(

Marturii culturale
REVISTĂ TRIMESTRIALĂ DE CULTURĂ
Satu Mare, Anul III, nr. 4 (12), octombrie-decembrie 2018
Director fondator: Aurel Pop Redactor şef: Viorel Câmpean

Acest număr este ilustrat cu lucrări ale artistului-sticlar

OVIDIU HAȚEGANU
 Marturii culturale

)
Mărturii în imagini

Satu Mare, 26 oct.2018 - Lansarea volumului Drumul Speranței,

Bistrița, 2018. Marcel Miron, autoare Cornelia Erdös. (Aurel Pop, Gheorghe Gheorghiade,
Aurel Pop și Joel Conte (Franța) Carol Erdös, Marta Cordea și Paula Horotan - director
adjunct al Bibliotecii Județene Satu Mare)

18 dec. 2017, la Biblioteca Județeană Satu Mare Satu Mare, 2018 – Moment aniversar:
a fost lansat volumul „De la Gidani la Ioan Nistor - 70
Sătmărel - contribuții monografice”

2016, Cleveland (SUA), Aurel Pop alături de 2018, Uzdin (Serbia) Nicolae Schianu,
soții Lichiardopol Vasile Morar, Delia Munteanu, Grigore Leșe
și Aurel Pop

Să cinstim și să întâmpinăm așa
cum se cuvine Noul AN !
Aurel POP
Ne apropiem cu pași grăbiți spre
finele anului. A fost un an în care am
avut de toate... pentru toți. Fiecare dintre
noi am gestionat evenimentele potrivit
defectelor și calităților pe care le-am
moștenit genetic. Ne orientăm după
principiul biblic „FII GATA OMULE”,
și totuși uneori uităm de acest îndemn
cuprinși fiind de preocupările zilei
de mâine. Uneori avem senzația că vom trăi
veșnic, că nimic nu ne poate împiedica să ne
atingem țelul propus. Și totuși întortochiate sunt
căile Domnului, încât oricât am fi de puternici,
cădem, fără să știm taina căderilor. Unii spun
că Dumnezeu face scări; pe unii îi urcă, pe
alții îi coboară. În unele cazuri cei care urcă
pe ușa din dos sfârșesc tragic, deoarece totul
se plătește aici. Faptele se „contabilizează”
aici, iar credința dincolo. Aici şi acum suntem
judecați dar nu condamnați, cu ani în urmă eram
condamnați fără să fim judecați.
Împlinirea unui secol de la Marea Unire
ne-a dat posibilitatea să întoarcem pe toate fețele
importantele evenimente care și-au pus amprenta
asupra neamului românesc. De la vlădică până
la opincă, românii vreme de un secol au trecut
prin multe perioade: cea interbelică cu reformele
ei, crizele de tot felul, al doilea război planetar,
apoi perioada trădărilor moștenite și acumulate
în timp, instalarea regimului totalitar, revoluția
și încheindu-se cu perioada postdecembristă în
care o parte dintre români au luat calea pribegiei
spre un trai mai bun. Integrarea în structurile
euro-atlantice, dar mai ales în Uniunea
Europeană (de parcă noi românii n-am fi trăit
în acest spațiu de când e lumea), ne-a dat un
strop de speranță. Din păcate lucrurile nu stau
așa! Cei din vest ne-au băgat în jug, am devenit
1
Editorial
sclavii în forma „modernă” a statelor
europene. Primirea la masa bogaților în
„poziție de ghiocel” lasă un gust amar
românilor, pentru că guvernanții noștri
n-au curajul polonezilor sau al vecinilor
noștri unguri de-a spune lucrurilor pe
nume. Dacă înainte vreme stăteam pe la
Înalta Poartă, acum unii dintre „aleșii”
neamului merg cu pâra la Bruxelles.
Anul acesta s-a vorbit și scris
mult în fiecare zi despre Centenarul Marii Uniri!
În realitate nu s-a făcut ceva concret. Abia acum
spre finele anului, aleșii locali au mai mișcat
ceva, dezvelind o placă comemorativă sau un
bust, amintindu-se despre personalitatea celui
care a participat în acel început de decembrie
la Alba Iulia. Nici guvernanții nu s-au lăsat mai
prejos! Au socotit de bună credință să aloce
fonduri pentru marcarea evenimentului deși se
pare că-i prea târziu, dar mai bine mai târziu
decât niciodată. Multe dintre proiecte sunt în
derulare şi trăim cu speranța că vor fi realizate
până la 1 Decembrie.
Așteptăm cu nerăbdare sărbătorile de
iarnă. Vom umbla cu colinda, cu plugușorul,
potrivit tradițiilor. Vom cinsti cum se cuvine
Nașterea cea Mare şi vom uita pentru un
moment de grija zilei de mâine. Ospitalieri după
cum suntem, românii vor pune pe masă tot ce au
mai bun. Vom fi mai înțelegători cu aproapele,
vom da o lecție de bună creștere celor care ne
vor păși pragul. În Noul An, vreme de șase luni
vom deține președinția Uniunii Europene. Avem
ocazia să demonstrăm tuturor statelor Uniunii
că în acest spațiu trăiesc şi muncesc oameni
cu frică de Dumnezeu, dovadă că în zilele de
sărbătoare, bisericile sunt pline de credincioși.
Suntem gata să cinstim și să întâmpinăm așa
cum se cuvine Noul AN !
Eseu
Înființarea și activitatea despărțământului
Tășnad al Astrei înainte de Marea Unire (II)
Marin POP
Cea de a doua adunare generală
a despărţământului Tăşnad al Astrei a
avut loc la Unimăt, pe data de 19 iulie
1908. A fost o nouă sărbătoare culturală
a românilor din zona Tăşnadului,
dovedindu-se că „românul a ajuns aşa
un efect după luptele sale spirituale de
care doar nici un alt popor de aseme-
nea soarte şi stare nu se poate lăuda”.
Importanţa şi măreţia adunării a fost ridicată şi
de sfinţirea bisericii din localitate, „un edificiu fru-
mos unde cu bucurie poate intra românul sdrobit de
greutatea vieţii, să-şi caute mângăierea la altariul lui
Dzeu”. Meritul construirii noului lăcaş de cult era,
în mare parte, al protopopului Grigore Pop, „care
în tăcerea şi liniştea comunei sale atâtea idealuri
măreţe a ştiut să planteze în inimile credincioşilor
săi”.
După ofierea serviciului divin, celebrat de pro-
topopul Demetriu Coroianu, cu asistenţa preoţimii
din jur, protopopul Grigore Pop a ţinut o cuvântare
despre rolul, scopul şi mijloacele Astrei.
Lucrările adunării generale s-au desfăşurat
în şura pusă la dispoziţie de proprietarul Simeon
Varna. După ce protopopul Demetriu Coroianu
deschide lucrările adunării, în calitate de preşedinte
al despărţământului, Dr. Coriolan Şteer, secretarul
despărţământului, prezintă raportul de activitate pe
anul 1907. Subliniază că erau la început de drum şi
nu au reuşit să desfăşoare o activitate aşa cum şi-au
fi dorit. Menţionează că în anul 1907 s-au ţinut 4
prelegeri poporale, iar comitetul de conducere s-a
îngrijit ca în toate locaţiile să fie prezenţi câte doi
reprezentanţi. Biblioteca din Santău avea doar 51
exemplare, iar numărul de cititori a fost de 100 per-
soane. Raportează, apoi, „cu mândrie” că în privinţa
numărului de membri noul despărţământ a întrecut
2
multe despărţăminte mult mai vechi.
Membri pe viaţă erau înscrise 8 per-
soane, membri ordinari 26 şi 10 membri
ajutători. La finalul prezentării sale, face
un apel către toţi românii prezenţi „să se
grăbească a se înrola sub flamura cul-
turei naţionale, exprimându-şi, totodată
„nădejdea unui viitor falnic şi măreţ”.
Casierul despărţământului, George
Filep a prezentat situaţia financiară a
despărţământului, iar vrednicul preot Va-
sile Pătcaş, „acest pururi tânăr luptător al
ideilor, culturei şi a tot ce e numai român” a ţinut
o prelegere în care vorbeşte despre importanţa
şcolilor confesionale în păstrarea identităţii
româneşti, despre munca de apostolat dusă de
„bărbaţii noştri aleşi”, în frunte cu Alexandru Ster-
ca Şuluţiu şi Andrei Şaguna. De asemenea, despre
importanţa înfiinţării şi activitatea deosebită a As-
trei, încheind cu cuvintele rostite de un „mare fiu al
neamului”, Basiliu Ladislau Pop, rostită în cadrul
adunării generale a Astrei din anul 1868, care a
avut loc la Gherla: „Numai lumina, numai cultura
ne poate mântui. Cultura şi lumina trebue să dee
forţă în braţe, ca să ne putem apăra vieaţa, şi minte
şi înţelepciune spre a ne şti conserva şi înmulţi cele
trebuincioase întru susţinerea vieţii”.
Dr. Coriolan Şteer propune înfiinţarea unei
biblioteci poporale la Unimăt, menţionând că pen-
tru realizarea acesteia Astra a pus la dispoziţia
despărţământului cărţi şi ziarul „Ţara noastră”. Tot
el propune ca despărţământul Tăşnad să fie reprezen-
tat oficial de către doi membri la adunarea generală
a Astrei, care urma să aibă loc la Şimleu Silvaniei,
fiind cea de a două mare adunare generală care avea
loc în Sălaj, după cea din 1878. Au fost desemnaţi
ca reprezentanţi oficiali protopopii Demetriu
Coroianu şi Grigore Pop. De asemenea, tot la pro-
punerea lui Coriolan Şteer, s-a hotărât ca următoare
adunare generală cercuală a despărţământului

Tăşnad să aibă loc la Hotoan.
Cu această ocazie se înscriu noi membri, res-
pectiv 15 membri ordinari şi 15 membri ajutători.
Astfel, despărţământul avea 8 membri pe viaţă, 41
membri ordinari şi 25 membri ajutători.
A urmat banchetul, în cadrul căruia s-au ţinut
numeroase cuvântări, printre care şi cea a protopop-
ului din Dorolţ, Constantin Lucaciu, care îl felicită
pe Coriolan Şteer pentru munca deosebită pe care
o efectua şi pe plan cultural: „Înaintea mea, ante-
vorbitorul l-a felicitat pe Iosif Sterca Şuluţiu, ca
preşedintele Astrei, eu îl felicitez pe Steer, ca Şuluţ
al nostru ca preşedinte al tuturor mişcărilor cul-
turale ce în părţile acestea espuse ale românismului
s-au făcut de când e Steer, ca Şuluţ al nostru. Ca
putere energică, tineră, l-a condus în cercul acesta
providenţa, unde înaintea lui atâtea terene de activi-
tate au fost neesploatate, au stat ogor, fără cultivare,
- şi pe cari terene sub mâna lui Steer, ca Şuluţ al
nostru, de atunci ară plugul muncei culturale pentru
binele şi prosperarea ţăranului român”.
Banchetul s-a încheiat cu muzica lăutarilor, care
au interpretat melodii româneşti, dar şi arii celebre,
iar seara a avut loc, după cum era tradiţia, o petrecere
cu dans1.
Referitor la activitatea despărţământului Tăşnad
aflăm informaţii inedite şi din raportul înaintat Comite-
tului central al Astrei de la Sibiu. Din raportul general
al Astrei aflăm că din cele 51 despărţăminte, câte avea
asociaţia la sfârşitul anului 1908, abia 22 au dezvoltat
o activitate „mulţumitoare”, printre ele regăsindu-se
despărţămintele Şimleu şi Tăşnad2.
După cum rezultă din raportul despărţământului,
existau două biblioteci poporale, în Santău şi
Unimăt, nou înfiinţată, după cum am văzut mai sus.
Despărţământul avea 13 reuniuni economice: „Vul-
turul”, societate pe acţii în Tăşnad, înfiinţată chiar în
acel an, cu un capital social de 100.000 K; 6 însoţiri
de credit „Raiffeisen” în Santău, Căuaş, Mețenti
(azi Ady Endre), Socaci (azi Săcășeni), Săuca,
Pir; 6 tovărăşii de consum în Hotoan, Sudurău,
Santău, Săuca, Mețenti, Socaci şi Pir. Mai existau
două grânare bisericeşti, în Supuru de Jos şi Ceha-
lul românesc. Averea despărţământului se ridica la
133,56 K. Nu s-au ţinut, din păcate, cursuri pentru
analfabeţi3.
În ceea ce priveşte prelegerile poporale, în
anul 1908 au fost susţinute 4 prelegeri: Teodor
3
Eseu
Mureşan, învăţător în Blaja a susţinut prelegerea
„Despre tovărăşii” (economice – n.n.), în localitatea
Săuca; Victor Filip, învăţător, „Despre alcoolism”,
în Supurul de Sus; Ioan Toduţ, învăţător, „Creşterea
adevărată a copiilor”, în Cehalul românesc; I. Tib.
Cosma, avocat, „Despre testamente”, în Unimăt4.
Cu ocazia adunării generale a Astrei de la
Şimleu Silvaniei, care a avut loc în perioada 6-9 au-
gust 1908, Dionisie Stoica şi Ioan P. Lazăr au ela-
borat o lucrare de referinţă pentru istoria Sălajului:
prima schiţă monografică. Din păcate, autorii au
uitat să cuprindă în analiza lor şi activitatea nou-
lui despărţământ sălăjean al Astrei, cerându-şi
scuze pentru aceasta în coloanele ziarului şimleuan
„Gazeta de Duminecă”: „Din iuţeală, nu s-a tra-
tat deosebit în Schiţa monografică a Sălajului al
doilea despărţământ al Astrei în comitatul nostru,
al Tăşnadului. Regretăm această scăpare din ve-
dere, amintind aici că acest activ despărţământ, în
fruntea căruia stau d. prot. D. Coroian din Santău
ca preşedinte şi d. avocat din Tăşnad dr. Coriolan
Steer, ca secretar, s-a înfiinţat la iniţiativa celui din
urmă în 1906, dovedind un progres foarte însemnat,
atât în câştigarea de membri, cât şi în răspândirea
culturei, prin prelegeri poporale, biblioteci etc. În
esemplarele, cari le mai avem, vom face această
rectificare”5.
Tot prin intermediul ziarului şimleuan aflăm că
despărţământul Tăşnad a început seria de prelegeri
poporale din anul 1909 în localitatea Hotoan, pe
data de 14 martie. Din partea comitetului de con-
ducere al despărţământului a luat parte dr. Coriolan
Şteer, care era „sufletul tuturor mişcărilor culturale
şi economice” din zona Tăşnadului şi George Filep,
proprietar în Santău, „un bun român, care poartă cel
mai mare interes de toate mişcările noastre, cari au
ca scop luminarea poporului”.
Cuvântul de deschidere al adunării a fost rostit
de Coriolan Şteer, care vorbeşte despre însemnătatea
Astrei şi scopul pe care îl urmărea, acela de a ridica
naţiunea română prin cultură. Atrage atenţia asu-
pra conferinţei pe care urma să o prezinte vrednicul
învăţător din Blaja, Teodor Mureşan, cu tema „De-
spre tovărăşii”, după care îi dă cuvântul. Prelegerea
despre rolul asociaţiilor economice a fost ascultată
de către publicul prezent într-un număr „de tot fru-
mos”, cu „un viu interes”.
A urmat în program corul din Hotoan, care a in-
Eseu
terpretat câteva cântece, sub conducerea candidatu-
lui de preot George Groza, făcându-i pe cei prezenţi
să guste „câteva momente de tot plăcute”.
Cuvântarea de încheiere a rostit-o vrednicul pre-
ot local Vasile Pătcaş, care subliniază însemnătatea
prelegerilor pentru popor şi mulţumeşte oaspeţilor,
„cari au alergat să lumineze poporul”6.
Adunarea generală cercuală a despărţământului
Tăşnad din anul 1909 s-a ţinut la Hotoan, de
sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, pe data de 12
iulie. Reuniunea Femeilor Române Sălăjene a luat
decizia de a organiza adunarea generală anuală tot la
Hotoan, în aceeaşi zi, pentru a organiza o adevărată
sărbătoare a culturii româneşti.
Invitaţii au fost primiţi de vrednicul preot lo-
cal, Vasile Pătcaş, care salută ambele comitete şi
îşi exprimă bucuria că cele două instituţii culturale
au decis să descindă în satul pe care-l păstorea.
Îi răspunde protopopul Demetriu Coroianu,
preşedintele despărţământului Tăşnad al Astrei,
mulţumind pentru ospitalitatea cu care au fost
întâmpinaţi, iar corul local a cântat „Întru mulţi
ani!”
Serviciul religios a fost oficiat de protopopii
Demetriu Coroianu şi Grigore Pop, asistaţi de preoţii
George Filip din Căuaş, Avram Cordiş din Derşida,
Ilariu Gael din Sudurău şi preotul local, Vasile
Pătcaş. Răspunsurile liturgice le-a dat, pe două voci,
corul local condus de învăţătorul Constantin Albu.
La sfârşitul liturghiei, preotul local, Vasile
Pătcaş a ţinut o predică „de toată frumuseţea”,
făcând o paralelă între munca celor doi apostoli
sărbătoriţi în acea zi şi apostolatul în cultură al celor
două asociaţii culturale prezente.
Şedinţele, banchetul, concertul şi dansul s-au
ţinut în şura curatorului bisericesc, Groza, care a
fost frumos împodobită.
Lucrările adunării despărţământului Astrei au
început la ora 11 şi au fost deschise de protopopul
Demetriu Coroianu, care subliniază importanţa
asociaţiei culturale pentru românii din zona
Tăşnadului, „care fiind la marginea românismului”
era „atât de espusă”. În calitate de gazdă, preotul
Vasile Pătcaş îi salută pe oaspeţi, iar preotul Alexa
Pop, salută adunarea despărţământului, în calitate de
reprezentant al despărţământului Sătmar-Ugocea.
Prelegerea poporală a fost susţinută de pro-
topopul din Unimăt, Grigore Pop, care a vorbit de-
4
spre Astra şi rolul ei „în apărarea şi propăşirea legei,
limbei şi moşiei, precum şi a portului, moravurile şi
a întregei culturi româneşti”.
Raportul de activitate al despărţământului
a fost prezentat de Dr. Coriolan Şteer, secretar,
menţionând conferinţele poporale susţinute în co-
mune. De asemenea, aminteşte de evenimentul cel
mai important al anului 1908, înfiinţarea băncii „Vul-
turul” din Tăşnad, care a „reclamat” tocmai munca
conducătorilor depărţământului, iniţiatorii impor-
tantului proiect financiar românesc. Constată că în
despărţământ erau înscrişi 8 membri pe viaţă, 32
ordinari şi 17 ajutători, iar biblioteci poporale erau
doar două, tocmai în localităţile în care s-au ţinut
până atunci adunările generale ale despărţământului:
Santău şi Unimăt.
Se alege, apoi, comisia de încasare a taxelor de
la membri vechi şi înscrierea de noi membri, după
care se trece la alegeri şi propuneri. În comitetul de
conducere a fost ales un nou membru, în persoana
învăţătorului Iosif Cosmuţa, în locul unui membru
care s-a mutat de pe raza despărţământului.
Coriolan Şteer propune să se înfiinţeze cea de a
treia bibliotecă a despărţământului, la Hotoan, ceea
ce comitetul de conducere a şi aprobat.
De la ora 12 a început şedinţa Reuniunii Fe-
meilor Române Sălăjene, lucrările fiind deschise de
Maria Cosma, soţia fruntaşului Andrei Cosma, în
calitate de preşedinte. Raportul de activitatea a fost
prezentat de Dr. Victor Deleu, secretarul reuniunii,
iar cuvântări au rostit Dr. Dionisie Stoica, Ioan P.
Lazăr şi Dr. Alexandru Aciu. A fost reales comitetul
de conducere şi lărgit cu următoarele doamne: Sa-
bina Munthiu n. Deleu din Şimleu şi Regina Sima
n. Deleu din Pericei. Ca membre supleante au fost
alese Ecaterina Pintea din Giumelciş (azi Plopiş),
Emilia Orian din Cizer şi Letiţia dr. Aciu n. Vicaş
din Hidig (azi Măierişte), soţia lui Alexandru Aciu.
A urmat banchetul, la care s-au ţinut nu-
meroase toastări (urări), iar seara concertul şi
petrecerea dansantă. În cadrul concertului a „pus
în uimire pe toţi cei de faţă” corul mixt al tinerimii
din Hotoan, care a interpretat următoarele piese:
„Răsunetul de la Crişana” şi „Răsunetul Ardealului”
de Simu; „Mândruliţia de demult” de Dima; „Sună
Buciumul” şi la dorinţa publicului alte cântări, corul
fiind „aplaudat cu frenezie şi a trebuit să repete u-
nele piese”. Corista Terezia Tăut a recitat „limpede

şi cu intonaţie” poezia „Cătră Sălaj”, scrisă de preo-
tul Emil Bran, viitor vicar al Silvaniei, iar tânărul
Traian Pătcaş, „în costum sălăjan” a prezentat un
monolog scris de Aurel P. Bănuţiu7.
În concluzie, evenimentul de la Hotoan a
reprezentat încă o serbare culturală românească de
înaltă ţinută şi s-a dovedit inspirată ideea ca cele
două instituţii culturale să organizeze împreună
adunările generale anuale.
Informaţii inedite despre activitatea
despăţământului Tăşnad al Astrei în anul 1909 aflăm
şi din raportul înaintat de către Coriolan Şteer, sec-
retarul despărţământului, Comitetului central al As-
trei de la Sibiu.
Astfel, din raportul general al Astrei aflăm că
la sfârşitul anului 1909 existau 56 de despărţăminte,
din care doar 29 au avut o activitate „mulţumitoare”,
printre ele numărându-se despărţămintele sălăjene
Şimleu şi Tăşnad8.
Din raport rezultă că despărţământul avea 7
membri pe viaţă, 19 membri ordinari şi 8 membri
ajutători. De asemenea, aflăm că despărţământul
avea 3 biblioteci poporale şi că în acel an s-au ţinut
3 prelegeri poporale: Teodor Mureşan, învăţător în
Blaja, „Despre tovărăşii”, suţinută în Hotoan; Ioan
Toduţiu, învăţător, „Însemnătatea şcoalei”, în Boi-
anul Mare; Ioan Filip, învăţător, „Despre şcoală şi
limbă”, în Sărvăzăl9.
Din raportul general al Astrei pe anul 1910
aflăm că asociaţia a ajuns la 60 de despărţăminte, din
care 40 au desfăşurat o activitate „mulţumitoare”,
printre ele găsindu-se Şimleul şi Tăşnadul10.
În privinţa numărului de membri ai
despărţământului Tăşnad, situaţia se prezenta în fe-
lul următor: membri pe viaţă – 7; membri ordinari
– 21; membri ajutărori – 16; în total 44 membri din
40 de sate câte avea în componenţă11.
În privinţa activităţii despărţământului aflăm că
s-a mai înfiinţat o bibliotecă poporală la Chişfalău
(azi Satu Mic), şi astfel situaţia bibliotecilor era
următoarea: Santău, cu 60 volume; Unimăt, cu 132
volume, Hotoan, cu 40 volume şi Chişfalău, cu 30
de volume. Numărul de cititori în acel an s-a ridicat
la 410 persoane.
Numărul reuniunilor economice era acelaşi,
cursuri de analfabeţi nu s-au ţinut nici în acel an, iar
averea despărţământului era de 246,13 K12.
În anul 1910 a fost susţinută o singură prelegere
5
Eseu
poporală, de către preotul Victor Mărcuş, în lo-
calitatea Chişfalău, care a avut ca temă „Scopurile
Asociaţiunii”. Tot aici a avut loc şi o serată artistică,
în cadrul căreia tineretul a pus în scenă o piesă de
teatru. Conform raportului despărţământului, la
serată ar fi participat 700 persoane, ceea ce, dacă
nu s-a greşit la raportare, reprezenta cel mai mare
număr de participanţi de la toate seratele organizate
de despărţămintele Astrei în acel an13.
În anul 1911, despărţământul Tăşnad a avut o
activitate deosebită în privinţa prelegerilor popo-
rale. La iniţiativa Comitetului central, s-a cerut
despărţămintelor o listă cu prelegerile pe care
intenţionau să le susţină în acel an. Despărţămintele
care au înaintat listele, printre care s-au numărat
Tăşnadul şi Şimleul, au primit un ajutor de 100 cor.
pentru acoperirea cheltuielior legate de această ac-
tivitate14.
În acest context, în cursul anului 1911 au fost
susţinute 8 prelegeri poporale, după cum urmează:
1) Ioan Fărcaş, preot, „Despre beutură şi sănătate”,
în Supurul de Sus; 2) Ioan Toduţ, învăţător, „De-
spre măiestrii”, în Sărăuad; 3) Teodor Mureşan,
învăţător, „Asigurarea vitelor”, în Santău; 4) Ioan
Fărcaş, preot, „Tirania alcoolismului”, în Cig; 5)
Ioan Toduţ, învăţător, „Despre folosul învăţăturei”,
în Sudurău; 6) Vasile Pătcaş, preot, „Cultura minţii
şi inimei împreună cu foloasele ei”, în Hotoan;
7) I. Varhanyovszki, învăţător, „Despre creşterea
morală”, în Unimăt; 8) Teodor Mureşan, învăţător,
„Asigurarea vitelor”, în Chişfalău15.
Preotul Vasile Pătcaş a susţinut o conferinţă în
localitatea Cehalul român, în cadrul căreia a vorbit
„Despre agricultură”16.
Situaţia celor 4 biblioteci în anul 1911 se
prezenta astfel: Santău – 61 volume şi 120 cititori;
Unimăt – 132 volume şi 190 cititori; Hotoan – 40
volume şi 160 cititori; Chişfalău – 120 volume şi
200 de cititori17.
O creştere spectaculoasă se înregistrează şi
în privinţa numărului de membri: membri pe viaţă
rămân tot 8; membri ordinari 21; membri ajutători
sunt raportaţi 99. Aşadar, numărul de membri ai
depărţământului ajunge la 128. Pe profesiuni, mem-
brii ajutători erau în marea lor majoritate plugari
(90 de persoane), nici un preot, doi învăţători, şase
meseriaşi şi un institut18.
La sfârşitul anului 1912, numărul
Eseu
despărţămintelor Astrei ajunge la 74. Din raportul
general al Astrei reiese că doar 52 despărţăminte au
avut o activitate „mulţumitoare”, printre ele Tăşnad
şi Şimleu19.
În anul 1912 despărţământul Tăşnad nu a mai
depus lista prelegerilor şi astfel nu a mai obţinut
ajutorul de 100 coroane20. Rezultatul trist a fost că
în acel an nu s-a ţinut nici o prelegere poporală. A
fost susţinută o singură conferinţă de către Dr. Alex-
andru Aciu, în Silvaş, unde a vorbit „Despre testa-
mente”21.
A scăzut şi numărul de membri ordinari, de la
21 la 18, dar a crescut numărul membrilor ajutători,
de la 99 la 124. Pe profesiuni, situaţia membrilor
ajutători era următoarea: plugari - 113; preoţi – 2;
învăţători – 5; nici un meseriaş; funcţionari – 2;
studenţi – 1; instituţii – 122. Situaţia bibliotecilor
era aproape aceeaşi: Santău – 70 volume; Unimăt
– 140; Hotoan – 45; Chişfalău – 123 volume. La
fel şi numărul reuniunilor economice. Averea
despărţământului a ajuns la 270,90 K23.
În anul 1913 numărul despărţămintelor Astrei a
ajuns la 82, dintre care 54 au desfăşurat o activitate
„mulţumitoare”, printre ele numărându-se Tăşnadul
şi Şimleul24.
Nici în anul 1913 nu a fost ţinută nici o pre
legere poporală în localităţile despărţământului, iar
conferinţă doar una, susţinută de vrednicul preot din
Hotoan, Vasile Pătcaş. Ea s-a intitulat „Despre unire
şi bunăînţelegere” şi a fost susţinută în localitatea
Supurul de Jos. Cu această ocazie a fost pusă în
scenă şi o piesă de teatru. Situaţia celor patru biblio-
teci poporale era următoarea: Santău – 70 volume;
Unimăt – 140, Hotoan – 76; Chişfalău – 123. Averea
despărţământului a ajuns la suma de 342 cor. 66 fil25.
În ceea ce priveşte numărul de membri ai
despărţământului se observă o uşoară creştere la
membri pe viaţă, unde se mai înscriu doi membri,
respectiv învăţătorul din Blaja, Teodor Mureşan şi
banca „Vulturul” din Tăşnad. De asemenea, numărul
membrilor ordinari creşte, de la 18 la 24. Scade, în
schimb, în mod inexplicabil, numărul membrilor
ajutători, de la 113, la numai 13. Pe profesiuni: plu-
gari – 9; preoţi – 2; funcţionari – 1; meseriaşi – 126.
În anul 1914 numărul despărţămintelor Astrei
creşte la 87, dar activitatea lor va fi marcată de iz-
bucnirea primei mari conflagraţii mondiale. În aces-
te condiţii, doar 8 despărţăminte şi-au ţinut adunarea
6
generală cercuală: Almaş, Băseşti, Braşov, Mediaş,
Mureş-Luduş, Năsăud, Şimleu şi Tăşnad27.
Despărţământul Tăşnad şi-a ţinut adunarea
generală pe data de 19 iulie 1914, în Tăşnad. Cu
această ocazie a avut loc un concert, la care a debutat
domnişoara Aca de Barbu şi tenorul Ştefan Mărcuş.
Se mai înfiinţează o bibliotecă poporală, iar averea
despărţământului rămâne la suma de 342 coroane 66
fileri28. Numărul de membri pe viaţă rămâne acelaşi,
membri ordinari mai erau 16, iar membri ajutători
2629.
În anul 1915 Comitetul central al Astrei trim-
ite o circulară tuturor despărţămintelor, cerând să
prezinte un scurt raport despre lucrările lor din anul
respectiv şi în care s-a subliniat că „dacă eventual
nu se va fi putut desvoltat nici o activitate, chiar şi
această împrejurare să fie notificată comitetului”.
Din păcate, au răspuns doar 29 direcţiuni ale
despărţămintelor, aproape toate constatând că în
urma împrejurărilor excepționale determinate de
războiul mondial nu au putut dezvolta nici o ac-
tivitate. Printre cele care au răspuns circularei s-au
numărat despărţămintele Almaş, Băseşti, Buciumi
şi Tăşnad30.
Cu toate că erau vremuri grele şi tulburi de
război, membrii despărţământului Tăşnad al Astrei
au rămas „pe baricade” şi se cuvine să-i amintim
aici. Membri pe viaţă: Demetriu Coroianu, protopop
Santău, directorul despărţământului; Coriolan Şteer,
avocat în Tăşnad, secretarul despărţământului;
Cosma Francisc, Pir; Filep Georgiu, Santău; Filep
Ioan, Santău; Mureşan Teodor, învăţător în Blaja;
Mureşan Vasiliu, preot în Săuca; Pop Gregoriu, pro-
topop în Unimăt; Trufaş Ioan, preot în Acâş; banca
„Vulturul” din Tăşnad. Membri ordinari: Dr. Alexa-
ndru Aciu, avocat în Tăşnad; Georgiu Filep, preot,
Căuaş; Alexandru Gozar, jude comunal, Căuaş;
Vasiliu Hoblea, preot, Cig; Dr. Alexandru Kiş, avo-
cat, Tăşnad; Emiliu Lobonţ, preot în Boianul Mare;
Patriciu Lobonţ, preot în Silvaş; Victor Mărcuş, pre-
ot, Pir; Georgiu Moodi, preot, Cehalul român; Virgil
Mureşan, avocat, Tăşnad; Vasile Oros, director de
bancă, Tăşnad; Vasile Pătcaş, preot, Hotoan; Vasile
Plosca, proprietar, Unimăt; Patriciu Pop, învăţător
în Supurul de Jos; Patriciu Sfura, casier, Tăşnad; Va-
sile Sfura, paroh în Blaja. Aşadar, erau 10 membri
pe viaţă şi 16 membri ordinari31.
Activitatea despărţământului a avut de
 Eseu
suferit şi prin mobilizarea unor membri marcanţi cultural-naționale din Sălaj în epoca modernă. Documente,
ai despărţământului. Printre ei s-a numărat şi dr. A- manifestări, ecouri, volum aflat sub tipar la editura „Caiete
lexandru Aciu, care a fost înrolat în armata austro- Silvane”.
ungară şi trimis pe front, unde se remarcă şi ajunge 7. Gazeta de Duminecă, nr. 38, 31 septembrie 1905, pp. 4-5.
la gradul de căpitan. După război se va stabili la 8. Idem, nr. 42, 28 octombrie 1906, p. 6.
Şimleu îndeplinind o serie de funcţii administrative 9. Idem, nr. 46, 25 noiembrie 1906, p. 4.
şi politice: director al băncii „Silvania”, prim-pretor 10. Idem, nr. 28, 21iulie 1907, pp. 3-5.
al plasei Şimleu, prefect al judeţului Sălaj în perioa- 11. Idem, nr. 29, 28 iulie 1907, pp. 2-3.
da primei guvernări naţional-ţărăniste (1928-1931), 12. Ibidem, pp. 3-4.
directorul despărţământului Şimleu al Astrei, con- 13. Idem, nr. 30, 20 iulie 1908, p. 2.
silierul Reuniunii Femeilor Române Sălăjene, pro- 14. Transilvania (Sibiu), nr. 4, octombrie-decembrie 1909,
prietarul ziarului „Gazeta de Duminecă” din anul p. 210.
1925, până în anul 1933 când bolnav fiind se mută la 15. Ibidem, p. 269.
Cluj şi îşi deschide un cabinet notarial. A sfârşit într- 16. Ibidem, p. 276.
un nemeritat anonimat la Cluj, la 15 ianuarie 195432. 17. Gazeta de Duminecă, nr. 36, 31 august 1908, p. 11.
La sfârşitul războiului, în toamna anului 1918, 18. Idem, nr. 11, 15 martie 1909, p. 9.
despărţământul Tăşnad al Astrei mai avea 10 mem- 19. Idem, nr. 27, 5 iulie 1909, pp. 1-6.
bri pe viaţă, aceiaşi ca la începutul războiului, şi 20. Transilvania, nr. 4, iulie-august 1910, p. 196.
7 membri ordinari: Antoniu Bălibanu, protopop şi 21. Ibidem, pp. 237, 244, 246.
paroh în Unimăt din anul 1915; Georgiu Filep, pre- 22. Idem, nr. 4, iulie-august 1911, p. 488.
ot, Căuaş; Alexandru Gozar, jude comunal, Căuaş; 23. Ibidem, p. 530.
Vasiliu Hoblea, preot, Cig; Dr. Alexandru Kiş, avo- 24. Ibidem, p. 590.
cat, Tăşnad; Vasile Pătcaş, preot-protopop, Hotoan; 25. Ibidem, p. 544, 551.
Vasile Sfura, preot, Blaja33. 26. Idem, nr. 5, septembrie-octombrie 1912, p. 301.
În concluzie, se poate afirma că despărțământul 27. Ibidem, p. 364.
Tășnad al Astrei, la fel ca toate celelalte din cadrul 28. Ibidem, p. 372.
Astrei, și-a adus contribuția la păstrarea identității 29. Ibidem, p. 385, 405.
românești în zona Eriului și la realizarea României 30. Ibidem, p. 407.
Mari, proces desăvârșit la 1 decembrie 1918. 31. Idem, nr. 4-5, iulie-octombrie 1913, p. 197.
32. Ibidem, pp. 198-199.
33. Ibidem, pp. 267, 279.
34. Ibidem, pp. 243, 249, 318, 321.
35. Ibidem, p. 314.
36. Idem, nr. 7-9, 1 septembrie 1914, p. 287.
Note: 37. Ibidem, p. 287.
1. Actele privitoare la Urzirea și înființarea Asociațiunei Tran- 38. Ibidem, p. 375.
silvane pentru literatura română și cultura poporului român, 39. Idem, nr. 7-12, 1 decembrie 1915, p. 102.
date în tipariu de însăși Asociațiunea, Sibiu, 1862, p. 25. 40. Ibidem, p. 138.
2. Ioan Musca, Despărțământul Șimleu al Astrei. 1870-1918. 41. Ibidem, pp. 204-205.
Organizare, arondări-rearondări, în Acta Musei Porolissensis, 42. Idem, nr. 7-12, 1 decembrie 1916, pp. 98-99.
XVIII, Zalău, 1994, p. 500. 43. Ibidem, p. 159.
3. Gazeta de Duminică (Șimleu Silvaniei), nr. 38, 31 septem- 44. Vezi, pe larg, Marin Pop, Alexandru Aciu (1875-1954) -
brie 1905, pp. 4-5. personalitate marcantă a Ţării Silvaniei, în rev. Caiete Sil-
4. Idem, nr. 46, 25 noiembrie 1906, p. 4. vane, nr. 1 (25), februarie 2007.
5. Idem, nr. 38, 31 septembrie 1905, pp. 4-5. 45. Transilvania, nr. 1-12, 1 decembrie 1919, pp. 92-93.
6. Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Sibiu,fond Astra,
document nr. 1192/1905, f 1-4, apud Ioan Musca, Societăți

7
Poezii
Mișcări de stânca
Dorel COSMA silențioase, ce separă
iubire înlocuită continente.
cu teamă. Scrutez clarobscurul
Ritual vietnamez Galante închinări, Străduțe înguste,
teamă înlocuită case albe,
Scântei de lumină cu iubire. ferestre largi,
undă șerpuitoare, Filozofii ascunse, obloane colorate,
frâu liber adevăr înlocuit vegetație luxuriantă.
râului Roșu, cu iluzie. Macaci jucăuși,
ritual de valori Fum parfumat, aeroport, șosea,
structurat în iluzie înlocuită și palmieri străjuind
Hanoi. cu adevăr. îngustul uscat.
Sclipesc istorii Și totul curge. În ritmuri de harpă
în descătușatul Fruct al cunoașterii apa descătușată
Hoan Kiem. flori în citadelă, se-nchină Goliatului
Istovit vise secrete ce-nghite
Turnul Țestoasei în zidurile Mediterana.
adună în ceață Orașului Interzis Violet. Bubuitul tunurilor
gânduri mistuitoare, Izbucnire la viață zdruncină aura percepției.
gesturi mătăsoase, aglomerare de Ținut britanic
mască poleită energii, cu turnuri pe blazon.
în ceramică motoare turate, Povești cu mauri
albastră. zbucium modern, și spanioli.
Perdeaua fragilă firme de fițe Dorințe în ghirlande
improvizează vederea Saigon în haine Europa la picioare
zumzetul, clipocitul de Ho Și Min. balcoane dantelate
teatrului pe apă. Și Africa
Ostatic ideilor la orizont
în ritmuri Stânca britanică (Gibraltar – iunie 2018)
de fluier și flaut,
ancestrală înțelepciune Natura
mai caută coborându-și brațele
adevărul absolut. se reazămă

Aurel Pop și Vasile Muste alături de grupul de scriitori din Bistrița, coordonat de poetul Dorel Cosma

8
 Poezii
Menuț MAXIMINIAN Ana ZEGREAN

Primăvară Transilvania

Când sticla de la lampă crapă sub

ger,
Cerul e sprijinit de vârful
căpiţelor de otavă. Stele albe
Satul pluteşte.
Precum mângâierile bunicii
Respect
Sfârcurile mugurilor tresar. În nopţi de iarnă,
Vine primăvara,
O simte calul alb... M-am închinat sfios, mormântu-
Pe uliţa din capătul de sus al lumii, Lumina arde sub covor lui pierdut
Purtând în ea poveştile Sub negurile vremii trecute peste
Nu e nevoie de fluier, Îngerilor. pe el
Mioarele pasc Cu rǎdǎcini adânci, înfipte poate-
Pe cărarea cât un fir de aţă. Vedem sub sticla apei n inimi
Lumea începuturilor. Sau poate-n minți …apuse acum
Biserica înfiptă în mijlocul satului La ceasul drept al scumpei
Piroase a cer, Copiii libertǎți
Par Maica Sfântă bea ceai din Vestesc
fructe sălbatice... În ritm de nea, M-am aplecat cu grijǎ ca sǎ
sǎdesc o floare
Spring in Transylvania Munţi albi La capǎtul movilei ce poartǎ
Țin într-un căluş semn o cruce
When the lamp light breaks under Vatra satului. De lemn … şi-o cascǎ ruginitǎ
the frost, Ce zǎngǎne când vântul se-
the sky leans on the top of a White Stars ncumetǎ sǎ treacǎ
haystack. Pe-acolo … peste piatra de hotar
The village floats. Like grandmother’s comfort
in winter nights,
Pǎstrez pâmânt în mânǎ şi iarbǎ
The nipples of the blossoms jerk.
Ȋn care odihneşte destinul lor
Spring is near, the light burns under the carpet
amar
the white horse can feel it... carrying the stories
Când ceasul crud al sorții i-a
At the end of the road above the of angels.
world, durut
We see under the glass of water Fâcând din ei eroi … şi drum
you need no flute, the beginning of the world. spre libertate:
the sheep are grazing Ȋnsemnul glorios al unui veac
on the path like a string. Children trecut
proclaim
The church plugged into the in rhythm of snow, Sǎrmanǎ cruce albǎ, soldat necu-
middle of the village noscut
Smells of heaven, white mountains
And the Holy Virgin drinks wild hold in their palm
fruit tea... the herd of the village.

9
Poezii
Gheorghe MIZGAN Cât cumul cu creste Ştefan VEŞCARI
crude
Căţărând, crestând cupr-
BAT CLOPOTELE insul,
Cugetări cam cruciale,
Dinspre Prut se-aude-o Construind capitalismul?
chemare,
Ba, e din Cer, e Vodă cel Sfânt; Câte căzături curmate
La Putna bat clopote tare, Cu cuvintele călite,
Pe Ştefan îl cheamă, pe Pământ. Cu crezuri catalogate, Cântec pentru Unire
Câte case chinuite?
Acum pluteşte doina pe crestele
Trupul Moldovei să-l vindece de munţi
Cum ştie, şi poate mai bine, Câte chei cuprinse-n chiaguri Şi se revarsă-n Ţară spre râuri şi
Să-i scoată răul din pântece Cârmuite, cultivate? hotare
Câte cruci căzute-n crânguri Se-aud cum plâng izvoarele
Cu raze, din ceruri, divine. dincolo de Prut
Cu cărări, cu crengi crăpate? Ş- un tricolor păzeşte o Românie
Din cer, puterea din sabie Mare.
S-oprească Prutul din curgere, Cheile cu criptograme,
Criptice călătorinde, Avem o Ţara Mamă şi codrii
Să uşte pământul din albie, verzi de brazi,
Moldovele-s una prin ungere. Cărţile cu cartograme, Izvoarele cu râuri ce se revarsă-n
Crisograful cât cuprinde? mare,
............................................. Păstori cu turme sacre să nu mai
rătăcească
Când trec peste hotare în alte
Din nou, să curg-apoi în vale, RONDELUL REVENIRILOR vechi hotare.
Uitând de jale şi de freamăt, Acum când curge doina ,prin
Lacrimi de bucurie-n cale Revin retroactiv restanţe, pietre vechi de munţi
Recalculări rănind raţiuni, Să dăm mână cu mână cu fraţii
Să ude malurile-n treacăt! de o seamă,
Remunerând rebeliuni Să ştergem ochii bătrânilor
Regimul recită romanţe. cărunţi
CÂT? CÂTE? Obrajii de părinţi din vechi
Răul revine-n relevanţe hotare mamă.
Cât consens creează curtea Rezidă-n riscuri, reuniuni, În ele cântă Dacii,Romanii-n ele
Cu câştigul cumulat? Revin retroactiv restanţe cântă,
Cumpăna cu câtă carte Recalculări rănind raţiuni. Noi curgem din izvoare în dor
spre nemurire,
Cere câtul cumpătat? A noastră armonie dorinţă fie
Revoltele raclând romanţe sfântă,
Câte câturi căsăpite, Revin retorice rapide Curgând pe Dunăre şi Prut
Cu cusururi complicate, Reinstalând rinoceride cascade de Unire.
Cu concluzii chinuite, Redobândesc recircumstanţe.
Nu vă plecaţi genunchii,oricâte vi
Cumulând cazuri casate? s-ar spune,
Revin retroactiv restanţe. Voi să-ngropaţi durerea unindu-
Câte cercuri captivante vă români,
Cu dragoste de glie o Românie
Construite cu credinţă, Mare,
Caută cu chibzuinţă? Stăpâni pe vatra noastră, uniţi, pe
Căi cu câte chei curante? veci stăpâni.

