Sunteți pe pagina 1din 199

GHEORGHE GHERGHE DOINIŢA GRIGORE

SIDONIA ELENA DIACONU

BANCA,
AŞEZĂRILE DE PE ŞES
VOL. I

Editura Sfera
Bârlad - 2018

1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
GHERGHE, GHEORGHE
Banca, aşezările de pe şes / Gheorghe Gherghe, Doiniţa Grigore, Sidonia Elena Diaconu.
- Bârlad : Sfera, 2018-
2 vol.
ISBN 978-606-573-707-5
Vol. 1. - 2018. - Conţine bibliografie. - ISBN 978-606-573-708-2

I. Grigore, Doiniţa
II. Diaconu, Sidonia Elena

94

2
ANIVERSĂRI

2018

CENTENARUL UNIRII – UNIREA, SFÂNTA


UNIRE!
1) 27 martie – Unirea Basarabiei cu România
2) 28 noiembrie – Unirea Bucovinei cu România
3) 1 Decembrie – Unirea Transilvaniei cu România

2019

1) 1414-2019 – 605 ani de la atestarea primului sat din comuna


Banca
2) 1444-2019 – 575 ani de la atestarea celei mai vechi mănăstiri
din județul Vaslui aflată la Lahova, comuna Banca
3) 1554-2019 – 465 ani de la atestarea satului Banca

3
SĂ LUĂM AMINTE

 „Iată, eu mor; dar Dumnezeu va fi cu voi și vă va întoarce în țara


părinților noștri”.

 „Eu am să trec la poporul meu. Să mă îngropați lângă părinții mei.”

 „Tatăl meu s-a jurat și a zis; tu să mă îngropi în mormântul meu, pe care


l-am săpat în pământul Canaan”.

 „L-au dus fii lui în pământurile Canaan și l-au îngropat în peștera din
țarina Macpela”.

 „a zis Iosif către frații săi: Iată, am să mor. Dar Dumnezeu vă va cerceta,
vă va scoate din pământul acesta și vă va duce în pământul pentru care
Dumnezeul părinților noștri s-a jurat lui Avraam și lui Isaac și lui
Iacov”.

 „Atunci a luat Moise cu sine oasele lui Iosif, căci Iosif legase pe fii lui
Israel cu jurământ, zicând: Are să vă cerceteze Dumnezeu și atunci să
luați cu voi și oasele mele de aici”.

(Biblia, Editura Institutului Biblic și de misiune al BOR, București, 2005,


pp.63, 66, 67, 82)

4
Celor plecați, mai devreme, în veșnicie

1. Bahrim Dumitru – profesor


2. Baran Marinel – învățător, director
3. Barbu Viorel – profesor, director
4. Căuia Gheorghe – învățător
5. Căuia Aneta – învățătoare
6. Cosma Ion – învățător, director
7. Dumitrașc Constantin – învățător
8. Durlai Vasile – profesor, director
9. Ganea Jenica – învățătoare
10. Ganea Vasile – învățător
11. Grigore Tania – profesor
12. Mareș Florin - preot
13. Moraru Vasile – profesor, director
14. Pintilie Valeriu – profesor, director
15. Simion Toma – învățător, director
16. Stamatin Mitică – învățător, secretar primărie
17. Vâță Gheorghe – profesor, director
18. Ujeuca Petru – învățător

5
Această carte a apărut cu sprijinul financiar
al patronului S.C. VANBET S.R.L. Banca,
Fănel Bogos,
şi al profesoarei Doiniţa Grigore.

6
INTRODUCERE

Motto: „Ar fi mare păcat să lăsăm să se piardă știința și simțirea poporului,


odată cu bătrânii sfătoși și cu babele care încheagă apele”.
„... Să punem umărul grabnic și bărbătește ca să putem lăsa viitorului
icoana sufletului nostru țărănesc, de ieri și de azi, până nu apucă
a se preface sub înrâurirea vieții celei noi”.
(Revista „Ion Creangă”, anul I, nr.2)

Marele istoric al neamului românesc Nicolae Iorga a avut o constatare cu


caracter axiomatic, care s-a dorit un îndemn la cunoaștere: „Vom avea o
adevărată istorie națională, când vom avea câte o istorie pentru fiecare
localitate”.1
Pentru acest gen de cărți s-a folosit termenul de monografie. Inadecvat,
credem noi, nu poate exista o singură scriere într-un domeniu al cunoașterii. Este
imposibil ca o persoană sau un grup de persoane, într-o viață de om, să poată
sintetiza și prezenta întreaga informație cunoscută, sau care poate fi cunoscută
într-un moment dat într-o carte cu caracter exhaustiv. Cu trecerea timpului apar
alte informații, se schimbă mentalitatea, percepțiile oamenilor vor fi altele. Sunt
țări mici, unele cât o comună. Oare, la nivelul acestor state cercetarea are sfârșit?
Cu trecerea timpului, toate aspectele activității și vieții umane, necesită o nouă
analiză, în conformitate cu schimbarea mentalității. Fiecare domeniu de
cunoaștere poate forma un studiu aparte.
Cunoașterea nu poate fi limitată; omul cunoaște numai anumite stadii ale
ei. Se face cercetare pe domenii, rezultatele ei formând anumite etape ale
cunoașterii. Dar, este nevoie de aceste etape, din aproape în aproape ajungem să
facem și salturi ale cunoașterii. Gheorghe Ghibănescu în prefața la volumul al
XVIII-lea al „Uricariului” a menționat, în conștiință de cauză că: „dacă ar fi să

1
Citat din memorie

7
așteptăm în istorie până când se vor cunoaște toate documentele, toate izvoarele
putem muri, hăt și bine, fără să avem mângâierea că am făcut ceva”.
„Veșnicia s-a născut la sate” a spus filosoful român Lucian Blaga. Da,
românii au fost un popor de țărani, un popor care a trăit la coada oii, un popor
hrănit cu păsat de mei apoi cu mămăligă. Când vom uita de mămăligă nu vom
mai fi români! Mulți oameni de cultură români au simțit pericolul dispariției
românității, a neamului, prima treaptă fiind pierderea culturii rurale, a datinilor
și obiceiurilor.
În prezent, suntem în fața unui pericol real, globalizarea a lovit crunt
neamul românesc, peste cinci milioane au căzut pe câmpul de luptă, cost unic în
istorie când, în câțiva ani, un neam pierde mai mult de un sfert din membrii
comunității. Suntem supuși unui genocid ca neam, genocid acceptat inconștient,
tineretul nu se gândește decât la plecare, suntem pândiți de virusul pierzaniei.
Trist, dăm impresia unui popor fără onoare și demnitate. Suntem negativiști, tot
ce este mai rău în lume, în România este. Pentru maghiari cel mai bun c...t din
lume se găsește la Budapesta.
Neamul românesc piere. Auzim permanent „a plecat pentru un trai mai
bun!” Am auzit spunându-se la televizor la o emisiune „că a plecat pentru un trai
mai bun în Guatemala”. Doamne, pe ce lume trăim? Nu suntem în toate mințile!
Mulți „aleg să se stabilească în ...”. Culmea, pleacă mulți milionari. Nici aceștia
nu au cu ce trăi în România! Nici milionarii nu au strictul necesar în această țară.
Păcătuim, vom fi pedepsiți. Omului îi trebuie atât de puțin ca să trăiască. Omul,
a spus Christos, „se hrănește și cu cuvântul lui Dumnezeu, nu numai cu pâine”.
Adică, omul trăiește și spiritual, nu numai fizic. Trebuie să cauți în primul rând
să-ți hrănești sufletul. Este nevoie de hrană spirituală, de pace, de iubire, de o
viață liniștită, în familia ta, în pământul neamului tău. Trebuie să ne cunoaștem
neamul, să-i respectăm bucuriile și suferințele, să-l iubim. Am fost, suntem,
poate, neam sărac, năpăstuit, dar iubirea nu pune condiții, aceasta este familia,
acesta este neamul meu. Să-l ridicăm, este o misiune sfântă. Ai noștri sunt în
cimitirul satului, acolo trebuie să ne alăturăm și noi, moșilor și strămoșilor. Cei
mai blestemați oameni sunt renegații, cei care își părăsesc neamul. Oasele celor
morți în lumea largă nu vor avea hodină niciodată, sufletele lor vor rătăci veșnic,
în căutarea strămoșilor. Dacă mori acasă și vei fi îngropat în cimitirul
strămoșilor, sufletul tău nu va rătăci, sufletul celor plecați înaintea ta îți vor veni
repede în întâmpinare, nu va rătăci nimeni.
Prea des auzim că plecăm pentru copii. De fapt, îi duceți la pierzanie. În
a doua generație nu vor mai fi români, unii grăbiți nu mai sunt nici acum. Asta
să fie, oare, OK-ul și OWAW. Mămăliga și sarmalele au gust numai în România.
Unde se mai mănâncă mămăligă cu brânză? Piere satul, piere neamul românesc!

