.3
Pregătirile și planurile de acțiune, în
momentul intrării României în război, au condus
la aplicarea „Ipotezei Z“ sau „Planul de campanie
român 1916“ care prevedeau atacarea
Transilvaniei pe un front în formă concavă și
21
Dr. Emil STOIAN
amplasarea Armatei a II-a, principala forță, în
centru, având comandant pe generalul Averescu
și șef de Stat Major generalul Stratilescu.4
La Sud de trecătoarea Branului, în județul
Muscel și regiunea adiacentă, în perioada
neutralității României, s-au luat o serie de măsuri
de ordin administrativ, strategico-militar, sanitar,
economico-social, organizatoric, în vederea
participării efective la război.5
Urmărind descrierea făcută, după carnetul de
note, de ofițerul român C. Calotescu, participant
la primul război în cadrul Regimentului Muscel
nr. 30,6 constatăm că pregătirile militare în zona
Bran-Câmpulung erau în desfășurare în cursul
anului 1915. Astfel, în 28 august 1915,
regimentul a primit ordin de dislocare începând
cu dimineața zile de 29 august.7
Potrivit Ordinului Corpului II Armată, cu nr.
143, Secret, din 27 august, se dispunea: „În
conformitate cu ord. M. St. M. No. 477 din 27
August 1915, am onoarea a vă ruga să binevoiți a
dispune ca Reg. Muscel No. 30 cu secțiile de
mitraliere, sub comanda Dv. să fie transportat
imediat, pe jos, la Rucăr, unde se va pune sub
ordinele Comandantului Bg. 6 Infanterie.“
De asemenea, se preciza că „Fiecare om va
avea asupra sa 160 cartușe“, iar „Chesoanele de
muniții se vor lua pline.“ „Trupa va fi îmbrăcată
cu garnitură de războiu, având asupra sa
cojoacele și căciulile.“8
Regimentului Muscel nr. 30 s-a cantonat la
Rucăr, fiind primul efectiv militar care va
constitui „Grupul de acoperire Bran“.9
Până în vara lui 1916, în componența acestuia
mai intrau batalioane din Regimentul infanterie
22 „Dâmbovița“, Regimentul infanterie 4
„Argeș“, Regimentul infanterie 28 „Radu
Negru“, câte un divizion de artilerie din
componența regimentelor 6 artilerie și 2
obuziere, o baterie de 87 mm, o baterie de 53 mm,
un detașament de pionieri.10
„Grupul de acoperire Bran“ constituia
Brigada a 6-a infanterie din cadrul Diviziei 3
infanterie a Armatei a II-a Române.11
Rațiunea constituirii acestei structuri
militare, așa cum reiese din ordinul dat de
comandantul său, colonel Paraschiv Vasilescu,
vizează concentrarea de forțe inamice în acest
sector de frontieră și necesitatea respingerii unor
atacuri chiar dacă România se afla „pe picior de
pace“.12
Ordinul de organizare a sistemului defensiv
român prevedea „patru linii de întărire“, „bariere
perpendiculare și mine de campanie“,
„observatoare pe toată întinderea pozițiilor“,
„linii telefonice”, „bordee pentru oameni și
adăposturi pentru cai și material în imediata
apropiere“, „instalații pentru apă, pe fiecare
linie“, „șanțuri de trăgători pentru infanterie cu
blindaje și comunicații, adăposturi pentru ofițeri,
muniție și hrană“, „adăposturi pentru mitraliere,
pentru tunuri și drumuri de acces“, „rețele de
sârmă ghimpată, abatise, gropi de lup, lucrări
falșe, semnale de alarmă“.13
De cealaltă parte, în Defileul Branului, cum
știm, flancat spre NE de Munții Bucegi și spre SV
de Munții Piatra Craiului, datorită importanței
strategico-militare, în decursul timpului s-au
efectuat numeroase lucrări de fortificare.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și până în
perioada premergătoare războiului, s-au efectuat
numeroase lucrări de apărare, tranșee în Poarta,
pe Dealul castelului și pe Măgura Branului, unde
au fost săpate în pământ și piatră tranșee și chiar o
redută.14 De la tranșeele și valurile de pământ, a
căror urme se mai văd și astăzi, aceste locuri sunt
denumite de localnici „La festunguri“, evident de
la cuvântul german das Festung - cetate.
La 4/17 august 1916 se încheie la București
Convenția politică secretă între România, Franța,
Marea Britanie, Italia și Rusia, prin care țara
noastră „se angajează să declare război și să atace
Austro-Ungaria“ și de asemenea „să înceteze, din
momentul declarării războiului, toate relațiile
economice și schimburile comerciale cu toți
inamicii Aliaților.“15
În ziua de 14 august, orele 10 dimineața, la
Palatul Cotroceni, Regele Ferdinand convoacă
Consiliul de Coroană, care, la insistențele regelui
și ale primului ministru Ion I. C. Brătianu, în
urma unor discuții aprinse, hotărăște intrarea
României în război.16
Era un gest îndreptat împotriva dinastiei din
22
care făcea parte, dar regele a dorit binele istoric al
țării și a exclamat: „Știu că Hohenzollernii n-au
obiceiul să fie învinși; de aceea, prima victorie
am reputat-o asupra mea.“17
Cu emoție înăbușită, aflată la Cotroceni,
Regina Maria consemna, la 14/27 august 1916,
măreția acelor momente: „A fost o clipă de
supremă jertfă pe care o făcu pentru țara lui. Fie
jertfa lui binecuvântată și spre norocul
României!“18
În Declarația de război a României către
Austro-Ungaria (14/27 august 1916), semnată de
Ministrul Afacerilor Externe Em. Porumbaru, se
motiva, printre altele: „Doi ani de război, în
timpul cărora România a păstrat neutralitatea, au
dovedit că Austro-Ungaria, ostilă oricărei
reforme interne putând să facă mai bună viața
popoarelor pe care le guvernează, s-a arătat la fel
de promptă în a le sacrifica, ca și neputincioasă a
le apăra împotriva atacurilor din afară.“19
Această Declarație de război a fost înmânată
de Trimisul Extraordinar și Plenipotențiar al
României la Viena, Edgar Mavrocordat, care a
subliniat „caracter[ul] esențialmente conservator
și defensiv“ a acestui demers.20
Venise momentul istoric pentru „România
Mică de a deveni România Mare“. „Zi
nemuritoare în Istoria Neamului Românesc; zi de
mântuire, zi așteptată de veacuri; zi la care ne
gândeam totdeauna și ne-o șopteam la ureche de
la copil până la bătrân; ziua în care s'a deschis
poarta sacrificiilor, gloria nemuritoare, eroilor
necunoscuți și tuturor conștiințelor curate cari, cu
curaj intrau să jertfească totul pentru unitatea
națională, pentru mărirea Patriei, pentru cinstirea
trecutului și pentru continuarea acestui trecut
glorios la care va avea să se adape în viitor atâtea
generații.
Zi sfântă, zi de lumină pe care nu o va putea
întuneca nici o umbră a patriotarzilor ghiftuiți și
sătui până în gât cari, amorțiți de beatitudinea
unei vieți trândave și fără scop, eșiau din
amorțeală ca să strige atât încât deabia se auziau
ei singuri, contra acelora cari au hotărât să tragem
sabia la 14 August 1916.“21
Sectorul de frontieră extrem de important,
care cuprindea trecătorile Bran și Predeal, era
asigurat de Armata a II-a română și în special de
Regimentul 30 Muscel și 22 Dâmbovița.22
Inamicul opunea Divizia a 71-a infanterie,
general Goldbach, iar apărarea Brașovului era cu
predilecție asigurată de Regimentul 82 secuiesc,
format din oameni ce cunoșteau bine regiunea.
Cu puțin înaintea intrării României în război,
Regele Ferdinand declară neutralitatea, iar
„Gazeta Transilvaniei“ asigura, la 20 iulie (2
august), că „Despre o schimbare în cursul
politicei române nu poate fi deocamdată vorba.“23
Mai mult, Brătianu motiva poziția țării „Căci
avem o alianță cu Puterile Centrale, dar nimic cu
Puterile Quadruplei.“24
În cel mai mare secret, în cercul cel mai
apropiat regelui se știa de intrarea României în
război de partea Antantei. Iată ce consemna, la
14/27 august 1916, Regina Maria în Jurnalul
personal: „Ce dimineață frumoasă, cât de tăcut
și de liniștit este totul, dar eu știu că va fi război.
Război! Vreme de doi ani a fost evitat, vreme de
doi ani lungi, iar acum vine - războiul!“25
Chiar dacă zvonurile de intrare a României în
război și începerea luptelor circulau de mai mult
timp până în trecătorile Carpaților, duminică, 14
august 1916, nimic nu proba o începere a
luptelor, în plus, fiind înainte de Sf. Maria, mai
mulți ofițeri și soldați au primit învoiri. În ținută
îngrijită, pe cărări și drumuri de munte, pe
„minunata șosea națională, care șerpuiește
printre brazi, de la Vama Giuvala spre Podul
Dâmboviței“, coborau în uniforme numeroși
oșteni ai Armatei Române, în drum spre reședința
regimentului de la Podul Dâmboviței sau casele
lor.26
Era o metodă de derutare a inamicului care
avea mulți spioni în zonă și lua permanent
informații despre mișcarea și organizarea
trupelor române.
Oricum, în cursul dimineții a venit ordin că în
seara zile de 14 august, orele 19, toate trupele să
fie pregătite și echipate de război, pentru a primi
inspecția generalului Cotescu, comandantul
Corpului II Armată.27 Așa prevedea ordinul,
primit în plic de toate companiile de la agenții de
legătură, care, alergând călări, le-au predat în
întreaga zonă, deși comandanții încercați nu
credeau acest lucru?28
Începând cu orele 11, „trebuiau luate toate
măsurile prescrise de ordin“, la orele 15 „se va
opri circulația pe drumurile ce duc la frontieră“,
„către orele 16 companiile se îndreptau spre Km.
90, unele scoborând din vârful munților, altele
urcând dinsprePodul Dâmboviței“.29
23
Potrivit însemnărilor Locot.-Colonel C.
Calotescu, la orele 19, în scopul trecerii
frontierei, trupele cu dotare de război aveau
următoarea așezare:
„- Coloana din dreapta (Bat. III din Reg. 28
Inf.) cu itinerariul: Fundățica-Moeci-Șimon-
Poarta, pe Valea Fundățica la 2 Km. e șoseaua
Rucăr Bran.
- Coloana centrală (Reg. 30 Muscel, Reg. 22
Inf. cu Bat. II, III și 1 Div. din R. 6 Art. și o baterie
de 87 mm) care va urma drumul Rucăr Bran, la
Km. 90.
- Coloana din stânga (Bat. II din R. 4 Inf.)
destinată a urma drumul Ciocanul-Zărnești, la
Ciocanul.“30
„Către orele 20 întreg regimentul se găsea
complect adunat pe dreapta șoselei în dreptul
Km. 90 cu armele piramide și în așteptare de
ordine noi.
În fine se deschide plicul.
Nu era nici inspecția D-lui General
Comandant al C. 2 A.; nu era nici exercițiul cu
scopul de a se cunoaște de pe acum compunerea
coloanei și a o deprinde cu operațiunile ce va avea
de îndeplinit, ci era „Războiul“, războiul
României contra Austro-Ungariei, războiul
pentru întregirea Neamului...“31
Potrivit Ordinului C. 2 A. Nr. 2523,
comunicat telegrafic prin Ordinul nr. 11 al
Diviziei a 3-a, începând cu orele 21 ale zile de 14
august, eram în stare de război cu Puterile
centrale, iar în conformitate cu Ordinul 2766 al
Marelui Stat Major adresat Corpului II Armată se
dispune ca Grupul Bran cu trupele sale de
acoperire aflate „pe frontiera Transilvaniei să
treacă granița prin surprindere în seara zilei de
14/15 August la ora 10 p. m. și să înainteze cu
energie căutând a ajunge și a pune stăpânire pe
liniile și pozițiunile următoare, arătate în
instrucțiunile relative la continuarea ofensivei
Grupurilor de acoperire Predeal și Bran, și
înaintate Marelui Stat Major cu Nr. 581 din 1.
VI.1916.”32
„La orele 21 precis, conform ordinului de
operație, Nr. 1 al Brig. 6 Inf., Regimentul Muscel
nr. 30 care se găsea adunat la Km 90, cu un efectiv
de 59 ofițeri și 2590 trupă va ataca prin
surprindere cu Compania 9-a, sub comanda Lt.
Cuhn Alexandru, Vama ungurească și pichetul de
Grăniceri de la Vama Giuvala, iar cu Compania
11-a, sub comanda Lt. Cepleanu Grigore, Secția
de Jandarmi unguri pe care vor pune imediat
stăpânire, căutându-se a se captura tot efectivul și
a se tăia legăturile telefonice, în scopul de a
împiedica orice comunicare înapoi.
În urma acestei prime operațiuni, Regimentul
Muscel Nr. 30, care forma coloana din centru cu 3
Batalioane și 1 Divizion Art., printr'un atac de
noapte trebuia să pună stăpânire până în zorii
zilei pe localitatea Bran și înălțimile dimprejur, la
12 Klm depărtare de frontieră.
Acțiunea regimentului era ajutată de cele 2
coloane laterale cari urmau să înainteze, cea din
dreapta către Poarta (S. E. de Bran) și cea din
stânga către Zărnești și Măgura. (N. E. de
Bran).“33
Pus în mișcare, Regimentul Muscel Nr. 30
depășește km 90 și se îndreaptă spre Vama
Giuvala având următoarea organizare:
„Bat. III în antegardă, apoi Bat. II - I.
Noaptea așternuse vălul său negru peste
culmile cele mai înalte ale munților Muscelului.
Pe șoseaua națională coloana centrală (R 30 inf.)
înainta într'o liniște de mormânt. Nu se auzea o
șoaptă, nu se auzea un zgomot, doar marșul
coloanei în capul căreia mergea Lt. Col. Poenaru
ajutorul comandantului, care dorea să
supravegheze executarea primelor operațiuni
dela graniță pentru ca reușita lor să fie complectă.
La Km. 93 compania 11, Locot. Cepleanu
Grigore, se desprinde din șosea și se îndreaptă
spre secția de jandarmi unguri, care se găsea la 1
km. N. V. de Vamă, la un cot al șoselei naționale,
în apropiere de frontieră, iar compania 9-a Locot.
Cuhn continuă marșul pe șosea spre vama
ungurească și pichetul de grăniceri. Restul
regimentului se oprește până când cele 2
companii își vor fi îndeplinit misiunea.“34
În acest timp, compania a 9-a comandată de
locotenent Alexandru Cuhn se îndrepta spre
pichetul de frontieră. Iată descrierea acestor
momente: „În punctul de frontieră Giuvala, la o
depărtare de 50 - 100 metri de bara care despărțea
pe șosea Ungaria de România se găsea pichetul
de grăniceri unguri și vama ungurească legată
telefonic cu interiorul.
Pichetul avea o santinelă pe șosea, chiar lângă
bara despărțitoare. Această santinelă fusese
obicinuită încă de multă vreme să vadă atât în
cursul zilei cât și al nopții santinelele și patrulele
24
românești cari făceau paza în acest sector și cari,
printr'un consimțământ reciproc puteau trece,
pentru îndeplinirea serviciului, pe teritoriul
străin.
Nu a fost deci nici o surprindere pentru
santinelă când, în seara zilei de 14 August către
orele 9, o patrulă românească tare de 3 oameni se
apropiau de locul unde santinela ungurească
stătea de pază.
Ca și cum nimic nu trebuia să se întâmple,
unul din oamenii patrulei, un muscelean sdravăn
și hotărât se apropie și intră în vorbă, în timp ce
ceilalți 2 trec pe sub bară (lucru care se întâmpla
adesea înainte de această seară și se întâmpla în
mod intenționat), întrebând pe ungur dacă au
adus la vamă bere proaspătă. Conversația abia se
începe și deodată Ungurul este izbit puternic cu o
lovitură formidabilă de pumn drept în față, în
timp ce unul din cei 2 soldați îl cuprinde pe la
spate astupându-i gura cu un șervețel.
Din cauza întunericului mișcarea nu reușește
imediat și Ungurul are vreme ca în cele câteva
secunde să dea un strigăt.
Acesta i-a fost fatal căci o baionetă mânuită
cu putere îi răpune viața; strigătul lui însă a fost
salvarea pichetului și alte neajunsuri pentru noi,
cari se vor vedea mai departe. În clipa dintre viață
și moarte ostașul inamic își făcuse datoria.
În adevăr, strigătul santinelei a fost auzit de la
pichet, încă, Ungurii pentru un moment nu și-au
dat seama bine ce este; aceste câteva secunde
pierdute, a dat timp bravului Locot. Cuhn, care în
acest timp se apropiase cu compania, să
înconjoare pichetul, cu o parte din companie.
Ungurii alarmați pun mâna pe arme și fără să
știe unde și în cine trag, deschid focuri în direcția
barei dela frontieră. Aci se găsea în acest moment
Lt. Colonel Poenaru Bordea care, cu tot
întunericul nopței, se agita în dreapta și în stânga
șoselei îmbărbătând trupa Companiei 9-a care,
impresionată de primele focuri ucigătoare, se
culcase la pământ.
Un glonț nebun, neochit, dar trimis pentru o
viață de român, lovește pe Lt. Colonel Poenaru
Bodea care cade trăsnit la pământ. Câte-va clipe
după aceea, sângele cald al unei inimi calde,
curgea șiroae, udând pământul țărei iubite, pentru
fericirea căreia cu un minut mai înainte bătea cu
atâta putere și atâta speranță.
Murise unul din șefii Regimentului 30
Muscel! Murise cel dintâiu, înaintea oricăruia
dintre subalternii săi, pentru a da celor ce aveau
să mai trăiască încă, „Exemplul Șefului“ primul
și cel mai convingător mijloc de educație
ostășească.
Iar ... în cursul nopței de 14/15 August 1916
întreg Regimentul 30 Muscel avea să defileze
mergând spre moarte, prin fața morții, stăpână de
acum pe trupul Lt. Col. Poenaru Bordea, care, se
odihnea pe o foae de cort la marginea șoselei,
lângă linia de frontieră, ce mai despărțea încă
pământul țărei sale de pământul pentru care
sufletul său trecuse în lumea drepților, iar numele
său devenise nemuritor.
Câteva comenzi scurte, un zgomot de fugă
mare și Compania 9-a a și înconjurat pichetul al
cărui personal nu mai avea decât să se predea.
Totul era ca nici un ungur să nu scape, să
alarmeze pe cei din Bran, care trebuia atacat și
cucerit prin surprindere.
Din cauza întunericului și din cauză, mai ales
că Ungurii au prins de veste, scopul nu a putut fi
atins.
Au reușit să fugă vameșul și șeful pichetului
de grăniceri, acesta din urmă - se zice - rănit.
Restul a fost făcut prizonier după un scurt schimb
de focuri, în urma căruia pichetul s'a predat.35
Compania a 11-a, aflată sub comanda
locotenent Grigore Cepleanu, trece frontiera și
25
reușește în ordine și liniște perfectă să se apropie
de postul de jandarmi.“
Iată amănuntele acestui moment cu valoare
istorică:
„Compania a reușit să se apropie nesimțită
până la câțiva pași de casa în care se adăpostea
postul și în care era încă lumină. Cât ai clipi din
ochi și în cea mai mare ordine, postul este
înconjurat și strâns ca într'un cerc.
Locot. Cepleanu, urmat de o puternică patrulă
se apropie de casă și suind cele câteva trepte ale
casei se oprește în fața ușei. Cu revolverul într'o
mână și cu sabia în cealaltă, Locotenentul
Cepleanu dă ordin să se deschidă ușa, care fiind
încuiată, în aceeași clipă, printr'o izbitură
puternică a unui muscelean vânjos este scoasă
din balamale, și aruncată în mijlocul odăii, unde
se găseau plutonierul de jandarmi și 2-3
jandarmi.
În fața ușei Locot. Cepleanu înalt, voinic, și
cu revolverul întins ordonă predarea. În acelaș
moment însă, plutonierul dându-și seama despre
ce este vorba, printr'o comandă disperată,
alarmează postul, iar el cu iuțeală, pe care numai
spaima ți-o poate da, se repede spre Locot.
Cepleanu. A fost chestiune de o clipă, dar în
aceeași clipă un glonte îl culcă la pământ.
Restul a urmat de la sine. Întreg postul s'a
predat.
Și astfel către orele 22 cei 2 comandanți de
companie raportau că pichetul de grăniceri și
postul de jandarmi sunt ocupate și personalul
făcut prizonier afară de cei doi dela pichet și
vamă, care au reușit să scape; asemenea, firele
telefonice au fost tăiate și orice comunicare cu
Branul întreruptă.“36
Populația satelor brănene era în integritatea
sa românească și avea un statut special deoarece
era așezată pe frontieră și în culoarul ce ducea
spre Rucăr-Câmpulung.
Un bun cunoscător al regiunii, prof. dr. Ioan
Moșoiu sublinia: „Isbucnirea războiului mondial
în 1914, Ungurii considerând neutralitatea
României o amenințare permanentă, au început
să întărească granița cu fortificații și trupe. Toate
măsurile acestea strecurau mai mult în Brăneni
nădejdea, că ziua răfuielii se apropie. Numărul
celor care dezertau în „Țară“, cum se spune
României, creștea din zi în zi. Ungurii erau tot
mai neîncrezători în populația brăneană și
conducătorii ei. Măsurile de siguranță ce le luau
erau tot mai severe, culminând în ordonanța dată
în 14 august 1916, prin care se interzice
luminarea caselor cu ferestrele spre graniță și
circulația după ce se înserează. Această
ordonanță nici nu s'a putut aplica, pentru că în
noaptea de 14 spre 15 Aug. Trupele române au
ocupat o parte din Bran.“37
„În aceași noapte în care conducătorii
Austriei telegrafiau îngrijați și cerșiau ajutor
Berlinului, pe potecile încetinite, peste căscate
prăpăstii cu dinți de stâncă tăcuți și serioși,
cunoscându-și deplin îndatorirea, fără strigăte de
ieftin entuziasm, dorobanții și vânătorii noștri
treceau hotarul.“38
A doua zi după izbucnirea războiului,
comanda armatelor germane, austro-ungare,
bulgare și turcești este luată de Mareșalul
Mackensen.39
În memoria locală au mai rămas relatări
despre acțiunile oștirii române din acele zile
fierbinți și încărcate de patriotism: „coloanele
luptătorilor noștri au venit pe Drumul Izvorului și
pe la Cheile Dâmbovicioarei, o parte s-a
ramificat prin Șirnea, Valea Cambiilor, o parte a
urcat pe la Brusturet, Comis, Pleașa, Peștera, o
parte pe Valea Cheii, Valea Ulucelor, Valea
Fundățica, altă parte pe Rudărita a trecut prin
Stănicioaia la Moeciu de Sus.
Lupte grele s-au dat la Giuvala și Muntele
Bacârcea. Despre aceste lucruri mi-au povestit
oameni bătrâni din zonă care au participat la
evenimente: Moș Culiță Bășa, Bangălă Ioan,
Duicu Nicolae, Ghicuță Stoian.40
Este știut că luptele purtate cu eroism de
oștenii români în zona Câmpulung-Bran, parte a
epopeei Războiului de întregire, au fost temă de
inspirație pentru romanul lui Camil Petrescu -
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război. În măsura în care literatura, prin modul de
a surprinde realitatea în multitudinea sa de
ipostaze, prin viziunea asupra tragismului produs
de acest cataclism, prin analiza psihosociologică
a participanților la lupte, prin informațiile pe care
ni le dă, devine izvor istoric, am socotit util să
cităm fragmente din roman privind momentele
începerii luptelor de la Giuvala-Bran.
Iată cum surprinde autorul aceste momente:
„Va să zică ești șeful avangărzii? Auz că te
cunoști cu comandantul companiei din vamă.
Uite ce faci. Mi se pare de necrezut că mie mi se
spune asta.
26
- ...Trimiți doi oameni ca să se apropie de bara
vărgată... grănicerul nostru va cere foc finanțului
ungur. În clipa aceea, cei doi oameni sar la el și îi
pun baionetele în dreptul gîtului, strigîndu-i să
tacă. Dacă țipă îl străpung.“41
„Am trecut dincolo, peste linia punctată, pe
care am desenat-o zece ani în școală.
- Uitați... uitați...
Dinainte vine între două santinele, cu armele
îndreptate spre el, un prizonier (nu mai încape
îndoială). E plutonierul Bela Kiss, îl cunosc acum
după pantalonii de dril alb.
Iată deci întîiul prizioner în acest război la
care iau parte. Oamenii și-au mai revenit puțin.
Seara de cenușe oarbă a devenit întuneric
străveziu. Trecem și noi prin vamă. Bara e ruptă,
jos lîngă ea e un mort. Un rănit e sprijinit pe
genunchi de către un soldat.
- Ce-a fost, camarade? întreb în treacăt.
- O luptă scurtă... domnul colonel P... B... e
rănit de moarte. Uite-l.
Aflu ceva mai tîrziu că în momentul cînd a
fost somată, santinela ungurească a țipat,
locotenentul Sigismund Lajos a ieșit în prag, a
tras cu revolverul în direcția grupului, așa, în
noapte, și glonțul lui a nimerit în cap pe colonel,
care venise în fruntea avangărzii. Pe urmă, după
un schimb de focuri, ungurii au fugit cu toții.“42
Greșeala colonelului Poenaru Bordea a fost
că s-a expus, în fața inamicului, fără a se proteja
și, mai mult, a avut lanterna aprinsă când a ajuns
la bariera de la Giuvala.
Este o datorie de onoare să prezentăm o fișă
biografică a primului ofițer român care a căzut la
datorie în acele momente cruciale:
Locotenent-colonel Gheorghe Poenaru
Bordea s-a născut în Ploiești, la 12 februarie
1871, fiind fiul soților Dumitru P. Bordea și al
Mariei născută Gheorghe. Urmează cariera
militară și urcă treptele ei datorită capacității și
muncii pline de dăruire. La 10 iulie 1894 a
absolvit școala de ofițeri, primind gradul de
sublocotenent și a fost repartizat la Regimentul
„Olt“ nr. 3. Este transferat la Compania de
jandarmi București, în 8 aprilie 1896. La 1
februarie 1897, a fost înaintat la gradul de
locotenent, iar în octombrie același an este
transferat la Regimentul V „Ialomița“ nr. 23.
Începând cu 16 ianuarie 1898, este mutat la
Regimentul IV „Ilfov“ nr. 21. Este numit
substitut de comisar regal la Consiliul de Război
al Corpului 2 armată, din data de 1 februarie
1899. Revine în cadrul Regimentului IV „Ilfov“
nr. 21, de la 15 aprilie 1904. La 10 mai 1904, este
avansat căpitan, iar din 1 iulie 1905 a fost
încadrat la Consiliul de Război al corpului 2
armată. Este transferat, începând cu 16 aprilie
1907, la Batalionul 6 Vânători. Din 16 octombrie
1910, se întoarce la Consiliul de Război al
Corpului 2 armată. Începând cu 1 aprilie 1912,
este transferat la Regimentul IV „Ilfov“ nr. 21. La
1 aprilie 1913, este înaintat la gradul de maior și
transferat la Regimentul „Argeș“ nr. 4. De la 1
noiembrie 1913, activează în cadrul
Regimentului „Radu Negru“ nr. 28. Cu puțin
timp înainte de intrarea României în război, la 13
august 1913, este avansat la gradul de locotenent-
colonel și mutat la Regimentul „Muscel“ nr. 30.
Pentru meritele sale deosebite a fost decorat,
în anul 1906, cu medalia jubiliară „Carol“ și în
anul 1912, cu Ordinul „Coroana României“ clasa
a V -a.
În noaptea de 14 - 15 august 1916,
locotenent-colonel Gheorghe Poenaru Bordea
a căzut la datorie fiind primul ofițer român
mort pentru patrie.43
La cumpăna apelor, în fața vămii de la
Fundata, stă mărturie monumentul funerar al
eroului Locotenent-colonel Gheorghe
Poenaru Bordea pe care se poate citi:
„EROUL COLONEL GEORGE
POENARU-BORDEA CEL DINTÂI
OFIȚER CĂZUT VITEJEȘTE PENTRU
STRĂMUTAREA ACESTUI HOTAR 14 VIII
1916. SOC. MORMINTELE EROILOR
COM. CENTRAL“. (foto coperta 4)
„Când bubuitul tunurilor, în noaptea de 15
August 1916, au anunțat trecerea batalioanelor
românești peste Carpați, spre a desrobi pe frați,
un fir de bucurie a cuprins inimile tuturor
românilor ardeleni asupriți de veacuri, și când
aceste oștiri au sosit în Bran, în fața regimentului
28 al Armatei Române și a unui numeros public
brănean, preotul Babeș în comun cu alți preoți
brăneni, au săvârșit sfințirea apei și apoi a ținut o
înflăcărată vorbire de binecuvântare, botezând
apoi întreaga oștire și publicul present.“44
„Trecerea fulgerătoare nemaipomenită în
Istoria lumii, de armatele României, a făcut din
Carpați cea mai sigură fortăreață a românismului,
simbolul triumfului final al cauzei românești.“45
S-a apeciat în numeroase lucrări rolul și
importanța istorică a Transilvaniei sau țara dintre
Carpați: „Cadrilaterul transilvan, această cetate
naturală, a constituit pe departe leagănul
românismului și obârșia descălecătorilor către
Miazăzi și către Răsărit, iar pe de altă parte locul
de refugiu pe timpul vremilor de restriște
provocate de invaziile cari veneau dela Est, dela
Sud și dela Vest.
Prin străpungerea acestui redut, Țara
Românească și-a regăsit echilibru geografic, iar
neamul românesc s-a reîntrunit și a pus din nou
stăpânirea pe acest bastion al sistemului carpatin,
care a constituit inima vechii Dacii“.46