10

Premiul I și Premiul revistei ”Mărturii culturale”- secțiunea poezie, Festivalul de literatură de la
Cicârlău, „Vasile Lucaciu”, 2018.
Ionuț PIȚOIU
tango și doine
singura octava la agățat
e apelativul. în rest
potopul poetic își adună
resemnările ca un bici
cu brelocuri
oricâta glazură găsești la bufet
suferința pare totuși produs
creștin
putea fi și existența
un neant bine conturat
așa cum îl citim amandoi
în ochii ce ni-i ferim
de parcă regăsirile
n-ar fi doar de frică
și zâmbet
daimoni la bucată
între elanuri contestatare
sezonul dialecticii roșii
prevestește noi festivaluri
la tejgheaua cu flori de apus
scriitorii servesc cartele part time
încă de atunci câinii urlau
cuminte în priviri
destoinic furt, creația!
la câte cărți avem, ți-e și jenă
să mai citești cu ochii deschiși
cu centenarul în arendă
la stindardul agoniei
moartea şi-a ascuțit încă o dată
selfiestickul
proaspăt certată stampa cu
lumânări devenite led
strănuta politic aproape de public
cine să mai developeze
socialişti
dacă limbajele
din prompter
ne orientează doar poli-
tic?!
Parafraze la tricolor
din toate popoarele ramase
câțiva orfani de patriotism
sosesc la claca de fiori
aici petrecerea de pietoni
pare ca e neîntreruptă
cu volburi autofictivi
sangele proapăt stârnit
reiterează același refren:
azi e de rosu sau albastru?
în biserica ce striga de clopote
sa înceapă iar liturghii fără noi
la revista cu cimitire proaspat
renovate
era surâsul tău în suveniruri de
primă pagină
ce halat frumos, stindardul !
când stingem becul unii
chiar percepem viața in trei culori două metafore și o singură
Leagănul respirației 121
în căderea lor
cerceii deja
violentați domestic
îngânau ritualic bârfe offline
c1: la primele gloanțene
uitam prea puțin spre cer
acum cel mult ștampilăm stingher
noi galerii de evadare
c2. auzi tu chiar crezi că mai
apucăm altă constituție?
c1. poate pe când justiția va de-
11
Poezii
veni materie obligatorie
arzi iar poetica
ai zis bine prietene
nu se mai scrie poezie mocnită
dintr-aia cu fire de mustață
sau jumătăți rococo
pe cumulul de azi
portativele sorbirii
pulverizează estetic cenușă
ne transcriem cu sânii poieticii la
vedere
versiuni rostogolite ale sinelui
în sufixele unui curent
ce n-a ieșit încă din
propriul metabolism
vezi așa fără discipoli de cruce
ne erijăm repede în fruntea eteru-
lui
toți care prin alcoolul botanic
versificăm umbre ibovnice
cufundat în anonimat casnic
iar te-au făcut vecinii
cetățean de onoare între frații
zidari
alună
când începi salutul cu o tăcere și
privirea ți-o lipești de pământ
melcii te presimt ca un operator
ce verifică seismele înainte
ca ochii să-și trimită acorduri
cât de romantică e sinuciderea
când pregătește zilnic
aceeași rochie de mireasă
pentru tine sângele acum
e un alt zăpor refuzat
de familia cheagurilor
Eseu

Starea bisericilor românești din fostul

comitat al Sătmarului și zonele învecinate în
vremea episcopului Manuel Olsavszky
de Muncacevo
Ajungând la Muncacevo, îl convoacă pe
Doru LOSTUN episcopul Manuel Olsavszky în tabăra sa sub
ameninţarea cu forţa3, apoi, într-un lung rechizitoriu,
Deși este un lucru mai puțin cunoscut, ca
îl învinovăţeşte pentru starea proastă a parohiilor şi
un ecou la „experimentele” reușite prin Polonia și
clericilor subordonaţi, acuzându-l că nu a efectuat
Ucraina, primele parohii românești ortodoxe care au
nici o vizită canonică, că nu a luat măsuri pentru
hotărât să primească unirea cu Biserica Romei au
disciplinarea clerului şi eliminarea gravelor erori
fost cele din fostul comitat al Sătmarului, cu mai bine
observate în administrarea sacramentelor4. Şi,
de zece ani înainte de semnarea actului de unire de
pentru a spori şi mai mult obedienţa ierarhului unit,
către mitropolitul Atanasie Anghel de la Alba Iulia.
Barkóczy îl obligă pe ierarhul rutean să mai depună
Constatând că promisiunile cu care au fost amăgiți
odată un jurământ de credinţă5.
întârziau să fie aplicate, preoții sătmăreni semnatari
Episcopul romano-catolic și-a continuat
au adoptat o atitudine duplicitară. Starea lor socială și
mai departe vizitarea canonică în comitatele Abauj,
materială, precum și a credincioșilor păstoriți, nu s-a
Zemplen, Ung şi Saros, unde preoţii uniţi s-au
schimbat cu nimic, astfel că autoritățile ecleziastice
înfăţişat mai bine, atenţionaţi fiind probabil de
superioare au constatat pericolul anulării efortului
superiorul lor ierarhic, nedându-i motive suficiente
teribil de a atrage la unirea cu Roma cât mai multe
pentru încă un rechizitor umilitor6.
parohii.
În 1750 episcopul Olsavszky porneşte
În secolul al XVIII-lea românii din această
într-o lungă călătorie canonică cu sarcina de a
regiune aparțineau de episcopia greco-catolică
depista şi combate toate neregulile care i-au fost
de Muncacevo, care, între anii 1717-1772 era
aduse la cunoştinţă. Rezultatele acestei anchete
subordonată episcopiei romano-catolice de Eger.
pot fi concluzionate prin faptul că în comitatul
Unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai acestui
Sătmarului au fost cercetate 108 aşezări cu populaţie
scaun a fost Barkóczy Ferencz de Szala, ajuns
greco-catolică, 96 româneşti şi 12 rutene, dar şi 18
episcop la numai 34 de ani. El a efectuat începând
mixte, în care existau şi calvini, cu 100 de biserici,
cu anul 1748 o vizită canonică în comitatele Bereg,
dar numai 92 de preoţi, 30 % dintre aceştia fiind
Szábolcs, Sătmar şi Ugocea pentru a cunoaşte
hirotoniţi de ierarhi ortodocşi, cu 10.629 persoane
mai bine situaţia reală de pe teren a credincioşilor
apte să se confeseze. În Maramureş au fost cercetate
catolici şi uniţi. Rezultatele pe care le-a consemnat
108 aşezări cu 120 de biserici, 15.870 persoane
denotă sărăcia parohiilor vizitate, starea precară a
capabile să se confeseze şi 135 de preoţi, 80%
bisericilor, dar mai ales slaba pregătire a clericilor
consacraţi de episcopi ortodocşi, fapt care l-a
uniţi1, astfel că cere şi obţine de la împărăteasa Maria
Tereza prin „Casa Parochorum” suma de 1.200 de Ioan Dulişkovici, Istoriceskia ugro-ruskih (Istoria ugro-russini-
3

florini necesari pentru studiile teologice a 6 tineri lor), vol. I-IV, Ungvar, 1874, p. 139-147.
4
Ovidiu Ghitta, Un popor superstiţios, cu adevărat distinct, în
greco-catolici, 4 ruteni şi 2 români2. Identitate şi alteritate. Studii de imagologie, Ed. Universitară
1
Viorel Ciubotă, O vizită canonică în comitatul Ugocea a episco- Clujeană, Cluj Napoca, 1998, p. 97.
pului catolic de Eger în anul 1748, în Relaţii româno-ucraine- 5
Ioan Dulişkovici, Istoriceskia ugro-ruskih (Istoria ugro-russini-
ne, istorie şi contemporaneitate, Ed. Muzeului Sătmărean, Satu lor), vol. I-IV, Ungvar, 1874, p. 146.
Mare, 1999, p. 28. 6
Ovidiu Ghitta, Un popor superstiţios, cu adevărat distinct, în
2
Sugár István, Az egri püspökök története (Istoria episcopilor de Identitate şi alteritate. Studii de imagologie, Ed. Universitară
Eger), Budapest, 1984, p. 411. Clujeană, Cluj Napoca, 1998, p. 99.

12

nemulţumit şi îngrijorat pe episcopul rutean. Starea
materială a clericilor era destul de slabă, episcopul
urmând să ceară mărirea sumelor alocate prin „Casa
Parochorum”. Starea lăcaşurilor era de asemenea
problematică, din cele 300 de biserici vizitate,
numai 12 erau de zid7. În timpul acestei cercetări
ierarhul a constatat numeroase erori de cult datorate
superstiţiilor, obiceiurilor şi practicilor tradiţionale
necanonice, care de fapt erau practici liturgice
ortodoxe, făcându-l să afirme în conformitate cu
stereotipiile vremii că „…românii sunt o plebe în
întregime cultă şi grosolană, greu de convins să
se confeseze”, „un popor superstiţios, cu adevărat
distinct…”8. Raportul pe care-l va trimite Consiliului
Locumtenenţial al Comitatului, va fi o împletire
între informaţii reale şi false, din el reieşind că de
fapt sursa tuturor problemelor apărute în dioceză
sunt românii, episcopul pregătindu-şi încet strategia
de a ieşi de sub tutela Eger-ului. Dar pe lângă
conglomeratul de acuze aduse, atrage atenţia asupra
necesităţii deschiderii de şcoli şi a creşterii gradului
de instrucţie atât a clerului cât şi a poporului, dar
şi deschiderea unei tipografii proprii, ca instrument
fundamental de instrucţie şi propagandă religioasă9.
În cele ce urmează vom prezenta pe scurt o
descriere a o parte din parohiile sătmărene vizitate,
cu observațiile făcute de către ierarh asupra stării și
inventarului bisericilor10:
- Parohia Căpleni, cu 60 de suflete de
contribuabili şi 17 „hospites”; biserica de lemn cu un
turn este acoperită cu şindrilă, a fost binecuvântată
de arhidiaconul Francisc Racoviţki, are hramul
„Adormirea Maicii Domnului”, nu are nici un fel de
venituri sau terenuri.
- Parohia Ciumeşti, cu 600 de contribuabili
şi 100 „hospites”, cu filia Berea (30 de contribuabili
şi 10 „hospites”; biserica este din lemn, acoperită cu
şindrilă, are 2 clopote, hramul „Sfinţii Arhangheli”,
are pictura interioară de slabă calitate, cu antimisul
sfinţit de episcopul Bizanczy, are în inventar toate
cărţile de cult necesare.
- Parohia Sanislău, cu 1020 de contribuabili;
biserica de lemn este acoperită cu şindrilă, este
7
Magyar Országos Levéltár (Arhivele naționale din Ungaria), proprietatea preotului, parte proprietatea parohiei,
Budapest, Helytartótanácsi Levéltár 40, 182, fasc. 30, nr. 971, binecuvântată de arhipresbiterul Marcu din Căpleni.
f. 33-44.
8
Ovidiu Ghitta, Un popor superstiţios, cu adevărat distinct, în biserica de lemn acoperită cu stuf în stare proastă,
Identitate şi alteritate. Studii de imagologie, Ed. Universitară
Clujeană, Cluj Napoca, 1998, p. 106.
9
Ibidem..
10
Arhiva Regiunii Transkarpatia, Fond 151/1, opis 1, Inv. 1289. de rit, parte proprietatea preotului (Octoih, Noul
13
Eseu
pictată în interior, are un candelabru de staniu,
are toate cărţile de cult necesare iar preotul are
„Evanghelia explicată”; există o cristelniţă şi 2
clopote, fiind binecuvântată de protopopul Ştefan
Pop.
- Parohia Resighea are 100 de contribuabili,
cu biserica de lemn în stare proastă şi acoperită cu
paie, cu 2 clopote şi fără de cărţi de cult, în afară
de un Liturghier, cu hramul „Sfinţii Arhangheli”;
binecuvântată de arhidiaconul Francisc Racoviţki.
- Parohia Curtuiuşeni (azi în judeţul Bihor),
cu 120 de suflete, biserica de lemn cu hramul
„Adormirea Maicii Domnului” este acoperită cu
stuf, cu pictura în stare bună, are 2 clopote şi toate
cărţile de cult, fiind binecuvântată de vicarul Olsay
de la mănăstirea Mariopócs (Ungaria)
- Parohia Andrid, cu 200 de contribuabili,
cu biserica din lemn încăpătoare, cu pictura în stare
bună, cu 2 candelabre, unul din staniu, altul din
lemn, cu un clopot sfinţit de episcopul Olsavszki, cu
antimisul de la episcopul de Camellis.
- Parohia Portiţa, cu 204 suflete, cu biserica de
lemn încăpătoare, având hramul „Sfinţii Arhangheli”,
cu pictură interioară, cu 2 candelabre de staniu şi
un clopot, cu antimis de la episcopul Bizanczy, fără
de cărţi de cult în afară de un „Triodion”, a fost
binecuvântată de protopopul Teodor Pop.
- Parohia Dindeşti, cu 484 de suflete, cu
biserica de lemn nou construită şi acoperită cu
şindrilă, cu hramul „Sfântul Vasile cel Mare”, are 4
icoane mari la altar în stare bună, cu 2 clopote, nu
are cărţi de cult, fiind binecuvântată de protopopul
Ştefan Gyarfassy.
- Parohia Vezendiu, cu 373 de contribuabili,
are biserica de lemn veche în stare de ruină, cu hramul
„Sfântul Nicolae”, cu 2 candelabre de staniu şi un
clopot, are câteva cărţi de cult, un Triodion Pascal
şi un Octoih, a fost binecuvântată de protopopul
Teodor Pop.
- Parohia Tiream, are 400 de suflete, biserica
de lemn acoperită cu şindrilă, cu icoane în interior,
cu 2 clopote binecuvântate de episcopul Bizanczy,
cu hramul „Sfinţii Arhangheli”, cu cărţi de rit, parte
- Parohia Ghenci, cu 80 de suflete, cu
cu icoane în interior, cu hramul „Adormirea Maicii
Domnului, cu un clopot nebinecuvântat, cu cărţi
Eseu
Testament, Psaltire, Trebnic), parte proprietatea
parohiei (Octoih şi Triodion Pascal), binecuvântată
de protopopul Ştefan Gyarfassy.
- Parohia Istrău, cu 230 de suflete, cu
biserică de lemn acoperită cu stuf, cu un clopot,
cu hramul „Sfinţii Arhangheli”, cu toate cărţile
de cult proprietatea parohului, binecuvântată de
arhipresbiterul Petry Marc.
- Parohia Sânmiclăuş, cu 300 de suflete,
cu biserica acoperită cu paie, cu hramul „Sfinţii
Arhangheli”, cu icoane în interior, un candelabru
de lemn şi un clopot, cu cărţile de rit proprietatea
parohului, binecuvântată de protopopul Teodor
Pop. Se mai menţionează că Zab Maria a trecut la
calvinism (probabil prin căsătorie).
- Parohia Moftinu Mic, cu 129 de suflete,
cu biserica de lemn cu hramul „Sfântul Nicolae”,
construită de 8 ani, nu are în inventar cristelniţă, nu
are nici o icoană dar are un candelabru, cu antimisul
de la episcopul Bizanczy, cărţile de cult fiind
proprietatea preotului, binecuvântată de protopopul
Ioan Pop.
- Parohia Chegea, cu 213 suflete, cu
biserica de lemn acoperită cu şindrilă, cu hramul
„Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, nu are
icoane, candelabru şi cărţi, cu un singur clopot
nebinecuvântat, cu antimisul de la episcopul
Bizanczy.
- Parohia Supuru de Sus, cu 200 de suflete,
cu biserica de lemn acoperită cu paie, cu hramul
„Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, cu icoane
în interior, cu un clopot, cu cărţile de cult proprietatea
preotului şi a cantorului, cu antimisul de la episcopul
Bizanczy, binecuvântată de protopopul Francisc
Racoviţki.
- Parohia Supuru de Jos, cu 200 de suflete, cu
biserica de lemn în stare bună, cu icoane frumoase
în interior, cu hramul ”Sfinţii Arhangheli”, cu
puţine cărţi de rit: Psaltire, Minei şi Trebnic, nu are
candelabre, cu antimisul de la episcopul Bizanczy,
binecuvântată de protopopul de Borleşti. biserica de lemn în stare bună, acoperită cu paie,
- Parohia Hurezu, cu 102 suflete, cu biserica de lemn
acoperită cu paie, cu hramul „Sfinţii Arhangheli”,
cu icoane frumoase în interior, cu un candelabru de
lemn, cu antimisul de la episcopul de Camellis, fără
cărţi de cult în afară de o Evanghelie cu scoarţe de
lemn.
- Parohia Craidorolţ, cu 390 de suflete, are
biserică de lemn şi preotul sfinţit în Moldova.
- Prohia Pişcari, cu 130 de suflete, cu
14
biserica de lemn construită în urmă de 20 de ani pe
locul uneia mai vechi ruinate, cu hramul „Sfinţii
Arhangheli”, cu icoane de lemn în interior şi 2
candelabre, un clopot binecuvântat de episcopul
Olsavszky, nu are cărţi de cult, cu antimisul de la
episcopul Bizanczy, binecuvântată de protopopul
Teodor Pop (de Resighea?).
- Parohia Terebeşti, cu 315 suflete, cu
biserica de lemn în stare bună, cu hramul „Sfinţii
Arhangheli”, în interior cu icoane şi 2 candelabre de
lemn, un clopot binecuvântat de episcopul Bizanczi,
cu un Triodion al parohiei, restul cărţilor de cult fiind
ale parohului, binecuvântată de protopopul Marcu
Pop din Căpleni.
- Parohia Ghilvaci, cu 126 de suflete, cu
biserica din pământ bătut, acoperită cu paie, cu
hramul „Sfinţii Arhangheli”, ridicată de mai bine de
50 de ani, renovată de 2 ani, cu icoane în interior
şi cărţile de cult ale parohiei, fără de clopot, cu
antimisul de la episcopul Bizanczy, binecuvântată
de arhipresbiterul Simion Micloş.
- Parohia Mădăras, cu 266 de suflete, cu
biserica de lemn în stare bună, cu hramul „Sfinţii
Arhangheli”, cu 2 clopote, fără cărţi de cult,
binecuvântată de un protopop din timpul episcopului
Camellis (1690-1700).
- Parohia Giungi, cu 270 de suflete, cu
biserica acoperită cu şindrilă, cu un turn, cu hramul
„Sfinţii Arhangheli”, cu un clopot nebinecuvântat,
cărţile de cult proprietatea parohului.
- Parohia Şandra, cu 100 de locuitori, cu
biserica de lemn acoperită cu paie, cu hramul
„Sfinţii Arhangheli”, cu un candelabru de lemn şi un
clopot, binecuvântată de protopopul Marcu Pop din
Căpleni.
- Parohia Socond, cu 80 de suflete, cu
biserica de lemn acoperită cu paie, cu hramul
„Sfinţii Arhangheli”, cu un clopot, cu antimisul de
la episcopul Camellis, fără de cărţi de rit.
- Parohia Ghirişa, cu 150 de suflete, cu
fără de cărţi de rit, cu antimisul de la mitropolitul
Varlaam al Moldovei, binecuvântată de protopopul
Simion Bokery.
- Parohia Tătăreşti, cu 340 de suflete, cu
biserica de lemn nou ridicată, cu hramul „Sfinţii
Arhangheli”, cu un clopot, cu cărţi de cult: Noul
Testament, Triodion, Minei, Psaltire, Octoih,
Liturghion, are ”prăznicar”.
- Parohia Necopoi, cu biserica de lemn

acoperită cu paie în stare bună, cu hramul „Sfinţii
Arhangheli”, renovată nu cu mult timp în urmă,
cu un clopot, cărţile liturgice sunt ale preotului, cu
antimisul de la episcopul Bizanczy, binecuvântată
de protopopul Marcu de la Carei.
- Parohia Racova, cu 60 de suflete, cu biserica
de lemn acoperită cu paie, ridicată în urmă cu 18 ani,
cu hramul „Sfinţii Arhangheli”, cu un clopot, fără
cărţi de rit, binecuvântată de arhipresbiterul Marcu
din Căpleni
- Parohia Homorodu de Mijloc, cu 60 de
suflete, cu o biserică de lemn acoperită cu paie,
construită în urmă cu 200 de ani (!), cu hramul
„Sfinţii Arhangheli”, în stare precară, care a fost
mai demult renovată, binecuvântată de protopopul
Teodor Pop, cărţile de cult fiind ale parohului, cu un
clopot.
- Parohia Solduba, cu 54 de suflete, cu biserica
de lemn acoperită cu şindrilă, cu hramul „Sfinţii
Arhangheli”, fără clopote şi cărţi, binecuvântată de
protopopii Simion Nicola şi Ioan Semaku.
- Parohia Măriuş, cu 80 de suflete, cu
biserica de lemn în stare bună acoperită cu paie, cu
hramul „Sfinţii Arhangheli”, cu icoane în interior,
cu un clopot, cu cărţile proprietatea parohului,
binecuvântată de arhidiaconul Mihail Farkaş.
- Parohia Sâi, cu 80 de suflete, cu biserica
de lemn în stare bună, cu icoane în interior şi 2
candelabre de lemn, cu un clopot şi toate cărţile
liturgice.
- Parohia Ruşeni, cu 136 de suflete, cu
biserica de lemn acoperită cu paie în stare bună,
cu hramul „Sfinţii Arhangheli”, cu 2 candelabre de
lemn, fără cărţi de ritual.
- Parohia Cărăşeu, cu filiile Culciu Mare şi
Culciu Mic, în total cu 100 de suflete, cu biserica
de lemn acoperită cu paie în stare bună, cu hramul
„Sfântul Nicolae”, cu 2 candelabre de lemn şi 2
clopote, cu cărţi de cult: Triodion, Poleslav şi cartea
Mărgăritare în limba română.
- Parohia Lipău, cu 300 de suflete, cu biserica
de lemn acoperită cu paie în stare bună, cu hramul
„Sfinţii Arhangheli”, cu icoanele binecuvântate de
arhidiaconul Racoviţki, cu 2 candelabre de staniu,
cu clopot.
- Parohia Amaţi, cu 113 suflete, cu biserica
de lemn acoperită cu trestie, cu hramul „Sfinţii
Arhangheli”, fără cărţi şi clopot, binecuvântată de
arhidiaconul Racoviţki.
- Parohia Valea Vinului, cu 200 de suflete,
15
Eseu
cu biserică de lemn cu acoperişul de şindrilă, cu
hramul „Sfânta Paraschiva”, reconstruită din nou,
binecuvântată de arhidiaconul Sătmarului, Ioan
Bileţki.
- Parohia Roşiori, cu biserica de lemn în
stare bună acoperită cu paie, cu candelabru şi clopot,
dar fără cărţi liturgice.
- Parohia Pomi, cu 487 de suflete, cu biserica
de lemn acoperită cu şindrilă, cu hramul „Sfinţii
Arhangheli”, cu candelabru de lemn.
- Parohia Borleşti, cu 100 de suflete, cu
biserica de lemn acoperită cu şindrilă în stare bună,
cu hramul „Sfânta Paraschiva”, cărţile rituale sunt
ale parohului, cu un clopot.
- Parohia Crucişor, cu biserica de lemn
acoperită cu paie, cu hramul „Sfânta Paraschiva”,
cu icoane în interior în stare proastă, fără podea, cu
un clopot, având cărţi de cult un Minei în manuscris
şi o Psaltire.
- Parohia Bicău, cu 48 de suflete, cu filia
Poiana Codrului cu 51 de suflete, cu biserica de
lemn acoperită cu paie, în stare proastă, cu hramul
„Sfinţii Arhangheli”, cu un clopot, cu cărţile de cult
proprietatea parohului.
- Parohia Ardusat, cu 315 suflete, cu
biserica de lemn în stare bună, acoperită cu şindrilă,
construită de 6 ani, cu hramul „Adormirea Maicii
Domnului”, cu inventarul complet al cărţilor de cult,
cu 2 clopote, binecuvântată de protopopul Simion
Micloşi.
- Parohia Iojib, cu 153 de suflete, cu biserica
de lemn acoperită cu paie, în stare proastă, cu hramul
”Sfinţii Arhangheli”, cu un clopot.
- Parohia Medieşu Aurit, cu 640 de suflete,
cu biserica de lemn acoperită cu paie, în stare bună,
cu hramul ”Sfinţii Arhangheli”.
- Parohia Apa, cu 290 de suflete, cu biserica
de lemn acoperită cu paie, în stare bună, cu hramul
”Sfinţii Arhangheli”, cu un clopot, fără cărţi.
- Parohia Someşeni, cu biserica de lemn
acoperită cu paie, în stare bună, cu hramul „Sfântul
Nicolae”, cu un clopot.
- Parohia Româneşti, cu 174 de suflete, cu
biserica de lemn acoperită cu paie, în stare proastă,
cu hramul „Sfânta Paraschiva”, cu un clopot.
- Parohia Odoreu, cu 50 de suflete, cu
biserica de lemn acoperită cu paie, în stare bună, cu
hramul „Sfinţii Arhangheli”, cu un clopot.
- Parohia Potău, cu 165 de suflete, cu biserica
de lemn acoperită cu paie, cu hramul „Adormirea
Eseu
Maicii Domnului”, cu tot inventarul de cărţi
liturgice, cu un clopot.
- Parohia Satu Mare, cu 95 de suflete, cu
biserica de lemn acoperită cu şindrilă, cu hramul
„Sfântul Nicolae”, cu turn şi 3 clopote, cu tot
inventarul de cărţi liturgice, există casă parohială.
- Parohia Peleşu Mare, cu 300 de suflete, cu
biserica de lemn în stare precară, cu hramul „Sfinţii
Arhangheli”, cu tot inventarul de cărţi liturgice.
- Parohia Botiz, cu 128 de suflete, cu biserica
de lemn acoperită cu paie, în stare bună, cu hramul
„Înălţarea Domnului”, cu toate cărţile de cult.
- Parohia Livada, cu 137 de suflete, cu
biserica de lemn acoperită cu şindrilă în stare bună,
cu un turn, cu hramul „Sfânta Maria ”, cu toate
cărţile de cult.
- Parohia Vetiş, cu 205 suflete, cu biserica de
lemn acoperită cu paie, cu toate cărţile de cult şi 2
clopote, dar biserica ar trebui mutată, deoarece este
construită într-un loc inundabil.
- Parohia Sătmărel, cu 203 suflete, cu biserica
nouă de lemn acoperită cu paie, cu toate cărţile de
cult şi 1 clopot.
- Parohia Racşa, cu 336 suflete, cu biserica
de lemn acoperită cu şindrilă, cu turn, cu hramul
„Sfânta Paraschiva”, cu toate cărţile de cult şi 1
clopot.
- Parohia Tur, cu 188 de suflete, biserica de
lemn acoperită cu şindrilă în stare bună, cu hramul
„Sfântul Nicolae”, cu un clopot.
- Parohia Certeze, cu 100 de suflete, cu
biserica de lemn acoperită cu paie, în stare bună, cu
hramul „Sfânta Paraschiva”, cu toate cărţile de cult.
- Parohia Negreşti, cu 490 de suflete, cu
biserica de lemn acoperită cu şindrilă în stare bună,
cu turnuri, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”,
cu toate cărţile de cult.
- Parohia Oraşu Nou, cu 340 de suflete, cu
biserica de lemn acoperită cu şindrilă în stare bună,
cu turnuri, cu hramul „Sfinţii Arhangheli”, cu toate
cărţile şi un clopot, mai există încă o biserică, dar
fără inventar.
- Parohia Bixad, cu 500 de suflete, cu
biserica de lemn acoperită cu şindrilă în stare bună,
cu turnuri, cu hramul „Sfinţii Arhangheli”, cu toate
cărţile şi 2 clopote.
- Parohia Trip cu 350 de suflete, cu biserica
de lemn acoperită cu şindrilă în stare bună, cu
turnuri, cu hramul „Sfinţii Arhangheli”, cu toate
cărţile bisericeşti.
16
- Parohia Târşolţ, cu 350 de suflete, cu
biserica de lemn acoperită cu şindrilă în stare bună,
cu turn, cu hramul „Sfânta Paraschiva”, cu inventarul
complet de cărţi.
- Parohia Batarci, cu 200 de suflete, cu
biserica de lemn veche în stare proastă, are casă
parohială.
Sfârşitul vizitaţiunii canonice şi a concluziile
trase, nu l-au făcut foarte fericit pe episcopul
Olsavszky, conştient fiind de multitudinea de lipsuri
care aşteptau o rezolvare urgentă, dar la hotarele
diecezei se adunau norii negri a unei revolte care ar
fi putut anula efortul conjugat al catolicismului din
ultimele şase decenii.
Din aceste observații făcute de ierarhul
rutean, putem face câteva scurte constatări:
- bisericile mai sărace erau acoperite cu
stuf sau paie, cele mai bogate, puține la număr, cu
șindrilă;
- numărul de suflete constatate la majoritatea
bisericilor era foarte mic, născându-se două ipoteze:
fie aceasta era realitatea, fie raportările făcute de
parohi erau false, în scopul diminuării taxelor ce le
aveau de plătit episcopiei și protopopiatelor;
- se constată un procent ridicat de protopopi
sau arhidiaconi de origine ruteană: Francisc
Rakovițki, Ștefan Gyarfassy, Simion Bokery, Ioan
Semaku, Ioan Bilețki, Olsay, etc., aproape egal
cu cei români: Ștefan Pop, Teodor Pop, Ioan Pop,
Simion Micloși, Mihail Farkaș, Simion Nicola, etc.
- se observă un procent covârșitor a hramului
”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” ales de către
parohii;
- majoritatea bisericilor au în inventar câte
un clopot, dar în multe alte biserici, fie acesta nu
exista, fie s-a omis notarea lui;
- majoritatea bisericilor au cărți de cult, dar
în mai multe cazuri s-a constatat că acestea erau
proprietatea parohului;
- la puține biserici se constată existența
turnului-clopotniță, ceea ce arată faptul că celelalte
biserici aveau clopotele sau clopotul montate în
clopotnițe ridicate în apropierea locașului de cult;
-cele mai multe biserici erau într-o stare
precară, episcopul propunând repararea lor, iar
în unele cazuri extreme, demolarea și construirea
altora noi.

Cetatea de la Satu Mare și incendiul din 1703
Carol C. KOKA
Relatarea cronicarului Anonymus,
în capitolul XXI din Gesta Hunga-
rorum, reprezintă prima mențiune
scrisă despre așezarea de la Someș,
Castrum Zotmar1. Această cronică a
fost scrisă cu două secole mai târziu
de la desfășurarea evenimentelor, pe
la anul 1150, după alte surse, în jurul
anului 1200. Autorul gestelor, după
ce povestește despre cucerirea cetății
Biharea, (Castrum Byhor), aproxima-
tiv la 10 kilometri nord de Oradea,
cronicarul anonim pomenește de cetatea Satu Mare
(Castrum Zotmar). Pentru ocuparea cetății Biharea
s-au dus lupte destul de îndârjite, cetatea fiind cuce-
rită abia după 13 zile.2 Castrul de la Satu Mare a fost
cucerit de maghiari după trei zile de lupte.
Peste secole, pe la 1543, probabil pe același
loc, a fost edificată o cetate întărită cu un val de pă-
mânt, în interiorul unui braț al Someșului, de către
familia princiară Báthory. Au rămas peste veacuri
câteva gravuri, cum este cea din 1670, a vienezului
Galeazzo Gualdo Priorato.3 În lucrarea lui ”Histo-
ria di Leopoldo Cesare”, Viena 1670, el redă planul
cetății, care era în formă pentagonală, așezarea ci-
vilă, orașul și cartierul Mintiu. În interiorul cetății
existau o serie de clădiri și, deși nu se afla pe o
înălțime era greu de cucerit, deoarece Someșul care
îl înconjura îi oferea o protecție sigură. Este cea mai
cunoscută gravură despre Satu Mare.
O gravură la fel de binecunoscută este cea care
datează din 1663 și a apărut într-o lucrare publicată
la Nürnberg4. Altă gravură păstrată este cea a vie-
nezului Johann Martin Lerch5. Forma pentagonală
a fost observată și descrisă de călătorul turc Evlia
Celebi6. În anul 1660, însoțind o armată turcească,
venind dinspre Oradea ocupată de turci, ajunge în
apropierea orașului Satu Mare. Pe baza relatărilor
sale aflăm că turcii nici nu au încercat asedierea
cetății, considerând că nu au nicio șansă. Cu această
ocazie, Evlia Celebi a remarcat forma pentagonală a
cetății, cu porți de ieșire spre vest, spre nord și spre
est, și faptul că era înconjurată din patru părți de
apele Someșului. Călătorul turc mai relatează des-
pre existența unei clădiri mari, patrulatere în interi-
orul cetății și care servea drept cazarmă.
17
Eseu
Începând cu anul 1664, cetatea a
fost în stăpânirea împăratului austriac
Leopold I (1658 – 1705), care a așezat
aici o garnizoană. Principele Mihail
Apaffy (1661- 1690) a încercat fără
succes să cucerească cetatea. Singu-
ra lui realizare a fost distrugerea unei
mărunte așezări din apropiere, care
purta numele de Hostanz.
În perioada 1685 – 1693, întrea-
ga zonă a Sătmarului a cunoscut vre-
muri grele. Generalul austriac Anton
Caraffa7 a exercitat o adevărată te-
roare asupra locuitorilor. Aceștia au
fost obligați, în special protestanții,
să achite o dare anuală de 20.000 de florini și să
întrețină o garnizoană austriacă formată din 335
soldați și 40 de cai.
Soarta cetății de la Satu Mare a fost decisă în tim-
pul răscoalei antihabsburgice în fruntea căreia s-a
aflat Francisc Rákóczi al II-lea.6 Rákóczi și armata
sa au asediat cetatea, aflată în mâinile austriecilor.
Cu ocazia asediului, partea de nord-vest, Mintiul,
a fost incendiată din porunca comandantului aus-
triac, contele Löwenburg, care se temea ca această
așezare să nu cadă în mâna răsculaților. Locuitorii
din Mintiu au primit șase ore pentru a-și pune la
adăpost bunurile. Amănunte cu privire la incendiul
care a urmat, cunoaștem din studiul realizat de dr.
Lidia Abram și Ilonczai Zsombor.9 În acest studiu se
precizează că austriecii au dat foc întâi bisericii din
Mintiu, după care, în câteva ore, întreaga așezare
s-a transformat în cenușă. Cei mai mulți locuitori și-
au găsit adăpost la Viile Satu Mare, unde au rămas
până în anul 1705.
În timpul incendiului, cronicarii au consemnat
fapta lui Ștefan Bagameri, curatorul bisericii
reformate. El a reușit să salveze o mare parte din
arhiva orașului. Documentele și numeroase obiecte
de cult au fost depuse într-o nișă zidită în peretele de
piatră al unei case. Din nefericire, Bagameri a fost
prins de către austrieci și obligat să divulge locul
unde a ascuns bunurile salvate. Astfel s-au pierdut
pentru totdeauna informații prețioase despre cetatea
și orașul Satu Mare, 699 de forinți, numeroase acte
de privilegiu, procese verbale, precum și obiecte de
cult care au fost atunci jefuite.
În anul 1705, cetatea Satu Mare a fost predată
lui Simion Forgács10, unul dintre comandanții arma-
Eseu
tei lui Rákóczi. În baza unei înțelegeri prealabile,
600 de călăreți și 200 de infanteriști austrieci au fost
lăsați să părăsească cetatea. Pentru a nu mai deveni
un punct de rezistență austriac, Francisc Rákóczi al
II-lea a dispus distrugerea fortificațiilor. Lucrările
de demolare s-au încheiat abia în 1723. Între timp,
în anul 1710, o violentă epidemie de ciumă a deci-
mat populația Sătmarului.
Între anii 1712-1715, cele două așezări, Satu
Mare și Mintiu s-au unificat. Actul care a consfințit
unificarea a fost Diploma emisă de către împăratul
Carol al VI-lea, la 2 ianuarie 1721. Acesta este anul
în care orașului Satu Mare i s-a conferit statutul de
oraș liber regal.
Despre cetatea de la Satu Mare a scris pe larg
fostul meu profesor de istorie Adalbert Burai, un
bun cunoscător al istoriei locale11.
Personal am avut ocazia să observ urmele
fortificațiilor cetății în anul 1958, atunci când s-au
făcut săpături pe malul drept al Someșului, în apro-
pierea vechiului pod. Fragmente de ziduri au mai
fost observate în anii ,80, cu ocazia săpăturilor pen-
tru fundația blocurilor din zona UniCredit Bank.
Alte urme au ieșit la iveală, cu 100 de ani în
urmă, cu ocazia săpăturilor la fundația clădirii Con-
victului catolic, azi Colegiul Național ”Kölcsey
Ferenc”. Din ziarele epocii12 putem afla informații
interesante. Astfel, pe locul unde se afla casa Unger,
constructorul Weszelowski Géza a dat de o porțiune
din zidul cetății. Fragmentul de zid avea lungimea
de 22 metri și o lățime de 7 metri. Descoperirea
s-a făcut sub pavajul trotuarului, la o adâncime de
numai 45 centimetri. A ieșit la iveală și parapetul
de bârne care servea pentru efectuarea tragerilor,
precum și două deschideri practicate în zid pentru
același scop. Au fost recuperate, tot atunci, două
proiectile de 4 și 5 centimetri și cinci proiectile de
16 respectiv 18 centimetri, un târnăcop care proba-
bil că a servit ulterior, la demolarea fortificațiilor.
Potrivit ziarului citat, toate relicvele au fost depuse
în muzeul Convictului.
Dimensiunile apreciabile ale fragmentului de zid,
ne îndreptățesc să credem că aici la Satu Mare am
avut de a face cu una din cele mai puternice cetăți ale
vremii. Nu este de mirare că a rezistat atâtor asedii.
Chiar și pentru armata lui Francisc Rákóczi al II-lea,
care s-a răsculat împotriva habsburgilor, ocuparea
cetății nu a fost ușoară. Austriecii din cetate, conduși
de colonelul Friedrich von Löwenberg, cel care s-a
ocupat personal de prinderea lui Pintea Viteazul și
generalul imperial Sickingen Glocklsberg, au rezis-
tat o bună bucată de vreme. Răsculații lui Rákóczi
au cucerit cetatea numai după ce locuitorii din Min-
tiu au trecut de partea răsculaților. Acest fapt a atras
mânia austriecilor, care au dat foc așezării. Mintiul
18
a ars atunci din temelii. Löwenberg și Glockelsberg
au primit ajutor din partea garnizoanei austriece de
la Oradea. De aici a pornit o armată condusă de că-
pitanul Bercher István. Acesta a reușit să-i ia prin
surprindere pe curuții lui Rákóczi și 1.500 dintre ei
au fost uciși. Din ziarele vremii13 aflăm că cei uciși
au fost îngropați pe locul care se întinde între biseri-
ca reformată și zona Teatrului de Nord. O descope-
rire din anul 1911, vine să întărească această ipote-
ză. În luna decembrie a anului 1911, cu ocazia unor
săpături, în dreptul intrării în Teatru, la o adâncime
de doi metri au fost descoperite două schelete bine
conservate. Unul dintre ele prezenta urme evidente
de lovire pe craniu.
Cetatea Sătmarului a intrat în posesia răsculaților
lui Francisc Rákóczi, la 1 ianuarie 1705, după
capitularea garnizoanei austriece. Acest lucru s-a
produs după ce austriecilor li s-a promis că vor fi
lăsați liberi. Ulterior cetatea a fost distrusă din
ordinul lui Rákóczi și nu a mai fost refăcută nici-
odată.
NOTE
1.Izvoarele istoriei românilor, vol. I, București,
1931, p.40, 41-47.
2.Ibidem, p. 41.
3.Galeazzo Gualdo Priorato (1606 – 1678), istoric
și scriitor italian.
4.Türkische und Ungarische Cronica, Nürnberg,
1663.
5.Johann Martin Lerch (1611 – 1682/83), gravor și
publicist.
6.Evlia Celebi (1611 – 1682/83), călător, istoric și
geograf turc.
7.Antonio Caraffa (1642-1693), general al Ligii
Sfinte.
8.Francisc Rákóczi al II-lea.
9.Dr. Lidia Abram, Zsombor Ilonczai ”Németi és
Szatmár leégése 1703-ben.(Incendierea Sătmarului
și Németi din 1703, în ”Szatmári Friss Ujság”, 29
august, 2009.
10.Forgács Simion (1669-1729).
11.Adalbert Burai, Despre cetatea de tip italian din
Satu Mare, în ”Satu Mare – studii și comunicări”,
1969, p.125-146.
12.Szatmár és videke (Satu Mare și împrejurimile),
19 noiembrie, 1912.
13.Szamos, nr. 284 din 13 decembrie, 1911.

Canonicul Grigore Pop de Mireşu Mare, un
participant la Marea Unire mai puțin cunoscut
Viorel CÂMPEAN
Unul dintre românii prezenți în 1 Decembrie
1918 la Alba Iulia, pentru a fi martor la împlinirea
idealului național a fost și preotul greco-catolic
Grigore Pop. Născut în actualul teritoriu al județului
Satu Mare, la Babța, cu studii gimnaziale la Satu
Mare, cu o îndelungată activitate de paroh la Acâș și
Unimăt și protopop al locurilor, Grigore Pop merită
recunoștința noastră pentru activitatea sa pusă în
slujba neamului românesc.
S-a născut în 29 aprilie 1859 la Babţa, în
familia parohului local Ştefan Pop de Mireşu Mare
şi a Tereziei Benţe. Ambii părinți făceau parte din
familii preoțești.
Tatăl său, Ştefan Pop de Mireşu Mare
(1822-1898), făcea parte dintr-o familie de pușcași,
înnobilată pe vremea principelui Mihail Apafi1; o
familie înrudită cu alte familii din zonă, inclusiv
cu cea din care făcea parte George Pop de Băsești.
S-a căsătorit cu Terezia Bencze, a fost hiroronit în
1844 și a slujit la Ghirolt, din 1845 până în 1850,
iar din acel an până la repausare doar în Babța.
Dedicat neamului său, a avut de suferit de pe urma
atitudinii din primăvara anului 1848, când se pare că
a fost întemniţat alături de un alt slujitor al altarului,
Moise Sora Noac. Căsătoria i-a fost binecuvântată
cu venirea pe lume a copiilor Petru și Grigore,
amândoi preoți. Spiritul lui patriotic este vădit şi
de dărnicia dovedită faţă de soldaţii români răniţi
în Războiul de Independenţă. A fost membru al
„Astrei”. În 1892, Ștefan Pop de Mireșu Mare a fost
prezent la Viena, între delegaţii care au prezentat
„Memorandumul”2. Terezia Bencze, mama lui
Grigore Pop, era fiica parohului Ioan Bencze din
satul vecin Babței, Racova3.
Primul născut în familia lui Ștefan Pop de
Mireșu Mare a fost fiul Petru. A trăit între 1856 și
1914. A urmat liceul la Beiuş, absolvind în 1877,
iar teologia la Gherla, în 1881. A fost căsătorit cu
Veronica Laszlófi. Hirotonit în 1882, a slujit la
Traniș, Babţa și Corni. Dispunea de o avere destul
19
Eseu
de mare, numărându-se printre cei mai bogaţi preoţi
din zonă. A activat în cadrul Despărțământului
Şimleu al „Astrei”. Îl găsim alături de George Pop
de Băsești în luptele electorale din 19054.
Grigore Pop a urmat școala primară și studiile
gimnaziale la Oradea. Toate cele patru clase liceale
le-a efectuat la Satu Mare, la Liceul Catolic Regesc,
absolvind în 1878; se pare că bacalaureatul a fost
obținut cu „succes bun”5. La debutul claselor liceale6
l-am remarcat printre colegii săi români, pe viitorul
absolvent de teologie Augustin Lazăr, stins prea
repede din viață, înainte de hirotonire7. În a doua
clasă de liceu l-a avut coleg pe Augustin Lazăr8.
În penultima clasă de liceu i-a avut colegi, în afară
de Augustin Lazăr, pe viitorul arhidiacon de Carei,
Coriolan Ardelean și pe viitorul preot greco-catolic
Petru Doboși9. În ultimul an i-a avut colegi pe
Coriolan Ardelean dar și pe viitorii preoți greco-
catolici Aurel Pelle și Ioan Șerbac10. În toți cei 4 ani
de liceu diriginte al clasei sale a fost preotul romano-
catolic Jandrisics János, care preda limba maghiară,
istoria și geografia.
La intrarea în liceu Grigore Pop a avut
șansa să fie elevul lui Petru Bran, care preda religia
greco-catolică dar și limba și literatura română.
Dacă cercetătorul studiază numele elevilor români
din perioada deschisă de înființarea catedrei de
limba română la instituția școlară sătmăreană, va
avea prilejul să constate că foarte mulți proveneau
din teritoriul pe care astăzi spunem că a aparținut
Sălajului istoric, de unde de altfel își avea obârșia
și Petru Bran. Babța lui Grigore Pop reprezintă doar
unul dintre multele exemple. Nu putem ști dacă
Societatea de lectură a funcționat în anul venirii lui
Grigore Pop la Satu Mare. Ce știm cu certitudine
este că el este cel care a salvat un preţios protocol al
şedinţelor Societăţii de lectură a junimii româneşti
sătmărene, condusă de Petru Bran. A oferit cu
mărinimie acel document în anul 1922 profesorului
Vasile Scurtu, autorul monografiei închinate lui
Petru Bran.
Cu siguranță că nici profesorul Scurtu
nu ar fi putut scrie despre Societatea de lectură
Eseu
înființată de către Petru Bran dacă nu ar fi primit
acele documente de la canonicul Grigore Pop, nici
cei care s-au învrednicit după 1989 să scrie despre
nefericitul dar merituosul profesor și protopop născut
la Tohat și despre marea lui realizare din 185911.
Dar, iată ce îi scrie în epistola însoțitoare Grigore
Pop profesorului Vasile Scurtu: ,,Irozii vremilor
trecute au voit să-l prăpădească pe acel copil al
iubirii de limbă şi cultură naţională, cum au nimicit
modesta bibliotecă ce o-a înjghebat acea societate
începând cu anul şcolar 1859-60. L-am mântuit din
mâinile lor şi iată a ajuns respectabila etate de 61
ani şi Vi-l trimit ca să-l aşezați în locul de onoare
ce i se cuvine şi să Vă servească de document în ce
priveşte trecutul liceului ce-l conduceţi în raport cu
străduinţele de cultură românească ale elevilor cari
l-au cercetat.
Este un document viu acest protocol, că fără
libertate şi independenţă politică, nu este cultură
naţională. Îndată-ce s’au ivit primele raze ale
libertăţilor politice, ca urmare a evenimentelor din
1848, Românii din toate unghiurile fostei Ungarii au
înfiinţat cu zor societăţi culturale pentru cultivarea
limbii româneşti, ca organ de voinţă al acestei culturi.
Acestui îndemn au urmat şi elevii gimnaziului din
Satu-Mare, înfiinţând sub conducerea vrednicului
paroh din Sătmar, Petru Bran, devenit mucenic al
iubirii de neam, lege şi limbă, o societate de lectură
în anul 1859-60.
A dus-o cum a dus-o această societate până
în anul 1867, când s’a făcut pactul – adică împăcarea
Ungurilor cu Austriecii, – dela acest an, a mai
vegetat până în 1870. De aici încolo, s’a conservat
încă modesta bibliotecă a societăţii într’o sală mică,
care servea şi de sală de predare a limbii şi literaturii
române până în anul 1875, când s’a început era lui
Tisza «zdrobitorul de naţionalităţi», în care an,
după o şedinţă a «Széchenyi Kör»-ului studenţilor
maghiari, aceştia năvălind în sala românească, au
forţat dulapul bibliotecii, au rupt şi împrăştiat toate
cărţile, le-au călcat în picioare, declarând moartea
vieţii şi culturii româneşti dela acel gimnaziu cu
limba de predare maghiară-română pe vremea
absolutismului.
Din acest vandalism turanic, am mântuit ca
student de cl. V-a12, acest protocol şi l-am păstrat
cu sfinţenie până în aceste mărite zile de dreptate,
când poate să între cu triumf între zidurile culturii,
de unde în numele «culturii» a fost surghiunit cu 46
ani în urmă. D-zeu să proteagă acel liceu românesc
20
şi să stăpânească în el dreptatea şi adevărata cultură,
păcatele împuţinează seminţiile. Împărăţia se mută
dela un neam la altul pentru păcate şi fărădelegi (Sf.
Scriptură)”13.
Petru Bran s-a îmbolnăvit în așa măsură
în cursul anului școlar 1876/1877 fiind necesară
înlocuirea sa cu profesorul de matematică și științe
naturale, Lukács György. Se încheia un capitol din
istoria acestei catedre.
Grigore Pop a urmat teologia la Gherla,
unde se pare că a fost preşedinte al Societății
Literare Seminariale „Alexi-Şincai” și „cantus
praefectus”. În al patrulea an a fost ductor primar,
supraveghindu-i pe mai tinerii colegi de seminar. A
absolvit și teologia cu eminență.
S-a căsătorit cu Emilia Ossian (n. 1864 la
Bozânta Mică), fiica parohului din Sălsig, Nicefor
Ossian. A fost hirotonit în 24 septembrie 1882.
A slujit la Acâş din aprilie 1883, vreme
de un deceniu. Aici s-a născut în 1886 fiul Ştefan
(m. 1977, Gherla). Naşii copilului au fost George
Pop de Băseşti cu soţia, lucru ce atestă înrudirea
cu familia celebrului patriot. În Acâș trăiau pe
atunci aproximativ 400 de români, în bună măsură
maghiarizați. Parohul Grigore Pop a făcut adevărată
școală românească, recucerind sufletele cu ajutorul
cântecelor bisericești și a doinelor românești, pe
care tinerii le învățau prin intermediul cantorului-
învățător Vasile Balla.
Şi-a legat apoi viaţa de parohia Unimăt,
slujind din ianuarie 1894 ca adm. parohial iar apoi
ca paroh, administrând din 1902 şi oficiul vice-
arhidiaconal al Eriului. Din 1899 a trebuit să poarte
greaua cruce a văduviei, rămânând să-şi crească
singur fiul Ştefan.
A contribuit la ridicarea de școli românești
și locuințe pentru învățătorii din protopopiatul
său, acestora din urmă căutând să le asigure salarii
îndestulătoare. La Unimăt a reușit și mai frumoase
lucruri pe acest tărâm. A reușit ridicarea unei săli
frumoase și cu locuință confortabilă pentru dascăl.
Școala era frecventată de 70-80 copii. În toamna
anului 1900 s-a reușit ridicarea celei de-a doua
școli, cu 10.000 florini, reușindu-se aducerea unui
al doilea învățător.
A fost membru pe viaţă al „Astrei”, fiind
unul dintre cei mai activi pe aceste meleaguri. În
toamna anului 1899 a instituit un concurs pentru

desemnarea celui mai bun învățător pe anul școlar
1898/189914. A sprijinit activităţile culturale, spre
exemplu „Societatea pentru fond de teatru român”15.
În 18 august 1910 a primit
numirea de canonic. În 1914
funcţiona încă la Unimăt, deţinând
funcţiile de vice-protopop al
tractului Ieriu şi de canonic
prebendat.
A fost un animator al
„Reuniunii învăţătorilor români”
din părţile în care a slujit. În 1908
preoţii din subordinea sa i-au
pregătit o frumoasă sărbătorire la Unimăt, cu ocazia
împlinirii a unui sfert de secol de slujire. Rezultatele
muncii sale vor fi observate după Marea Unire, când
din Unimăt s-au ridicat o mulțime de intelectuali:
preoți, medici, profesori, magistrați, învățători și
învățătoare.
S-a remarcat şi în continuare, după
preluarea funcției de canonic, la sediul Episcopiei,
ca un activ membru al „Astrei”, fiind director al
Despărțământului Gherla. A fost iubit de către preoții
din protopopiat, sărbătoarea care i-a fost dedicată
cu prilejul împlinirii a 25 de ani de preoție fiind
edificator. Parohul din Eriu Sâncrai, Ioan Fărcașiu
a făcut apelul către ceilalți colegi din protopopiat16.
După plecarea din ţinuturile noastre a deţinut
vreme de 11 ani funcţia de rector al Seminarului din
Gherla.
A fost delegat al Capitlului din Gherla la
Alba Iulia în 1 Decembrie 191817.
În 1925 ajunsese canonic lector al
Episcopiei de Gherla, asesor consistorial, asesor al
Tribunalului matrimonial şi preşedinte al Comisiei
pentru examinarea cantorilor. În 1930 era canonic
arhidiacon sau lector, vicepreşedinte al Tribunalului
matrimonial şi al Exactoratului diecezan, preşedinte
al Comisiei pentru examinarea cantorilor.
A păstrat o legătură frumoasă cu localitatea
natală, iconostasul bisericii de zid, sculptat de către
Samuil Keresztesi din Tăşnad fiind realizat pe
spesele sale, întru amintirea scumpilor săi părinţi,
preotul Ștefan și Terezia18.
A ajuns nestorul Capitlului Catedral din
Gherla, trecând la cele veşnice la sfârşitul anului
1942 .
Prezent la Marea Unire din Alba Iulia,
21
Eseu
canonicul Grigore Pop, care a așezat prin faptele
sale numeroase cărămizi la temelia împlinirii acelui
vis de secole, merită recunoștința noastră, în acest
an sărbătoresc pentru toată suflarea românească.
1
Ioan cavaler de Puşcariu, Date istorice privitoare la familiile
nobile române, vol. I, Cluj-Napoca, 2003, p. 32.
2
Viorel Câmpean, George Pop de Băsești, secvențe din legăturile lui cu
Sătmarul, în „Mărturii culturale”, Satu Mare, an II, nr. 4 (8), octombrie-
decembrie 2017, pp. 6-10.
3
Ioan Bencze (1817-1877). A absolvit teologia la Oradea. S-a căsătorit
cu Thecla Papp și a fost hirotonit în 1842.Până în 1845 a slujit în parohia
Cărăşeu, unde s-au născut copiii: Ioan (n. 1842) şi Therezia (n. 1844, c.
cu pr. Ioan Rezey). A avut apoi o activitate îndelungată în parohia Racova,
unde a asigurat îndrumarea spirituală a credincioşilor între 1845 şi anul
repausării. A fost deci slujitor al altarului şi în timpul evenimentelor
petrecute în 1848, când preotul Moise Sora Noac a organizat o procesiune
cu poporenii din Nanda la Racova, pentru sărbătorirea „libertăţii comune”.
Vezi „Familia”, Budapesta, an XIII, nr. 15, 10/22 aprilie 1877, p. 180.
4
Vezi și Viorel Câmpean, art. cit., în „Mărturii culturale”, Satu Mare, an II,
nr. 4 (8), octombrie-decembrie 2017, pp. 6-10; Schematismus Venerabilis
Cleri Dioecesis Szamosujváriensis graeci ritus catholicorum pro anno a
Christo nato 1900, Gherla, 1900, p.334.
5
Victor Bojor, Canonicii Diecezei greco catolice de Gherla (1857-1937),
Cluj, 1937, p. 257.
6
A Szatmári Kath. Királyi Főgymnasium Tudósitványa az 1874/5 tanévről,
Szatmár, 1875, pp. 14-15.
7
Augustin Lazăr (1860-1884). Fiu al înv. Ştefan Lazăr, s-a născut la
Româneşti. A studiat teologia la Gherla. În puţinătatea datelor despre el,
ştim totuşi că a purtat corespondenţă cu Bariţiu, expediind în decembrie
1882 o scrisoare către acesta.S-a stins din viaţă după absolvire, în 1884, la
Odoreu, unde funcţiona deja tatăl său. Cuvântul de despărțire a fost rostit
de către dr. Vasile Lucaciu. Vezi „Familia”, an XX, nr. 10, 4/16 martie
1884, p. 120.
8
A Szatmári Kir. Kath. Főgymnasium Értesitvénye az 1875-76 tanévről,
Szatmár, 1876, pp. 9, 16-18.
9
A Szatmári Kir. Kath. Főgymnasium 1876/1877 Évi Értesitője, Budapest,
1877, pp. 20-21, 39
10
A Szatmári Kir. Kath. Főgymnasium 1877/1878 Évi Értesitője, Budapest,
1878, pp. 24, 33.
11
Vezi pentru acest subiect lucrările: Marius Horșia, Petru Bran și
învățământul românesc din ținutul Sătmarului, Satu Mare, 2015; Lucia
Munteanu, Petru Bran. Precursorul învățământului românesc sătmărean
și urmașii lui, Satu Mare, 2017; Ovidiu T. Pop; Carmen Bratosin,
Societatea de lectură de la Liceul Catolic Regesc – Liceul Mihail
Eminescu din Satu Mare (1859-1939), Satu Mare, 2016.
12
Astăzi corespunzătoare clasei întâi de liceu.
13
Vasile Scurtu, Petru Bran. Un luptător al trecutului românesc din Satu
Mare, Satu Mare, 1939, pp. 67-68.
14
Lupta românilor din judeţul Satu Mare pentru făurirea Statului naţional
unitar român. Documente 1848 – 1918, Bucureşti, 1989, pp. 284, 303-
304, 341.
15
Ibidem, pp. 313-314.
16
Ibidem, p. 345.
17
Dicţionarul personalităţilor Unirii:Trimișii românilor transilvăneni la
Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, Alba-Iulia, 2003, p. 185.
18
Augustin Dorel Silaghi, Istoricul Comunităţilor Confesionale din
Protopopiatul Ortodox Român – Carei (Judeţul Satu Mare), Baia Mare,
2009, p. 111.
19
Victor Bojor, op. cit., pp. 257-258.
20
„Unirea”, Blaj, an LII, nr. 50, 26 dec. 1942, p. 4.
Medalion aniversar