8
A venit globalizarea peste noi, urmează regionalizarea, federalizarea.
Forțele oculte urmăresc dispariția neamului și a statului. România nu poate exista
decât ca stat național unitar. România nu este Franța sau Germania. România
este un stat contestat și urât de vecini. Un dușman ascuns ne pândește, ocult,
neamul, statul, din întuneric. Aceste forțe oculte au ca vârf de lance
maghiarimea, dar și habsburgismul, forțe oculte la care se adaugă
panslavismului.
În Ardeal, ocult, au pătruns investiții germane, austriece, maghiare,
olandeze și au creat iluzia unui nivel de trai ceva mai ridicat, superior! Din
Ardeal, forțele oculte au pornit diversiunea. Din Ardeal a pornit ideea
autonomiei provinciale. Variantele federaliste, diversioniste pătrund subversiv.
Maghiarii nu vor accepta niciodată că pot fi egali cu mămăligarii valahi. Ei sunt
aristocrația, neam superior, nimeni nu sesizează pericolul rasist, nu numai etnic
și statal. Egali ca egali, dar au ajuns românii să și conducă. Nu se poate, statul
român trebuie lovit cu toate mijloacele și cu toate forțele, din toate direcțiile.
Pentru maghiarime orice soluție este binevenită, va fi un pas în demolarea
statului național unitar. Miticii din București împiedică ardelenii să trăiască mai
bine, într-o provincie autonomă. Maghiarii nu de egalitate au nevoie, ei doresc
privilegii.
În secolul al XIX-lea, în perioada destrămării Imperiului Otoman, un
pașă turc a avut o observație: „Turcia este cel mai puternic stat din lume; toți din
exterior se străduiesc să-l distrugă, noi din interior încercăm același lucru și statul
rezistă”. Noi, românii trecem printr-o situație asemănătoare. Mulți români
ocultați, pradă ideilor oculte, acționează în interesul lor. Încremenești când auzi
că ei, ardelenii se deosebesc de restul românilor, că ei sunt mai muncitori, că
sunt mai educați. Fără regățeni românii ardeleni vor fi o pradă ușoară în „spațiul
de complementaritate româno-maghiar”. S-a uitat trecutul când în Ardeal existau
trei națiuni, printre ele nu și națiunea română. Aceasta este complementaritatea
maghiară. Românii au fost buni de iobagi, aristocrația a fost maghiară. Cum să
fie egali maghiarii cu românii: să conducă românii? Blasfemie.
Complementaritatea Ardealului este cu vechiul regat, altfel pieriți.
Investițiile din Ardeal sunt o diversiune pentru a crea o diferență în dezvoltarea
economică și implicit a nivelului de trai, pentru a se trezi un egoism individual,
provincial. Treziți-vă, nu cădeți în capcană! Singura salvare este o Românie
Unită!
Suntem în anul Centenarului și trebuie să ne trezim. Am făcut și noi o
faptă bună în 1918 și acum trebuie să distrugem ce am realizat într-un an astral.
Eu, unul, ce am să spun când mă voi întâlni cu cei din satul meu, care au
căzut la Mărășești, pe Nistru și pe Tisa? Au fost oameni sărăci, dar care și-au

9
iubit neamul, au răspuns la chemarea lui Ferdinand I cel Loial Întregitorul.
Neamul este familia cea mare căreia îi aparții. Iubirea trebuie să fie între toți
membrii familiei. Am ajuns să ne deosebim după înălțime, număr de la pantofi,
culoarea ochilor. Am văzut la televizor, o tânără, nu avea 25 de ani, plină de
ifose, cu o afirmație dezarmantă: „Cine îmi dă mie în România două mii de lire
pe lună?” Am două răspunsuri pentru această domnișoară: „Două mii de lei în
România sunt mai mulți bani decât 2.000 de lire în Anglia”, dar mai ales
„Domnișoară dragă, tu nu iubești pe nimeni, dacă afli că vecinul este mai dotat,
te muți la el!”
Suntem un neam virusat. Cel puțin cinci milioane au părăsit țara. A fost
un război fără arme, dar care a ucis ca un ierbicid. Au plecat bărbații cu lopata
în mână, femeile cu țucalul. Unde ne este demnitatea, unde ne este onoarea, de
când suntem neam de slugi?!
Și-au lăsat case, părinți, și-au părăsit pământul care i-a hrănit pe ei și
strămoșii lor, și au plecat să-i slugărească pe alții. Nu și-au dat seama că în
România erau oameni liberi. Toți românii aveau în 1990 case, apartamente, un
lot de pământ, dar au plecat. Românul nu caută muncă, caută leafă. Au fost
decenii, educați să nu aibă responsabilități. Munca atrage după sine
responsabilitate, să fii întreprinzător, să produci, să-ți însușești o activitate
profesionistă, productivă de pe urma căreia să trăiești. Au lăsat impresia că urăsc
agricultura, dar agricultori sunt pentru alții în lumea largă. Au dispărut în
România fabrici, uzine, întreprinderi, dar ei unde au fost, de ce au permis? De
fapt, nu munca îi interesa, ci o leafă. Ușor să spui că nu te merită România, dar
tu meriți România?! Împlinirea este posibilă numai acasă, în mijlocul neamului
tău. Cine ești tu în acele străinătăți? O simplă ființă, fără rădăcini, cu un viitor
nesigur, de om străin. Vă pierdeți copiii! Cei plecați la a doua generație nu mai
sunt români.
Am început să cunoaștem Padul, Sena, Tamisa, dar am uitat balta din sat,
pârâul satului. Oare sunt acele străinătățuri mai frumoase pentru suflet?! Căutăm
frumusețea ochiului, ignorând frumusețea sufletului.
Prin anii '90 ai secolului XX, într-o emisiunea la un post de televiziune,
un crainic vorbea cu o femeie bătrână, din Banat, de etnie germană. Venise de la
copii ei plecați în Germania, stabiliți acolo. Venise să nu mai plece. Recunoștea,
cu admirație, că în Germania este foarte frumos, dar nu era nimic al ei.
Peste câțiva ani, la alt post de televiziune, a fost prezentat un preot de
etnie germană, din Ardeal, un preot care mai avea șase enoriași foarte bătrâni.
De ce nu plecase? Trebuia să aibă grijă de ultimii enoriași, a spus el, dar mai ales
de cimitirul secular al satului. Dar mai spunea ceva, ce mulți români nu mai spun:
„Eu țin la această țară. Când văd steagul nostru, eu mă emoționez și când sunt în

10
țară și când sunt peste hotare. Avem cel mai frumos steag din lume. Mai sunt țări
care au drapelul compus din trei culori, dar noi avem în centru culoarea galbenă,
parcă avem Soarele”. Dar noi, nu vedem că România este ca un SOARE?!

***

În vremea copilăriei mele, elevii erau învățați să explice semnificația


celor trei culori ale steagului. Albastru simboliza cerul, roșul – sângele vărsat de
clasa muncitoare, galbenul – holdele de grâu ale țării.
Totuși, GALBENUL este mămăliga românească, galbenă, aurie,
aburindă, ca un SOARE.
Plecați în lumea largă pierdeți Soarele!
Vom rătăci în întuneric, fără reper, fără viitor!
Românilor le este rușine să fie patrioți!

11
ISTORICUL CERCETĂRII

Cercetarea istorică, dar și alte științe și discipline: arheologia,


antropologia, etnografia, geografia, au avut ca obiect de studiu evoluția
așezărilor din vremea societății primitive și până în prezent.
Pentru perioada veche, arheologia, prin materialul furnizat celorlalte
discipline, a ocupat locul central în studiul civilizației și culturii locale.
Cercetările arheologice au început la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar s-au
intensificat după al doilea război mondial, prin săpături sistematice, sondaje,
periegheze. Primele cercetări arheologice, în zona comunei Banca, au fost
efectuate de C. Mateeescu1, Gheorghe Diamandi2 și C. Moisil3.
După al doilea război mondial, cercetarea arheologică, prin săpături
sistematice și recunoașteri speciale, a fost coordonată de Muzeul de Istorie al
Moldovei și intensificată după organizarea muzeelor județene. În această
cercetare s-au implicat și multe cadre didactice din învățământul preuniversitar.
Pentru zona comunei Banca, multiple cercetări de suprafață au fost efectuate de
profesorii Ghenuță Coman4, Gheorghe Gherghe5 și învățătorul Marin Rotaru6.
Ca urmare a activității desfășurate între anii 1952 – 1957 de către N.
Zaharia de la Muzeul de istorie al Moldovei din Iași, avem primul repertoriu al
așezărilor vechi de pe teritoriul comunei Banca, repertoriu îmbunătățit mai târziu

1
C. Mateescu, „Raport asupra cercetărilor arheologice în 1943 în județul Tutova”, în „Raport
asupra activității științifice a MNA în anii 1942 – 1943”, București, 1944, p.52 și următoarele
2
Gh. Diamandi a întocmit un studiu asupra descoperirilor din sudul Moldovei, în care a
menționat și descoperirile de la Stoișești, publicat în Buletinul Societății de Antropologie din
Paris, asupra căruia s-a referit și C. Moisil
3
C. Moisil, „Privire asupra antichităților preistorice din România”, în BCMI, III, 1910, p.117
vezi și cercetări recente în SCXV, II, 1951, p.226
4
Ghenuță Coman, Statornicie. Continuitate: Repertoriul Arheologic al județului Vaslui, 1980
5
Gheorghe Gherghe, Marin Rotaru, Comuna Banca. Pagini de monografie, 2002. Cercetările
profesorului Gheorghe Gherghe au dus la descoperirea unui număr de 15 așezări, din care una
din perioada paleolitică, pe teritoriul comunei Banca
6
Marin Rotaru, Gheorghe Gherghe, „Noi descoperiri din paleoliticul superior în județul Vaslui”
în „Elanul” nr.5

12
de Ghenuță Coman. Cercetările privind așezările sătești au fost continuate de N.
Zaharia și colaboratorii săi în perioada următoare7.
Cercetări paleolitice și epipaleolitice, deosebit de valoroase, au fost
efectuate în zonă de Mihalache Brudiu8, continuate de noi în ultimii ani.
Contribuții pentru cunoașterea așezărilor de pe teritoriul comunei Banca,
și din zonă, au fost aduse de Radu Vulpe și C. Cihodaru9, Titus Udrescu10, Dan
Gh. Teodor11, Victor Spinei12 ș.a.
Multe cercetări de suprafață care au avut ca obiective verificarea așezărilor
cunoscute, depistarea altora și semnalarea lor au fost efectuate de I. Ioniță 13,
Ghenuță Coman14, Ruxandra Maxim – Alaiba15.
Muzeograful Ruxandra Maxim – Alaiba a continuat cercetările pe
teritoriul comunei Banca și prin cercetări sistematice, care au pus în evidență
cultura vechilor români din secolele IX - X16. Evoluția satului feudal de pe cursul
mijlociu al Bârladului, în zona Colinelor Tutovei și Dealurilor Fălciului, a atras
atenția unui număr mare de cercetători. Menționăm activitatea desfășurată de