Note
1. Cuvântări de Ferdinand I Regele României, București 1922, p. 97.
Articolul este un fragment din lucrarea Emil Stoian, Branul în anii Primului Război Mondial și al Marii Uniri, Editura
EIKON, București, 2015, p. 10-46.
2. Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866 - 1947), vol. II, Ferdinand, Editura Enciclopedică,
București, 2010, p. 24.
3. Ministerul Apărării Naționale, Marele Stat Major, România în Războiul Mondial 1916-1919, vol. I, București, 1934,
p. 161 (abreviem MAN, România...). A. M. Ap. N. Direcția Județeană Argeș, fond Regimentul 30 Infanterie Muscel,
dosar 78/1921, f. 42, apud Stelea (Iosifescu) Mădălina Maria, Județul Muscel în anii Primului Război Mondial, teză de
doctorat, Universitatea Valahia, Târgoviște iulie 2012, mss. p. 105.
4. MAN, România..., vol. I, pp. 95-107; MAN, România..., vol. I, Documente-Anexe, pp. 111-123; Mircea Tănase, De
la Armata a II-a la Comandamentul 2 Operațional Întrunit „Mareșal Alexandru Averescu“, în vol. Mărăști - Mărășești
- Oituz: Ținut al jertfei și al biruinței, coordonatori: Gheorghe Buzatu, Horia Dumitrescu, Editura PALLAS, Focșani,
2007, pp. 414 - 415. Constantin Argetoianu, Pentru cei de mîine amintiri din vremea celor de azi, Editura Albatros,
București, 1991, p. 248. Victor Atanasiu, Unele considerații asupra angajării României în primul război mondial -
Ipoteza „Z“, în „Studii“, tom. 24, nr. 6, 1971, p. 1213.
5. Stelea (Iosifescu) Mădălina Maria, Județul Muscel în anii Primului Război Mondial, teză de doctorat, Universitatea
Valahia, Târgoviște, iulie 2012, mss., pp. 22- 93.
6. Locot.-Colonel C. Calotescu, În luptă cu Regimentul Muscel No. 30. Lucrare aprobată de Marele St. Major cu ordinul
No. 6245 din 29 Noembrie 1929, Editura Inst. de Arte Grafice „Lucia“, București, pp. 15-55. Autorul absolvent al

27
Școlii de ofițeri activi București, promoția 1910, a făcut întreaga campanie pentru întregirea neamului în acest regiment
și a fost decorat „Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul cl. III“.
7. Locot.-Colonel C. Calotescu, op. cit., p. 15.
8. Ibidem, p. 16.
9. Ibidem, p. 17.
10. Ibidem, p. 18.
11. MAN, România..., vol. I, pp. 157, 179, 181, 219-220,; MAN, România..., vol. I, Documente-Anexe, pp. 240.
12. Locot.-Colonel C. Calotescu, op. cit., p. 17.
13. Ibidem, p. 17-18.
14. Vezi și Cartea Funciară nr. 257 Poarta Bran.
15. 1918 la Români, Documente, vol. I, București, 1984, pp. 766-767.
16. Înaltul Decret, nr. 2784, semnat: Ion I. C. Brătianu, Președintele Consiliului de Miniștri și Ministru de Război -
regele Ferdinand, în „Monitorul Oficial” nr. 107/14 aug. 1916ț Ion Mamina, Consilii de Coroană, Editura
Enciclopedică, București, 1997, pp. 53-86. Ion Rusu Abrudeanu, România și Războiul Mondial, București, 1921, pp. 98
- 105. Dumitru Suciu, Monarhia și făurirea României Mari, Editura Albatros, București, 1997, p. 53 - 87.
17. Ion Mamina, op. cit., p. 86. Dumitru Suciu, op. cit., p. 180. Neculai Mohior, Ion Dănilă, Vasile Popa, Ferdinand I
văzut de contemporanii săi, Editura Militară, București, 2006, pp. 87 - 89. Constantin Argentoianu, Pentru cei de mîine.
Amintiri din vremea celor de ieri, vol. III, 1916 - 1917, Editura Humanitas, București, pp. 10 - 13.
18 .Maria, Regina României, Povestea vieții mele, vol. III, Editura Eminescu, București, 1991, p. 68.
19. MAN, România..., vol. I, Documente-Anexe, p. 5, text în limba franceză.
20. „Gazeta Transilvaniei“, nr. 175, 24 aug (6 sept) 1916, LXXIX, Brașov.
21. Locot.-Colonel C. Calotescu, op. cit., p. 27.
22. Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, pp. 247-250.
23. „Gazeta Transilvaniei“, nr. 155, 20 iulie (2 aug. nou), 1916, LXXIX, Brașov. Vezi și „Gazeta Transilvaniei“, nr. 160,
27 iulie (2 aug.) 1916, LXXIX, Brașov.
24. „Gazeta Transilvaniei“, nr. 168, 4(18), aug. 1916, LXXIX, Brașov.
25. Maria Regina României, Jurnal de război 1916-1917, traducere din engleză de Anca Bărbulescu, ediție îngrijită și
prefața Lucian Boia, Editura Humanitas, 2014, p. 101. Maria, Regina României, Povestea vieții mele, vol. III, pp. 62-63.
26. C. Calotescu, op. cit., pp. 28-29.
27. Ibidem, p. 29.
28. Ibidem, pp. 30-32.
29. Ibidem, p. 32.
30. MAN, România..., vol. I, pp. 219-220. Lucian Drăgici, Serviciul Istoric al Armatei, Acțiunile armatei române în
zona Bran-Câmpulung Muscel în toamna anului 1916, mss. Nr. A 752/11.02. 2013. C. Calotescu, op. cit., p. 32.
31. C. Calotescu, op. cit., p. 33. Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Direcția Județeană Argeș, fond Regimentul 30
Infanterie Muscel, dosar 78/1921, f. 52, apud Stelea (Iosifescu) Mădălina Maria, op. cit., pp. 100-103, mss.
32. MAN, România..., Documente-Anexa, vol. I, pp. 256-257, C. Calotescu, op. cit., p. 33. Vezi și Ștefan Trâmbaciu,
Ionel Batalli George Bălan, Bătălia din zona Bran - Câmpulung (octombrie - noiembrie 1916), Editura EuroPress -
Pitești, 2003, p. 17.
33. C. Calotescu, op. cit., p. 33-34.
34. Ibidem, p. 34.
35. Ibidem, p. 35-37.
36. Ibidem, p. 37-39.
37. Ioan Moșoiu, Branul și cetatea Branului, Editura Asoc. Turin-Clubul României, 1930, p. 27.
38. Neculai Cibin, Răsboiul nostru, Editura Grafoanaytis, Ploiești, 2013, p. 16.
39. F. A., Războiul României, descriere după publicațiunile oficiale germane cu o prefață a traducătorului și 7 planșe, I.
Brănișteanu Agenție de publicitate și tipografie, București, p. 14.
40. Inf. Secretar Primăria Fundata Ioan Fota, mărturie aflată în posesia autorului.
41. Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Editura Tineretului, București, 1968, p. 214.
42. bidem, pp. 216-217.
43. După Fișa matricolă a locotenent-colonelului Gheorghe Poenaru Bordea, Arhivele Militare Române, fond D.C.I.
Registru ofițeri activi infanterie, vol. 3, f. 1417. Aduc călduroase mulțumiri Domnului Comandor Dr. Marian
Moșneagu, șeful Serviciului Istoric al Armatei, pentru ajutorul acordat. Vezi și „Universul“, 26 august 1916; „Cultul
eroilor noștri“ nr. 6/1922; I. Batalli, V. Mocanu, Pe aici nu se trece, Editura Militară, 1976, pp. 19-23; Cristache
Gheorghe, Ionel Batalli, Ansamblul monumental de la Valea Mare-Mateaș, Editura Militară, București, 1985, p. 161;
Ștefan Trâmbaciu, Ionel Batalli, George Bălan, Bătălia din zona Bran-Câmpulung (octombrie-noiembrie 1916),
Editura EuroPress - Pitești, 2003, p. 148.
44. George Babeș, Cronica Bisericei ortodoxe-române din Sohodol-biserica nouă, plasa Bran, județul Brașov, 1933,
pp. 11-12. mss.
45. C. Papuc, Carpații, în „Gazeta Transilvaniei“, nr. 182, 2(16), sept. 1916, LXXIX, Brașov.
46. Al. Rizeanu și E. Arghiropol, Tratat de geografie fizică, politică, economică, militară, vol. II, p. 546.

28
 Mănăstirea Sfânta Ana - un aşezământ
monahal cu vocaţie de monument al eroilor
n luna iunie am petrecut 10 zile de vacanţă
la vestita staţiune balneo-climaterică de pe valea
Cernei, Băile Herculane, pusă în valoare încă de
pe vremea stăpânirii romane asupra Daciei, apoi
de către Imperiul Habsburgic, respectiv Austro-
Ungar, pentru ca, în perioada anterioară lui 1989,
să reprezinte unul din locurile intens frecventate
de românii cu diverse afecţiuni (reumatismale,
cardio-vasculare, de circulaţie ş.a.), dar şi de
iubitorii de natură, de drumeţii şi aer curat. Din
păcate, după 1990, staţiunea a intrat într-un
perpetuu proces de decădere, la fel ca multe alte
lucruri ce au funcţionat bine în această ţară în, aşa
hulită cum a fost, „eră socialistă”.
Dar nu despre această importantă staţiune
- cu mari perspective de dezvoltare de natură a-i
pune în valoare apele termale şi aerul cel mai
ionizat din România (parcă se întrevăd unele
acţiuni în acest sens) - vreau să vorbesc în cele ce
urmează, ci despre un aşezământ monahal aflat la
mai puţin de 20 km, care are legătură cu specificul
revistei noastre. Este vorba despre Mănăstirea
“Sfânta Ana” din Orşova, pe care am vizitat-o cu
acest prilej, asistând la Sfânta Liturghie, dar şi
admirând panorama deosebită ce se deschide
vizitatorului spre Dunăre şi Golful Cerna. Nu mică
mi-a fost surpriza când am descoperit, în pridvorul
mănăstirii, mormântul renumitului ziarist
interbelic Pamfil Şeicaru. Curios, am citit istoricul
mănăstirii şi am aflat că aceasta este ctitoria
controversatului publicist, având şi semnificaţia
de monument al eroilor, astfel că m-am gândit
instantaneu la un articol interesant pentru cititorii
revistei Eroii Neamului. Pentru început, voi cita
din Istoricul mânăstirii, cuprins în broşura
29
Colonel (r) Voicu ŞICHET
Mânăstirea “Sfânta Ana” Orşova, având ca
subtitlu Ctitor Pamfil Şeicaru (1894-1980)
Monument al eroilor, apărută la Editura MJM
Craiova, în 2016, după care voi aborda şi alte
aspecte din tumultoasa viaţă a ctitorului:
Aşezată pe coama “Dealului Moşului” ce
domină Orşova şi împrejurimile sale, de unde
privitorul poate admira pitorescul golfului Cerna,
cu potcoava noului oraş ce se ridică în jurul
malurile sale, dar şi o parte a imensului lac de
acumulare, până la vestitele “Porţi de Fier” ale
bătrânului Danubius, mânăstirea “Sf. Ana” -
monument unic în felul său - ţine să amintească
celor ce-i trec pragul că şi aceste meleaguri sunt
încărcate de istorie, că şi aici, într-o atmosferă de
reculegere şi în dangătul clopotelor de fiecare zi, a
reînviat viaţa monahală, cu îndemnul sacru al
vieţii moral-crştine: ora et labora (rugăciune şi
muncă), spre binele societăţii noastre şi al Patriei
mult iubite.
Mânăstirea a fost ctitorită de cunoscutul
ziarist din anii interbelici, Pamfil Şeicaru (1894-
1980), care a luptat aici în calitate de
sublocotenent al Regimentului 17 Infanterie în
anii Războiului pentru Reîntregirea Neamului
(1916-1918) şi care, pentru faptele sale de arme, a
fost distins cu titlul de Cavaler al ordinului “Mihai
Viteazul” de către regele Ferdinand I.
Înălţarea mânăstirii constituie o
mulţumire adusă lui Dumnezeu de ctitor pentru că
l-a ocrotit pe toată durata războiului, de la Orşova
la Mărăşeşti, pentru că i-a salvat viaţa când, în
timpul grelelor lupte duse pe acest deal, în vara
anului 1916, a fost îngropat chiar pe această
coamă de deal, într-un tranşeu, de explozia unui
obuz, împreună cu prietenul şi camaradul său de
arme Petre Găvănescu. Scăpând amândoi cu
viaţă, Pamfil Şeicaru s-a legat să ridice în acest
loc, atunci când va avea posibilităţi materiale, o
mănăstire în spiritul tradiţiilor noastre
strămoşeşti, aşa cum au făcut-o în atâtea rânduri,
prin veacuri, după bătălii victorioase, Ştefan cel
Mare şi Sfânt, Mircea cel Bătrân, Matei Basarab,
Constantin Brâncoveanu şi alţi domnitori ori
ctitori de inimă.
Mânăstirea constituie, totodată, prinosul
său de recunoştinţă adus memoriei camarazilor
săi de arme, care au sfinţit cu sângele lor aceste
locuri în vara şi toamna anului 1916, dar şi “în
memoria tuturor eroilor care au căzut pentru
România Mare” - după cum el însuşi scria în actul
de donaţie al mânăstirii către Mitropolia Olteniei,
act notificat la München în 24 martie 1975.
Construcţia mânăstirii s-a desfăşurat
între anii 1936-1939, după un proiect al
arhitectului bucureştean Ştefan Peterneli,
execuţia lucrărilor fiind condusă de inginerul
Gheorghe Betelevici din Cernăuţi, diriginte de
şantier fiind inimosul Grigore Sârbu, devenit
ulterior primar al Orşovei. Construcţia mânăstirii
a fost precedată de tăierea prin pădure a unui
drum de acces pietruit, numit “Drumul Eroilor”,
ce urca din centrul vechii Orşove, şerpuind printre
dealuri, şi care, pe parcursul său de 1500 metri,
era străjuit de şapte troiţe cu bănci de popas,
sculptate din lemn de stejar. Pe fiecare troiţă erau
săpate dedicaţii pentru fiecare regiment ce a
participat la luptele de la Alion, Cerna şi
eliberarea Orşovei în acele zile fierbinţi din
august-noiembrie 1916. În deceniul al şaselea,
după nici 30 de ani, treptat, aceste troiţe au fost
distruse de intemperii şi de elemente
iresponsabile, fiind iremediabil pierdute. […]
Odată încheiate lucrările, mânăstirea
trebuia târnosită, cu hramul Sfintei Ana - după
numele mamei ctitorului - şi introdusă în circuitul
monahal ca un aşezământ de maici. Din păcate,
Episcopul Vasile Lăzărescu - viitorul mitropolit al
Banatului - a refuzat târnosirea, motivându-şi
opoziţia prin aceea că lucrările de construcţie nu
au fost precedate de acordul Episcopiei şi de
îndătinata sfinţire a locului de amplasare a
mânăstirii. Contenciosul prelungindu-se în timp,
sfinţirea mânăstirii a fost mult întârziată datorită
izbucnirii celui de-al doilea război mondial, iar
după terminarea războiului, din cauza instaurării
regimului ateist, care n-a înţeles să sprijine
asemenea acţiuni.
Odiseea acestei ctitorii s-a încheiat abia la 2
decembrie 1990, când sfinţirea mânăstirii a fost
împlinită de P.S. Damaschin Severineanul,
Episcop vicar al Mitropoliei Olteniei, ajutat de un
sobor de preoţi localnici şi din împrejurimi,
asistaţi de personalităţi oficiale şi de numeroşi
credincioşi din Orşova şi din localităţile
învecinate. Se împlinea astfel, după un veac, un
act de firească dreptate şi de cuvenită reparaţie
morală.
Menţionăm că, tot Pamfil Şeicaru este şi
30
ctitorul altor monumente închinate victimelor
războiului, respectiv: “Monumentului Eroilor” de
la Mărăşeşti, “Monumentului Eroilor Români”
din Val du Roy (Franţa) şi “Troiţa Eroilor Români”
din Stay Krim (Ucraina), ultimul fiind distrus de
regimul sovietic. Mănăstirea Sfânta Ana, aşa cum
rezultă din Istoric, a fost construită între anii 1936
şi 1939, perioadă în care ctitorul era director al
ziarului “Curentul” şi deputat în Parlamentul
României. Aşadar, a fost, de la un capăt la altul al
vieţii, un ziarist şi politician de calibru, de
excepţie, atât în ţară, cât şi, după 1944, în exil,
„Curentul” aflându-se în situaţia privilegiată de-a
fi cunoscut două ediţii - una bucureşteană (1928-
1944), dar şi o alta în exil, la München (după
1978).
Pamfil Şeicaru, născut la 18 aprilie 1894, în
comuna Beceni, judeţul Bacău, provine dintr-o
familie modestă, tatăl fiind funcţionar la C.F.R.,
iar mama casnică. Studiile elementare şi liceale le-
a făcut în şcoli din Buzău, Tecuci şi Bârlad (acolo
unde tatăl era mutat mai mereu cu serviciul), iar
cele universitare le-a început la Iaşi, însă le-a
finalizat la Universitatea din Bucureşti, după
război, la care a participat, aşa cum aminteam mai
sus.
A debutat ca ziarist încă din perioada
studenţiei, între 1914-1915, însă s-a remarcat după
război, în paginile ziarului “Chemarea” şi, mai
ales, în “Cuvântul”. Ziarul “Curentul” l-a fondat în
1928, semnând zilnic editorialul acestuia, până la
plecarea sa din ţară, în august 1944, remarcându-
se ca un publicist dotat cu o inteligenţă ieşită din
comun, penetrant, incisiv, intolerant şi necruţător
cu prostia, minciuna şi impostura. Acest fapt a dus
la prosperitate, astfel încât a reuşit să adune
suficiente fonduri, atât pentru ctitorirea
monumentelor închinate eroilor menţionate mai
sus, cât şi pentru construirea unui edificiu
impunător în care îşi derula activitatea redacţia
ziarului, având şi tipografie proprie.
Fiind apropiat de cercurile filogermane şi un
susţinător al Mareşalului Ion Antonescu în
acţiunile acestuia contra bolşevismului, la 9
august 1944, la cererea şi cu indicaţia precisă a
acestuia, a plecat din ţară pentru a negocia cu
reprezentaţii Puterilor Aliate termenii unui
armistiţiu favorabil României, astfel că
evenimentele de la 23 august 1944 l-au găsit peste
graniţe. În mai-iunie 1945, a fost judecat şi
condamnat la moarte în contumacie, cel dintâi
dintr-un prim lot de 12 ziarişti găsiţi vinovaţi
pentru „…crime de dezastrul ţării prin săvârşirea
de crime de război”. Sentinţa nu avea să fie adusă
la îndeplinire, întrucât condamnatul, rămas în exil,
nu a fost de găsit în ţară. Interesant este că, prin
Decretul nr. 977 din 12 decembrie 1966 al
preşedintelui Consiliului de Stat al R. S. România
(păstrat secret până în 1989?!), a fost graţiat,
existând voci care afirmă chiar că ar fi fost într-o
vizită în ţară, în august 1976, pentru a avea o
întrevedere (nerealizată însă) cu Nicolae
Ceauşescu, cel care, se pare, a fost iniţiatorul
actului de graţiere. De menţionat că, multă vreme
s-a ştiut că graţierea sa ar fi intervenit doar postum,
la 8 mai 1995.
La sfârşitul şi după terminarea celui de-al
doilea război mondial, după un peregrin prin
Elveţia şi Austria, s-a stabilit în Spania şi apoi în
Germania, impunându-se între conştiinţele
Exilului românesc liber, desfăşurând o activitate
politică şi publicistică deosebită - numeroase,
ample şi solide monografii istorice, romane,
eseuri, epistole şi memorialistică, colaborări
diverse la ziare şi reviste din Vest, rămânând fidel
convingerilor exprimate categoric în cursul
Războiului din Est (1941-1944), pentru
reîntregirea României Mari şi distrugerea statului
bolşevic. A suferit şi pentru mutilarea ţării, însă a
rămas optimist în ceea ce priveşte refacerea
României Mari.
A trecut la cele veşnice în 21 octombrie 1980,
la Dachau - Germania, iar la 17 februarie 1991 i s-a
îndeplinit statornica dorinţă din timpul vieţii, fiind
adus în ţară şi înmormântat, temporar, la cimitirul
“Sfânta vineri” din Bucureşti, alături de părinţi,
pentru ca, la 20 octombrie 2005, să fie reînhumat,
pentru totdeauna, în pridvorul ctitoriei sale de la
Orşova.
Cu menţiunea că în incinta aşezământului
monahal de la Orşova funcţionează şi un Muzeu
memorial “Pamfil Şeicaru”, care cuprinde
exponate (fotografii, documente, articole de presă
etc.) din vasta-i activitate multilaterală, inclusiv, şi
mai ales, de pe front şi din preocupările sale de
cinstire a memoriei ostaşilor români căzuţi în
primul război mondial, vom încheia aceste rânduri
tot cu un fragment din broşura de prezentare a
Mănăstirii “Sfânta Ana”:
Deşi, direct sau indirect, în viaţă sau după
moarte, i s-au reproşat şantaje de relativă
notorietate, Pamfil Şeicaru rămâne, prin opera sa
de caritate, un reper moral pentru cei care l-au
cunoscut şi pentru beneficiarii acţiunilor sale
sociale, în cazul de faţă obştea Mânăstirii “Sfânta
Ana” şi credincioşii care vin să se închine în
această oază de spiritualitate românească. El mai
trăieşte printre noi şi prin scrierile şi ctitoriile
sale, rămâne pentru noi o personalitate bine
conturată în analele presei româneşti, iar numele
său, peste care nu se va putea trece uşor, va dăinui
peste vremuri.

Bibliografie;
1. Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti” (22 mai - 4 iunie 1945), Bucureşti, Editura
Albatros, 1999;
2. Corneliu Vadim Tudor, Cartea de aur, Bucureşti, 2003;
3. Victor Frunză, Destinul unui condamnat la moarte - Pamfil Şeicaru, Bucureşti, 2001;