IOAN NISTOR – 70
DASCĂLUL CĂRTURAR împlinească. În mod treptat, rafturile bibliotecilor
s-au umplut cu un număr impresionant de volume de
L-am cunoscut pe poetul Ioan Nistor la începutul poezii, de critică literară, de monografii consacrate
anilor 80, când, după absolvirea studiilor de licență, unor personalități importante care au trăit pe aceste
mi-am început cariera didactică la Satu Mare. Ca meleaguri. Lucru firesc, deoarece poetul a fost
profesor și, mai apoi, inspector de limba română, mereu dublat de un apreciat și meticulos exeget.
am avut ocazia să-l văd la ore și am rămas plăcut Acum, la ceas aniversar, îi urez prietenului
impresionat de maniera în care dascălul de vocație Ioan Nistor un călduros LA MULȚI ANI! Și îi
lucra cu elevii săi. Știa să se apropie și să îi antreneze doresc să își continue proiectele, pentru că se află pe
pe tinerii învățăcei, cursurile sale bazându-se pe drumul cel bun.
erudiția omului de cultură. Pentru că, avid de noi Gheorghe GLODEANU
cunoștințe, Ioan Nistor a cunoscut toată viața
fascinația cărților. În plus, el face parte din stirpea
aleasă a celor care nu s-au mulțumit să-și țină doar IOAN NISTOR, FRUMUSEȚEA SPIRITULUI
orele, ci a fost înzestrat și cu harul creației. Drept
urmare, profesorul de vocație a fost Cred că îl putem numi pe Ioan Nistor
dublat mereu de creator. ca pe un Dar al Oaşului, al Prilogului,
În țară, Ioan Nistor este pentru sătmăreni, căci prin prezenţa
cunoscut îndeosebi ca poet, dar și sa aici, şi-a pus amprenta asupra vieţii
ca un fin comentator al fenomenului culturale, literare şi educaţionale, prin
liric. Un poet discret, înzestrat mii de mărturii perene aparţinătoare
cu o sensibilitate aparte, care a acestui spaţiu. Dacă ar fi să ne referim
reușit să impună o geografie lirică doar la o mică parte dintre preocupările
proprie. Pentru ca omul de cultură acestui om inimos şi talentat, ar trebui
să se poată afirma deplin, a fost să menţionăm în primul rând activitatea
nevoie de existența unor condiții sa de Profesor, care îi călăuzeşte cu
favorabile, greu de conceput devotament pe tinerii învăţăcei, folosind
înainte de 1989, când a publica o acel ton inconfundabil, „profesoral”,
carte reprezenta un lucru aproape care are ca scop fixarea cunoştinţelor în
imposibil pentru un autor aflat în mintea, dar şi inima copilului. Trebuie
afirmare. Au rămas revistele, care apoi să amintim dăruirea sa pentru ceea
publicau, din când în când, și din Ioan Nistor ce a dat cultura sătmăreană de-a lungul
creația autorilor aflați în provincie. O timpului, punând pe hârtie impresii dar
provincie geografică, nu și una spirituală, așa cum şi date exacte despre scriitori şi istorici din acest
s-a dovedit după Revoluție. După 1989, Ioan Nistor colţ de ţară. Şi, cu siguranţă, nu în mod întâmplător,
s-a implicat puternic în fenomenul renașterii a devenit, cum îl numim noi, pe drept cuvânt, un
spirituale a cetății. S-a numărat printre cei care au exeget al cărturarului Dariu Pop, căci le sunt
înființat revista „Solstițiu”, o publicație de cultură comune în redactare acribia, apetenţa pentru detaliu
ce nu ignora nici cele petrecute în viața politică a şi amănunt. Cunoscându-i preocupările, atunci când
țării și a urbei. Pentru că Ion Nistor a fost mereu mi-am lansat volumul de articole având ca subiect
un susținător și un foarte bun cunoscător al culturii cartea veche, am fost convinsă şi nu m-am înşelat, că
române de pe meleagurile Sătmarului. O dovedesc va fi un desăvârşit prezentator al lui, fiind pregătit să
din plin lucrările pe care le-a publicat în ultimii ani. dezlege el însuşi texte vechi, să desluşească vechea
Și cum după 1989 s-a înființat o revistă de poezie slovă pentru auditoriu. Îmi amintesc acum cu drag
la Satu Mare (prima din țară!), era firesc ca poetul şi o frumoasă dedicaţie pe care mi-a scris-o pe una
să se apropie de această publicație, în paginile dintre cărţile dumnealui, într-un limbaj învechit, ca-n
căreia a fost o prezență constantă de-a lungul anilor. vechile cronici, chiar cu caligrafia corespunzătoare
Dar semnătura sa a putut fi citită și în numeroase unor timpuri demult apuse. Cine ar mai avea ştiinţa
alte reviste de cultură din țară. Odată cu trecerea şi răbdarea să creeze o asemenea bijuterie literară?
anilor, proiectele omului de cultură au început să se O sărbătoare a spiritului a constituit şi momentul în

22

care am putut să ţin în mâini volumul de poezii,
Pietre de fulger, ilustrat de Cristina Gloria Oprişa.
O carte completă, ca un spectacol. Şi uite că
acest cuvânt, spectacol, mi-a adus în faţă, acel
memorabil talk-show din sala Studio a Teatrului de
Nord Satu Mare, când, pe lângă alţi participanţi,
care în mod regretabil mi se pierd în negura
memoriei, au strălucit ca un far călăuzitor spre un
tărâm al adevăratei Poezii, sensibile şi dătătoare de
fiori, versurile Poetului din Oaş, devenit Profesor
desăvârşit de limba şi literatura română în Sătmar,
creator al unei fericite simbioze între inspiraţia de
natură citadină cu cea din mediul rural.
Deşi cunoscut îndeobşte ca un om blând,
modest şi timid, reuşeşte să fie, mai cu seamă
în scris, critic, incisiv, fără echivoc în formulări,
surprinzând aspecte ale lumii în care trăim,
criticând politicianismul fără substanţă, metehnele
care ne înconjoară zi de zi. O face tranşant, privind
din al său Turn, dar, paradoxal, nu-şi face duşmani,
continuând să fie omul iubit de toţi. Nu ştiu dacă
inteligenţa nativă, blândeţea, secondată însă de
privirea pătrunzătoare şi atitudinea uneori aprigă,
de oşan, contribuie la acest lucru. Încă mai caut
răspunsul...
Găsindu-ne, în ultima vreme, spre onoarea
mea, „colegi de prezidiu”, am avut privilegiul
să-i simt trăirile manifestate la câte un eveniment
din urbe. Deşi mereu pregătit, cu tolba plină de
învăţătură, reverberează de emoţia momentului,
dând apoi glas celor notate, pe hârtie sau în minte,
cu conştiinţa şi ştiinţa unui om care cu adevărat se
poate numi Om de cultură.
Fiecare întâlnire cu acest Om este un câştig
iar momentul în care ne calcă pragul secţiei la
bibliotecă, este un motiv de reală bucurie.
Fie ca Dumnezeu să-i dea sănătate şi viaţă
lungă, şi spre continua noastră înălţare sufletească!
Marta CORDEA
UN ORĂȘAN DIN PRILOG/
UN PRILOGAN LA ORAȘ
Ore de bilanț. Așa sunt aniversările. Dar,
adeseori ești pus într-o mare încurcătură. Cum este
cazul și acum. Ce să prețuiești mai mult la Ioan
Nistor? Este unul dintre poeții cei mai de seamă
ai județului Satu Mare. Activitatea de cronicar și
istoric literar trebuie neapărat pusă la locul pe care
o merită. Pentru noi este poate, în primul rând,
autorul celei mai frumoase „schițe sentimentale
a Țării Oașului”. Tribut ținutului natal? Folositor
însă urbei, și nu numai, este faptul că, din când în
Medalion aniversar
când, Ioan Nistor își aruncă priviri vindecătoare,
„Cu ocheanul din Turnul Pompierilor...”. Cu
modestia care îl caracterizează, adaugă „(jurnal
in/util)”. Parcă am vrea astfel de scrieri – despre
societatea noastră, publicate într-un cotidian. Ne
mulțumim cu un articol la 3-4 luni..., deși dacă
am face-o zilnic, poate am deveni mai buni, mai
atenți și, poate, mai implicați în mersul treburilor
în Cetate.
Puterea de a-ți da seama de valoarea
înfăptuirilor unui înaintaș de-al tău. Și cu aceasta
este înzestrat omul de cultură Ioan Nistor. Dacă
Dariu Pop ar fi fost dăruit de Dumnezeu cu un fiu,
suntem siguri că acela nu ar fi reușit să scoată atât
de bine în evidență dăruirea în folosul neamului
a acestui dascăl, cum a reușit Ioan Nistor. Un
respect deosebit față de Dariu Pop, concretizat
și prin atribuirea numelui fostului inspector al
învățământului sătmărean din interberlic, unei
școli, care din păcate nu a rezistat înnoirilor re(de)-
formatoare din sistemul de învățământ românesc și
sătmărean, post-decembrist.
Ioan Nistor este puternic și prin imboldul
pe care l-a căpătat o dată cu despărțirea de catedră,
unul din locurile apropiate de sufletul său. Și-a
făcut acolo datoria cu prisosință, înfruntând
vitregiile diferitelor vremuri, bătătorind drumul
satelor noastre... A crescut oameni adevărați; i-am
cunoscut foști elevi, cu meserii onorabile, dar
iubitori de literatură, de cultură autentică. Și, mi-
au mărturisit că de la profesorul Ioan Nistor au
învățat să prețuiască și să iubească latura culturală
a vieții.
Azi Ioan trăiește alături de familie și de țărna
natală, prilogană. Dar să nu uităm nici pământul de
adopție, între Ardud și Rătești, de unde știu că își
aduce... apa cea de toate zilele. Născut „la granița cu
Steaua Polară” noi, românii din Ținutul Codrului,
ne bucurăm să îl știm lucrător al pământului nostru
binecuvântat. Suntem însă conștienți că sângele
oșenesc nu se va putea transforma vreodată. De
altfel, permițându-mi într-o zi un exercițiu de a
potrivi câteva cuvinte, izvorâte din inimă, spuneam
că Ioan Nistor a pornit din Prilog, pentru a ajunge
filolog. Sufletul însă, zălog, l-a lăsat tot în Prilog.
Este o sumară trecere în revistă a activității
unui om de cultură. Avem convingerea că anii
viitori ne vor aduce și alte bucurii – delectări
culturale din partea lui Ioan Nistor.
La un moment dat a refuzat să ocupe un
post înalt în administrația județului. Suntem curioși
dacă a cumpănit îndelung sau a luat hotărârea fără
a sta mult pe gânduri. El știe că reprezentanții
din teritoriu ale unor guverne trebuie să suporte
23
Medalion aniversar
uneori lucruri de neconceput pentru caracterul lor,
comandate de la centru: mineriade, jandarmiade...
Așa că noi ne bucurăm de hotărârea luată de Ioan
Nistor, deși, împărtășim crezul acelui înțelept antic
care spunea că lucrurile vor merge bine într-o
societate abia atunci când vor ajunge la putere cei
care nu își doresc puterea.
Îi dorim putere de a lucra toate ogoarele
vieții, și îl așteptăm cu cât mai multe roade în dar!
La Mulți și Fericiți Ani, prietene Ioan Nistor!
Viorel CÂMPEAN
Ioan NISTOR, „ars vivendi”
„Am fost şi eu pe limba de pământ dintre
viitor şi trecut“. Pentru mine, a vorbi despre Ioan
Nistor e foarte uşor şi, în acelaşi timp, foarte greu.
Asta, pentru că-i cunosc bine traiectul existenţial şi pe
cel creator. Am avut un traiect exterior asemănător,
fiind la doi paşi în urma lui, beneficiind din plin
de experienţa pe care o avea. Mi-a netezit drumul
şi m-a iniţiat, ca un spirit tutelar. A terminat Liceul
din Negreşti-Oaş cu doi ani înaintea mea, dar ne-am
cunoscut abia ca studenţi, la Facultatea de filologie
din Baia Mare şi apoi din Cluj Napoca. Peste
decenii, în confesiunile care ne-au umplut timpul,
mi-a destăinuit nişte amintiri din această perioadă,
care mi-au produs mirare, prin care am descoperit
viaţa adevărată a unui cocon din Ţara Oaşului,
altfel de cum o percepusem eu, deşi din aceeaşi arie
geografică. Astfel, nu mi-a fost uşor să-l cred că a
frecventat primele zile de liceu în hainele oşeneşti,
şi uneori chiar desculţ. Icoana caldă a părinţilor
luminează prin pânza timpului, propria familie
i-a oferit un model de raportare la realitatea
înconjurătoare, la univers, raportare care l-a
ajutat să înţeleagă cum se rostuiesc toate în lume,
şi să preţuiască darurile vieţii, cu bune şi cu
rele, edificând „o viziune a lumii în culori calde, o
perspectivă luminoasă bazată pe atitudini creştine.”
Fiind primul copil într-o familie numeroasă, a
fost investit de timpuriu cu responsabilităţi, de
ajutor la treburile casei. O puternică impresie
au făcut-o asupra copilului maturizat înainte de
vreme, călătoriile în coşul carului, însoţindu-şi
tatăl la târgurile din oraşele din jur, adevărate
Odisei sub catapeteasma cerului înstelat, într-
un dialog cu sine, dar şi cu minunile universului,
marcându-i iniţierea. Amintirile din copilărie erau
foarte proaspete şi prezente deoarece satul oşenesc
din acea vreme, şi familia tradiţională, formau o
matrice culturală, care a creat şi perpetuat un sistem
de valori şi a conturat o dimensiune socială şi
24
manifestări culturale cu o personalitate pregnantă,
bazate pe tradiţie şi autenticitate. Iar el, în pragul
vieţii, percepea realitatea prin toţi porii şi prin
fiecare fibră, înregistrând în memoria afectivă, cu
uimire dar şi cu durerea unei naşteri, metamorfozele
fiinţei lăuntrice. „Este naşterea ta spirituală. Când
vezi locul tău sub soarele Celui de Sus, abia atunci
te naşti cu adevărat. Pentru mine, naşterea aceasta
a fost momentul decisiv.”
După terminarea facultăţii, el a lucrat la
Prilog, eu peste drum, la Racşa, două sate din Ţara
Oaşului, şi ne întâlneam periodic la centrul de
comună, unde ne mai bucuram mult şi ne conversam,
ca un balsam pentru suflet, uneori prin gesturi simple,
alteori ne mărturiseam proiectele de viaţă, aspiraţiile
culturale şi efuziunile sufleteşti, ca reflexe ale unei
comuniuni sentimentale, cimentate de prietenie şi
preţuire reciprocă. Am păstrat până astăzi, vreme
de cinci decenii, obiceiul acestor întâlniri periodice,
pe care le aştept cu nerăbdare proaspătă, ca hrană
pentru trupul dinlăuntru. Am descoperit un om foarte
delicat, cu o bogată viaţă lăuntrică, sensibilitate
cuceritoare şi o înţelepciune care i-au coordonat
viaţa. Înţelepciunea din subconştient şi imaginaţia
creatoare au fost cele două dimensiuni care i-au
plămădit personalitatea şi au creat un model uman
şi literar, apreciat şi recunoscut tot mai mult. Peste
ani, îmi place să cred că am fost un privilegiat al
sorţii, având şansa de a mă bucura de apropierea şi
prietenia unui om pe care am ajuns să-l preţuiesc
enorm şi să-l simt ca pe un alter ego.
A fost alături de noi, negreştenii, când, o
mână de entuziaşti, am încropit un cenaclu literar,
„Flacăra Oaşului“, onorat uneori chiar de participarea
domnului Ioniţă G. Andron, marele artist fotograf al
Oaşului. Ne-a tălmăcit acel „voluptos joc de icoane
şi cu glasuri tremurate/ strai de purpură şi aur peste
ţărâna cea grea” (definiţia poeziei dată de Eminescu
în „Epigonii”), ne-a iluminat și ne-a limpezit
aspiraţiile şi căutările, devenind un reazem în efortul
nostru de autodefinire.
„Ars vivendi“.În 1989 a debutat literar cu
volumul de poezii „În umbra ipotezei“, pe care a ţinut
să-l lanseze chiar în Negreşti, şi mă bucur că o parte
dintre cei care i-am însoţit debutul ne învrednicim
să fim prezenţi, ca un arc peste timp, când omagiem
o operă literară importantă şi exemplară. Cu un an
înainte, un al prieten statornic, George Vulturescu,
a lansat tot la Negreşti volumul de debut. Iată
că alegerea s-a dovedit de bun augur, cei doi au
devenit, peste decenii, personalităţi artistice bine
conturate, poeţi de certă calitate, cu o operă literară
bogată şi bine conturată, cu particularităţi care le pot
defini profilul artistic bine cristalizat.

Un om înzestrat cu har creator devine cu
adevărat artist şi-şi împlineşte menirea doar dacă
dobândeşte acea conştiinţă de sine, care luminează
rostul existenţei sale, faptul că el are un mesaj de
transmis lumii şi posterităţii. Iar Nistor a înţeles pe
deplin care-i rostul său, devenind astfel unul dintre
cele mai viguroase lăstare prin care acest ţinut nordic
îşi pompează spre lumină şi veşnicie energiile şi
valorile. Energiile spirituale ale Ţării Oaşului i-au
hrănit şi sporit creaţia, ocrotind-o, precum Steaua
Polară care străluminează ţinutul. Chiar dacă Ţara
Oaşului este foarte prezentă în creaţia sa, el nu a
devenit ceea ce se numeşte „autor local“, s-a ferit
de provincialism, dobândind o anvergură națională,
amplitudinea aspiraţiilor sale creatoare cuprinzând
temele majore ale creaţiei universale. Parafrazând
o expresie celebră, putem să afirmăm că „nimic
din ce e omenesc nu-i e străin“, preocupările sale
înscriindu-se într-o paletă culturală mai largă,
pe lângă poezie însumând studii competente de
critică literară, folclorul şi etnografia Ţării Oaşului,
publicistică, articole de atitudine civică. Are un
adevărat cult al cuvântului, scris sau vorbit, încât
excelează în tot ceea ce face, dorind să atingă
perfecţiunea, depăşind sfera preocupărilor minore,
banale sau conjuncturale. Dar primordial, trăieşte în
poezie, prin poezie, pentru poezie, aceasta devenind
cu adevărat modul său de existenţă, nu poate concepe
în afara spaţiului artei raţiunea de a fi. ultimul timp: „Accente deschise“ (2012), „Reflexele
„Lumina ce în lume-ai revărsat-o“. Deşi
fascinat de miracolul vieţii, ca dar divin, socoteşte
că omul este mai îmbogăţit existenţial, devine
împlinit cu adevărat doar prin tensiunea creatoare,
care îi conferă un destin ascendent. Realitatea,
văzută prin filtrul poeziei, potenţează cotidianul,
luminează treptele devenirii ontologice şi îi oferă
cheia stăpânirii acestei realităţi. Astfel încât poezia
este „scara dintre cuvinte“ care îi măsoară devenirea
spre „atlantidele văzduhului“, eul poetic nu doar
contemplă, ci este dominat de „strigătul intern/ al
unui om normal/ dar/ care/ s-a lăsat compleşit mai
mult decât alţii/ de frumuseţile şi de tristeţile/ reale
sau imaginare/ ale lumii“; Poezia nu este căutată,
nu este un instrument al cunoaşterii, ea există sau
nu, dincolo de voinţa noastră, deoarece nu aparţine
realităţii contrete, ci are un caracter subiectiv, este
pecete de netăgăduit a existenţei. Şi punctum.
A fost foarte harnic în aceste trei decenii
de creaţie, opera sa artistică însumând peste 20
de volume, cele mai multe de poezie, în care se
dovedeşte un poet de mare profunzime, ce caută
să descopere esenţa existenţei, a lucrurilor şi a
vremurilor care ne poartă fiinţa. La toate, a avut
în mine întâiul şi cel mai fidel cititor, urmărindu-i
25
Medalion aniversar
îndeaproape ascensiunea şi bucurându-mă de fiecare
izbândă, până astăzi, în plină maturitate creatoare.
Volumul „Pietre de fulger“ cred că este definitoriu
pentru întreaga sa creaţie, cuprinzând concepţia sa
artistică, atitudinea literară. „Pietre“ este o metaforă
pentru realitatea materială care ne înconjoară,
realitatea concretă, brută, neşlefuită, în care poetul
este chemat să ordoneze ideile, rosturile, să dea sens
existenţei, să-i lumineze şi să-i ocrotească valorile.
Iar „fulgerul“ este acea energie colosală, care face
posibile toate acestea: energia creatoare. În urmă,
rămâne arsura, amprenta, creaţia care înnobilează
existenţa.
Rar mi-a fost dat să cunosc un scriitor de o
astfel de generozitate, în stare să renunţe la edificarea
propriei creaţii şi să se sacrifice pentru salvarea şi
luminarea altor creatori, pentru care soarta a fost mai
potrivnică. Ioan Nistor și-a asumat benevol o sarcină
foarte dificilă, dar pe care o socoteşte importantă,
prin care salvează opere şi scriitori uitați de vechiul
regim, sau căzuți în dizgrație, scriitori pierduți odată
cu trecerea inexorabilă a timpului. Cel puţin cultura
spaţiului nordic românesc îi este îndatorată pentru
salvarea unor valori care nu trebuiau nicidecum
lăsate în uitare, şi pentru care a trudit cu devotament
şi dăruire exemplare: Dariu Pop, Aurel Gurghianu,
Ion Chioreanu-Oaş, precum mai mulţi scriitori
recuperaţi în câteva volume de critică literară din
textelor - Note de lectură“ (2013), „Mirajul
ghilimelelor“ (2017). Ţara Oaşului este preocuparea
lui majoră şi statornică, pentru care are unele studii
de-a dreptul fascinante, precum şi proiecte pe care
le aşteptăm cu drag. Pentru că iubeşte cu patimă
neostoită Ţara Oaşului, satul natal, casa părintească
şi pe oşenii pe care, atât de strălucit îi reprezintă,
devenind unul din patriarhii spiritului acestui ţinut
binecuvântat.
Poet de o mare sensibilitate şi modestie, a
fost consecvent şi egal cu sine, nu a pătruns pregnant
în conştiinţă printr-o carte anume, nici chiar printr-o
suită de titluri, deşi fiecare carte l-a edificat, l-a
subjugat prin dăruire totată, i-a stat sub pecetea
arderii lăuntrice, ci prin însuşi modul său de existenţă,
prin acea traiectorie a destinului şi tensiunea ce
constituie temeiul existenţei creatorului. Ştiindu-i
proiectele artistice, sunt convins că Ioan Nistor nu
şi-a spus ultimul cuvânt, la anul 70 al existenţei sale,
mai are încă multe de spus, de scris şi dezvăluit, spre
bucuria şi bogăţia noastră spirituală şi sufletească. Şi
pentru care se cuvine să-i fim foarte îndatoraţi şi să-i
mulţumim.
Eu însumi am beneficiat de căldura prieteniei
şi înţelepciunea sfaturilor sale, mi-a fost alături
Medalion aniversar
întotdeauna, mai ales în elaborarea şi susţinerea
celor câteva cărţi, fapt pentru care mă simt mai mult
decât onorat. Pentru mine este un model, un reazem
şi un reper, la care m-am raportat mereu. Profesor, scriitor, Ioan Nistor face parte din
Iar pentru că peste două săptămâni este ziua
sa de naştere, îl felicităm de pe acuma, urându-i
cu anticipaţie un călduros LA MULŢI ANI, pentru
împlinirea unui destin uman exemplar. profesorul a cules talente din munca sa de educator
Negreşti-Oaş, noiembrie 2018
Ştefan HAIDUC
UN PROFESOR DE … MODĂ VECHE
Sunt oameni cărora Dumnezeu le dă un…
har, dar pe lângă acesta le mai dă şi o… povară! Un
astfel de OM este Ioan Nistor.
Ioan Nistor este profesor de limba şi literatura
română. O viaţă de om la catedră, dumnealui şi-a
învăţat elevii să vorbească limba română corect, le-a
insuflat dragostea şi respectul pentru literatură.
Ioan Nistor nu-şi uită obârşia. El este oşan
din Ţara Oaşului. Respectul şi dragostea pentru
această zonă se concretizează prin eseuri, prin
cronici literare şi studii. Nu şi-a uitat nici maestrul,
pe Gabriel Georgescu, care în anii studenţiei l-a
învăţat să simtă… vraja poeziei.
Astfel a devenit un poet sensibil, fascinat
de iluzia culorilor, a ierbii, a cerului, a unui bob de
rouă, a sămânţei, a patriei, a Ţării Oaşului, …, a
,,fulgerelor care îşi semnează trecerea”. Poetul Ioan
Nistor, în linişte, a dat celor care vor să primească…
poezie. Şi nu o dată!
Ioan Nistor scrie ca un istoric atunci când ne
vorbește despre profesorul Dariu Pop, cel ce a pus
bazele învăţământului în nord-vestul României, prin
înfiinţarea după 1918 de şcoli româneşti.
În anul 2016, Ioan Nistor şi-a ,,luat” un
ochean, şi din Turnul Pompierilor... priveşte. Într-un
,,jurnal in/util” publicat în revista Mărturii culturale,
scrie ce vede. Mulţi nu se pot ascunde de... ochiul lui
şi nu pot scăpa de... pana lui.
Mai presus de toate, Ioan Nistor este un om
bun, care ştie să povestească şi ştie să asculte. Din
acest motiv, are mulţi prieteni.
Ioan Nistor va împlini 70 de ani. Îi doresc La
mulţi ani cu sănătate şi să ne cheme la încă multe...
lansări de carte!
Prof. dr. Ovidiu T. POP
26
PROVOCAREA AUTORULUI M-A
ONORAT DE FIECARE DATĂ
pleiada oamenilor de cultură a urbei sătmărene.
Creator a generaţiilor îndelungate de tineri pe care
i-a păstorit de-a lungul carierei sale didactice,
cu bucuria culegătorului ce îşi vede recolta împlinită
în roadă. Au rodit gânduri măiestre în paginile
revistei Miranoniz mulţi tineri. A modelat condeie,
a încurajat talente pentru că însuşi dascălul este un
neobosit scriitor şi publicist cunoscut şi recunoscut
în tagma oamenilor de litere.
Am avut bucuria colaborării cu Ioan, am
participat la emoţiile lansării de carte, am fost
oblăduiţi de vrerea sa de mentor la publicarea
volumului de ,,Liriprize” a fiicei mele Iana Frezia la
12 ani. Am fost ilustrator şi grafician de copertă la
câteva din volumele sale fiind parte din evenimente
sale.
Provocarea autorului m-a onorat de fiecare
dată, mi-a creat întrebările, netihna căutarilor,
îngemănarea cu versul şi până la urmă bucuria de a
fi alături într-un volum ce tindea să fie o carte-obiect
,,Atlantidele văzduhului” şi ,,Pietre de fulger” mi-
au fost foarte dragi colaborări. Pentru prima lansare
am făcut o expoziţie cu lucrări inspirate din creaţia
sa, evenimentul devenind vernisaj şi lansare de carte
alături de artistul fotograf Kalman Sztrharszky, care
a semnat şi el la coperta volumului.
PIETRE DE FULGER a fost ultima scăpărare
a poetului în materie de ,,botez” a cărţii, pietre
solide care deja dădeau girul unui volum trudit, iubit
şi dăruit de un om care cu dragoste de obârşie a
dorit să îşi serbeze botezul ,,copilului literar” acasă,
aproape de Prilogul natal, în miraculoasa Ţară a
Oaşului. Naşi de seamă în persoana profesorului
Alexandru Zotta, George Vulturescu, Ştefan Haiduc,
inimoasa, talentata Mihaela Grigorean şi pictorul
Dorel Petrehuş au sfinţit locul natal, locul unde am
fost şi eu adoptată ca participantă la eveniment. Opt
tablouri s-au aşezat între scriitura poetului şi cu
bucurie am semnat ilustraţia cărţii.
Acolo unde ţâpuritura strigă către cer
ca un fulger sub a cărei cădere se naşte piatra,
piatra trainică, piatra de temelie a valorii, poetul
sărbătoreste împlinirea unei vârste frumoase, o
vârstă pietruită cu muncă, talent, dăruire şi semnată
în paginile culturii cu talent, sinceritate, modestie şi
generozitate, Ioan Nistor.
Împliniri, sănătate şi inspiraţie întru mulţi ani, Ioan!
Cristina Gloria Oprişa

PROFESORUL, PUBLICISTUL ȘI PICTORUL
NICOLAE POP
”Arta pentru mine, o asemăn cu o familie care are mulți copii, pe care îi crește iar când sunt
mari, se duc fiecare în direcția dorită de către ei”.
Aurel Pop – Sunteți unul dintre pictorii
cunoscuți atât pe plan zonal cât și național. Se
spune că nimeni nu-i profet la el acasă. Pentru a fi
mai bine cunoscut, care dintre reperele biografice
v-au marcat viața?
Nicolae Pop – Aș dori să spun înainte de
toate că până în acest moment nu știu cât de mare
este sfera celor care mă cunosc, cu toate că am fost
suficient de popularizat prin expozițiile, organizate
în timp începând cu anii 1974, când mi-am făcut
prezența în expozițiunile anuale ale urbei ce au
fost și sunt organizate la nivel de
județ și interjudețean. Aș putea
spune că presa timpului atât înainte
de 1989, cât și după, a scris despre
lucrările cu care am participat, fiind
apreciat de ziariști și oameni de
cultură cum sunt Grigore Scarlat
scriitor, Alexandru Zotta, profesor
și critic de literatură și artă, apoi
ziariști ca Vasile Savinescu, Máriás
Jozsef, Ion Gavrilaș, Ovidiu Suciu
s.a. Desigur, pictura m-a marcat în prima parte a
activității, și în continuare, dar pe parcurs am apărut
desigur surprinzător și în domeniul scrisului care
este ca o a doua pasiune, care pentru mine a părut
paralel cu prima dar, nu i-am da atenția cuvenită.
Cu toate acestea pofta scrisului mi-a venit când un
profesor universitar după ce mi-a citit o lucrare de
perfecționare, mi-a recomandat să continui și să
dezvolt în timp conținutul de idei din lucrare. Așa
am purces la clădirea în text a lucrării „Apa – File
de in istorie” dar înainte de aceasta am avut terțe
publicate în presa locală Cronica Sătmăreană,
începând cu anii 1980-81, etc. În revista de studii
istorice București, 1986, apoi începând cu anii
1998, am publicat frecvent în Pre Unione, Baia
Mare, Revistă a Fundației Culturale Pre Unione
apare la Baia Mare, în Revista Studii și Comunicări,
a Muzeului Jud. de Istorie Satu Mare. Aceste reviste
de seamă desigur, m-au impulsionat, ceea ce m-a și
determinat să continui cu scrisul. Dar aș dori să spun
că unul dintre reperele biografice care m-au marcat,
27
Interviu
au fost cele din perioada tinereții liceale, când în
urma unui concurs de literatură între Liceele de
artă din Cluj, am obținut premiul I. Șansa a făcut ca
apoi în clas a XI-a să obțin locul II pe țară, în cadrul
Concursului Național al Liceelor de artă. Toate
aceste momente nu au făcut decât să mă încurajeze
și să îmi dea un puternic imbold. A urmat apoi o
pauză având la bază mai multe motive, pe care le-am
depășit prin perseverență și trudă. Cel mai frumos
moment care mi-a marcat viața, a fost primirea la
Uniunea Artiștilor Plastici din România, ca membru
titular, după care am acordat
majoritatea timpului creației
practice care mă caracterizează,
parale cu preocupările pentru
scris, mai cu seamă în domeniul
istoriei, dar și ale literaturii
continuând să scriu eseuri.
Aurel Pop – Ampla
biografie a lui Nicolae Pop
dovedește talent. E suficient
doar talentul?
Nicolae Pop – Pe scurt aș răspunde că
în orice domeniu al artei, al creației, talentul este
doar 1%, restul este responsabilitate, perseverență,
abnegație și frământare cu tine însuți asupra ceea
ce ai de făcut în viață și a subiectului ce dorești să-l
tratezi. Creația, solicită multă trudă și renunțare la
multe alte dorințe.
Aurel Pop– Ați pictat mult. Sunteți un
împătimit al florilor. În momentul în care vă
așezați în fața șevaletului vă gândiți la cel care va
privi acel „buchet de flori “ realizat de d-stră.
Nicolae Pop – Un proverb latin spune : “
De gustibus non discutandum ” , deci gusturile nu
se discută, dar un creator din “ n ” domenii dorește
în primul rând ca subiectul ales pentru lucru, să
respecte principiile de echilibru. În cazul meu
echilibrul cromatic, așezarea în pagină și tehnica
de lucru, care diferă de la creator la creator. În
cazul subiectelor mele florale, ca unul care trudește
în domeniu, întotdeauna mă străduiesc să aibă o
amprentă personală, și fără lipsă de modestie aș
Interviu
spune că am atins într-o oarecare măsură această
dorință. Ca privitor al lucrurilor mele sunt primul
care poate spune: Da! îmi place! Dacă eu spun
acest lucru, atunci și privitorul, iubitor al artei, va
spune poate la fel văzând în tablou cromatica care
îl sensibilizează vizual, și în cazul meu în acest sens
aș putea afirma că sunt nu puțini.
Aurel Pop – Ați pictat figuri ale istoriei
naționale: Vasile Lucaciu, Al. Ioan Cuza, etc.,
figuri ale literaturii române: Eminescu, scriitori
locali etc. Ce v-a determinat să vă aplecați asupra
acestor tematici?
Nicolae Pop Cu multă modestie, aș spune
că după terminarea Facultății de Istorie-Filozofie
din Cluj-Napoca, m-am apropiat cu mult drag și
respect (nu am fost departe niciodată de istoria
noastră) a românilor, față de personalitățile istorice
ale timpului în care am trăit. Fiind vorba de Vasile
Lucaciu, care s-a născut la Apa, jud. Satu Mare, unde
eu activam ca profesor și de istorie și de desen, am
dorit și am pictat, pe cel care a devenit unul dintre
curajoșii memorandiști și luptători pentru drepturile
românilor transilvăneni, adică Vasile Lucaciu,
care din fericire pentru sătmăreni este un exemplu
de patriotism, cunoscând valoarea lui ca militant
neobosit pentru cauza românilor din Transilvania, la
sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului
al XX-lea. Fiind vorba de Al. Ioan Cuza, cel mai
iubit de români pentru punerea pietrei de temelie
la făurirea Statului Modern Român, prin Unirea
Principatelor Moldova și Țara Românească în 1859,
și a multor alte reforme importante, l-am schițat
și pictat pentru a-mi folosi la lecțiile de istorie ca
documentar pentru ciclul gimnazial. În ce privește
poetul Mihai Eminescu, l-am pictat la dorința
unuia dintre directorii Școlii Gimnaziale, respectiv
prof. Ion Văleanu, trecut prea de timpuriu la cele
veșnice. Cât privește scriitorii locali din Apa, fiind
bun prieten cu toți, am scris eseuri despre creația
literară a fiecăruia, făcându-le la fiecare portretul în
tuș și publicate în Revista de literatură „Citadela”
din Satu Mare, și în Anul aniver sau, Nicolae Pop
–„Gânduri și Flori”.
Aurel Pop - E tabloul o poveste prin care
pictorul își pune în valoare toate „chichițele”, spre
atragerea vizitatorului?
Nicolae Pop – În general fiecare tablou sau
pictură, are o poveste, indiferent din ce domeniu
face parte: Floră, Faună sau Geometrie. Important
este ca subiectul ales să fie în așa fel tratat, ca să
atragă vizitatorul și să placă privitorului, pentru a-l
face să-i răspândească povestea.
28
Aurel Pop – Folosiți „tehnica mixtă”. Cât
de important e acel proces tehnic în creația unei
picturi?
Nicolae Pop – Tehnica mixtă în creația
plastică, este folosită frecvent de către mulți
pictori. Tehnica mixtă pretinde a fi o variantă aparte
în realizarea unui tablou, acela al diversificării
metodelor de lucru în compoziție dar și în cel
cromatic, prin diverse și multiple aspecte și tehnici,
adică ulei, acuarele, tempera, policolor, tuș,
decupaje din diverse materiale, ziare, textile, care se
aplică compozițional în tablou, dar și prin aspectul
cromatic diversificat care în final să domine o
armonie de ansamblu a tabloului.
Aurel Pop – Vă rog să-mi împărtășiți
tehnica „botezului” unui tablou. Acest proces ține
de un anumit ritual?
Nicolae Pop – Poate pentru alții da, pentru
mine însă nu. Când încep să pictez îmi aleg tema
și titlul tabloului și toată atenția converge spre acel
final pe care l-am conceput.
Aurel Pop – Mulți pictori dau importanță
deosebită înrămării tabloului. Este un raport
ramă-tablou?
Nicolae Pop – După câte știu, de-a lungul
timpului, pictorii și-au înrămat tablourile, cu
rame de mare sau mai mică valoare, după posibilități.
Cu privire la înrămarea unui tablou, renumitul pictor
Van Gogh, referitor la ramă spunea: “Tabloul fără
ramă, e ca sufletul fără corp”, iar după opinia mea
rama este cum este acoperișul pentru o casă. Acum,
în epoca ultramodernă, tablourile se pun fără ramă,
se zice ca să-și înrămeze cumpărătorul după gustul
său. Eu unul optez pentru înrămarea tablourilor.
Aurel Pop - ...dar între desen și culoare?
Nicolae Pop Orice pictor știe că desenul stă
la baza realizării unei compoziții, în orice gen de
compoziție. Prin desen se realizează forma ideii, iar
forma fără un desen bine făcut, ai atribuit formei
nu are verticalitate, culoarea este îmbrăcămintea
desenului. Desenul este prezent în orice activitate,
începând de la bățul de chibrit până la marile piese
tehnice, proiecte ale unor construcții etc. La baza
desenului este linia, cu formele ei multiple, care
stă funcția de element plastic prin care se redă
forma și caracterul unui corp uman sau forma unui
obiect, peisaj etc. Prin desen se redă, deci, forma,
iar forma în pictură se îmbracă în culoare, gama de
culoare, care sunt în raport direct cu desenul. În arta
decorativă se admite schimbarea gamei de bază,
dar gama trebuie să respecte echilibrul și simetria
și repetiția, care împreună dau armonia cromatică a