7
N. Zaharia, „Descoperiri paleolitice efectuate între anii 1952-1957”, AM, I, 1961;
N. Zaharia, M. Petrescu – Dâmboviță, Em. Zaharia, Așezări din Moldova. De la paleolitic până
în secolul al XVIII-lea
8
Mihalache Brudiu, „Primele descoperiri tardenoisiene din S-E Moldovei”, în SCIV, 22, 1971;
Paleoliticul superior și epipaleoliticul din Moldova, 1974
9
Radu Vulpe, C. Cihodaru, P. Petre, Șt. Kiss, „Cercetările arheologice de la Șuletea și
Bârlălești”, în SCIV, II, 1951
10
Titus Udrescu, „Descoperiri arheologice în jumătatea sudică a Moldovei cu privire la Cultura
Nouă”, în Carpica, 1973
11
Dan Gh. Teodor, Teritoriul est carpatic în veacurile V – XI e.n., Iași, 1978; Continuitatea
populației autohtone la est de Carpați în secolele VI – XI
12
Victor Spinei, Realități etnice și politice în Moldova Meridională în secolele X - XII
13
I. Ioniță, „Carpo – dacii și sarmații. Descoperiri arheologice în județul Vaslui”, în „Vremea
nouă”, 1968; „Carpo – dacii și romanii. Descoperiri arheologice în județul Vaslui”, în „Vremea
nouă”, 1968
14
Ghenuță Coman, Statornicie. Continuitate vezi și Marin Rotaru, Gheorghe Gherghe, Ghenuță
Coman. O viață dedicată arheologiei
15
Ruxandra Maxim – Alaiba, Gheorghe Gherghe, „Considerații privind habitatul din zona
dealurilor Banca – Grivița”, în „Acta Moldaviae Meridionalis”, 1987-1989
16
Ruxandra Maxim – Alaiba, „Două morminte turanice târzii de la Banca”, în „Arheologia
Moldovei (AM)”, XI, Iași, 1978; „Considerații preliminare cu privire la viața spirituală a
locuitorilor așezării de la Gara Banca – Vaslui din secolele IX-X”, în AM, XII, Iași, 1988

13
Nicolae Iorga 17 , Gh. Ghibănescu 18 , I. Antonovici 19 , Virgil Caraivan 20 , Elena
Monu21.
Deosebit de valoroasă este contribuția lui Constantin Cihodaru 22 la
cunoașterea satului, țărănimii și proprietății feudale din a doua jumătate a
secolului al XV-lea, de pe Valea Bârladului. În acest studiu, autorul a alcătuit o
schiță a proprietăților feudale între Vaslui și Bârlad, schiță în care apar toate
satele de pe teritoriul actual al comunei Banca și din hotar.
Un amplu studiu cu privire la evoluția satelor, a proprietății, a
monumentelor medievale a pus la dispoziția cercetării științifice N. Stoicescu23.
Contribuții cu privire la evoluția bisericilor, mănăstirilor, credințelor
religioase de pe teritoriul comunei Banca și din zonă au adus N. Grigoraș, I.
Caprosu24, Voica Maria Pușcașu25, Laurențiu Chiriac26.
În ultimii ani, noi, în colaborare cu Sidonia Elena Diaconu 27 , preotul
Marian Eduard Parpalea, Nechifor Gelu28, Nicolae Apostol29 am publicat câteva
monografii privind bisericile din zonă, dar și evoluția satelor, a comunităților
locale.
Cercetarea geografică a început cu Dimitrie Cantemir, cărturar de renume
mondial, care ne-a lăsat o prețioasă operă intitulată „Descriptio Moldaviae”
(1716) în care sunt menționate și descrise râurile Bârlad și Horoiata. A fost

17
Nicolae Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol. VI
18
Gh. Ghibănescu, Surete și izvoade, vol. VII, VIII, X, XV
19
I. Antonovici, Documente bârlădene, vol. I, II, III, IV; Istoria comunei Bogdana; Notițe
istorice și tradiționale despre schitul Măgaru, Mănăstirea Florești din plasa Similei, județul
Tutova; Documente ale fostelor schituri: Orgoești, Bogdănița, Pârvești, Cârțibași și Mânzați
20
Virgil Caraivan, Movila roșie, revistele „Răzeșul”, „Documente răzești”
21
Elena Monu, Familia Costache. Istorie și genealogie, Bârlad, 2011; Familia Kostaki. Studii,
memorii, documente, Bârlad, 2013
22
C. Cihodaru, „Câteva considerații în legătură cu proprietatea feudală și situația țărănimii din
Moldova în a doua jumătate a secolului al XV-lea”, în SCCSI, anul XII, fasc.1, 1961
23
N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor medievale din
Moldova, vol. II, 1971; Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor medievale din
Moldova, 1974; Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova (secolele XIV
– XVII), 1971
24
N. Grigoraș, I. Caprosu, Biserici și mănăstiri vechi din Moldova
25
Voica Maria Pușcașu, „Puncte de vedere cu privire la unele monumente medievale de pe
teritoriul actual al județului Vaslui”, în AMM, II, 1980
26
Laurențiu Chiriac, Monumentele religioase din zona Bârladului, 2007
27
Gheorghe Gherghe, Sidonia Elena Diaconu, Parohia Banca, Bârlad, 2009; Mănăstirea
Bujoreni din județul Vaslui, 2007
28
Gheorghe Gherghe, preot Marius Eduard Parpalea, Gelu Nechifor, Biserica Ghermănești din
comuna Banca, 2014
29
Nicolae Apostol, Gheorghe Gherghe, Fedești. Oameni și locuri, 2012

14
continuat de alți geografi și geologi, dintre care menționăm: P. Poghirc30, V.
Băcăuanu31, V. Mutihac32.

30
Pompiliu Poghirc, Satul din Colinele Tutovei
31
V. Băcăuanu și colaboratorii, Podișul Moldovei
32
V. Mutihoc, Geologia României

15
I. CADRUL GEOGRAFIC

1. AȘEZARE

O unitate geografică bine delimitată în cadrul Podișului Moldovei o


constituie Podișul Bârladului, teritoriu drenat aproape în întregime de bazinul
hidrologic al Bârladului. Particularitățile litologice și morfologice din cuprinsul
Podișului Bârladului au dus la diferențierea unor subunități cu trăsături
geografice proprii: Podișul Central Moldovenesc, Colinele Tutovei, Dealurile
Fălciului și Câmpia Fălciului.
Teritoriul comunei Banca este așezat pe cursul mijlociu al râului Bârlad,
la contactul a două subunități de relief din cadrul Podișului Bârladului: Colinele
Tutovei și Dealurile Fălciului. Aceste subunități sunt despărțite de Culoarul
Bârladului, subunitate geografică cu o întindere pe teritoriul comunei Banca de
aproximativ 10 km. Spre apus, în zona Colinelor Tutovei, comuna Banca se
întinde pe aproximativ 2 km, în zona pantelor ce coboară spre râul Bârlad. Cea
mai mare parte a teritoriului comunei Banca se întinde în zona Dealurilor
Fălciului, Dealurile Banca – Grivița, mergând spre răsărit până pe culmea
dealurilor, de acolo coborându-se spre Depresiunea Elanului, parte componentă
a Câmpiei Fălciului. După reforma administrativă din 1968, în comuna Banca
au fost incluse și satele Țifu și Miclești, ambele sate așezate pe Valea Jigăliei,
pe panta dealurilor ce coboară spre sud-est, zonă geografică ce poate fi
considerată ca fiind parte din Câmpia Fălciului.
Putem spune că teritoriul comunei Banca ocupă zone din mai multe
subunități geografice, formează o unitate prin diversitatea sa, zone care au oferit
condiții de viață, și prin această diversitate, în toate timpurile. Așa se face că
prima locuire a omului în acest spațiu aparține epocii paleolitice, o așezare din
fundătura satului Ghermănești.

16
2. EVOLUȚIA PALEOGEOGRAFICĂ ȘI ALCĂTUIREA
GEOLOGICĂ

Din punct de vedere geologic, comuna Banca aparține Depresiunii


Bârladului. Fundamentul acestui teritoriu este de origine podolică. Formarea
soclului a început în Devonian. Astăzi, sedimentele acestea se găsesc la adâncimi
de 2.000 metri. Începutul sedimentării Depresiunii Bârladului s-a produs în
Liasic. Epoca Doggerului este evidențiată prin depuneri cu o grosime de 700
metri. Malmul a fost interceptat pe toată întinderea Depresiunii Bârladului, cu o
grosime medie de 300 metri. Sfârșitul Jurasicului coincide în zonă cu retragerea
apelor spre sud – vest, încât în Cretacic, Depresiunea Bârladului a evoluat în
cadrul ariei care cuprinde întreaga platformă Moldovenească, Valahia, Dobrogea
de Nord și Centrală.
Cretacicul este reprezentat prin urme cu intercalații subțiri de gresii și o
bogată microfaună care indică Cenomonixul și Senonianul. În prima parte a
Neogenului, Depresiunea Bârladului a evoluat ca uscat cu relief de câmpie joasă.
În Tartanian a început transgresiunea neogenă, continuată în Sarmațian, când
apele au acoperit în întregime Depresiunea Bârladului. Etajul Levantianului
reprezintă un stadiu avansat de colmatare a lacului pliocen. Epoca Cuaternară
aduce noi transformări ale reliefului în toate compartimentele. În această
perioadă sunt drenate și colmatate ultimele suprafețe lacustre. Oscilațiile
climatice din perioadele glaciare și interglaciare au dus la formarea teraselor
râurilor și depozitarea loessului și a nisipiului în regiunile cele mai coborâte.
Din punct de vedere geologic, după începutul sedimentării din Liasic,
cele mai importante depozite sunt cele miopliocene. Depozitele din Sarmațiul
superior sunt constituite din marne argiloase, peste care s-a așternut un lumeșel
calcaros, gresos, cu o grosime de câțiva centimetri, urmat de nisipuri, nisipuri
argiloase și argile. Peste Kersonian au urmat sedimentele meoțiene care încep la
bază, printr-un orizont cineritic cu o grosime totală de câteva zeci de metri, în
care se disting trei bancuri de cinerite nisipoase, despărțite prin argile nisipoase.
Ultima parte a acestei stive, corespunzătoare orizontului superior al meoțianului,
formată dintr-o succesiune de nisipuri, nisipuri argiloase și argile, uneori cu o
structură încrucișată, ocupă partea înaltă a culmilor deluroase.
Suprapuse acestora, în lungul văilor și pe suprafețele slab înclinate, se
întâlnesc și depozite cuaternare, reprezentate prin aluviul luncilor și al câtorva
terase, precum și prin unele cuverturi subțiri și luturi loessoidale aluviale și
coluviale.