31
 29 Iulie - Ziua Imnului Naţional al României
Prof.univ.dr. Gl. bg. (r) Florian TUCĂ
Comandor (r) Marius POPESCU-CĂLĂRAŞI
A.N.C.E. “Regina Maria” Bucureşti
N oi, românii, suntem foarte bogați în
sărbători naționale. Faptul se explică, în principal,
prin aceea că am fost și suntem deosebit de bogați în
evenimente şi momente istorice de referință care
ne-au jalonat istoria. Aproape că nu este lună de
peste an în care să nu ne bucurăm și să ne mândrim
de existența unor astfel de sărbători. Amintim, în
acest sens, doar ca exemplificare, de următoarele
sărbători de interes național: Ziua Națională a
României (1 Decembrie), Ziua Unirii Principatelor
(24 Ianuarie), Ziua Proclamării Independenței de
Stat a României, a Victoriei Împotriva Fascismului
și a Europei (9 Mai), Ziua Drapelului Național (26
Iunie), Ziua Armatei Române (25 Octombrie) și
altele.
De câțiva ani, o nouă zi, încărcată de adânci
semnificații avea să fie declarată în România ca
sărbătoare națională. Este vorba de 29 Iulie, care,
conform prevederilor unei legi specifice (Nr. 99 din
26 Mai 1998), a fost proclamată ca Ziua Imnului
Național. În legea mai sus amintită se stipulează:
„Se proclamă ziua de 29 iulie, Ziua Imnului
Național - Deșteaptă-te Române”.
De ce s-a ales acea zi de 29 iulie și nu alta de
peste an, ca măreață și slăvită zi a imnului național?
Pentru că ea are o semnificație istorică și de suflet
cu totul deosebită și anume: în anul 1948, în acea zi
istorică de 29 iulie, în parcul Zăvoi, din orașul
Râmnicul Vâlcea, s-a cântat de către revoluţionarii
pașoptiști, de către mulțimea de oameni de rând, cu
glasuri cristaline, dulci, frumoase, versurile din
poezia „Un răsunet - Deșteaptă-te române”, scrisă
de Andrei MUREȘANU (1816-1863) și pusă pe
note muzicale de Anton PAN (1790-1854) . intitulat: „Zdobite cătușe în urmă rămân”, pe
Referindu-se la versurile calde, curate,
înflăcărate și pline de conținut ale acelei poezii, ce
avea să devină, peste mai bine de un veac și
jumătate, Imnul Național al României, ilustrul
nostru om de cultură și patriot Ovid
DENSUȘEANU avea să spună, într-una din
scrierile sale, faptul că în cuprinsul lor se reunesc,
într-un cadru restrâns „tot ce a existat mare, în bine
și în rău, toate cerințele şi aspirațiile, plângerile
sorții ca și răsunetele de eroism, blestemul tiraniei și
îndumnezăirea libertății”.
Fiind o creație literară și muzicală cu adânc
răsunet și reverberații în conștiința românilor de
32
pretutindeni, „Deșteaptă-te române” s-a dovedit a fi
la început un cântec al fraternității și unității tuturor
fiilor poporului român, o chemare înflăcărată la
luptă pentru neam și țară, pentru trezirea
sentimentelor curat patriotice, pentru cultivarea
mândriei și demnității naționale, devine apoi
înflăcăratul Imn Național, actual.
În mod concret, „Deșteaptă-te Române” a
fost adoptat ca Imn Național după evenimentele din
Decembrie 1989, și anume în anul 1990, printr-o
lege specială, fiind apoi prevăzut și în Constituția
României.
La noi, la români, primele preocupări mai
evidente sau mai marcante în vederea alcătuirii unui
Imn Național propriu-zis au avut loc în timpul
Domniei luminoase a lui Cuza Vodă. Pe atunci, s-a
organizat și un concurs cu scopul întocmirii unui
Imn Național, concurs rămas fără rezultate
concrete. Apoi, în anul 1881, cu prilejul încoronării
Regelui Carol I, cei în drept, cu puteri de decizie, au
adoptat ca imn de stat „Imnul Regal al României” -
„Trăiască Regele”, creație poetică a bardului de la
Mircești, Vasile ALECSANDRI, pusă pe note
muzicale de Vilhelm HUMPEL.
Din păcate, datorită, în principal unor
evoluții istorice sau din considerente de ordin
politic, nu întotdeauna justificate, noi românii nu
aveam să rămânem statornici în păstrarea imnurilor
naționale, așa cum se petreceau lucrurile în
numeroase state ale lumii (de exemplu în Franța,
SUA și în Anglia). Ca urmare, în anul 1947, imnul
nostru național a fost înlocuit cu un altul impus de
fapt de către „aliatul” sovietic, noul imn fiind
versuri de Aurel BARANGA și pe note muzicale de
Matei SOCOL. După numai șase ani (în 1953), avea
să se nască un nou Imn Național al României, acesta
fiind intitulat „Te slăvim Românie”, pe versuri de
Eugen FRUNZĂ și Dan DEȘLIU și pe muzica lui
Matei SOCOL.
După două decenii și ceva, adică în anul
1975, în România s-a adoptat un nou imn de stat,
textul și muzica acestuia reprezentându-l cântecul
slăvit și vibrant „Pe-al nostru steag e scris unire”,
compus de strălucitul om de cultură Ciprian
PORUMBESCU. Dar, iarăși, din păcate, și de
neînțeles, exprimându-se mult mai direct și mai
elocvent nestatornicia celor din fruntea statului și a
puterii legislative din acel timp, în luna octombrie a
anului 1977, s-a adoptat ca imn de stat al Republicii
Socialiste România piesa poetică și muzicală „Trei
Culori”- creație care avusese un larg ecou și răsunet
în conștiința tuturor românilor de bine. De fapt, este
vorba de lucrarea muzicală „Tricolorul”, pe versuri
și muzică de Ciprian PORUMBESCU, dar cu
versurile adaptate la noua situație socio-politică.
În sfârșit, şi să sperăm că și în pentru ultima
oară, după evenimentele din Decembrie 1989 - care
aveau să producă mutații fundamentale în viața
politică și de stat a Țării, în viața oamenilor - și în
timpul democrației, s-a adoptat ca imn național
vechiul și minunatul cântec „Deșteaptă-te
române”, la care ne-am referit pe scurt ceva mai
înainte. Noul, însuflețitorul și frumosul nostru imn
cu această denumire este alcătuit din unsprezece
strofe, dar, potrivit legislației în vigoare, la
ceremonialurile și festivitățile oficiale sau cu alte
prilejuri stabilite de către cei în drept, se intonează
doar strofele 1, 2, 4 și 11. Iată care sunt acestea:
Strofa întâi:
Deșteptă-te române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani,
Acum ori niciodată, croiește-ți altă soartă
La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.
Strofa a II-a
Acum ori niciodată, să dăm dovezi în lume
Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman,
Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un
nume
Triumfător, în lupte, un nume de Traian.
Strofa a IV-a
Priviți mărețe umbre Mihai, Ștefan, Corvine
Româna națiune, ai voștri strănepoți
Cu brațele înarmate cu focu′ vostru-n vine
Viața-n libertate ori moarte strigă toți.
Strofa a XI-a
Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină
Deviza-i libertate și scopul ei prea sfânt
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină
Decât să fim sclavi iarăși, în vechiul nost
pământ.
Intonarea Imnului Național, coral sau
instrumental, la ceremoniale, la festivități sau cu
alte ocazii, trezește în sufletele și în inimile fiecărui
român de bine, clipe de mare emoție, momente de
reflecții și de mândrie națională. Potrivit
prevederilor Legii nr. 75 din iulie 1994 privind
arborarea drapelului României, intonarea imnului
Bibliografie
Dr. Gheorghe CRISTACHE și Maria DOGARU „Simbolurile naționale ale României” - București - 2003.
33
național și folosirea sigiliilor cu stema României de
către autoritățile statului, ca și a celor cuprinse
ulterior într-un act normativ, emis în 2001,
referitoare la aceeași lege, intonarea Imnului
Național „Deșteptă-te Române” se face doar în
limba română, în mod obligatoriu în următoarele
împrejurări:
a) la festivitățile și ceremonialurile oficiale
naționale, cu ocaziile Imnului Național, precum și la
ceremonialurile oficiale cu caracter
internațional;
b) la deschiderea și închiderea emisiunilor
posturilor naționale de radiodifuziune și
televiziune, în interpretare vocală;
c) cu prilejul vizitelor în România de către șefi
de stat și de guvern;
d) în cadrul ceremoniilor militare, conform
procedurilor regulamentelor militare;
e) pe stadioane și alte baze sportive, cu ocazia
desfășurării competițiilor sportive oficiale și
internaționale în care este reprezentată România;
f) la deschiderea fiecărei sesiuni a camerelor
parlamentului;
g) la începutul programului zilnic în școlile și
gimnaziile de stat și particulare;
h) Imnul Național poate fi interpretat, de la caz
la caz, și la alte manifestări ocazionate în unitățile de
învățământ sau în alte instituții de cultură, la decizia
unor oficialități.
De Ziua Imnului Național, ce se sărbătorește
an de an, pe data de 29 Iulie, ca și în toate
împrejurările în care auzim intonarea acestui imn, se
cuvine ca toți românii de bine ce trăim în Țară sau în
străinătate, să fim mândri de acest imn, să-l cinstim
și să-l onorăm cu sufletele sincere și curate, pentru
că el reprezintă, alături de Drapelul Național, de
Stema Țării şi de sigiliul statului, simbolul ființei și
existenței României independente, suverane și în
plină afirmare și înflorire. Având o atât de frumoasă
și înaltă semnificație, se cuvine și se impune pentru
noi toți românii, indiferent de vârstă, de poziție
socială sau de apartenența politică, să ne cinstim
după cuviință Imnul Național, să-l respectăm, să-l
păstrăm curat și să-l onorăm. Atunci când aud sau
când rostesc acest imn, militarii Țării să ia poziția de
drepţi și să-l salute, copiii, oamenii tineri sau maturi
să adopte o poziție decentă și să se comporte
civilizat, pentru că așa se cuvine să ne cinstim și să
ne respectăm Imnul Național - „Deșteaptă-te
române”
 George Bariţiu, un mare om de cultură
şi un patriot desăvârşit
Biblioteca Judeţeană Satu Mare
Voi face, în cele ce urmează, portretul unui
mare om de cultură și patriot desăvârșit, anume
George Barițiu, profesor, pedagog, întemeietorul
presei periodice în Transilvania, publicist, istoric,
literat, om de știință, economist, lingvist.
George Barițiu s-a născut la 2/14 mai
1812 în comuna Jucul de Jos, comitatul Cluj, și a
trecut la cele veșnice în anul 1893, la Brașov. Își
face studiile la Trascău, apoi Blaj și Facultatea de
filosofie la Academia maghiară din Cluj. Revine
la Blaj și urmează seminarul. Blajul a jucat un rol
însemnat privind educația patriotică a lui Barițiu,
care notează în Testament, că donează muzeului
liceului din Blaj „Condeiul de aur “, pe care îl
primise pentru activitatea de publicist, deoarece
la Blaj a învățat să rămână român și să scrie
românește.
La terminarea studiilor (1835), ocupă
catedra de fizică la gimnaziul din Blaj, iar un an
mai târziu, la Brașov. În vară, călătorește în Țara
Românească, împreună cu Timotei Cipariu și
Ioan Maiorescu, în centrele de rezonanță istorică
Târgoviște, Curtea de Argeș, Giurgiu, București,
în scopul susţinerii ideii de unire a românilor, a
34
Ing. Mircea PÎRLEA
unității de gândire și acțiune. George Barițiu
rămâne profesor câțiva ani (până la 1845), iar în
paralel își începe activitatea de întemeiere a foilor
sale, editând Foaia literară (din 1838, Foaia
pentru minte, inimă și literatură) și Gazeta de
Transilvania.
La început nu face parte din Comitetul
național românesc din Transilvania, care
conducea acțiunea revoluționară, dar, văzând
prigoana dezlănțuită asupra românilor, intră în
Comitet, adoptând linia lui Simion Bărnuțiu.
Comitetul se dizolvă în martie 1849. Apoi,
participă câteva luni la redactarea ziarului
Bucovina, după care se întoarce în Transilvania
pentru a continua activitatea foilor, dar este
îndepărtat de la conducere.
În anul 1852 devine director și
coproprietar al Fabricii de hârtie Zărnești. După
anul 1860, în perioada absolutismului liberal,
participă la dietele din Cluj (1863-1864) și este
considerat de autorități un paria, în timp ce alții îl
socotesc regalist, adică în slujba cancelariei
imperiale de la Viena.
După constituirea dualismului austro-
ungar (1867), Barițiu activează în cadrul
„Asociației transilvane pentru literatura română
și cultura poporului român” (ASTRA),
întemeiată la 1861, deţinând funcţia de prim
secretar și apoi de președinte (1867).
Incorporarea Transilvaniei la Ungaria
trezește un protest vehement la Conferința
liderilor români de la Blaj (3/15 mai 1868),
urmată de un protest scris, Pronunciamentul de la
Blaj, unde contribuția lui Barițiu este însemnată.
Noua situație din Transilvania impunea
organizarea politică. Iau ființă Partidul Național
al Românilor în Banat și Ungaria (20 ianuarie
1869) și Partidul Național al Românilor din
Transilvania (7 martie 1869). În urma conferinței
de la Sibiu (1871), cele două partide fuzionează
într-unul singur: Partidul Național Român din
Transilvania, care va avea un rol hotărâtor în
lupta pentru Marea Unire din 1 Decembrie 1918.
George Barițiu publică Memorialul, o
cuprinzătoare expunere asupra situației
românilor din dubla monarhie. Îl găsim apoi
prezent în lupta politică și publicistică alături de
Memorandiști (1892) și poartă corespondență cu
Ioan Rațiu. Firește că intelectualii au avut un rol
esențial în lupta națională pentru cultură. Cel mai
de seamă for științific românesc, Academia
Română, îl alege pe cărturarul și istoricul George
Barițiu președintele ei (1893), deși acesta locuia
la Brașov, unde, puțin după aceea, se stinge din
viață.
Opera clădită de George Barițiu are la
bază sentimentul dăruirii totale în scopul
realizării cerințelor vitale ale națiunii române.
Ideile sale, răspândite în mai multe domenii
esențiale ale culturii, au un caracter progresist și
desemnează un spirit vizionar. Important este
faptul că el a știut să lege într-un tot elementele
diferitelor domenii de studiu și afirmare a națiunii
române, școala de biserică și ambele de
activitatea publicistică pe care a desfășurat-o pe
plan istoric, filosofic, teologic etc. Un rol
însemnat în activitatea de profesor l-a avut și
instruirea științifică. Cariera de profesor și-a
inaugurat-o cu disertația despre școli, deci cu o
problemă teoretică, de pedagogie și, deși nu avea
experiență, aspectele abordate reflectă o bună
cunoaștere a mediului școlar și a problemelor
școlii. Disertația se adresa tuturor credincioșilor
de lege grecească din Brașov, adică ortodocși. La
bază stătea ideea înființării unor școli cât mai
bune.
Mai târziu , după 1870, reeditează
chemarea: „Națiunii române îi trebuie îndată
școale multe, feliurite și toate bune, foarte bune”.
Prin această exprimare, Barițiu înțelege scopul
nobil al emancipării poporului român prin școală,
dar extinde sistemul educativ foarte mult, de la
școală, la publicistică și la întreaga cultură.
Gazeta Transilvaniei și suplimentul ei literar
Foaia pentru minte, inimă și literatură, privește o
sumedenie de aspecte economice, sociale,
politice și diplomatice, naționale, bisericești,
culturale.
Călătoriile pe care le întreprinde în
Bibliografie
1. Netea, Vasile - „George Barițiu. Viața și activitatea sa”, București, Editura Științifică, 1966
2. * * * * * * * * * - “Enciclopedia marilor personalități din istoria, știința și cultura românească
de-a lungul timpului. Volumul I A-G”, București, Editura Geneze, 1999
35
străinătate (Austria, Boemia, Franța, Elveția,
Belgia, Olanda) au drept scop cuprinderea
progresului. Întors în țară, Barițiu condamnă
înapoierea feudală și ridicarea acestei țări o vede
prin industrie. De fapt, toate ideile de progres le
privește de pe poziție antifeudală: pe plan social,
împotriva instituției iobăgiei, pe plan politic,
împotriva despotismului. Cât privește partidele
politice, se pronunță, la 1848, pentru partida
propășitoare, care urmărește progresul națiunii.
Pe plan ideologic, se pronunță împotriva
șovinismului, promovează ideea înfrățirii între
popoare. Pe plan istoric, Barițiu afirmă rolul și
funcția istoriei de a evidenția adevărul. George
Barițiu continuă, de fapt, tezele Școlii Ardelene,
susținând latinitatea poporului român și a limbii
române. Deși nu cade în exagerări, poziția lui
Bariț iu este latinizantă, folosind termeni
lingvistici luați direct din latinește și la fel apare și
în ortografia scrierilor sale. Problemele de istorie
au însemnat pentru Barițiu un prilej de
manifestare a poziției antifeudale, progresiste,
patriotice.
Un rol hotărâtor în opera lui George
Barițiu îl ocupă cultura, care înseamnă iluminare,
cultivarea poporului și, implicit, emanciparea lui.
El combate cosmopolitismul și lauda geniului
național, îndemnând însă la recunoașterea
specificului național al fiecărui popor și
contribuția la îmbogățirea patrimoniului
universal. Barițiu exprimă ideea colaborării
științifice și intelectuale a tuturor luptătorilor
pentru progres, așa numita republică literară se
întinde peste omenirea întreagă, fără diferență de
naționalitate și confesiune. El se ocupă amănunțit
de problemele de educație: educarea poporului în
spiritul progresului; educarea tineretului: o forță a
societății; emanciparea femeii: rolul ei în
societate - ca mamă, în economie - ca cetățean.
În esență, opera lui George Barițiu
pornește de la un cărturar de seamă, cunoscător
profund al realităților epocii sale și care, nu
rămâne la nivelul teoriei, ci dă soluții pentru
realizarea progresului în toate domeniile.
 Presa paşoptistă şi rolul ei
în lupta pentru afirmare naţională
„D intre aşezămintele pe care românismul din
Transilvania şi le-a creat, în lupta lui seculară pentru
existenţa şi afirmarea naţională, fără îndoială că cel
mai original este presa” precizează istoricul literar
Ion Breazu, afirmând că originalitatea acestei
instituţii faţă de celelalte pe care şi le-au creat
românii din Transilvania constă în faptul că aceasta a
fost ridicată la rang de „instituţie”, fiind deschisă
tuturor, trebuind să săvârşească totul1. Acest caracter
al presei, valabil pentru orice colţ de lume, s-a impus
cu pregnanţă mai cu seamă la popoarele subjugate,
românii din Transilvania, de exemplu, unde se
impunea ca o necesitate să ţină locul la o mulţime de
aşezăminte, întemeiate şi susţinute, în condiţii
normale, de stat. Şi, după cum simte nevoia să
sublinieze acelaşi Ion Breazu: „dacă în statul de
atunci existau însă asemenea instituţii - orice ar
spune anumiţi cercetători vecini interesaţi - ele erau
create nu pentru ridicarea, ci pentru distrugerea
noastră. Presa românească avea deci nu numai
menirea să le înlocuiască, ci să ducă zi de zi o luptă
aprigă, împotriva operei lor de nimicire. Ea trebuia
să fie - şi de fapt a şi fost - învăţătoarea şi
conducătoarea, atât a elitelor cât şi a mulţimilor,
şcoala politică în nobilul înţeles al cuvântului,
semănătoarea generoasă de idei şi cunoştinţe, dar şi
arena în care se ascut inteligenţele, se formează
luptătorii şi se apără credinţele. Presa Transilvaniei
„a fost timp de un secol laboratorul uriaş al
conştiinţei naţionale”, locul de unde au pornit „ca
dintr-o stâncă miraculoasă, toate izvoarele
2
redeşteptării noastre naţionale” .
Presa politică românească din Transilvania
s-a născut, după cum menţionează istoricul clujean
Gelu Neamţu, „dintr-o necesitate stringentă, şi
anume aceea de a susţine şi apăra o naţionalitate
oprimată”, constituindu-se încă la primii săi paşi
într-un instrument de luptă pentru drepturi politice,
sociale, naţionale, dar şi culturale3.
Important de subliniat este faptul că
principalele personalităţi care au activat în perioada
de leagăn a presei ardelene, George Bariţiu, Timotei
Cipariu, Vincenţiu Babeş, Alexandru Roman,
Valeriu Branişte, Octavian Goga şi mulţi alţii, s-au
distins nu numai în sfera publicisticii, ci şi pe tărâmul
mişcării de eliberare naţională. Vorbind despre presa
paşoptistă, ne referim la o presă prin excelenţă
militantă, luptătoare pentru obţinerea unor drepturi
democratice şi libertăţi burgheze, precum şi pentru
unirea Transilvaniei cu România4. Scriitorul Ion
36
Drd. Marta CORDEA
Agârbiceanu formulează astfel virtuţile presei din
această perioadă: „Fiecare număr de ziar era
considerat ca o biruinţă, ca o realizare naţională, nu
numai de redacţia internă, ci şi de colaboratori şi
cititori. Presa era oglinda frământărilor unui popor,
care decenii întregi nu a avut altă posibilitate de a se
manifesta public. Era o operă naţională susţinută de
cei mai conştienţi”5.
Presa românească din Transilvania a avut
meritul de a face loc în paginile sale multor scrisori,
acte şi documente originale, cu „valoare intrinsecă
de izvor istoric”6, chiar dacă era supusă unei drastice
cenzuri: „[...] pentru Transilvania este semnificativ
faptul că în momentul în care unii tineri maghiari cer
desfiinţarea cenzurii în martie 1848, guvernatorul
Teleki clama că această doleanţă nu se poate
satisface «din cauza presei româneşti şi a presei
germane», care în acest caz vor fi şi ele libere, ceea ce
mentalitatea feudală a guvernatorului nu putea
concepe”7.
Foile româneşti, „Gazeta de Transilvania” şi
suplimentul ei, „Foaie pentru minte, inimă şi
literatură”, întemeiate la Braşov în 1838, care se
leagă de numele lui Gheorghe Bariţiu, „unul dintre
acei oameni providenţiali, care creează ei singuri o
tradiţie, de la care nu te mai poţi abate, ci doar să o
asculţi ca pe o poruncă şi să o fructifici”, au
contribuit în mod hotărâtor la unitatea de simţire a
românilor din Transilvania, Banat şi părţile
ungurene, favorizând la înţelegerea ideilor în
mijlocul cărora în anul 1848 „Simion Bărnuţiu va
arunca chiagul unei credinţe politice sigure şi
departe văzătoare, iar Avram Iancu le va da aureola
eroismului şi sacrificiului”8.

„Învăţătorul poporului”, prima foaie
românească pentru popor apărută în Transilvania,
publicată de Timotei Cipariu şi Aron Pumnul, sub
influenţa directă a Marii Adunări Naţionale de la
Blaj, şi „Organul luminării”, suplimentul acestei foi,
se aliniau pe făgaşul publicisticii cu rol în educarea
politică a naţiunii, redactorul ei considerând că
orientarea ei spre popor trebuie să fie o necesitate.
„Organul luminării”, transformat un an mai târziu în
„Organul naţional”, se adresa îndeosebi
„inteligenţei”, în timp ce „Învăţătorul poporului” „îşi
asuma un rol mai circumscris la problemele
educaţiei politice a maselor de ţărani ce urmau să fie
luminate de acei «inteligenţi» care primeau o dată cu
«Organul» şi «Învăţătorul»”9.
Anul 1848 aduce în sânul publicisticii
ardelene un accent mai puternic pe preocupările
politice, afirmându-se libertatea cuvântului şi a
tiparului, condamnarea cenzurii10.
În afara cunoscutelor gazete menţionate mai
sus, apar alte două publicaţii, menite să oglindească
activitatea românilor din dieta de la Pesta, „Amicul
Poporului” în 1848 şi „Democraţiea” în 1849,
acestea devenind unicele organe de presă în limba
română pentru românii din Banat, din părţile vestice
ale Transilvaniei, precum şi pentru intelectualii
români de la Pesta. Avându-l ca redactor şef pe
deputatul Sigismund Victor Pop, „Amicul
poporului”, considerat organul de presă al
deputaţilor români de la Pesta, îi grupa în jurul său pe
fruntaşii politici români care dădeau glas în paginile
ziarului, cu precădere, revendicărilor naţionale
româneşti. Semnau în paginile acestei publicaţii
deputaţii dietali Sigismund Pop, Aloisiu Vlad,
Vincenţiu Babeş, Eftimie Murgu11 şi alţii, preocupaţi
în egală măsură să dobândească drepturi naţionale
pentru români, chiar dacă acestea se puteau realiza,
credeau ei!, doar cu preţul alianţei cu revoluţia
maghiară.
Revenind la „Învăţătorul poporului”,
încheiem cu mărturia lui Nicolae Bălcescu, menită
să ilustreze afirmaţiile noastre privind importanţa
presei scrise în zidirea sentimentelor patriotice ale
neamului nostru. Nicolae Bălcescu face referire la
traducerile publicate în „Învăţătorul poporului” (mai
ales din „Les Paroles d'un Croyant” a lui
Lamennais), povestind cum i-a văzut pe moţii lui
Avram Iancu îmbărbătându-se, seara după lupte, cu
textul Junelui soldat din „Les Paroles”12. Citându-l
pe marele istoric, Gelu Neamţu opinează: „Mărturia
lui Bălcescu este o strălucită confirmare a ceea ce
înseamnă pentru popor, în zbuciumul revoluţiei, o
gazetă militantă”13.

Note
1
Ion Breazu, Studii de literatură română şi comparată, vol. I, Ediţie îngrijită, bibliografie şi indice de nume de Mircea
Curticeanu, Cluj, Editura Dacia, 1970, p. 157.
2
Ibidem, p. 158.
3
Gelu Neamţu, Procese politice de presă antiromâneşti din epoca dualismului austro-ungar 1868-1890, Cluj-
Napoca, Editura Societăţii Culturale Pro Maramureș „Dragoş Vodă”, 2004, pp. 15-16.
4
Ibidem.
5
Ion Agârbiceanu, Greutăţile presei române din Ardeal, în Almanahul presei române, Cluj, 1926, p. 115 Apud Gelu
Neamţu, op. cit., pp. 15-16.
6
Gelu Neamţu, Procese politice de presă antiromâneşti din epoca dualismului austro-ungar 1868-1890, Cluj-
Napoca, Editura Societăţii Culturale Pro Maramureș „Dragoş Vodă”, 2004, p. 24.
7
Ibidem, p. 26.
8
Ion Breazu, op. cit., pp. 158-160.
9
Gelu Neamţu, op. cit., p. 204.
10
Ibidem, p. 198.
11
Gelu Neamţu, Din istoria presei româneşti. „Amicul poporului” (1848) şi „Democraţiea” (1849), în „Anuarul
Institutului de Istorie”, Cluj, XXIV(1966), p. 287.
12
Nicolae Bălcescu, Mişcarea românilor din Ardeal, în Opere, Bucureşti, 1940, tom. I, partea a II-a, p. 129, Apud Gelu
Neamţu, Procese politice de presă antiromâneşti din epoca dualismului austro-ungar 1868-1890, Cluj-Napoca,
Editura Societăţii Culturale Pro Maramureș „Dragoş Vodă”, 2004, p. 214.
13
Gelu Neamţu, Procese politice de presă antiromâneşti din epoca dualismului austro-ungar 1868-1890,Cluj-
Napoca, Editura Societăţii Culturale Pro Maramureș „Dragoş Vodă”, 2004, p. 216.

37
În 1891 deputatul Ioan C. Grădişteanu
a vizitat românii din comitatul Sătmar
I oan C. Grădişteanu a fost un om politic
român cunoscut îndeosebi pentru activitatea din
cadrul Ligii Culturale, fiind remarcat şi pentru
discursurile sale ţinute în Cameră în favoarea
românilor asupriţi din Ardeal. Un lucru mai puţin
cunoscut din biografia lui este o vizită destul de lungă
efectuată în anul 1891 pe meleagurile comitatelor
Sălaj şi Sătmar. Din enumerarea localităţilor ne dăm
lesne seama că acestea se află azi pe teritoriile
judeţelor Maramureş, Satu Mare, dar şi în Ungaria.
Vom prezenta cu detalii relatările din presă despre
acea vizită, după ce îi vom creiona oaspetelui un
scurt portret.
S-a născut la 12 august 1861 în Bucureşti şi
era fiul lui Constantin Grădişteanu, de asemenea un
om politic cu alese virtuţi. Tatăl său făcea parte dintr-
o veche familie boierească, originară din Grădiştea,
fostul judeţ Vlaşca. Primul membru cunoscut al
acestei familii a fost Bunea Grădişteanu, vistier,
mare vornic şi, totodată, om de mare încredere al lui
Constantin Brâncoveanu1. Altă tradiţie spune că
familia a ajuns în Ţara Românească venind de peste
munţi2. Mama lui a fost Elena Sihleanu, sora poetului
Alexandru Sihleanu, cu origine în neamul lui Preda
Buzescu. A absolvit Liceul Sf. Sava din București,
urmând după aceea studii la Facultatea de Drept din
Paris, unde a ajuns doctor în drept, fiind totodată și
diplomat al școlii de științe politico-economice.
Revenit acasă în 1883, a intrat în magistratură și a
fost numit supleant la Tribunalul Buzău, iar după un
an, în urma unui conflict cu ministrul de justiție
Eugen Stătescu, a fost mutat la Galați, de unde a
demisionat. A intrat în viaţa politică, înscriindu-se în
Partidul Conservator de sub conducerea lui Lascăr
Catargiu. A deţinut funcţia de ministru al lucrărilor
publice în trei mandate. S-a preocupat de soarta
38
Dr. Viorel CÂMPEAN
românilor aflaţi în afara teritoriului regatului; spre
pildă, a deţinut funcţia de președinte al Societății de
Cultură Macedo-Română, fiind aproape de această
comunitate trăitoare în afara României Mari, până
către sfârşitul vieţii sale.
În 1898, Ion Grădişteanu, împreună cu V. A.
Urechia, au pus primului ministru D. A. Sturdza
întrebarea: „Dacă crede că putem să rămânem
nepăsători când în Transilvania se iau atâtea măsuri
nedrepte împotriva neamului nostru”3.
A fost un bun prieten cu dr. Vasile Lucaciu,
vizita lui din toamna anului 1891 datorându-se şi
acestei legături. El a venit în primul rând pentru a se
bucura alături de comunitatea din Şişeşti şi de
prietenul său, parohul local, care reuşiseră să-şi ducă
la bun sfârşit un frumos gând. Localitatea Şişeşti
făcea parte pe atunci din plasa Baia Mare, parte
integrantă a comitatului Sătmar. La ceremonia din 27
august 1891, de sfinţire a impozantei ctitorii de la
Şişeşti, salutul pentru Ioan Grădişteanu i-a aparţinut
preotului greco-catolic Lazăr Iernea. A ţinut şi
deputatul bucureştean un discurs, mulţumind pentru
buna primire4.
La 17 noiembrie 1892, ieşind din închisoare,
dr. Vasile Lucaciu s-a deplasat în Bucureşti. A fost
salutată venirea lui, împreună cu Ioan Raţiu şi Iuliu
Coroianu, de către personalităţi ale vieţii politice
româneşti: G. Vernescu, V. A. Urechia, N. Filipescu
dar şi Ion Grădişteanu.
În 25 februarie 1894, s-a ţinut la Bucureşti un
banchet pentru dr. Vasile Lucaciu prezidat de către
I.C. Grădişteanu6.
Şi în anii premergători împlinirii idealului
naţional românesc, Vasile Lucaciu şi Ionel
Grădişteanu s-au aflat în mijlocul evenimentelor. La
14 decembrie 1914, a avut loc congresul extraordinar
al Ligii Culturale, cu care ocazie îşi schimbă numele
în Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor.
Dr. Vasile Lucaciu a fost ales preşedinte, unul dintre
membrii conducerii fiind ales şi Ion Grădişteanu7. În
calitate de reprezentant al Partidului Conservator, a
luat parte la Consiliul de Coroană de la 21 iulie 1914.
În 15/27 martie 1915 a avut loc o mare adunare a
Ligii Culturale la Iaşi. Au luat cuvântul, printre alţii,
şi dr. Vasile Lucaciu, Octavian Goga şi Ion
Grădişteanu8.
Ioan Grădişteanu a mai fost în judeţul Satu
Mare şi după Marea Unire, la o întrunire electorală,
desfăşurată în 28 mai 1920. Părintele dr. Vasile
Lucaciu saluta prezenţa la eveniment a generalului
Averescu, dar şi pe cea a lui Ionel Grădişteanu, „care
cu iubire frăţească, în timpul procesului
Memorandului, a venit pe la noi în Ardeal, să ne
mângâie, şi l-am numit atunci trimisul împăratului
românilor”9. Ioan C. Grădişteanu a decedat la 29
decembrie 1932, tot în oraşul în care văzuse lumina
zilei.
Un articol nesemnat, aparţinând probabil
redactorului Grigore Moldovan, intitulat O călătorie
interesantă, a apărut în „Ungaria”10, care era o revistă
cu caracter social şi ştiinţific literar, tipărită la Cluj
între 1891-1898, considerată filo-maghiară. Dintre
colaboratori îi amintim pe N. Densuşianu, Lazăr
Şăineanu, V. Rebreanu, N. Jósika, I. Raţiu, dar
întâlnim şi semnătura învăţătorului negreştean
Victor Mureşan ori a preotului greco-catolic
Adalbert Pituk, originar din Tiream. În paginile
„Ungariei” au fost publicate reproduceri din scrierile
lui Haşdeu, Al. Vlahuţă, Xenopol. De asemenea, de-a
lungul anilor apariţiei, au fost publicate multe texte
folclorice11.
Grigore Moldovan este contemporan cu cei
care au înfăptuit Marea Unire, este însă un intelectual
repudiat în epocă, istoriografia română păstrând
sentinţa de... slab român. Precizându-i doar
prenumele… de adopţie, Gergely, o enciclopedie
inserează lapidar: „fost prof. de limba rom. la Univ.
din Cluj, sub Unguri (n. 1845), de origine română,
dar cu sentimente ungureşti”12. Pentru un istoric al
presei româneşti din Ardeal, redactorul „Ungariei”
este „trădător de neam, […] admonestat şi criticat
aspru în vremea sa pentru lipsa sa de curaj şi
demnitate naţională, pentru comportamentul de
cetăţean maghiar cu buze valahe”13.
Nu este acum momentul să insistăm asupra
„cazului Grigore Moldovan”. Cert este că, în toamna
anului 1891, deputatul Ion Grădişteanu efectuase o
vizită în comitatele Sălaj şi Sătmar, iar în al doilea
număr al „Ungariei” au fost relatate impresii ale
deputatului, reproduse dintr-o publicaţie
bucureşteană. Dar iată cum a scris redactorul
„Ungariei” introducerea: „Dl. Ion Grădişteanu,
deputat în camera română şi totodată apărător
nechemat al cauzei românilor ardeleni, voind a se
39
convinge în persoană despre starea românilor
«asupriţi» de dincoace de Carpaţi, a întreprins în vara
aceasta o călătorie prin părţile noastre cu români din
Ungaria, în părţile extreme locuite de români.
Vorbind despre această călătorie, «Timpul»
laudă acest fapt al dlui. Grădişteanu şi recomandă, ca
14
şi alţii să facă asemenea” .
Despre călătorie a relatat deci mai întâi
„Timpul” bucureştean. Mulţumit de cele relatate de
publicaţia bucureşteană, redactorul clujean redă în
continuare relatarea vizitei parlamentarului din
paginile „Timpului”: „Pe când unii ne îndreptăm spre
Alpi, alţii spre Pirinei, sau spre ţărmurile Oceanului,
d. Ion Grădişteanu, ca un adevărat apostol, cutreeră
satele din comitatul Sălajului şi al Sătmarului, trăgea
la Popa, la învăţătorul, sau la primarul satului, întra în
căsile ţăranilor, sta la vorbă cu ei şi-şi aduna un
material însemnat de cunoştinţe asupra acelor părţi,
despre cari mulţi din noi nici nu ştiu că există. Din
conversaţia ce avurăm cu d. Ion Grădişteanu, am
aflat că d-sa şi-a propus a face în fiecare an câte o
călătorie în provinciile «subjugate» şi că înadins a
voit să înceapă cu părţile excentrice, unde
românismul e mai ameninţat (!?, nota redactorului
„Ungariei”). De aceea anul acesta şi-a ales
comitatele Sălajului şi Sătmarului şi s-a dus până în
cel mai de pe urmă sat românesc sub Dobriţân.
Această călătorie a durat 25 de zile, în care d.
Grădişteanu a vizitat o mulţime de sate, oprindu-se în
fiecare din ele. D-sa s-a oprit îndeosebi la Şomcuta
mare (reşedinţă de cerc), la Baia Mare, Baia Sprie,
Şişeşti ( - unde a asistat la sfinţirea bisericii), la Satu
Mare, Careii Mari şi la Sanislău, sub Dobriţân. D.
Grădişteanu ne-a declarat c-a fost surprins de a găsi
sate româneşti până aşa de sus în Nordul Ungariei şi
c-a rămas pe deplin satisfăcut când a constatat, că
Românii din aceste ţinuturi depărtate şi-au
păstrat limba, datinile strămoşeşti şi conştiinţa
naţională (sublinierea redactorului „Ungariei”). A
dat însă şi peste un sat, cel mai depărtat de centrul
Românismului, unde locuitorii şi-au pierdut limba
strămoşească (?!, nota redactorului „Ungariei”).
Acest sat se numeşte Domahida. Toţi locuitorii din
Domahida sunt români (?!, nota redactorului
„Ungariei”) şi cu conştiinţă naţională, dar nu mai
vorbesc decât ungureşte”.
Ajunşi la acest moment al relatării trebuie să
consemnăm faptul că în Domăneştiul mijlocului de
secol XIX (pe atunci Domahida) cercetătorul poate
întâlni foarte frumoase prenume ale credincioşilor
greco-catolici: Domnica, Manuil, Cristina, Simeon,
Teodor, Damian, Petru, Iulian. Apoi, să nu uităm că
în acelaşi secol, în această parohie au slujit preoţi
greco-catolici, în aceeaşi măsură cărturari şi cu
dragoste de neam; şi nu vom aminti în aceste rânduri
decât numele lui Demetriu Hossu şi Gavril Lazăr de
Purcăreţi, amândoi promovaţi ulterior în mult mai
bogata parohie Sanislău, şi ea vizitată de către
deputatul bucureştean. Cât priveşte numărul
locuitorilor din Domăneşti în perioada vizitei, un
şematism ne arată că greco-catolicii aveau o
majoritate covârşitoare. La 1890, în componenţa
satului erau 445 de greco-catolici, 14 romano-
catolici, 150 de religie helvetă şi 9 credincioşi iudei15.
Recensămintele de mai târziu demonstrează că
ponderea populaţiei greco-catolice avea să scadă.
Dar, concluzia deputatului în ceea ce priveşte
conştiinţa naţională a populaţiei greco-catolice,
românească, dar prea puţin ştiutoare a limbii
materne, este interesantă. Şi povestea în ceea ce
priveşte cunoaşterea limbii române a continuat şi la
Domăneşti precum şi în alte localităţi învecinate,
până în zilele noastre...
Redactorul „Ungariei” îşi continuă
comentariile: „În ce priveşte conservarea
naţionalităţii, impresiunea generală a d-lui
Grădişteanu a fost bună (sublinirea redactorului
„Ungariei”). A găsit că preoţii români din acele părţi,
toţi uniţi, sunt oameni luminaţi şi români buni şi fiind
dat ascendentul cel mare, pe care-l au aceşti preoţi
asupra poporului, din cauza religiozităţii acestuia, ei
contribuie mult la conservarea naţionalităţii sale. Dar
impresiunea d-lui Grădişteanu n-a fost tot aşa de
bună cu privire la starea materială şi culturală a
poporaţiunilor, ce a vizitat, fie ele române sau
maghiare. D. Grădişteanu ni-a spus, că atât românii,
cât şi ungurii din acele ţinuturi stau mai rău, din
punctul de vedere material, decât ţăranii din Valachia
(?!) şi ar putea fi puşi pe aceeaşi linie cu ţăranii noştri
din Moldova. Căşile lor, de pământ sau de nuiele,
toate acoperite cu Şovar, adecă cu trestie, sunt toate
puţin igienice, cu camere mici şi scunde, cu ferestre
minuscule fixe, care nu se pot deschide, cu un cuvânt,
locuinţele poporaţiunilor române şi maghiare din
acele părţi sunt mizerabile şi traiul lor e aşişderea.
Chiar şi căşile nouă se construiesc tot după modelul
celor vechi, pe când în România, şi dacă există sate
cu astfel de locuinţe, cel puţin cele ce se construiesc
din nou, sunt alcătuite după un plan mai modern şi
mai igienic. D. Ion Grădişteanu a rămas încântat de
ospitalitatea pe care a întâlnit-o pretutindeni, pe unde
a călătorit şi care e tradiţională la poporul român de
dincolo. Noi nu putem decât să felicităm pe d. Ion
Grădişteanu pentru c-a întreprins o călătorie atât de
instructivă, din punctul de vedere naţional, să-l
încurajăm a continua şi în alţi ani exploraţiunile sale
şi să-l dăm de pildă tuturor Românilor, cari se
interesează de soarta întregii naţiuni române”16.
Mulţumit, în bună măsură, de cele relatate de
către oaspetele bucureştean, redactorul „Ungariei”,
cu foarte mare probabilitate Grigore Moldovan,
conchide: „Adecă despre români subjugaţi nu e
vorbă. Românii, ca şi ungurii, în bine în rău, tot într-o
formă”17. Această frază, precum şi numeroasele
intervenţii - sublinieri şi semne de mirare - în textul
care apăruse în „Timpul”, credem că ar fi definitorii
pentru tot ceea ce a însemnat în istoria românilor
atitudinea profesorului universitar Grigore - sau
Gergely Moldovan.
Dar relatarea din publicaţia pe care o
conducea despre vizita efectuată de către deputatul
Grădişteanu în părţile noastre are totuşi rolul de a
aduce noi elemente pentru descoperirea atmosferei şi
a condiţiilor de viaţă din comitatul Sătmarului, în
acel an din preajma bătăliei politice memorandiste,
precum şi faptul că politicienii de pe malul
Dâmboviţei erau interesaţi de soarta românilor de
peste munţi.