tabloului.
Aurel Pop - De obicei tablourile poartă
semnătura autorului plasată în diferite puncte,
uneori chiar şi pe verso. Are vreo semnificaţie
acest obicei sau face parte doar din „tehnica”
autorului?
Nicolae Pop – Uneori și de cele mai
multe ori, semnătura unui autor pe un tablou este
indescifrabilă. În acest caz fiecare autor își scrie
numele și pe verso, însoțit de adresa completă. Tot
pe verso autorul scrie și tehnica, titlul tabloului și,
respectiv, dimensiunea. Se scrie tehnica de exemplu:
ulei, acrilice, culori decorative, tuș, acuarelă etc.
Tehnicile în perioada actuală sunt diverse și multiple.
Dacă nu este semnătura autorului, atunci tabloul
este anonim. Locul nu are vreo semnificație, dar de
regulă locul este în colțul din dreapta jos, așa ne-au
spus profesorii, și eu respect acest fapt. volume sunt: „Apa-file de istorie” fiind coautoare
Aure Pop - Aveți modele după care lucrați? și soția Maria, care din nefericire a plecat, în lumea
Nicolae Pop - Modelele după care se lucrează
sunt multe, de exemplu, un obiect, o vază cu flori, un
corp geometric sau chiar un corp uman. Dar model
în artă, în pictură, poate fi și un curent în artă, cum a
fost pentru o lungă perioadă de timp arta sculpturală
greacă, care a ajuns un model prin perfecțiunea și
prin frumusețea ei și priceperea artiștilor cum a fost
de exemplu: Scopas, Praxileles, Lisip etc. care au
creat mari frumuseți, prin respectarea regulii de aur
în sculptură. Curent în artă a însemnat și perioada
prerenașterii italiene, apoi Renașterea Italiană, Post
renașterea, Impresionismul, Postimpresionismul
sau cubismul care a format un curent în artă, pe care
l-au îmbrățișat mulți pictori. La noi curent în artă
a fost perioada lui Grigorescu, Andreescu, Lucian
Blaga, Ciucureni ș. a. m. d. Școala de pictură poate
să formeze un curent, în interpretare și modul sau
tehnica de lucru etc.
Aurel Pop - Sunteți mulțumit de felul în
care vă comentează privitorii tablourile?
Nicolae Pop - Mai reiau odată proverbul
latin : „De gustibus non discutandum”, deci gusturile
nu se discută. Unora le place, altora poate nu.
Comentariile sunt libere și au fost libere la privirea
oricăror lucrări de artă, dar dacă comentariile, felul
in care se fac/ se comentează sunt sincere atunci pot
să spun că sunt mulțumit iar dacă nu sunt, atunci eu
trebuie să fac efortul prin lucrările mele pentru a îi
face mulțumiți, inclusiv ale criticilor de artă, care
nu sunt contrarii, aceasta o spun fără a fi lipsit de
modestie.
Aurel Pop ...Dar comentariile criticilor?
Nicolae Pop - Am spus-o mai înainte că și
29
Interviu
comentariile criticilor au fost favorabile , si cred că
vor fi.
Aurel Pop- Sunt pictori care au cochetat
cu poezia, au scris eseuri. Sunteți unul care ați
realizat în paralel și publicistică și pictură. Pe
când e surpriză în domeniul poeziei, din partea lui
Nicolae Pop?
Nicolae Pop - Desigur că de-a lungul
timpului au fost pictori care au cochetat cu poezia,
cu literatura, cu scrisul. Poezia încă din antichitate,
a fost considerată „soră cu pictura, cu muzica”. Eu
am cochetat cu eseistica , am scris eseuri, axate
pe conținut istoric, despre alte personalități din
istorie, poezie, dar și literatură. Până în prezent cu
un efort dublu, sau triplu, am reușit să public până
în prezent trei volume, în paralel cu expozițiile
pe care le-am organizat până în prezent. Aceste
veșniciei. În anul 2013, au vol. „Reflecții în timp”,
care cuprinde eseuri, despre importante momente
istorice, începând cu perioada din timpul lui Mihai
Viteazul -mare voievod și domn- cum s-a autonumit
in anul 1600, când a reușit să unească pentru prima
oară într-o singură țară, cele trei Țări Românești:
Moldova, Țara Românească și Transilvania. Acum,
am în lucru vol. II de eseuri „Reflecții in timp” despre
poeți și scriitori sătmăreni și cei 5 poeți și scriitori
din Apa, și alți oameni de cultură ai județului Satu
Mare. D-voastră, mă întrebați: pe când o surpriză în
domeniul poeziei. În continare, voi acorda atenția
picturii, și în paralel voi continua cu eseurile, pe care
le-am îmbrățișat, de o bună vreme, despre poezie
însă nu discutăm, eseuri despre poezie însă da.
Aurel Pop- Sunt cazuri când se revine
asupra unei lucrări?
Nicolae Pop -Desigur, sunt ceasuri, în orice
domeniu al creației. În pictură sunt lucrări asupra
cărora se revine din partea autorului, tocmai pentru
a le da o imagine cât mai bine finalizată, din punct
de vedere al compoziției, al cromaticii, și respectiv
al desenului unor elemente compoziționale. Aș
aminti de Leonardo da Vinci, care a lucrat ani mulți
la Mona Lisa, iar în cele din urmă a realizat cea
mai valoroasă Capodoperă în domeniul picturii din
Renaștere.
Aurel Pop- Se poare vorbi de un nou val
în pictura sătmăreană? Localitatea Apa, a dat
picturii două nume cu rezonanță în pictura din
zonă, trecute prea devreme la cele veșnice, e vorba
de Mihaela Gâlea și Maria Maris Dărăban. Vă
calcă cineva pe urmă?
Interviu
Nicolae Pop.-În jud. Satu Mare, se poate
vorbi de un val al picturii. Pe acest val sunt pictori de
seamă, cum este spre exemplu: Pictorul Aurel Popp,
un pictor reprezentativ, care este unic prin abordarea
compozițiilor și al cromaticii. Apoi sunt mulți care se
afirmă, ca de exemplu: Agneta Satmari, Muhi Sandor,
Gloria Oprișa, Eugen Munteanu, Nyry Zoltan,
Silaghi Adalbert, Lazin Csaba, Liviu Scripor, Radu
Minerva, și mulți alții. Din valul picturii sătmărene
desigur fac parte și pictorii din Apa, ca Mihaela
Galea, Maria Maris Dărăban, care mi-au fost eleve
in Șc. Gimnazială. Două fete talentate, dăruite cu har
divin, ambele au terminat studii superioare. Mihaela
Galea a absolvit Colegiul Universitar, Pedagogic
al Universității de Vest „Vasile Goldiș” Arad
Filiala Satu Mare, având ca profesor la disciplinele
plastice pe pictorul Ioan Sasu, trecut în veșnicie
prea devreme. Le-am urmărit evoluția apreciindu-
le valoarea creațiilor lor. Lucrările Mihaelei Galea,
cuprinse în catalogul primei și ultimei expoziții
personale reflectă o maturitate în creațiile ei. A avut
o mare sensibilitate in armonizarea componentelor
creației sale, atât cele picturale cât si cele decorative
sau în tapiserie. „Bobocul de trandafir” cum am
denumit-o, imaginație si talent propriu, dar destinul
a luat-o prea de tânără din întâmplare.
Maria Maris Dărăban, a absolvit Institutul
de Artă Plastică „Ion Andreescu”, din Cluj-Napoca,
in anul 1979, secția pictură. A avut o carieră
desăvârșită in creația plastică, respectiv pictură.
S-a afirmat impecabil în pictura de șevalet. A avut
un număr mare de expoziții personale, naționale
și internaționale, fiind acceptată în Asociația
Internaționala a Artiștilor Plastici. A devenit
membră în „Association Culturelle Teras des Arts”,
din Franța, a fost membră în UAP România. A
pregătit și organizat peste 40 de expoziții în țară și
în străinătate. A trecut din nefericire prea devreme la
cele veșnice, având mormântul in comuna sa dragă,
Apa. Aceste două artiste plastice mi-au călcat pe
urme din momentul în care le-am sesizat talentul la
desen si creație plastică, și nu am greșit in apreciere,
pentru că Maria Maris Dărăban a avut o reputație
internațională, rămânându-i lucrările în mari muzee
europene din Paris, Madrid, Roma, București, Sibiu,
Cluj, etc.
Aurel Pop- Sunt la modă expresiile
„Corupție, grupuri de interese” etc. Face domeniul
artei excepție?
Nicolae Pop Din păcate și nefericire, la
nivelul țării și în cadrul unor importante instituții și
grupuri sociale se vorbește de existența corupției.
30
Acest flagel parcă a intrat în toate sferele, se pierde
încrederea în oameni și este un mare păcat. Omul,
care este ființa suprema aici pe pământ, a uitat
parcă de marele rol al său și mulți au luat-o „de-a
curmezișul”, însușindu-și doar răul și negativismul.
Desigur vorbesc la nivelul unor grupuri de interese,
care au reușit să intre și în domeniul artei cu scopul
de a acapara operele de artă, care ajung în număr
de zeci sau sute de lucrări. S-ar putea spune de o
oarecare „miștocăreala” a unor viziuni de lucru, mai
cu seamă acum în zilele noastre când arta clasică
este cam pusă de-o parte de către moderniștii actuali.
Aurel Pop- Se poate trăi in România zilelor
noastre din artă?
Nicolae Pop - Sunt situații, când șansa face
ca unii creatori de artă, atât in Arta Plastică, dar mai
cu seamă in muzică, (muzică moderna) care pătrunde
mai repede și mai ușor la gustul în general al tinerilor,
care sunt cu miile la unele concerte. La expozițiile
de artă se duc cu mult mai puțini, chiar dacă nu se
plătesc biletele nici cu a zecea parte din biletul unui
concert. De cele mai multe ori se intră fără bilete,
deci gratuit cu toate acestea intră cu mult mai putini.
Este o problemă, poate cu formarea gustului estetic,
începând cu clasele mici și în continuare
Aurel Pop - E Sătmarul și împrejurimile
lui o zonă tentantă pentru pictori?
Nicolae Pop - În România în general sunt
multe zone și localități care sunt o atracție pentru
pictori. Sătmarul cu împrejurimile sale este o zonă
peisagistică de mare frumusețe și căutare. În acest
scop se organizează tabere de pictură, cum ar fi: la
Călinești, la Tarna Mare, la Beltiug etc. Indiferent
de zonă că este de câmpie sau deal sau munte, se
organizează tabere de pictură, deci împrejurimile
sale sunt tentante pentru pictori. În aceste tabere se
realizează lucrări de artă cu o cromatică, care place
multor iubitori de artă.
Aurel Pop - E pictura; finalul unei lupte
duse între creator și privitor?
Nicolae Pop - Orice pictor, dorește ca să
realizeze lucrări care să atragă privitorul, acest
aspect nu l-aș numi o luptă, a face privitorul să
dialogheze cu plăcere cu lucrările de artă.
Aurel Pop - La ce lucrați in prezent?
Nicolae Pop - In prezent abordez o gamă
diversificată de subiecte, în vederea organizării în
2018, a unei Expoziții universale Nicolae Pop, la
care doresc să prezint o suită de lucrări inspirate din
împrejurimile localității Apa, dar mă atrage și dealul
datorită varietății sale cromatice, mai cu seamă
toamna. Domeniul floral este unul care mă tentează

mereu, realizând lucrări care după modesta mea
părere, sunt pe gustul multor privitori. Dar mie îmi
plac și compozițiile, care au farmecul lor. Deci în
concluzie, abordez o suită de subiecte.
Aurel Pop- Aveți o lucrare care vă stă la
suflet?
Nicolae Pop - Arta pentru mine, o asemăn
cu o familie care are mulți copii, pe care îi crește iar
când sunt mari, se duc fiecare in direcția dorită de
către ei. Așa și lucrările mele, au luat-o pe diferite
căi, pentru a fi așezate apoi în spațiul unei încăperi
pentru a încălzi spațiul din jurul ei.
Aurel Pop - În sport, literatură etc. se fac
ierarhizări, se fac delimitări geografice, se vorbește
de generații, cum e in fotbal „generația de aur”. Se
întâmplă același lucru și-ntre pictori.
Nicolae Pop.- De-a lungul evoluției social-
istorice, au avut loc ierarhizări între marii artiști.
Așa spre exemplu încă în sec. V.î.d.Hr. în secolul
lui Pericle cum a fost numită perioada cât a domnit
și apoi după, a fost numit și „Secolul de aur”, pentru
faptul că a acordat mare atenție artei în general.
În timpul lui Pericle, s-au afirmat mulți creatori,
afirmându-se prin perfecțiunea și frumusețea
lucrurilor marilor sculptori: Scopas, Praxiteles,
și Lisip, care au ridicat perfecțiunea în sculptura
greacă, la cotele cele mai mari. A urmat după
această perioadă multe altele, dar a fost perioada
artei romane, care a dus mai departe frumusețile
artei. Apoi Renașterea Italiana a fost curentul care
Mihaela Grigorean, George Vulturescu, Alexandru Zotta, Ioan Nistor și Cristina Gloria Oprișa
31
Interviu
a ridicat arta la cele mai înalte valori. Amintim aici
marii creatori ca: Leonardo da Vinci, Michelangelo,
Rafael, Titan ș.a.m.d care au format o „generație
de aur”. Au urmat apoi alte perioade de mare
valoare în artă. Perioada Post renașterea Italiană,
apoi Impresionismul, Postimpresionismul, când
s-au afirmat: Gauguin, Monet, Delacroix, Cezanne,
care au deschis noi căi în abordarea cromatică în
pictură. Pentru toți însă, omul a reprezentat un reper
în studiul artei. În România marii pictori au fost:
Th. Aman, Grigorescu, Andreescu, Luchian, iar în
timpurile mai apropiate de noi au fost pictorii: C.
Baba, Ciucurencu, I. Mitrea etc., iar la Satu Mare
spre exemplu, s-au afirmat pictori ca: Aurel Popp,
Aurel Cordea, Fodor Coloman, Silaghi Andras,
Muhi Sandor (un mare grafician), Eugen Munteanu,
ș.a.m.d.
Aurel Pop - În final e vreo întrebare pe
care ați fi dorit să v-o pun și n-am pus-o?
Nicolae Pop - Având în vedere limitarea
spațiului în care ne desfășurăm interviul, aș fi dorit
să mă întrebați ce am de gând să fac de acum înainte.
Aș spune cu respect pentru cititori, că aș face numai
ce am făcut până în prezent, poate și mai mult, dacă
Bunul Dumnezeu o să-mi dea sănătate și putere de
creație și muncă.
Poezie
Victoria FĂTU NALAȚIU
GLASUL POETULUI
Glasul poetului nemureşte în
sufletul meu,
sădeşte în cântecul lunii
cuvinte atât de arătoase,
încât stelele se ascund de
îngrijorare şi pălesc.
Mă trezesc la răscruce secătuită
de întrebări.
Glasul poetului străpunge
necunoscutul,
soarbe mana ascunsă şi stârneşte
furtuna
în dialog cu absolutul.
Mă trezesc ne-nfrânată în taina
încleştărilor.
Glasul poetului, lucid şi
demonic,
şi-amestecă visele-n amărăciune
şi le prelucrează în malaxorul
orgoliului său
cu fantomele din curcubeu.
Mă trezesc cu răbdare într-o altă
imagine cristalizată.
Glasul poetului se îndoieşte şi
scormoneşte în verbe rebele,
se delectează cu măştile oribile
ale pasiunilor,
sporind ceaţa cu reverii.
Mă trezesc nestăpânită cu
impulsuri elementare.
Glasul poetului, plin de euforie
incertă,
se îmbată la rece şi-aduce la
vedere câteva luminişuri,
ce le scaldă-n rănile resemnării.
Mă trezesc înfrânată la rădăcinile
unui izvor.
Glasul poetului învăluie
temperaturile înalte,
sterilizează pasiunile şi devine
un sloi de gheaţă.
El şlefuieşte din greu metale,
le compară cu cristalele luminii.
Mă trezesc cu credinţa
despătimirii.
Poetul şlefuieşte din greu
cristalele lumii.
AL NOSTRU EMINESCU
-CATEDRALA VISELOR
NEȚĂRMURITE
Din cumpăna Universului
încerc să făptuiesc
un iconostas în Catedrala viselor
nețărmurite,
în care a înnoptat o vreme
al nostru Eminescu.
Pictez clocotul ispitei,
în culori de roșu misterios și
negru tăinuit,
care vibrează , mă strigă,
precum însemnările poetului
Eminescu,
în caietele născute din nesațul
cunoașterii…
Totul mă cheamă prin tăcere!…
În marea tăcere,
înmulțesc câmpurile coloanelor,
să încapă toți sfinții culturii și
științelor,
pe la care a trecut
al nostru Eminescu…
Cerul se apropie de pământ!
Limitele omenirii mă
înconjoară…
Aștern cu rigoare culorile
căldurii,
amestecându-le cu incantații
greu meșteșugite
și aștept…
Pentru o clipă,
Catedrala viselor nețărmurite
se umple de bolovani de aur!
Apoi, iar apar umbrele tăcerii…
Câte regândiri cer Orizonturile
visate
32
de - al nostru Eminescu?!
Cu îndoială și grăbită, pictez în
forță.
Ecoul călăuzitor e cuprins în
necuprins.
Fără voie
răstorn liantul culorilor
peste umbrele bolovanilor de
aur!
Într-o vreme lumile izvoarelor se
revarsă,
inundând cu frumusețe Catedrala
viselor nețărmurite…
Din apa acestor izvoare
a băut lumină
al nostru Eminescu.
Printre gânduri nepotolite,
Căutătorii vizionari inundă cu
idei drumul artelor.
Seva lor spontană și proaspătă,
dezvelește multele cărări
ale lumilor din Multivers.
Printre aceste cărări se preumbla
al nostru Eminescu.
Catedrala viselor nețărmurite
cu iconostasul amăgitor
înmărmurește în sfumato…
Deodată,
din necunoscut apar -
îngeri și demoni care o
înconjoară
(ei fac parte din cetele lui Da
Vinci , Eminescu și Dante).
Ei vin din alte Lumii (Lumile
Multi-Interacţionale),
și se joacă de-a ascunselea,
în spațiu și timp
cu teoria Big Bang-ului și cu
viitorul.
Ei teleportează prin clone,
Influențe și Paradoxuri
în lumile neștiute
Numai al nostru Eminescu
știa jocul din ” nașterea puterilor
vii”,
care, prin”izvorul de forțe” și
”arcul încordat”,
întreține-n mișcare ”Ceasornicul
Universului”
și povestea inflației în vid, cu
finitul către infinit…

Marcel MIRON
Înveșnicirea
lui Mihai Eminescu
A stat
în biserica Sfântul
Gheorghe – Nou din
București
sub privegherea candelei de
argint
a voievodului Constantin.
Se odihnea
pe targa așternută cu frunze de
tei
până avea să-i fie pregătit
golul mormântului.
Așadar
am mai întârziat
în biserica martirilor brâncoveni
ca să fie vidat
mormântul lui
de stelele
și sateliții naturali
care împresurau spațiul cosmic
de sub teiul etern.
Spre seară
când l-au așezat în lumea lui
din marginea cerurilor
doar un colac
de lumină albăstruie
însemna
locul
prin care el a plecat.
Oasele lui
stropite cu apă sfințită
și paos
au sunat a liniște
la ceasul binecuvântărilor.
De atunci
printre norii de tămâie
veșnicia
coboară blând
în inimile noastre.
Cireșul
Cireșul meu din grădină
plânge cu cireșe dulci
și râde cu cireșe amare.
Sub el
tufa de pelin
crește în partea dulce.
În partea amară
stau cu ceașca de cafea
parfumată de cireșul
dulce amărui.
Șarpele de pe balustradă
Alerg
de ceva vreme
fug pe câmpia bătută
de soarele torid.
Prin ierburi uscate
cu hainele rupte de spini
picioarele îmi înfloresc răni vii
ca florile roșii
din pădurile de cactus.
Ca în învățăturile sfântului
Neagoe Basarab
către coconul său Teodosie
inorogul
fiara sălbatică
lovește cu copitele
în câmpia de aramă
și mă învăluie
în tunete fără nori
și fulgere fără ploaie.
Către podul din față alerg.
Dincolo de râul de foc
sunt munții
de unde vine tot ajutorul.
Pe balustrada podului
doarme șarpele
întins de la est la vest
cu ochii închiși
gustă aerul cu limba bifurcată
și îmi scanează ființa.
Nu mă fac frate cu el
voi trece podul
veninul lui
dincolo de abis
nu mai are putere.
Policandru viu
Am agățat
33
Poezie
de policandrul cel mare
al catedralei albastre
sufletul meu
strugure cu boabe de foc
lumină contururilor sfinților
din frescele antice.
Roiuri de albine
împresoară
policandrul cu stele dulci
de sub bolta Pantocratorului.
Am văzut oameni fericiți
ieșind din biserica aceea
ca albinele pe urdiniș.
Duceau spre case
bucăți de faguri
anafură aurie.
În urmă
frescele catedralei
ard a înviere.
Poeții
Poeții sunt oameni
care duc în spate lumina.
Niște felinare
așezate în calea drumeților.
Orbesc
de atâta lumină
și nu se mai feresc
de grăbiții care
îi îmbrâncesc.
Poliția rutieră intervine
când un șofer grăbit
calcă o lumină
și notează în procesul verbal
la rubrica „observații”:
această lumină era oarbă.
Cel mai greu este
când sunt penalizați cu puncte.
Mulți caută puncte în lumină
și orbesc.
Apoi
ca Oedip își plâng destinul
orb și el
de atâtea accidente luminoase.
Poezie
Mihaela-Mariana poate soarta se dovedea
CAZIMIROVICI cine te cheamă mai bună
de-astă dată
și trec știu bine
rostesc acum cu inima *
parfumuri aromate nu mai e nevoie
din timpuri care nu se mai de o renaștere iar de la capăt
aleg vreau steaua comună
cu nicio zi din nou lacrima-și
incerte cuvinte și o iau cu mult curaj șterge ochiul
de ieri s-au culcat e a mea deja ce o-nțeapă cu privirea
pe o rampă vizibilă de mult se-ntoarce liniștită
numai dintr-un singur colț la-nceputul cercului
se arde singur trecutul *
pentru ziua în care *
ești aici nu știam
veșnicia pasului
* că rostul acestei istorii
se rupe de malul m-am îndepărtat puțin
precumpănire izbânzii de drumul acela
da. al victoriei și pasul timpului
uimită de vremea pierdută ce se naște în mine mergea tot pe marginea cercului
printre ramurile cu fiecare zi în care când la fel de încet
acostate de lac se întețește rodul când la fel de repede
se-ntorcea fără să se mulțumească pământului iar inima
fără să se schimbe de frunze nevegheat de câini inima ta
torcea o potecă ostenit de praful timpului era tot în vârful turnului
și-atât iubirii
* pentru totdeauna
* respirație lipită de cer
veridic
vino dinspre iad *
așa se ascultă
și se lovesc cu tot cu aripile imaginea luminii celei noi
din nou nu pe lângă momentul
cuvintele de cer ruperii de noul trecut nu e nicio veste
și se-adapă cu valurile ci urcându-l și înălțându-l de la neliniștea zâmbetului
multe până la uitare ce ți se pierdea
ale scânteielor dătătoare de timp până la acel adevăr până la ecou
stau al suflului perfect s-au oprit apele
privesc e marginea secundei
și vocea mi se desface încă o dată chiar acolo
în literele care te strigă în brațele tunelului
încă e puțin formele de neant la poalele bradului
mai e puțin își lepădau aripile mă nășteam eu din nou
peste nimic
* netulburat cerul *
se oprea și-i prezenta
nuanța veșniciei

34

ION AL MEU
„Această carte s-a comis între suspine şi surâs”
Irina MONAC
Pe o uliţă departe de strada principală, lângă
un pârâiaş şi o salcie bătrână cu mieluşele subţiri
aproape de pământ... între pomii fructiferi din curtea
largă se vede o căsuţă acoperită cu şindrilă. Căsuţă
care adăposteşte 5 suflete în două odăi mari şi o
verandă lungă şi largă. O poiată pentru animale este
construită aproape de casă lângă coteţul păsărilor.
Mai în spate, făcut bine din scândură groasă de brad
rindeluită se află locul unde se merge afară. Acesta
este vopsit în ulei cu vopsea de culoarea celorlalte
clădiri. Gospodăria este împrejmuită de un gard
împletit din nuiele, iar rândul de pomi fructiferi de
lângă gard este plin de zăpada care a nins astănoapte.
Aceste bogăţii sunt ferecate de o poartă mare
din scândură de stejar şi o portiţă de intrare veşnic
deschisă.
În Negreşti-Oaş este o zi frumoasă de
13 decembrie, plină de zăpadă proaspătă. Satul
este colorat în albul zăpezii şi albastrul caselor
şi acareţurilor. În casa oşanului este cald, curat şi
frumos ca zăpada, iar hărnicia, cinstea şi onoarea lui
este trainică din tată în fiu şi pură ca zăpada de pe
sat.
În curtea casei cu 5 suflete în două camere, se
face prohodul stâlpului casei, bărbatul care murise
în pădure strivit de stejarul pe care omul îl tăiase din
secure.
Case vechi în culoare albastră acoperite cu şindrilă
Cei 3 copii şi soţia rămasă grea de 4 luni
privesc la omul falnic din coşciug care este îmbrăcat
35
Proză
Motto:
în haine albe de sărbătoare cu pălăria aşezată lângă
cap. Hărnicia, omenia şi cinstea lui, a oşanului
Vasile, acuma mort, nu va fi uitată ci va fi veşnic
amintită şi dată ca exemplu celorlalţi. Preotul îşi
face meseria, femeile bocesc mortul, iar copiii se
joacă în zăpadă.
*
* *
După 5 luni, pe data de 13 a lunii mai, cireşii
colorează în roşu curtea. Copiii locului sunt printre
cei doi cireşi şi mănâncă veseli fructele timpurii atât
de dragi lor.
Cireşe de mai coapte
În această zi frumoasă de mai, spre seară, pe
femeia rămasă grea de 4 luni la moartea bărbatului,
o apucaseră durerile facerii.
Când se naşte un copil la o casă de oşan este
sărbătoare. Se adună în curtea viitorului nou-născut
şi oamenii stau la şezătoare. Moaşa şi două femei fac
pregătiri prin casă. Afară, bărbaţii aşezaţi pe scaune
la un pahar de vorbă, cioplesc din lemn cu cuţitul
diferite forme de jucării. Dacă va fi băiat: formă de
cal, de câine, fluier..., iar dacă va fi fată se fac jucării
de păpuşe, lingură încrustată, roata de fus...
Bătrânele zicătoare au spus că femeia va
naşte o fată că are burta ţuguiată, dar ea şi-ar dori
un fecior la casă. Totul va fi aşa cum este rânduit de
sus...
Două femei bătrâne de peste 90 de ani,
aşezate pe scăunele din lemn, torc din caierul cu
fuior de cânepă şi ascultă vorbele bărbaţilor tineri.
Proză
Gheorghe Cismaru, unul dintre bărbaţii
tineri, spune:
- Anul acesta au venit de peste deal din
Săpânţa şi Sighet încă 7 familii. Trei au rămas în
Negreşti-Oaş, iar celelalte 4 au plecat şi s-au stabilit
la Satu Mare. Oamenii din Ţara Maramureşului, de
dincolo de dealul nostru, sunt oameni buni, învăţaţi
cu greul lucrului. Pricepuţi în mânuiri de orice fel,
avem ce învăţa de la ei şi ei de la noi. La place în
Ţara Oaşului că pământul este mai puţin pietros şi
nu-i aşa de frig.
Ion a lui Gusti, alt bărbat tânăr:
- Poate au dreptate, dar bătrânii bătrânilor
noştri au spus că aici este cel mai pietros pământ din
lume şi că este umezeală multă. Că demult tare, Ţara
Oaşului a fost o apă mare înconjurată de munţi. Apa
a intrat în pământ şi în locul ei, pe acest pământ au
rămas pietrele şi mâlul peste care s-au extins pădurile
coborâte din munţii cu stejar, fag, brazi, mesteceni...
În adâncitura aceasta ocrotită de munţii Oaşului,
pe mâlul dintre pietre, din frunzele toamnei aduse
de vânt au crescut tufe cu spini, copaci înalţi, iarbă
grasă şi plin de flori. Oamenii au defrişat pământul,
au făcut case frumoase din lemnul copacilor şi satele
s-au înmulţit de au devenit împreună Ţara Oaşului.
Ţânărul Petre Bălanu zicea:
- Celor de peste deal le place la noi că
avem pământ mai mult şi casele nu-s înghesuite. Ei
locuiesc pe deal şi acolo este vânt mare şi iernile-s
mai aspre şi mai lungi. Aşa mi-a zis tata care a murit
în urmă cu 50 de ani. Astăzi ar fi avut peste 90 de
ani şi mi-l aduc aminte cum a fost... Ce om harnic
şi de treabă. Oamenii de o seamă cu el aproape toţi
au murit. Mai trăiesc dintre ei ca mătuşe Mărie
Fierarului, Nuţa Mărcoaii, Mihai Olaru şi Griga
Bradului care-s printre noi şi acuma şi cioplesc
fluier şi jucării pentru nou-născut, iar bătrânele torc:
Şi-l întreabă pe bătrânul Mihai Olaru:
- Ce mai faci, unchieş Mihai? Ai un pic de
vreme să vorbeşti cu noi, cei tineri?
- O, de-aş avea atâta sănătate câtă vreme am
acuma. Eu vă ştiu pe toţi că nu-s aşa de slăbit. Că
atunci când slăbeşte trupul slăbeşte şi conducătorul.
Adică uită şi face lucrurile fără băgare de
seamă.
- Uncheş, dar cine-i şi conducătorul acesta?
- Conducătorul fiecărui om este mintea care
te conduce în lume. Dacă conducătorul ţi-e bun, o
duci bine, iar dacă conducătorul ţi-e slab, atunci vai
şi amar de aceia casă.
- Dar cu bătrâneţea cum stai?
- Bătrâneţea vine din două locuri: de la
mijloc în jos când încep să te doară picioarele şi de la
36
Floriile – foto Feher Alexandru
mijloc în sus când îţi slăbeşte conducătorul şi începi
să uiţi ce-ai mâncat la masa de la care te-ai ridicat.
Bătrâneţea este grea, dar este plină de înţelepciune.
Că noi bătrânii în lumea aceasta ne-am lovit cu
capul de teşii uşii de mai multe ori. Şi vă spun aceste
vorbe să vă păziţi. Să nu vă loviţi şi voi că tare rău
doare. Voi, cei tineri, o ţineţi tot pe a voastră şi nu
ascultaţi. Şi de la atâtea lovituri vă doare capul. Bine
a zis cine a zis că cine nu are bătrâni să-i cumpere.
Că frumoase şi bune au fost obieciurile lor şi prin
multe şi grele necazuri au trecut de acuma-s plini de
înţelegere şi înţelepciune, zice el în timp cât ceasul
nemţesc de pe peretele din casă bate lung de 6 ori.
Cele două bătrâne cu mulţi ani, Nuţa
Mărcoaii şi Mărie Fierarului torc şi răsucesc firul
încet pe fus.
- La noi, la cele bătrâne, toate trec cu linişte
şi pace. Zilnic ne închinăm lui Dumnezeu ca şi cum
am muri mâine, dar am lucrat în viaţa noastră ca şi
cum am fi trăit veşnic. Aşa trebuie să faceţi şi voi cei
tineri şi veţi fi primiţi de-a dreapta Tatălui Ceresc,
iar pe pământ veţi avea omenie dacă vă veţi purta
omeneşte.
Cei tineri ascultă cu luare aminte vorbele
înţelepte ale acestor bătrâni care în linişte desăvârşită
torc şi cioplesc lemnul.
Vinul din pahare trece greu, iar mâncarea
este aproape neatinsă. Este o atmosferă înălţătoare
şi plină de farmec.
Griga Bradului, celălalt oşan bătrân de 93 de
ani:
- De când este lumea, lume, oşenii stau în Ţara
Oaşului care-i apărată de munţi şi dealuri frumoase.
Şi ne ducem traiul prin multe sate împrăştiate:
Negreşti, Certeza, Huta Certeze, Moişeni, Bixad,
Trip, Boineşti, Călineşti, Târşolţ, Cămărzana, Turţ,
Racşa, Prilog, Lăchinţa, Coca. Iar în Vama şi Oraşu
Nou trăiesc ungurii că-i pământul mai bun.
 Proză
Dar, în toată Ţara Oaşului, oşencele sunt tare
frumoase, harnice şi pricepute la lucru. Şi dealurile
sunt frumoase ca fetele zâne şi au mult fag, stejar,
brad, frasin... iar porcii mistreţi, cerbii, iepurii,
vulpile... aleargă în vie.

Vedere generală a Ţării Oaşului

Imagine de oşan şi oşancă frumoasă Cioplitor de poartă

Bărbaţii oşeni sunt harnici şi bine
făcuţi ca stejarii care au rădăcinile mari, bine înfipte
în pământ şi coroana largă şi frumoasă. Bărbaţii
lucrează la pădure cu firisul şi securea şi tare-s răi
pe lucru. Femeile lor sunt tare mândre, harnice şi
curate. Cămărzana, care este aşezată pe graniţă mai
este numită Cămara Zânelor frumoase. Împăratul
Suleyman al turcilor îşi lua femeile în harem din Ţara
Oaşului de am ajuns să le ascundem de ochii lor. Şi
l-au blestemat fetele pe
Suleyman să-şi găsească
moartea aproape de casa Porţi cu model şi casă la Săpânţa
lor. Aşa a fost. Suleyman
a murit pe câmpiile Vecinul de peste drum, Toader Lipiţan, care
de lângă Satu Mare în urmă cu un an s-a mutat din Săpânţa la noi în
aproape de Cămărzana, Negreşti, priveşte în zări peste deal şi spune:
Ţara Oaşului cu zâne - Şi la noi femeile sunt sprintene şi frumoase
frumoase. Turcii au şi peste tot este ca şi aici, dar pământul este mai
fost înfrânţi şi bătuţi pietros că stăm aproape de munte...
bine. Blestemul fetelor Locurile noastre sunt la fel. Şi-s pline de
frumoase şi al femeilor cocoşi de munte, vulturi, fazani, iar cucul cântă tare
tinere i-a ajuns pe turci. frumos. Privighetoarea are viersul lin şi melodios
şi zboară până la casele noastre să ne bucurăm.
Cunună de mireasă Fluerarul, pasărea aceea micuţă, stă alături de noi
când lucrăm şi ne acompaniază ca o ceteră ori ca

37
Proză
o zongoră la ţâpuriturile noastre. Noi cioplim lemn deal, de la voi. Dar noi suntem apăraţi de dealuri
şi-l facem porţi, ferestre. şi vântul n-are puterea pe care o are la voi. Din
cauza frigului mare, voi lucraţi mai mult în casă
şi în şopron. Femeile voastre ţes în teară lână cu
felurite modele pe care le inventează, iar voi în
şopron lucraţi lemnul cu dalta şi afară îl întregiţi de
porţi, ferestre, uşi şi alte grinzi. Iară voi aveţi crucile
de la morminte lucrate cu dalta. Le ciopliţi bine cu
modele, le vopsiţi în culori cu vopsea de lână şi le
puneţi în pod pentru când v-or trebui.
Noi, aici în Ţara Oaşului, nu avem timp
de aşa ceva de la atâta pustie de lucru la câmp. Că
pământul nostru este mai bun ca al vostru şi trebuie
lucrat bine să avem mălai, cartofi, ruje şi altele. Şi
noi avem pomi fructiferi şi imaş cu iarbă. Avem
Casă acoperită cu goz (paie de grâu).
animale multe şi facem şi pălincă mai bună. Oşenii
Apele iuţi şi limpezi sunt pline de păstrăvi şi îs tare răi pe lucru şi fie iarnă, fie vară, ei lucrează
crap, iar vipera de pe stânci intră în curţile noastre. afară. Casa lor are de toate ce trebuie unui gospodar.
Chiar astăzi am văzut două prietene în curtea de Este tare frumoasă Ţara Oaşului. La fel de
peste drum. Au coborât să inspecteze casa nouă frumoasă ca întreaga ţară, dar este păcat de pământul
pe care am construit-o cu ajutorul vostru. Acolo în acesta al românilor că tare-şi bat joc de el oamenii
Săpânţa, aceste două vipere m-au vizitat în curtea şi acuma nu-l lucrează cum ar trebui. De când este
mea şi odihneau la soare. Le-am cunoscut imediat lumea, lume, noi aşa am făcut cum ne-au poruncit
ce le-am văzut, aici şi am ştiut că mi-au venit pe alţii, de parcă nu avem minte la cap. Acesta-i darul
urmă. Dar să ştiţi că nu sunt veninoase. Sunt chiar dar şi păcatul nostru că nu ne ştim conduce. Noi ne
prietenoase şi coboară de pe stânci să cureţe locul plângem necazul în strigături şi ceteră. Strigăturile
de şoarecii din podurile pline de mălai şi se mai maramureşenilor sunt mai blânde ca ale noastre.
joacă feciorul meu Ion cu ele... zice vecinul tare Voi sunteţi altfel de oameni. Mai blânzi ca şi noi
îngândurat... şi continuă: şi sunteţi plini de artă în cioplit de lemn şi cergi de
- Şi la noi la Săpânţa, pline-s dealurile şi lână. Vouă vă plac lucrurile vechi, iar noi oşenii
şesurile de fântâniţe cu ape limpezi şi reci, din care încercăm să scăpăm de ele şi să ne învoim cu ce-i
ne astâmpărăm setea. Am văzut că şi la noi este apă nou în lume.
gazoasă şi am băut apă din mai multe locuri. De la Iară cetera şi zongora voastră gândeşti că
borcutul din Certeza, Popileni, Bixad, Valea Măriei, plânge. Cetera noastră şi danţul oşenilor este mai
Borcutul Tâlharilor şi am simţit gustul diferit al apăsat şi-i plin de putere şi fermitate. Ţara Oaşului
fiecărei ape. Fântânile noastre din Săpânţa parcă au este ţara noastră şi nu o lăsăm, conform strigăturii:
gustul de apă mai bun şi mai tare. Pe aici în Ţara Oşenie nu mi-o lăs / De m-or ţâne cu ovăz / Cu ovăz
Oaşului, vremea este cam răcoroasă, iar mai demult de-a cailor / Din mâna mândruţălor.
tare, la noi în Săpânţa au fost multe ploi cu fulgere şi Ţara Oaşului are multe ape care coboară din
tunete. Multe animale sălbatice şi oameni au ajuns munte: Valea Albă, Valea Turului, Lechincioara,
scrum şi cărbuni negri. Talna... zice Nuţa şi răsuceşte încet firul de fus.
Bătrâna Nuţa Mărcoaii adaugă: Din casă se aud 8 bătăi de ceas – şi pe femeia
- Aşa l-a trăsnit mai demult şi pe un fecior de care scoate câte un ţipăt din durerea facerii.
la noi, care a fost tare mândru şi de omenie. A stat Bărbaţii tineri şi mai puţin tineri, ascultă cu
sub un stejar la o vreme ca aceia pe care ai descris-o interes vorbele înţelepţilor de pe lângă ei şi privesc
şi trăsnetul cu două furci a dat în stejar şi în fecior. spre cer prima steluţă care vesteşte pentru a doua zi
Feciorul trăsnit era de oameni mijlocaşi şi nu i-au vreme frumoasă. Bătrânu Griga Bradului zice:
plăcut fetele cu averi mari. El iubea doar fetele - Oşenii şi-au pus şi îşi pun casele pe lângă
sărmane şi harnice... ape. Pământul era plin de tufe şi oamenii l-au râtuit.
Că şi vântul când sufla mai demult, când am L-au curăţat cu râtouca după care şi-au făcut casa.
fost fată la 16 ani, sufla tare rău şi scotea pomii din Înainte, după ploi au fost viituri mari care au vrut
pământ cu rădăcini. La noi în Negreşti şi-n toată să ducă casele. Construite bine şi proptite de gardul
partea aceasta, frigul şi vântul mare vine de peste împletit din nuiele groase şi cu ţăruşi bine înfipţi

38

în pământ de oşanul înţelept, casele au rămas, zice
Griga amintindu-şi.
Mai demult când tata a fost fecior, casele
s-au făcut din gard împletit din nuiele groase şi
lipite bine cu strat gros de ageag (pământ galben
amestecat cu pleavă de grâu şi balegă de cal). Pereţii
s-au mai făcut din gard dublu de nuiele groase, iar
spaţiul dintre garduri s-a umplut cu ţârsă ori ferigă,
iar pe dinafară şi pe dinăuntru au fost lipite cu strat
gros de ageag. Uscat bine, peretele avea consistenţa
peretelui de voioagă. După ce pereţii au fost gata s-a
pus deasupra feizaşu de coarne subţiri de brad, s-au
legat bine leţurile şi s-a acoperit casa cu snopi din
gaz de paie de grâu, ferigă ori tulpini de porumb.
Acestea s-au aşezat pe casă cu vârful în jos ca apa
să se scurgă. Pe vârful casei s-a făcut cunună lungă
de târsă împletită în 6 ori 7 împletituri şi s-a prins
bine. Şi la fiecare casă s-a făcut o fântână în odor. Se
săpa până ai dat de izvorul mare cu apă limpede şi
dulce. Pe margini au pus piatră lată. Alegeai piatra
din vale să fie lată cam de 15 – 20 ţente (cm) şi lungă
de 30 – 40. Suprapusă şi aşezată roată, în rânduri,
se umpleu locurile goale şi cele dintre pietre cu
pământ săpat, iară când este gata, peretele rotund
de pietre n-are niciun colţ mai ieşit. Totul este neted
şi drept ca un perete. Casa fântânii şi cumpăna le-
am făcut din lemn de stejar. Fântâna în odor era
binecuvântare pentru casă că aveai apa la îndemână.
După ce ai răzuit locul pentru casă, după ce ai fixat
ţăruşi, locul unde ai vrut să pui casa, ai stabilit unde
să pui fântâna şi imediat ai făcut-o. Pentru a construi
o casă, la lipitură este nevoie de ageag şi acesta se
făcea şi amesteca cu apă. Apa din fântână – aproape
de tine ţi-o uşurat munca la casă şi apoi casa gata, ai
folosit apa în gospodărie şi la animale.
La noi, mereu au fost casele mari şi se trăia
bine faţă de cei din sus şi din jos de Bucureşti spre
apa mare. Aceştia nu şi-au făcut case. Au săpat
groapă în pământ şi au făcut un acoperiş înalt de 1
m de la pământ. Şi acuma după aproape 70 de ani au
casele la fel. Una şi una, ale boierilor erau răsărite.
Şi era vai de măicuţa lor când îi umflau apele.
Nici de mâncare nu era pe acolo. În loc de făină de
mălai au folosit făină de coajă de copac. Înainte de
anul 1914, boierii lor au fost tare flămânzi şi chinuiau
pe sărmanii oameni. Boierii au făcut contrabandă
cu grâul şi mălaiul tăranilor şi trimiteau totul în
lume, ce prisosea boierilor. Le trimiteau în lume pe
vapoarele de la apa cea mare, Marea Neagră. Banii
primiţi, boierii flămânzi i-au folosit în a-şi construi
palate, a mânca bine şi a trimite copiii lor în Franţa
– Paris, la şcoli – şi tot proşti s-au întors. La noi era
mălai şi cartofi, iar casele au fost trainice şi nu era
39
Proză
aceea viitură să le poată lua. La noi, boierii unguri
şi cei români, evreii au fost oameni cumpătaţi cu
ţăranul. Dacă ne trebuia făină albă, bărbaţii noştri
au plecat cu căruţele pline de saci cu boabe de mălai
şi l-au schimbat pe făină de grâu. Ungurii, românii,
evreii şi germanii s-au înţeles bine dintodeauna.
Mihai Olaru, celălalt bătrân, ciopleşte
fluierul şi continuă:
- Mai târziu, după 1890, s-au înmulţit
oamenii şi s-au făcut altfel de case. Case care mai
sunt şi astăzi, ca aceasta din curtea unde odihnim.
Înainte se făcea fântâna în curte acolo unde se începe
casă nouă.
Lucrul la casă se începe cu un şanț.
Adânc pentru ca temelia casei să fie trainică.
În şanţ se pune piatră rotilată (rotundă), iar deasupra
şanţului se fac rânduri groase din piatră lată care
se aduce din vale cu un căruţ, iar cine are car, cu
caii. Peste rândul de piatră lată se pune un rând de
lut galben amestecat cu apă, făcut ageag; apoi iar
un rând de piatră lată până o faci aşa de înaltă cât
îţi trebuie. Şi fundaţiile se fac destul de înalte, cam
până la 2 metri din cauză că este umezeală mare
aproape de pământ.
Ca şi la voi, şi-n tot Maramureşul, pereţii se
fac şi s-au făcut din bârne de stejar, că aici la noi
este lemn mult. Dar s-a păstrat împletitura de gard a
pereţilor pentru coteţul găinilor, a animalelor şi ce a
mai trebuit prin curte. La noi a fost mereu lemn mult
şi oamenii l-au tăiat din deal cu firisul ori securea.
Bârna pentru casă se face cu o lungime cam
de 1 m şi se ciopleşte rotunjor ori dintr-o drujincă.
Se fac în număr mare până ajung de o casă cu două
camere mari şi târnaţ (verandă). Bârnele cu capetele
formate mai subţiri se pun bine proptite în şanţul
stâlpilor despărţitori.
Pereţii sunt gata şi peste ei se pun grinzile
de stejar bine cioplite. Peste grinzi se pune heizaşul
(acoperişul) din coarne de brad, acoperiş ce este
făcut în 4 canaţuri pe toată casa. Se bat leţurile pe
coarne şi se acoperă cu jupţi care sunt tot de paie
lungi, dar bătute şi legate cu legături de fân. Pe
grinzile podului se bat podele în două rânduri. Între
cele două rânduri de podele; podelele din pod şi
tavanul de podele din camere se pune ca să fie cald
în camere.
Înainte, casele nu aveau horn şi fumul se
pierdea în pod. Fiecare casă avea construită o babă
în pod. Baba din pod care ţinea loc de horn, era
construită din piatră lată lipită între rânduri cu ageag
şi era acoperită bine cu tablă, să nu dea scânteile în
acoperiş. Uşa de la baba din pod pe unde se intra în
acoperiş. Uşa de la baba din pod pe unde se intră
Proză
în ea s-o cureţi de funingine, era îngustă şi joasă.
Scânteile se topeau în babă, iar fumul ieşea pe
uşiţă şi era plin podul de fumul care afuma slănina,
cârnaţii şi şuncile porcului de 200 kg şi a celuilalt
porc mai mic din care se făceau doar cârnaţi, călbaşi
ori păsătic cum se zice la călbaşi, pe la voi, Săpânţa.
Când porcul era afumat bine, se astupa
din uşiţa babei cu o tablă ori cu o piatră lată şi se
aşteptau sărbătorile şi iarna grea şi lungă.
La colindat prin sat
***
Sărbătorile Crăciunului, de Naşterea Fiului
Sfânt Isus erau aproape, iar coconaşii din Negreşti şi
Săpânţa, în colindele lor pe la case au cerut să guste
din cârnaţi şi păsatic, ce le place lor mult.
După ce se colinda “O, ce veste minunată”
ori alte colinde, se continua cu sfârşitul. Acest sfîrşit
de colinde este plin de tâlc, haz şi înţelepciune.
Colinda de sfârşit a locului nostru egalează scrierile
celor mai mari scriitori.
Ea zice prin strigăt vorbele:
Să sii gazdă sănătoasă
C-ai primit colinda noastră În traducere:
Plata noastră nu-i nimnică
uiagă - sticlă
Şi-o uiagă de horincă
Şi din porcul cel mai mic nimnică - nimic
Un cârnat şi-un păsătic păsătic - caltaboş
Şi din porcul cel mai mare călbaş - caltaboş
Un cârnat şi o stinare stinare - costiţe de porc
Şi o oală de curechi umplut afumat
Că suntem drumari de mult
Dar să sie cu groştior curechi - varză
ca să margă mai uşor curechi umplut - sarmale
Şi zama de perişoare sie - fie După anul 1910, casele s-au făcut şi se
Că afară-i gerul mare groştior - smântână
Şi corciuni dacă ni-ţi da (să) margă - a merge, a
Şi acele le-om mânca
aluneca
Să ajungeţi gazde
mulţi Crăciuni zamă - zeamă, lichid
Ca sara aiasta zamă de perişoare - ciorbă
Iar zâna Sfântată de mâni. de perişoare
Sărbători fericite! corciuni - răcituri
40
... Şi masa era întinsă pentru ei cu felurile
de bucate cerute, iar coconaşii se desfătau cu gustul
bun al mâncării. Atât în Oaş cât şi în Săpânţa, de
Crăciun, femeile au făcut mâncare multă: aperitiv
din cârnaţi, caltaboş (păsătic), costiţie de porc fripte,
sarmale care se mănâncă cu smântână, ciorbă de
perişoare şi cine vroia servea şi câte un păhărel mic
de horincă ori pălincă.
***
După ce s-au construit pereţii din bârne,
s-au pus grinzile, s-au bătut cele două rânduri de
podele cu tărsă între ele, după ce s-a făcut heizaşul
şi s-a acoperit, după ce s-a construit baba din pod,
urmează să se lipească cu mult ageag şi pleavă de
paie, bârnele de stejar pe toată suprafaţa cărora s-au
bătut cuie mari şi s-a împletit între ele cu aţă de tort
de in şi cânepă bine răsucită cu fusul, să ţină bine
ageagul şi se face peretele drept. Uscat bine peretele
se dă în culoare albăstruie.
Pe jos, în camere, se pun podele de brad
bine rindeluite peste grinzile de stejar de pe fundaţia
înaltă ori se face strat gros de ageag ca şi pe pereţi şi
deasupra se netezeşte cu alt strat subţire de ageag.
Ferestrele cu obloane şi uşile cu două tăblii
făcute de oameni pricepuţi, completează casa care
acum îi gata.
Casă cu bârne acoperită cu jupţi
fac acoperite cu dranită ori şindrilă din scândură
rindeluită şi vopsită cu vopsea de ulei în culori
închise. Dranita este mai lată şi se pune suprapusă,
iar şindrila are un răvaş şi se introduce una în
cealaltă. Şindrila este mai frumoasă pe casă; asemeni
casei la care stăm. Înainte de a muri cu doi ani,
stâpânul acestei case, mortul de acum şi-a schimbat
acoperişul de jupţi cu şindrilă.
Acuma, după acest an, ungurii, românii şi
evreii şi-au făcut casele din vaioage. Evreii au făcut
cuptoare ca să ardă vaioaga şi s-o facă cărămidă.
 Proză
Dar vaioaga nearsă este mai călduroasă şi casele - Semn frumos de stejar şi brad aş fi găsit
s-au făcut din vaioage nearse. Evreul bogat din şi aici dar am adus lemnăria din Săpânţa. Acolo,
Negreşti a adus două forme de vaioage. Forma mare oamenii se pricep foarte bine la săpat în lemn şi
pentru vaioagă mare folosită la construirea pereţilor fac lucrări frumoase în el. Ne luă după strigăturile
de casă şi formă mică pentru vaioage mici folosite vechi: Şi cioplite şi pălite / Şi cioplite-n patru dungi
la construirea pereţilor de la poiată, hambar, coteţ şi / Cât îs spatele de lungi. Noi ne păstrăm cu sfinţenie
ce mai trebuia la gospodăria unui om adevărat. meşteşugul, datinile şi obiceiurile că toate sunt
Vaioaga se face astfel: în forma de lemn cu frumoase şi nu trebuie uitate niciodată. Bisericile şi
mânere la capetele formei se pune ageag (pământ casele le avem făcute din cel mai trainic lemn, din
galben) frământ bine cu apă, paie de grâu ori secară stejari bătrâni în putere mare. Şi acolo se fac case
mărunţite, bălegar şi iar apă cât este necesar pentru din vaioage, dar noi nu prea avem pământ galben.
o pastă bună. În formă se pun 4 ori 6 mânuri (pumni) Semnul este esenţa vieţii la Săpânţa. Lemnul, lâna
de aluat de ageag care are consistenţa untului, îl de oaie şi cântecul străbun acompaniat de zongoră
netezeşti bine şi frumos cu apă la nivelul formei şi tobă.
se prinde forma de urechi şi rămâne vaioage gata Grinzile, scândura şi coarnele pe care le-am
pe pământ. Într-o zi se fac cam 300 de vaioage, adus toate-s date la gater şi au fost rindeluite în 4
dacă lucrează toţi din casă. Ele se fac vara la soare dungi, cioplite şi pălite.
tare să se prăjească (usuce) bine. Uscate, ele se Cioplite cu model frumos
stivuiesc într-un loc ferit de ploaie şi acoperite ori se de flori şi frunze. Le-am
grămădesc în pereţi. pălit în culorile de pe câmp
Vecinul de peste drum, Toader Lipiţan, care cu vopsea de lână. Aşa am
s-a stabilit la noi, venit din Săpânţa, completează: colorat ferestrele şi uşile;
-Aşa mi-am făcut şi eu casa, poiata şi hambarul cu acelaşi model şi aceeaşi
din curtea de peste drum. Dar am adus vaioagele gata culoare. La ferestre, uşi şi
făcute. Grinzile şi coarnele de la heizaşe, ferestrele porţile încrustate ma- ajutat
şi uşile le-am pregătit de la Săpânţa. Acolo am avut un om de la noi, Pupăză cu
bogăţie mare, dar am vândut-o să cumpărăm aici feciorul, care se priep tare
alta. Toate aceste lucruri le-am avut pregătite mai bine a săpa forme frumoase
de demult ca să-mi construiesc casa acolo, dar am în lemn...
trecut la voi. Feciorul meu, Ion Lipiţan, care-i lângă Poartă maramureșană
mine şi are 9 ani şi la care-i plac caii, ca şi mie, tare
a insistat să venim aici şi l-am ascultat. Aici îl trage
aţa, aici am venit. Vă mulţumesc şi vouă că m-aţi
ajutat să termin mai repede casa. După ce am săpat
şanţurile, am pus piatră rotilată în ele ca să poată
umbla apa. Piatra lată am adus-o cu căruţa din vale
şi de la Cariera de Piatră din deal. Pereţii casei i-am
făcut din vaioage mari, iar la acareturi am folosit
vaioaga mică. Casa este întoarsă şi are 4 camere şi Casă tradițională Casă tradițională și grajd
verandă în spate. Fundaţia din straturile de poartă şi
ageag am făcut-o înaltă de 2 metri.
În timp ce lucra la un scăunel mic pentru
noul născut, Toader, completează:

Coștei pentru mălai (porumb) Cuptor pentru copt mălai

Toţi privesc fântâna, casa şi porţile vecinului,

iar el completează:
- Poiata vacilor şi şi cailor, şura oilor şi
Scăunel mic celelalte construcţii din curte au fundaţia înaltă de

41
Proză
1 metru, cu vaioage mici şi heizaş bun. Veceul l-am
făcut ca pe la noi din scândură de stejar, iar înăuntrul
lui am făcut podele şi scaunul pe care te aşezi, din
scândură de brad rindeluită ca să poată fi schimbată
mai uşor. Ca şi la voi, şi la Săpânţa în Maramureş,
locul acesta se păstrează foarte curat şi mereu văruit
pentru dezinfectare. De fecior am fost de multe ori
din sus şi din jos de Bucureşti până la apa cea mare,
am văzut că oamenii pentru aceste treburi bat un
par în pământ şi fac o gaură lângă par. I-am întrebat
şi mi-au răspuns că astfel se gunoieşte pământul la
ei...? Am trecut de multe ori pe acolo şi i-am auzit
cât demult bat din gură şi toţi ar vrea să conducă pe
alţii şi sara dacă se poate... Dar asta nu-i treabă de
om cu scaun la cap. Nu te ştii conduce pe tine şi vrei
să conduci pe alţii...
Vecinul Toader Lipițan privește peste drum
la casa lui și continuă mângâindu-și pe feciorul Ion:
- Pe acoperișuri am pus șindrilă cu răvaș,
iar pe margini cupe și am legat-o și îmbinat bine
ca vântul să n-o ia. În casă mi-am pus podele din
scândură groasă de stejar. Văd că voi folosiți
scândură de brad dar eu zic că foșta de stejar este
mai bună. Și scândura de brad este bună, dar este
mai moale, zice vecinul și privesc cu toții spre casa
întoarsă și porțile curții de peste drum care acuma
pe înserate, parcă se văd mai frumoase, asemeni
unei cetăți medievale.
Și Mihai Olaru bătrânul, completează:
- Casele și acareturile din curțile noastre,
bine construite și îngrijite țin peste 200 de ani. Ele
sunt călduroase iarna și răcoroase vara.
În acest timp ceasul din casă bate prelung
de 9 ori.
Cerul este plin de stele. Luna este plină, iar
luceafărul mereu lângă ea. O steluță mică nu are
astâmpăr și tot pâlpâie pe cer de parcă ar dori și nu
ar dori să apară.
Iar Mihai bătrânul,
continua:
- Acuma-s cinci
luni, stâlpul acestei case în
curtea căruia stăm, a murit
de moarte năprasnică, iar
copilul care se naște nu-
și va cunoaște tatăl. Păcat
de acest om că a fost tare
harnic. Cinstea și omenia
lui erau la mare valoare.
Când s-a ridicat școala
Imagini cu elevii școlii Generale unde învață pruncii noștri,
din Negrești clase primare.
Inv. Ana Stanciu
el, Vasile Lohan a fost mereu
42
acolo că era tare priceput și cu îndemânare la lucru.
În Negrești au fost mai multe școli generale,
dar școala asta, mare, generală s-a ridicat pe ulița
Țânțașului. Toată ulița era a Țânțășenilor. Unul dintre
frați n-a avut copii și averea și-a împărțit-o săracilor.
El a pus și banii pentru cumpărarea materialelor
de construcții. Școala s-a construit mult mai mare
ca o casă lungă, cu săli multe de clasă și cu târnaț
(veranda). Târnațul, coridor exterior, era așezat cu
vederea spre ulița Țânțașului și avea stâlpii frumoși
de lemn tare de stejar dăltuit. Ciuperca feciorilor din
sat, acolo unde dănțuiau tinerii în zi de sărbătoare, a
fost făcută în curtea școlii de către oamenii din sat.
Ciuperca satului
Au făcut ciuperca rotilată așa cum se face;
stâlpii dăltuiți frumoș, cu heizașu și podelele din
stejar și acoperită cu șindrilă. Podelele ciupercii din
foștă de stejar țin la danțul feciorilor și fetelor, danț
care-i tare gutaș. Ceterașul are locul lui pe scăunelul
de sub grinzi fixat sus pe grinda groasă din mijlocul
ciupercii.
Școala era cu nouă săli de clasă. Aici s-a
făcut școală până la liceu, iar la un învățător au fost
două sau trei clase. Mai târziu, oamenii satului au
mai adăugat către școală mai multe săli de clasă
construite din vaioage și au schimbat heizașul,
iar târnațul l-au desființat. Sălile de clasă sunt mai
numeroase, iar construcția a fost bine făcută de va
ține în putere până la 200 de ani. Aici învață copiii
din Țara Oașului și fac chiar liceul care-i până la
11 clase. Elevii noștri, prin calitatea lor, au ridicat
prestigiul școlii din Țara Oașului și Negrești.
Dintre noi s-au ales mulți oameni destoinici
dar Negreștiul a prosperat și datorită intelectualilor
care s-au stabilit aici.
Din Negrești și satele apropiate au pornit
în lume foarte mulți oameni de seamă, iar cel mai
de seamă a fost dr. Lohan Vasile, negreștean care
a cuprins cu dragoste și înțelepciune activitatea
intelectuală… și a ajuns doctor în științe.
Colegiul Mihai Eminescu din Satu Mare a

fost fondat în anul 1839 de împăratul Ferdinand al
III-lea.
În anul 1919 - la 15 iulie, ia naștere Liceul
”Mihai Eminescu” din Satu Mare, prima instituție
de învățământ secundar cu limba de predare română.
Primul director al liceului Mihai Eminescu a fost
consăteanul nostru oșanul înțelept, dr. Lohan Vasile
din Negrești.
S-a preocupat îndeaproape să poată deschide
porțile acestui lăcaș și al primului an școlar 1919
-1920. Directorul Lohan Vasile a recrutat profesori
pentru liceu dintre intelectualii de nădejde din județ.
Primul director al liceului Mihai Eminescu
din Satu Mare dr. Lohan Vasile, după ce a organizat
bine liceul cu profesori trainice, a renunțat la
conducerea liceului în mai 1920. Domnia sa, oșan
și om de nădejde a avut alte obligații mai mari și
a plecat de la conducerea liceului stabilindu-se cu
familia în Lugoj, de unde și-a continuat activitatea în
Timișoara. Peste tot pe unde a deschis, organizat și
condus, oșanul nostru a cinstit locul cu fala, cinstea
și omenia de oșan, de om între oameni.
În anul 1918, în Negrești s-a născut din flori
un fecioraș, iar mama lui pe nume Floare i-a pus
numele de Vasile.
Femeie frumoasă, umblată și citită, a fost
mândră de acest fecioraș care zicea ea seamănă leit
cu tatăl lui dar nu a spus niciodată cine-i. Lohan
Vasile l-a chemat pe copilaș, că familii de Lohan
sunt multe în Negrești Oaș, unele dintre ele ”prin
alianță din flori” au devenit și sunt chiar rudenii de
sânge.
Sunt mai multe neamuri de Lohan, care nu-s
rudenii, dar sunt oameni de cinste și omenie.
1). Lohan Bătrânu, localnic vechi cu feciorii
Petre, Giurca, Ion, Floare, Irinca; neam cu cei
de-a lui Mihaiu lui Lohan frate cu Petre și sora lor
Măricuța de pe ulița Popii.
2) Alt neam cu nume de Lohan sunt cei de-a
Zacului.
3). Alt neam cu nume de Lohan sunt cei de-
Fănioii cu Mihaiu Nețului.
Sunt și alte neamuri în Negrești și sunt
oameni de omenie și cinste.
- de-a lui Nebobar;
- de-a Paiului;
- de-a Țânțașului;
- de-a lui Loios și Giurca lui Loioș cu una
dintre fete Mărie, căsătorită Moldovan;
- de-a Leșteanului;
- de-a lui Ovos.
La acest neam le-au plăcut mereu caii că erau
bărbați, mândri cu mare cinste și omenie, credincioși
43
Proză
în Dumnezeu, bine făcuți și cu putere mare. Dacă-i
întrebai: De ce îți plac caii? Ți-a răspuns: Mie îmi
plac caii cum le plac la alții femeile. Eu pot stăpânii
caii, dar pe femei nu… că nu-mi pun mintea cu ele...
În Negrești au fost și alte neamuri toți
oameni de omenie.
Mai zice Mihai Olaru, bătrânul:
- Fițuica (ziarul) de pe masă este scrisă în
anul 1920 și mi-a dat-o directorul liceului Mihai
Eminescu, oșanul nostru Lohan Vasile. Mi-a spus
să nu credem la ce scriu despre noi oamenii răi,
veniți din toată țara… Dar să nu-i mai primim în
curțile noastre și să-i ținem la poartă. Să-i lăsăm să
vorbească singuri și să nu ne răcim gura cu ei. Ca să
plece de la porțile noastre, ne-a îndemnat să le dăm
de pomană pentru morții noștri... ”Că aceștia sunt
săraci tare și vin cu multe interese de la București,
de sus și de jos de el. Invidioși pe munca noastră, ne
golesc prin contrabandă. Și oricât am lucra noi lor
nu le ajunge și ne sărăcesc, iar ei îndestulează”.
Poză blide + mojar etc. liceu
Mihai Olaru bătrânul, continua:
- După anul 1920, au venit peste noi ca
puhoiul de prin București, de sus și din jos de
București până la apa cea mare. Au venit în calitate
de ziariști ori să facă contrabandă cu lemnul,
animalele și mâncarea noastră... Suspinau pădurile
și munții după lemnul lor…
Alții au venit însoțiți de ziariști în calitate de
cărturari pe motiv că scriu cărți. Au cules strigăturile
noastre oșenești și maramureșene, le-a pus titlul și
au ieșit poeziile lor. Au mai scris de obiceiurile și
portul nostru, au pus o imagine și un titlu cu nume
și a ieșit cartea lor care i-a făcut scriitori, poeți,
profesori cu titlul de doctor în etnografie și folclor.
Eu am râs de ei când le-am citit cărțile pe care mi
le-au adus să se laude. Dacă era așa cum au scris ei,
era vai de mama noastră, că multe neadevăruri au
scris. Și au ieșit cărțile lor una după alta, că minciuni
au fost destule. Toți acești ziariști și folcloriști au
cotrobăit (căutat) colțurile din podul oșanului și au
tot cărat și dus acasă la ei icoanele pe sticlă, blidele
de pe pereți, mojarele evreiești și tot ce era valoros
pentru buzunarul lor. N-au uitat să coboare din pod
pălinca, cârnați afumați, slănină și șuncă întreagă.
Au mers de la noi încărcați ca albinele.
Proză
Scrisul otrăvit din ziare și cărți a fost invidia
lor pentru hărnicia, cinstea și avutul nostru. Scrisul
lor a prins contur batjocoritor și renumele oșanului
a rămas știrbit deci datorită lor.
Au fost și cărturari de omenie care după ce
au văzut locurile frumoase cu plin de case bine și
frumos construite, cu hărnicia oșanului și cinstea
lui, s-au stabilit la noi în Țara Oașului ori în Satu
Mare. Mulți dintre ei au ajutat oșenii, iar noi le-am
întors cu omenie răsplata. Acești cărturari și oameni
de omenie au scris adevărurile despre noi, dar era
prea târziu. Otrava celorlalți s-a împrăștiat în lumea
largă.
Xerox după pagina
din ziar din Satu
Mare 26 nov 1922.
Și Mihai Olaru bătrânul desface fițuica
(ziarul), își pune ochelarii și citește cu voce tare.
Colindând prin ținut Negrești
26 nov. 1922
Ziarul de Satu Mare
În inima Oașului, după ce ai trecut pe
șoseaua ce se încovoaie ca o panglică de oțel peste
munții acoperiți cu păduri de stejar se răsfață comuna
fruntașă Negrești.
La câțiva kilometri se vede brâul munților
înalți, învăluiți de o ceață cenușie, care desparte
Cehoslovacia de țara noastră.
Diminețile sunt senine în Negrești. Fânețe și
lanuri ies în linii frânte pe marginea șoselei sau pe
colinele din apropiere.
Rămâi uimit dacă cercetezi productivitatea
actuală a solului. Peste argila neroditoare, mâna
omenească a presărat îngrașăminte animală și, astfel
colinele sterpe au început să dea roade.
Ce de muncă! Ce de trudă omenească!
Aici te afli în mijlocul Țării Oașului.
Întâlnești țărani cu îmbrăcămintea rustică. Mirese cu
părul împletit în o sută de cozi meșteșugit așezate,
ce acoperă capul cu o cunună curioasă.
Înfățișarea locuitorilor este senină și
veștminte lățoase îți dau impresia că acești
44
oameni sunt crescători de oi, de la care își procură
îmbrăcămintea. De fapt oi sunt puține pe aici,
veștmintele sunt cumpărate din Maramureș, unde se
lucrează de către meșteșugarii țărani.
În schimb vite mari, boi de tot soiul, vaci
lăptoase, afli pe la poalele pădurii lor sau prin
luminișuri.
Negreștii sunt tăiați la mijloc de șoseaua
care poartă călătorul până în Cehoslovacia.
Fiind situat într-o regiune bogată în fructe,
se află aici numeroși comercianți care servesc ca
intermediari, cumpărând fructele de la producători
și apoi vânzându-le în orașe în schimbul unui câștig
destul de mare.
Întreg comerțul se află în mâinile evreilor
cea mai mare parte veniți din Galiția, căci perciunii
se văd peste tot.
Sunt și câteva familii ungurești care au
pământuri și multe vite.
Românii în Negrești sunt săraci și, durere,
alcoolizați: ultimul ban îl depun la crâșma ”jidului”
pentru specifica pălincă, îndulcită cu miere sau cu
zahăr și ades vopsită în roșu.
Colindând aceste cârciumi m-am convins că
pe aici nu se bea cu ”pocalul” ci cu sticla.
Bărbatul și soția, ca doi buni tovarăși,
împart în cârciumă amarul vieții și al alcoolului. În
Negrești, într-o noapte ploioasă mi-a fost dat să văd
lucruri groaznice, care înjosesc ființa umană și pe
care nu le pot pomeni aici.
Întâlnind pe un bătrân de ispravă l-am
întrebat despre treburile gospodărești.
- Toți sunt beți în zilele de târg, el răspunde
el. Blestemul lui Dumnezeu a căzut pe satul nostru.
Am plecat mai departe în trapul înmuiat al
cailor. Mă așteptam să văd sate înfloritoare, în care
puterea de muncă a țăranului ardelean a pus piatră
peste piatră, și a clădit case curate, ogrăzi largi și
școli igienice.
Poate nu sunt de vină. Prea crudă a fost
stăpânirea trecutului. Nu trebuie să condamn mâna
care lovește, ci cauza care împinge mâna ca să
lovească.
Dar ce-am făcut noi pentru aceste sate în
patru ani de stăpânire. Nimic sau aproape nimic.
Nu este destul că în școala de stat maghiară
am instalat frumușel o școală românească. Trebuie
să formăm viața culturală a satelor noastre. Trebuie
să stimulăm activitatea extrașcolară a dascălului.
În comune mari ca Negrești să trimitem cei mai
buni învățători. Tineri cu dor de muncă, plini de
entuziasm, în sufletul cărora să nu strălucească
decât un singur ideal: ridicarea poporului. Să le dăm

posibilitatea să trăiască omenește pentru a-și putea
desfășura activitatea.
Feciorul Ion ascultă cu interes, iar bătrânele
revoltate dau din cap a dojană și vorbesc între ele.
Bătrâna Mărie, a Fierarului:
- Rușinea este pe capul lor care n-au nimic
în el. Aceștia vorbesc mult și fără rost. Ne-am făcut
pomană și i-am pus la masa noastră. În graba lor
apucau cârnațul întreg și bucata de slănină și șuncă
și o molfăiau între gingii. De parcă nu era cuțit pe
masă ca să-și taie fiecare îmbucătură. Îți era mai
mare scârba când ai văzut cum apucă din pâine. Dar
să-i lăsăm în apele lor că nu merită să ne întinăm
gura, pomenindu-i.
Bătrâna Nuța Mărcoaii, foarte revoltată:
- Noi știm că aceștia din București, de sus
și de jos de el, nu se pot conduce pe ei și vor să
ne conducă pe noi de unde ar avea de învățat. Noi
suntem oameni formați de peste 1500 de ani și copiii
noștri întotdeauna au făcut școli mari la Cluj, Târgu
Mureș și la Viena. Pe pământul nostru au trăit dacii
liberi și noi suntem moștenitorii lor. Dragoș Vodă a
întemeiat Moldova. Și Bogdan Vodă și urmașii lor
până după Ștefan cel Mare au fost maramureșeni
cu sânge de-al nostru, oșan și maramureșean. Noi
știm bine a aduna și organiza locul nostru… și altora
pe care i-am adunat întemeindu-i. Nicăieri în lume
nu se poate fără daci. Aceștia, cu înțelepciunea lor,
moștenesc lumea.
Domnul să ne apere de cei care în față ne râd,
iar în spate ne sapă groapa. În viață trebuie să te temi
și să te ferești de cel care nu se teme de Dumnezeu.
De cei care în fiecare duminică merg la biserică și
se pun aproape de altar și preot, ca preotul să-i vadă
că-s oameni buni, iar lumea care vorbește de ei sunt
oameni răi. Aceștia după ce se întorc de la biserică
fac mari necazuri vecinilor și chiar fraților lor care
i-au ajutat la greu și pe care i-ar mânca dacă ar putea
cu tot cu copii și casa lor.
Minciuna, furtul, obrăznicia și ura sunt
pentru aceștia legea vieții lor și de aceștia plin de ură
și invidie sunt foarte mulți în lume, chiar și dintre
oșenii și frații noștri care ți se bagă cu sâla în gură
și te spurcă așa cum ne-au spurcat în fițuică. Și nu
ne pasă nouă de vechiturile icoanelor din pod. Nici
de pălinca și cârnații pe care i-au dus mergând pe
două cărări. Pălinca noastră-i pentru oameni tari, nu
pentru umbre pe care le sufă vântul. Și podul nostru
golit de ei s-a umplut la loc. Au vrut să se unească
cu noi. Acum-i avem. Și le-am dat, dat să fie ca
pomană pentru sufletul morților. Iar hârtia Sfântă,
a fost otrăvită de ei din invidie că și-au terminat
prea repede pălinca și cârnații, iară de la noi, nu mai
45
Proză
primesc. Aceștia, n-au măsură în nimica ce fac…
sărmanii de ei. Vai de sufletul lor chinuit că n-au
liniște… și pace bună.
Feciorul Ion se apropie mai mult de bătrânul
Mihai și-i zice:
- Uncheș, dă-mi mie fițuica asta veche că o
lași pe mâini bune.
Mihai bătrânul, împătură fițuica ”ziarul”
parcă scârbit de cei care pe nemeritate ne-au
batjocorit și otrăvit în lumea largă și o dă feciorului
Ion care o pune bine în buzunar.
Un bărbat tânăr, Gheorghe Cișmașu o
întreabă pe Mărcoaie:
- Mamă Nuță, dar ce se mânca pe aici mai
demult?
- Se mânca bine, zice Nuța, încă supărată
din cauza răutății oamenilor. Aveam porci, oi, viței,
găini, vacă cu lapte la toată curtea. Pe la noi nu se
face grâul, dar pe lângă Someș, dincolo de Satu
Mare se face și am făcut schimb de alimente cu
oamenii de acolo.
La noi, pădurile-s aproape și-s pline de
porci mistreți, iepuri și fazani care intră singuri în
odor și apoi în oală. Pământul este pietros și se face
doar mălai, floarea-soarelui, cartofi și ovăzul. Făină
(nulașe) albă era, făină de mălai și cartofi, din plin.
Ovăzul l-am dat la cai și la găini, iar paiele le-am
folosit ca așternuturi la animale ori în sormojacuri
(husă de saltea) în paturile din casă. Este tare bine să
dormi pe paie întregi. Miroase-a curat în casă și ține
de cald la șele (spate).
Pâinea de mălai se mânca mai des, iar pâinea
de grâu mai rar. Făina albă o păstram pentru plăcintele
cu brânză de oaie și de vacă, pentru cozonaci, pentru
rântaș și pentru îngroșeală la mâncare de fiertură.
Din făină bârnace (faina necernută) cu tărâță de grâu
am făcut pâine în cuptor. Tare era sănătoasă această
pâine. Am făcut pâine și din orz măcinat și plăcinte
din gris măcinat la moara lui Sendre. Acuma nu
se mai mănâncă decât pâine albă, că s-au domnit
oamenii.
Mămăligă (tocană) se face seara când se
mănâncă cu afumătură de cârnați, șuncă și ratotă
(ouă fripte), ori tocană cu brânză de oaie din bărbânță
și cu jumere de carne deasupra.
Am făcut sarmale cu orez și cu păsat, pline
de carne. Orezul l-am avut de la evrei. Sarmalele
le-am învârtit în frunza opărită de varză, viță de vie,
frunze de hrean ori de iulișco. Iarna, am învârtit
sarmalele în frunză de varză acră de care era butoiul
plin în cameră. Se mai tăia o găină, două și se sătura
toată casa. La noi, cu evreii și ungurii nu se murea
de foame.
Proză
Dar să știi tu măi fecior, că ce se mânca atunci
se mănâncă și astăzi. Oșanul nu rabdă de foame.
Feciorul Ion:
- Și la noi în Săpânța, oamenii trăiesc bine
și mănâncă aceleași lucruri. Nu este nicio diferență
între noi.
Nuța Marcoaii continuă:
- Iară pentru iarnă, se punea din timp în
bărbânță mare brânză de oaie frământată, butoi cu
varză murată, oala mare era plină cu lecvar de prune
bistrițene, saci cu nuci, fructe uscate, ierburi uscate
pentru ceai și tot podul și cămara erau pline. Carnea
afumată dintr-un porc mare, slănina, șunca și cârnații
din doi porci, nu lipseau niciodată din podul fiecărei
case. Laptele de vacă, brânza, câte un vițel ori câte o
oaie, erau și de acestea. Aveai ce mânca peste an că
oamenii din partea aceasta lucrează foarte mult și se
știu gospodări tare bine.
Oșanul crede cu tărie în Dumnezeu Tatăl, în
Fiul Sfânt Isus Cristos și Maica Precista. Este darnic
și dă de pomană pentru morții lor, celor care le calcă
pragul. Că dacă dai celor nevoiași, Dumnezeu îți
dă înapoi înzecit, așa spune și evreul. Ungurul și
neamțul sunt mai zgârciți.
Greul pe noi a început în anul 1917 de când
aceștia au venit să ne calce bătătura. Erau mulți,
și oricât le-ai dat, nu s-au mulțumit. Au început
contrabanda cu palinca, cu mâncarea noastră și a
Porțile de la biserica veche din Negrești Oaș.
fost de rău că nimeni nu-i putea opri pentru că s-au
obișnuit cu binele nostru.
46
Oșanul este religios și biserica lor este
îmbrăcată frumos. Posturile mari care-s de trei ori pe
an s-au ținut cu strictețe. Vasele de frupt s-au urcat în
pod și s-au coborât oalele de post. Din prima până-n
ultima zi a postului nu era nici miros de carne în
tot satul. Și parcă mâncarea de post era mai bună
decât mâncarea de frupt. Postul ți s-a părut scurt că
mâncarea era la fel de bună ca mâncarea de frupt
doar că nu avea carne în ea.
Evreii mănâncă multă soia și sâmburi de
nucă. Mănâncă puțină carne și sunt tare sănătoși.
Am luat exemplu de la ei și am introdus în post
mâncare de soia, sâmburi de nucă, fructele uscate că
erau tare hrănitoare. Am folosit soia în loc de carne
și parcă era mai bună ca și carnea. Soia, era sățioasă
și nu obosești la lucru dacă mănânci și mulți sâmburi
de nucă… Am pregătit și mâncare cu ciuperci și
păstăi uscați. Acestea se pun de cu seară în apă să
tragă uscăciunea și din ei se pregătește cea mai bună
mâncare.
Dar să știi tu, fecior Ion, că ce se mănâncă
acuma, se mânca și atunci doar că era strictețe mai
mare în posturi.
Rugăciunile către Dumnezeu au fost multe în
timpul postului și oamenii se ajutau între ei. Oamenii
mai avuți au ajutat mereu familiile cu mulți copii.
Ori pe cei la care le-a murit stâlpul
casei, bărbatul, și nu era cine lucra
la pădure să câștige un ban pentru
casă. În timp, aceste familii ajung
cu puține alimente în cămara și cu
pământ mai puțin.
Eu am avere multă. Ulița
Marcoaii este a mea toată. Am
să dau averea la casele sărace, la
copiii rămași fără tată ori mamă.
Copiii orfani, și acuma sunt copiii
mei, mai adaugă Mărcoaie, care…
Învârtește ușor fostul cu
firul și ascultă 10 bătăi de ceas din
casă. Așteaptă cu nesaț să audă
zbierăt (plans) de copil nou născut.
Fragmente din volumul
„Ion al meu” în curs de apariție

Dana Criste: Virtuțile salvatoare ale erosului
Alexandru ZOTTA
Diversificarea expresiei literare intervenită
după înlăturarea presiunii ideologice impuse de
regimul totalitar a stimulat considerabil și afirmarea
literaturii feminine. Implicarea actuală a feminității
în creația literară se produce în strânsă corelație cu
prefacerile intervenite în cultura și literatura noastră
actuală; printre acestea și cu noua relație între
centru și periferie, în fiecare dintre aceste areale
culturale posibilitatea de inovare, de afirmare sau de
consacrare realizându-se în funcție de resursele și
valorile creatoare proprii.
Fără a reprezenta doar promovarea tematică
a feminismului, ceea ce ar însemna o nouă angajare
ideologică, literatura feminină, cu numeroase
precedente valoroase, și-a lărgit considerabil aria
de investigație abordând, de pe poziții specifice,
teme de interes individual și social dintre cele mai
cuprinzătoare, fie de stringentă actualitate, fie de
îndelungată durată. Nu a abandonat însă tematica
erotică, la abordarea căreia, prin ipostazele ei
fundamentale, indisolubil legate de condiția
organică a ființei, feminitatea este obligatoriu
prezentă și întrutotul îndreptățită. Iubită, soție,
mamă – aceste ipostaze specifice ale feminității
condiționează parcursul întregii vieți individuale și
afectează, deseori decisiv, structura și evoluția unei
întregi societăți.
Scrisul feminin se afirmă și în arealul
sătmărean și chiar pe arii care multă vreme nu au
dat semne consistente de creație literară. O ilustrare
a acestei prefaceri o reprezintă creația lirică a
Danei Criste, originară din Țara Oașului, unde își
desfășoară în bună parte existența. Autoarea nu
este la prima apariție editorială: Departe de liniștea
simțirii, Desculță prin iubire și O altă scufundare
sunt titlurile volumelor publicate până acum, rod
al chemării lirice și al experienței de lectură, cu
deosebire de poezie lirică actuală, în parte cultivate
la cenaclurile sătmărene Cronograf și, mai recent,
Afirmarea.
Răsărit în ochiul nopții, volumul apărut
la începutul acestui an dezvoltă aceeași tematică
erotică. Preocupare de îndelungată durată, și nu
47
Cronică literară
numai în lirica feminină, sentimentul erotic cunoaște
nenumărate configurări particulare în funcție de
experiența personală și de imaginația fiecărui
autor. În cazul poetei din Oaș lirica erotică pare să
izvorască dintr-o insatisfacție, generată poate de o
realitate dramatică, dar mai degrabă din aspirația
spre o trăire plenară a acestui sentiment, constituit
într-o dimensiune legitimă a Ființei. Spre această
interpretare ne îndeamnă chiar titlul volumului
care întreține speranța unui „răsărit” chiar și „în
ochiul nopții”. Dezvăluind aspectele insatisfacției
personale demersul adoptat urmărește (re)
cucerirea partenerului erotic prin etalarea virtuților
întregitoare și înălțătoare de ființă ale iubirii. Pentru
aceasta discursul liric primeșe caracterul unui dialog
care se vrea convingător, cu un partener permanent
tăcut, aproape imun la dezvăluirile provocatoare ale
eului liric. Prezența acestuia apropie lirica Danei
Criste de poezia optzeciștilor, în care un TU, fie
și cu valoare impersonală, accentuează intenția și
valoarea persuasivă a discursului.
În absența oricărei reacții a partenerului
nevoia de eros se exprimă printr-un amplu dialog cu
sine în care întrebările, purtătoare de neliniștitoare
dubitații, nu acceptă refuzul: „Să-mi acopăr ochii cu
palmele, /peste urechi să atârn zăvoare/ aripile să
pansez / să nu mă mai doară?” Dimpotrivă, acestea
generează noi încercări și îndemnuri: „Apucă și tu
ramura, / începe cu putere s-o scuturi. / Vezi petale
de floare / dansând în așteptare? ”
Recursul la imaginar, domeniu în care
acumularea de calități și virtuți ale erosului contribuie
la întregirea universului existențial și la desăvârșirea
ființei, dezvăluie multe aspecte ale trăirilor erotice.
Imaginea simplei prezențe a partenerului generează
o stare stenică, imprimă universului apropiat o
intensitate sporită, relevă vitalitatea și puterea
erosului: „Privindu-te / cuvintele capătă / o putere
aparte//Fluturii zboară mai sus / aromele florilor
se întretaie/ valurile mării sunt mai înalte”. La
această trăire intensă participă și stelele care „scriu
pe cer / Dorințele / pe care / nu am avut curajul
să le rostesc” dar bucuria plenitudinii se rostește –
oșenește – printr-un strigăt adresat lumii: „iată-mă,
iubesc, iubesc!” Și acestuia i se alătură, ca urmare
firească, chemarea erotică: „Vino... / În clipe lucide
Cronică literară
de mulțumire / mai avem timp / cu fiecare pas / să
inventăm un alt cântec.”
Accentele dramatice ale tensiunii lirice, pe
care autoarea le acceptă înțelegând că „nu toți ochii
plâng la fel!” provin din această nevoie de întregire
și desăvârșire a ființei. Realismul prezentării
acestora indică aderența autoarei la „realismul
poetic” actual, fără a aluneca în licențiozitatea și
subcultura underground-ului. Astfel de aspecte
întemeiază și particularitatea discursului, menținut
permanent în condiția decenței și personalizează
întregul demers poetic. Nu e nevoie ca sentimentul
iubirii să-și revendice șocant senzualitatea, baza
lui fiziologică, să dea curs mult invocatului „basic
instinct”, deseori motivat ca procedeu de ademenire
în vederea edificării ulterioare a cititorului, dar
rămas de multe ori nedepășit de aspirații mai înalte.
Dimpotrivă, autoarea nu uită să releve și valoarea
generativă a erosului în temeiul lui organic al cărui
rod este însăși ființa noastră și să identifice totodată
dimensiunea lui etică. Le ilustrează și argumentează
prin modelul părinților, încrezători în rosturile
erosului: „În fața luminii, / prin fum de tămâie, / din
mâini odihnite curg șuvoi / faptele bune, / credința.
Singurele bogății. / Tot ce nu piere.”
În condiția neîmplinirii reale autoarea
apelează la vis spre a-și întregi pe această cale
universul ființei și a dobândi măcar „fericirea
însingurării ”. Însă visul erotic este și înălțător,
devine zbor: „Am visarea în palme / Nu-i nimeni /
Să tragă perdeaua/ Să mă oprească din zbor!”
Alteori recurge la convenția ludică și acceptă
izolarea în închiderea unui cerc protector, în care
dorința își prefigurează nestingherită imaginea
dorită: „Tu stai în fața mea, / Setea ta mă salvează.//
De la un timp / Cred tot mai mult/ În floarea ce se
înalță.”
Dincolo de neîmpliniri, aspirația spre
plenitudine erotică îi întreține speranța în regăsirea
începuturilor păstrate în memorie, a promisiunilor
conținute în amintirile unor gesturi erotice pe care
le-ar dori revelatoare și mai cu seamă recuperatoare.
Acestea se împletesc cu așteptări, cu chemări și
îndemnuri rămase însă fără efectul așteptat.
Pentru depășirea stării de insatisfacție eul
liric apelează frecvent la valoarea soteriologică
a erosului; înfățișată în multe poeme, dincolo de
îndoieli firești, și nu toate trecătoare, încrederea
poetei în virtuțile dragostei, ale iubirii autentice,
48
întreține speranța împlinirii. Chemarea adresată
direct partenerului în momente de deznădejde nu
dă curs sentimentalismului lacrimogen; chiar și
în condițiile suferințelor însingurării luciditatea
și demnitatea nu cedează. Încrederea în virtuțile
erosului rezistă aproape tuturor dezamăgirilor;
autoarea nu acuză erosul de neputința împlinirii, nu
recurge patetic și vindicativ la imprecații și blasfemii.
Dimpotrivă are puterea să învăluie cu gingășie
neîmplinirea în vălurile generoase ale propriului
nume: „Am să cresc în jurul tău metaforă...// Te voi
acoperi/ din D am să sfărâm dorul/ din A am să
alung amintirile/din N am să desenez nimbul / din
A adevărul”, spune poeta spre finalul volumului,
încrezătoare în virtuțile recuperatoare ale erosului
și în puterea ei de a iubi.
Amintire, joc, vis, imaginație anticipativă
- sunt modalități prin care autoarea reușește să
configureze manifestări diverse ale erosului și,
dincolo de insatisfacția personală, să-și întrețină
încrederea în virtuțile existențiale, etice și estetice
ale acestui sentiment general uman.
Reconstituirile lucide ale unei realități
anterioare imprimă demersului poetic trăsături
concrete, chiar dacă nu totdeauna cu un aport
liric substanțial. Legăturile cu spațiul de origine
se dezvăluie cu mai multă pregnanță la nivelul
discursului liric, în limbajul poetic. Poeta utilizează
inspirat unele structuri lexicale și gramaticale
din graiul local, revelatoare la rândul lor pentru
perpetuarea panteismului și animismului popular; se
detașează în primul rând „ochiul nopții”, metaforă
care, dincolo de o expresie esențializată, mărturisește
despre similitudinea structurilor organismului uman
cu configurațiile diverse ale cosmosului, despre
vechea „analogia entis” prin care se instituie relații
reciproce între cosmicitate și umanitate.
Umbrită și ea de îndoieli, de neliniști,
încrederea în virtuțile scrisului, ale poeziei, își
păstrează în cele din urmă puterea salvatoare. Ca
stare, dar și ca act, poezia vine în întâmpinarea ființei
însingurate și îndurerate de neîmplinire: „Lasă
mirările să continue / suntem de fapt / canale prin
care / lacrima cernelii se scurge, / din tot atâtea
vieți” rostind printr-una dintre cele mai frumoase
metafore ale volumului un îndemn la sinceritate și
la înțelegere.
În fața relativității vieții, a eternului „panta
rhei” doar scrisul ar mai reprezenta încercarea

și șansa, poate unică și ultimă, de a supraviețui
dureroasei neîmpliniri: „...tu doar scrii ,/ încercând
să trasezi o cărare albă / peste pervazul întunecat
al geamului...” alcătuindu-ți astfel „un mod
de a trăi!”, dacă acesta mai poate fi acceptat în
absența erosului. Până la urmă spectrul dureros al
neîmplinirii amenință și această șansă: „Pe-această
coală albă de hârtie / am gândurile pline, șuvoi / de
potopire...// Teamă mi-e că amurgul / îmi va așterne
-n degete vâltori / cu închipuire de marasm, /
Nebunul!”
Depășirea neîmplinirii erotice rămâne
permanent sub semnul îndoielilor. Compensarea
renunțării s-ar găsi în puterea creatoare a ființei:
„Orbirea îți șoptește / să acoperi fereastra /
așternând jocul tău imaginar, lumea ta / lipsită de
ură, de urât, de-acel gust amar”; mutatis-mutandis,
o soluție asemănătoare ideii dostoievskiene:
„Frumusețea va salva lumea,” mai cu seamă dacă nu
va rămâne doar la nivelul imaginarului. Pe această
cale autoarea conchide cu o inspirată formulă
sapiențială: „Cuvintele-ți sunt evadarea/ scrisul
eliberarea.”
Adrian Țion și Constantin Rîpă
Icu CRĂCIUN
Prozatorul, eseistul și dramaturgul clujean
Adrian Țion a publicat recent o carte (Editura Casa
Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018) dedicată
compozitorului, dirijorului și poetului Constantin
Rîpă, căruia i-a fost hărăzit, încă de la naștere să
slujească zeiței Euterpe, muza poeziei lirice și a
muzicii, așa că nu întâmplător autorul și-a intitulat
volumul „Constantin Rîpă – Muzicianul și opera”.
După cum se exprimă A. Ț., în ambele posturi, cea
de muzicolog și dirijor, cât și în cea de poet, dl.
C-tin Rîpă este cunoscut ca un spirit nonconformist,
într-o continuă luptă cu himerele, cu imaginarul,
specific artiștilor cu vocație. Așa se explică faptul
că exigentul și elevatul profesor universitar de la
Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-
49
Cronică literară
La al patrulea volum de poezii Dana Criste
face dovada unei sensibilități autentice și a puterii
de a căuta în poezie soluții și remedii la derivele
vieții. Demersul ei poetic pornește de la insatisfacție
dar se alimentează din aspirația spre plenitudine;
nu se constituie în pledoarie melodramatică și nu
încetează să susțină o întemeiată situare a erosului
la altitudinea dimensiunilor definitorii ale ființei.
Cu o mai atentă aplecare spre condiția
fragmentării textuale, procedeu prea fărămițat
acum, care trebuie supus funcționalității estetice și
la claritatea și simplitatea discursului liric, care cere
mai multe revizuiri ale textelor înainte de publicare,
aspecte care se pot realiza și prin instruire, resursele
lirice ale autoarei pot duce la progrese considerabile.
Ar fi profitabilă o exigență mai ridicată în alegerea
modelelor literare, lirice cu deosebire, întrucât nu
tot ce se scrie în prezent întrunește calificative
exemplare. Deși ca obiect cartea este frumoasă,
condiția editării mai cere încă revizuiri sub aspectul
structurării versurilor, al evidențierii simetriei și
paralelismului ideilor, sarcini pe care, în condițiile
actuale, editorul nu și le mai asumă.
Napoca este autorul mai multor tratate de Teoria
muzicii, dar și a zece volume de versuri și două de
eseuri.
Caracterizat de A. Ț. drept „un artist complex,
temerar, dinamic, înzestrat cu inspirație debordantă
extinsă în polimorfism de substanță”, acest spirit
rebel, cu rădăcini în mediul rural, dar educat în
spirit academic, cu personalitate, a ajuns astăzi la
o performanță artistică remarcabilă. În cele cinci
decenii de profesorat s-a implicat activ în viața
instituției clujene, de numele său, legându-se, printre
altele, înființarea corului „Antifonia” în 1969, cu
care a repurtat succese răsunătoare atât în țară, cât și
peste hotare, singurul ansamblu coral din România
care a avut curajul să abordeze în repertorul său
muzica modernă a secolului XX.
În capitolul „Cuvântul mărturisitor” sunt
analizate cu acribie cele două cărți ale eseistului
C-tin Rîpă: „Jumătatea mea de veac XX” (Editura
Cronică literară
Eta, Cluj-Napoca, 2002) și „Deceniul meu de veac
21” (Editura Eta, Cluj-Napoca, 2013), în care ni se
relevă o altă latură a personalității sale, aceea de
diarist și de comentator literar, filozofic, deseori,
științific, totul trecut, firește, prin filtrul propriei sale
sensibilități, nu o dată extravagante, pasionale, dar
fără fasoane intelectualiste. În calitate de diarist,
mereu vioi și entuziasmat în gândire, ia în zeflemea
pe Adrian Păunescu cu megaspectacolele cenaclului
„Flacăra” și lingușirea „marelui cârmaci al neamului”
(Ceaușescu), scrie fără pudibonderii „despre eros
ca manifestare sexuală”, „condamnă vehement
perversiunile sexuale”, suferă în fața complexului
de inferioritate al românului, deplânge faptul că
noi, românii, nu avem în sânge cultul valorilor
aidoma altor popoare; scepticismul său cu privire la
nivelul culturii și artei noastre te dezamăgește, dar
te și invită la o autodepășire permanentă. Apetența
sa pentru cunoaștere n-are limite; are observații
pertinente despre cultul rațiunii și cultul frumuseții
când vine vorba despre „fausticul lui Goethe”;
după el, „omul mistic”, Balzac, și-a irosit viața,
scriind „pentru a trăi în realitatea veșniciei”, apoi se
domolește când notează despre viața la țară, cu cele
patru anotimpuri, pe care omul urban nu le trăiește
cu fervoarea celor de la sate; pune deasupra gândirii
filozofice și celei științifice gândirea artistică;
consideră că, după 1989, se impune o nouă stabilire
a scărilor valorilor; îl apreciază pe Blaga, fiindcă
„îmbracă ideea în metaforă”; teatrul contemporan
suferă de „convenționalism intelectual”; datorită
preocupărilor sale pentru folclor stabilește originea
poeziei în Antichitate și scrie despre „rolul textului
literar în cântare”; pledează pentru „percepția estetică
pur sonoră a muzicii simfonice”; profesorul Rîpă
susține că diletantismul bântuie critica muzicală, în
schimb, apreciază rolul muzicologului, acesta fiind
în măsură să recepționeze și să interpreteze corect o
operă audiată; suferă că publicul meloman se desfată
mai mult cu muzica unui Bach, Schubert, Bizet,
Beethoven și nu cunoaște creațiile din secolele XX și
XXI ale unui: Karlheinz Stockhausen, Pierre Boulez
sau Iannis Xenakis. Firește, ca orice mare om de
cultură, și dl. C-tin Râpă, mare apărător al valorilor,
a avut un mentor; acesta a fost compozitorul
Sigismund Toduță căruia îi consacră unul din cele
mai frumoase omagii în cartea amintită.
A.Ț. apreciază virtuțile de portretist amuzant
50
și pitoresc ale profesorului exigent cu ucenicii
săi și cu el însuși, prezentat aici cu obiectivitate,
ca om care recunoaște că „este produsul unui
sistem de învățământ defectuos”, dar îi și taxează
predispozițiile la fine exagerări ale înțepăturilor
adresate celor din anturajul său. La 55 de ani,
acest demn și ilustru bărbat de ispravă al culturii
române, care nu s-a lăsat „prostit de lozinci”, scria,
cu responsabilitate, una din cele mai memorabile
reflecții: „Cel mai important lucru în viață mi s-a
părut a fi cinsteaprofesională”.
Autorul acestei monografii vorbește cu
persuasiune și sagacitate despre spiritul ludic ce
caracterizează al doilea volum amintit mai la deal;
de data aceasta dl. Rîpă, înzestrat de obicei cu o
gândire deductivă, rațională, justă, este surprins mai
concesiv, mai lax, dar are momente când devine și
caustic, asta ca să nu-i uităm diatribele tranșante din
prima carte. Gravitatea sa este scoasă în evidență
când constată, pe zi ce trece, pierderea afectelor
omenești și a „producțiilor artistice proprii societății
rurale”.
O altă secțiune a cărții („Poezia – desene în
peniță”), destul de stufoasă, se ocupă cu aceeași
migală de întreaga creație poetică a acestui muzician
de frunte din capitala Ardealului, care este convins
că „Poezia a fost dintotdeauna starea de răgaz a
omenirii”, deși „astăzi nimeni nu-și mai permite
răgaz”. Iată ce crede A. Ț. despre producția poetică a
d-lui C-tin Rîpă: „În cadrul poeziei lui (…) se poate
vorbi despre o explozie pozitivă, vital angajantă în
plin postmodernism, acesta asumat cu dezinvoltură,
dar și program bine stabilit estetic. Coarda interioară
a acestui lirism psalmodiază pe traiectul mai vast
al aplicațiilor sale componistice, fără să le ilustreze
explicit, dimpotrivă urmând un drum propriu, intim,
paralel, o ieșire izbutită din paradigma muzicală,
reușind să-și afirme originalitatea și vigoarea
proprie. Este o poezie a maturității și a tinereții
perpetuate, reinventate, eterne”.
Înainte de a citi antologia de poeme, așezată
la finele cărții, celor care doresc să cunoască mai
bine viața și opera d-lui C-tin Rîpă le recomand
interviul, din ianuarie 2018, intitulat „C-tin Rîpă
consideră că Poezia trebuie lăsată în starea ei
naturală de exprimare”.