17
Pe parcursul evoluției geologice, acest teritoriu a fost supus unor mișcări
tectonice diferențiate, care s-au reflectat în structura sa de asamblare și în
configurația morfologică. Structura monoclinală a formațiunilor geologice, ca și
prezența unor depozite mai vechi, ce se adună succesiv spre sud, sud - est,
substraturi din ce în ce mai tinere, demonstrează că împreună cu sedimentarea a
avut loc și o înălțare tectonică, care s-a propagat treptat dinspre nord, nord – vest,
către sud, sud – est. Teritoriul comunei Banca este afectat uneori de „cutremura
moldavia” ale căror focare sunt situate în zona Vrancei. Aflându-se la distanță
mică de acest focar, Banca aparține zonei cu seismicitate maximă, de gradul 8
pe scara Richter.

3. CULOARUL BÂRLADULUI

Este format din teritoriul din dreapta și stânga de-a lungul râului Bârlad.
Este albia majoră a râului; având ca parte centrală râul și lunca de-a lungul său.
Teritoriul comunei Banca ocupă un spațiu din zona cursului mijlociu al
Bârladului. Culoarul Bârladului, în această parte a cursului său, are o lățime de
2 – 3 km. Lungimea Bârladului, în comună, se întinde din nordul satului Sârbi,
în nord, până la Valea Iapa, în sud, în total aproximativ 10 – 12 km.
Râul Bârlad își are izvoarele în sectorul dealurilor înalte din partea de sud
– vest a Podișului Central Moldovenesc. Își face apariția în județul Vaslui la vest
de localitatea Băcești și părăsește județul la sud de satul Crivești, din comuna
Tutova. Din lungimea totală de 246,9 km, pe teritoriul județului Vaslui curge pe
o distanță de aproximativ 165 km, din care 12 km pe teritoriul comunei Banca.
De la confluența cu râul Crasna, spre sud, valea Bârladului este subsecventă. Tot
de la Crasna, spre sud, partea albiei majore este din ce în ce mai lină și are aspect
de luncă. Din această cauză, cursul a format meandre compuse, aspect care a
necesitat regularizarea râului, începând cu anii '70 ai secolului al XIX-lea.
Debitul mediu al râului Bârlad este mic, 3.75 m.c./sec., ceea ce face ca debitul
solid format din aluviunile transportate la viituri să fie mare. În albia majoră și
în structura teraselor sunt aluviuni argilo-nisipoase, pietrișuri, nisipuri și luturi –
loessoide, de vârstă cuaternară. Înălțimea minimă din lunca Bârladului este de
75 metri, la sud – vest de satul Banca Gară.
Culoarul Bârladului este mărginit, la est, de Dealurile Fălciului și, la vest,
de Colinele Tutovei. Versantul stâng al văii, în zona Dealurilor Fălciului, are
aspect de cuestă, cu mai multe alunecări de teren și ravene (râpi). În ultimul timp
aceste alunecări au devenit mai frecvente datorită defrișărilor, a tăierii puținilor

18
copaci care mai existau, dar, mai ales, a tăierii livezilor și distrugerii viilor, care
ocupau pantele în unele zone. Versantul drept este format de pantele joase, line
ale Colinelor Tutovei. Aceste pante aparțin unor dealuri mai stabile.
Albia majoră a râului Bârlad este partea cea mai joasă a reliefului din
zonă, are o înfățișare de șes neted cu grinduri, canale de scurgere. Cadrul natural
este și a fost completat cu un pământ roditor, o faună și floră bogată, izvoare, la
care se adaugă apa Bârladului, condiții pentru morile de apă și vânt, iazuri, ape
bogate în pește, pâlcuri de pădure, dar și salciile care străjuiau lunca Bârladului
în zona Colinelor Tutovei și Dealurilor Fălciului au oferit întotdeauna condiții
pentru habitatul uman.

4. RELIEFUL

Înfățișarea actuală a reliefului s-a desăvârșit în perioada de trecere de la


pliocen la cuaternar. S-a ajuns la un aspect colinar, cu altitudini ce variază între
100 și 300 de metri, cu interfluvii, văi subsecvente, curbe și înfundate străbătute
de bazine torențiale adânci și evoluție lentă.
Alături de formele structurale amintite, interfluvii, văi subsecvente,
relieful zonei cuprinde și numeroase forme de relief sculptural care generează pe
versanți și pe alte suprafețe înclinate un microrelief caracteristic, reprezentat prin
proces de versant ca: alunecări de strate, surpări de teren, forme torențiale, ogașe
și ravene ce brăzdează dealurile, unele cu adâncimi destul de mari, cum ni se
înfățișează aspectul magnina. Dacă deplasările și prăbușirile de teren au un
caracter limitat ca amplasare, în anii foarte ploioși, fenomenele erozionale și, în
special, cele torențiale acționează în permanență pe toți versanții cu înclinare mai
mare de 5 grade, scoțând din circulația agricolă unele suprafețe. La dezvoltarea
torenților și alunecărilor de teren o mare contribuție o are, alături de înclinarea
mare a pantelor, structura geologică, faciesurile litologice în care predomină
argilele nisipoase, ușor de modelat sub acțiunea pâraielor și ploilor. O contribuție
la declanșarea și accelerarea proceselor de eroziune o au defrișările și tăierile de
păduri.
Orientarea spre sud, sud – vest a văii Bârladului, din aval de Crasna, și
structura monoclinală face ca versantul său de pe stânga să aibă caracter de
cuesta, deși este fragmentat de numeroase bazine torențiale.
Diferențele mari de nivel dintre partea vestică a Dealurilor Fălciului și
lunca Bârladului au influențat în mod hotărâtor și evoluția rapidă a văilor.
Existența rețelei hidrologice, în principal a râului Bârlad, pune în evidență și

19
existența unui relief fluviativ caracterizat prin terase lungi, albii minore și
majore. Alte forme de relief din zonă sunt dealurile și văile.

4.1.Dealurile

Dealurile din comuna Banca sunt părți componente ale Colinelor


Tutovei, sectorul colinelor joase și Dealurilor Fălciului, segmentul dealurilor
Banca – Grivița.
Dealurile Banca – Grivița ocupă o mare parte din suprafața comunei și
formează zona de răsărit a culoarului Bârladului. Au altitudini de 200 – 320
metri, sunt fragmentate de numeroase văi subsecvente secundare, cu cueste
modelate de alunecări de teren și procese ale eroziunii. Se prezintă sub forma
unor culmi cuestiforme, supuse procesului de versant care au creat ravene și
ogoase. Predomină relieful sculptural datorită condițiilor climatice și
complexului de roci sedimentare. Interfluviile lipsite de existența unor orizonturi
dure care să le protejeze, sunt modelate de spălări, organisme torențiale sau
deplasări de teren.
În partea de sud a satului Banca, pe direcția est – vest, se găsesc
următoarele dealuri: Dealul Coasta Dumbrăvii, Dealul Băncii, Dealul Răzeșilor,
Dealul Feredeu. Aceste dealuri au altitudinea maximă de 200 metri. În partea
nordică sunt abrupte și prezintă alunecări de teren, iar în partea sudică coboară
domol spre Valea Bujoreni.
În partea estică a satului sunt Dealurile Chirei și Dealul Coasta Recea cu
altitudinea maximă de 250 metri. Între Valea Băncii și Valea Loavei, pe direcția
est – vest, se întinde Dealul Podiș.
Zona cuprinsă între Valea Loavei și Valea Ghermănești este ocupată de
Dealul Ghinoaia, Dealul Holm, sub forma unui platou. În continuare, din Holm
se desprinde Dealul Ghermănești cu altitudinea de 270 metri care se continuă
spre est cu Dealul Stejarului. La nord de Ghermănești se ridică Dealul Răduleț,
cu aspect interfluvial, care se întinde spre vest cu un platou. Acest deal este
delimitat de pâraiele Petrișori și Ghermănești spre sud și de pârâul Stoișești spre
nord și sud. Înălțimea maximă a acestui deal este de 175 metri.
În nordul satului Stoișești se desfășoară Ursoaia, Dealul Hâncu, Dealul
Mare, Dealul Dumbrava, toate coborând prin intermediul Platoului Porceava
spre lunca Bârladului.
Partea vestică a comunei Banca se întinde în zona Colinelor Tutovei
având înălțimi de 150 – 200 metri, în perimetrul ocupat de următoarele dealuri:
Dealul Iapa, Dealul Unțești, Dealul Seaca.

20
4.2.Văile

Principala vale de pe teritoriul comunei Banca este Valea Bârladului,


vale de-a lungul râului, care curge de la nord spre sud și udă șesul pe o lungime
de aproximativ 12 km. Albia majoră, cea mai joasă formă de relief, are o lățime
de circa 2 km și înfățișarea unui șes neted, care a oferit în toate timpurile condiții
excelente pentru habitatul uman. Condițiile au fost create de existența
grindurilor, canalelor de scurgere, pământului roditor, fauna și flora, izvoare, apa
Bârladului, mori, iazuri. În trecut, apele râului și ale lacurilor au fost populate de
diferite soiuri de pești. Râul a fost străjuit de arbori iubitori de apă, cu lemn de
calitate inferioară, dar folositor omului. În zona dealurilor care străjuiau Culoarul
Bârladului au existat păduri care au asigurat protecția, dar și materie primă
pentru necesitățile omului din vremurile trecute. După 1970 albia minoră a râului
Bârlad a fost îndiguită, efectul imediat constând în înlăturarea inundațiilor care
afectau multe zone în trecut, în timpul ploilor și topirii zăpezilor. Înlăturarea
băltirii și a canalelor a dus la mărirea suprafețelor cultivate.
Forma caracteristică a reliefului este cel fluviativ și de acumulare, de
vârstă holocenă, ce formează o micromorfologie caracteristică, născută prin
procese de eroziuni, transport și depunere. Altitudinea absolută este de 75 metri,
iar grosimea de aluviuni de 10 – 15 metri. De-a lungul văii Bârladului au existat
întotdeauna, drumuri care au înlesnit posibilitățile omului de comunicație cu
lumea din jur.
Din zona dealurilor, din dreapta și din stânga, spre Valea Bârladului se
deschid câteva văi, de-a lungul căreia pâraiele își varsă apele, provenite din ploi
și din zăpezile topite pe locurile înalte. În fundul acestor văi oamenii timpurilor
trecute au întemeiat așezări pentru ei și ai lor, multe din ele fiind satele din
prezent.
Pe partea dreaptă a râului Bârlad, din Colinele Tutovei, se deschid văile:
Iapa, Horoiata, Albia.
Pe partea stângă, din Dealurile Fălciului, se deschid văile: Bujoreni,
Banca, Loava, Ghermănești.
Valea Iapa formează limita comunei Banca la sud – vest. Se prezintă mai
mult ca un torent decât ca un pârâu.
Prima atestare documentară, sub forma unui toponim, este din 13 iunie
1436, într-un document scris de voievozii Ilie și Ștefan, în favoarea lui Mihail
Stângaciu, care a primit mai multe proprietăți printre care și „Iapa unde se
întâlnesc trei văi”. Locul este desemnat cu precizie, deoarece acolo se întâlnesc
trei văi: Valea Bârladului, Valea Iapa și Valea Sălcuța.