Note
1
Lucian Predescu, Enciclopedia României. Cugetarea. Material românesc. Oameni şi înfăptuiri, Bucureşti, 1999, p. 371.
2
Octav-George Lecca, Familiile boiereşti române. Istorie şi genealogie (după izvoare autentice), Bucureşti, [s. a.], p.
322.
3
Vasile Netea, C. Gh. Marinescu, Marinescu, Liga Culturală şi Unirea Transilvaniei cu România, Iaşi, 1978, pp.
121-122.
4
Valentin Băinţan, Şişeştii părintelui Dr. Vasile Lucaciu - Contribuţii bibliografice, Baia Mare, 1998, p. 293.
5
*** Dr. Vasile Lucaciu luptător activ pentru unirea românilor. Texte alese, Cluj-Napoca, 1988, p.40.
6
Valentin Băinţan, op. cit., p. 226.
7
V. Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească pentru Unirea din 1918, Bucureşti, 1968, p. 217.
8
*** Dr. Vasile Lucaciu luptător activ pentru unirea românilor. Texte alese, Cluj-Napoca, 1988, p.357.
9
Ibidem, p.427.
10
„Ungaria”, Cluj, an I, nr. 2, noiembrie 1891, pp. 101-102.
11
Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti (1731-1918), Bucureşti, 1995, p. 426.
12
Lucian Predescu, op. cit., p. 563.
13
Mircea Popa, Presa clujeană de la începuturi până azi (170 de ani), Cluj-Napoca, 2014, p. 74.
14
„Ungaria”, Cluj, an I, nr. 2, noiembrie 1891, p. 101.
15
Schematismus Venerabilis Cleri Dioecesis Magno-Varadinensis Gr. R. Cath. Pro anno MDCCCXC, Magno-Varadini
[Oradea], 1890, p. 123.
16
„Ungaria”, Cluj, an I, nr. 2, noiembrie 1891, p. 102.
17
Ibidem.

40
 Sfinţirea temeliilor statuii
lui Vasile Lucaciu
Colonel (r) Voicu ŞICHET
n acest an, la 13 decembrie, se vor împlini Valer Pop iar la urmă s'a aşezat la bazele soclului
80 de ani de la sfinţirea Statuii Dr. Vasile Lucaciu un pergament semnat de cei de faţă având
- marele luptător pentru drepturile românilor următorul conţinut:
ardeleni de la cumpăna secolelor XIX şi XX, cea „Sub glorioasa domnie a Majestăţii Sale
mai mare personalitate născută în judeţul nostru - Regelui Carol II, fiind prim-ministru al ţării d.
situată în parcul din Piaţa Libertăţii din Gheorghe Tătărescu, prefect al judeţului dr.
municipiul Satu Mare. Acest eveniment este Octavian Ardeleanu, iar primar al municipiului
destul de cunoscut de către opinia publică dr. Ştefan Benea, prin osârdia prefectului
sătmăreană, şi nu numai, însă se ştie mai puţin judeţului şi prin contribuţia cetăţenilor conştienţi
despre unul anterior, petrecut la 9 august 1936, tot ai acestui ţinut s'a ridicat în oraşul Satu-Mare
la Satu Mare, respectiv ceremonialul de sfinţire a statuia lui Vasile Lucaciu, „Leul dela Siseşti”,
temeliilor acesteia, a locului unde urma să fie pentru a eterniza memoria acestui mare luptător
amplasată. şi martir, care a activat în aceste părţi pentru
În acest sens, prin amabilitatea domnului dr. idealurile naţionale ale neamului, cărora şi-a
Viorel Ciubotă, fost director al Muzeului jertfit întreaga sa viaţă ce rămâne generaţiilor
Judeţean Satu Mare, ne-a fost pus la dispoziţie un prezente şi viitoare pildă vrednică de urmat.
facsimil din publicaţia Gazeta Sătmarului (anul Drept simbol al unităţii noastre naţionale şi
VI, nr. 157, Satu Mare, 19 august 1936), în care teritoriale pentru care a luptat Vasile Lucaciu, şi
este evocat acest eveniment. Din dorinţa de a care unitate astăzi din Voinţa lui Dumnezeu şi
păstra vie memoria marelui nostru înaintaş, dar şi prin vitejia Soldatului Român s'a înfăptuit pentru
de a sădi în sufletele tinerei generaţii respectul vecie, s'a aşezat la bazele statui pământ adus din
pentru trecutul poporului nostru şi dragostea faţă toate provinciile româneşti, după ce mai înainte
de neam şi ţară, redăm în cele ce urmează s'a săvârşit serviciul divin înaintea tuturor
conţinutul acestui document, păstrând ortografia autorităţilor civile şi militare din Satu-Mare,
originală: astăzi 9 August 1936”.
În ziua de duminică, 9 August crt. a avut loc
cu o deosebită solemnitate Sfinţirea temeliilor
statui lui Vasile Lucaciu, din Parcul Regele Carol
II, din oraşul Satu-Mare. Au participat la acest
act important toate autorităţile civile şi millitare
din Satu Mare, numeroasă mulţime din oraş şi
judeţ precum şi o delegaţie de săteni din com.
Şişeşti în frunte cu învăţătorul satului.
S-a celebrat mai înâia un Te-Deum de către d-
l Arhidiacon Aurel Dragoş asistat de un sobor de
preoţi, după care d-l Arhidiacon într'o cuvântare
sinţită, a schiţat activitatea marelui Lucaciu şi
meritul său în menţinerea românismului pe
aceste plaiuri.
Dupăce s'au sfinţit temeliile s'a aşezat acolo
pământ adus din localităţile istorice a tuturor
ţinuturilor româneşti, iar d-l Alexandru Doroş,
preşedintele Ligii Antirevizioniste într'o
cuvântare a arătat importanţa simbolică a
acestui act.
S'au expediat telegrame M.S. Regelui, d-lui
Prim-Ministru Tătărescu, dlor Miniştri Inculeţ şi

41
 Contribuţia consulului maramureşean
dr. Mihai Marina la salvarea
evreilor transilvăneni
Aflându-ne în preajma Zilei Naționale
de Comemorare a Holocaustului (9 octombrie),
considerăm oportun a evoca personalitatea unui
diplomat român care, în timpul celui de-al doilea
război mondial, și-a riscat viața salvând mulți
evrei de la moarte. Cel ce avea să devină consulul
Regatului României, Mihai Marina, a văzut
lumina zilei la 4 octombrie 1907, pe pământul
Maramureșului Istoric, în dreapta Tisei, în
localitatea Apșa de Jos, aflată azi pe teritoriul
Ucrainei, regiunea Transcarpatia, învecinată cu
județul nostru, Satu Mare.
Viața și cariera dr. Mihai Marina, eminent
jurist, talentat publicist și remarcabil diplomat
român, a fost caracterizată prin: „demnitate,
înaltă probitate profesională și morală”
(pr.Gh.Ciobai, Românul dr. Mihai Marina propus
”Drepți între popoare”, în ”Familia română”, an
13, nr.3(46), Baia Mare, 2012, p.79-80), calități
completate de un profund atașament față de
plaiurile natale. Consătenii săi, românii
maramureșeni din Apșa de Jos, i-au răsplătit
atașamentul, și după mult zbucium, după multe
opreliști puse fie de granițele statale, fie de
birocrația instituțiilor publice românești, au
reușit să realizeze o placă comemorativă ce evocă
personalitatea dr. Mihai Marina.
Placa a fost așezată pe clădirea Muzeului
Memorial Aurel Lazăr din Oradea (clădire în care
a funcționat Consulatul General Regal Român, în
perioada celui de-al doilea război mondial, mai
exact între 6 decembrie 1940 și 1 noiembrie
1943), omagiindu-l pe dr. Mihai Marina, cel care
a deținut funcțiile de consul și consul general. În
această calitate, dr. Mihai Marina s-a implicat
intens nu doar în sprijinirea populației românești
ci și în salvarea evreilor orădeni, supuși cu toții
politicii horthyste discriminatorii.
Placa comemorativă a fost dezvelită în
20 iunie 2012, meritele realizării ei revenindu-i
tot unui fiu al Maramureșului Istoric, al Apșei de
Jos, domnul Ion Botoș, președintele Uniunii
Regionale a Românilor din Transcarpatia
”Dacia”, dar și domnului inginer Tiberiu Moraru,
42
Dr. Daniela BĂLU
președintele Asociației ”Morărița” din Oradea,
care, în repetate rânduri, a sprijinit inclusiv
financiar activitățile culturale ale românilor din
Transcarpatia.
De altfel, chiar la ceremonia dezvelirii
plăcii comemorative au participat 60 de profesori
și elevi din Apșa de Jos - Transcarpatia, deplasare
ce a fost finanțată tot prin generozitatea d-lui
Tiberiu Moraru, consecvent promotor și
susținător al cunoașterii istoriei, tradițiilor și
culturii românești. Tot ca urmare a solicitării
Asociației ”Morărița”, adresată Ministerul
Afacerilor de Externe, a fost găsită și clădirea în
care a funcționat Consulatul General Regal
Român din Oradea, Ministerul comunicând
faptul că imobilul în care a funcționat Consulatul
este chiar casa lui Aurel Lazăr, fapt puțin
cunoscut chiar și de specialiști, conform
afirmației făcute de istoricul Gabriel Moisa, în
cadrul ceremoniei de dezvelire a plăcii
comemorative.
Ion Botoș, președintele Uniunii
Regionale a Românilor din Transcarpatia
”Dacia”, cel care pe parcursul mai multor ani a
căutat informaţii despre consulul născut în Apşa
de Jos, făcând numeroase și anevoioase
demersuri pentru realizarea plăcii comemorative,
și-a văzut în cele din urmă visul împlinit la 20
iunie 2012, bucuria sa împărtășind-o și
participanților prezenți la ceremonialul dezvelirii
plăcii, declarând cu emoție: "suntem fericiţi că
astăzi se mai finalizează o punte dintre românii
din Maramureşul Istoric şi Oradea. Aşa, se va
putea şti că pe vremuri, aici, consul general a fost
dr. Mihai Marina, ficiorul lui diacu din Apşa de
Jos. De astăzi, românii din Transcarpatia care vor
trece prin Oradea, vor depune aici o floare”.
Dl. Botoș și-a continuat discursul cu o
poveste ce a stârnit aplauzele audienţei: "după
1920, când diacu, tatăl lui Mihai Marina, s-a
deplasat la Bucureşti să comande clopotele
pentru biserica din Apșa de Jos, s-a întâlnit cu
domnul Octavian Goga, care i-a spus: <<Măi
Mihai, voi de acuma locuiţi într-o ţară cu o
industrie foarte înaintată, de ce nu cumpăraţi
clopotele de acolo? >> Dar Mihai Marina, ţăranul
de la Apşa de Jos, i-a răspuns: <<Dacă ne-aţi lăsat
în ţară străină, măcar clopotele să ne cânte
româneşte >>. Şi astăzi clopotele de la Apşa de
Jos cântă româneşte", concluziona Ion Botoș.
La ceremonia din 20 iunie 2012 a
participat şi d-na profesor Adriana Mihaela
Metea, fostă Marina, nepoata Consulului, ce a
declarat, profund emoționată: "este o mândrie să
particip la un astfel de eveniment. Pot să vă spun
că a fost unchiul meu preferat. Un om de o
integritate morală şi profesională cum mai rar
întâlneşti şi de o modestie deosebită. În acea
perioadă, el nu numai că i-a ajutat (pe evrei - n.n.),
ci a riscat alături de mătuşa mea Elena, ţinând mai
mulţi evrei în casă şi ajutându-i cu bani şi
alimente".
Contribuția pe care Consulul Mihai
Marina și-a adus-o la salvarea evreilor orădeni, el
fiind numit și ”diplomatul salvator”, a fost
evocată, la ceremonia dezvelirii plăcii
comemorative, de către istoricul Gabriel Moisa:
”originar din comuna Apşa de Jos, din
Maramureşul Istoric (Ucraina), absolvent de
Drept la Cluj şi fost prefect al judeţului
Maramureș, Mihai Marina a fost numit după
1940 consul la Oradea. Din această postură, el s-a
dedicat îmbunătăţirii vieţii românilor rămaşi
43
dincolo de graniţă, dar a şi salvat zeci de evrei de
la moarte, riscându-şi chiar el viaţa. Există o listă
cu numele a peste 70 de evrei salvaţi. Erau mai
multe căi. Fie le dădea paşapoarte româneşti
false, fie celor care nu erau cunoscuţi le făcea acte
româneşti, fie îi trecea pur şi simplu peste graniţă
cu maşina diplomatică. Nu era verificat, căci se
bucura de o anumită protecţie", a explicat
istoricul Gabriel Moisa, amintind că ”în
primăvara anului 1944, la Oradea exista cel mai
mare ghetou din Transilvania cedată. Aproape
30.000 de evrei au luat, de aici, drumul
Auschwitzului”.
Alături de directorul Muzeului Țării
Crișurilor, dl. dr. Aurel Chiriac, la dezvelirea
plăcii, în 20 iunie 2012, a fost prezent și primarul
de Oradea, dl. Ilie Bolojan, care a declarat: "până
acum, acţiunile şi colaborarea între românii de
aici şi cei din afara graniţelor s-a realizat pe
cheltuiala dumneavoastră. De aici înainte,
Primăria Oradea va deschide o linie de finanţare a
acestui proiect, astfel încât să putem finanţa o
dată pe an o vizită de la Oradea către
Maramureşul Istoric şi una din Maramureşul
Istoric către Oradea”.
Redăm în cele ce urmează textul înscris
pe placă, remarcând faptul că a trebuit să
treacă 69 de ani pentru ca, prin stăruința unui
român din Ucraina, din Apșa de Jos, dl. Ion
foto 1
Botoș, pe clădirea în care a funcționat
Consulatul General Regal Român să se pună o
placă comemorativă!
În această clădire a funcționat în perioada
6 decembrie 1940 - 1 noiembrie 1943
Consulatul Regatului României,
la conducerea căruia s-a aflat
Dr. Mihai Marina, originar din Apșa de Jos,
Maramureșul Istoric, personalitate
care s-a distins prin acte umanitare în
timpul celui de-al doilea război mondial.
Revenind la implicarea dr. Mihai Marina
în salvarea evreilor orădeni, precizăm că după
Dictatul de la Viena - 30 august 1940, la Oradea a
fost înfiinţat Consulatul General Regal Român
(un Consulat General funcționa și la Cluj), pentru
ca românii din zona de vest şi nord-vest să fie
reprezentaţi pe teritoriul de atunci al Ungariei (cf.
Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fond
Ungaria, ”Documentele Consulatului General
Regal Român de la Oradea” și ”Consulatului
General Regal Român de la Cluj”).
Mihai Marina, după ce deținuse pentru
scurt timp funcția de prefect al județului
Maramureș, a fost nevoit, după 30 august 1940,
să se refugieze în România, la București, unde a
fost numit subdirector în Ministerul de Interne,
pentru problemele privind evidența și plasarea
refugiaților. În ianuarie 1941, este detașat la
Ministerul Afacerilor Externe, ca membru al
Comisiei pentru tratativele cu Ungaria. Ca
urmare a prestigiului câștigat, a competenței
profesionale, dar și datorită cunoașterii limbilor
germană și maghiară și a faptului că s-a dovedit a
fi un bun patriot, care nu s-a amestecat în
luptele politice, în iunie 1941 este numit consul
la Consulatul General Regal Român de la Oradea.
Peste un an, ca o confirmare a calităților
diplomatice, este numit consul general I, funcție
pe care o deține până la închiderea Consulatului
și arestarea sa și a celorlalţi diplomați, de către
autoritățile maghiare, în septembrie 1944.
În perioada 1941-1944, a desfășurat o
activitate neobosită pentru apărarea și ajutorarea
populației românești din teritoriul ocupat,
bucurându-se de stima și respectul tuturor celor
care l-au cunoscut. Sunt consemnate, inclusiv în
mărturii ale evreilor supraviețuitori, intervențiile
pe care Mihai Marina le-a făcut către autoritățile
maghiare pentru îmbunătățirea condițiilor din
ghetorurile în care era internată populația
44
foto 2
evreiască. Conform Raportului final al Comisiei
pentru Studierea Holocaustului în România,
comisie prezidată de scriitorul Elie Wiesel,
victimă a Holocaustului, în ghetoul mare din
Oradea au fost înghesuiţi aproape 30.000 de
evrei, care constituiau un procent de 30% din
populaţia oraşului! Doar în lunile mai şi iunie
1944, în Transilvania de Nord, teritoriu ce atunci
aparținea Ungariei, au fost închiși în ghetouri
peste 150.000 de evrei, un număr copleşitor,
deportați apoi în lagărele morții!
În anul 1944, consulul Mihai Marina,
împreună cu Mihai Bologa, prim-secretar al
Consulatului și dr. Gh. Tite, jurnalist, ajutat fiind
și de ceilalți funcționari (viceconsulul Anghel
Lupescu, Ion Romașcan, Mihai Hotea, Mihai
Mihai), urmăresc trenurile cu deportații evrei,
până la Auschwitz. Pe baza propriilor sale
constatări, dar și a unui raport primit de la dr.
Kupfer Miksa, aflat în ghetoul din Oradea,
consulul Mihai Marina întocmește un amplu
raport în care relata ce se întâmpla cu evreii
expediați cu trenul la Auschwitz. Acest raport a
fost prezentat lui Vespasian V. Pella, ministrul
României în Elveția, cu prilejul trecerii acestuia
prin Oradea. La rândul său, ministrul V.V. Pella a
depus raportul la sediul Crucii Roșii
Internaționale din Berna. Pe această bază s-au
confirmat, pe plan internațional, informațiile
existente despre soarta evreilor din ghetouri și
despre atrocitățile ce se petreceau la Auschwitz.
Alături de această amplă și periculoasă
acțiune, dr. Mihai Marina, împreună cu soția sa
Elena, au contribuit personal la salvarea câtorva
zeci de evrei orădeni, pe care, uneori chiar cu
mașina consulatului, au reușit să-i treacă granița
în România. Acțiunile umanitare ale dr. Mihai
Marina pentru ajutorarea și salvarea evreilor
transilvăneni s-au bucurat ulterior de
recunoașterea fruntașilor comunităților evreiești
din țară și străinătate, fiind consemnate într-o
serie de lucrări consacrate Holocaustului și
ocupației horthyste din nordul Transilvaniei.
Relatăm, în cele ce urmează, un fragment din
cartea Várad a viharban - (Oradea în furtună),
scrisă în 1946 de ziaristul Katona Béla, o carte de
memorii despre tragicul an 1944, autorul
descriind inclusiv modul în care consulul român
dr. Mihai Marina s-a implicat în salvarea evreilor.
Katona Béla povestește că doctorul șef al
ghetoului din Oradea (organizat într-o fostă
sinagogă) era dr. Miksa Kupfer, închis și el în
ghetou, alături de soție și de băiatul său, ce avea
17 ani. Doctorul a observat tratamentul îngrozitor
la care erau supuși evreii din ghetou și s-a gândit
să trimită un mesaj Consulatului Român din
Oradea, prin intermediul colegului său Ignatiu
Tertian. Dr. Miksa Kupfer vroia ca și comunitatea
internațională să înțeleagă faptele inumane ce se
petreceau în interiorul ghetoului.
foto 3
Consulul general român Mihai Marina a
răspuns imediat printr-un mesaj trimis lui dr.
Miksa Kupfer, prin care îi cerea acestuia să
pregătească câteva note confidențiale privind
evenimentele zilnice. Dr. Miksa Kupfer a și făcut
acest lucru și a reușit să trimită memoriul său
Consulului general. Mihai Marina a reacționat
rapid, memoriul fiind tradus în limba română
chiar în acea zi, de către atașatul de presă Ioan
Isaiu, apoi și în limba franceză.
Prin coincidență, în următoarea zi,
Vespasian V. Pella, ambasadorul român din
Berna, a ajuns la Oradea. El a cerut o injecție cu
insulină ce i-a fost făcută de dr. Tertian, care i-a
explicat dezastrul umanitar ce avea loc în ghetou
și i-a înmânat memorandumul făcut de dr.
Kupfer. Imediat, ambasadorul a fost de acord să
ducă acest document în Elveția. După 3 zile,
45
ambasadorul Vespasian V. Pella, trecând prin
Budapesta, a înmânat memorandumul Crucii
Roșii Elvețiene, care a stabilit un comitet pentru
investigarea situației, format din membri
elvețieni, portughezi și spanioli. Aceștia au plecat
direct spre Budapesta și s-au întâlnit cu
autoritățile maghiare, n-au obținut însă decât o
amânare a deportării evreilor închiși în ghetou.
Misiunea de salvare a evreilor i-a ținut
ocupați pe aproape toți angajații Consulatului
român din Oradea, de mai multe ori mașina
diplomatică a Consulatului trecând granița,
încărcată cu evrei ce au reușit astfel să scape din
ghetou. Jandarmii români din apropierea graniței
au elaborat adevărate ”proceduri” prin care evreii
evadați erau ”arestați” formal, și apoi trecuți din
sat în sat, până când ajungeau în centrele din
Timișoara, Turda sau Arad, unde ei puteau fi
acuzați ”strategic” că au intrat în țară în mod
ilegal, primind o foarte scurtă perioadă de
detenție, după care erau eliberați. Unii evrei erau
mutați spre București și de acolo spre mare, fiind
îmbarcați spre Palestina. (cf. www.tikvah.ro/en -
Asociația Tikvah - organizație non-profit, de
studiere și comemorare a Holocaustului și de
promovare a Drepturilor Omului).
Calitatea dr. Miha Marina, aceea de
salvator al evreilor, a fost confirmată chiar de
doctorul Miksa Kupfer, ce depunea o mărturie în
anul 1946, declarând despre modul în care el,
familia sa și mai mulți evrei au fost salvați de
Consul, ce i-a trecut peste graniță, precizând că
acesta a făcut-o în mod ”dezinteresat”, deci a fost
un act sincer de solidaritate umană (cf. Antonio
Viorel Faur, Acțiunile de slavare a evreilor
(1944) la granița de vest a României. Percepții
istoriografice, www.doctorat.ubbcluj.ro, 2015).
După ruperea relațiilor diplomatice dintre
România și Ungaria, în septembrie 1944, dr.
Mihai Marina, împreună cu personalul
consulatului de la Oradea, este arestat de
autoritățile maghiare și predat ulterior celor
germane, fiind închiși la Hofbruck în Bavaria,
până la eliberarea lor de către trupele americane,
în aprilie 1945. În noiembrie 1945, se întoarce în
țară și este încadrat la Ministerul de Externe, în
funcția de consilier la Biroul pentru lucrările
pregătitoare ale Conferinței de pace. Din
octombrie 1946, până în noiembrie 1947, lucreză
în cadrul Ministerului de Externe, ca director la
Direcția consulară, fiind înlăturat după ce Ana
Pauker ajunge la conducerea ministerului.
Lucrează apoi ca jurist consult la diferite
întreprinderi și instituții din București, având de
îndurat umilințele la care l-a supus noul regim
politic, ce îl considera ca fiind (culmea ironiei!)
”fost diplomat fascist”! drept pentru care rămâne
deseori fără loc de muncă. A muncit ca jurist
consult la Întreprinderea de locuințe și localuri,
Direcția poștelor și telecomunicațiilor, Ferma 30
Decembrie și Ministerul Agriculturii, de unde se
pensionează în anul 1967.
”nu a contat cât de multe restricții a trebuit să
întâmpinăm ca și angajați ai regimului Antonescu
într-un stat fascist, ca și oameni, nu puteam
rămâne insensibili la suferințele cauzate de
acțiuni care au luat în derâdere însăși noțiunea
de demnitate umană. Acest lucru ne-a
determinat să sprijinim evreii, pe cât a fost posibil
și cu toată precauția necesară. Principalul
stimulent și sprijin a venit de la întreaga populație
românească din nordul Transilvaniei” (Mihai
Marina, Nu puteam rămâne impasibili, în
”Magazin istoric”, 1976, nr. 6, p. 39-41).
Vom încheia scurta noastră evocare
citându-l tot pe consulul maramureșean Mihai
Marina, cuvintele sale dovedind o dată în plus
spiritul de sacrificiu, modestia și înaltul său
umanitarism: ”Toţi am socotit că nu am făcut
decât ceea ce ne-a dictat conștiinţa și omenia
noastră românească”.

foto 4
În anul 1977, se mută în orașul Cluj,
decedând la 15 martie 1980, fiind înmormântat în
Cimitirul Central. Ca o recunoaștere postumă a
meritelor sale de „bărbat de seamă al
Maramureșului”, în toamna anului 1995,
Consiliul local Sighetu Marmației atribuie
numele său unei străzi din municipiu. Despre
implicarea sa în operațiunea atât de periculoasă
de salvare a populației evreiești a scris chiar
Mihai Marina, la 30 de ani după război, în 1976:
***
Adresăm mulțumiri domnului Ion Botoș pentru
fotografiile și informațiile oferite cu
generozitate.
Foto 1. Consulul dr. Mihai Marina și clădirea în
care a funționat Consulatul General Regal
Român de la Oradea.
Foto 2-4. Sărbătoare la Sighet, Parcul Mare, în
centru dr. Mihai Marina, prefect al judeţului
Maramureş. Foto: 1940, Arhiva Smaranda
Navratil, Sighetu Marmaţiei, 29.04.2016.