Manuela Cerasela Jerlăianu – Albastru pustiu (Ed. Betta, 2018)
Lucian GRUIA
Motto:
„În mine ard cuvintele de rouă
Şi de aceea-n infinit iar plouă,
Dar meditez pe-o lacrimă de stea
Clădind alt cosmos din iubirea mea.”
(Manuela Cerasela Jerlăianu – Meditez)
Din romanul semnat de Caty Urucu - Lumina
destinului (Ed. Ştef, 2017), dedicat Manuelei
Cerasela Jerlăianu aflăm că după terminarea
liceului, poeta urmează în paralel Facultatea de
Inginerie şi Management şi Şcoala Postliceală de
Asistent Medical Generalist. Atrasă mai mult de
munca cu oamenii, poeta lucrează la un spital cu
medicul Şerban Brădişteanu unde se simte ca acasă
şi munceşte mai mult decât i se cere. Simte că este
menită să aline suferinţa oamenilor şi se dedică cu
pasiune acestei chemări. După izbucnirea bolii este
nevoită să se pensioneze. Nu avea decât 30 de ani.
Boala nemiloasă o face să se strălumineze, să devină
conştientă de menirea ei pe pământ. Stau mărturie
volumele ei de versuri. Iată ce ne mărturiseşte, în
acest sens, autoarea: „Am venit pe pământ pe-o
aripă de soare/ Din înalta trăire cu miresme de
floare./ Sunt aici să doinesc, să duc viaţa prin vers/
În albastrul pustiu unde totul e şters...//(...)// Mi-e
privirea lumină şi mi-e inima jar,/ dar aud primul
vers spus de-un înger cu har,/ El cu lacrimi de foc în
albastru pustiu/ Mă îndeamnă trăirea din iubire s-o
scriu.” (În albastrul pustiu)
Versurile Manuelei Cerasela Jerlăianu curg
ca lacrimile pe obraz sau ca ploaia prin văzduh,
purificându-l: „Ploaia, ploaia la fereastră,/ lacrime
varsă duium,” (Lacrimi, lacrimi).
Lacrimile sunt fie de dragoste împlinită:
„Suntem lacrime de rouă în grădini trandafirii,/ Dar
şi sufletul chitării ce se-aude-n nopţi târzii.” (Spune-
mi), fie de dezamăgire: „Din imnul iubirii, în haos
se-adapă/ Cuvintele tale cu al inimii chin,/ Iar cerul
51
Cronică literară
cu lacrimi lovindu-mă sapă/ În ancora vieţii cu norii
ce vin.” (Durerea coboară în mare)
După cum am văzut, poezia autoarei nu este
dramatică în totalitate, o parte este îmblânzită de
dragoste, de credinţă şi de crezul că menirea ei pe
lume este scrierea versurilor.
Aşadar poezia Manuelei Cerasela Jerlăianu
este oximoronică, dragostea se desfăşoară între
împlinire şi neîmplinire, stările sufleteşti pendulează
între cer şi lut, existenţa între viaţă şi moarte: „Dar
dragul meu, mai mult ca niciodată,/ Eu sunt între a fi
şi nu afi,/ Însă m-arăt în lume minunată/ Şi dornică
de a trăi în orice zi.” (Tu mă doreai...)
Dragostea, credinţa, visul şi poezia menţin
tonusul: „Cu un sărut le vom zidi pe toate/ Şi-
mbrăţişaţi etern, etern vom fi,/ Din amintiri tristeţile
vom scoate/ Şi iedera iubirii va-nflori.” (În şoapta
unei lacrimi)
În general poeta este romantică, dragostea se
petrece la malul mării sau în nopţile cu lună: „Iar
luna coboară cu barca-n avale/ La umbra pădurii cu
pomi funerari/ Lăsând numai vântul să cânte în vale/
ca dorul să steie-agăţat în arţari.” (Slovele-au rămas
acasă) Când nu avem copaci funerari avem stele
căzătoare.
Poeta arde pe altarul iubirii purificatoare:
„Când arde focu-n spirit ţin braţele deschise/ Şi-
ntr-un căuş de clipe, devin izvor de ploi,/ Când
gândurile-nalte încremenesc nezise/ Eu mă înalţ din
flăcări cu albe aripi, noi.” (Căutare)
În final, poeta ne transmite un testament liric
străluminat de credinţă: „Nu voi să mă plângă, nici
luna, nici noaptea/ Când spiritul pleacă spre slavă
cântând,/ Că-n viaţă venit-am de mână cu moartea/
Din ea să mă-nalţ în ceruri trăind.” (Nu voi să
rămână în urmă durere)
Manuela Cerasela Jerlăianu scrie o poezie
polarizată între dragostea împlinită şi despărţire,
între transcendent şi imanent. Polarizarea îi conferă,
de multe ori o tensiune poetică impresionantă.
Cititorii vor descoperi o carte emoţionantă, Albastru
pustiu semnată de Manuela Cerasela Jerlăianu.
Cronică literară
IOAN ENACHE- Iudacainul – Prima carte a pocăinței
Cristina ȘTEFAN
În poezia de factură religioasă
la noi, începând cu “Psaltirea pre
versuri tocmită“ a lui Dosoftei(1673),
la “Psalmii“ arghezieni, se folosește
sintagma : «Toţi marii poeţi români au
tratat teme religioase». Continuatori
au fost în permanență și aducem câteva
mari nume românești: Ion Pillat, Radu Gyr, A.
Maniu, Nichifor Crainic, Traian Dorz.
Poporul român a fost milenar creștin și chiar
în epoca cea mai vindicativă credinței au existat
poeți care au parcurs acest drum literar, cu toate
riscurile asumate. Poetul Alexandru Teodorescu,
sau Daniel Tudor, Sfântul, a organizat la Mânăstirea
Antim din București, “Rugul Aprins“, o mișcare de
“îndumnezeire a omului prin rugăciunea continuă“,
în anii 1946-1950 la care au contribuit oameni de
înaltă cultură: prof. univ. Tudor Vianu, romancierul
Ion Marin Sadoveanu, arhitectul Constantin Joja,
filosoful Mircea Vulcănescu și poeții de mare
valoare, Ion Barbu și Vasile Voiculescu. Poetul Ion
Alexandru, celebru ebraist, a scris poezie religioasă
și a ținut conferințe pe teme biblice la Universitatea
București, traducând Cântarea Cântărilor.
Este absolut natural ca un filozof poet, Ioan
Enache să scrie poezie modernă pe una din
temele profunde ale creștinismului: pocăința.
Azi există tendința înțelegerii profane a religiozității,
a coborârii ei în cotidian, și la o simplă căutare pe
google pentru sintagma “vorbesc cu Dumnezeu“
rezultă peste 7 milioane de răspunsuri. Există o
întoarcere spre Dumnezeu în secolul decadent pe care
îl parcurgem, unul al imoralității pe toate planurile
vieții umane. Și astfel ajungem, sau ne reîntoarcem
la Iuda și Cain, la ei luați împreună ca simbol biblic al
crimei, teroarei și trădării tuturor principiilor de bine,
frumos, de onestitate și conviețuire benefică omului.
Iudacainul poate fi un Numen - așa cum
este Dumnezeu gândit, conceptual și nu senzorial,
52
cum este iubirea sau nemurirea...un lucru
în sine cum îl numea Kant. Iudacainul
este omul în raport cu divinitatea, este
spiritul lui, de fapt, structura lui lăuntrică,
dincolo de învățături, de civilizare
milenară, de știința acumulată. Numenul
Iudacain există genetic în noi, este baza
noastră organizatorică sufletește, este
ADN-ul caracteristic și orice înveliș
anatomic am avea, acest sâmbure otrăvit
va procrea mereu. Cel nominat Iudacain
are în accepțiunea poetică a lui Ioan Enache
“urmele blestemate“, “îmi prinde grumajii cu
gheara“,înaintând “pe urmele fugarului Iudacain,/
ca un vânător de recompense/ năzuind nebuneşte
spre Ierihon“, el este acel care “smulge peceți“.
Volumul de versuri este conceput oximoronic între
tenebrosul Iudacain și Cuvântul divin, cuvântul
de rouă, simbolistică tensionată, dar cu investire
metaforică performantă. Poezia aceasta este o
fereastră deschisă a credinței noastre prin care
vedem limpede. Înseși titlurile poemelor se succed
ca repere în parcursul acestui itinerar spiritual al
vinovăției și ulterior, al pocăinței. Este un vector
al înfricoșării vinovate prin toți acești pași deveniți
borne dramatice ale pocăinței în fața lui Dumnezeu:
Răpire,Crucea din vârful unui toiag,Întoarcerea-n
zădărnicie,Vedere prin iadul inimii mele,Sângele
lor pe creştetul meu, Prizonierul din ocnele
inimii,Semeţia gunoiului putred,Parabola în
trepte a unui mort viu, Jălania gunoierei din veac.
O călătorie a spiritului pe calea remușcării și
a pocăinței urmează calea psalmică (sunt dese
trimiterile la psalmii biblici) și frazarea puternică,
interogativ- reflexivă aduc măsura metafizică a
volumului la ideea shakesperiană că în noi, iudacaini,
stă vina și nu în stele. Am căutat în volum speranța
noastră, a păcătoșilor născuți și nu făcuți, am căutat
sâmburele de lumină, miezul de iertare a fructului
oprit din care roadem fără putința opririi sau măcar
a cumpătării. Ioan Enache nu-și propune indicații
și sfaturi, nu-și propune rezolvare a crepuscularei
noastre meniri, dar vine creștinește cu rugăciunea ca

terapie, ca leac vinii genetice, neînfrânte de veacuri:
“Dar, Ziditorule Bun, ascultă cum geme-n genune/
marele orb,/ci fă îndurare să plângă întunericul
veac după veac,/ să se-aprindă din lacrimile lui
aripile-flăcări,/ vie lumina din putregai să urce
iarăşi în foşnet,/ fulg de cocor, mesteacănul, azur şi
smarald.“(Lumina din putregai)
Din arsenalul liric al autorului întru această
stare cathartică, poetul îi incumbă un limbaj ales,
bine echilibrat între arhaisme (vultan, osândă,
jigănii, știoalne, sângiuiri, prihană, stârv, ocări) și
neologisme (neuroni, homicid, ego, confecționer,
antidot, poligon, hipnoză, astral, mantra).
Vocabularul bogat și performant aduce metafora la
cote rar întâlnite în poezia contemporană. Ascultăm
o Cântarea Cântărilor în registrul căinței, o lecție
melodioasă a spiritului, cu atât mai profundă cu
cât realizează o stilizare aproape de absolut al
ceremonialului pocăinței:
“Mai dulce decât harfele vântului / atârnate
pe-un ram/ de mesteacăn această cântare!“
(Nevăzutul, la vedere)
Părinții noștri ne învață că: “Predispoziţia
omului către păcat, proprie firii căzute prin actul
Ovidiu HAȚEGANU
Născut la 16 septembrie 1956 în
Iegheriște, Satu Mare absolvent al Univ. de
Nord Baia Mare, secția arte plastice și deco-
rative membru activ în cadrul Filialei UAPR
Satu Mare, arte decorative, specialitatea
Sticlă, participant la expoziții în țară și străinatate,
activează la viața artistică în cadrul filialei UAPR
Satu Mare fiind o prezență valoroasă în saloanele
expozițiilor.
Din activitatea artistică și expozițională:
53
Cronică literară
iniţial al neascultării adamice, îi determină acestuia
orientarea sa către ceea ce pare doar formal a fi adevărul,
prin lucrarea diavolului, ca exponent exemplar al
răului. Acest rău, deşi neintegrat ontologic firii
noastre, devine complementar acestei firi: „prin
acela prin care toţi am păcătuit“. (Rom. 5, 12).
Necesitatea unei permanente reactualizări şi
reîmprospătări a relaţiei cu Dumnezeu, realizată
prin faptele răscumpărătoare ale Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, face ca Sfânta Taină a Pocăinţei
să fie privită cu toată responsabilitatea. Pocăinţa,
ca Taină a Bisericii, este una dintre multele
probe ale iubirii şi bunătăţii divine, căci fără ea
viaţa noastră ar cunoaşte nenumărate frământări
morale şi spirituale fară ieşire.“- Credinţa — The
Faith Magazine, Vol. LXV – No. 4, October –
December 2014, Pr. lect. univ. dr. Gheorghe Şanta.
Acest volum de poezie, al pocăinței, realizează
un dublu corolar: primul ar fi viziunea creștină a
mântuirii prin pocăință asupra existenței umane și al
doilea ar fi poezia ca menire educativă prin artă. Ioan
Enache, filozof școlit universitar, aduce metanoia
în cuget și simțiri ca menire existențială ubicuă și
salvatoare umanității.
Fișă de dicționar
expoziții personale: Satu Mare, Baia
Mare, Zalău, București, Camors-Franta,
... expoziții colective și de grup, recente:
Winter Art-Galeria de Artă ,,Elite Pro
Art București’’, Crowne Plaza, ,,EGO-
grafie Miniaturală” - Muzeul Județean
Gorj, Tg.Jiu, ,,CONEXIUNI’’- Bienala
de Arte Decorative-Palatul Parlamentului, Sala de
expoziții ,,Constantin Brâncuși”, București, Salon
Internațional ,,ÎNSEMN IUBIRE’’ Muzeul de Artă
Satu Mare, Saloane de Artă sătmărene, etc.
Cronică literară

CÂNTEC DE PRIETEN
cu vina curajului/ am în mine ceva din pasăre/ carnea
Dan SANDU strigătului/ mă cert mereu cu mâinile şi cu ochii/ mi-
am risipit duhul/ şi am aprins întunericul/ ca un
vagabond care se răzbună pe univers.” Şi, pentru că
dragul de el nu declama, ci numai cânta uşurel,
Lui Ion Fercu – “doborâtorul” de… ruşi…
mărturisindu-şi ispita tenebrelor, l-am preţuit şi
Motto:
l-am admirat mereu, mai pe urmă, stând în penumbră,
“Cum cânta bătrânul Tănase:
din locul rezervat caracudei. Volumele cu care şi-a
< Davai ceas, davai palton,
împăunat jilţul singurătăţii, apariţia revuistică
De la Nistru pân’ la Don.>
aproape cadenţată aveau menirea să-mi reconfirme
Iar ţiganii cântau:
impresia dintâi: IF se înstăpânea cu hărnicie prin
<şapte mere-ntr-o basma,
curtea domnească a Spiritului de la Bacău, făcând
Eu mă duc la Moscova…> “
dovada unei culturi alese, cu vaste proiecţii filosofice
(Valeriu Filimon - „Epistole…”)
şi filologice, conştiinţă artistică superioară, atent
cronicar îndurerat asistând la fracturile Firii. Ţăranul
Dacă-a pornit vreodată din Valea lui Ion vreun
din Ion, mai de peste deal, de la Blăgeşti, a trecut
pui de răzeş într-o lungă călătorie iniţiatică să
munţii din Ardeal, de silă, de milă, nu se ştie când,
găsescă peniţa de aur ascunsă între sâni de ursitoare,
amestecat cu cei din neamul lui Blaga, este dintru
atunci acesta este Ion Fercu, feciorul de oameni
început dăruit cu mistica de a citi Omul, de la facerea
gospodari, buni vecini cu începuturile Genezei, ei
sa dintâi şi văzut ca o hazlie petrecere tristă. După
înşişi ascunşi, mai apoi, în brazdele tăcerii. S-a
căutări în singurătate (multă carte, mereu şcoală!) şi
regăsit pe sine, cel dintotdeauna şi mereu: dascăl,
revolte în genunchi, martorul în lacrimi la „agonia
filosof, poet (mai întâi de toate!), critic literar,
umanului” îşi face intrarea în scena turnantă a
publicist, eseist. Cu vreo trei decenii în urmă, la una
durerii, adică, printre cei săriţi din serie, cu volumul
din întrunirile directorilor de şcoli din judeţ, m-a
de versuri intitulat “Iadul de paradă”, filtrând cu
vindecat de pedepsie profesională, sub forma unui
delicateţe incandescenţa unor iluminări interioare,
oştean al (ne)speranţelor (înregimentat sub halebarda
trecute, spre izbăvire, prin vârful tocit de incertitudini
lui Don Quijote), care se repezea mai mult ca să se
al unor peniţe surghiunite în cerneală daurită. Cel
sumeţească la beregată de inspectori nevinovaţi,
mai adesea, când ţi-e lumea mai dragă…! Apare,
clamând ameninţări fals belicoase şi oferind
aşadar, din nevoia firească de a-şi dribla întâlnirea
armistiţii de operetă… Pe-atunci, noi amândoi chiar
cu Inevitabila Doamnă, amărăciunea neantului
mai credeam în steaua (încă)neinventată a
ţâşnit din neant, ca dimensiune incertă, izvorâtoare
învăţământului (reformat în vreun fel), devenit (mai
de suavităţi (non)serafice. „Îndulcind cu dor de
apoi)… science-fiction…! Nu ştiu cum se face, c-a
moarte”, cum ar spune Eminul. Prin îndoielile sale
ţâşnit într-o zi dintr-o călimară închipuită imposibil,
de înger suspicios apar de niciunde pegaşii fără de
mi-a întins mâna şi mi-a zis cu convingere: “am în
aripi şi har, ispitiţi de păcate, răscolind imperii de
mine carnea strigătului!” “Săriţi, el e poetul”, mi-
umbre cangrenate-n iluzii: „cronos este prizonierul
am spus! Şi-am dat s-o rup la fugă! M-a prins
meu / prizonierul prizonierului.” Fiindul existenţial
prieteneşte pe după umeri, ca să mă liniştească, s-a
se topeşte în alchimia fiinţării spirituale pe marile
cotrobăit prin plânsul unor speranţe senine şi mi-a
coordonate cunoscute nouă: Naşterea, marea
prezentat o carte de vizită pe care am descifrat
Trecere şi “Înserarea vieţii”, ca să nu-i spunem pe
următoarele: “…de-atunci mi-am însângerat gândul/

54

nume! Moartea! Cea zornăitoare din cununi(i)le
necuprinsului Înţeles, văzut ca momentul suprem
implorând clipe, doar clipe, când în viaţă ai pierdut
ani. Ia ascultaţi: “toamna curgem imperial/ spre alte
lumi / eternitatea are gustul tăcerii…/ … a rămas
singură şi umbra noastră/ ecou fără peşteri/ fizica
sufletului şi-a linşat legile/ într-un compendiu –
ţicnit..” Sau: “cu umbra / încă nu sunt singur”.
Excepţional! Mai mereu îmburicarea serioasă
împotriva absurdului semnificativ! Vitriolarea (sau
îmblânzirea) hidoşeniei din omul mai fiară decât
fiara tinde să recreeze, prin esenţele magice ale
cuvântului atent rostuit în poezie, mult căutata
frumuseţe umană – ideală - , ca sens al sublimului
prin abstragere din suficienţă: “toate se/nvaţă /
căderea/ zborul / moartea/ şi bucuria brazdei care
rodeşte/ cântând tristeţea greierilor.” Aferim zic!
Cel ce vine înspre noi cu nume de apostol ne-nvaţă
Iubirea! Cea viforâtă şi rară ca floarea de leac.
Jertfit, vârtos, pe-un sceptru de jude voievodal. Ca
un brav scriitor ce se află! Îşi frânge viaţa pe
genunchi şi nouă ni se dăruie vioară. Face salturi
stângace prin minciuna tinereţii fără bătrâneţe, ţine
cartea înţelepţiei drept în mâna dreaptă şi cu stânga
(păgânul!) se –nchină la fluturi, la flori şi la zâmbet
de prunci, invocă abundent şi neobosit nume de
mari cărturari, (păi cum altfel?), cei care i-au dijmuit
miejii de noapte lui, copilului blagoslovit de la Ţară
– (din toate cele trei ţări româneşti !) – ajuns de se
credea, mai anţărţ, un fel de pui de bogdaproste pe-
un ciot de pat la internatul liceului de dăscălie din
Bacău. Cum să vă spun… Şi ce să aleg? Mitul
Cavernei sau Tragodia… Moldovii?…. Estimp se
pregăteşte marea ieşire în Lume cu “obsesia”
Dostoievski! Trecută prin idei incandescente, la
masa incertitudinii şi a singurătăţii în mulţime,
aşezându-se în variate forme de manifestare,
întruchipând idei şi valenţe filosofice cu putere de
concept. Greutatea gândirii la rece şi măsura
talentului său scriitoricesc îi asigură girul nelimitat
în intenţia realizării artistice. Prepusul şi/sau falsul
său nihilism creează un pretext plauzibil, percutant
şi complice la “ înotul” (de multe ori) ponciş prin
biblioteci faraonice – prilej de mărturisire a unor
contururi de relevantă comunicare. Glisarea uşoară
(un pariu!) către „subteranele dostoievskiene” se
55
Cronică literară
face, mai apoi, pe pârtia celor patru hogaşe
generoase de proză: „Oaspetele” (în două volume),
„Z”, „Audienţa” şi „Ostaticul Umbrariei” –
primite cu adânci reverenţe de critica împătimită .
În paralel se lucra de zor la „cazul” Dostoievski,
lucrare de sinteză monumentală, sisifică, acordată
pe sonuri de orgă alemană, răvăşind imensitatea
stepelor slave, dincolo de patria de lut şi luceferi
autohtoni din “oftatul greu al pământului”, la
izvoare de norod roşcovan, atent înrobit de Soroc
prin neştiute gubernii… IF cotrobăieşte, ”pe bune”,
printr-un soi de univers spiritual paralel şi caută
afinităţi organice cu ortodoxia noastră cea de toate
zilele (câtă a mai rămas …!), imaginează chinurile
unor proiecţii danteşti într-un Iad “la vedere”,
profund nemeritat, dezumanizant, adică, printre
altele, “mărunţişuri” emblematice, sugestive: vutkă
să meargă o moară, cântece molcome închinate
cezarului muscălesc, un fel de Dumnezeu pe pământ,
la extremă - dansuri nebuneşti învârtejite pe valuri
de alcool -, beţìi până la căderea sub masă, beizadele
cilibii care cureau, anticipând Yalta, “crailâc şi
dârdoră”, zbaterea epileptică a istoriei, con de umbră
zurbagie, obraze smerite şi prigonite, ivite din
pocăinţă luminată în disperare şi renunţ, crunte
dezamăgiri altoite pe slinul plastronului maculat de
ruleta (des)nădejdii prin cele ţări europene
atrăgătoare ca un magnet metafizic. Nimic n-a
rămas aici necuprins: suferinţă şi speranţă, spaime
crescute firesc, spectrul iobăgiei, mujici închinători
senioriei autohtone, degradare umană, vicii,
corupţie, ticăloşie, sinucidere programată,
dedublarea personalităţii, păcate atârnând strâmb
peste o lume a răului, zvârcoliri în mocirla neputinţei,
posibila plată a unor ticăloşii făptuite de strămoşii
varegi oploşiţi după pradă pe valurile unor Volgi
deloc imaginare, când khazarii se amestecau cu
hunii şi başcârii , iar finicii furau foc din vatra
sklavinilor, amestecându-şi sângele (ca-ntre fraţi!)
pe săbii frăţeşti, de-un neam fiind cu spaima
fărădelegii migratoare, culcuşite în drakkare de
prădalnici vikingi… Îmi imaginez toate aceste
presupuse “reproşuri” având în faţă volumul ”Prin
subteranele dostoievskiene”, operă de referinţă
care sevrea şi este o mărturie a resurselor de
necuprins în legitimarea calibrului şi a valorii
Cronică literară
cărturarului Ion Fercu, cel jertfit pe sângerosul
tăietor al trudei ideilor, cu sincera disponibilitate de
a-şi înhăma hei-rup-ul iluminat la urcuşul grandios
de slovă românească rânduită într-o viziune
originală, invocând mai tot ce s-a scris despre Titan:
idei cutremurătoare, controverse, opinii, pasiuni
mistuitoare sub imperiul verdictului… bătut în cuie:
“Omul este despot de la natură şi îi place să fie
călău.” Cartea de faţă cuprinde un amestec de
tumultuoase izvoare de inspiraţie, imagini şi opinii
proprii, sigilii inconfundabile, personale. Mi-l
închipui mereu arheolog explorând cu maximă
atenţie prin subteranele artefactelor generatoare de
iluzii, dar şi de certitudini revelatorii, inerente
actului intelectual. Îl văd satisfăcut de reuşită,
abandonat interioarelor de beatitudine duminicală,
râzând sardonic şi iubind sublim. Se repliază
strategic ori de câte ori situaţia o cere, simte pulsul
încleştării şi se integrează fără greutate în atmosfera
romanului dostoievskian, unde condiţia psihologică
dilată halucinant timpul sau îl comprimă până la
insignifiant, potrivit intenţiei sale demiurgice.
Fascinat de tuşa groasă a valorilor psihologice
proiectate în hăurile personajului dostoievskian,
complet izolat de ceea ce-aş numi vecinătatea
zgomotului ambiental, IF trăieşte răstignit pe crucea
detaliului semnificativ al evului în care a apărut, a
vieţuit, a creat şi s-a dezvoltat Dostoievski cel văzut
de posteritate, semnificativ, ca o structură umană
complexă, de o maladivă sensibilitate. „Romancierii
ne pot învăţa despre natura umană mai multe decât
psihologii” este un postulat. Iată, aşadar, autorul
afirmă şi probează cu temenicia argumentului solid
pretinsele (oare?!!?) “derapaje” ale maestrul ui rus
în care acesta îşi „ardea” la sperlativ perioadele
faste de morbidă surescitare, apărând de niciunde şi
provocate de mecanisme tulburătoare, imposibil de
descifrat. Marile romane, schiţele, nuvelele şi
povestirile sunt atent analizate şi (răs-răs)tălmăcite
(în sensul bun al cuvântului!) de vrednicul perevoci,
fiindcă ele poartă, indubitabil, amprenta Tragicului,
“servit” nouă sub mistica esteticului. Imaginile şi
detaliile semnificative ascund momente de încordare
nervoasă, evenimentele vii, faptul divers şi pulsul
netrucat al vieţii, mărturia obiectivă constituie
materia primă care potenţează fantezia debordantă
56
creatoare de “şarjă a creaţiei” în ficţiunea propriu-
zisă cu blazon de literatură autentică. Viaţa cea de
toate zilele supusă imprevizibilului sufletesc,
frământările de conştiinţă pendulând între agonie şi
extaz, zguduirile sociale ale unui timp revolut apasă
sufletul “omului din om” până la limita
insuportabilului. Rurici sau romanovi, ce mai
contează? Şi toate acestea pentru că maica Rossia
e mare! Şi tare! Mai ales! Şi este ea metamorfozată
abundent, trecută prin spaime şi bucurii, prin irizarea
faptului istoric, dincolo de smirna credinţelor
pendulatorii între bine şi rău, topindu-se în arealul
artei autentice. Cronicar sigur pe sine, călimări
veşnic pline cu seva rodirii, IF face dovada harului
creator inconfundabil! Readucându-l pe scriitorul
rus pe scala conştiinţei noastre, lustruieşte bronzul
de tun al durităţii dostoievskiene, hiperbolizează sau
contractă, după caz, spaţiile stepei rătăcite şi
gemânde sub tropotul de cai cabraţi în pinteni de
cazaci, sufocă sau salvează cu detalii bine calibrate
arzoiul suflet de nacealnic, cădelniţând tămâia
crezului creştin prin naosul dorinţei sale
sacerdotale… Şi vezi cum bărbile străvechi, mai
mult sau mai puţin preacuvioase, cuprinse într-un
drăcesc cazacioc, se-nvălmăşesc după voia
condeiului bine strunit, devin naţionalist-rigide sau
se preumblă în voie printr-o Europă hulită, dar
ispititoare ca o madamă de bordel aruncându-şi
cracii în figuri de french cancan prin vreun lupanar
deocheat, însemnat cu frenţie. Tu, ca mirean cu frică
de Domnul, ospeţeşti nebuni în Hristos şi alte
chipuri hieratice iţindu-se pe după gardurile
mânăstirii pogorâtoare din Bizanţ şi-ndemnând la
panslavism, jupani în rubaşkă şi jupânese-n criolină
de Petersburg merg repezit şi gavarind în dodii pe
lângă rigole, craii de toate curţile se-nvaţă, mai nou,
cadrilul de Apus, ortegii întregi de umbre umane
înşelătoare tânjesc după sacrificiu şi mântuire,
iresponsabilii damnaţi fac elogiul războiului şi
instigă diabolic la dezmăţ, necinste, cupiditate,
istorie expansionistă, deportare, înfometare,
genocid, fratricid, paricid, suicid şi teroare, de ţi se
pare că încă mai put şi azi ciubotele lui Suvorov la
Dumbrăveni, – şi eu duc mâna la nas! - ,… şi mereu
cei de-ai lui uitau să mai plece acasă, şi-am fost şi
noi, cândva, o singură dată, de voie, de nevoie, pân’

la Cotu’ Donului, nuşcedracu pierdusem pe-acolo
şi ne-a ieşit pe nas! Parcă-l şi văd pe Petru cel Mare
cum stă cocoţat pe pârleazul istoriei şi cum se uită
cu jind la Moldova de sub munți (Carpaţii, vezi
bine!), otrăvindu-şi testamentul cu plesnete de cnut
călit pe spinarea iobagului devenit zombi înainte de
a se naşte… Preţ de-o Basarabie adjudecată cu…
arme-n regulă! …Iată de unde vin spaimele
vindecătoare la I. Fercu, cel cu tatăl refuzând
fericirea kolhoz-ului de import şi-nfundând beciul
tovărăşesc, mai apoi, pentru a-şi băga minţile-n cap,
băi tovilor, era să zic! Împăcarea cu sine ne dăruieşte
o carte previzibilă, anunţată cu ani în urmă, când,
probabil, Maruca îi şoptea, confidenţial, la ureche:
“…mulţime blegită şi plină de puroi, care îşi
pansează rănile, stă să i se taie braţe şi picioare,
îndopându-se cu lucrurile şterpelite din sat şi din
împrejurimi, îmbătându-se cu vinul din butoaiele
noastre, peste vodca lor faimoasă. Copii mari,
pofticioşi şi adormiţi ce-şi veghează muribunzii,
ciocnind paharul şi dansând, îşi îngroapă morţii
cântând la acordeon şi în cor de admirabile imnuri
religioase… … corurile, momente de mulţumire lui
Dumnezeu… … se înălţau… … cu unduiri atât de
pure, de limpezi, încât credeai că vin mai curând din
cer decât de pe pământ… … Prin ce minune sunetele,
ieşite din aceste piepturi de brute, răsunau ca un
ecou din stele? Desigur, din miracolul credinţei lor
în Dumnezeu şi în Tătucul lor, Ţarul, una şi aceeaşi
entitate sacră, pentru mujic, în care sufletul lui
tulbure şi nostalgic îşi regăsea unitatea şi liniştea.
…Suflet ortodox cu afinităţi cu al nostru…”.
Plinindu-se vremea, stăpân pe uneltele sale
meşteşugăreşti, “veteranul cetăţii Buhuşi” nu mai
aşteptă nimic de la nimeni. În esenţă, îl expune pe
ilustrul scriitor rus în toată splendoarea sa princiară
şi ne provoacă la insomnii: problematica existenţială,
experienţele -limită, bolgiile cutremurelor interioare
văzute ca dătătoare de Speranţe, viciile muritorilor
de rând - pretexte eterne pentru a pune la index
nescareva scârbavnice apucături, mediul toxic atent
creionat etc. Eros şi Thanatos cât cuprinde! Lupta
aprigă între imperii, pogromul, xenofobia (oare?),
antisemitismul (oare?), anticatolicismul (oare?), om
al timpului şi al mentalităţilor cărora li se închină,
forjorul unui aliaj perfect dozat între o stare de
57
Cronică literară
aparentă normalitate şi hidoşenia diformităţii duse
la extrem. Halucinant, aşadar, Acheronul lui Charon
care, lipsit până şi de strălucirea lui de-odinioară şi
încărcat cu miasmele istoriei mincinoase – lături şi
pucioasă, ţipirig şi apă tare - preumblă alene chipuri
triste sau disperate, tăiate-n clinuri de pofte
pântecoase, îşi vaită micimea prin spectrul ochiului
şpanchiu de ştreang medieval şi-l imploră să-şi
plimbe drama degradării prin om şi printre oameni,
jucând preapăcătos kazaca sau kamerenskaia de pe
Don, fredonând făţărnicia melodramei pe ritm de
balalaikă. Arc, peste timp, între “pahod na Sybir!”
şi “kuda Birlin?” Năucitor! Prietenul meu Ion Fercu
roboteşte pe cont propriu. N-a făcut parte din “tânăra
(z)gardă”, n-a fost gratulat cu ordine şi medalii
mincinoase, cu săbii la vedere sau sub acoperire,
n-a fugit după titluri nobiliare răsuflate, n-a vrut
diplome şi cartoane plastifiate, face parte din
generaţia scriitorilor adevăraţi, departe de „postaci „
şi „gospodine literare” şi, maiales, este Omul care
ştie să surâdă şi să curteze ironia fină – semn de
supremă Inteligenţă! Opera sa ESTE şi VA FI.
Ontologic vorbind, FIINŢEAZĂ! Drept pentru
care mă-nclin zâmbind a râde către dânsul şi-l dau
descântului în mreje de rusalce deocheate gândite
cu faţa spre Cer:
„Şi-am să te cinstesc, prietene,
Cu vorbe noduroase,
Troienite,
Peste limbi de piatră suitoare,
Mirosind a miere şi a liliac,
Înglodate-n zahăr de dulceţi bătrâne,
Mai ades de unde toată minciuna
A spălat cugetul de orice stea căzătoare,
Ca să afli şi tu
Cum se sting împăraţii
Şi noi
Şi prietenia deprinsă cu amăgeli tocite,
Prea lesne ştiute.”
AVE, MAÎTRE!
Eseu

OMUL SIMPLU FACE PARTE DIN DECOR

prea gureşi… Regele poartă pe cap, în loc de co-
Constantin STANCU roană, două oase de găină, încrucişate, stil <<pi-
rat>>. Regele stă pe taburet, aşezat pe un eşafod,
Premierul stă pe un fotoliu larg şi adânc. Pe tronul
Adrian Botez a intrat în zona dramaturgiei cu
strămoşesc, situat între taburet şi fotoliu, nu stă ni-
volumul de piese de teatru Rege în vacanţă*, apă-
meni” (2. Rege în vacanţă, p. 45).
rut la Editura Rafet, în anul 2018. Scriitorul, me-
Lumea, în care se mişcă personajele din piesele
reu activ, implicat în mişcările sociale actuale, prin
lui Adrian Botez, este una demonizată, spiritele se
textele sale, îşi menţine temele, viziunea sa este
agită în voie, chiar influenţează personajele, fie di-
cea ştiută din poeme, din proză, din eseuri. El ape-
rect, fie indirect, prin radiaţia negativă a răului, care
lează la pilonii de sprijin, oferiţi de cultura solidă,
impregnează sufletele.
de mitologia greacă, de valorile creştine, ajungând
Piesele au un liant care le ţine unite, înspre tra-
la punctul în care lumea este decodificată, până la
gedia umană - dar fiecare acţiune se desfăşoară în
ultimele consecinţe. Umanitatea este pusă sub lupă,
colivia destinului:
personajele joacă aparent liber, dar o presiune enor-
1. Dumnezeu şi cristalul;
mă apasă pe umerii lor. Libertatea este presupusă,
2. Rege în vacanţă;
nu este reală. Cuvintele se rostogolesc peste cititor/
3. Zalmoxis;
spectator, ca o avalanşă, autorul ştie să transmită
4. Iubirea, ca un glonte;
adevărul, pe care-l consideră important, pentru su-
5. Justiţie-dramă…
pravieţuirea lumii.
Partea a doua cuprinde meditaţii intime… tea-
La Adrian Botez lucrurile au o finalitate, perso-
tralizate, ca o impusă concluzie.
najele sunt supuse judecăţii divine, sunt strivite de
Autorul pune accentul de geografia dramei, sub-
timp. De remarcat, în aceste piese de teatru, capaci-
liniază tragi-comedia, misterul, acceptă că spectato-
tatea dramaturgului de a descrie tablourile. El merge
rii pot juca piesa, sunt invitaţi chiar să participe.
până la amănunte, sugerează stările, reacţiile, drama
Personajele sunt arhetipuri umane: regele, măs-
în sine. Acest lucru trădează un autor implicat, până
căriciul, gospodarul, nevasta, copiii naivi, spioni,
la jertfa de sine, alături de personaje: nu le empati-
anonimi, duhurile care împânzesc lumea văzută şi
zează, dar este solidar cu destinul lor. Ca de obicei,
nevăzută, ospătarul, judecătorul, gardienii etc. Lu-
trimiterile autorului lămuresc multe din dialoguri,
mea se reia de la capăt, cu fiecare dramă, personajele
din descrierile scenelor, din prezenţa personajelor.
rămân să-şi ducă, vesele, crucea. Au o poftă de vor-
Deşi apelează la principiile consistente ale realismu-
bă ieşită din comun, poate ieşită din istoria curentă,
lui clasic, regăsim, în fiecare piesă, un limbaj crud şi
duhurile dinamizează oamenii până la nebunie.
familiar. Lumea este actualizată, prin cuvintele puse
Condamnatul are şansa să fie pedepsit, prin
în mintea şi pe buzele oamenilor care se mişcă pe
plecarea în concediu, împreună cu regele… Justiţia
scenă, într-un timp fără de timp. De subliniat că, de
oamenilor, deşi organizată strict, este neputincioa-
fapt, avem în faţă scena, mai largă, a lumii, cea pe
să, scriitorul punând în lumina scenei neputinţa de
care ne consumăm destinele până la aneantizare.
a „prinde” dreptatea, în starea ei naturală. Dreptatea
Iată cum este descrisă scena: „Suntem în Fran-
este, undeva, pierdută în univers, totul se reduce la
cia… nu contează în ce epocă. Curtea Regelui:
formalism. Oamenii nu scapă de superficialitatea al-
Regele, Premierul Guvernului, consilier regali
tor oameni, care se joacă de-a justiţia. Scena are şi
autohtoni, doi consilieri de peste Mediterana, Se-
un slogan: „Luptăm pentru pace!”.
neşalul, mulţime de gură-cască, vânzoliţi, dar nu
Ironia este prezentă, obiectul procesului este

58

unul la limita dintre ficţiune şi obişnuinţă, umorul
negru se revarsă ca efect al căderii umane.
Cea mai consistentă piesă de teatru o putem
considera piesa Iubirea, ca un glonte.
Drama lui Mihai Asavei este posibil reală, lu-
mea, în care este captiv, se deschide în prezenţa
unor duhuri fundamentale: duhul văzduhului, duhul
focului, duhul apei, elfi, salamandre etc. Locul lor
este în dulapul personajului principal, ca într-o co-
lecţie veche, purtată de generaţii. Mihai este medic
şi suferă o dramă, are, prieteni şi colegi, alţi medici.
Viaţa sa este marcată de suferinţă, Alexandra, soţia,
se dovedeşte o femeie practică, marcată de cinism.
Jocul de-a iubirea are motivaţii materiale eviden-
te. Ospătarul este, şi el, prezent - prin amabilitatea
lui profesională, făcând legătura cu lumea de afară,
marcată de apocalipse. Refugiul lui Mihai este în
camera sa, acolo este şi liber, şi captiv! - infirmita-
tea îl afectează în mod evident. Cultura îi oferă ieşi-
rea prin cer, lumea se mişcă sub puterea duhurilor.
Răzbunarea lui Mihai Asavei este ieşirea din timp,
dobândirea tinereţii eterne. Sfera de foc, în care se
încrustează, sparge limitele societăţii convenţionale,
irită mundanul.
Piesa Zalmoxis reia lumea veche din Daco-Va-
lahia, se menţionează Muntele Ascuns, Kog-A-Io-
nul şi Magul, sunt personaje mitologice, precum
călugării misionari etc. Se prezintă mitul sub fo-
cul sacru, scara lumilor, templul, Zalmoxis-Hristos
uneşte lumea de sus cu lumea de jos, timpul cu ne-
timpul, salvându-i pe oameni de un destin crunt…
Autorul notează secretul: generaţiile şi popoarele se
leagă prin rădăcini comune. Numele personajelor
sunt obişnuite, oamenii se încadrează perfect în mit
şi în faptele istoriei.
Adrian Botez se dovedeşte a fi un cărturar în
sensul profund al cuvântului, unul care trece puntea
cunoaşterii dintre orizonturi. El apelează la cultura
care înmagazinează experienţele lumii şi subliniază
forţele care macină indivizii.
Omul simplu, cel din mulţime, face parte din
decor. În scenă sunt personajele cheie, începe to-
tul cu regele, cu demonii, cu tot felul de consilieri.
Adrian Botez prezintă faţa nevăzută a lumii, iar
teatrul este un mijloc, prin care lumea dialoghează
cu sine, crezând că nu aude nimeni în univers acest
discurs, aceste dialoguri. Acţiunea este prezentată
59
Eseu
în negru, e poate prea mult pesimism în piesele de
teatru. Este paradigma pe care autorul şi-o asumă,
demonstrând aceasta cu argumentele sale. Specta-
torul/ cititorul poate fi pus în mirare, dar pânza pe
care se ţes epopeile este ruptă din marile mituri ale
vremurilor vechi şi tari, precum vinurile alese.
Acţiunea se deschide sub un peisaj simbol, la
ora în care ziua abia începe: „Noapte povârnită spre
zori. Aşezat pe marginea unui container cu gunoa-
ie – un demon,<<ieşit din iad>>, haihui, la me-
ditaţie împâclită… nu mai poate suporta ipocrizia
– fie ea a iadului, a cerului… a omului…” (p. 7).
La finalul cărţii ne sunt prezentate date despre
opera literară şi culturală a scriitorului Adrian Bo-
tez. O viaţă bogată, el abordând majoritatea genu-
rilor literare şi a fost/ este preocupat de problemele
fundamentale ale sufletului românesc, de fenome-
nele istorice, care au marcat naţiunea, pendulând
între rigoare şi mit. De altfel, Mircea Dinutz – în
revista „Pro-Saeculum”, Focşani, nr. 3-4/2005, a
reţinut despre creaţia acestuia, cu referire concretă
la Epopeea Atlantică, următoarele: „Poet, în primul
rând, cu serioase cunoştinţe magico-mitologice,
cărturar de aleasă stirpe, bântuit de aromele din
altare, atins de nimbul sacru al icoanelor şi aerul
tare al ideilor, prozator şi eseist, din rezerva din ce
în ce mai restrânsă a erudiţilor autohtoni, luptător
cu har pe drumul Binelui şi Frumosului, Adrian
Botez este un gânditor şi un scriitor pe deplin ma-
tur, viguros şi competitiv, la nivel naţional”.
Constantin Stancu
Octombrie 2018
*Adrian Botez, Rege în vacanţă, Râmnicu Sărat:
Editura Rafet, 2018 (Coperta I: Carol cel Mare - vi-
traliu la catedrala Notre Dame, din Paris); (Coperta
a IV-a: Giorgio de Chirico *1888 – 1978* - Piazza
d`Italia, 1964, olio su tela, 50 x 60 cm); cartea este
dedicată soţiei autorului, Elena.
Eseu
Cuvântul salvator, lăsat drept moştenire
de Cornelia Erdös alias O’Coris
Marta CORDEA
Încep prin a-mi
exprima regretul, care ştiu
că este şi al dumneavoastră,
de a lansa acest volum al
Corneliei, fără Ea. Dar
poate că dacă ar fi fost acum
aici cu noi, acest volum
n-ar fi existat, căci citindu-i
rândurile, îmi dau seama că
ar fi publicat greu sau poate
niciodată.
În poezia „Regrete”
se destăinuie astfel: „Iubesc
poezia, citesc poezie, şi din
imprudenţă scriu, uitând
de decenţă”. Într-o altă
poezie, „Destin”, se consideră chiar un epigon,
concluzionând că „baza oricărei valori este dată de
mulţimile de oameni, formate şi din epigoni”.
Din poezia „Anotimpul poeţilor”, transpare
dragostea pentru arte, muzică, teatru, pictură şi
literatură: „cu drag de vers citesc Alecsandri”, „cu
umbra lui Nichita mi-acopăr inima”... Fără îndoială,
dacă nu era o ferventă cititoare de literatură, n-ar fi
reuşit să scrie aşa. Sunt sigură că şi-ar fi găsit locul
în viaţa literară sătmăreană.
Mă întreb totuşi dacă n-ar fi fost suferinţa
catalizatoare, s-ar mai fi născut vreodată acest
Jurnal şi aceste versuri? Încă din frântura de jurnal
din 1991 spune: „suferinţele mă duc în faţa hârtiei”.
Poezia „Scrisul” pare a fi o Ars Poetica. Toate
gândurile – devenite cuvinte eliberatoare, limpezesc
sufletul, îl hrănesc, deşi trupul doare.
Suferinţa, care i-a fost alături toată viaţa,
încă din copilărie şi Cuvântul salvator (prezent şi în
subtitlul volumului), sunt, iată, cei doi poli care şi-
au pus amprenta asupra sensibilelor ei slove scrise.
Mă refer aici şi la poezie şi la jurnal, în care ultima
însemnare datează din 30 iunie 2008.
Poezia „Iubire – armă a durerii – paradoxuri”,
scrisă în 2003, rezumă în 10 versuri toate dramele
majore care i-au marcat existenţa: prietenii, iubitul,
teatrul, sănătatea.
Versurile poeziei „Primăvara 1973”, scrisă
tot în 2003 la spital, sună bacovian, dar aminteşte
şi de poezia lui Lucian Blaga, „Lacrimile”: „Sunt
suflete, parcă, pereche/ Nu ştiu că-n dar au şi
60
plânsul”.
Şi, oricât de sufocantă a fost boala, percepută
ca o „colivie”, unde durerea sau... moartea/Se luptă
pentru a mai câştiga/Un suflet în trofeu, răzbate şi o
rază de lumină, o motivaţie pentru a învinge boala,
fiul, considerat în poezia „Rodul”, „răsplata unică
în viaţă”.
Cornelia era un suflet pur, o perfecţionistă şi
un om talentat. Ştiu asta de multă vreme şi fac aici
o mică paranteză: în decursul anilor au fost multe
probleme legate de spaţiul Bibliotecii sătmărene.
Unul dintre textele protestelor a fost întocmit de
Cornelia. Eram plecată din localitate şi când m-am
întors am văzut textul. Am întrebat imediat cine este
autorul textului. Era scris cu vervă scriitoricească,
avea acel „ceva” inconfundabil care li se atribuie
celor născuţi să scrie. Şi continui descrierea ei, pe
lângă toate atributele enumerate mai sus, mai avea
ceva, mai ales în ultima parte a vieţii: singurătatea.
Aşa se simţea ea în această lume. Cel puţin, au fost
prea multe momentele când ea s-a simţit aşa, simţind
nevoia de un confident, suplinit de binefăcătorul
Jurnal întocmit de ea. Volumul ei postum ne poate
sluji de Carte de învăţătură: să fim mai atenţi cu
oamenii de lângă noi, să fim prieteni adevăraţi, să
fim la greu alături de apropiaţii noştri. Jurnalul vă va
pune pe gânduri, sunt sigură, şi cu ochii înroşiţi de
plâns, veţi vedea cu ochii minţii, esenţialul.
Ca o consolare pentru noi, acum, citind, ştim
că Singurătatea şi Suferinţa ei au fost salvate prin
binefăcătorul Cuvânt, care este tămăduitor pentru
Suflet. Şi, nu-i aşa, ce-i mai important decât Sufletul?
Nouă, ne rămâne să ne amintim, să reflectăm,
să simţim, să plângem şi să fim mai buni, aşa cum
şi-ar fi dorit şi Cornelia să fim!
 Eseu
„VEDEREA POEȚILOR – VIDEAREA-A POETSLOR”
pentru Cartea cu poezie de lirca de dragoste
…CA ȘI DUPĂ O ICOANĂ
... CUM SHI DUPU UNÂ ICOANÂ
...KAKO И ПО ЕДНА ИКОНА

unui destin adevărat al existenţei,

Vanghea MIHANJ al Eu-lui său. Aceste poeme sunt
despre suferinţă mai dură şi durere
STERYU şi bucurie, dar frumuseţea în ele vor
MOTTO: fi imagine, simboluri şi idei, o stare
specială fiinţei care prin ele urcă şi
SÂ ȘTII SÂ IERȚI, VIAȚA ȘI DUPĂ O ICOANĂ POATE SĂ
atinge veşnicia şi sensul existenţei.
FIE FRUMOASÂ!
Unu dintre motivele este chemarea
SÂ SHTII S-LJERTSÂ, BANA SHI DUPU UNÂ ICOANÂ –
dorului, prin cântarea în poemul:
POATI S-HIBÂ MUSHATÂ!
1. *
Volumul de versuri „Ca și după M-am loat după tine
o icoană” al poetul liric Vasile Barbu, Ca și după o icoanâ.
Ediția 2, selecţie de 107 de scurte poeme, Că și erai înratată
traduse din limbă română în aromână şi în rana inimii mele.
macedoneană, este actul unei naşterii nouă al pruncul *
spiritual a poetului, schimbat în două haine noi, şi Mi loai dupu tini
prezentare în ţara poeziei - Macedonia. Poemele Ashi ca dupu unâ icoană.
sunt un suflet emotiv, bogat şi în mod nobil, care Că ashi erai tu ramcâ
autorul deschide o adâncime în faţa cititorilor într-o tu rana-a inimâljei a mea.
imagine sugestivă, poetică şi metaforică.
Poetul prin azurul, care cu afluxul de curat 2.*
şi dragoste, întinde şi aşterne peisajele ascunse Nopțile așteaptă...
interioare al trăiri sale, şi în ele este ancorat la Zilile se codesc...
adâncime Eu-l, din care izvoreşte poezia cu motivele Iubirea se-ntuneacâ
lui obiective şi diferite, şi prezinta subiectul lui
liric. În Volumul „Ca și după o icoană”, Vasile Noptsâli ashteaptâ...
Barbu construieşte viaţa, lumea, şi eul prezentat din Dzâlile s-pishmânescu...
filamentul cel mai fin în lumea sa interioară. Din Vrearea sâ ntunearicâ...
acela, care oricât să facă parte din realitatea dură
a vieţii, transformată într-un cântec, devine esenţa Autorul „ca umbra care cânta”, ne întreabă:
rafinată al experienţei noastre prin existenţa. - „Ce face inima”, cănd tristeţea pîndeşte deasupră
În bază poemelor lui Vasile Barbu ezistă omului, cănd face paşi curăjos ca un soldat care pierde
o nelinişte adâncă, sau un frison metafizic care şi căştiga luptă, dar bucuriile sale şi tristeţile le lasă
pulsează în nucleul lor. Frisonul acesta, poetul din ca urme al timpului în scrierile prin viațatrecătoare.
existenţa şi privire prin poeme, îl transforma în ceva, Ca fragment de o atare vreme trist său timp, să au
ce este veşnic şi care se înalţă deasupra neprevăzutul năște versurile :
al omului prin viaţa, care aduce memoriile cu sine, 3.*
întălnirile şi despărţirile, somnul şi insomnia, zilele Mă culcam
şi nopţile, care variează şi este o nuanţa în poemele cu durearea.
din volumul de versuri „Ca și după o icoană”- „Cum Mă sculam
shi dupu unâ icoanâ” - „Kako и po edna ikona”. cu - uitarea.
În el, prin bucurie şi durere prin fragmentele În secunda următoare