21
Termenul Iapa a desemnat, în timp, un sat, o vale, un deal, un pârâu
(torent). Termenul Iapa provine din latinul „equa”.
Horia Stamatin, în monografia „Valea Horoieții”, explică originea
etimologică a termenului prin trei ipoteze, deși ezitant și nesigur. Prima ipoteză
este interogativă: „Să presupunem că numele ar fi fost dat din vremurile
străvechi, când pe aceste locuri mai hoinăreau caii în sălbăticie?” A doua ipoteză
s-a bazat pe cunoștințele unui informator, după care, într-o cavalcadă, o iapă a
crăpat pe Dealul Iapa. În a treia ipoteză, a încercat să explice numele provenind
de la jertfa unui animal, vezi cățeaua Molda. Toponimul Iapa, din această zonă,
nu este singular în Moldova, de multe ori fiind asociat cu termenul slav
„Cobâla”, termen din care s-a format cuvântul „Cobiliță”. Această unealtă curbă
are aspectul spinării unui cal. În acest mod s-a afirmat, în mediul românesc,
termenul dublu „iapa” și „cobâla”, unul latin, altul slav, ambele desemnând o
formă de relief.
Puțin mai la sud, câțiva zeci de metri, paralel cu Valea Iapa, se unește cu
Valea Bârladului Valea Sălcuța, nume explicat de Iacob Antonovici de la o salcie
care apare în hotarnica târgului Bârlad, ridicată de Ștefan cel Mare. Termenul nu
are, însă, nicio legătură cu respectiva salcie. Ocolul târgului Bârlad nu ajungea
la nord, în acest loc. Numele își are originea într-o salcie, dar când și cum a
apărut termenul nu putem preciza.
Puțin mai la nord, se deschide Valea Horoiata, formată de-a lungul
pârâului cu același nume, menționat și de Dimitrie Cantemir în „Descrierea
Moldovei”. Horoiata își are originea în culmile Tutovei, și după o curgere
străjuită de dealuri, de o lungime pe aproximativ 25 km, își face apariția în șesul
Bârladului. De-a lungul văii curge pârâul Horoiata, pârâu care își unește apele
cu ale râului Bârlad, la aproximativ 2 km sud de satul Sălcioara. Ștefan Peșca a
derivat toponimul Horoiata din cuvântul „horoi” = „ciocănitoare”, plus sufixul
adjectival -at. Ar însemna „un loc bogat în horoi”.
Iorgu Iordan a încadrat toponimul Horoiata în capitolul adjective în -at,
dar a pornit tot de la „horoi” – „ciocănitoare”. N. Drăgan a plecat în explicația
etimologică – a unor termeni de la forma cea mai veche. Prima atestare a
termenului este din 16 aprilie 1441, când Ilie și Ștefan voievozi, domni ai
Moldovei, fii lui Alexandru cel Bun au întărit lui Cozma Pivnicerul satul
Dilțegani pe Bogdana „și poiana de la Hovrăleata, unde au fost lui țarină și
moară, adică deasupra Similei”. În 17 aprilie 1480, într-un alt document prin
care Ștefan cel Mare a întărit satele Orgoiești și Neagomirești apare termenul
Hovrăiata. În alt document, dat de Ștefan cel Mare, se revine la termenul
Hovârleata. Rezultă că cea mai veche formă a termenului este Hovrăleata.

22
După Horia Stamatin termenul este de origine ucraineană, și a pornit de
la termenul „hovrah”. A considerat că la forma de plural „hovrali” s-a aplicat
sufixul adjectival -at, sufix de origine latină. „Hovărleata”, potrivit etimologiei
propuse, ar însemna „(valea) bogată în țiștari”, „cu mulți țiștari”. De la
„Hovărleata” s-a ajuns la „Horăiata” printr-o serie de transformări fonetice ale
căror stadii reper au fost formule: Hovrăiata, Hovârleata, Vovărăiata, Hohărăiata
a conchis Horia Stamatin.
Pe teritoriul comunei Banca, această vale se întinde pe o lungime de
aproximativ 2 km. Din această cauză se poate spune că în comuna Banca există
de fapt „Gura Văii Horoiata”. Pe valea acestui pârâu au existat întotdeauna sate
vechi răzeșești, boierești, mănăstirești.
Valea Albiei, numită și Valea Pârveștilor sau Valea Mitocului, se întinde
pe valea pârâului, afluent pe dreapta al Bârladului, cu curgere temporară și o
lungime de 15 km. În comuna Banca, această vale se întinde pe o lungime de
aproximativ 2 km. Valea are o orientare sud – est și pornește de la Pârvești.
Merge paralel cu Valea Horoieți și se deschide în Valea Bârladului, la
aproximativ 2 km sud de satul Sârbi.
Horia Stamatin a precizat că numele este un entopic (termen comun care
desemnează o formă de relief), toponimizat, transformat în nume topic.
Termenul provine din latină, „alveus” = „adâncitură”, „albie de râu”. Pronunția
veche a fost „Alghia”, ca efect al palatalizării consoanei -b urmat de un -iat, -i-
scurt.
În prezent, la obârșia văii se găsește satul Pârvești, iar pe cursul inferior,
aproape de ieșirea în lunca Bârladului, satul Mitoc, vechiul sat Ciorăști.
La câțiva kilometri mai sus, tot pe partea dreaptă a râului Bârlad, se
deschide în șes Valea Ghilahoi (Bilahoi). Această vale delimitează teritoriul
comunei Banca, dar prezintă și anumite similitudini cu Valea Albia. Are o
lungime de 12 km și se întinde pe valea râului cu același nume, cu curgere spre
sud – est.
În prima atestare documentară din 1491, apare sub forma „Bilava”. În
limba slavă „bel” – „alb” și se găsește în numeroase nume topice, în țara noastră,
dar și în Slovacia, Serbia, Ucraina. În limba română, prin palatalizarea consoanei
-b s-a trecut la -ghi. Termenul desemnează, la origine, o albie, o vale, la fel ca în
cazul Văii Albia așezată puțin mai la sud.
Pe partea stângă a Culoarului Bârladului, avem câteva văi, care se
deschid la șes, dar care își au originea în Dealurile Fălciului, segmentul Banca –
Grivița.
La sud, Valea Bujoreni, străbătută de pârâul cu același nume, mărginește
în partea de sud teritoriul comunei Banca, de fapt mărginește dealuri din

23
componența comunei. Valea Bujoreni începe în pădurea Măgaru și se pierde în
lunca Bârladului. Se întinde pe direcția est – vest. Pe această vale a existat un sat
medieval, în prezent dispărut. La originea văii în pădurea de sute de ani există o
mănăstire cunoscută cu numele de Măgaru (mai nou Bujoreni), ctitorie a
proprietarului satului Bujoreni, Vasile Bujoreanu, înainte de 1600. Prima
atestare documentară a acestei mănăstiri este din 1602. Probabil continuă o
mănăstire mai veche, mănăstirea lui Draghie de pe Lahova, atestată documentar
în 1444. Existența în aceeași zonă a două mănăstiri, una continuând pe cealaltă
ne sugerează existența unei vetre de sihăstrie.
La câțiva kilometri, spre nord, se întinde Valea Băncii. Are o lungime de
6 km și aproape de ieșirea în lunca Bârladului, pe partea dreaptă, se unește cu
Valea Lahovei. Această vale este cuprinsă între Dealul Ghermănești, la nord și
Dealul Podiș, la sud. Lungă de 2 km este închisă, la vest, de Dealul Ghinoaia.
Toponimul „Lahova” este atestat în 1444. În jurul văii, pe partea stângă a existat
un sat, atestat și arheologic, și o mănăstire, distrusă de invazia tătarilor din 1440.
Valea Ghermănești, străbătută de pârâul cu același nume, își are originea
în pădurea din fundul satului, loc numit de localnici „Fundătură”. Acolo, datorită
cercetărilor de suprafață am depistat o așezare paleolitică. Valea Ghermănești se
întinde pe o lungime de aproximativ 6 km. Lățimea este fluctuantă având o
medie de 400 – 800 metri. În partea de sud este delimitată de Dealurile
Ghermănești și Holmu, cu altitudini între 200 – 275 metri. La nord, este
delimitată de Dealul Răduleț, unde se continuă cu un podiș cu altitudinea de 125
metri. În stânga Dealului Răduleț, pe o scurtă distanță, se întinde Valea Petrișori,
cum se unește cu Valea Ghermănești. După câteva sute de metri Valea
Ghermănești unită cu Valea Petrișori întâlnește Valea Stoieșeștilor. Toate cele
trei văi, Ghermănești, Petrișori, Stoișești, unite se îndreaptă spre lunca
Bârladului.

5. HIDROGRAFIA

Complexul hidrografic se prezintă sub două aspecte:


 ape subterane;
 ape de suprafață.