Bibliografie
-Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fond Ungaria, Documente, Consulatul General Regal
Român de la Oradea; Consulatul General Regal Român de la Cluj.
-Ciobai, Gh., Românul dr. Mihai Marina propus ”Drepți între popoare”, în ”Familia română”, an
13, nr.3(46), Baia Mare, 2012.
-Faur, Antonio, România -„poartă deschisă” pentru salvarea evreilor (aprilie-august 1944) din
Ungaria şi Transilvania de Nord. Contribuţii documentare, Editura Universităţii din Oradea,
2010.
-Faur, Antonio, Implicarea diplomatului român Dr. Mihai Marina în acțiunile de salvare a evreilor
din Transilvania de Nord și Ungaria (1944), Ed. Muzeului Țării Oașului, Oradea, 2014.
-Faur Antonio Viorel, Acțiunile de slavare a evreilor (1944) la granița de vest a României.
Percepții istoriografice, www.doctorat.ubbcluj.ro. - 2015.
I-oanid, Radu; Tuvia Friling, Mihail E. Ionescu, Comisia Internațională pentru Studierea
Holocaustului în România - Raport Final, Ed. Polirom, Iași, 2005.
-Marina, Mihai, Nu puteam rămâne impasibili, ”Magazin istoric”, 1976, nr. 6, București.
-http://www.tikvah.ro/en/holocaust/220-romanian-diplomats.html.

46
 Festivalul Internaţional
“Ştefan cel Mare şi Sfânt”
de la Chişinău, manifestare de profundă
simţire românească
ntre 30 iunie și 4 iulie 2016, în capitala
Republicii Moldova, Chișinău, a avut loc a
XXVII-a ediție a Festivalului Internațional de
Folclor „Ștefan cel Mare și Sfânt” și ediția a II-a a
Festivalului Internațional de Folclor „Întâlniri
Bucovinene”. Județul Satu Mare, și mai precis
Țara Oașului, au fost reprezentate la acest festival
de interpreta de muzică populară Maria Tripon și
ceterașii Vasile Solomon și Vasile Pop. Festivalul
a fost un bun prilej de a prezenta frumoasele
cântece oșenești, de a arăta portul românesc din
Țara Oașului. Cele cinci zile au reprezentat tot
atâtea ocazii de a susține în fiecare seară, pe scena
din Grădina publică ,,Ștefan cel Mare și Sfânt”
programe artistice de înaltă ținută în fața unui
numeros public.
Mărturisesc că am trecut cu emoție
Prutul, în seara zilei de 30 iunie, în dreptul
localității Albița, gândindu-mă la rolul jucat în
istorie de acest râu, la vara fierbinte a anului 1941
când bravii ostași români, la cel mai înalt ordin,
au trecut Prutul pentru dezrobirea teritoriilor
47
Prof. Carol C. KOKA
românești din răsărit.
Am intrat pe teritoriul Republicii Moldova
când se întuneca. Până la Chișinău nu am putut
vedea aproape nimic, fiind întuneric. Am fost
cazați la Liceul Academiei de Științe a Moldovei,
o instituție de învățământ de elită, unde învață cei
mai buni elevi din țară. Liceul este situat într-o
construcție modernă, demnă de secolul al XXI-
lea. Elevii au la dispoziție cele mai bune condiții
de învățătură. Școala este de tip internat. Studiile
sunt de profil real și uman. Este important faptul
că atât cazarea, cât și alimentația elevilor este
gratuită. Într-una din zile am avut ocazia să stau
de vorbă cu directorul instituției, domnul Iurie
Cristea. Am aflat că școala funcționează din anul
2008 și a luat ființă la inițiativa Președintelui
Academiei de Științe a Republicii Moldova,
academicianul Gheorghe Duca. Liceul pregătește
viitorii savanți, cercetători științifici, manageri.
Este un bun exemplu care ar putea fi implementat
și în România.
În ziua următoare a fost vizitat ansamblul de
mănăstiri de la Orheiul Vechi, situate la 60 de
kilometri de Chișinău. Mănăstirea Peștera se
compune dintr-o biserică și 11 chilii monahale,
săpate în stâncă, pe malul râului Răut. Peisajul
este fascinant, sub forma unui golf uriaș, în erele
geologice îndepărtate fiind un fund de mare.
Deasupra intrării în biserica săpată în stâncă în
1890 a fost ridicată o clopotniță. Lângă clopotniță
se află o cruce masivă din piatră, din secolul al
XVIII-lea. Legenda spune că ar avea puteri
tămăduitoare pentru suflet, iar atingerea și
înconjurul ei duce la împlinirea dorințelor. În
secolele IV și III î.Hr. în zonă exista o cetate geto-
dacică împrejmuită de o palisadă din lemn.
Urmele săpate în stâncă pentru stâlpi se pot vedea
și astăzi. Aici au fost descoperite numeroase
vestigii dacice și elene ce denotă intense relații
comerciale cu lumea greacă.
La Orheiul Vechi am vizitat și biserica
,,Adormirea Maicii Domnului” amplasată pe o
stâncă la altitudinea de 100 de metri și care a fost
zidită în anul 1915. Potrivit ghidului turistic, al
cărui autor este dr. Gheorghe Postică, am aflat
câte ceva din istoria locului. Geologic vorbind, ne
aflam pe fundul Mării Sarmatice de acum circa 13
milioane de ani. Pe la 1330, aici se afla o așezare,
care ocupa întreg promontoriu ,,Peștera”, Șehr al-
Cedid (Orașul nou), care a cunoscut o vreme și
stăpânirea tătară, până la 1369.
În cursul aceleiași zile am vizitat Mănăstirea
Curchi. Numele îi vine de la frații Iordache și
Mihail Curchi. Iordachi Curchi a construit, în
anul 1775, Biserica ,,Nașterii Maicii Domnului”,
în stil neobizantin. La mică distanță se află
Biserica ,,Sfântul Nicolae” construită între 1808
și 1810 în stilul clasicismului, cu elemente de
baroc. Mănăstirea Curchi se află în raionul Orhei,
la 55 km de Chișinău. Pe parcursul vizitei am fost
însoțiți de starețul arhimandrit Siluan, exarhul
mănăstirilor din Moldova. Pe umerii lui a stat o
grea sarcină, aceea de a reface aceste așezăminte
monahale, aflate într-o stare avansată de
degradare, ca urmare a regimului comunist.
Mănăstirea a fost închisă în 1958 și a fost utilizată
ca depozit sau spital psihiatric.
Între anii 2002-2014 aici au avut loc
ample lucrări de renovare. Astăzi, întregul
complex strălucește în haine noi, a renăscut din
propria-i cenușă. În împrejurimi am putut admira
un frumos parc dendrologic, cu arbori ce trec de
200-350 de ani. În aceeași zi, prin intermediul
radioului, am aflat că Republica Moldova a
semnat actul de asociere la Uniunea Europeană.
Seara am vizionat spectacolul dat de formațiile
participante la festival. Grădina publică unde era
amplasată scena, are o suprafață de 7 hectare. Aici
am vizitat Aleea scriitorilor, a clasicilor
literaturii române, dar și a scriitorilor moderni. În
centrul grădinii, în vârful unei coloane dorice, se
află bustul marelui scriitor și dramaturg rus
Alexandr S. Pușkin, care a fost o vreme exilat aici
48
la Chișinău. Aici, în această frumoasă grădină, el
a avut numeroase aventuri cu tânăra Ludmila.
Trebuie să spunem că Pușkin a fost un adevărat
Don Juan. La Chișinău s-a îndrăgostit de toate
cele trei fete ale generalului Raievski, eroul de la
Borodino. Pentru Ludmila era cât pe ce să se
dueleze. Pușkin a fost căsătorit cu Natalya
Goncharova, o femeie foarte frumoasă, care a
intrat și în grațiile țarului, dar și a tânărului ofițer
'
francez Georges dAntes. Acesta, pentru a fi
aproape de ea, s-a căsătorit cu o soră a lui Pușkin.
În cele din urmă, poetul l-a provocat pe ofițer la
duel. Cumnații s-au duelat la 27 ianuarie 1837.
Amândoi au fost răniți, dar doar Pușkin mortal,
pierzându-şi viaţa după două zile de agonie.
Grădina Publică ,,Ștefan cel Mare și Sfânt”
datează din 1818. A fost realizată pe baza
planurilor arhitectului Ozmidov, apoi ale lui
Bogdan Eitner, care i-a trasat aleile și a amplasat
arborii și arbuștii. Monumentul lui Pușkin a fost
montat în 1885, iar cel al lui Ștefan cel Mare și
Sfânt în 1928. Busturile a 12 scriitori clasici
români au fost dezvelite în 1958.
În ziua de 2 iulie, delegația sătmăreană a
participat la un eveniment de profundă
încărcătură patriotică. A avut loc o ceremonie
religioasă și s-a depus un frumos coș cu flori la
Statuia lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Ceremonia
religioasă a fost oficiată de PS Antonie, Episcop
vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului, însoțit de un
numeros sobor de preoți. Aflându-mă foarte
aproape de monument, am putut citi pe cele patru
laturi următorul text: „Ștefan cel Mare și Sfânt a
păstrat Basarabiei: Nistrul, Chilia și Cetatea
Albă”, apoi: „Domn din munte până la Nistru și
Mare”. „Ctitor de mănăstiri, Făuritor de
dreptate”. „Biruitor de popoare la Lipnic, la
Baia, la Cătlăbuga, la Șcheia, la Dumbrava
Roșie, pentru Țară, Neam și Cruce”.
Proiectul monumentului aparține lui
Alexandru Plămădeală și datează din 1923.
Chipul domnitorului a fost realizat de sculptor,
inspirându-se după o miniatură datând din 1475.
Monumentul a fost turnat la București din
tunurile turcești capturate în Războiul de
Independență. Între anii 1942-1944, monumentul
a fost instalat în fața Arcului de Triumf din
Chișinău, apoi demontat și ascuns în România. A
revenit în urma intervenției Comisiei Aliate de
Control. În 1972, de la Moscova, s-a decis
mutarea sa mai în fundul parcului, dar pe 31
august 1989 monumentul a revenit la locul inițial.
Întreaga grădină este înconjurată de un gard din
fontă turnată, realizată după proiectul lui A.
Bernadazzi, în 1860. Un frumos aranjament
floral de la baza monumentului înscrie cifra 580.
Au trecut 580 de ani de la prima atestare
documentară a Chișinăului, eveniment marcat în
ziua de 17 iulie 2016. Hrisovul din 17 iulie 1436
dat la Vaslui îi pomenește pe domnitorii Țării
Moldovei Ilie și Ștefan că i-au dat și i-au întărit lui
Oancea logofăt pentru credincioasă slujbă mai
multe sate pe Răut, despre a căror hotare se spune:
„Și la Bâc, de cealaltă parte, pe valea ce cade în
dreptul Cheșenăului lui Acbuș, la izvorul unde
este Seliștea Tătărească în dreptul păduricii”.
Chișinăul este asemenea Romei, situată pe șapte
coline. Istoricii vorbesc de începuturi de viață aici
din perioada geto-dacică și romană. Ca târg,
Chișinăul este cunoscut din 1666, iar ca oraș din
1818.
Semnatarul acestor rânduri a participat în
ziua de 2 iulie 2016, la un simpozion cultural-
istoric dedicat marelui voievod Ștefan cel Mare și
Sfânt, ce a avut loc în marea sală de la Biblioteca
Națională a Republicii Moldova. Cu acest prilej,
profesorul Carol C. Koka, redactor la ziarul
online ,,Actualitatea Sătmăreană” a vorbit despre
fenomenul cultural și literar din județul Satu
Mare, despre evenimentele literare, activitatea
cenaclurilor literare. Au fost prezentate ultimele
două numere ale revistei ,,Eroii Neamului”,
istoricul revistei, redactorii și colaboratorii ei,
fiind foarte apreciată de către cei prezenţi. Un set
de reviste și mai multe cărți au fost donate
49
bibliotecii. Participarea la simpozion a fost
recompensată cu două Diplome de excelență, una
pentru subsemnatul, iar a doua pentru redactorul
nostru coordonator colonel (r) Voicu Şichet.
În ziua de 3 iulie a fost vizitată Vinăria de
la Purcari, situată la extremitatea de sud a
Republicii Moldova, la 22 km de Cetatea Albă, în
apropierea Nistrului. Aici, într-o zonă viticolă de
tradiție, am întâlnit o construcție monumentală,
precum un castel medieval. Am fost îndrumați de
domnul Aurel Grosu, cel care a condus această
întreprindere vreme de 30 de ani. Gospodăria
viticolă datează din anul 1827. Vița de vie se
cultivă pe o suprafață de 280 de hectare și se
îmbuteliază anual un milion de sticle de vin. Am
vizitat întregul proces de vinificare, beciurile cu
butoaie de vin puse la maturat vreme de trei ani,
colecțiile de vinuri. Vinăria se mândrește cu
numeroase premii câștigate la concursurile
internaționale.
Zilele petrecute la Chișinău au fost un bun
prilej de a cunoaște multe din istoria și cultura
fraților noștri de dincolo de Prut. Au fost făcute
utile schimburi de impresii, s-au legat prietenii.
Pretutindeni am fost primiți cu căldură frățească,
gazdele au făcut totul ca să ne simțim ca și acasă.
Mulțumim pe această cale doamnei Viorica
Oprea, președinta Centrului Cultural European
,,Dacia”, domnului Liviu Plugaru și domnului
director al Liceului Academiei de Științe a
Moldovei, profesor Iurie Cristea pentru tot ce au
făcut pentru noi.
Eroii Neamului în poezia lui Alecsandri
V asile Alecsandri (1821-1890) este o figură
reprezentativă pentru literatura noastră. Bardul de
la Mircești, așa cum era supranumit, a fost o
personalitate complexă și inovatoare, un adevărat
pionier în arta scrisului. Să nu uităm că a trăit într-o
epocă de mari frământări istorice și politice, iar
paginile sale sunt veritabile mărturii ale
evenimentelor cruciale care au marcat destinul
nostru ca națiune.
S-a născut la Bacău, într-o familie înstărită
și a primit o educație aleasă încă de mic. A avut
oportunitatea să călătorească mult și să observe
diferențele de mentalitate și de civilizație dintre
țările occidentale și Moldova sa, la care s-a întors
mereu. Chiar dacă George Călinescu în
monumentala sa Istorie a literaturii române de la
origini până în prezent îl face vinovat de o
oarecare superficialitate și, inevitabil, de
sentimentalism, rolul pe care Alecsandri l-a jucat
în epoca sa nu poate fi contestat. Să nu uităm că a
sprijinit și a participat activ la mișcarea
revoluționară din Moldova, a promovat valorile
tradiționale prin pasiunea sa pentru folclor, a adus
în prim-plan figurile marilor personalități istorice,
a criticat, prin voluptoasa-i Chiriță, societatea
moldovenească „franțuzită” a secolului XIX, a
surprins, prin pastelurile sale, natura în toate
anotimpurile.
Ne-a lăsat moștenire volumele de versuri:
Doine și lăcrimioare (1853), Poezii populare.
Balade (1852 - 1853), Mărgăritărele (1863),
Pasteluri (1875), Ostașii noștri (1878). Este
autorul prozelor: Buchetiera de la Florența (1840)
- cu care debutează, Istoria unui galbân și a unei
parale (1844), Călătorie în Africa (1855-1874),
Vasile Porojan (1880). A fost un deschizător de
drumuri în dramaturgie, mărturie stau piesele
Farmazonul din Hârlău (1840), Modista și
cinovnicul (1841), Iașii în carnaval (1845),
comediile de mare succes Chirița în Iași și Chirița
în provincie (1850), dramele istorice în versuri
Despot-Vodă (1879) și Fântâna Blanduziei
(1884).
Vom insista, în rândurile care urmează,
asupra poeziei de inspirație patriotică. Distingem,
în cadrul acestei teme, câteva direcții: evocarea
trecutului glorios, figurile unor eroi populari -
haiducii, surprinși în lupta pentru echitate socială,
50
Prof. Nicoleta CÂMPIAN
momentul 1848, Unirea Principatelor, războiul de
independență din 1877, poezia omagială.
Istoria națională l-a preocupat întotdeauna
pe creatorul pastelului, având în vedere că și-a
desfășurat activitatea într-o epocă în care
promovarea valorilor naționale era primordială.
Tocmai se contura conștiința națională, iar
literatura era un bun mijloc de a ajunge la sufletul
poporului. Și cum poți ajunge la sufletul poporului
altfel decât prezentându-i eroi legendari sau mari
fapte de vitejie? Poemul Dan, căpitan de plai
aduce în fața cititorului chipul unui astfel de erou,
model de curaj și de demnitate. Acțiunea se petrece
în Moldova, după moartea lui Ștefan cel Mare, la
apusul vieții personajului, care trăiește ca un
pustnic în singurătatea munților: Bătrânul Dan
trăiește ca șoimul singuratic / În peșteră de stâncă,
pe-un munte păduratic, (...) Vechi pustnic, rămas
singur din timpul său afară. O frumoasă și
profundă meditație asupra condiției umane se
dezvăluie cititorului în această primă parte.
Surprins între viață și moarte, între tinerețe și
bătrânețe, omul Dan simte lama rece a timpului:
Dincolo de morminte el trist acum privește/ O
tainică fantasmă ce-n zare s-adâncește,/
Fantasma drăgălașă a verdei tinereți/ Ce fuge de
răsuflul geroasei bătrâneți,/ Și zice: „Timpul rece
apasă-umărul meu/ Și cât m-afund în zile tot simt
că e mai greu!”
Dincolo de calitățile necesare unui fost
oștean al lui Ștefan, cum ar fi curajul, vitejia și
dragostea de țară, bătrânul Dan este exemplu de
demnitate umană. Luat prizonier de Hanul
tătarilor, nu-și deplânge soarta și nu cere îndurare;
refuză să se lepede de credința strămoșească
pentru a-și salva viața. Fragmentul de mai jos
evidențiază înțelepciunea eroului: „Ghiaur! zice
tatarul cu inima haină,/ Ce simte firul ierbei când
coasa e vecină?/ „Ea pleacă fruntea-n pace,
răspunde căpitanul,/ Căci are să renască mai
fragedă la anul!”
Bătrânul căpitan are ceva din
înțelepciunea unui Moș Roată care știe că moartea
este de preferat rușinii de a-ți trăda neamul și
patria: Cui place să roșească, roșească,... eu nu
vreu/ Nici pată pe-a mea armă, nici pe obrazul
meu. Așadar, moștenirea spirituală a lui Ștefan
rămâne intactă, căci bătrânul recunoaște: Așa m-
au deprins Ștefan, ușoară țărna-i fie!/ La trai fără
mustrare și fără prihănie.
Pătruns de un puternic simțământ
patriotic, singura dorință a lui Dan este de a-și lua
rămas bun de la glia strămoșească: Ghirai, mă
lasă, lasă în ora morții grele/ Să mai sărut o dată
pământul țării mele!
Poemul Dumbrava roșie, structurat în opt
părți, surprinde admirabil personalitatea
covârșitoare a lui Ștefan cel Mare. Poemul, care
redă lupta dintre moldoveni și leși, începe cu visul
regelui polon, Albert, care anticipează visul de
expansiune a lui Baiazid din poemul eminescian.
Fără a avea forța estetică a celui din urmă, visul lui
Albert urmărește aceleași deziderate: setea de noi
cuceriri teritoriale, beția gloriei și a bogățiilor,
satisfacerea orgoliului personal. Autorul folosește
procedeul antitezei, cele două oștiri se situează, ca
în basme, fie de partea binelui, fie de partea răului.
Dezmățului din tabăra polonă îi opune disciplina
oștirii moldovene, iar aroganței nemăsurate
dragostea de țară. Pentru orice armată, curajul și
puterea se transmit de la conducător, iar Ștefan cel
Mare este conturat ca un erou invincibil: Toți zic:
„E Ștefan! Ștefan!”/ Dar Ștefan e cel Mare!/ Iată-l
cărunt, dar încă barbat între barbați,/ Ca muntele
Ceahlăul prin munții din Carpați!; (...) Erou plin
de lumină, el e menit în lume/ Pe seculul ce-l vede
să sape al său nume/ Și să răspândă raze pe seculi
viitori,/ Precum un soare splendid ce sparge deșii
nori. Armata leșească, înfrântă, este pedepsită
exemplar. Soldații poloni luați prizonieri sunt
înhămați la jug și obligați să are glia pe care au vrut
să și-o însușească pe nedrept. Scena este demnă de
infernul lui Dante: Opt mii de leși de oaste, legați,
cu frâu în gură,/ În loc de boi, la juguri se opintesc
trâgând;/ Ei trag mereu, și ferul greu mușcă-n
bătătură,/ Și unii gem, și alții cad pe genunchi
plângând!. Și astfel se naște legenda: Cole-,n astă
dumbravă, copacii urieși/ Sunt locuiți, se spune,
cu suflete de leși.
Haiducii, acești răzvrătiți zămisliți în
inima satului românesc, sunt figuri importante în
creația lui Alecsandri. Poeziile Doina, Strunga,
Cântec haiducesc, Hora, Andrii Popa împletesc
admirabil filonul folcloric cu cel patriotic. Cine nu
fredonează melodia compusă de cei de la Phoenix,
după versurile deja celebre: Cine trece-n Valea
Seacă/ Cu hamgerul fără teacă/ Și cu peptul
dezvălit?/ Andrii popa cel vestit!. Setea de dreptate
a poporului este împărtășită de autorul Doinei:
Doină doiniță!/ De-aș avea o pușculiță/ Și trei
glonți în punguliță/ Ș-o sorioară de bărdiță!/ De-
aș avea, pe gândul meu,/ Un cal aprig ca un leu,/
51
Negru ca păcatul greu! Lotrii sunt, pentru
Alecsandri, un nesecat izvor de inspirație, mai cu
seamă că erau iubiți de popor și ridicați la rangul de
eroi, datorită bărbăției și spiritului justițiar.
Autorul îi creionează în Strunga ca pe niște
personaje fabuloase, coborâte din mitologia
românească: Sunt de cei ce-mpușcă-n lună,/ Care
noaptea-n frunze sună,/ Feciori de lele nebună!
Revoluția de la 1848 a reprezentat un
moment istoric important în întreaga Europă, iar
Alecsandri, care era familiarizat deja cu ideile și
concepțiile statelor occidentale, a înțeles, mai bine
decât oricine, că alinierea țării sale la idealurile
europene nu poate fi decât benefică. Mai mult de
atât, mișcarea revoluționară însemna ieșirea la
lumină. Poezia Deșteptarea României este un
îndemn la luptă pentru eliberarea de sub tiranie, un
imbold menit să trezească spiritele adormite: Iată!
Lumea se deșteaptă din adânca-i letargie!/ Ea
pășește cu pas mare cătr-un țel de mult dorit/ Ah!
Treziți-vă ca dânsa, frații mei de Românie!/
Sculați toți cu bărbăție,/ Ziua vieței a sosit!
Unul dintre idealurile generației pașoptiste
a fost realizarea Unirii. Despre acest vis ne
vorbește Alecsandri în poeziile Hora Unirei,
Moldova în 1857, Anul 1855. Poetul deplânge
soarta țării sale, neputincioasă sub jugul dușman:
Când ridici glasul, o cruntă mână/ Îi curmă-ndată
gemetu-n zbor! În ciuda acestor opreliști, speranța
nu se lasă așteptată: E scrisă-n ceruri sfânta
Unire!/ E scrisă-n inimi cu foc ceresc!/ O!
Românie! l-a ta mărire lucrează brațul
dumnezeiesc! (Moldova în 1857). Atmosfera din
Hora Unirei este mult mai optimistă, îndemnul
mai ferm: Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima
română,/ Să-nvârtim hora frăției/ Pe pământul
României!
Ciclul Ostașii noștri (1880) este dedicat
martirilor din războiul de independență. Titluri ca
Peneș Curcanul, Sergentul, Păstorii și plugarii,
Hora de la Plevna, Odă ostașilor români, Eroii de
la Plevna aduc în prim-plan sacrificiul suprem al
armatei române, jertfa de sânge pentru câștigarea
neatârnării, dar și ororile războiului. Prima strofă
din poezia Peneș Curcanul surprinde crezul
românilor în izbândă, efervescența tinereții care se
crede invincibilă: Plecat-am nouă din Vaslui/ Și cu
sergentul, zece,/ Și nu-i era, zău, nimănui/ În pept
inima rece./ Voioși ca șoimul cel ușor/ Ce zboară
peste munte/ Aveam chiar pene la picior/ Ș-aveam
și pene-n frunte. Soldații lui Alecsandri nu
formează un personaj colectiv abstract, ei se
conturează ca destine și ca personalități, fapt care
sporește dramatismul situației. Pe câmpul de luptă
nu pier soldați necunoscuți, ci oameni puternic
individualizați ca sergentul Mătrăgună, Cobuz,
cioban în Calafat, dibaciul tunar Ținteș, Bran și
Vlad, Burcel, doi frați Călini, personajul narator
Peneș Curcanul. Moartea retează în curând voioșia
și optimismul din prima strofă: Ah! Cui i-ar fi
trecut prin gând/ Ș-ar fi crezut vreodată/ Că mulți
lipsi-vor în curând/ Din mândra noastră ceată!/
Priviți! Din nouă câți eram,/ Și cu sergentul, zece,/
Rămas-am singur eu... și am/ În piept inima rece!
S u c c e s i u n e a r a p i d ă a v e r b e l o r,
enumerațiile și repetițiile sporesc tensiunea luptei:
Prin foc, prin spăgi, prin glonți, prin fum/ Prin mii
de baionete,/ Urcăm, luptăm... iată-ne-acum/ Sus,
sus, la parapete,/ „Allah! Allah!” turcii răcnesc,/
Sărind pe noi o sută./ Noi punem steagul
românesc/ Pe crâncena redută. Prețul victoriei
este plătit cu vieți omenești, dar personajul narator,
deși a asistat la toate atrocitățile de pe câmpul de
luptă, este gata să se întoarcă pentru a fi de folos
patriei sale: Ah! Da-o-ar Domnul să-mi îndrept/
Această mână ruptă,/ Să-mi vindec rănile din
pept,/ Iar să mă-ntorc în luptă,/ Căci nu-i mai
scump nimică az/ De lumea pământească/ Decât
un nume de viteaz/ Și moartea vitejească!
În Sergentul, tonalitatea este mai sumbră,
poetul criticând în acest fel modalitatea în care
autoritățile îi tratează pe eroii patriei. Degradarea
la care războiul supune ființa umană este
întruchipată în portretul sergentului rănit la picior
care se întoarce în Vasluiul copilăriei: ...bietul om,
slab, palid, având sumanul rupt/ Și o cămeșă ruptă
bucăți pe dedesupt. Stării fizice umile îi este opusă
lumina interioară a omului care știe că și-a făcut
datoria: Opinca-i era spartă, căciula desfundată,/
Dar fruntea lui de raze părea încoronată./ Calică-i
era haina, dar strălucea pe ea/ Și crucea „Sfântul
Gheorghe” ș-a „României Stea.” Întâlnirea
sarbedului român cu cele trei batalioane de gardă-
mpărătească/ Mergând voios la Plevna cu dor s-o
cucerească scoate în evidență contrastul dintre
iluzia gloriei câștigate prin luptă și realitățile
devastatoare ale războiului. Văzând decorațiile de
pe pieptul soldatului îmbrăcat în zdrențe, corpul
de oaste mândră în aur strălucind îi arată
prețuirea: ...Pe loc, tot regimentul/ Se-nșiră,
poartă arma, salută cu onor/ Românul care pleacă
trăgând al lui picior.
Prin poezia Odă ostașilor români,
Alecsandri își arată considerația pentru tinerii a
căror jertfă a făcut posibilă independența
României. Stilul este retoric, textul abundă în
invocații, interjecții și propoziții exclamative, se
recurge la evocarea clipelor dificile prin care a
trecut țara și se încheie în mod grandios: Astăzi
lumea ne cunoaște: Român zice, Viteaz zice.
Alecsandri a fost acuzat de critica literară a
vremii că scrie o poezie ocazională, fără valoare
estetică. În Criticele sale, Titu Maiorescu apără
reputația lui Alecsandri, aspru sancționat de Aron
Densușeanu în lucrarea sa, Istoria limbei și
literaturei române (Iași, 1885). Lui Alecsandri i se
imputa faptul că nu s-a ocupat în lirică cu un
anume gen, nu s-a specializat, ci s-a legat mai
vârtos de tot felul de ocaziuni externe, care, orcât
le-ar nemeri poetul pentru moment, fiind ele
trecătoare, slăbește și interesul și se răcește și
sentimentul sau dispozițiunea specială ce domina
odată, și, prin urmare slăbește și se șterge și
valoarea poeziilor. (Aron Densușeanu, apud Titu
Maiorescu, Critice, vol. II)
E adevărat că poetul a fost un om de lume,
o figură prezentă în cercurile înalte ale societății
românești de atunci, apreciat încă din timpul vieții
drept un mare talent. Este la fel de adevărat că
r e t o r i s m u l v e r s u r i l o r, p a t e t i s m u l s a u
sentimentalismul excesiv dăunează scrierilor sale,
dar să nu uităm că epoca în care a trăit a reprezentat
zorii literaturii române, începuturile creației
conștiente și asumate.
Ce moștenire ne-a lăsat Alecsandri? O
poezie coerentă care tratează cu respect valorile
neamului, o oglindă a societății și a epocii în care a
trăit, dar, mai presus de toate, crezul că poporul său
este demn de a fi înscris în marea carte de istorie a
lumii.