61
Eseu
se trezea și durerea. s-ti dishteptsâ aoa.
* *
Mi bâgam Dragostea nelimitată al Vasile Barbu, străluceşte
cu dorlu. prin poeziile : -
Mi sculam „Nimeni nu mă ține de mână” – Canâ ma
Cu agârshearea. multu nu mi tsâni di mânâ”, „Tu ăn stele de pitulai”-
Tu secunda urmâtoarâ Tini tu stealili anvâlitu”, ”Odată”,”Unâoarâ”,
s-dishtipta shi durearea. „Otravă - fârmacu”, „Dacă și trec anii-Maca sh-
* trec anjlji”, „Ochii tăi - Oclji a tâi”, „O mie di ani
Ca un fragment dintr-un timp aşa de trist, poetul - Unânjilje di anji”, ”Tu a mea nu mai ești - Tini
face Monolog cu iubita lui, în care cântă durerea sa, ma multu a me nu eshtsâ”, „Cum să te uit”,-
prin poeziile dedicate Ei. Obosit din durerea care „Cum s-ti agârshescu”, „Dacă niciodată - Maca
doare aşa puternic povesteşte Visul lui neterminat în canâoarâ”, „Daca e dar al ursitelor - Maca easti hari
viața şi zice: di ursitilor miri”, „Mă tot gândesc la tine...- Totâna
mi minduescu pi tini... „Taci! – Tats”, „Destul de
4.* târziuîn visurile-mi bate - Mira di multutu yisile
Îmi vei fi dragă mi bati”, „O peșteră sfințitoarea întălnirii”, - Unâ
și daca în viitorii pistireauâ sfântâtra andamusi”, „E atâta tihnă aici”, -
o mie de ani „Easti ahâtu fronim aoa”,„Azi totul e ce nu e ”, „Am
nu te voi întâlni. avut rădăcina noastră in cer”...-„Aveam zârtsina-a
Chipul tâu noastâtu tser”și altele”...
eu,
în stele îl păstrez. *
* „ Am avut rădăcina noastră”
Va-ânj hii dashâ in cer...
shi maca tu yinitorlu șivenisă peste noi
unânjilje di anji ani seci ca ceara.
nu va ti stâvârsescu. *
Prosuplu a tâlu Aveam zârtsina-a noastâ
eo, tu tser...
tu stealili va lu veglju. shi vinirâ stri noi
во ѕвездите ќе го чувам. anji uscats ca cearâ”.
* *

Vasile Barbu, cu suspin, cu dragoste, fineţe, Prin cântarea lui Vasile Barbu, El este aşa
mîngîiere, cu mesaj care uneşte, îmbraţişează, face sensibil, vesel, mare şi tare. În visul lui invizibil
legătura spirituală ai oamenilor. Dragostea pentru el iar imaginează, dar încă o dată câştigător printre
este ceva sacru, care aduce cu el ca o floare albastru oameni. Prin fiecare poezie cu oftatul, şi suspinurile
de cristal. Prin lucirea această pentru dragostea se susține, ca zăpadă şi marea, ca sărutul şi junghiul,
„Iubeşte, să fii mîngîiat şi iubit”, înalţeşte dragostea ca visul şi coşmarul. Prin poemele luceşte şi durerea
sa în versurile: şi bucuria, şi din ele, Cântecul, seamănă a smoală de
pom şi a colier dăruit din calibru natural.
5.* Poetul Vasile Barbu, cu volumul de versuri
Cine-ți va șopti cel mai nou, „Ca și după o icoană” …Cum
în dimineți shi dupu unâ icoanâ...Kako и po edna ikona”,
iubirea. dăruieşte cititorilor o opera în trei limbe, care luceşte
Că tu nu te mai trezești cu o lucire vitală a unei mândrie şi limbă poetică
aici. originală, plină cu imagini poetice şi metafore. Eu
* ca traducătoare de versurile acestei frumuseţi de
Cari va tsâ ciuciurâ poezie, poetului Vasile Barbu îi doresc un viitor cu
tu dimneatsâ ti succes, cu o vitejie luminată în crearea liricului, să
vreareа. fie binecuvântat.
Maca tini nu va s-hii

62

Horia Bottea (1891-1948) – poet, prozator,
magistrat şi profesor
Ovidiu T. Pop, profesor la Colegiul Naţional Mihai Eminescu din Satu Mare
Din Statul personal
aflăm că Horia Bottea este fiul
Mariei, născută Zugrăvescu
şi al lui Anton Bottea, avocat,
decan al Baroului din Râmnicu
Vâlcea. S-a născut la 3 martie
1891 în Bucureşti, judeţul
Ilfov. În perioada 1897-1900
urmează Şcoala primară de
Stat din Râmnicu Vâlcea ca
particular, iar între anii 1900-1904, clasele I-IV la
Institutul „Schewitz-Thierrin” (un pension pentru
fiii românilor bogaţi, înfiinţat la Bucureşti de
Florentin Thierrin, (1849-1907). Este elev în clasele
V-VII la Liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti,
iar clasa a VIII-a de liceu o face la Liceul Traian
din Turnu Severin, în anul şcolar 1907-1908. În
perioada 1909-1912 este student la Facultatea de
Litere Bucureşti, limbi moderne şi obţine licenţa. În
anul 1912 primeşte şi licenţa eliberată de Facultatea
juridică din Bucureşti.
În paragraful Cu ce s’a ocupat înainte
de intrarea în învăţământul de stat, comunal ori
confesional, etc., Bottea scrie că în perioada 1913-
1914 a fost avocat la instanţele din „Râmnicul-
Vâlcei”, iar între 1 mai 1915-1 august 1924 a fost
„magistrat (stagiar, ajutor de judecător, judecător de
Ocol, judecător de Tribunal)”. La Observări, Bottea
scrie: „Prezint următoarele acte: 1) actul de numire
în magistratură-nr 18273, din 29 Aprilie, 1915; 2)
actul de transferare la Jud. Ocol Budeşti Argeş (nr
34348, din 14 Iulie, 1916); 3) actul de numire ca
judecător la Tribunalul din Cluj (nr 238076, din 18
63
Eseu
August, 1920); 4) actul de înaintare în grad, la acelaş
Tribunal (nr 54599, din 17 Noembre, 1920).”1
Din Statul personal mai aflăm că este numit
cu ordinul numărul 91631 din 1 octombrie 1924, ca
profesor suplinitor la liceul Mihail Eminescu din
Satu Mare şi că este diriginte la clasa a IV-a. Este
necăsătorit şi este scutit definitiv de serviciul militar
în anul 1917, conform
actelor aflate la
Regimentul 2 Vâlcea.
Cunoaşte perfect
limbile română şi
franceză.
Semnătura lui Horia Bottea de pe Statul personal
Horia Bottea a profesat doar un an la Liceul
Mihail Eminescu din Satu Mare, în anul şcolar 1924-
1925. Din Anuarul al VI-lea aflăm că Horia Bottea
are în catedră 24 de ore, ore de limba română şi de
limba franceză, distribuite astfel: „I B rom. 4, II A
rom. 4, III A fr. 2, III B rom. 3, fr. 2, IV rom. 2, fr. 2,
V rom. 3, VI fr. 2.2”
Debutează în 1909, în revista vâlceană
Junimea, cu un eseu despre Alfred de Musset şi
George Sand. Publică apoi în România ilustrată
(1912-1913) a lui Russu-Abrudeanu, Cronica
(1915-1916) lui Tudor Arghezi şi Gala Galaction,
Chemarea (Iaşi, 1918) lui Ion Vinea, Hiena (1919,
sub pseudonimul Pelham), Cuvântul liber (1919-
1924 al lui Eugen Filotti), unde publică răsunătoarea
sa demisie din magistratură, Bilete de papagal
(1928-1938) ale vechiului său prieten Tudor
Arghezi, Strada (1932-1936), editată la Câmpina
de Al. Tudor-Miu, Pămîntul (Călăraşi, 1932-1934),
lui Eugen Cialîc, Convorbiri literare (1935-1936),
conduse de Al. Tzigara-Samurcaş, Lanuri (1936-
1937), scoase la Mediaş de George Popa şi Mihai
1
Stat personal, completat de Horia Bottea la 7 noiembrie 1924,
înregistrat înArhiva Colegiului Naţional Mihai Eminescu din
Satu Mare cu Nr. 783/1924.
2
Anuarul al VI-lea al Liceului de Stat Mihail Eminescu din Satu-
Mare, pe anul şcolar 1924-1925, Tipografia „Corvin” S.A. RO-
MÂNĂ, Satu-Mare, p. 15.
Eseu
Axente, Symposion (Cluj, 1938-1939), Tribuna
literară (1941) şi Claviaturi (1941-1943), ultimele
apărute la Braşov sub conducerea lui Octav Şuluţiu,
respectiv Gherghinescu Vania etc.
Pe la mijlocul perioadei interbelice, Bottea
se întâlnea la Câmpina cu prietenii lui: Geo Bogza,
Constantin Stelian, Alexandru Tudor-Miu şi Simion
Stolnicul, ulterior legând prietenii cu Octav Şuluţiu,
Gherghinescu Vania etc. A funcţionat ca magistrat
în Buzău, Pătârlagele, Iaşi, Cluj, Oradea, Câmpina,
Ocna Sibiului şi Braşov.3
Opera literară: De minimis. Libelă,
Târgovişte, 1919; Game, Bucureşti, 1938, Game şi
pendulări, ediţie îngrijită de Zaharia Macovei şi Ilie
Radu-Nandra, prefaţă de Geo Bogza, postfaţă de Ilie
Radu-Nandra, Cluj-Napoca, 1983.
Volumul Game şi pendulări conţine o
evocare de Geo Bozga. Într-un proces, Geo Bozga
era acuzat: „o întîmplare de nimica figura în dosar
ca o fărădelege. [...] La masa lui, judecătorul răsfoia
concentrat dosarul. În cele din urmă l-a ridicat [...]
rostind: - Judecata absolvă. Aşa l-am cunoscut pe
Horia Bottea, aşa a început marea mea prietenie [...]
pentru acest om cum n-am mai cunoscut altul.4”
Volumul Game şi pendulări conţine şi patru
scrisori inedite ale lui Tudor Arghezi către Horia
Bottea5. Ţinând seama de datele de expediere ale
scrisorilor, 26 ianuarie 1928 şi respectiv 1 aprilie
1928, deducem că scrisorile cu numerele 3 şi 4 au
fost trimise: „Domniei Sale Domnului Horia Bottea
22 Strada Moldova Satul-Mare” de către „T. Arghezi
42 Bd. Elisabeta, Bucureşti.”6 Strada Moldova este
denumirea din perioada interbelică a străzii dintre
actuala stradă Ioan Slavici, până la actuala stradă
Banat. Aceste scrisori din perioada sătmăreană a
activităţii lui Horea Bottea, conţin aprecieri ale lui
Tudor Arghezi despre scrierile lui Horea Bottea
şi propunerea de colaborare la ziarul Bilete de
papagal. În scrisoarea cu numărul 3, Tudor Arghezi
scrie: „Scumpe Domnule Bottea, [...] Nu ştiam unde
te găseşti. Ai fi primit mai demult propunerea de
colaborare ce-ţi fac pentru Biletele de Papagal. Te
rog examinează şi răspunde-mi cu un manuscris,
dacă se poate de urgenţă. [...] Conţinutul am plecat
de la ideea să fie foarte divers şi tratat în bomboane,
în mărgele, în sîmburi, în crîmpeie. Observaţii, note,
imagini, stele, scînteieri, crestături cu unghia în talc
– manufactură împrumutată de la industria în massă
a articolelor de toaletă pentru poşetă. Rezultatul,
3 7
Horia Bottea, Game şi pendulări, Colecţia Restituiri, Cluj-Na-
poca, 1983, pp. 320-321.
4
Ibidem, pp. 7-8.
5
Ibidem, pp. 314-319.
6
Ibidem, p. 319.
64
un deranjament poate interesant, contradictoriu: în
colivia Papagalului ar trebui să încapă toate păsările
minuscule care se bat pentru un gîndac artificial sau
pentru o sămânţă de bronz. Pînă la realizare nu ştiu ce
se va petrece exact. Desigur că împărecherile dinspre
un articol mai mare diagonal şi bucăţelele anecdotice,
bine răzvrătite, vor fi de efect. Tendinţa finală este
individualizarea numerelor: un număr şi un autor, o
inovaţie. [...] Al Dumitale cu drag T. Arghezi 1928,
26 ianuar – Bucureşti”7. În scrisoarea cu numărul 4,
Tudor Arghezi scrie: „Bilete de papagal Bucureşti,
1 Aprilie 1928, Duminică Foaie zilnică Director:
T. Arghezi Bucureşti Scumpe Domnule Bottea,
[...] Vreau de mult să vă rog să mărginiţi articolele
Dv., cu scrisul Dv., la o pagină cel mult: toate sunt
interesante însă toate prea lungi. Personal, am gustat
întotdeauna substanţa îndesată a cuvintelor Dv. Dar
făcînd o gazetă mică sunt silit să mă orientez şi după
simplele suprafeţe. Mi-aş permite să vă atrag atenţia
asupra unui gen care am constatat că vă reuşeşte
neobicinuit de curent, comparativ cu eforturile
altora în acelaş gen: portretul. Mărginit la cugetarea
ochiului, cred că puteţi da bijuterii. Cîteodată mi-
am luat voia să scurtez o frază cu două trei cuvinte:
acest lucru intră oarecum în economia încrederii
literare de care mă bucur la Dv. şi se învoieşte cu un
orgoliu cugetat. [...] Cu toate sentimentele bune T.
Arghezi”8. A decedat la 22 iunie 1948 la Braşov.
Bibliografie
Documente
Anuarul al VI-lea al Liceului de Stat Mihail
Eminescu din Satu-Mare, pe anul şcolar 1924-1925,
Tipografia „Corvin” S.A. ROMÂNĂ, Satu-Mare.
Stat personal, completat de Horia Bottea la 7
noiembrie 1924, înregistrat în Arhiva Colegiului
Naţional Mihai Eminescu din Satu Mare cu Nr.
783/1924.
Volume
Bottea, Horia, Game şi pendulări, Colecţia Restituiri,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983.
Pop, Ovidiu T. şi Pop, Aurel, Colegiul Naţional
„Mihai Eminescu” Satu Mare Monografie, Colecţia
Centenarium, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti, 2017.
Ibidem, pp. 316-317.
8
Ibidem, p. 318.
 Eseu
ŞCOALA TULCEANĂ ÎN PERIOADA
STĂPÂNIRII OTOMANE.
NIFON BĂLĂȘESCU – CTITOR DE
ȘCOALĂ ROMÂNEASCĂ
(Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion” Tulcea)

predat după cărţile imprimate și aduse

Lăcrămioara MANEA
În pofida impedimentelor pe
care cultura scrisă le-a avut de întâmpinat
din partea stăpânirii otomane vreme de
secole, viaţa culturală a locuitorilor din
Dobrogea nu s-a deosebit în esență de
cea a românilor de la stânga Dunării,
dar a cunoscut o evoluție mai lentă prin
întârzierea anumitor procese. Circulaţia
cărţilor bisericeşti şi laice în „Turchiia
de peste Dunăre”, adică în Dobrogea, a început
cu multe veacuri în urmă, dovedindu-se astfel
cunoaşterea şi folosirea scrierii limbii române de
către dobrogeni. Prezența, utilizarea și păstrarea
unora dintre cărțile vechi românești până în zilele
noastre ne arată că slujba la bisericile din satele
dobrogene s-a făcut în limba română de-a lungul
veacurilor. Primele însemnări românești cu caracter
local le-am găsit în cercetările noastre ca fiind datate
la sfârșitul secolului al XVIII-lea. De asemenea,
putem afirma că în Dobrogea românii au renunțat
mai greu la scrierea cu alfabet chirilic, folosind-o și
după încetarea stăpânirii otomane (1878) până spre
sfârșitul secolului al XIX-lea, după unele însemnări
așternute pe filele cărților vechi.
Așadar, pentru nevoile cultului în primul
rând, a fost necesar să existe oameni știutori de
carte. Astfel ne explicăm faptul că primele şcoli
româneşti au luat fiinţă pe lângă biserici sau în case
particulare, iar cei care au făcut instrucție școlară
la început în Dobrogea au fost învăţătorii munteni,
moldoveni ori transilvăneni, fiind folosiţi şi pentru
serviciul religios ca dascăli. Treptat, prin grija şi
cu cheltuiala locuitorilor, s-au înfiinţat şcoli în
majoritatea aşezărilor româneşti, unde învăţătorii au
de peste Dunăre. Însă lipsa manualelor
școlare a reprezentat o problemă în acea
perioadă, fiind adesea suplinită de foi
caligrafiate de către dascălii înşişi.
Primele „abecedare” şi
„manuale” pentru învățăcei au fost
ceasloavele, psaltirile și bucoavnele,
acestea având o circulaţie bogată şi
în spaţiul nord-dobrogean. Păstorii
transhumanți transilvani au purtat în
desagi, spre locurile noastre, cărți bisericești folosite
intens în epocă ca instrumente de învățământ.
Amintim aici: Ceasoslov, Mănăstirea Neamţ, 1848;
Bucoavna pentru învăţătura pruncilor, Braşov,
Tipografia lui Ioan Gött, 1853 sau, mai târziu,
manualul institutorului Ion Creangă, Metodă nouă
de Scriere şi Cetire pentru usulu clasei I primaria,
Iaşi, 1868. Totodată au circulat și manualele de
metodică imprimate în Țările Române și destinate
învățătorilor, precum manualul lui Antoniu Velini
de la Iași.
Bucoavnă pentru învăţătura pruncilor, Braşov,
1853 (Foaia de titlu)
Menţiunile despre începuturile şcolii

65
Eseu
româneşti tulcene
datează încă din secolul
al XVIII-lea. Cărturarul
Apostol D. Culea preciza
că la 1744 dascălul
Rusu Şaru se ocupa de
învăţătura copiilor din
oraşul Tulcea. Cele mai
concludente mărturii le
avem însă din secolul
următor, când se
înregistrează începuturi
de cursuri şcolare
Antoniu Velini, Manual primare în numeroase
de metodică și pedagogie localităţi. Tot la Tulcea
pentru a funcționat „şcoala
profesorii scoalelor
de buche” înfiinţată
primarie, Iași, 1860
(Foaia de titlu) în 1860 de preotul
Alexandru Negru, pe
lângă bisericuța de
lemn „Sfântul Nicolae” construită în anii 1846-
1847. Acest ctitor de şcoală românească a fost urmat
de către fiul său, Ion Negru. În satul Greci (plasa
Măcin), la 1811, şcoala românească a fost condusă
de învăţătorul Ion Moroianu venit din Transilvania.
La Nalbant, în cazaua Tulcea, şcoala înfiinţată din
1835 a funcţionat până în anul 1852 în casa preotului
Filip, apoi, între 1852-1859, în casa din curtea
bisericii vechi. Pe la 1840 la Văcăreni preda copiilor
preotul Gheorghe Roşca din Ardeal, în timp ce la
Niculiţel şcoala se găsea în casa lui Penu Bouroş. În
localitatea Zebil şcoala din curtea bisericii l-a avut
ca învăţător pe dascălul Agachi (1860-1869), după
care a urmat Ştefan Constantinescu (1869-1875). În
satul Cerna, cei mai vechi învăţători a căror amintire
s-a păstrat au fost Petre Popa şi Nicolae Drăgan.
Şcoli româneşti au existat înainte de anul 1877 şi
în alte aşezări nord-dobrogene: Dăieni, Somova,
Măcin, Babadag, Prislava (azi Nufărul), Başchioi
(azi Nicolae Bălcescu), Casimcea, Meidanchioi (azi
Valea Teilor), Isaccea ş.a.
În afara școlilor românești au existat școli
care au aparţinut diferitelor comunităţi naţionale,
având un caracter confesional sau particular. În
oraşul Tulcea, pe la 1850, catolicii nemţi au înfiinţat
o şcoală prin preotul Gibner, la care a predat
profesorul Gheorghe Caragea apreciat ca un foarte
66
bun dascăl. În 1856 s-a înfiinţat „Şcoala grecească”,
după ridicarea Bisericii „Buna Vestire”, avându-i ca
fondatori pe dascălii Marco Morosinis şi Christidis.
Kiriacos Stamatuadis (bunicul sculptorului Vasile
Chiriachide) este atestat în anul 1881 ca profesor la
şcoala elenă din Tulcea. În curtea Bisericii „Sfântul
Gheorghe” au luat ființă „Şcoala primară de băieţi”
(1859-1916) şi, mai târziu, „Școala primară de fete”
(1881-1916), ambele cu predare în limba bulgară.
Profesorul Isvolsky a deschis în casele din curtea
bisericii ctitorită în 1857, pe lângă Şcoala primară,
şi două clase secundare punând bazele „Gimnaziului
bulgăresc”, întreţinut direct de comunitatea bulgară
locală. Şcolile turceşti au funcţionat pe lângă geamii
şi au primit sprijinul statului otoman.
Nifon Bălășescu (n. 1804 sau 1806 – d.
1880 sau 1881)
În ultimii ani ai stăpânirii otomane misiunea
organizării învăţământului românesc pentru partea
de nord a Dobrogei a revenit transilvăneanului Nifon
Bălăşescu, aşa cum institutorul Şcoalei Române de
la Silistra, Constantin Petrescu, a organizat pe baze
noi învăţământul în partea de sud-vest a pământului
dintre Dunăre şi Mare.
Personalitate complexă a timpului
său, preot și profesor, Nifon Bălășescu a făcut
parte dintre acei intelectuali transilvăneni care
au venit dincoace de Carpați pentru a face școală
românească. Pe la 1840 aproape toate școlile din
Principate erau conduse de către transilvăneni:
Colegiul „Sfântul Sava” din București era condus
de Florian Aaron și de Petrache Poenaru; Seminarul
„Veniamin Costachi” din Iași îl avea ca director
pe juristul bănățean Damaschin Bojincă, de altfel
prieten cu Bălășescu; Seminarul episcopal din
Râmnicu Vâlcea era condus de brașoveanul Radu
Tempea, iar în fruntea Seminarului Central al Sfintei
Mitropolii din București se afla Nicolae Bălășescu.
După actele de botez numele său a fost Nicolae
Belașcu, dar a rămas cunoscut în cultura și în istoria
învățământului nostru ca Nifon Bălășescu; Nifon
este numele de călugărie, iar Bălășescu este forma
modificată a numelui Belașcu pentru a suna mai
bine la sud și la est de Carpați unde și-a desfășurat
o mare parte din activitate. S-a născut în localitatea
sibiană Hașag, însă anul nașterii a rămas incert –

1804 sau 1806. A absolvit Seminarul Teologic din
Arad şi Facultatea de Drept din Cluj, iar în anul 1835
activa la Seminarul Central din Bucureşti. Poate fi
considerat ctitorul învățământului seminarial din
Țara Românească, Nicolae Bălășescu fiind primul
profesor și director al Seminarului Central.
A avut o activitate didactică deosebită,
străduindu-se în timp să ofere elevilor manuale de
exegeză biblică și de teologie dintre cele mai bune,
prelucrate de el după originale de factură germană. Se
interesa de noile tipărituri din Imperiul Habsburgic
prin intermediul lui George Barițiu aflat la Brașov, cu
acesta întreținând o bogată corespondență (păstrată
la Biblioteca Academiei Române București).
Cunoștea limbile latina, germana, franceza și
maghiara, întocmind dicționare precum cel latin-
român sau francez-român. A înființat el însuși o
tipografie care s-a închis după 3 ani datorită lipsei
banilor și a neseriozității partenerilor, întârziind
mult publicarea lucrărilor sale. De asemenea, a
predat religia și latina la Școala de Medicină a lui
Carol Davila din București și a lăsat un manuscris al
unui manual de igienă foarte bine structurat.
Prezentla Sibiu pentru tipărirea dicționarului
latin-român, N. Bălășescu a intrat în legătură
cu Andrei Șaguna, pe atunci „vicar episcopesc”,
acesta oferindu-i o bună găzduire. Șaguna, care i-a
devenit apropiat,
l-a sfătuit atunci să
publice Gramatica
pe care o alcătuise
și o folosise la
București, pentru
a putea fi folosită
și la Seminarul de
la Sibiu. Astfel,
ambele lucrări
au văzut lumina
tiparului în anul
1848: Dicționarium
Latino-Romanicum,
tom I, Sibiu, Nifon (Nicolae) Bălășescu,
Tip. lui Martin Gramatică română pentru
Hochmeister, 1848, seminarii și
368 col. (BRM I, clase mai înalte, Sibiu, 1848
5647, p. 303) și (Foaia de titlu)
Gramatică română
67
Eseu
pentru seminarii şi clase mai înalte, ediţie primă,
Sibiu, În Tipografia lui Gheorghiu de Clozius, 1848
(BRM I, 5656, p. 303). Ulterior au apărut și alte
manuale școlare și lucrări teologice semnate de Nifon
Bălășescu, unele în mai multe ediții, folosite în Țările
Române și chiar în Transilvania. Dintre acestea
menţionăm: Abecedariu pentru şcolile începătoare,
Iaşi, 1852 (BRM I, 5638, p. 302); Catehismu micu
pentru școlarii începători, Iași, 1853 (BRM I, 5641,
p. 302); Elemente de istoria biblică a Testamentului
vechi şi nousau Sfânta Scriptură prescurtată pentru
trebuinţa tinerilor din şcolile elementare, Iaşi, 1853
(BRM I, 5651, p. 303); Epistolele și Evangheliile
Duminecilor și ale sărbătorilor de peste tot anul.
Pentru seminarii, școli publice și private și familii
evlavioase, București, 1858 (BRM I, 5652, p.
303); Istoria biblică a Testamentului vechi, pentru
gimnazii, ediția a 2-a, Iași, 1882 (BRM I, 5661, p.
304).
Reîntors la Sibiu, după încheierea activității
didactice la București, N. Bălășescu a făcut parte din
grupul revoluţionarilor de la 1848, alături de Nicolae
Bălcescu, și a aparticipat la Adunarea de la Blaj.
Când în scaunul de mitropolit al Țării Românești a
venit Nifon, acesta nu l-a mai recunoscut în funcția
de profesor la Seminarul Central și s-a orientat către
Moldova.
O latură importantă și încă neelucidată
a personalității profesorului Bălășescu este cea
eclesială. Nu se știe exact data și locul intrării sale
în monahism ori dacă a primit Taina Hirotoniei
întru preot, dar se presupune (în lipsa documentelor
certe) că ar fi fost uns la Mănăstirea Neamț la
începutul anului 1852. Oricum, documente de la
Biblioteca Academiei Române care au fost cercetate
de Emanuel Tăvală, autorul prețioasei biografii a
lui Nicolae-Nifon Bălășescu apărută la Sibiu în
2012, vorbesc despre „preotul Nifon Bălășescu”.
În perioada 1853-1856 a fost rector al Seminarului
Teologic din Huşi, apoi Nifon Bălășescu a revenit
ca profesor în Bucureşti la Seminarul Central, la
Gimnaziul „Gheorghe Lazăr” (1860) şi la Gimnaziul
„Matei Basarab” (1862).
*
Eseu
„Rătăcitor” din fire, Nifon Bălășescu a
trăit și și-a dedicat Dobrogei partea ultimă a vieții
sale. În anul 1870 a trecut Dunărea cu misiunea
de a sluji învăţământul românesc din Dobrogea.
A stat o vreme la Mănăstirea Cocoș după care a
ajuns la Tulcea, unde a fost impresionat de biserica
românească „nouă și frumoasă”, dar mâhnit de lipsa
unei școli românești, deși viețuiau pe atunci în oraș
cca. 450 de familii de români. Astfel, N. Bălășescu
a înființat la Tulcea „Şcoala primară de băieţi”, cu
local particular în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae”,
el însuși fiind primul profesor. Devenind cunoscut
printre românii din Dobrogea, localnicii satelor
i-au cerut să înființeze școli în mai multe localități,
cheltuielile urmând să fie suportate de către săteni.
În acest scop a făcut demersurile necesare pe lângă
autoritățile otomane pentru a obține autorizația de
înființare a acestor școli. Ismail Bei, pașa sangeacului
de Tulcea, l-a numit la 13 ianuarie 1871 „director
al şcoalelor române din Dobrogea” (1871-1876),
cu dreptul de a înființa școli românești în toate
localitățile provinciei. Prin noua funcție, Bălăşescu a
trecut și în districtul Hârșova, unde a înființat 6 școli
în tot atâtea localități românești. La fel a procedat
în districtul Măcin, unde a înființat 12 școli primare
tulcene în localitățile Măcin, Dăieni, Greci, Ostrov,
Turcoaia, Jijila, Peceneaga, Azaclău (I.C. Brătianu),
Garvăn, Văcăreni, Luncaviţa și Rachelu, apoi câte
o școală la Isaccea și Niculițel, în total fiind vorba
de 21 de școli dobrogene, dintre care 15 tulcene
(inclusiv prima înființată, cea din orașul Tulcea).
Nifon Bălășescu a afirmat în însemnările sale că ar
fi putut înființa școli în toate localitățile, dar i-au
lipsit abecedarele, apreciind că numai pentru cele
21 de şcoli i-au trebuit aproximativ 2500-3000 de
exemplare: De la Hârșova la Districtul Măcinului,
unde organizai 12 școle în 12 comune române,
în Isaccea și în Niculițelu, unde se face vinul cel
bun, peste tot. 21 școle și aș fi putut și mai multe,
potu se zice, în toate 72 de comune române în
Dobrogea, dacă nu mi-ar fi lipsitu cărțile didactice
(abecedarele).
Fostul revoluționar ardelean a obţinut ca
institutorii să fie plătiţi de stat cu câte două sute de
lei turceşti pe lună, „bani daţi de la conacul fiecărui
district”. Și-a dorit, de asemenea, dezvoltarea școlii
românești din localitatea Măcin, care ar fi urmat să
68
devină școală centrală în care unii tineri, după clasele
primare, să mai învețe încă 2 ani – în primul an un
curs de pedagogie și metodică, apoi un catehism
„mai măricel”, iar cei care terminau puteau deveni
învățători de școli sătești sau candidați la preoție.
După modelul școlilor occidentale, a gândit tot aici
o școală de fete cu 3 clase, precum și o episcopie
pentru românii ortodocși dobrogeni, pentru ca
Măcinul să devină un adevărat centru cultural și
religios. A fost obligat să renunțe, datorită lipsei
cărților didactice și a sprijinului material.
În ceea ce privește prima școală oficială
românească din Tulcea, după anul 1872 au activat
ca învăţători preotul Ion Filoteiu, institutorul
Constantin Andrian, şcolit la Brăila, şi Ion Costescu.
După o perioadă de greutăţi materiale, această
şcoală a obţinut, în 1876, o subvenţie anuală din
partea guvernului României, iar din 1879 a devenit
„Şcoala de Stat Nr. 1 Băieţi Tulcea”. Tot pe atunci
s-a înfiinţat comitetul şcolar numit „Societatea
Școalei române din Tulcea”, avându-l ca preşedinte
pe Vasile Sotirescu. Acest comitet a luptat în anii
dinaintea Războiului de Independență pentru
introducerea alfabetului latin în şcoală, pentru
dotarea localului şcolii de băieţi şi pentru procurarea
cărţilor necesare.
Materiile care se predau în şcolile româneşti
din Dobrogea se rezumau la cunoştinţe elementare:
bucoavna, ceaslovul, psaltirea, aritmetica, cântările
bisericeşti, foarte probabil şi citirea în limba turcă,
de care românii dobrogeni aveau nevoie mai ales
în relaţiile cu autorităţile otomane. O circulaţie
intensă prin Dobrogea trebuie să fi avut Abecedarul
turco-român al lui Constantin Petrescu. Cum la
stânga Dunării nu se tipăreau asemenea manuale,
lucrarea s-a imprimat la Rusciuc, în 1874, în
Eticheta aplicată de Biblioteca Academiei Române
pe cărțile care i-au aparținut lui Nifon Bălășescu

tipografia vilaietului Tuna („Impremeria provinciei
Danubiul”), într-un tiraj de o mie de exemplare.
Acest abecedar a fost de mare folos elevilor şcolilor
româneşti din Dobrogea până la 1877. Totodată, el a
constituit una dintre primele lucrări de acest gen din
întreaga cultură românească.
Nifon Bălășescu a fost eliberat din funcţie
în 1876, în urma unor reclamaţii care s-au dovedit
nefondate. S-a reîncadrat în anul 1878 ca profesor
la Şcoala din Măcin pe care o ctitorise, cea mai
impozantă şcoală românească din Dobrogea şi una
dintre puţinele care mai funcţionau la 1878. Probabil
a rămas aici până la sfârșitul vieții, stingându-se
în anul 1880 sau 1881. Nici locul de mormânt al
acestui mare patriot român nu a fost descoperit până
acum. Există trei ipoteze cu privire la acesta: Măcin,
Văcăreni și Mănăstirea Căldărușani. Se presupune
că a trecut în eternitate în localitatea Văcăreni, plasa
Măcin, dar mormântul nu a fost identificat aici.
După moarte, toate lucrurile sale, strânse în 11 lăzi,
au ajuns la Mănăstirea Căldărușani (de aici ipoteza),
nu se știe de ce, cunoscut fiind faptul că mănăstirea
sa de metanie a fost totuși Cernica.
Și-a lăsat prin testament întreaga
bibliotecă Academiei Române din București. Lăzile
cu cărți și manuscrise au ajuns de la Căldărușani la
București abia în anul 1889, Biblioteca Academiei
păstrând până azi cărțile și lucrările rămase în
manuscris ale lui Nifon Bălășescu (manuale școlare,
însemnările cu valoare documentară, corespondența
sa cu personalități ale timpului), toate în „Fondul
de manuscrise Nifon Bălășescu”. Pe interiorul
copertelor, cărțile din biblioteca cărturarului
poartă următoarea etichetă cu valoare de ex-libris,
aplicată de B.A.R.: «Biblioteca Academiei Române.
Din biblioteca Nifon Bălășescu. 1889». Câteva
exemplare de carte românească modernă cu această
etichetă se păstrează și în colecția de carte veche
a Institutului de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă
Simion” Tulcea, ajunse prin transfer de la B.A.R.
București.
În semn de omagiu, începând din anul
1993, școala cu clasele I-VIII din Tulcea situată pe
strada Nicolae Bălcescu, nr. 43 poartă numele acestui
ctitor de școală românească - Școala Gimnazială
„Nifon Bălășescu”.
Obţinerea independenţei de stat a
69
Eseu
României şi revenirea Dobrogei la ţară au creat
condiţiile necesare afirmării culturale a românilor
nord-dobrogeni prin creşterea numărului de şcoli
și dezvoltarea învățământului, prin înființarea
tipografiilor și apariţia primelor ziare tulcene (22
iunie 1879, Steua Dobrogei – Foie interesilor
locale, săptămânal apărut la prima tipografie
tulceană „Aurora Dobrogei”), cât și prin crearea de
noi societăţi culturale.
Notă: Cărțile materialului ilustrativ fac parte
din colecțiile Institutului de Cercetări Eco-Muzeale
Tulcea.
Bibliografie selectivă
Albotă, Mihai, Istoria învăţământului tulcean de
la începuturipână în anul 2007, Tulcea,
Editura „Şcoala XXI”, 2008.
*** Bibliografia românească modernă (1831-
1918), vol. I, București, Editura Științifică
și Enciclopedică, 1984 (abreviat BRM în
text).
Cioroiu, Constantin, Călători la Pontul Euxin,
Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1984.
Culea, A. D., Dobrogea, Bucureşti, Editura Casei
Şcoalelor, 1928.
Dima, V., Munteanu, A., Liceul Spiru C. Haret
Tulcea (1883-1983), Bucureşti, Editura
Sport-Turism, 1983, pp. 12-19.
Georgescu, Ioan, Învăţământul public în Dobrogea,
în vol. Dobrogea. Cincizeci de ani de
viaţă românească (1878-1928), Bucureşti,
„Cultura naţională”, 1928, pp. 641-698.
Mateescu, Tudor, Permanenţa şi continuitatea
românilor în Dobrogea, Bucureşti, 1979.
Postolache, Lelia, Monahul cărturar Nifon (Nicolae
Bălășescu). O viață de apostolat, în
Îndrumător pastoral, Tulcea, 2011, pp. 98-
124.
Simonescu, D., Buluţă, G., Pagini din istoria cărţii
româneşti, Bucureşti, Editura Ion Creangă,
1981.
Tăvală, Emanuel, Nicolae-Nifon Bălășescu - între
„călugărul chirovag” și „luceafărul
rătăcitor”, Sibiu, Editura Universității
„Lucian Blaga” din Sibiu, 2012.
Eseu
AMINTIRI LA UN SEMICENTENAR
Ion PETROVAI
Semicentenarul revistei Liceului
„Mihai Eminescu”, Satu Mare din 1968,
azi Colegiu Național este și semicentena-
rul debutului meu literar absolut în primul
număr al revistei „Luceafărul” al prestigi-
oasei instituții de învățământ din nordul
albastru al României.
În urmă cu o jumătate de veac, la
nivelul țării, liceul nostru era renumit prin olimpi-
cii la matematică și fizică, dar în școală nu lipseau
preocupările dascălilor și elevilor pe alte planuri.
Clasa mea, a X-a E, reprezentând liceul după faza
pe școală a concursului „Dialog pe aceeași scenă”
a luat locul întâi și pe oraș cu un montaj de versuri
scrise de mine, rostite și cântate pe melodii patrioti-
ce care au fost scoase de la naftalina istoriei.
Elevii de azi e bine să știe că revista săr-
bătorită în acest an este rodul dezghețului ideolo-
gic petrecut în România după anul 1965. Faptul că
L.M.E.-ul (Liceul Mihai Eminescu) era o școală în
care se făcea carte la greu este dovedit și de revista
care pentru mulți dintre foștii elevi ai școlii a fost o
adevărată tribună de afirmare. După câte știu sunt
singurul scriitor în viață dintre cei pe care i-a dat
generația mea. Lui Ioan Vădan și Ion Bala Cel de
Sus nu le-a oferit bucuria pe care eu o trăiesc la se-
micentenarul „Luceafărului” sătmărean. Când eram
elev, între anii 1963-1967, activa în liceu un cerc de
literatură în cadrul căruia se punea accent în pregă-
tirea membrilor lui pentru concursurile școlare, ba-
calaureat și admiterea în învățământul superior, se
studia istorie și teorie literară. Creația literară era o
aventură pe cont propriu a celor pasionați de litera-
tură. Eu m-am evidențiat ca „poet” în pragul zilei de
8 Martie din anul 1964 citind un text rimat intitulat
„Mama”. Dirigintele meu, profesorul de matema-
tică Ioan Beltechi, a fost impresionat de „creația”
mea, mi-a luat-o și a dus-o profesorului de limba
și literatura română, Rozalia Cosma. Severa profe-
soară a venit în clasă, a apreciat preocuparea mea,
dar a ținut să precizeze că pentru a fi scriitor trebuie
să studiez suplimentar teoria literaturii și să citesc
mult. Eu eram un elev cu note de tot felul, nu un pre-
miant cum s-ar fi potrivit opțiunii mele. Am ascultat
sfaturile renumitei profesoare și am făcut progrese
la obiectul de studiu pe care îl preda aceasta, dar la
finalul clasei a IX-a, am ales profilul umanist, pentru
a urma apoi filologia.
70
La secția umană preda limba și lite-
ratura neamului românesc ilustrul profesor
Aurel Dimitriu care atunci când îl preda pe
Eminescu, arunca de la ușă catalogul pe
catedră cu o precizie de invidiat, nu punea
absențe, nu asculta, doar preciza: „Puișori,
azi e sărbătoare!” și își expunea ideile,
gândurile și sentimentele despre marele
poet, pornind de la un text prevăzut în pro-
grama școlară. Când suna de ieșire, profe-
sorul își lua repede catalogul și ieșea din
clasă, iar noi ne ridicam din bănci ca după
un vis frumos. Profesorul Aurel Dimitriu mi-a deve-
nit noul sfătuitor în ale literaturii și creației, dar nu-
mai un an școlar deoarece fusese avansat inspector
la regiune. Atunci țara era împărțită în regiuni, Satu
Mare era în regiunea Maramureș și avea reședința
administrativă la Baia Mare.
În clasa terminală a liceului l-am cunoscut
pe Ioan Vădan și am frecventat împreună Cenaclul
„Ioan Slavici” condus de profesorul și poetul
deja consacrat Petre Got. În acest cadru elitist al
Sătmarului l-am cunoscut pe criticul și istoricul
literar Nae Antonescu de care m-am apropiat și am
avut onoarea să-l vizitez la Terebești, unde locuia.
Am fost impresionat de camera sa de lucru cu pereții
tapetați cu pozele reprezentative ale scriitorilor
români, înrămate sub sticlă.
Din acea perioadă au rămas la distinsul căr-
turar unele creații citite în cenaclu, iar când eram
„la arme” am aflat cu bucurie că am debutat tipo-
grafic cu un „Buchet liric”. Nae Antonescu a fost
consultant pentru cei care s-au ocupat de editarea
revistei liceului pe care eu îl absolvisem cu un an
înainte. Atunci se publica greu, iar mărinimosul Nae
Antonescu n-a ratat ocazia de a mă debuta. Astfel
s-a produs debutul meu absolut în literatura română,
de care sunt mândru.
De ce? Fiindcă, vorba poetului „... am schim-
bat porecla în renume...”. Din „poetul liceului”,
cum m-a prezentat profesorul Leontin Ghițescu,
președintelui comisiei de bacalaureat, universitaru-
lui clujean Alexandru Savu, am devenit membru al
Uniunii Scriitorilor din România, secția poezie.
La semicentenarul publicației în paginile că-
reia am primit botezul tiparului doresc actualilor re-
dactori și colaboratori ani mulți și rodnici și le reco-
mand alcătuirea unei galerii de portrete a iluștrilor
dascăli și absolvenți pe care i-a avut instituția săt-
măreană de învățământ aflată în pragul centenarului.