5.1.Apele subterane

În zona comunei Banca, apele subterane se găsesc în depozite nisipo -


argiloase, argilo – nisipoase deluvio – coluvio – eluviale – cuaternare și în argile
24
și nisipuri ponțiene. În lunca Bârladului se găsesc ape subterane în nisipuri și
prundișuri aluviale, din depozitele nisipo – argiloase cuaternare. În depozitele
daciene sunt condiții litologice și morfologice pentru acumularea apelor
subterane, sub presiune, cu caracter ascensional sau chiar artezian. Apele din
aceste depozite au o mineralizare redusă, iar prin lipsa calciului și magneziului
sunt puțin dure și deci bune la gust. Debitele specifice de exploatare oscilează
între 0,5 – 5 litri/secundă. De fapt, mineralizarea acestor ape se produce sub
influența sulfului, în primul rând. Această mineralizare a atras atenția celor care
se ocupă cu exploatarea gazelor de șist. Principalul efect al unei astfel exploatări
ar duce la dispariția apelor minerale. Regretăm că primăria comunei nu a fost
niciodată preocupată de punerea în valoare a acestor ape sulfuroase, ape minerale
care și-ar fi găsit multe întrebuințări și beneficii pentru populația locală.
În cadrul culmilor interfluviale, care cuprind partea superioară a
dealurilor, apele s-au acumulat la adâncimi mari. Pe versanți, la baza lor și în
zona de luncă, apele se găsesc la adâncimi mai mici.

5.2. Apele de suprafață

Principala apă curgătoare care străbate comuna Banca, pe distanța nord


– sud, este râul Bârlad. Aceasta arteră hidrografică colectează toate pâraiele de
pe partea dreaptă și stângă. Pe dreapta, râul Bârlad primește apele din Colinele
Tutovei, apele care curg din nord – vest spre sud – est. În aria teritorială a
comunei Banca, râul Bârlad este alimentat pe dreapta de pâraiele: Ghilahoi,
Albia, Horoiata, Iapa.
Pe partea stângă, Bârladul colectează pâraiele care curg pe direcția est –
vest. În partea sudică, în apropierea comunei Banca, Bârladul primește pârâul
Bujoreni. Din zona păduroasă a satului Banca, de la est la vest, curge pârâul
Banca unit cu torentul Recea. În drumul său, spre vest, pe partea dreaptă, pârâul
Banca primește pârâul Loava.
Mai la nord, în Bârlad își revarsă apa pârâul Ghermănești, care pe partea
dreaptă primește mai întâi pârâul Petrișori și apoi pârâul Stoișești, unit cu apa
Bahnei.
Rețeaua hidrologică are un regim torențial influențat de degradarea
climatului prin defrișarea pădurilor din bazinele acestor ape curgătoare, prin
accentuarea degradărilor de teren, fapt resimțit prin inundațiile ce se produc în
timpul ploilor și topirea zăpezilor. O îmbunătățire apreciabilă s-a realizat prin
regularizarea râului Bârlad. Este necesar în viitor să se acționeze prin
reîmpădurirea zonelor degradate, improprii agriculturii și protejarea văilor prin
plantări. Este nevoie, pentru aceasta, de implicarea Primăriei prin organizarea

25
activităților, dar și prin înființarea unor pepiniere de puieți, care vor trebui
distribuiți gratuit.
6. SOLUL

Analiza solului comunei Banca a scos în evidență șase grupe de soluri


care cuprind subgrupe cu proprietăți fizice și chimice asemănătoare. Grupele s-
au constituit după mai multe criterii: grad de eroziune, textură, grad de
sărăturare, tip de sol, caractere morfologice etc.

6.1.Cernoziomuri carbonatice

Acest tip de cernoziom ocupă suprafețe mici în comuna Banca, pe ambele


părți ale văii Bârladului, în apropierea luncii. În această categorie sunt incluse
cernoziomuri care au carbonat de calciu la suprafață sau în primii 10 – 20
centimetri. Sunt cunoscute și cu numele de cernoziom castaniu, datorită
acumulării humusului. Aceste soluri s-au format în condițiile caracteristice
stepei, în partea cea mai puțin umedă, cu vegetație mai puțin abundentă din zonă,
pe loessuri și depozite loessoide. Aceste soluri au de obicei, o textură lutoasă
până la luto – nisipoasă. Au o activitate microbiologică intensă datorită
conținutului de humus și umidității, fiind în general bine aprovizionate cu
principalele elemente de nutriție și deci, fertile.

6.2. Cernoziomuri vermice

Sunt cernoziomuri tipice, cunoscute și cu numele de cernoziomuri


ciocolatii semicarbonatice sau semicarbonate castanii. Au o textură lutoasă până
la luto – argilă. Sunt mai bogate în humos decât cele carbonatice, dar carbonatul
de calciu se găsește la adâncime mai mare. S-au format în partea mai umedă a
zonei, cu vegetație mai abundentă, pe loessuri și depozite loessoidale, dar și pe
aluviuni mai vechi loessificate sau depozite deluvial – preluvial. Au o activitate
microbiologică intensă, sunt, în general, foarte bine aprovizionate cu elemente
de nutriție. Cernoziomurile vermice fac parte din categoria celor mai fertile
soluri din țara noastră.

6.3. Cernoziomuri levigate

Cernoziomurile levigate sunt solurile specifice zonei de silvostepă,


cunoscute și cu numele de cernoziomuri degradate. Acest tip de cernoziom este

26
tipic pentru sudul Podișului Bârladului. Cernoziomurile levigate s-au format în
condițiile de relief de câmpie, platouri, podișuri joase, piemonturi, pe forme
variate: suprafețe orizontale sau slab înclinate, terase, culmi domoale, versanți,
depresiuni etc. Cernoziomurile levigate au, de obicei, o textură lutoasă,
uniformă, pe adâncimea profilului. Sunt mai puțin afânate, datorită umezirii
îndelungate a orizonturilor inferioare. Datorită aportului freatic sunt mai bine
aprovizionate cu apă chiar și în perioade secetoase.

6.4. Soluri cenușii

Solurile cenușii de pădure s-au format în condiții de relief de podiș,


dealuri joase, platouri și piemonturi, pe forme variate: interfluvii, cumpene de
apă, terase, versanți.
În zonă solurilor cenușii de pădure, media anuală a temperaturilor este
mai coborâtă, iar a precipitațiilor mai ridicată. În partea superioară solul este
afânat, permeabil, la adâncime este puternic tasat, puțin permeabil. În zona
comunei Banca se întâlnesc mai multe tipuri: soluri cenușii închise de pădure,
soluri cenușii deschise de pădure, soluri cenușii de pădure nisipoase.

6.5. Regosoluri și soluri erodate

Cuprind zonele de-a lungul pâraielor: Banca, Petrișori, Ghermănești și


din Valea Țifului. Sunt soluri argiloase aflate în diferite stadii de eroziune cu o
textură luto – nisipoasă. Aceste soluri prezintă și o eroziune de adâncime.
Prezintă numeroase ogoase, ravene și alunecări de teren.

6.6. Soluri aluviale și aluviuni

În comuna Banca sunt caracteristice văii Bârladului. Sunt soluri tinere,


în curs de evoluție, formate pe seama aluviunilor. Împreună cu solurile
aluvionale se găsesc și suprafețe ocupate de aluviuni. După instalarea vegetației
a acționat procesul de acumulare a humusului. În unele zone se constată și
procese de salinizare sau lăcoviștire. După regularizarea râului Bârlad, solul a
intrat într-un proces de stabilizare accentuat și a fost oprită acțiunea aluviunilor.

27
7. FLORA ȘI FAUNA

7.1.Flora

Comuna Banca este așezată într-o zonă de silvostepă, în cea mai mare
parte a teritoriului și într-o zonă a vegetației de luncă pe valea Bârladului și în
mică măsură pe văile pâraielor. Învelișul vegetal este determinat de configurația
reliefului și de caracteristicile pe care le prezintă clima și solurile. În zonele
înalte, districtul forestier se include în aria gorunului. Principalele specii
arboricale sunt: stejarul (Quercus robur), teiul (Tilia), carpenul (Carpinus
betulus), frasinul (Fraxinus excesior), jugastrul (Acer campestre), gorunul
(Quercus petraea), ulmul (Ulmus carpinifolia), salcâmul (Robinia
pseudoacacia).
Zona de silvostepă, districtul sudic este pus în evidență de un mare număr
de plante: păiuș (Festuca valesiaca), colilia, firuța cu bulb (Poa bulbosa), pelinița
(Artemisia annua), laptele cucului (Euphorbia stepposa), pirul (Agropyron
cristatum), păducelul (Crataegus monogyna), murul (Rubus caesius),
porumbarul (Prunus spinosa), pălămida (Cirsium arvense), volbura
(Convolvulus arvensis).
Vegetația luncii Bârladului este determinată de prezența solurilor
aluvionare și lăcoviștilor cu exces temporar de umiditate freatică. Pajiștile sunt
alcătuite din specii mezofile și mezo – higrofile. Cele mai răspândite plante din
luncă sunt: pirul târâtor (Agropyrum repens), rogozul (Carex riparia), pipirigul
(Scirpus sylvaticus), coada calului (Equisetum palustre), izma broaștei (Iris
pseudacorus), stuful (Phragmites communis), tătăneasa (Symphytum officinale),
răchitișuri (Salix triandra).
Plantele medicinale sunt foarte răspândite în zonă, cele mai cunoscute
fiind: mușețelul (Matricaria chamomilla), cicoarea (Cichorium intybus),
pojarnița (Hypericum perforatum), pătlăgina (Plantago lanceolata), podbalul
(Tussilago farfara), cimbrișorul (Calamintha officinalis), păpădia (Taraxacum
officinale), teiul (Tilia cordata), socul (Sambucus nigra), păducelul (Crataegus
monogyna), măceșul (Rosa canina).
Dintre plantele cultivate întâlnim: porumbul, grâul, orzul, floarea
soarelui, sfecla de zahăr, leguminoasele (fasolea, varza, roșiile, bobul, ardeiul).
Pe suprafețe foarte mari au fost cultivați pomii fructiferi (mărul, cireșul, prunul,
părul, vișinul). Suprafețe importante au fost ocupate cu viță de vie. Începuse
chiar să fie cunoscută podgoria Banca. „Elanul revoluționar” a dus la dispariția
în totalitate a livezilor și viilor. Localnicii au devenit căpșunari în Spania și

28
văcari în Anglia. Globalizarea a creat profesii noi pentru români, femeile umblă
prin Europa cu țucalul în mână, iar bărbații cu lopata, mulți bătrâni au copiii
plecați „în State”, în Australia, prin Europa, inconștienții nu-și dau seama că nu
mai au copii.