Bibliografie selectivă
Alecsandri, Vasile, Poezii. Despot-Vodă, Antologie și tablou sinoptic de Ion Nistor, Editura Romhelion, București, 1995
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Semne, București, 2003
Maiorescu, Titu, Critice, vol. II, Ediție îngrijită de Domnica Filimon, Editura Minerva, București, 1973, colecția
Biblioteca pentru toți
Pop, Ion, (coordonator), Dicționar analitic de opere literare românești, vol.I-II, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca,
2007
***Antologia poeziei românești de la începuturi până astăzi, vol. II, Cuvânt înainte de Tudor Arghezi, Editura de Stat
pentru Literatură și Artă, București, 1957

52
 Regina Ana,
Principesă de Bourbon-Parma
1 august 2016 - este o dată amară, în care
poporul român se desparte de un simbol. La
vârsta de 92 de ani, și după o lungă suferință,
Majestatea sa Regina Ana a României a închis
ochii pentru totdeauna la Spitalul din Morges, în
Elveția.
Ana de Bourbon-Parma s-a născut la 18
septembrie 1923, la Paris, și a fost fiica
principelui René de Bourbon-Parma și a
principesei Margareta a Danemarcei. A copilărit
în Franța, dar în 1939, după izbucnirea celui de-
Al Doilea Război Mondial, și-a urmat familia în
Spania și, ulterior, în Statele Unite ale Americii,
unde a urmat o școală de artă, la New York.
În 1943, Ana de Bourbon-Parma s-a
înrolat ca voluntar în armata franceză, dovedind,
încă de atunci, o tenacitate rar întâlnită, care a
ajutat-o să treacă peste perioadele grele pe care
destinul și istoria i le-a hărăzit. A participat la
operațiunile militare din Algeria, Maroc, Italia,
Luxemburg și Germania. A ajuns mai apoi la
gradul de caporal, iar la sfârșitul războiului a fost
avansată în gradul de locotenent și a primit
„Crucea de Război'' a Franței. L-a cunoscut pe
regele Mihai I al României la Londra, în
noiembrie 1947. După doar o săptămână, regele
i-a cerut mâna. S-au căsătorit la 10 iunie 1948, în
Atena, la Palatul Regal. După nuntă, a început
exilul regelui Mihai și al soției sale.
La 10 iunie 2008, regina Ana și regele
Mihai au sărbătorit „Nunta de diamant'', după 60
de ani de căsnicie, iar cinci ani mai târziu, la 10
iunie 2013, Majestățile Lor au sărbătorit 65 de ani
de căsătorie, devenind, astfel, primii din întreaga
istorie a regilor României care au sărbătorit
vreodată „Nunta de Safir''.
În cei 92 de ani ai săi, de numele, viaţa şi
activitatea Reginei Ana se leagă 92 de aspecte
mai puțin cunoscute, printre care :
1. Regina Ana are printre strămoşi atât Familia
Regală de Bourbon, cât şi Familia Regală de
Orléans, aflate într-o acerbă rivalitate istorică.
2. Regina a primit şase prenume la botez, pentru
a fi mulţumite toate mătuşile regale: Anne,
Antoinette, Francoise, Charlotte, Zita,
Marguerite.
53
Claudia Maria POP
3. Numele de alint al Principesei Ana, folosit în
familie, a fost, de-a lungul întregii vieţi, Nane.
4. La vârsta de doisprezece ani, Principesa Ana a
urmat la Paris, cu mare plăcere, cursuri de
scrimă.
5. Regele Mihai s-a îndrăgostit de Principesa
Ana cu mult înainte de a o cunoaşte personal. În
timpul războiului, în România, cinematografele
prezentau, înainte de film, scurte reportaje de
ştiri, cea mai mare parte de pe front. Regele
Mihai, în sala de cinema a Palatului Regal, a
văzut, într-un reportaj de război din Maroc
(1943), pentru câteva secunde chipul
Principesei Ana de Bourbon Parma, care lucra
ca infirmieră pe front. A cerut operatorului să
decupeze fotogramele filmului şi să le
transforme în mici fotografii, pe care le-a
păstrat, apoi, în mare discreţie.
6. Indiferenţa Reginei Ana la adresa modei şi
ţinutelor vestimentare a fost moştenită de la
mama sa, care obişnuia să spună „Eu nu mă
îmbrac, eu mă acopăr”.
7. Principesa Ana l-a cunoscut pe Regele Mihai
la nunta Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii
cu Ducele de Edinburgh, care a avut loc la 20
noiembrie 1947, la Londra.
8. Regina Ana a lucrat ca tâmplar, într-un atelier
improvizat acasă, în timpul exilului din Anglia,
pentru a nu cheltui bani cu achiziţionarea de
mobilă. A vândut, duminica, la târg, unele dintre
piesele de lemn executate de ea.
9. De fiecare dată când cuplul regal s-a mutat în
casă nouă, prima piesă ascultată a fost Poema
Română, de George Enescu, un fel de
binecuvântare muzicală a casei.
10. În 1960, Regele şi Regina au scris împreună
o piesă de teatru numită „Alegerea” (The
Choice, în original), despre lupta dintre
sistemele capitalist şi comunist şi rolul credinţei
în salvarea omului. Până în prezent, piesa nu s-a
jucat niciodată în România. Ea a fost însă
publicată în mai multe volume, inclusiv în
română.
11 Exilul Regelui şi Reginei a durat aproape
cinci decenii, din ianuarie 1948 până în
 februarie 1997.
12. Există în limba română două cărţi despre
Regina Ana, ambele scrise de Alteţa Sa Regală
Principele Radu: „Un război, un exil, o viaţă”,
apărută la Editura Humanitas în mai multe
ediţii, începând din anul 2000, şi „Ana. Portretul
Reginei”, apărută la Curtea Veche în anul 2013.
13. De-a lungul vieţii, Regina Ana a primit
Crucea de Război a Franţei, Marea Cruce a
Ordinului Carol I, Marea Cruce a Ordinului
Sfânta Olga şi Sfânta Sofia din Grecia, Marea
Cruce a Ordinului de Malta şi Marea Cruce a
Ordinului Coroana României.
14. Statul român nu a oferit nicio distincţie
Reginei Ana, în 92 de ani de viaţă.
15. Regina Ana a fost cea mai longevivă soţie de
rege sau domnitor din întreaga istorie a
României.
În memoria Majestății Sale, Guvernul a decis
ca tricolorul să fie coborât în bernă pe teritoriul
țării, dar și la ambasadele noastre din întreaga
lume. 13 august, data la care Majestatea Sa
Regina Ana urma a fi înmormântată, a fost
declarată zi de doliu național.

Mi-e regele bătrân, bătrân şi singur

Lucian Avramescu,
1 august 2016, Sângeru

mi-e regele bătrân, bătrân şi singur azi a murit regina-i născătoare

stă drept şi nu-i ţinut de subsuori
regatul lui s-a sfărâmat demult
din el rămase-un câmp cu lumânări
născutu-m-am când el pleca din tronu-i
la şcoală despre regi n-am auzit
dar în biserica din satul meu
era un sfânt mai altfel zugrăvit
tata mi-a spus că-i regele şi-atunci
am înţeles că noi avut-am rege
şi ce lipsea din mintea mea-ncepu
cu teamă şi răbdare să se lege
fidelă şi când regele era
doar amintirea vremii de demult
iar ea ca o ţărancă asuda
cortegiul va merge în tăcere
spre-al Argeşului cimitir acum
nădăjduiesc să nu-l întoarcă iarăşi
vreun preşedinte proţăpit în drum
e regele bătrân, bătrân şi singur
stă drept şi nu-i ţinut de subsuori
regatul lui s-a sfărâmat demult
iar el priveşte suveran spre zări
şi-i dus, ca ţara lui de lumânări

54
 Ziua Tanchistului din Armata Română
L a 1 august se sărbătoreşte Ziua
Tanchistului, armă de bază în Armata Română, de
altfel în orice armată care doreşte să conteze pe
câmpurile de luptă de mâine. Arma tancuri, în
armata noastră, a apărut timpuriu, prin crearea
Regimentului 1 Care de Luptă la 1 august 1919
(cu trei zile înainte ca trupele române să ocupe
Budapesta), prima unitate de blindate din sud-
estul Europei. O vechime de aproape o sută de ani,
iar asta denotă tradiţie, un trecut glorios, dar şi o
continuitate care ne onorează. Chiar în timpul în
care România era membră a Tratatului de la
Varşovia, în vremea în care puterea dominantă a
acestei alianţe, URSS, nu vedea cu ochi buni
creşterea puterii militare în sectoarele cu greutate
(în special la tancuri şi aviaţie) a statelor satelit, de
teama unor răzmeriţe ca şi în Ungaria şi
Cehoslovacia, România şi-a menţinut şi chiar
sporit puterea braţului de fier a forţelor terestre,
tancurile.
Această tradiţie îndelungată nu este
clădită doar pe vechime, ci şi pe fapte de arme,
momente eroice interzise în trecut, dar, din păcate,
necunoscute nici astăzi. Să nu uităm, anul acesta,
la 22 iunie, am aniversat 75 de ani de la intrarea în
război a României pentru dezrobirea Basarabiei şi
a nordului Bucovinei, o pagină de glorie, dramă şi
eroism care ar trebui să fie citită, şi citată, cu
mândrie de orice român. Aici, soldatul român a dat
suprema jertfă în luptă, în bătălii grele, cu sorţi
potrivnici, iar arma tancuri şi-a făcut şi ea din plin
datoria. Despre tancurile româneşti din acel an
1941 vreau să vă vorbesc în continuare.
Divizia 1 Blindată (din 26 aprilie 1944 va
fi numită Divizia 1 Blindată România Mare) avea
în compunere 126 tancuri R-2 şi R-35, acestea din
urmă improprii genului de luptă în care vor fi
angajate. Pe lângă tancuri, existau divizioane de
artilerie şi mitraliere motorizate. Comandantul
diviziei era generalul Ion Sion, cel care mai târziu
va cădea la datorie cu arma în mână la Stalingrad.
Iată câteva date tehnice ale acestor tancuri:
Tancul R-2, produs de Skoda, 1 tun 37,2
mm, 2 mitraliere ZB-53 de 7,92, blindaj 16-25
mm, autonomie pe şosea 190 km, pe teren 115 km,
viteza maximă pe şosea 40 km/h, pe teren 15 km/h.
55
Ing. ec. Cristian MAREŞ
R-35, Renault, echipaj 2, tun 37 mm, 1
mitralieră 7,92, blindaj 14-40 mm, autonomie
140 km,viteza maximă pe şosea 20 km/h, pe teren
15 km/h.
Da, tancurile R-2 pot fi considerate
depăşite, dar să nu uităm că Germania a cucerit
vestul Europei cu tancuri Panzer III şi IV care erau
considerate depăşite şi a invadat URSS cu 3500 de
astfel de tancuri, pe când Uniunea Sovietică avea
în dotare între 10000 şi 22000 de tancuri (inclusiv
T-34), mult mai bune decât cel mai performant
tanc al Axei, şi mai multe decât toate armatele
lumii luate la un loc. În 1941, tancurile româneşti
cumpărate de la Skoda erau încă fiabile. Ulterior,
dezvoltarea echipamentului militar, impulsionată
de război, a făcut ca, în scurt timp, mare parte din
armele ce făceau legea în 1941 să devină depăşite
doi ani mai târziu, ca de exemplu, în cazul nostru,
avionul IAR-80.
La 22 iunie 1941 începe Operaţiunea
Munchen, atacul româno-german pentru
eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei.
Grupul de Sud, din care făcea parte şi Armata
Română, trebuia să aştepte ca Grupul de Centru să
ajungă cu frontul pe linia noastră, astfel că
ofensiva generală română începe mai târziu, pe 2
iulie 1941. Până atunci, sunt stabilite capete de
pod peste Prut. Divizia 1 Blindată trece Prutul prin
capul de pod Ştefăneşti, la 2 iulie, fiind folosită ca
şi forţă de şoc, conform doctrinei militare
germane. Divizia 1 Blindată făcea parte din
Armata 11 Germană care ataca la centru, între
Armata 3 Română ce ataca înspre nordul
Bucovinei şi Armata 4 Română, spre sudul
Basarabiei.
 Prima luptă importantă are loc la
Brânzeni, unde Divizia 1 Blindată, alături de
diviziile 22 şi 76 infanterie germane, obţin
victoria. Prima confruntare de tancuri din istoria
acestei arme are loc aici, un pluton de tancuri R-2
fiind atacat de o duzină de tancuri sovietice. Două
tancuri T-28 sovietice distruse cu preţul unui tanc
românesc R-2. Urmărirea continuă până la Atachi,
pe Nistru (locul în care a fost ucis generalul Stan
Poetaş de bandele bolşevice în 1919), cucerit la 9
iulie. Divizia trece în urmărirea diviziei 176
puşcaşi sovietică spre sud, spre Soroca, apoi, în 14
iulie, intră în Bălţi. De aici, în subordinea
Corpului 54 german, loveşte din flanc puternica
defensivă sovietică de la masivul Corneşti, în
sprijinul Armatei a 4-a române, acolo unde
Divizia 35 română suferise o grea înfrângere.
Atacul dat în 14 iulie are succes şi dislocă
diviziile sovietice 5 şi 9 cavalerie şi 95 infanterie
56
făcându-le să se retragă, cu preţul a două tancuri
distruse de artileria sovietică. Două zile mai
târziu, Divizia 1 Blindată română are onoarea de a
pătrunde în Chişinău pe la nord, alături de trupele
germane, eliberând capitala Basarabiei, premiul
mult râvnit şi dorit. În luptele pentru cucerirea
oraşului, din 16 iulie, divizia a pierdut un tanc R-2
şi alte cinci au fost avariate. Au urmărit divizia 95
infanterie şi au distrus ariergarda sovietică intrând
în Tighina la 19 iulie cu preţul a încă trei tancuri,
dar artileria divizionară sovietică a fost distrusă.
La 26 iulie 1941, întreaga Basarabie a fost
eliberată. Soldaţii români, inclusiv tanchiştii, şi-
au făcut datoria.
Divizia 1 Blindată a trecut Nistrul la 6
august şi s-a îndreptat spre Odessa, intrând în
subordinea Armatei a 4-a, ce avea misiunea
cuceririi acestui oraş. Din păcate, infanteria nu
avea cunoştinţele şi abilităţile necesare
colaborării cu tancurile, astfel că, între 11 şi 14
august, în timpul atacului dinspre Bujalik spre
Odessa, Regimentul 1 a pierdut 47 de tancuri R-2,
victime ale artileriei şi cocteilurilor Molotov ale
vânătorilor de tancuri sovietici, dar şi ale
defecţiunilor tehnice. La fel, Regimentul 2 pierde
jumătate din efectivele de tancuri R-35 în urma
defecţiunilor tehnice.
După 14 august, tancurile sunt repartizate
mai multor unităţi spre a sprijini atacul Odessei,
nu mai sunt folosite ca forţă de şoc, ci de sprijin,
fapt care va duce la scăderea eficienţei, iar din
cauza lipsei infanteriei specializate pentru lupta
alături de blindate, multe tancuri vor cădea
victimă vânătorilor de tancuri sovietici. La 20
august 1941, la primul asalt asupra oraşului,
divizia pierde jumătate din efectivul de tancuri
rămas, 11 distruse şi 24 avariate, rămânând cu 20
de tancuri R-2 din 105. 46 de tancuri R-2 avariate
sunt transportate la Chişinău pentru reparaţii.
Restul de 20, viabile, sunt reorganizate şi incluse
ca batalion în Detaşamentul Eftimiu, alături de un
batalion de vânători moto, unul de tunuri lungi
Schneider de 105 mm, unul de obuziere Skoda de
100 mm, o companie de pionieri, una antiaeriană
cu tunuri Rheinmetall de 37 mm, alta antiaeriană
cu tunuri Gustloff 20 mm şi una de tunuri antitanc
Schneider 47 mm.
În această formaţie, tancurile româneşti
sprijină atacurile Corpului 1 asupra localităţii
Freudenthal, între 20 şi 24 august, apoi, între 26 şi
31 august, participă la acţiunile de încercuire a
Odessei, în subordinea Corpului 11, cu 11 tancuri
scoase din uz. În septembrie, participă la
următoarele două asalturi asupra oraşului. La
mijlocul lunii, Regimentul 2 mai avea doar 10
tancuri R-35 funcţionale din 70.
La 27 septembrie, Detaşamentul Eftimiu
este reorganizat devenind Detaşamentul 1 Asalt.
Antrenat şi pregătit de germani, va lua parte la
asaltul final asupra Odessei, din octombrie 1941.
Detaşamentul 1 Asalt cuprindea un batalion de
tancuri (10 R-2 şi 12 R-35), un batalion vânători
moto, patru baterii de obuziere Skoda de 100 mm,
Notă:
1
. Mareş, Cristian. Mândria cavaleriei române Generalul Radu Korne. Eroii Neamului, Satu Mare, 2015, 7 (s.n.),
nr. 4 (25), p. 51-55
57
două baterii de tunuri lungi Schneider de 105 mm,
o companie antiaeriană cu tunuri Gustloff de 20
mm şi un batalion de armament special dotat cu
aruncătoare de flăcări, tunuri antitanc şi
aruncătoare de mine.
16 octombrie 1941: asaltul final asupra
Odessei. Detaşamentul 1 Asalt, alături de Brigada
7 Mixtă Cavalerie, sunt printre primele intrate în
oraş. Dar, mare parte din garnizoană fusese
evacuată pe mare. Cu toate acestea, Odessa a fost
declarat de sovietici oraş erou pentru îndârjita
rezistenţă. Odessa rămâne singurul mare oraş
sovietic cucerit de o armată aliată germanilor fără
sprijinul acestora, o realizare militară de prim
rang pentru armata română, care ne onorează, cu
toate că pierderile noastre au fost foarte mari.
Pierderile diviziei blindate până la această dată au
fost de 162 de soldaţi morţi, 575 răniţi, 43
dispăruţi şi 86 de tancuri scoase din uz.
Detaşamentul 1 Asalt a fost desfiinţat la 24
octombrie 1941, dar epopeea tanchiştilor români
va continua în anii următori în cadrul Diviziei 1
Blindate reînfiinţate. A luptat la Stalingrad. Puţini
ştiu că din Armata germană a generalului Hoth
trimisă de Manstein să deschidă un coridor pentru
evacuarea Armatei a 6-a germane a lui Paulus,
încercuită la Stalingrad alături de diviziile
române, a făcut parte şi Divizia 1 Blindată
română. Mai apoi, în bătăliile din Moldova, din
primăvara şi vara lui 1944, Divizia 1 Blindată şi-a
dat tributul de sânge şi jertfă până la capturarea şi
desfiinţarea ei, aproape în totalitate, de către
sovietici, după 23 august 1944. Dar, tanchiştii
români vor lupta şi pe frontul de vest, până în
Cehoslovacia. Dintre comandanții de excepție
care au făcut onoare acestei divizii, în afară de
generalul Ioan Sion, de care am amintit deja, îl
putem menționa pe generalul Radu Korne,
mândria cavaleriei române, decorat cu Ordinul
Mihai Viteazul în ambele războaie mondiale, cel
care a condus trupele germano-române ale
Grupului Groddek la victorie în bătălia care a dus
la respingerea trupelor sovietice debarcate în
Crimeea în 1942, ucis în bătaie de temnicerii
comuniști în închisoarea Jilava în 1949.1
 Profesorul Gheorghe V. Botez
Prof. dr. Ovidiu T. POP
C. N. „Mihai Eminescu” Satu Mare
G heorghe V. Botez este născut la 27
aprilie 1892 în comuna Ghidigeni, judeţul
Tutova.
Între anii 1900-1904 a urmat clasele I-IV
la Şcoala primară Nr. 1 din Bârlad, apoi studiile
secundare la Şcoala normală din Bârlad, în
perioada 1908-1914. Termină Şcoala militară în
anul 1915 şi este locotenent în Regimentul 78
infanterie la Brăila. A fost mobilizat pe tot
parcursul Primului Război Mondial.
Începând cu 12 noiembrie 1914, este
învăţător în comuna Cârja, judeţul Tutova. După
Primul Război Mondial, în perioada 1 aprilie
1920-30 septembrie 1920, este tot învăţător în
comuna Cârja.
În Stat personal, Gheorghe V. Botez scrie că a fost
secretar şi cenzor al Asociaţiei învăţătorilor din
judeţul Tutova, preşedintele Societăţii culturale
Ioan Popescu de pe lângă Şcoala normală din
Bârlad şi a înfiinţat şi condus Casa de sfat şi citire
Zorile din comuna Cârja.
58
Semnătura profesorului Gheorghe V.
Botez de pe Statul personal
În Stat personal din anuarul al II-lea scrie:
„Gheoghe V. Botez, prof. practicant, institutor
detaşat. A predat până la 21 Ianuarie limba
română cl. I4, III3, IV3, V3, VI3 l. franceză cl. I3,
ştiinţele naturele cl. V3,VI2 în 24 ore, iar din 21
Ianuarie tot aceste studii fără de franceză, în 21
ore săptămânale. Conducătorul societăţii de
lectură, custodele bibliotecii tinerimii, prefect de
studii, dirigintele clasei a IV-a. Anii de serviţiu:
7.”2
Din Activitatea extraşcolară a
profesorilor, aflăm că: „Profesorul G. V. Botez a
disertat despre Mihail Eminescu la liceu, în ziua
patronului şcoalei, la 21 Novembrie (n.r. 8
Noiembrie - calendar nou); a cetit proză din
autorii aleşi la o serată din casinou şi la
cinematograf; a colaborat la ziarul Satu-Mare şi
Ţara de sus, a disertat despre doină în Baia-Mare,
în cadrele Culturii poporului.”3
În Şcoala sătmăreană, istoricul literar şi
publicistul Nae Antonescu scrie: „G. V. Botez a
predat limba şi literatura română [la Liceul
Mihail Eminescu din Satu Mare] şi a condus
societatea de lectură a elevilor. A fost redactorul
ziarului sătmărean «Tribuna liberă».”4 Tot Nae
Antonescu completează: „G. V. Botez, care va
tipări în Satu Mare foaia «Tribuna liberă» în
1923, iar mai târziu va deveni secretar literar de
redacţie al revistei bucureştene «Universul
literar» şi va scrie despre problemele culturale
sătmărene. În ziarul «Satu-Mare» publică mai
multe articole despre Limba românească, în
spiritul cultivării ei.” 5
 Profesorul G. V. Botez este profesor la
Liceul Mihail Eminescu din Satu Mare doar în
anul şcolar 1920-1921.6
În anul şcolar 1921-1922, din anuarul al
III-lea reiese că: „Dintre profesorii de anul trecut
au fost transferaţi: […] 3. Gheorghe V. Botez la
şcoala de arte şi meserii din localitate.”7
În revista Acolada scrie: „Imprejurări
legate de preocupările mele privitoare la viaţa şi
opera pictorului Ştefan Dumitrescu au făcut, într-
o zi, să fiu chemat la telefon, din Slatina, de către
bătrânul poet şi publicist G. V. Botez, oferindu-mi
spre achiziţionare câteva portrete în cărbune ale
marelui pictor, reproduse altădată în Universul
literar: Dimitrie Nanu, Jean Bart, Radu D.
Rosetti ş.a. Venit la Bucureşti, ne-am întâlnit în
câteva rânduri. Ca bârlădean ce sunt, dar mai ales
mă socot, îi întâlnisem numele în revista
Libertatea, scoasă la Bârlad de C. D. Lupaşcu,
editorul celui de al doilea volum de poezii al lui V.
Voiculescu, Din Ţara zimbrului. După primul
război mondial, G. V. Botez, deşi licenţiat în
drept, fusese învătător la Cârja, judeţul Tutova, şi
publica în revista vrednicului editor felurite
articole. Cum însă, în 1926, lucra în redacţia
Universului literar, deci în Bucureşti, unde
Perpessicius era redactor, mi-am închipuit lesne
că ar putea să cunoască drama lui Perpessicius.” 8
Colaborează la revista de cultură Ţara de
Jos, care apare între anii 1924-1927, lunar, la
Bucureşti. Printre colaboratorii acestei reviste era
şi Nicolae Iorga, care a spus: „Revista e o catedră,
un amvon, un post de observaţie, de unde se scot
strigătele de alarmă şi se dau semnalele.”9 În
numărul 1, din 1926, G. V. Botez apare în
comitetul de redacţie al acestei reviste.10
G. V. Botez a fost profesor de limba
română şi la Liceul Radu Greceanu din Slatina. În
perioada 1953-1956 l-a avut elev pe scriitorul Ion
Andreiţă, care îşi aminteşte: „Cred că am avut-
59
mai am, poate-vocaţie de dascăl. Nu ştiu dacă
marele şi bunul meu profesor George Botez mi-a
inspirat-o sau ea, vocaţia asta, făcea parte din
plămada mea.” 11
În anul şcolar 1920-1921, preşedintele
societăţii este profesorul Gheorghe V. Botez.
Redăm din anuar activitatea societăţii:
„Societatea de lectură M. Eminescu a ţinut şapte
şedinţe ordinare şi una de constituire.
Conducătorul ei a fost prof. G. V. Botez. În cele
şapte şedinţe s'au desvoltat opt conferinţe, s'a
recitat şi s'a cetit, au fost şi câteva producţii
muzicale. Membrii ei şi-au dat concursul şi la
diferitele serbări aranjate în liceu, sau teatru.
Biblioteca societăţii are 386 volume de cărţi, 148
sunt donaţii din anul acesta, 95 lipsesc din anul
trecut.
Averea societăţii este 3718 L. 87 bani.
Nu pot să nu amintesc la acest loc o
pagină frumoasă de cultură românească a
generaţiilor cari au muncit din răsputeri pentru
sosirea acestor zile de glorie. Este vorba de mama
societăţii noastre de lectură. Transmit mulţumiri
inimosului canonic din Gherla, Rs. domn Grigore
Pop, care cu o adresă frumoasă, provenită din
inima unui adevărat român, m'a pus în posesiunea
unui prea preţios document. - Studenţii români,
cari învăţau la fostul liceu unguresc regesc catolic
de aici, pe vremea absolutizmului aveau societate
de lectură românească, aveau biblioteca lor şi
emulau întru a desvolta activitate cât mai rodnică.
Protocolul şedinţelor ţinute de societatea de
lectură a studenţilor români din Satu-Mare în anii
1862/3-1865/66 ni l-a trimis canonicul din
Gherla povestind cu duioşie cum l-a scăpat de
peire. După anul 1870 ungurii eliminând limba
română ca a doua limbă de predare a institutului,
biblioteca societăţii de lectură se păstra intr'o sală
mică, unde se mai preda limba română până la
1875. Studenţii unguri atunci, după o şedinţă a
societăţii lor, au năvălit în camera cu biblioteca,
au rupt dulapurile, au distrus toate cărţile, le-au
călcat în picioare şi au decretat moartea culturii
româneşti dela acel liceu. Canonicul de azi,
student atunci în clasa a V-a a liceului unguresc, a
reuşit să scape de peire aceasta condică şi ni o
trimite să o aşezăm la locul ei de onoare,
terminând cu s. scriptură: «Împărăţia se mută dela
un neam la altul pentru păcate şi fărădelegi». Voi
iubiţi elevi, fiitori membri ai societăţii noastre de
lectură răsfoiţi documentul şi imitaţi pe înaintaşii
voştri, ca ţara noastră mare să devie tare şi
indestructibilă până la sfârşitul veacurilor.” 12
„Protocolul şedinţelor ţinute de
Societatea de Lectură a studenţilor români din
Satu-Mare, începând dela anul 1862-63” a fost
primit în anul 1922 de către directorul Liceului
Mihail Eminescu din Satu Mare, dr. Eugen
Seleş.13

Bibliografie
Documente
Anuarul al II-lea al Liceului de Stat Mihail Eminescu din Satu-Mare, pe anul şcolar 1920-1921, Tipografia „Satu-
Mare”, Satu-Mare, 1921.
Anuarul al III-lea al Liceului de Stat „Mihail Eminescu” din Satu-Mare pe anul 1921-22, Tipografia Iosif Simon,
Satu-Mare, 1922.
Stat personal, completat de G. V. Botez la 23 octombrie 1920, înregistrat în Arhiva Colegiului Naţional Mihai
Eminescu din Satu Mare cu Nr. 577-1920.
Volume
Antonescu, Nae, Din presa sătmăreană de altădată, Ediţie îngrijită, note şi indici de Viorel Câmpean şi Marta
Cordea, Editura Citadela, Satu Mare, 2013.
Oprea, Ion N., Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene 1870-2008, Editura P.I.M.,
Iaşi, 2008.
Pop, Ovidiu T., Cosma, Rozalia şi Cosma, Gheorghe, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”-file de istorie, Editura
Citadela, Satu Mare, 2012.
Scurtu, Vasile, Petru Bran: Un luptător al trecutului românesc din Satu Mare. Satu Mare, 1939, Tipografia Presa
Liberă Satu Mare-7159.
Studii, articole
Zeletin, C. D., Drama secretă a lui Perpessicius (1), Acolada Revistă lunară de literatură şi artă, nr. 12 (73)
decembrie 2013 (anul VII).
Andreiţă, Ion, Un recensământ, Memoria Oltului, Revistă de istorie şi cultură a Oltului şi Romanaţilor, Anul
III, nr.4 (26), Aprilie 2014.
Note
1
Stat personal, completat de G. V. Botez la 23 octombrie 1920, înregistrat în Arhiva Colegiului Naţional Mihai
Eminescu din Satu Mare cu Nr. 577-1920.
2
Anuarul al IIlea al Liceului de Stat Mihail Eminescu din Satu-Mare, pe anul şcolar 19201921, Tipografia „Satu-
Mare”, Satu-Mare, 1921, p. 12.
3
Ibidem, p. 15.
4
Nae Antonescu, Din presa sătmăreană de altădată, Ediţie îngrijită, note şi indici de Viorel Câmpean şi Marta Cordea,
Editura Citadela, Satu Mare, 2013, p. 103.
5
Ibidem, p. 149.
6
Ovidiu T. Pop, Rozalia Cosma şi Gheorghe Cosma, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”-file de istorie, Editura
Citadela, Satu Mare, 2012, p. 64.
7
Anuarul al III-lea al Liceului de Stat „Mihail Eminescu” din Satu-Mare pe anul 1921-22, Tipografia Iosif Simon,
Satu-Mare, 1922, p. 8.
8
C. D. Zeletin, Drama secretă a lui Perpessicius (1), Acolada Revistă lunară de literatură şi artă, nr. 12 (73)
decembrie 2013 (anul VII), p. 6.
9
Ion N. Oprea, Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene 1870-2008, Editura P.I.M.,
Iaşi, 2008, p. 433.
10
Ibidem, p. 434.
11
Ion Andreiţă, Un recensământ, Memoria Oltului, Revistă de istorie şi cultură a Oltului şi Romanaţilor, Anul III,
nr.4 (26), Aprilie 2014, p. 20.
12
Anuarul al IIlea al Liceului de Stat Mihail Eminescu din Satu-Mare, pe anul şcolar 19201921, Tipografia „Satu-
Mare”, Satu-Mare, 1921, p. 33.
13
Vasile Scurtu, Petru Bran: Un luptător al trecutului românesc din Satu Mare. Satu Mare, 1939, Tipografia Presa
Liberă Satu Mare7159, pp. 67-69.