Forme de contaminare bibliografică, azi
Ștefan MAZILU
Autorul a reprezentat mereu
creatorul produsului finit numit „opera
literară”. Ca orice bun de larg consum,
opera literară a țintit un consumator
final denumit generic „cititor”. Cititorul
a fost mereu singurul în măsură să evalueze calitatea
unei opere literare. Așadar este la fel ca orice alt
produs de larg consum, a cărui succes depinde în cea
mai mare măsură de talentul inovator al creatorului
lui, dar și de modul în care ajunge să fie cât mai bine
promovată pe piață în așa măsură încât contaminarea
ei să fie cât mai largă.
Nu orice operă literară nou apărută are
automat și priza aferentă la public. Acest lucru poate
veni mai târziu sau poate niciodată. Atunci când
un autor scrie o carte este foarte important să fie
creativ și în trend cu cerințele actuale. Numai astfel
poate răzbate prin multitudinea de oferte din care
receptorii au de ales în viața lor de zi cu zi. Desigur
că apoi urmează găsirea celor mai bune strategii de
a o face cunoscută consumatorului de cultură.
În lucrarea sa „Fata care citea în metrou”,
scriitoarea franceză Christine Féret-Fleury vorbește
despre conceptul de „carte călătoare”: adică în fapt
cineva lasă o carte într-un loc anume (pe o bancă,
în metrou, ori pe scaun într-un restaurant), iar mai
apoi îi urmărește traseul (de unde este luată și pe
unde este lăsată). În acest context omul devine
„cărăușul”. Conceptul de „carte călătoare” este o
formă interesantă de contaminare bibliografică, dar
probabil că nu toți vor fi atrași de dânsul. Astfel
putem ca să ne orientăm spre o a doua modalitate:
prin intermediul „agenților”. Agenții sunt mijloace
de promovare a autorului și a operei sale, în diferite
contexte.
Ca profesor poți fi un agent perfect de
contagiune bibliografică dacă ai inspirația necesară
71
Eseu
să știi cum să-ți organizezi munca în
procesul instructiv-educativ. La nivel
de școală se pot organiza opționale
care să aibă ca tematică lectura de text
și în care să le fie sugerată elevilor o
listă bibliografică din care să-și aleagă
un autor pre care vor să-l citească. Se
poate vedea astfel, foarte ușor, care
dintre cărțile date are cel mai mare
succes. De asemenea, la rândul lor, acești mici
consumatori de lectură pot deveni viitori creatori de
conținut pornind de la ideile sau conceptele regăsite
în lecturile parcurse. La fel se poate face și la un
nivel mai superior prin organizarea unor tabere sau
sesiuni de lectură și creație.
Astfel regăsim în imediata noastră apropiere
biblioteca. Acest templu al cărților a reprezentat
mereu unul dintre factorii esențiali de contagiune
bibliografică. Biblioteca este cea care adună în
rafturile sale toate valorile culturale și spirituale
enunțate de-a lungul timpului. Ea a fost și va fi
întotdeauna o mină de aur, un depozitat al resurselor
de idei. Este important ca să existe (chiar și în cele
mai izolate locuri din lume) pentru ca prin gama sa
largă de produse culturale să vină în întâmpinarea
nevoilor societății, oferind tuturor șansa la cultură și
la educație.
Astăzi oamenii trebuie să aibă un acces
cât mai liber la o bază de resurse educaționale și
culturale cât mai bogată pentru a-și putea astâmpăra
setea de cunoaștere. Ei i se adaugă revistele (de
cultură sau școlare), media, mediul online și toate
celelalte aspecte care țin de interacțiunea socială.
Totodată mai putem adăuga ca forme de contagiune:
caravanele culturale, târgurile de carte, prezentările,
dezbaterile și multe altele. Într-o lume aflată în
permanentă schimbare autorul și opera se pot adapta
regăsind noi și noi forme de contagiune bibliografică
în rândul oamenilor.
Consemnări
Cu ocheanul, din Turnul Pompierilor...
(jurnal in/util)
Ioan NISTOR
„Luceafărul și noi” – o revistă școlară
demnă de atenție
Consemnările mele rețin de obicei aspecte
negative. Cele mai numeroase. Dar și aspecte
pozitive, mai puține, precum acesta. La finele
anului 2018, Colegiul Național „Mihai Eminescu”
a tipărit o revistă școlară importantă în peisajul
revuistic local, „Luceafărul și noi”. Coordonatori:
directorul instituției, dl Liviu Rotaru, Delia Seicean,
Georgeta Cozma și Nicoleta Cherecheș, director-
adjunct. Printre redactori: Ovidiu Pop, Gh. Miclăuș,
Gigelia Silaghi, Marius Horșia, Paul Orha, Dorina
Ziman, Carmen Bratosin. De remarcat: ținuta
grafică, materialul fotografic de calitate, spațiul
aerisit. Dar, mai ales, articolele. Prin conținutul
științific și documentar, revista va fi citată de cei
ce vor cerceta la un anumit moment tipăriturile
din anul Centenarului. Fiind prea multe exemple
pentru spațiul restrâns al acestor coloane, mă limitez
la paginile de literatură. Astfel, Sebastian Urda
semnează un grupaj care-l impune printre tinerii
creatori sătmăreni. O poezie a căutărilor incipiente,
din care transpar bucuriile aspirațiilor și neliniștile
juvenile în fața realului tulburat de forțe ostile ființei
libere. Din această zbatere izvorăște poezia, dar și
decizia poetului de a fi alături de tripleta bine, frumos
și adevăr. Sensibilitatea sufletească și aplecarea spre
plasticitatea materiei verbale, ancorate în cotidianul
văzut duios sau ironic, duc la versuri precum cele ce
urmează: „Mi-am imaginat amintirile ca pe niște /
tablouri făcute de oameni pe pânza / sufletului meu”
( „Câți?”); sau: „Îmi place când aud păsările cântând
și clopotul bisericii, / Îmi place când claxonul
înseamnă salut, nu înjurătură, / Îmi place Clujul atât
de rar, încât vreau să plec…” („Îmi place Clujul…,
dar…”). Simțim curenții care vin dinspre paginile
eminesciene, sau dinspre poezia momentului, iar
72
condensul atitudinii civice amplifică gustul amar
al unei realități împinse mereu afară din tiparele
normalității. Sebastian Urda este un nume despre
care se va vorbi și care se adaugă altor eminescieni
afirmați în presa literară. Îmi vin în minte Andra
Bruciu, Adrian Matus, dar și alții, așteptați în arena
literelor sătmărene.
Propunere legislativă
În calitate de cetățean și de contribuabil,
plătitor de impozite, de taxe și accize, fac o
propunere pe care sunt sigur că partidele cinstite
o vor lua în considerare. Partidele necinstite se
luptă de zor să declare ilegale protocoalele prin
care ticăloșii puteau fi prinși mai ușor, oamenii
cinstiți neavând nicio treabă cu protocoalele. Eu
propun legalizarea PROTOCOALELOR. Iată o
expunere sumară de motive grele. În România, de
trei decenii s-a furat fără rușine. Bănci devalizate.
Fabrici privatizate și falimentate. Licitații cu
dedicație. Mită. Valori expatriate. Justiție șchioapă
și răzbunătoare, inclusiv în fruntea ministerului de
resort. Etc. Oamenii fug din țară, agenții putinoși
dansează pe mese, în timp ce răcanul clătinat de
austrul câmpiei umilește comandantul armatei. Iar
balamucul lui Dragnea continuă, insul luptându-se să
pună laba chiar și pe dispeceratul toaletelor publice.
Iar deasupra, corolarul, sărăcie lucie rezervată
majorității românilor. Mai mult: hoți neprinși, tâlhari
nedovediți, violatori și ucigași în libertate (în Satu
Mare a fost unul care a ucis o actriță și încă respiră
aerul libertății). Având în vedere toate acestea,
propun legalizarea protocoalelor, ascultarea și
înregistrarea infractorilor. Nu numai că protocoalele
trebuie legalizate, dar trebuie achiziționată, ba chiar
inventată, tehnică de urmărire, ca să nu scape nici
în gaură de șarpe cei ce fură din averea națională,
penalii și ticăloșii care vor prezumție de nevinovăție
după ce au acumulat mai mult decât li se cuvine.
Precizare: pentru această propunere, nu solicit
copyright. Cer numai să fiu primit în parlament o

singură dată, să le spun șefilor celor două camere
și dlui Márton Árpád care, compromițându-și
comunitatea, s-a înhăitat cu Florin Csordas Iordache
să dea legi pentru protecția ciorditorilor, dar și altora
pe cere-i țin minte, că sunt niște nesimțiți.
Sătmăreni, adio parc dendrologic și sală
polivalentă…
Pe malul stâng al Someșului, între cele două
poduri erau proiectate niște obiective demne de
toată lauda. Nu cunosc istoricul ideilor. Poate au
fost gândite de niște oameni deștepți care au scăpat
de sub controlul lui N. Ceaușescu. Poate a fost
ideea lui. Nu știu. Știu că, după revoluție, acolo se
intenționa să se facă un parc imens, ca un plămân
verde al orașului. De asemenea, acolo era locul unei
săli polivalente, loc pentru Biblioteca Județeană. Nu
s-a întâmplat nimic din toate astea. Edilii de azi au
considerat probabil că un parc nu e potrivit, știindu-
se că în Grădina Romei, ciorile țipă cra-cra! și fac kk
pe bănci… Se credea că o sală polivalentă e un lux
pentru oraș, după cum poate fi expediată foarte bine
undeva pe la Ciuperceni. Poate au luat în considerare
că biblioteca poate fi mutată în clădirea moscovită
ca aspect, vizavi de hotelul Astoria, clădire prin
care bate vântul politicianist în dosul geamurilor
camuflate… Cine știe! Și, ca să vezi, vizavi de
centrul orașului, între două supermarket-uri, s-a
așternut pe zeci de hectare un complex de distracție
și de… tocat bani. Acolo era o fabrică de mobilă de
succes. Bravo, sătmăreni, ați tăcut și acum, în loc să
mergeți acolo să luați bani, veți merge în același loc
să dați bani. Banii dăruiți, de Dăncilă Viorica, care
(o imit!…) vi-i bagă în buzunare fără să-i cereți. Și,
în loc să vă deplasați mai către marginea orașului
(pe unde se plasează marile magazine în țările cu
conducători normali și în orașele normale la cap),
veți face cu cinci sute de metri mai puțin. Ați omis
că timpul va fi cheltuit la cele trei sensuri giratorii
încălecate. Filosoful Mihai Șora spunea (citez din
memorie) că dictaturile nu vin brusc, pe lumina
zilei, ci lent, noaptea, când luna se află în nori. Tot
așa apar și plombele care sufocă orașul!
O cuvântare din decembrie 2017 pentru
2018 și 2019
E foarte limpede pentru cei ce cunosc realitatea
că poeta sătmăreancă Raluca Sălăjan a fost eroina
revoluţiei anticomuniste, nu a contrarevoluţiei
feseniste. La finele anului, în parlament, sunt
73
Consemnări
comemorați morții din decembrie 1989. Nu se
cade, pentru fața „curată” a coalizaților de azi, să
nu fie comemorați morții revoluției, care, vezi bine,
erau destinați să moară pentru ca actualul autocrat
al guvernării să ajungă și el la putere. Nu se poate
pleca la tăiat porcul așa, pe furiș. Așa că au venit la
microfon, cu logosuri formale, cam aceiași „aleși”
din anii trecuți, cu aceleași discursuri. A venit la
microfon și un senator alduit cu talent, dar aflat
acum trup și vorbă în simbria PCR-ului (adică
Partidul Ciuma Roşie, după cum strigă poporul, şi
poporul are dreptate!). Senatorul respectiv a evocat,
printre altele, sacrificiul din 1989 al poetei Raluca
Sălăjan. Plin de emoții, discursul. Dar, vai! Era fals.
Că nu poți să nu te întrebi, pentru cine au murit
tinerii în Decembrie 1989? Tinerii frumoși și liberi
era să zic, dacă propaganda otrăvită nu ar fi întinat
aceste cuvinte pentru a mânji cu noroi revoltele care
nu plac stăpânilor. Să fi murit pentru cei care fac legi
strâmbe ca să poată ascunde jaful multilateral? Dacă
senatorul cu pricina ar citi poeziile Ralucăi, ar vedea
că tânăra poetă nu avea nimic cu comunismul, la fel
ca tatăl său, Dorin Sălăjan. Dacă Raluca ar auzi cum
se împopoțonează cu jertfa ei un politician care se
află în mreaja unui partid neocomunist, s-ar răsuci
în mormântul de pe strada Rodnei, din Satu Mare.
E de mirare cum unii nu simt că proptesc generos
o guvernare care ucide tot ce a avut mai bun acest
popor, că întorc România spre anul tulbure 1948…
În 2018, nu știu ce discurs a citit omul respectiv,
dar pun pariu că în 2019 va avea același discurs din
2016 și 2017.
Doamna Elena Udrea va face dezvăluiri
De Crăciun, cea mai iubită dintre pământencele
noastre a fost eliberată. Și va face dezvăluiri.
Ne va spune cum (și cu ce!) poate petrece ea un
concediu prelungit prin străinătăți dintr-un salariu
de politician, în timp ce majoritatea românilor
nu pot merge „cu toată mândria” nici măcar pe
litoralul românesc pentru două săptămâni. Până
atunci, vedem că justiția pesedistă funcționează.
Și ne putem gândi ce noroc ar fi avut Al Capone
dacă trăia în zilele noastre, aici la noi, cu o justiție
făcută harcea-parcea de pumnacii cu pix ai lui Golia
Ticălosul. Eliberat, celebrul gangster mai putea
face încă o sută de crime. Azi sunt mai vinovați cei
ce-i condamnă la închisoare pe vinovați decât vina
însăși.
Consemnări
Eroi au fost, eroi de la Revoluție mai sunt…
Autocratul partidului de guvernământ,
al partidelor de fapt, nu ne-a spus ce a făcut
la Revoluție. E posibil să fi colecționat suzete
comuniste pentru viitoarea iubită, încă nenăscută.
Dar aflăm ce au făcut câteva dintre prea supusele sale
unelte mișcătoare. Domnii Nicolicea și Codrin se
tot afișează cu statutul lor de luptători pe baricadele
Revoluției, amețindu-ne cu povești despre cum au
riscat ei să înfrunte gloanțele. Personal, îi cred. Din
cele 12 milioane de gloanțe trase la Revoluție, două
le-au retezat nasurile. Încă de atunci au rămas niște
politicieni fără… nas.
De ce nu călătoresc guvernanții cu trenul?
Răspunsul e simplu. Au miros fin. Răcesc ușor.
Au resurse. Mai rămâne și varianta mersului pe jos.
Spre exemplu, președintele Republicii Belina face
până acolo jogging. Nu am dovezi, dar îmi aduc
aminte cum arată dumnealui la conferințele de presă.
Fără cravată, ca după antrenament. Iar imaginea
căilor ferate îi face rău: rugină din belșug, vagoane
cu geamuri ciobite, stații în ruină, tuneluri verzi
din păducel și măceși. mai este și iarba îngrășată,
știm noi de ce, printre șine, la care tânjesc vacile
riveranilor… Și lista e lungă. Dar ceea ce reprezintă
coroana pe care CFR-ul o poartă de trei decenii este
mirosul. Se deduce de care miros e vorba. La grupul
sanitar dintr-o gară, mi s-a dat în loc de hârtie igienică
un șervețel în care biata femeie învelise înainte o
plăcintă. L-a reciclat. Iar din pompiță țâșnea un
săpun diluat cam 70%. Efectul Hexy Pharma. Cum
să circule simandicoasele fețe ale puterii în atare
condiții, cum să cunoască ele realitatea?
Un actor grăbit…
Actorul Mircea Diaconu a dezvăluit motivele
care l-au dus în brațele partidului-stat. Cică a ieșit
rău umilit dintr-o sală în care niște liberali l-au
muștruluit și l-au bălăcărit. Lasă a se înțelege că toți
deodată, în cor, ba mai mult, toți liberalii din toată
istoria, de la Brătieni încoace, cu tot liberalismul
lumii moderne. Și așa a ajuns el în plasele întinse
de politrucii puiandrului fesenist, îmbrățișat de
Gâdea, tămâiat de marii deontologi ai studiourilor
mucegăite, de foștii infiltrați în partidele istorice.
Maestre (zic așa, deși nu mai este, dar știind ce
mult îi place!), fibra nu se schimbă la o adiere de
vorbe. Fibra veritabilă ori este, ori nu este! Restul e
oportunism.
74
Doi ani de haos… fertil
Haosul este bun și el la ceva, la prăsirea
hoților și a puilor de hoți. Îndată după decembrie
1989, orizonturile s-au deschis. Spiritul constructiv
a revenit. Încruntarea de pe fruntea poporului s-a
risipit. Dar îndată, restaurația lui Iliescu și a FSN-
ului a readus demonii dictaturii. Cât a durat? Iliescu
a detestat opoziția, a urât partidele istorice, care,
printre altele, au făcut Statul român. PCR nu putea
conduce cu opoziția în coastă (Iliescu îi spunea
sulă!), cu partide tradiționale profesionalizate în arta
de a conduce democratic, și a umplut pușcăriile cu
deținuți politici. Eficient model! După ce Iliescu a
repus țara cât de cât pe vechiul drum comunist (el
îi spunea democrație originală), democrația reală,
autentică, apărată zi de zi, a avut puține momente
de manifestare clară. Mici pâlpâiri prin 1996-2000
(când mineriadele au dat în clocot), prin 2005, când
se credea că primul ministru de atunci, liberal, e
chiar un democrat. Se vede azi ce a fost. Un lup
comunist în piele de liberal. Apoi și-a găsit un ortac,
din Teleorman. Și s-a lăsat peste noi o lespede de
piatră. O negură cu un singur cârmaci, altul decât
cârmaciul Ceaușescu și timonierul Băsescu. Un
om care face totul, desface totul. Ilegal, dar, într-o
democrație slabă, cu o constituție șchioapă, nimeni
nu-l poate opri. Falimentează o țară și-l doare în cot.
Crede că e veșnic. O „veșnicie” care, bineînțeles,
va mai dura doi ani, de chin, dar cei din incubator
vor fi fericiți și se vor înmulți. Șeful și-a făcut din
salariul de bugetar un imperiu. A putut. „Putem!”
Dar… ciocul mic! Adepții absenteismului speră: eu
nu știu, nu mă pricep, stau acasă, nu mă amestec!...
PRM-istul Codrin și toată ceata îmbibată cu ură
antidemocratică au deprins lecțiile manipulării …
Ei plătesc ziare, trupe de asalt înarmate cu cele mai
neguroase minciuni. Oameni fără Dumnezeu cât
mai mulți în jur, cu misiunea de a toca tot ce mișcă
în rândul opoziției. Mită, gârlă. Încrederea în viitor
e inutilă pentru ei. Asta e mentalitatea indusă, care
i-a făcut pe români să-și ia lumea în cap. De aceea
pleacă. Ei simt că asistăm la o restaurație, cea mai
perfidă, cu anestezice și cu felceri bine instruiți. Cu
activiști, cu agitatori care toacă oră de oră mintea
omului. Dragnea nu e singur. E arătat cu degetul de
cei ce mai speră în normalitate. Dar el este doar chipul
văzut al haosului preparat în eprubete. În dosul lui
stau încolonate, invizibile, plutoanele de recuperatori

ai dictaturii, rakeți mai mult sau mai puțin violenți.
Instruiți să readucă la viață privilegiile de altădată.
Pentru ei nu e bună noua ordine europeană. „Cum,
dar nu știm noi ce e mai bine pentru noi? Pardon,
pentru țărișoară…E prea complicată această Uniune
Europeană, ne dă peste degete și lasă să se simtă
mirosul de naftalină al hainelor vărgate. Statul de
drept nu ne lasă să boierim, așa cum o făceam cu trei
decenii în urmă. Ce vremuri!” Ei, părinții lor, copiii,
neamurile. Și când vor fi siguri că pot scoate capul
din galerii, îl vor premia pe Dragnea și vor construi,
în spatele Europei, o societate bună pentru ei. Ruptă
de lumea civilizată… „Dă-o dracului. Patriotismul
e un moft, dar curentul naționalist prinde la
poporul neinformat, manipulat, mințit. E răcoritor
pentru noi”. Restaurația nu e așa cum se crede, o
revenire totală, refacerea industriei, construirea
Canalului etc. Naivii care laudă vechiul regim
cred, în naivitatea lor, că se va reface industria, se
vor reabilita stațiunile pentru pensionari și altele…
Veste rea. Principiul lor este PCR. Pile Cunoștințe,
Relații, ca altădată. E mai simplu decât se crede
Înseamnă doar trei lucruri. 1. Controlul justiției. 2.
Controlul resurselor 3. Controlul mass-mediei. Atât.
Și de restul, Mărășești, cum se zice. Cine nu vede e
complice, e naiv sau are ochii legați. Din nefericire,
copilotul lui Dragnea prin haosul controlat este
un fost liberal. Care-l girează. Din teamă. Are și
el probleme cu indispensabilii. Dar nu știe ceva
esențial. Crin s-a înhăitat cu ortacii feseniști, din
naivitate, crezând că-i va putea duce pe drumul
european. Și, în final, lui Crin feseniștii i-au făcut
felul. Tăriceanu îi girează pe ortaci, insistent. Îi va
ieși girul pe nas și lui. Dar să nu ne imaginăm că
pesediștii, de la Dragnea la cel mai peticit agitator,
urăsc democrația. Ba nu, o iubesc la nebunie.
Ea le asigură și le-a asigurat accesul la putere, la
manipulare, la minciună, la populism. Ea admite și
neobrăzarea, slabă în fața nesătuilor, ușor de strivit
de „cei doi elefanți”. Cu 18% fac ce nu făcea nici
Ceaușescu. Da, vine întrebarea, și? Și gata. Până
aici. „Democrația e bună până venim noi la putere,
apoi, noi belim noi jupuim, vorba cântecului…”
Eroii pesediști la panoul dezonoarei
E bine să ne amintim de curajoșii capabili
de mari sacrificii… Numai câțiva, acum. Patriotul
Mazăre se dă în leagăne de liane prin Madagascar.
Ghiță se ascunde sub fustițele păpușilor Matrioșka
75
Consemnări
din Belgrad. Ilan Laufer cearcă și el să submineze
admirabila evreime, trântindu-și în fasole ăia…,
cum le zice, apoi dispare. Dragnea își spală negreala
sufletului în ochii unei puștoaice… Eroii naționali
de azi performează în vorbărie, Bacalbașa, Șerban,
Iordache și alți misogini specializați în vorbe
mocirloase, care s-au îngrășat cu scorpionii prăsiți
în revistele răposatul Vadim…
CCR conține energizante
Cine-și amintește de săptămânile petrecute în
2012 de dl T. Băsescu între suspendare și demitere,
cred că reține momentul când președintele a făcut
o vizită la CCR. Atunci, acolo, în Curte, era și dl T.
Toader. După discuțiile purtate, T. Băsescu a ieșit
radios. Îi străluceau ochii. „V-am aranjat!” spuneau
ochii lui. Și… n-a fost demis. Recent, dl Dragnea
a avut o întâlnire de o oră, cum zice presa, cu T.
Tudorel. După care T.T. s-a dus la CCR să apere o
contestație care-l viza pe președintele Parlamentului
în legătură cu completul de cinci. Brusc, până să
vină decizia CCR, dl. Dragnea, din opărit și palid,
a devenit un exaltat jovial, ca un puștan cu coșuri
pe față, căruia i s-a arătat nu în vis, ci în realitate,
paradisul. Și îndată CCR a dat un aviz în favoarea
lui, în privința completelor. Asta e! Cine știe să tragă
sfori, acela le trage cu succes.
O întâmplare veche și niște concluzii
În România se întâmplă zilnic nenorociri:
incendii (puse de cineva, nu-i așa, dle D.?), inflație,
devalorizarea leului, prețuri tot mai mari, salarii tot
mai mici, penali plecați în concedii de lux (Săracii
de ei! Ar trebui să facem niște chete pentru Mazăre,
Udrea, Bica, Ghiță…). Și lista e lungă. Dar, cu toate
că degetul public și bunul simț e îndreptat spre
guvernanți, aceștia se ascund ca struții. Ei nu sunt
de vină! De vină sunt alții, bunicul lui Bulă, Soros,
Occidentul și desigur, opoziția. Uitând că au guvernat
24 de ani din 29 (1990-1966 – tatăl PSD-ului; 2000-
2005 – Iliescu-PSD; 2005-2009 – Tăriceanu care
era un PSD-ist mascat!; 2012-2015 – PSD, 2017 –
până azi guvernele Dragnea). Neasumându-și nicio
vină pentru dezastrul economiei, pentru celebrele
devalizări, au o singură grijă: să caute țapi ispășitori.
Practica instaurată de coaliție este de a da vina
pe alții. Și chiar dacă cei cu mintea nealterată de
propagandiști, nu devin niște mankurți, totuși, sub
grămada de minciuni, rămân cu o vagă îndoială.
Am un exemplu. Prin 1967, am auzit o întâmplare
Consemnări
dintr-o clasă de elevi. E un exemplu de manipulare
și-l povestesc deși e… cam urâțel. O minciună
lasă urme chiar dacă poate fi, sau chiar dacă este
devoalată. Rămâne totuși ceva, mirosul. Era în clasa
aceea un elev problemă, un Gheorghe, recunoscut
ca mincinosul clasei și provocatorul unor vânturi
periodice slobozite în clasă. Și el avea o… simpatie,
se chema Nuța. Care nu voia să stea cu el în bancă,
iar învățătoarea a mutat-o cu Teo. Ei bine, eroul
nostru, Gheorghe, nu a suportat asta, din invidie. Și
s-a răzbunat. A făcut-o. Stând în ultima bancă, și-a
lansat în clasă gazele specifice, după care a strigat:
Tovarășa, Teo o stricat aerul în clasă! Învățătoarea
l-a ignorat. Dar el a repetat, mai apăsat: Tovarășa
învățătoare, Teo s-a b… (cuvânt urât!) în clasă.
Efectul? Fata știa adevărul, că nu Teo era vinovatul.
Dar cu toate astea, obsesia olfactivă s-a suprapus
peste imaginea video a colegului Teo și considerația
ei de până atunci s-a risipit. Desigur, nu a fost
vinovat Teo, dar oare nu putea fi și el? Minciuna s-a
lipit. Și fata n-a mai vrut să stea cu Teo în bancă,
nici cu împricinatul, decât singură, în banca din față.
Derbedeul și-a atins scopul răzbunării. Guvernanții
de azi, aruncând vina pe alții, își ating și ei scopul.
„PSD e un partid de maimuțe” (citat din A.
Țuțuianu)
Când dl Țuțuianu a spus asta, represiunile dlui
Dragnea n-au întârziat. În plus, se pare că niște foști
colegi ai împricinatului au obiectat că se admite
în partid discriminarea maimuțelor pe criterii de
sex, și că dl Țuțuianu trebuia să spună că e vorba
de un „partid de maimuțoi și maimuțe”. Sărind
peste disputele zoo, putem observa că s-a dezlegat
un mister. Înțelegem de ce PSD, cu baba oțetită
și mustăcioasă în frunte, își mână partidul spre o
zonă… BANANIERĂ.
Învățăturile lui Nea Goe către progenitura sa
politică
„Dacă pesta porcină face ravagii, nu te băgați în
lătúri, dă-te în lături și taci ca porcu-n cucuruz. Dacă
virusul West Nile a ajuns la 276 de victime, nu te
speria, până la tine mai e mult. Dacă vine cutremurul,
ia lopățica, fuga la plajă, fă o groapă și bagă acolo
capul. Dacă ninsorile blochează drumurile, fugi în
Dubai. Dacă ești prins cu minciuna, ascunde-te de
ziariști, că sunt niște derbedei răi și fără milă. Dacă
serviciile te amenință cu o valiză de documente
compromițătoare, nu-ți face valiza pentru a pleca
76
acasă, Codrin a pus în funcțiune o linie tehnologică,
așa că te rog să clonezi dosare, pline sau goale că tot
nu mai vede nimeni nimic, apoi ieși în fața poporului
și numără ca Pristanda, două la primărie, două la
pușcărie… Dacă Putin trimite un mesaj în care îți
este amenințată Țara, cere-i Președintelui să traducă
acel mesaj, că tu nu te poți ocupa de nimicuri. Dacă
bacteriile îi ucid pe români, ferește-te și nu fi atât de
prost să ieși din ascunzătoare ca să dai față în față
cu reporterii trimiși de Soros, stai liniștit „la locul
tău”. Dacă deraiază un tren, fă-te că plouă câteva
zile, apoi ieși și laudă-te cu kilometrii de cale ferată
pe care-i vei moderniza în deceniile următoare.
Ține minte: minciuna să fie incredibilă, aroganța să
fie maximă, ticăloșiile să ajungă până la cer. Toate
astea sunt semne de bărbăție. Iar eu o să scot și alte
învățături din gentuța luʹ mamʹ mare…”
Citat dintr-un membru PSD lucid
Dna Corina Crețu, încă la PSD (până când se
va enerva dl Dragnea), zice câte ceva, silită să dea
peste nas propriului partid: „Nu mai accept insultele
din partea Guvernului României”. Cred că era vorba
de oama politică a anului, după cum au decretata
spurcăciunile românofobe de la „Sputnik”. Tot
dna Crețu declară că din 2007 ni s-au alocat 45
de milioane de euro, că adică nu e cinstit să ne
plângem de apartenența la UE. Și atunci, să nu-l
trimiți dracului (citez din Dragnea!) pe cel care a
rostit prima dată odiosul ROUexit? Doamna mai sus
pomenită e atacată de pesediști cu violență. Ei bine,
când o voi întâlni la Strasbourg pe doamna Corina
Crețu îi voi spune: „Corina dragă, așa-ți trebuie,
bine ți-au făcut. Păi nu ai văzut mata că în partidul
acesta nu se admite critica? Nu știi că Dragnea e
slujit de da-da-da-iști? Că acolo e un dregător care-i
căftănește pe cei cu merite în slugărnicie? De ce nu
ești și tu slugarnică? Că acolo e nevoie de eunuci,
de supuși, de oameni cu spirit de sacrificiu pentru
partid... De sacrificiu, da, sau poate nu ai citit și
tu cum niște supuși de-ai lui I. V. Stalin, când le
venea rândul să fie executați, declarau că trăiesc cea
mai mare fericire dacă moartea lor e spre folosul
partidului și al mărețului conducător. Nu înțelegi,
dragă, că victoria Programului, bla-bla-bla… are
nevoie de jertfe? Păi vezi, dacă nu ai observat la
timp că partidul tău nu s-a democratizat, că poate să
apară un diliu care duce partidul și țara în prăpastie,
acum va trebui să-i fii alături, fată dragă, ce să-

ți fac? Aceasta este soarta partidelor care refuză
democrația. Corina, regret, dar îți meriți soarta!”
Suntem mândri că suntem români și…
gata!
Un posibil discurs pesedist ar putea suna
așa: Români, e tare mare bai! Șeful statului nu are
nume românesc. Șeful SRI nu are nume românesc.
Șeful celui mai mare partid din opoziție nu are
nume românesc. Eminescu nu are nume românesc,
în realitate, este Eminovici. Decebal nu avea nume
românesc. (Notă: acest discurs poate fi o eboșă
pentru un viitor imn al celor două partide reunite:
PSD „un partid de maimuțe” cum zice dl Țuțuianu,
mândre și ele că sunt românce, cum putem completa
noi respectiv PRM prin care bântuie nestingherit
duhul moroiului Vadim). Acest imn ar putea avea la
bază faptul că în spațiul public apar tot mai des idei
naționaliste, agresive. Nu patriotice, să ne înțelegem.
Patriotismul e în esență critic și se bazează nu
pe vorbe ci pe realizări. Formele de manifestare
ale naționalismului se diversifică. Un exemplu:
nu suntem latini, suntem daci. Dovada pe care o
afișează acești teoreticieni care tulbură mințile e că
limba noastră nu ar fi romanică decât într-un procent
nesemnificativ. Care? Nu ni se spune! Tot ce au
clădit cercetătorii, savanții, de la Cantemir încoace,
se anulează. Limba română ar fi indoeuropeană
total, dacică neapărat, mama limbii latine... Nu
avem scrieri, dar ce contează? Apar dicționare, cum
e și cel din Basarabia, care o includ în limbile slave.
Cu asemenea savanți, ne vom trezi că ni se propune
revenirea la alfabetul nedescifrat de pe tăblițele
de la Tărtăria, sau la cel glagolitic. Apoi, de ce nu
s-ar putea trece la purificarea limbii? Afară cu toate
cuvintele care… seamănă cu cele latine: muiere,
casă, pâine și altele!… Vor fi păstrate doar cele de
origine dacică. Mai departe, cocoșii naționaliști vor
decreta că e obligatorie purtarea ițarilor, a căciulilor
dacice, femeile vor fi obligate să-și acopere capul
cu marame, cu excepția d. V. Dăncilă care a probat
deja veșmintele islamice. Vor sărbători Crăciunul pe
stil vechi, deoarece ideea stilului actual a venit din
Occident și acesta ne vrea răul… Cei care delirează
astfel găsesc repede temeiuri pentru orice. Mândria
afișată trebuie să domine, nu respectul pentru tradiții.
Și Căpitanul era mândru. Îmbrăca ostentativ ițarii și
purta iconițe în piept. Era creștin, chiar dacă, pe de
altă parte, nu a avut reținere să asasineze păgânește
77
Consemnări
un prefect. Apoi, să-i lase pe gealații lui să ucidă
miniștri și prim-miniștri, ba chiar și pe genialul istoric
și patriot, N. Iorga… „Mândria” aceasta, în vorbe, a
însângerat cel mai dramatic deceniu din istoria țării,
cât i-a stat în putință și precât de tulburată i-a fost
mintea de o doctrină bazată pe violență și asasinat
politic. Românii noștri mândri ne dau ca model
naționalismul lui Victor Orban, ce mare model de
patriot e pentru unguri. Cică el își iubește neamul
și-l apără inclusiv genetic, să nu fie contaminat
cu… sângele migranților. Se uită că în țara lui V
Orban, din nefericire, naționalismul a fost o poveste
veche, deseori alunecând în șovinism tragic, pe care
românii l-au resimțit din plin. Bine, se poate spune,
și la ce le-a folosit? A venit istoria și le-au dat peste
nas naționaliștilor, în 1918, în 1919, în 1944. Există
totuși o cale: patriotismul înțelepciunii, al lucrului
și al toleranței creștine. Exemplul lui Iuliu Maniu,
cel aruncat inuman în Cimitirul săracilor de agenții
români ai celor mai feroce dușmani ai României,
care-i tulbură și azi la minte pe șerbanii, pleșoienii,
savaliucii, codrinii, nicolicii, tăricenii, ciuvicii și
ciutacii neamului, ar trebui urmat! Va fi cu folos.
Despre Referendumul pentru familie.
Cu ajutorul Celui de Sus, am scăpat din capcana
referendumului. Ni se pregătise un dezastru. Mai
întâi, întrebarea care suna așa: „Sunteți de acord cu
legea de revizuire a Constituției României în forma
adoptată de Parlament?”. Apoi, pericolele. Primul:
Parlamentul, dominat de adepții dlui Dragnea, putea
face tot ce voia. Îl putea declara pe acesta despot.
Al doilea: partidul care e la putere putea fi declarat,
fără nici un pic de rușine, PARTID UNIC. Al treilea:
partidul ajuns la putere, având chiar și un procent
peste celelalte, putea avea libertatea de a revizui
toate legile care nu-i convin… Și mai sunt… Dar
marii noștri comentatori politici, în loc să identifice
pericolele, caută vinovații. Și consideră poporul
vinovat. Numai că poporul acesta vinovat i-a tras o
palmă boierului Dragnea.
Greșeala scuzabilă a unui jandarm
Într-una din seri, la o demonstrație din Piața
Victoriei, un jandarm l-a apostrofat pe filosoful
Mihai Șora, strigând la el să se dea la o parte.
„Mișcă-te, moșule!” sau cam așa ceva. Urât gest,
dar jandarmul are o scuză. Privindu-l din profil pe
respectabilul centenar, pur și simplu, din grabă, l-a
confundat cu dl Liviu Dragnea.
 Traduceri

TRADUCERI DIN LIRICA COREEANA

Traduceri: Olimpia Iacob

Hee Ja Cho Vine toamna

Adierea tomnatică
zăboveşte lângă palatul de trestii
soare arzând
S-a născut în 1945, în KzungKi Province, Coreea de sărut pasional pe vârf de creangă
Sud. A emigrat în State, în 1979. A debutat în 1998, trâmbiţând cerului veştile
în jurnalul literar, Sidaemunhak. A primit câteva
premii pentru poezie şi eseuri. Este membră în Ex- cu un crâmpei de nor alb
patriate Literary Association (America). alături
cântăm stelele
alunecând sub privirile noastre
când ne alinăm inimile

Mai mult decât e de ajuns

Won-Yung Hyun
Hyun s-a născut în Seul, Coreea. E creator
de sijo.
Volume publicate: At the Side of Burning
Sunset; Longing for nang Rang Sky; Thoughts of
a Pine Tree; On the Road With No Road. Premii
obţinute pentru poezie: the US Compatriots Liter-
ary Awards;the Sichon Sijo Literary Award; Great
Abtoad Merits Award.
Citeşte şi scrie sijo mai mult decât e de ajuns
şi află cum gândurile pe deplin vor fi de ajuns.
Faţa va fi de ajuns de frumoasă,
Mintea de ajuns de clară.
Aşadar ia seama! Scrie sijo mai mult decât e de
ajuns.
apropie-ţi bucuria mai mult decât e de ajuns.
(Korean Expatriate Literature, No 22, 2018.
K.E.L. Cover art: ”Sapphire Sea” acrylics on canvas
done in 2017 by Mia Barkan Clarke.

Reviste primite la redacție.

• Dunărea de Jos, Galaţi, nr. 200, octombrie 2018 (serie nouă), nr. 201, noiembrie 2018, nr. 202,
decembrie 2018. Florina Zaharia (manager).
• Caiete Silvane, Zalău; Anul XIV, (serie nouă), nr. 10 (165) octombrie 2018; nr. 11(166) noiembrie
2018, nr. 12 (167) decembrie 2018.Daniel Săuca (redactor-şef)
• Plumb, Bacău, Anul XIV, nr.139, octombrie 2018, nr. 140, noiembrie 2018; nr. 141, decembrie 2018.
Ioan Prăjişteanu (director), Dumitru Brăneanu (redactor-şef)
• Sud, Bolentin Vale, anul XXIII, nr.9-10 (serie nouă) septembrie-octombrie 2018, nr. 11-12 (212-213)
noiembrie-decembrie 2018. Vasile Grigore (redactor șef) Florentin Popescu (senior editor )
• Actualitatea literară, Lugoj, Anul IX, nr. 87, noiembrie-decembrie 2018, Nicolae Silade (director).
•
• continuare pe pagina 79

78
 Traduceri
Am răbdat cu ochii închişi
Chung-Ha Cho chiar şi setea pustiitoare din arşiţa neclintită.
S-a născut în Coreea. Debutează ca poetă în
2009, în Korean Expatriate Literature, şi înregistează Aşteptându-te
primul ei succes (The New Poet Award). Urmează pe pământul făgăduinţei de aici
un nou premiu în 2010, acordat de către Changjo
(Creation) Literature. Doream să fiu trestie de nedoborât
Volume de versuri publicate: Zorele/ Morn- mângâiată într-o zi de mâinile tale dezmierdând flu-
ing Glory/ şi Scoica/Shell. Este membră în Korean ierul
Expatriate Literary Association. Locuieşte în Mas-
sachusetts. Ce minune
să fiu aleasă de tine
Trestia
Într-o astfel de zi cu vânt la capătul unui câmp alb
Mi-am reţinut lacrimile de trestii
chiar într-o noapte cu vânt dezlănţuit. îţi trimit un cântec ştiut

Trenul dragostei
Yoon Soo Park Călătoream cu trenul dragostei
cu 80 de mile pe oră

S-a născut în Yecheon, North Gyeongsang- Nicio întrebare însă

buk-do Province. Este absolvent al Universităţii despre gările lăsate în urmă
Naţionale din Seul şi al Universităţii din Alber-
ta. Universitatea din Cincinnati i-a conferit titlul Viaţa mea
de Doctor în fizică, iar Universitatea Naţională râu curgând liniştit
Chonbuk, titlul onorific de Doctor. A fost„visiting prins uneori în furia valurilor sălbatice
professor”la Institutul Politehnic Rensselaer, Uni- săltând peste albia-i ursuză
versitatea Naţională din Seul şi Universitatea Johns udând-o cu lacrimi de neoprit
Hopkins. Este vicepreşedintele societăţii The Ko-
rean Expatriate Literary Association. Cu ultimul tren al dragostei
vreau să călătoresc la nesfârşit
fără să ştiu care va fi ultima staţie

• Litere, Târgoviște Anul XIX, nr. 11-12, (224-225) noiembrie-decembrie 2018; Tudor Cristea (director),
Mihai Stan (redactor șef)
• Eroii Neamului, Satu Mare, Anul X, nr. 4(37), decembrie 2018; col (r). Voicu Șichet (redactor
coordonator).
• Nord Literar, Baia Mare, Anul XVI, nr. 10 (185), octombrie 2018; nr. 11 (186), noiembrie 2018 ; nr.
12 (187), decembrie 2018. Gheorghe Glodeanu (director); Săluc Horvat (director executiv): Gheorghe
Pârja (redactor șef)
• Ardealul literar, Deva, Anul XXII, nr. 1-2 (76-77) 2018. Valeriu Bârgău (director fondator) Mariana
Pândaru-Bârgău (redactor șef)
• Conexiuni literare, Bistrița, Anul II, nr. 6/ 2018. Dorel Cosma (director fondator), Menuț Maximinian
(redator șef)
• Hyperion, Botoșani, Anul 36, nr. 7-8-9 (291-292-293) / 2018. Gellu Dorian (redactor șef)

79
 Cuprins
Editorial: Aurel POP - Să cinstim și să Al. ZOTTA - Dana Criste: Virtuțile salva-
întâmpinăm așa cum se cuvine Noul AN! 1 toare ale erosului 47
Marin POP, Înființarea și activitatea Icu Crăciun - Adrian Țion și Constantin Rîpă 49
despărțământului Tășnad al Astrei înainte de Lucian GRUIA - Manuela Cerasela Jerlăianu
Marea Unire (II) 2 - „Albastru pustiu” 51
Dorel COSMA - Poezii 8 Cristina ȘTEFAN - Ioan Enache - Iudacainul
Menuț MAXIMINIAN - Poezii 9 - Prima carte a pocăinței 52
Ana ZEGREAN - Poezii 9 Fișă de dicționar - Ovidiu Hațeganu 53
Gheorghe MIZGAN - Poezii 10 Dan SANDU - Cântec de prieten 54
Ștefan VEȘCARI - Poezii 10 Constantin STANCU - Omul simplu face
Ionuț Pițoiu - Poezii 11 parte din decor 58
Doru LOSTUN - Starea bisericilor românești Marta CORDEA - Cuvântul salvator, lăsat
din fostul comitat al Sătmarului și zonele în- moștenire de Cornelia Erdös alias O`CORIS 60
vecinate în vremea episcopului Manuel Vanghea MIHANJ STERYU - „Vederea
Olsavszky de Muncacevo 12 poeților - Videarea-a Petslor 61
Carol C. KOKA - Cetatea de la Satu Mare și Ovidiu T. POP - Horia Bottea (1891-1948) -
incendiul din 1703 17 poet, prozator, magistrat și profesor 63
Viorel CÂMPEAN - Canonicul Grigore Pop Lăcrămioara MANEA - Școala tulceana în
de Mireșu Mare, un participant la Marea perioada stăpânirii otomane. 65
Unire mai puțin cunoscut 19 Ion Petrovai - Amintiri la un semicentenar 70
Ioan Nistor - 70 - 22 Ștefan MAZILU - Forme de contaminare
Aurel POP - Profesorul, Publicistul și bibliografice, azi 71
Pictorul Nicolae POP 27 Ioan NISTOR - Cu ocheanul, din Turnul
Victoria FĂTU NALAȚIU - Poezii 32 Pompierilor... (jurnal in/util) 72
Marcel Miron - Poezii 33 Olimpia IACOB - Traduceri din lirica
Mihaela- Mariana CAZIMIROVICI 34 coreeană 78
Irina MONAC - Proză 35 Reviste primite la redacție 78

Redactor șef adjunct: Ovidiu T. Pop

Secretar de redacție: Marta Cordea
Colectivul redacțional: Cristina Ștefan (Bacău), Florentin Popescu, Lucian Gruia (București), Daniela
Gîfu (Iași), Adrian Botez (Adjud), Constantin Stancu (Hațeg), Marin Pop (Zalău), Ionel Necula (Tecuci),
Mariana Pândaru-Bârgău (Deva), Anca Sîrghie (Sibiu), Menuț Maximinian, Elena M. Cîmpan, Dorel
Cosma (Bistrița), Icu Crăciun (Năsăud), Olimpia Iacob (Timișoara), Claudiu Porumbăcean, Nicoleta
Câmpian, Carol C. Koka (Satu Mare).

ISSN 2501-1200
Redacția: Satu Mare, B-dul Sănătății, bl. K2, ap. 6
cod poștal 440171, jud. Satu Mare
e-mail: marturii.culturale@gmail.com
tel. 0361-801824, 0746248263

Acest număr apare cu sprijinul financiar al Primăriei Satu Mare, potrivit L. 350/2005.

În atenția colaboratorilor:
Responsabilitatea juridică pentru conținutul articolelor revine exclusiv semnatarilor acestora ca persoane individuale.
Sunt luate în considerare textele colaboratorilor expediate pe suport electronic. Materialele primite nu se returnează.
Marturii culturale

)
Ovidiu Haţeganu
 Mărturii editoriale
- cărţi primite la redacţie -
Camelia David, Școala
Gimnazială „Avram Iancu” din
Satu Mare - patru decenii de istorie
(1978-2018) - monografie, Editura
Citadela Satu Mare, 2018.
Lia-Florica Koka, Elemente de
geografie fizică în texte, - texte
geografice, Editura Citadela Satu
Mare, 2018.
Aurel Pop, Mărturiile
contemporanilor mei, - interviuri,
Editura Citadela Satu Mare, 2018.
Ioan Tipu Sălăgeanu, Arcașul
vesel, - epigrame și rondeluri,
Editura Citadela , Satu Mare, 2018.
*** Nicolae Pop - 80 - studiu
monografic, Editura Citadela Satu
Mare, 2018.
Marius Horșia, Nicoleta
Cherecheș, Sanda Rațiu, Marea
Unire și eminescienii sătmăreni –
studiu istoric, Editura Citadela,
Satu Mare, 2018.
Ioan Coriolan Anițaș, Femei
criminale – roman polițist, Editura
Citadela, Satu Mare 2018.
*** Zori frumoși vestiți pe plaiuri,-
din corinzile codrenilor, Editura
Citadela, Satu Mare, 2018
*** Viața și pătimirile sfântului
mucenic Gheorghe purtătorul de
biruință, Editura Citadela Satu
Mare, 2018.
Elena Vieru, Monica Lovinescu și
revizuirile literare postcomuniste, -
eseu, Editura Pastel, Brașov, 2018.
Marcel Miron, - Șarpele de pe
balustradă - poezie, Editura 24: ore,
Iași, 2018.
Daniela Bălu, Centenar în ipostaze
identitare – catalog foto, Editura
Muzeului Sătmărean, Satu Mare
2018.

Tuturor autorilor, colaboratorilor și cititorilor revistei le dorim

Sărbători Fericite și un An Nou cu multă bucrie! La mulți ani!
Boldog Új Évet!
Happy New Year!