7.2. Fauna

Se constată o strânsă corelație dintre lumea animală cu mediul geografic


de silvostepă și, în principal, cu vegetația. Predomină multe specii de rozătoare:
popândăi (Citellus citellus), șoareci de câmp (Apodemus agrarius), hârciogii.
Dintre mamifere mai răspândite sunt: vulpea (Vulpes vulpes), dihorul (Mustela
putorius), nevăstuica (Mustela nivalis), viezurele (Meles meles), mistrețul (Sus
scrofa), căprioara (Capreolus capreolus), iepurele (Lepus europaeus).
Nenumărate sunt speciile de păsări: vrabia, rândunica, uliul, privighetoarea,
mierla, gaița, berzele, cocorii, cioara, coțofana.
De mai mulți ani au dispărut peștii din râul Bârlad.

8. CĂILE DE COMUNICAȚIE

Căile de comunicație, în prezent, în comuna Banca, sunt șoselele și calea


ferată.
În vremurile vechi aceste comunicații au fost reprezentate de drumuri și
cărări (poteci). Drumurile au fost căile de acces, pe care circulau carele cu boi
sau căruțele și care făceau posibil transferul produselor, deplasarea prin
localitate, legătura între sate. Cărările au fost simple poteci, pe care omul s-a
deplasat cu pasul, relieful fiind uneori inaccesibil pentru autovehicule. Multe
dintre drumurile vechi au fost modernizate, devenind șosele județene sau
naționale, în prezent. Calea ferată a fost o construcție revoluționară, modernă, la
vremea respectivă, o mare realizare a celei de a doua părți a secolului al XIX-
lea, sectorul care a trecut prin comuna Banca fiind realizat în 1883.
Vechile drumuri le putem împărți în principale și secundare. Principalele
drumuri au fost cele care au străbătut Culoarul Bârladului de la nord la sud. Am
folosit pluralul, deoarece au fost două: unul pe partea dreaptă a râului Bârlad și
celălalt pe partea stângă.
Drumul care trecea pe partea dreaptă a râului Bârlad a fost cunoscut cu
numele de „drumul mare”. Pornea din Polonia, din centrul comercial Liov, și
după intrarea în Moldova se îndrepta spre Suceava, capitala multă vreme a țării,
de acolo se bifurca în două drumuri, unul continua spre sud pe Valea Siretului,
29
celălalt îndreptându-se spre Iași continua spre sud trecând prin Vaslui, Bârlad,
Tecuci.
Drumul din stânga râului Bârlad, deși în apropierea primului, între Bârlad
și Vaslui, a avut nu numai un traseu diferit, dar și altă motivație. Acest drum
venea de la Brăila și Chilia, de la Dunăre și Marea Neagră, fiind inițial un drum
al comerțului cu pește. Acest drum a creat și târgul Bârladului, ce s-a înfiripat
lângă podul de peste râu, unde domnia a făcut un punct de vamă.
Drumul ce venea de la Dunăre și Marea Neagră, pe direcția nord, pe
malul stâng al Prutului, urma o vreme „drumul Brăilei”. Acest drum, la un
moment dat, se bifurca, și continua pe două variante. O variantă se îndrepta spre
Murgeni, continua apoi pe Valea Elanului și, prin Băsești, azi Viișoara, cobora
în lunca Bârladului, la târgul Docolina, așezare dispărută, în prezent. Cealaltă
variantă se îndrepta spre apus și prin pădurea de la Grăjdeni, unde multă vreme
a funcționat un popas facilitat de protecția pădurii, dar și de existența, acolo, a
unui izvor, se îndrepta spre lunca Bârladului. După ce cobora la șes, drumul se
bifurca din nou. O variantă trecea Bârladul peste podul Pescăriei, unde se afla
vama, și iarăși se bifurca. Un drum continua spre apus cu direcția Bacău, celălalt
se intersecta cu drumul ce venea de la Tecuci și mergea spre Vaslui, pe partea
dreaptă a râului Bârlad.
După ce drumul venind de la Grăjdeni ajungea în șesul Bârladului, o
variantă continua pe sub dealuri până la Vaslui, trecând și acesta prin târgul
Docalinei. Este cunoscută legenda care relatează drumul lui Petru Rareș cu
carele de pește, venind de la Galați, mergând spre nord, după legile negoțului de
atunci. Ajuns la Docolina, târg care și-a avut vatra la sud de Crasna, a fost
întâmpinat de o delegație de boieri care l-au proclamat domn. Legenda îl
plasează pe drumul care venea prin Grăjdeni, unde a avut, în somn, și visul de
mărire. Dacă a venit pe acest drum, Petru Rareș a trecut și prin Banca, nu prin
sat care își avea vatra spre izvoarele văii, ci pe la Gura Băncii. Indiferent pe ce
drum a venit Petru Rareș cu carele cu pește, pe drumul Brăilei, sau prin Grăjdeni,
ambele drumuri treceau prin târgul Docalinei, locul unde fiul lui Ștefan cel Mare
a devenit domn.
După cum am văzut, ambele drumuri care își aveau traseul pe șesul
Bârladului, unul la apus de râu, celălalt la răsărit treceau prin teritoriul de azi al
comunei Banca, drumuri de-a lungul cărora în vremurile vechi au fost și așezări,
unele devenite sate, majoritatea dispărute în prezent. Pe aceste drumuri s-au
deplasat armata turcească, condusă de Soliman Hadâmbul, armată zdrobită de
Ștefan cel Mare în lupta de la Podul Înalt, bătălie cunoscută și cu numele de lupta
de la Vaslui. Această bătălie a ridicat multe probleme pentru istorici, în primul
rând a locului unde s-a desfășurat. Altă enigmă este legată de mormintele celor

30
căzuți. Moldovenii, probabil, în cea mai mare parte au fost duși de familie în
cimitirele satelor unde își aveau originea. Unde au fost îngropați miile de turci,
nu s-a descoperit până în prezent.
Majoritatea istoricilor români au analizat desfășurarea luptei pe locul de
la Vaslui nu și a împrejurimilor premergătoare acestei bătălii. Soliman
Hadâmbul a venit cu o armată de 120.000 de soldați, la care s-a adăugat armata
Țării Românești. Oastea era însoțită și de unitățile anexe, materiale, meșteri,
argați, animale. În această situație, numărul invadatorilor a fost cu mult peste
120.000, poate aproape 200.000. O asemenea coloană, în marș, se întindea pe
mulți kilometri. După această logică, în momentul impactului la locul bătăliei au
fost foarte puține unități militare ale turcilor, majoritatea armatei trebuie să se fi
găsit în deplasare. Dar am văzut, că între Bârlad și Vaslui au fost două drumuri,
și, în această situație, armata turcească s-a deplasat pe ambele. În vremurile
trecute, peste dealuri erau și alte drumuri. Legendele amintesc de deplasarea
turcilor și pe la Bogdana, acolo amintesc și de existența unei tabere a lui Ștefan
cel Mare. Mai mult, izvoarele amintesc de fuga turcilor pe la izvoarele Similei.
Ținând cont de aceste împrejurări considerăm că au avut loc mai multe lupte, pe
drumurile de deplasare, principala luptă având loc la intrarea într-adevăr la Podul
Înalt sau la Vaslui. Unde a fost acest loc? Principala cale de acces spre Vaslui a
fost în acele timpuri „drumul mare”, drumul ce mergea pe dreapta râului Bârlad.
Acest drum, în dreptul târgului Vaslui, la apus, trecea prin lunca râului Bârlad și
continua pe partea stângă. Drumul prin luncă era mai jos, relief de luncă, în
comparație cu terenurile din dreapta și stânga râului. În această situație, podul
de peste Bârlad, părea înalt, dacă nu cumva și drumul prin luncă să nu fi fost
podit cu loazbe de stejar. Un drum podit părea mai înalt în comparație cu terenul
din jur, un pod peste râu era construit la o anumită înălțime existând riscul de a
fi luat de ape, lupta fiind la apus de târgul Vasluiului în apropierea lui, putem
spune că lupta a avut loc la Vaslui. Următoarea luptă cu turcii a avut loc la Pârâul
Alb, loc numit de atunci Războieni. Deplasarea armatei turcești, conduși de
Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului s-a făcut pe Valea Siretului.
Totuși, Vasluiul, dar și locuitorii din comuna Banca au participat la luptă și și-
au adus tributul de sânge. În pomelnicul Mănăstirii Bistrița sunt trecuți 13 boieri
care au căzut în lupta cu păgânii, la Pârâul Alb. Trei dintre ei sunt din zona
noastră, din care unul din Stoișești: Petru Iezereanu din satul de lângă Puiești,
Ștefan Coroi de la Coroiești și Sima Hrană de la Stoișești.
În secolul al XIX-lea, drumul principal a fost tot cel din dreapta râului
Bârlad, la Strâmtura Mitoc fiind organizată stație de poștă, un loc unde atunci se
schimbau caii. În prezent, acest drum a devenit șosea națională, s-a asfaltat, și

31
este singura arteră de circulație între Bârlad și Vaslui. Drumul din stânga râului
Bârlad a dispărut, cauza principală fiind construcția căii ferate.
Alt drum, secundar în comparație cu cele de pe șesul Bârladului, a fost
cel care, în prezent, a devenit județean, și care se desprinde din drumul național,
în actualul sat Sălcioara, și urmează un traseu spre răsărit. După aproape 2 km
se bifurcă în două drumuri secundare, unul duce la satul Banca, după ce trece
prin actualul sat Banca Gară, centrul comunal. O variantă continuă spre nord
unde la câțiva kilometri are loc o separație a două variante, una continuă spre
nord prin satele 1 Decembrie și Halta Dodești, celălalt, care de fapt este drumul
principal, continuă spre răsărit și după ce un drum se desprinde spre satul
Ghermănești, urcă prin Stoișești, pe culmile Dealurilor Fălciului unele continuă
pe două direcții, una spre nord ducând la Dodești și Viișoara (Băsești), alta spre
sud care prin Șuletea duce la Murgeni.
Alte drumuri sunt cele sătești la care se adaugă drumuri de care peste
dealuri, drumuri pe cale de dispariție. Amintim: drumul de la Ghermănești spre
Banca, tot din Ghermănești un drum duce la Fedești și altul la Stoișești. Acest
sat, Ghermănești ocupă un loc central în comună. Deși comuna se numește
Banca, centrul administrativ este la Banca Gară, în vremurile vechi pare că satul
Ghermănești a fost centrul comunităților din jur, mulți proprietari avându-și
originea acolo.