60
 Spre aducere aminte.....de istorie!
Ştefan cel Mare - un mare domnitor
şi un foarte iscusit tactician militar (I)
A m scris în mai multe numere ale revistei
noastre despre campaniile marelui domnitor
pentru apărarea ţării, dar am omis câteva aspecte
esenţiale, pe care, începând cu acest număr,
doresc să le menţionez: felul, gândirea, modul în
care a realizat oastea - şi s-o pregătească în timp
util şi eficace pentru luptă şi apărare.
Ştefan - ultimul din seria marilor bărbaţi
de stat români al veacului al XV-lea - a fost, după
cum se ştie, fiul lui Bogdan al II-lea şi nepot al lui
Alexandru cel Bun. Născut pe la 1435, a avut
parte de o copilărie zbuciumată şi de o tinereţe
grea, ca pribeag, aşa cum trăiau în vremea aceea
mulţi descendenţi de „os domnesc”, împrăştiaţi
prin ţările vecine, în aşteptarea împrejurărilor
prielnice care le-ar fi permis să ocupe tronul
Moldovei. După uciderea tatălui său de către
Petru Aron, la Reuseni, în octombrie 1451, se
refugiază în Transilvania, la curtea lui Iancu de
Hunedoara, iar de acolo trece în „cealaltă ţară
românească”, unde sceptrul fusese preluat de
marele Ţepeş. A cunoscut, astfel, prin contact
direct, realităţile social-politice şi militare din
Transilvania şi Ţara Românească, în ambianţa
efortului gigantic întreprins de ambele părţi ale
Carpaţilor pentru salvarea independenţei
poporului nostru.
În primăvara anului 1457, cu un
detaşament nu prea numeros, format în parte din
Munteni, a trecut pe pământul Moldovei şi a
început înaintarea spre Suceava. I s-au alăturat
imediat „geosenii” (locuitorii din Ţara de Jos) -
semn nu numai că domnia lui Petru Aron era cu
totul impopulară, dar şi că tânărul pretendent
avusese între timp întinse legături cu ţara şi
pornise acţiunea într-un moment deosebit de
favorabil. La Doljeşti, unde Petru Aron a încercat
să-i oprească înaintarea, mica oştire comandată
de Ştefan a repurtat o biruinţă decisivă; calea spre
Cetatea de scaun era acum deschisă.
Cucerită cu armele, noua domnie şi-a
găsit consacrarea prin voinţa mulţimii entuziaste
venite din toate colţurile ţării la Direptate şi prin
tradiţionala ungere cu mir: „Déciia Ştefan vodă
strîns-au boiarii ţării şi mari şi mici şi alta curte
61
Colonel (r) Petru PRODAN
mărunte dimpreună cu mitropolitul Theoctistu şi
mulţi călugări, la locul ce se chiamă Direptatea şi
i-au întrebatu pre toţi: iaste-le cu voie tuturor să le
fie domnu? Ei cu toţi au strigat într-un glas :<<în
mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti >>. Şi
decii cu toţii l-au rădicatu domnu şi l-au
pomăzuitu spre domnie mitropolitul Theoctistu.
Şi de acolea luo Ştefan vodă steagul ţării
Moldovei şi să duse la scaunul Sucéavii”.
Pe firmamentul luptelor pentru
dezvoltarea demnă şi liberă a poporului nostru îşi
începea, odată cu aceasta, ascensiunea un nou şi
strălucitor astru. Sigur, în aceşti ani şi-a însuşit
meşteşugul armelor, tactica de luptă.
În efortul novator al marelui voievod din
primul deceniu al domniei, un loc central au
ocupat refacerea şi dezvoltarea puterii militare a
Moldovei. După un secol şi jumătate, acest
deceniu de construcţie militară efervescentă nu
se ştersese încă din amintirea urmaşilor, aşa cum
atestă următoarele cuvinte din cronica lui
Grigore Ureche: „Décii Ştefan vodă gătindu-se
de mai mari lucruri să facă, nu cerca să aşaze ţara,
ci de războiu să gătiia, că au împărţitu oştii sale
steaguri şi au pus hotnogi şi căpitani, carile toate
cu noroc i-au venit...”
Ştefan, ştiind că pe oastea făcută din
câteva mii de slugi boiereşti şi din lefegii nu se
poate baza, s-a gândit să rezolve acest
impediment prin reforme militare, mai ales că,
din experienţa militară anterioară a tatălui său şi a
lui Petru Aron, pe care el însuşi o trăise
nemijlocit, rezulta că, atâta vreme cât nu dispun
de o oştire puternică, domnitorii constituiau o
pradă uşoară pentru orice pretendent.
Ar fi, şi aceasta, o explicaţie în plus a
faptului că atenţia voievodului s-a concentrat
iniţial asupra „oastei celei mici”, care a fost
supusă unor prefaceri substanţiale în toate
compartimentele. Astfel, în compunerea acesteia
a fost sporită considerabil ponderea gărzii
domneşti şi a formaţiunilor de curteni care
depindeau de voievod, în raport cu efectivele
furnizate de boieri. Aprecierile unor specialişti
potrivit cărora, sub Ştefan cel Mare, se constată
cert recrutarea de lefegii, militari de profesie,
angajaţi ca mercenari, atât români cât şi de alte
etnii (unguri, sârbi, saşi, secui etc.) îşi găsesc
confirmări documentare. Creşterea numărului
curtenilor s-a realizat îndeosebi prin absorbirea în
această categorie a unor ţărani distinşi pe câmpul
de luptă.
Sublinierea lui Grigore Ureche că Ştefan
cel Mare „au împărţit oştirii sale steaguri şi au pus
hotnogi şi căpitani” nu poate avea alt înţeles decât
că voievodul a reglementat împărţirea oastei în
ceea ce am numi astăzi unităţi şi subunităţi şi a
pus ordine în domeniul ierarhiei militare. Din
păcate, în afara steagurilor nu s-au păstrat alte
denumiri concrete în documentele vremii;
funcţia de hotnog este, în orice caz, de dată mai
târzie, ca şi aceea de căpitan, iar existenţa cetelor
ca structuri bine determinate în compunerea
oştirii pare incertă.
S-a insistat îndeajuns în lucrările de
specialitate asupra faptului că oastea Moldovei
dispunea de tot armamentul cunoscut pe
continent şi nu vom mai zăbovi aici asupra
acestei probleme. Se cuvine, totuşi, o subliniere
în plus asupra receptivităţii deosebite a
voievodului faţă de revoluţia ce se petrecea în
arta militară datorită extinderii pe scară tot mai
largă a armelor de foc. Deşi prima atestare
Bibliografie
-Grigore Ureche, op. Cit. P.83
-Nicolae Stoicescu, Curteni şi slujitori, contribuţii la istoria armatei române, Bucureşti, 1968
p. 20-22
-Nicolae Iorga, Istoria armatei românesti, p. 58
Cetatea Albă
62
documentară a introducerii armelor de foc în
Moldova precede urcarea lui Ştefan cel Mare pe
tron, cercetarea istorică a demonstrat convingător
că abia în timpul domniei acestui voievod s-a
ajuns, practic, la constituirea artileriei ca gen de
armă distinct şi cu valoare operaţională. Se poate
admite că, încă în deceniul 1457-1467, s-au
obţinut succese notabile în acest domeniu,
deoarece oastea moldovenească a fost în măsură
să folosească artileria la cel de-al doilea asediu al
cetăţii Chiliei. Tot în această perioadă, au fost
dotate cetăţile Moldovei cu piese de artilerie,
deşi, până la invazia otomană din 1475, nu s-au
efectuat lucrări deosebite pentru adaptarea lor
spre a rezista puternicelor asedii în care
bombardele de cele mai diferite tipuri şi calibre
începeau să joace un rol decisiv. Dar, chiar în
aceste condiţii, cetăţile au îndeplinit în
continuare cu succes rolul dublu, de centre de
rezistenţă împotriva invadatorilor şi de locuri de
concentrare şi instrucţie. Atenţia acordată de
Ştefan cel Mare problemei fortificaţiilor rezultă
şi din faptul că în aceşti ani s-a executat prima
fază a lucrărilor pentru înălţarea Cetăţii Noi de
lângă Roman, care va avea o importanţă
deosebită în grelele războaie de apărare purtate în
perioada următoare.
 Alexandru Gorşcovoz (1911 - 1994),
plecat din Cetatea Albă
şi refugiat din Medieşu Aurit (II)
D in manuscrisul tatălui meu, cu schema
arborelui genealogic, și din cele povestite de el,
reiese că originea familiei Gorșcovoz merge până
la anul 1800, trăgându-se din neamul cazacilor
liberi din ținuturile Harcovului, de pe Don, iar
stră-străbunicul său a luptat în armata mareșalului
rus Cutuzov, care a învins, în 1812, cea mai mare
armată din acea vreme (600.000 soldați), cea a
împăratului Napoleon, ocazie cu care ruşii au
ocupat şi anexat Basarabia românească. Bunicul
tatălui meu, Eugeniu Gorșcovoz (1859 - 1938), a
fost toboșar în detașamentul cazacilor din armata
prințului rus Nicolae şi a luptat în războiul ruso -
turc din 1877-1878, alături de armata română,
care şi-a câştigat atunci independența de stat.
După terminarea războiului, s-a stabilit în orașul
Akkerman (Cetatea Albă), căsătorindu-se cu
Anna Kuzmin (1867 - 1946) din neamul
românilor vechi din Basarabia, cunoscut încă
înainte de domnia lui Ștefan cel Mare și Sfânt...
Dar, „Primul război mondial a cuprins în mrejele
sale și pe tatăl meu, era recrutat să apere moșia
împăratului Nicolae al II-lea, a lăsat familia, un
copil de trei ani, altul de doi ani, tânăra soție,
casă în centrul orașului (Cetatea Albă, n.a.), încă
neplătită complet, cu soacră harnică...”
Alexandru Gorșcovoz a fost crescut și
educat în spiritul dragostei de români, familie,
Cetatea Albă, Basarabia, România Mare, religia
ortodoxă. A fost bolnăvicios toată viața, dar a fost
ajutat moral și material de familie. Nu știa să bată
un cui, să schimbe un bec, nu avea auz muzical,
nu consuma băuturi alcoolice, vorbea puțin, dar
documentat. A fost de o cinste ieșită din comun,
manierat, cu mult bun simț, mare iubitor de
familie, bun, răbdător, blajin, perseverent,
ambițios, foarte econom, nu a înjurat niciodată.
Avea o cultură generală mai rar întâlnită, a citit
multe cărți beletristice și politice în șase limbi:
română, rusă, ucraineană, germană, franceză și
engleză, a colecționat cărți vechi, rare, și timbre
poștale, a fost trei ani student la cursurile fără
frecvență la Institutul „Maxim Gorki” din
București și a scris foarte mult ca lector la
63
Ing. Andrei GORŞCOVOZ
învățământul de partid.
A fost un mare patriot şi a luptat pentru
dreptate și adevăr, pentru o Românie Mare,
socială și democratică. Din tinerețe s-a înscris în
Partidul Social Democrat Român, care s-a unit cu
Partidul Comunist din România, în care, la
început, a avut mare încredere, mai ales în
principiile lui, criticând ulterior, în ședințe,
abaterile de la acestea, tendințele și apariția
„burgheziei proletare.” De aceea, a refuzat funcții
de partid şi de stat care nu respectau principiile în
care credea, cum a fost, spre exemplu, aceea de a
aduna cotele de la țărani. S-a luptat pentru o lume
cinstită, dreaptă...din care cauză a pierdut mult
din punct de vedere material, a avut mulți
prieteni...dar, și dușmani, care nu suportau critica,
adevărul, cinstea...
A muncit și trăit în stațiile CFR despre
care a scris: „gara este poarta principală a unei
localități, prin ea intră și ies mulți oameni aflați în
diferite stări sociale, fizice și morale, cu care am
discutat ...”
Tata a scris în memoriile sale și despre
necazurile românilor pricinuite de grandomania,
iredentismul și revizionismul maghiar „ieșite din
comun”, deși trecuseră 18-20 ani de la Unire și
16-18 ani de la Trianon. Minoritarii maghiari față
de români aveau o atitudine neprietenoasă,
începând cu preoții și misionarii religioși,
organizați și înțeleși să facă pe toate căile o
propagandă contra românilor, mai ales în
bisericile din Transilvania, dar și în presa
scrisă/vorbită din România și din întreaga lume,
conținând cele mai virulente insulte la adresa
poporului român, prezentat drept un popor cu o
cultură inferioară ș.a. Conducătorii minorității
maghiare, încurajați din Ungaria, duceau o luptă
contra statului român pentru chestiuni inventate și
pentru situații inexistente, nu se deprindeau cu
realitățile - că nu sunt stăpâni, visau la o țară mare
când, minoritari fiind, stăpâneau peste majoritari
de la Carpați la Viena, de la Adriatica la munții
Tatra. Ungurii nu erau preocupați să se unească cu
românii, germanii, sârbii, cehii, slovacii, rutenii,
țiganii..., cu toți laolaltă, pe pământurile
strămoșești și să ducă o viață mai omenească, mai
liberă, democratică, în ordine și justiție, egalitate,
bună înțelegere între oameni ca la ei acasă, vroiau
să devină iar stăpâni peste alte nații.
Tatăl meu mi-a mărturisit că era și mai
grea situația cu educația și învățământul; se
înmulțeau școlile cu limba de predare maghiară,
erau cu mult mai multe ca școlile românești. Se
înființau școli complementare și acolo unde nu
existau copii unguri, fără autorizații, fără dascăli
pregătiți, fără material didactic...în casele
preoților, în biserici, în foste grajduri. Părinții
erau amenințați că dacă își dau copiii la școlile de
stat vor fi scoși din sânul Bisericii. De asemenea,
creștea numărul asociațiilor culturale, religioase,
muzicale și sportive, a gazetelor/revistelor
cotidiene și lunare, a teatrelor, a bibliotecilor și a
societăților comerciale cu mult mai mult ca a
celor românești.
Ungurii din Transilvania au fost puternici
fiindcă erau sprijiniți din Ungaria, de bogătașii
unguri, de intelectualii neologi evrei și aveau
conștiința solidarității mai dezvoltată. Declarau
mulți rabini, în sinagogi, că doresc școli cu limba
de predare maghiară, fiindcă limba lor maternă
este maghiara, nu doresc școli românești. Ungurii
minoritari au prosperat și totuși strigau ca din
„gură de șarpe” în lumea întreagă că românii îi
deznaționalizează, persecută, nu-i lasă să trăiască
ș.a.
În anii ocupației ungurești, 1940 -1944, s-
a dus o intensă campanie de maghiarizare și
deznaționalizare a românilor din Ardealul de
Nord prin biserici, școli, primării pentru:
traducerea/scrierea numelui și prenumelui în
limba maghiară a românilor și automat a nou
născuților români, înlocuirea funcționarilor
români cu unguri în administrația de stat,
obligativitatea învățării limbii maghiare, trecerea
la religia catolică etc., la fel cum era între anii
1866 - 1918. De asemenea, ungurii erau
preocupați permanent să devină naţionalitatea cea
mai importantă din zona ocupată, atât numeric cât
și politic și intelectual, prin intervenție etnică, nu
prin spor natural, ci prin strămutarea populației
ungurești din Ungaria în orașele și târgurile din
ținuturile românești din Transilvania, însă nu în
secuime.
Fiind impiegat de mișcare CFR în spatele
frontului celui de al doilea Război Mondial în
Transnistria (1942 - 1944), îmi vorbea despre
64
„înverșunarea cu care lupta armata hortistă -
ungară contra armatei sovietice, răutatea și
cruzimea cu care omorau prizonierii de război,
populația română - basarabeană și partizanii,
frica și umilința în care trăiau copiii, femeile,
bătrânii, răniții din teritoriile ocupate...în
retragere nemții și ungurii au ars și distrus case și
biserici, iar în cimitire scoteau morții din
morminte și își îngropau morții lor...aceste crime
nu trebuie uitate, nu se pot uita.”
Prin anii '70 tata și bunicul Andrei Șerban
îmi mărturiseau despre crimele și atrocitățile din
Ardealul ocupat vremelnic (1940 -1944) comise
de trupele regulate ale regimentelor hortisto-
fasciste, de structurile paramilitare gen „Garda
Zdrențuroșilor” și de criminali șovini și extremiști
din rândul populației maghiare ardelene ș.a.
În acei ani, presa relata despre marile
demonstrații ale Românilor de pretutindeni, mai
ales din Transilvania (Baia Mare, Cluj, Oradea,
Satu Mare, Sighetu Marmației...), care strigau:
„Murim pentru Ardeal”, „Vom apăra Ardealul cu
ultima picătură de sânge”, „Vrem să ne dăm viața
pentru Ardeal”, „Mai bine murim în război decât
să fim slugile ungurilor”, „N-i s-a furat Ardealul
la Viena”, „Nu respectăm Diktatul”, „Trăiască
Ardealul, Trăiască România”, „Vrem arme”, „Nu
plecăm din Ardeal” ș.a.
Să nu uităm că Ardealul Sfânt - leagăn
scump al românilor - a fost dezrobit la 25
octombrie 1944 de către armatele române și
sovietice cu imense pierderi omenești și materiale
și cu multe alte sacrificii ale poporului român.
Acei ani de tristă amintire sunt de neiertat
Ungariei hortiste, precum sunt și asasinarea
miilor de români și deportarea evreilor din
Ardealul primit cadou de la Hitler. Sunt cei mai
mulți evrei trimiși de o singură țară în lagăre de
exterminare raportați la populația Ardealului
ocupat, care a aruncat o pată greu de șters pe
obrazul poporului maghiar. Tata și bunicul au
spus: „pentru toate astea ar face bine ca Ungaria
să-și ceară scuze poporului român și poporului
evreu ...”
Nu pot uita, aveam 11 ani când, la moartea
lui Stalin (1953), tata, bunicul şi alți săteni din
Medieșu Aurit, precum și mulți români
transilvăneni regretau moartea acestuia, convinşi
fiind că lui i se datorează revenirea Ardealului de
Nord la România, ca urmare a insistențelor lui dr.
Petru Groza, spre uimirea celorlalte mari puteri
învingătoare: Anglia, Franța și SUA, cu toate
intervenţiile miniștrilor din Guvernul Ungariei, la
liderii acestora, şi la cel sovietic mai ales, pentru
anexarea întregii Transilvanii.
Alexandru Gorșcovoz a trăit şi drama
familiei rămasă în Cetatea Albă, în Basarabia.
Abia după 14 ani a obținut pașapoartele pentru o
vizită de 15 zile, în anul 1954, cu familia la rudele
rămase în Basarabia mult iubită. (Bucuria
revederii, foarte mare, a fost relatată în revista
„Pro Memoria 1940 - 1945”, nr.1 (45)/2015 p. 32-
37).
Tatăl meu a fost un mare patriot, a
respectat tradiția din familie, cu respect deosebit
pentru neam și familie, pentru credința ortodoxă,
pentru înaintașii noștri cărora le datorăm existența
noastră ca nație, ca țară...și spunea mereu: „...cât
voi trăi pe acest pământ mă voi ruga pentru
Ardealul Sfânt, Basarabia dragă și mama
România Mare...”. A fost un pasionat colecționar
de cărți vechi, de timbre poștale, a citit multe cărți,
a jucat mult șah, a fost decorat cu o singură
medalie. A trăit 82 de ani, deși de mic copil a fost
bolnăvicios, însă s-a luptat mult cu viața, a suferit
mult și a avut multe necazuri din cauza
naționalismului extremist, deoarece românii îl
considerau „rus”, iar rușii „român”, deși în toate
actele era trecut român, cu suflet de mare român.
De fiecare dată când fac deplasări la
Medieșu Aurit, satul în care am trăit opt ani (1947
- 1954), trec pe la mormintele străbunicilor și
bunicilor materni și ale părinților din cimitirul
ortodox. Peste drum este cimitirul catolic, în care
își au somnul de veci și români și unguri. Văd pe
cei în viață că merg împreună așa cum au trăit în
fața aceluiași Dumnezeu și sunt judecați nu cum
au fost/sunt, ci ce au făcut/fac în viață.
Alexandru Gorșcovoz a fost un model
pentru noi cei trei copii ai lui pentru că: avea un
suflet nobil și un caracter de calitate; și-a dedicat
viața și munca familiei și ideii de românism, de
bine, de frumos; ne-a învățat să iubim patria,
neamul și tricolorul; a iubit foarte mult oamenii
României Mari; i-a cunoscut calitățile poporului
român, dar și neajunsurile lui; ne-a învățat de mici
copii să fim buni români, să arătăm că suntem
cinstiți, drepți și liberi; a ajutat oamenii, i-a
respectat și stimat; a fost un veritabil luptător
pentru adevăr și dreptate; de mici copii ne-a
învățat să nu uităm că suntem născuți în limba
română învățată din moși-strămoși, tradițiile
strămoșești și cine suntem cu adevărat; a
65
contribuit la formarea conștiinței noastre de a fi
mândri de România Mare, să trăim și să muncim
românește ...s-a născut patriot și a murit patriot.
Când și-a dat duhul, a spus: „Să fiți uniți și să
iubiți România Mare..”
Tot prin anii '70, cei doi mi-au spus că:
„Mareșalul Antonescu nu a semnat armistițiul de
ieșire a României din război cu propunerile
anglo-americanilor și ale rușilor, respectiv: de
renunțare și predare a Basarabiei și Bucovinei
rușilor, plata despăgubirilor de război
neprecizate, cu gajarea plății ca rușii să ocupe
țara pe timp nedefinit, întoarcerea armelor
împotriva Germaniei, predarea soldaților și
depunerea armelor către ruși, dreptul Rusiei de a
pătrunde în România pentru alungarea nemților
și hortiștilor ... Mareșalul a fost arestat și închis
într-un seif din Palatul Regal în ziua de 23 August
1944. A fost o lovitură de stat/palat, în rolul
principal a fost regele Mihai și partidele de la
putere, și s-a făcut cu știrea rușilor...” Ei îl
iubeau mai mult pe Mareșal și pe ultimul împărat
al Chinei, astfel că, de fiecare dată când vorbeau
despre trecut îmi spuneau: „Să nu uiți, Andrei, și
să ai grijă să nu vorbești cu nimeni că putem avea
mari necazuri...”
Tatăl meu credea: „...că pentru români, al
Doilea Război Mondial a început cu un an mai
devreme, la 28 iunie 1940, când ultimatul lui
Stalin a declanșat dezmembrarea României Mari
și invadarea țării din Răsărit și din Apus, sub
bocancii agresori care au trecut peste limitele
omeniei. Milioane de români ajunși sub ocupația
străină au fost reduși la condiția de robi, iar cei
rămași în țară se zbăteau să păstreze
s u v e r a n i t a t e a ș i g a r a n ț i a d re p t u r i l e
elementare...iar participarea la război devenise
miza de supravețuire ca oameni și ca țară..”
Acum aproape o sută de ani, pacea a adus
românilor Unirea cea Mare, iar acum 76 de ani,
România a pierdut o pace construită prin suferința
și efortul înaintașilor... Generația în viață trebuie
să se bucure de roade, să învețe să se bucure de
libertate și să învețe celelalte lecții ale pierderii
păcii. Adevărurile despre trecut, mărturiile și
amintirile lui Alexandru Gorșcovoz cred că vor
contribui la efortul de a se da sens vremurilor și
oamenilor din trecut pentru viitorul țării, pentru
un viitor în care nimic nu va fi la fel și în care, sper,
vor găsi înțelegere.
 Valoarea muncii şi cuantificarea profitului.
Atitudinea faţă de muncă a românilor
din satele din dreapta Tisei (II)
Despre amploarea fenomenului migrației
temporare în perioada comunismului ne vorbesc,
pe larg, toți cei intervievați; oamenii mergeau mii
de kilometri, până dincolo de Novosibirsk și
Krasnodar, la cules de grău și porumb și erau
plătiți parțial în bani și parțial în produse, pe care
le aduceau acasă cu trenurile - ni s-a relatat că
oamenii veneau acasă din Rusia cu vagoane
întregi de cereale, în cantități impresionante - fie
pentru a le valorifica și a obține bani, fie pentru a
le folosi în gopodărie, pentru hrana lor și a
animalelor sau pentru semănat:
Și io am fost la Rusia la mălai. Te-ai băgat
în lucru și îi vedea ce ț-a da. Am câștigat tare bine
acolo. Și în Krasnodar am fost. Am adus tare mult
mălai și l-am adus și l-am vândut și am făcut bani.
Tăt satu merea, acasă nu rămâneau numa babele
și moșii. Amu și dacă să duc, iau numa în arendă.
Nu plătesc, îs tâlhari. O fost când o mărs tătă
familia. Io am lăsat acasă o fetiță de 13 ani și ea o
rămas acasă cu vaca și cu porcii și noi toți patru
am mărs la lucru la mălai. Asta o fost pă vremea
comuniștilor. Cine o lucrat, o câștigat. Da amu,
numa cine fură mai câștigă ceva. Amu lucră la
stroică în Rusia, da numa tinerii22.
Pă vremea comunismului am fost în Rusie
și am adus cinci tone de grâu și mălaiu că o
trăbuit să sămănăm; era bogăt, o fost bine pă
timpurile alea...23.
Am îmblat pă la Kiev și am adus grâu, pă
la Krasnodar, pă la Novosibirsk; lumea merjea
acolo și lucra, apoi inea acasă și își făcea case cu
banii de acolo. Acuma mărg în Cehoslovacia,
care îs tineri24.
Cu tătu că sîntem su mână rusască, nu
știu vorbi. Da am fost în Rusia, la scherduit paie,
la făcut toguri, căpătam grăunțe. Numa pântru
grăunțe am lucrat. Ne trebuia la marhă, la porci,
nouă, la tăți. Aveam saci de fărină și nu trebuia
cumpărat.
Io nu cumpăr niciodată pâne, fac io.
Mereau unu - doi din casă, nu ca amu, tătă
familie, că trăbă pământu a lucra. Amu - casă
66
Dr. Camelia BURGHELE
Muzeul Judeţean Sălaj
încuietă și s-o dus. Nu știu la ce s-or întoarce
amu. Să duc, câți o mărs și după aici... o lăsat
casa încuietă și s-o dus25.
Nostalgiile după acele vremuri sunt
frecvente: oamenii vorbesc despre viața foarte
grea din vremea comunismului, dar atitudinea
față de muncă era una pozitivă: aveai unde lucra,
chiar dacă pentru asta trebuia să străbați tot
URSS-ul; în schimb, oamenii aveau interdicții
religioase, deși legile erau mai bine respectate.
Acum viața e mult mai ușoară, dar banii se câștigă
mai greu:
Binile îi mai bine amu, că nu mai trăbuie
să mă toc pân lume, că îmi ine pinsia și nu mai
trăbă și mă duc în lume. Amu trăbă bani26.
Am lucrat mult, dămult am mărs o mie de
km, amu mă duc până la băzar, da mai demult o
fost leje, ai avut la cine te jelui, da amu... da
atunci o fost rău că nu l-o lăsat comuniștii pă uom
să creadă în Dumnezău, da altfel n-o fost rău27.
Ultimul deceniu a însemnat pentru
românii din satele de dincolo de Tisa inițierea și
consolidarea unui flux impresionant de migrare
temporară. Oamenii s-au dovedit a fi extrem de
mobili, căutându-și de lucru în trei bazine
geografice mari:
 Canada și SUA, atrași de nivelul economiilor
puternice și de mirajul capitalismului american
dezvoltat
 țările Europei occidentale, primitoare pentru
emigranții estici, care acceptă locuri de muncă
mult mai prost plătite decât propriii muncitori
 vechiul bazin rusesc, din Rusia continentală
până în Siberia, ca o zonă deja consacrată istoric
pentru migrația sezonieră
Sistemul de inițiere a fluxului migrator
este cel devenit clasic: prima dată a plecat din sat
un tânăr sau un grup de tineri, care, pe criterii de
rudenie sau prietenie, au dus alți tineri la muncă,
aceștia contribuind la etapa a doua a migrației -
consolidarea - etapă în care și-au dus la muncă și
familiile, fixându-și, deseori, locurile de muncă și
intrând într-un sistem de muncă legal sau
semilegal în țara - gazdă. Este preferată
activitatea brută, care nu necesită studii dar este
bine plătită sau locuri de muncă mai puțin
acceptate de localnici. Cele mai multe locuri de
muncă sunt în construcții, la stroit, sau în
agricultură, în timp ce alții fac comerț (biznis); de
asemenea, am mai vorbit despre o afacere locală
cu câștiguri surprinzător de mari - comerțul cu
răsărită, supranumită ”aurul negru” tocmai din
cauza profiturilor imense pe care le-a adus
comercianților, care vând floarea soarelui din
lunca Tisei, după ce o împachetează în punguțe
mici, pe stadioanele din toată Rusia.
Tânerii să duc a lucra în Rusia și sînt că
rămân acolo, sînt că vin incoace, lucră acolo la
mălai, la grâu, să duc la oborcă.
Au bani, că acuma sînt mulți care mărg la
Moscova și ieu numa dolari; mărg acolo și
stroiesc. Și în Cehia și amu să duc până în Italia și
în America. Acolo au câte o mie de dolari pă lună
da și acolo stroiesc, fac case și să întorc apoi,
acasă, cu banii. Oarecînd stăteau multe fete cu
oaminii lor acolo, în Rusia și apoi stăteau aici28.
Lucrează mulți în construcții, la stroit, în
Cehia și Italie, dar mai mult în Rusia, de aici din
Strâmtura. Multă vreme s-o lucrat pântru grâu,
că aici nu să face grâu29.
Lucră tătă lumea în Moscova sau în
Cehia și Franța și în Portugalie. Stroiesc acolo,
cu căsuri, fac garduri30.
Multă lume lucrează la Novosibirsk, fac
acolo biznis. Vând acolo haine, păpuci, alții aur,
tot ce este de la măgăzânu aiesta31.
Amu tăți tinerii îs pân Italia, Franța,
Rusia. Casele îs goale complet. Asta nu-i viață,
ca amu32.
Sociologii discută despre țările Europei
vestice ca despre spații preferate de emigranții
români - dăm aceste exemple gândindu-ne că ele
pot fi extrapolate și la românii din satele de care
ne ocupăm - care lucrează aici permanentizând
niște modele fixate deja, ca metodologie de
abrodare a patronilor și ca efecte sociale, în
căutările lor. De exemplu:
”Cazul francez supune atenţiei un tip
specific de migrant, a cărui integrare socială
inedită (în stradă) se bazează pe diferitele sisteme
de colectare (comerţ cu haine uzate, cu obiecte
casnice aruncate în stradă sau colectare directă de
bani prin cerşetorie, vânzarea ziarelor în stradă,
revânzarea biletelor de metrou, spălatul
parbrizelor, cântatul în metrou, pe stradă etc.).
67
Cazul italian se referă la strategia curentă
a românilor de a intra pe teritoriul italian şi a găsi
o slujbă fără îndeplinirea formalităţilor
prealabile, urmând să încerce reglementarea
ulterioară a situaţiei. Se constată existenţa în
permanenţă a unui grup de migranţi clandestini
ce caută o slujbă şi un alt grup de migranţi
clandestini care au o slujbă şi urmăresc să intre în
legalitate (de multe ori mai mulţi migranţi împart
aceeaşi slujbă, pe subperioade). O altă
caracteristică a cazului italian constă în ponderea
ridicată a femeilor (circa 50%) în contingentul de
lucrători români, cauza fiind, pe lângă regruparea
familială, cererea mare manifestată pe piaţa
informală a locurilorde muncă domestice”33.
Un loc aparte îl ocupă migrația în
România, cu toată nostalgia generată de imaginea
sentimentală a patriei confraților:
Îmblă oaminii în Rumânia, mai ales cu
organizația asta, George Coșbuc, da io nu am
fost, că nu am vreme. Mai este și Dacia, de la
Apșa. Prindem la televizor Rumânia și ne uităm și
la ruși și la români, după programe. La TVR 1 ne
uităm la ”Iartă-mă”, la ”Bravo bravissimo”.
Io m-aș duce să locuiesc în România34.
Atunci când sociologii vor să alcătuiască
profilul persoanelor cu intenții de migrare,
pornind de la insuficiența venitului sau de la
dorința sporirii acestuia, discută inclusiv despre
existența unor modele de reușită, anterioare, care
pot exercita presiuni asupra virtualului migrant,
astfel că tinerii vor să plece nu atât sub presiunea
sărăciei, cât pentru a urma modelul de reușită din
gospodărie, adică munca in străinătate35.
Studiile sociologice arată că în cazul
migraţiei pentru muncă în exterior, categoria cea
mai reprezentativă o constituie în prezent
bărbaţii tineri (18-35 ani), cu nivel mediu de
pregătire, lucrători calificaţi36. În aceste condiții,
unul din subiecții noștri compară situația actuală
din sate cu vremurile de război, când acasă
rămâneau doar femeile:
Să ajută oaminii, unu pă celălalt, la
coasă, ori când face cineva casă.
La lucru, mărg, îi plină lumea dă rumâni
plecați de aici. Aici îs numa femei, ca pă front,
bărbații vin acasă cu bani aduși din lume37.
Amu - casă încuietă și s-o dus. Nu știu la
ce s-or întoarce amu. Să duc, câți o mărs și după
aici... o lăsat casa încuietă și s-o dus38.
Toți abia așteaptă să termine școala, să
plece și să lucreze.
 Lipsa de bani și goana după avere fac
copiii să nu termine școala, ce pleacă la lucru.
Merg în Portugalia, Cehia, mulți să duc în
Cehia39.
Pentru a ne face o imagine de ansamblu
despre receptarea fenomenului migraționist în
satele cercetate, redăm o mărturie mai amplă,
elocventă:
Pleacă mult la lucru pân țări străine, da
nu cu scopu de a rămâne, ce se întorc iar. Vin
înapoi și construiesc aici casele, vin și le
aerisăsc, mărg pân lume, da vin iară acasă. Vin și
fac una alta și cu banii primiți vin aici și după
aceie mărg iar. Aici li-i traiu. Fac case mari că îi
așe, o mândrie, o întrecere, dacă vecinu o făcut
casă cu un etaj, atunci io îmi fac cu două. Nu să
duc în concediu la mare da își fac case. Dacă are
un ban, rusu îl bea, da rumânu construiește.
Merg mult la lucru, la pădure ori la
stroică în tătă Rusie, că Rusia nu are margini.
Până lângă Odessa, Vladivostok. Rusu o mărs și
o făcut o tonă de grâu și gata, o vinit acasă, da
românu o făcut 70 de tone și o adus banii acasă și
și-o construit, mai ales după 89. Aduceau de
acolo răsărită, floarea soarelui, o părgăleau aici,
o împachetau în șelofan și o vindeau cu bani mulți
în Rusia. No, acela era numit auru negru, era
foarte mare câștig. O fost bani aciie, ce bani o
făcut pă floarea soarelui... o mărs uomu cu câte 2
- 3 tone de floare și o vinit cu bani să își cumpere
și casă și mașină, așe o fost niște bani. S-o
câștigat foarte mult. Și o adus multă încălțăminte
și îmbrăcăminte de la turci. Și duceau țigări și
cafea în România.40
Se duc în Moscova la stroică ori la sîrmă
și în alte țări mărg la băzar cu haine, cu ce aduc
din alte țări.41
Sociologii susțin că impactul emigrării nu
trebuie discutat doar din pesrpectivă social-
demografică, vizând aspecte legate de forţa de
muncă, familie, soarta copiilor migranţilor, ci și
din perspectivă economico-financiară, cu
focalizare pe impactul remitenţelor, adică a
resurselor financiare câştigate de migranţi şi
expediate în țara de origine.
Se știe, tot ca urmare a unor sondaje
sociologice, că există două mari motivații pentru
migrația externă: una este completarea
capitalului educațional, prin studii în centre de
pregătire prestigioase din marile țări dezvoltate,
dar care nu intră în discuție în cazul nostru, și
68
cealaltă cauză, cea economică, adică obţinerea
unui venit pentru emigrant comparabil mai mare
decât l-ar fi obţinut în ţară pentru o muncă
similară.
Detaliind în continuare, s-a observat că
cele mai multe câștiguri obținute în străinătate
sunt destinate consumului pe piața internă, pentru
întreţinerea şi refacerea capacităţii de muncă:
hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, diverse articole
pentru igiena personală și mai puțin pentru
dezvoltarea unor activități antreprenoriale. Un
loc aparte îl ocupă transferul de bani sub formă de
valută; banii sunt folosiți pentru consumul curent
al gospodăriei (întreţinerea familiei, îngrijirea
sănătăţii) dar și pentru achiziționarea unor bunuri
de folosință mai îndelungată: locuinţă, terenuri,
autoturism, maşini şi unelte agricole,
electrocasnice).
Am observat toate aceste finalități ale
migrației sezoniere la subiecții abordați, cu un
amendament important: în cazul studiat, cei mai
mulți din banii aduși din străinătate sunt folosiți
în mod special la construcția caselor, realitate
susținută și cutumiar și sentimental, dat fiind
faptul că în rândul maramureșenilor fala, despre
care am mai vorbit anterior, este un motor
puternic pentru ridicarea caselor:
Casele să fac mari să fie frumoase, în jos
la drum îs numa căsuri mari, lumea are
posibilități, dacă mere cu biznisuri42.
Vin înapoi și construiesc aici casele, vin și
le aerisăsc, mărg pân lume, da vin iară acasă. Vin
și fac una alta și cu banii primiți vin aici și după
aceie mărg iar. Aici li-i traiu. Fac case mari că îi
așe, o mândrie, o întrecere, dacă vecinu o făcut
casă cu un etaj, atunci io îmi fac cu două. Nu să
duc în concediu la mare da își fac case. Dacă are
un ban, rusu îl bea, da rumânu construiește43.
Să duc la lucru, poate la stroit, și apoi își
fac case. Mari, foarte mari, dă fală. Că zâce:
dacă vecinu o fost și o adus bani și o putut a face
casă, io pot una și mai mare... da el poate nici nu a
șede în ea, că iară mere la lucru și pă când îi gata
nu mai îi cine șede în ea... No, da, că să întâmplă
poate să fie gata casa și pă când îi gata nu îi mai
place la uom ori vede că vecinu i-o mai pus on
etaj la casa lui și ce zâce: hai să mai pun și io încă
on etaj!44.
Revenirea românilor în locurile natale
(fenomenul ”migrației de întoarcere”) este un
fenomen observabil la scară largă, ce se produce
diferit în funcţie de gen, vârstă, competenţe
acumulate, capital social şi economic transferabil
în comunitatea de origine, transferurile sociale şi
economice ale femeilor şi bărbaţilor fiind
modelate diferit în context translocal45:
Pleacă mult la lucru pân țări străine, da
nu cu scopu de a rămâne, ce se întorc iar46.
Pentru a putea formula câteva concluzii
din perspectivă etnologică, apelăm, mai întâi, tot
la studii de sociologie a muncii, în ideea definirii
situației în plan global: ”la nivelul familei
modificările sunt majore, atât pentru cel ce
emigrează cât şi pentru cei rămaşi acasă. Cea mai
vizibilă modificare este de regulă reflectată în
nivelul material al gospodăriei, acesta având un
curs ascendent. Situaţia este evidentă mai ales în
cazul celor care emigrează pe perioade mai mult
sau mai puţin îndelungate având angajamente de
muncă. Îmbunătăţirea nivelului de trai determină
nu numai modificări ale funcţiilor familiei ci şi o
mobilitate crescută (geografică, socială prin
stabilirea unei reţele de cunoştinţe cu persoane
din medii diverse). Au loc acumulări materiale,
de exemplu locuinţă, automobil, aparatură
electrocasnică etc. Aceştia trimit sume de bani
acasă, sume care permit “revigorarea” financiară
a familiei. Ţările vizate în aceste cazuri de
românii emigranţi sunt Spania, Portugalia,
Germania, Italia, ţările arabe. Funcţia economică
a familiei este deci influenţată de migrarea unuia
dintre parteneri, de regulă soţul - în timp ce soţia
rămâne acasă având grijă de gospodărie şi
copii”47. Informațiile noastre susțin aceste
constatări:
Toți abia așteaptă să termine școala, să
plece și să lucreze.
Lipsa de bani și goana după avere fac
copiii să nu termine școala, ce pleacă la lucru.
Merg în Portugalia, Cehia, mulți să duc în
Cehia48.
Coconii o făcut bani și o vrut mai mult și
mai mari case. Și o lucrat în Rusiie și o câștigat
cât o tălnit. O vândut răsărită mai scump și care
cum o făcut bani, o tăt zidit. Acuma mărg în Cehia
și Portugalia, da mai ales în Rusiie. Care cum le
reușește și tăt zâdesc49.
Studiile efectuate de sociologii familiei
atestă faptul că Maramureșul ocupă unul din
primele locuri la numărul copiilor cu părinți
plecați în străinătate50, deci, pe cale de consecință,
deducem că migrația externă este consistentă.
69
Fenomenul este unul de mare amploare, așa cum
am încercat să arătăm în acest studiu. Cineva
spunea că multe din case sunt goale, familii
întregi fiind plecate la muncă în străinătate. Mulți
dintre ei aduc, la întoarcere, nu doar bani, ci și
idei. Idei europene, moderne, despre arhitectură,
despre mașini, despre educație, despre valoarea
banilor și a muncii: ”lucrătorii migranți își pot
găsi un loc de muncă plătit cu un salariu mai mare
decât în țara de origine, chiar în funcție de
aptitudini, calificări și competențe. Efectele
pozitive pot crește pentru ei dacă avantajele
bănești, sociale etc. ce le sînt acordate sunt
similare cu cele acordate autohtonilor, dacă
participă la cursuri de formare profesională, dacă
intră în contact cu adevărata civilizație și cultură a
acestor state de primire, dacă dobândesc
experiențe, cunoştințe, abilități, obiceiuri ce pot
avea efect pozitiv asupra dezvoltării individuale
și comunitare ulterioare”51.
Așadar, efectele migrației externe sunt
numeroase, pozitive și negative; repercusiunile
se simt în plan familial, social, moral sau în planul
raportărilor la tradiție, obiceiuri și cutume
străvechi. Încercăm să sintetizăm, în final, prin
câteva observații de ordin etnografic:
 ponderea elementului material, financiar, în
viața cotidiană, a crescut mult, în detrimentul
vieții spirituale
 la nivelul familiei, modelul tradițional a
cunoscut o disoluție vizibilă, cu efect în
definirea rolurilor membrilor familiei și a
raportului între generații
 a scăzut vârsta de măritiș a fetelor, care trebuie
să se mărite repede pentru a nu pierde
pretendenții bogați, care vor merge din nou la
muncă în străinătate
 mulți tineri renunță să își mai continue studiile
în zona natală, preferând să meargă în străinătate
la lucru, pentru câștiguri rapide, sub presiunea
modelelor de reușită din comunitate, existente
deja
 etalarea bunăstării dobândite în urma muncii în
străinătate este, uneori, șocantă, mai ales la
nivelul caselor (imense, cu o arhitectură
eclectică, etalând o opulență greu de trecut cu
vederea)
 vechile forme de arhitectură tradițională au fost
total părăsite, în favoarea arhitecturii moderne,
europene (la fel și organizarea sau mobilarea
interiorului)
 meseriile și meșteșugurile tradiționale au fost
total abandonate, în favoarea altora, noi
 munca, valoarea muncii și atitudinea față de
muncă au fost și sunt resimțite ca mărci
identitare, ce i-au individualizat pe români în
fața rușilor sau ucrainienilor: Dacă are un ban,
rusu îl bea, da rumânu construiește (...) Rusu o
mărs și o făcut o tonă de grâu și gata, o vinit
acasă, da românu o făcut 70 de tone și o adus
banii acasă și și-o construit, mai ales după 8952.
De altfel, orice vizitator al zonei poate vedea
singur diferențele între satele românești, pline
de palate falnice, și satele ucrainiene din
apropiere
 o mare disoluție au cunoscut și obiceiurile
tradiționale locale: la cele mai multe s-a
renunțat, fie din cauza emancipării și
europenizării tinerilor plecați la muncă și
reîntorși acasă, fie din cauza presiunilor
extraordinar de mari ale curentelor
neoprotestante, mai ales ale cultului iehovist
(martorii lui Iehova)
 încep să fie vizibile și celelalte efecte ale
uniformizării culturale, ca efect al globalizării
trăite de emigranți: mulți dintre ei încep să
înțeleagă necesitatea legitimării istorice, etnice,
etnografice, și re-creează, uneori în context
corect, dar de cele mai multe ori artificial, unele
obiceiuri vechi cu valoare identitară: își fac
costume populare după cele vechi dar utilizând
materiale noi, total nepotrivite, pentru a le putea
duce cu ei, în străinătate; încep să își organizeze
nunțile după plan modern, dar apelând la
momente ale ceremonialului nupțial tradițional;
încep să fondeze mici muzee personale, cu
colecții de piese etnografice.

Note
22
Mărcuţa Mihali, Apşa de Mijloc
23
Gheorghe Ona, Bouţu Mic
24
Ion Bâcea, Plăiuţ
25
Ileana Gandic, Bouţu Mic
26
Ileana Gandic, Bouţu Mic
27
Vasile Şiman, Apşa de Jos
28
Gheorghe Ona, Bouţu Mic
29
Ion Creţ, Strâmtura
30
Mărcuţa Mihali, Apşa de Mijloc
31
Vasile Marina, Apşa de Mijloc
32
Mihai Şiman, Apşa de Mijloc
33
Daniela-Luminiţa Constantin (coord), op. cit., p. 40
34
Ofrim Victoria, Bouţu Mic
35
Victoria Stoiciu, Impactul crizei economice asupra migraţiei forţei de muncă româneşti,
http://www.fes.ro/common/pdf/Impactul%20crizei.pdf
36
Daniela-Luminiţa Constantin (coord), op.cit., p. 37
37
Călina Alb, Bouţu Mic
38
Ileana Gandic, Bouţu Mic
39
Victoria Ofrim, Bouţu Mic
40
Valentina Ofrim, Podişor
41
Aniţa Şiman, Dibrova
42
Călina Alb, Bouţu Mic
43
Valentina Ofrim, Podişor
44
Gheorghe Huzău, Biserica Albă
45
Ionela Vlase, Migraţia de întoarcere a românilor din Italia. Studiu de caz în Vulturu,
Vrancea,http://www.revistacalitateavietii.ro/2011/CV-2-2011/03.pdf
46
Valentina Ofrim, Podişor
47
Andreea Arsene, op. cit., p. 39
48
Victoria Ofrim, Bouţu Mic
49
Ileana Iovdi, Apşa de Jos
50
Daniela Creţ, Aspecte referitoare la efectele migraţiei părinţilor la muncă în străinătate asupra copiilor rămaşi
acasă, în Studii de Ştiinţă şi Cultură, anul VI, Editura Universității de Vest Vasile Goldiş, Arad, 2010, p. 161
51
Ion I. Ionescu, Migraţia românilor în Uniunea Europeană,în Revista de Cercetare şi Intervenţie Socială, vol. 23,
Editura Lumen, Iaşi, 2008, p 57
52
Valentina Ofrim, Podişor

70
 Un viitor pentru trecut.
Ghid de bună practică
pentru protejarea patrimoniului cultural. (X)
Irina OBERLÄNDER-TÂRNOVEANU
3.Metode de uscare
Uscarea se face gradual, la umbră, nu fiţi
tentaţi să lăsaţi bunurile ude în soare puternic
pentru mai mult timp. O metodă bună de uscare a
cărţilor este congelarea acestora pe rafturi
deschise, într-o cameră cu vid, care este apoi
trecută la starea de vid redus. După terminarea
procesului cărţile sunt uscate, păstrându-şi forma
dinainte de congelare.
Procedeul Thermoline a fost pus la punct de
firma Document Reprocessors şi a fost utilizat,
între altele, pentru recuperarea multor volume
afectate din biblioteca Universităţii Stanford,
S.U.A., în urma inundaţiei provocate de ploile
torenţiale din februarie 1998. În cadrul acestui
procedeu, camera de vid este utilizată cu presiuni
mai mari decât cele obişnuite pentru alte
operaţiuni de congelare uscată şi sunt apoi
încălzite până la zero grade Celsius. În procesul
de uscare cărţile sunt presate între plăci de
aluminiu. Cărţile ies complet uscate şi se
reumidifică în limitele normale în circa o
săptămână. Costul operaţiei este de 6 USD
pentru o carte. Într-o tranşă săptămânală au
putut fi curăţate şi uscate prin acest procedeu
circa 8.000 de volume. Au fost recuperate circa
75.000 de volume afectate, iar 2.300 de volume,
reprezentând 3% din acestea, au trebuit să fie
relegate.
4. Clădiri istorice afectate de inundaţii
După retragerea apelor, începe operaţiunea
migăloasă şi complicată de revenire la normal.
Primul lucru pe care trebuie să îl avem în vedere
este să nu ne apropiem de clădirile afectate până
când autorităţile competente spun că nu mai este
nici un pericol atât din punct de vedere al
retragerii apelor, cât şi din punct de vedere al
structurii de rezistenţă a clădirii.
4.1. Documentarea şi evaluarea
stricăciunilor
Înainte de începerea oricărei operaţiuni de
curăţire trebuie să faceţi o documentare vizuală
cât mai completă a situaţiei, fie prin fotografii
adnotate, fie prin filmare cu o cameră video
însoţită de comentariu sonor.
71
Faceţi un inventar al obiectelor descoperite la
locul dezastrului: elemente decorative, piese de
mobilier, fragmente arhitectonice dislocate. Nu
aruncaţi nimic în această etapă pentru că nu ştiţi
încă de ce veţi avea nevoie mai târziu.
Această evaluare preliminară a stării clădirii
va fi prezentată unor specialişti care vor stabili
planul de stabilizare, reparare şi restaurare a
construcţiei.
4.2. Stabilizarea structurii
Cu avizul unor specialişti, prima urgenţă este
stabilizarea structurii construcţiei prin elemente
de susţinere provizorie şi de fixare a pereţilor,
bolţilor, fundaţiei. Acoperişul trebuie să fie
primul curăţat şi reparat, fie şi provizoriu, ca şi
sistemul de drenare a apei, pentru a proteja
construcţia de alte intemperii.
4.3. Uscarea şi aerisirea
Îndepărtaţi pungile de apă şi noroiul rămas,
fără a deteriora inutil materialele şi suprafeţele
prin scrijelire brutală.
Îndepărtaţi mobilierul ud, bucăţile de
tencuială şi alte materiale căzute care pot fi surse
suplimentare de menţinere a umezelii în interior.
Scoateţi apa din subsol.
Toate piesele de mobilier interior trebuie să
fie scoase la aer pentru a se usca pe toate părţile, ca
şi covoarele. Dacă este posibil, îndepărtaţi
izolaţia sau tencuiala udă de pe pereţi.
Uscarea trebuie să se facă treptat, prin
ventilare naturală. Deschideţi larg uşile şi
ferestrele. Puteţi folosi şi ventilatoare, care să
înlesnească îndepărtarea umidităţii, mai ales
acolo unde nu este suficient curent de aer. Este de
preferat uscarea naturală, căci orice proces brusc
poate cauza deteriorări suplimentare prin
contractarea materialelor, exfolieri, crăpături.
Lăsaţi tencuiala să se usuce treptat, pentru a evita
crăparea ei şi separarea în straturi. Pereţii din
rigips care s-au îmbibat de apă trebuie să fie
îndepărtaţi pentru că pot constitui un mediu
favorabil pentru bacterii şi ciuperci periculoase
pentru sănătate.
Lemnul trebuie lăsat să se usuce treptat şi
uniform, printr-o ventilaţie adecvată. În cele mai
multe cazuri, umflarea şi deformarea lemnului
solid din bârne şi podele va fi minimă şi va
dispărea pe măsură ce acesta se usucă. În schimb,
suprafeţele din lemn laminate pot să se desfacă în
straturi din cauza uscării inegale. Uscarea forţată
cu ajutorul unor surse de căldură nu este
recomandată pentru că determină uscarea inegală
şi apariţia unor crăpături şi altor deteriorări ale
lemnului.
Îndepărtaţi linoleumul, paravanele şi orice
alte adăugiri pentru a permite o evaporare
maximă a suprafeţelor umede. Nu călcaţi pe cât
posibil direct pe podelele ude până când acestea
nu se usucă.
Noroiul, gunoaiele şi alte reziduuri rămase în
urma inundaţiei se curăţă cu apă curată. Nu se
recomandă utilizarea apei sub presiune, care
poate produce daune suplimentare suprafeţelor şi
aşa şubrezite.
Atenţie! Nu curăţaţi cu apă decât după ce v-aţi
asigurat că aţi oprit curentul electric !
Deconectaţi şi desfaceţi prizele şi
întrerupătoarele pentru a se usca. Instalaţia
electrică, ca şi cea de gaze, trebuie să fie verificată
de către o persoană autorizată. Decoraţiile căzute
din ipsos trebuie să fie îndepărtate cu grijă, pentru
a putea eventual să fie remontate sau refăcute.
Restul murdăriei poate fi curăţată cu
detergenţi adecvaţi. După curăţare, daţi cu un
dezinfectant care să distrugă germenii şi bacteriile
şi să îndepărteze mirosul neplăcut.
Atenţie! în tot cursul operaţiunilor de curăţare
folosiţi mănuşi din cauciuc pentru propria
dumneavoastră protecţie.
De reţinut:
Materialele organice sunt mai vulnerabile
decât cele anorganice.
Uscarea graduală, la umbră, departe de soare
sau de surse puternice de căldură este esenţială.
Importanţa asigurării ventilaţiei aerului.
Evitarea surselor puternice de căldură.
5. Fotografiile
Fotografiile pot suferi enorm de pe urma
inundaţiei. Există o varietate de procedee
fotografice, încât este greu de recomandat o
strategie generală. Unele procedee fotografice
suportă scufundarea în apă pentru o zi sau mai
mult fără daune grave, în timp ce altele duc la
distrugerea imaginii după doar câteva minute de
expunere la apă. În general, fotografiile ude
trebuie să fie uscate la aer sau congelate cât mai
repede posibil. După ce ele sunt stabilizate prin
una din aceste metode, vom decide ce facem mai
72
departe.
Filmele, fiind din materiale plastice, sunt mai
stabile decât fotografiile pe hârtie, de aceea
acestea din urmă trebuie să fi salvate primele.
Excepţie fac filmele pe bază de nitraţi de argint
deteriorate, care sunt foarte vulnerabile la apă.
5.1. Uscarea la aer
Fotografiile se scot din rame sau passpartout,
se scurg de apă şi se întind cu faţa în sus, în poziţie
orizontală, pe o suprafaţă uscată, acoperită cu un
material absorbant: sugativă, hârtie de ziar
neimprimată, prosoape din hârtie sau pânză
curată. Aerul trebuie să circule cât mai bine în
jurul lor, prin urmare ventilatoarele ar grăbi
procesul de uscare.
Dacă fotografiile se curbează în timpul uscării,
nu vă impacientaţi. Ele vor putea fi îndreptate prin
presare mai târziu, după ce sunt uscate şi pericolul
mucegaiului a fost îndepărtat.
Filmele se usucă cel mai bine vertical, prinse
cu cârlige pe o sfoară.
Dacă fotografiile nu pot fi uscate imediat, ele
trebuie congelate, învelite sau separate între ele în
prealabil cu hârtie cerată. Ulterior ele pot fi
dezgheţate şi uscate la aer. Pe măsură ce un teanc
de fotografii se dezgheaţă, fotografiile pot fi
scoase cu grijă din teanc şi întinse pe o suprafaţă
uscată, ca mai sus.
Din păcate, fotografiile cu gelatină au o
tendinţă să se lipească puternic între ele. Dacă pot
fi congelate în vid, înseamnă că nu mai este
necesară dezgheţarea.
Este interzisă congelarea pentru plăcile de
sticlă cu colodiu, deoarece nu rezistă, la fel ca şi
ambrotipurile (imagini obţinute prin amplasarea
unui negativ pe sticlă pe un fundal negru),
diapozitivele pentru lanterne magice, realizate
din colodiu (diapozitive sau transparente puse
într-un proiector de diapozitive sau lanternă
magică), tintipuri sau ferotipuri (fotografie
pozitivă făcută pe o foaie tratată cu cositor emailat
sau fier).
6. Diapozitivele
Diapozitivele pot fi trecute printr-o soluţie
fotografică specială de curăţat şi apoi uscate la
aer, de preferinţă atârnate vertical. Ideal ar fi să fie
scoase din rame pentru uscare şi apoi reînrămate.
Dacă ele sunt între plăci de sticlă, trebuie neapărat
scoase dintre acestea pentru că altfel nu se usucă.
Pentru reabilitarea fotografiilor şi a
diapozitivelor trebuie consultat un conservator
specializat.
 Povestea căprarului
Când ne-au respins de la movilă,
Căzurăm mulţi pe-aceste lunci.
Şi-ntreg un regiment atunci,
De ce-a văzut, a plâns de milă.
În şiruri strânse şi-mproşcând
Necontenit cu foc mulţimea,
Se da-ndărăt dorobănţimea,
Loc turcilor pe şes făcând.
Curgea şi mult şi iute focul,
Iar între-ai noştri şi vrăjmaşi
Erau cel mult optzeci de paşi -
Dar noi lăsam cu palma locul.
Şi, iată-n urma tuturor.
Un biet căprar, având un frate
Ucis, s-opri să-l ieie-n spate,
Şi-apoi spre şir porni cu zor.
Dar, lunecând pe iarba udă
Fiind şi slab, căzu-n curând,
Iar noi strigam să intre-n rând;
El a rămas nevrând s-audă.
La ochi cu puşca l-am văzut,
Îngenuncheat acolo-n cale,
Trăgând spre-arapii ce din vale
Veneau mereu. O, n-am crezut
Că omul în mânie poate
S-azvârl-aşa de mult omor,
Că plumbii-n deznădejdea lor
Curg râu! Dar azi le cred pe toate.
Iar noi ne-ndepărtam mereu,
Şi i-am strigat de-a multa oară
Că e nebun, că stă să moară,
Şi că-i păcat de Dumnezeu.
George CoȘşbuc
Nevrând să-l lase pe câmpie,
Şi să-l aducă neputând,
El sta cu mortul, dus de-un gând:
Străjer răzbunător să-i fie!
Dar turcii vin, tot vin, un roi,
Şi tot mai larg li-e-n urmă pasul -
Acum nici nu ne-aude glasul,
Acum el e pierdut de noi.
Treizeci de paşi mai au nizamii,
Au cincisprezece, zece-acum -
Şi-aştepţi pe-ai tăi, plângând pe drum,
Tu, suflet pustiit al mamii!
Dar iată-l, cade! L-a lovit
Pesemne-un plumb din multa ploaie;
Pe spate-acum murind se-ndoaie,
Dar l-am văzut cum s-a-nvârtit
Spre frate-său, căzând deodată
Cu faţa-n jos, părând c-ar vra
Să-l apere pe mort aşa -
Şi-atunci coloana-naintată
A turcilor, sosind povoi,
I-a şi cuprins, urmându-şi goana,
Şi i-a-necat apoi coloana
Şi nu i-am mai văzut apoi.
Înfiorat şi-acum îmi bate
Cu jale inima, când scriu:
Strivit de turci, să mori de viu,
Veghind la capul unui frate!
Când ne-am retras pe-acele lunci,
Respinşi de turci de la movilă,
Un regiment întreg, de milă,
A plâns de ce-a văzut atunci!