32
II. AȘEZĂRILE ANTICE

Prin așezările antice înțelegem toate urmele de locuire, de pe teritoriul


comunei Banca, din paleolitic și până la nașterea lui Iisus Christos, până în anul
1 al calendarului actual.
Cea mai veche așezare, de pe teritoriul comunei Banca, este din paleolitic
și a fost descoperită, de noi, în 1998, în satul Ghermănești, în locul numit
„Fundătura” după o semnalare făcută de eleva Andone Valentina. Așezarea
aparține paleoliticului final, perioadei de început a retragerii ghețarilor din ultima
glaciațiune. Teritoriul aparține marginii teritoriului acoperit de ghețari. Vara, pe
o perioadă scurtă, vremea se încălzea, și în terenurile joase băltea apa. Din
această cauză oamenii, de atunci, și-au ales locuri pentru așezare în zone mai
înalte, dar în apropierea izvoarelor și pe terenuri care ofereau o minimă protecție,
împotriva vânturilor. La „Fundătura” aceste condiții sunt îndeplinite. Izvorul de
la obârșia pârâului Ghermănești este funcțional și în prezent, în timp ce teritoriul
locuibil, pe terase, este apărat de locurile mai înalte pe trei direcții, valea fiind
deschisă numai pe direcția nord. Așezarea, de fapt locul, are aspectul unei
potcoave ce se aseamănă cu un teatru antic.
Studiul materialului recoltat demonstrează că așezarea a aparținut
paleoliticului final, gravetianului, fiind contemporană cu cea de la Mălușteni.
Fiind finalul paleoliticului, animalele mari dispăruseră, oamenii inventaseră deja
arcul care le dădea posibilitatea să vâneze păsări și animale mici. În acest mod
se explică abundența de vârfuri, dar și microlitizarea uneltelor.
În așezare apar foarte multe vârfuri de săgeți, dar și de suliță, armă
folosită în continuare pentru vânat, dar și pentru rezolvarea unor conflicte
interumane. Sulița a fost prima unealtă compusă alcătuită dintr-un băț și un vârf
de silex. A fost o perioadă când marile descoperiri, care au provocat revoluții în
evoluția omului au fost: focul, sulița, acul, arcul cu săgeți.
Materialul faunistic este foarte bogat și atestă existența bovinelor,
cabalinelor, cervidelor, multe oase și molari, materialul aflându-se într-o stare
avansată de descompunere. Se impunea un studiu paleontologic, resturile de oase
analizate de un specialist ar putea să lămurească multe dintre aspectele vieții
33
paleolitice din fundul Văii Ghermăneștilor. În așezare au fost descoperite multe
pietre de râu (galeți) și de gresie folosite ca percutoare la prelucrarea silexului
(cremene), dar și ca nicovală.
Materialul litic folosit este reprezentat, în mare parte, de silexul de Prut.
Stratigrafia în așezare se poate urmări în profilul ravenelor din apropiere. La
suprafață avem un strat argilos – nisipos de culoare galben – cenușie și grosimea
variabilă (0,5 – 1,2 metri), urmează un strat argilos de aproximativ un metru,
apoi nisip.
Materialul litic a fost scos la suprafață de lucrările agricole, cercetarea
noastră a fost numai de suprafață. În prezent, multe zone lăsate în paragină au
fost înțelenite, cercetarea de suprafață devenind imposibilă. Au fost adunate, în
câțiva ani, foarte multe piese de debitaj, dar și numeroase unelte și urme de silex.
Numeric domină gratoarele pe așchie, gratoarele nucleiforme, gratoarele
microlitice, gratoarele duble. S-au găsit și multe nuclee piramidale. Urmează
lamele retușate și lamele Dufour. Tot din așezare provin un vârf „aeron
atipique”, numeroase vârfuri „La Gravette”, un vârf azilian și un vârf foliaceu.
Au fost depistate nucleele piramidale și multe burine.
Se evidențiază gratoarele atât din punct de vedere numeric, cât și a
diversității lor. Retușele pentru obținerea formei sunt oblice, iar cele de pe latura
activă sunt drepte. De obicei latura activă este convexă. Multe gratoare au forme
neregulate majoritatea având dimensiuni mici.

1. NEOLITICUL

A trecut paleoliticul, dar și mezoliticul. Ghețarii s-au retras, clima s-a


stabilizat, asemănătoare cu cea de astăzi. Multe schimbări s-au produs în flora și
fauna zonei. Vegetația a devenit abundentă, și după retragerea animalelor mari
s-au înmulțit animalele mici, unele dintre ele deja domesticite. Omul vânează cu
arcul, dar și pescuiește. Dar, nu aceste ocupații asigurau hrana. Omul a devenit
crescător de animale, dar și cultivator de plante. Aceste două ocupați au
sedentarizat omul, apar așezări stabile, dacă se însămânțează trebuie să și
recolteze.
Neoliticul, prin sedentarizarea oamenilor, a însemnat o revoluție care
prin efecte a creat o civilizație. În neolitic omul a prelucrat lutul, a creat
ceramica, obiectele, în special vasele de ceramică revoluționând hrana omului,
noul mod de hrănire având implicații decisive în evoluția sa. Uneltele principale
au rămas tot cele din piatră, dar tehnica de cioplire a fost înlocuită cu tehnica de
șlefuire, urmată de cea de perforare. Omul și-a completat uneltele cu cele
produse din lemn, os etc.
34
Viața nomadă din paleolitic a fost înlocuită cu cea sedentară. Oamenii se
înmulțesc, stabilitatea și îmbunătățirea hranei au mărit speranța de viață, dar a
dus și la accentuarea unui spor demografic. Oamenii erau organizați în familii,
în cunoscutele ginți, viața s-a desfășurat în jurul mamei. Teritorial și-au făcut
apariția triburile, s-au înfiripat elemente de administrație, dar și de spiritualitate.
S-au sacralizat anumite fenomene și elemente ale vieții: cultul morților, culte
legate de fecunditate și fertilitate. Mama a fost elementul primordial, cea care
dădea viață. Mama a fost considerată aidoma cu Pământul. Din Pământ se năștea
viața, în Pământ se întorcea orice ființă în căutarea odihnei. Cultele fiind legate
de fecunditate, fertilitate, de pământul dătător de viață, ca o mamă, Pământul
mamă, credința a fost chtoniană.
Pe teritoriul comunei Banca au fost descoperite puține urme neolitice și
acestea din prima perioadă, din perioada Culturii Criș. Noi, cunoaștem numai
două așezări din această perioadă. O descoperire mai veche în satul Banca, pe
valea pârâului, în partea de est a satului, în râpele formate în urma alunecărilor
de teren și pe vale s-au descoperit fragmente ceramice caracteristice culturii Criș.
Acolo au fost făcute săpături de salvare de muzeograful Ruxandra Maxim –
Alaiba în anul 1983. Tot muzeograful Ruxandra Maxim – Alaiba a făcut
săpături, mulți ani, într-un sit arheologic în partea de nord a podului de peste
Bârlad, începând cu 1981, unde a cercetat o întinsă și bogată stațiune, cu urme
de locuire, caracteristice unor perioade diferite. În acest sit arheologic cel mai
vechi nivel de locuire aparține Culturii Criș, reprezentată prin sporadice resturi
ceramice, provenite de la vasele lucrate din pastă grosieră, cu multă pleavă în
compoziție. Până în prezent, urme de locuire din perioada Culturii Cucuteni nu
au fost depistate, deși această perioadă neolitică a fost pusă în evidență în toate
comunele din jur.
Următoarele descoperiri arheologice de pe teritoriul comunei Banca
aparțin perioadei de tranziție de la neolitic la epoca metalelor. Această perioadă
a coincis cu fenomenul de indoeuropenizare. Din răsărit s-au pus în mișcare
popoare de păstori, care s-au așezat pe un spațiu imens, din India până în Spania,
cu excepția Țării Bascilor. Din simbioza lor cu popoarele locale neolitice s-au
născut limbi noi și popoare noi, primele popoare cu nume cunoscut din
antichitate.
S-au produs schimbări profunde și în spiritualitate. Credințele chtoniene
au fost înlocuite cu credințe cerești, uraniene. Noile credințe proveneau de la
ideea că omul este dual, corpul supus dispariției după moarte și sufletul
nemuritor care se urcă la zei, în cer. Din această cauză ritul de înhumație a fost
înlocuit, treptat cu incinerația, sufletul trebuia ajutat să se elibereze pentru a
pleca la zei. Conflictul dintre acești păstori și neolitici agricultori, cultivatori de

35
plante a fost surprins și în Biblie, conflictul dintre Cain și Abel. În primele etape
sosirea indo-europenilor, a popoarelor de păstori a fost dură, s-au produs
distrugeri, deplasări de populație, în acele momente neamurile elene plecate din
nordul Peninsulei Balcanice, adică de pe teritoriul țării noastre s-au deplasat spre
Grecia actuală, aheii, ionienii, eolienii, dorienii purtători ai unei civilizații
asemănătoare cu cea Cucutenică. Descoperirile arheologice din perioada de
tranziție demonstrează un regres cultural. Populația era, încă, rară în acele
timpuri, din această cauză și siturile arheologice sunt puține. Fiind păstori aceste
populații au ocolit pădurile și s-au așezat, în prima perioadă, în zonele de șes.
Din această cauză, puținele descoperiri din perioada de tranziție, descoperite
până în prezent sunt din lunca Bârladului. În situl arheologic amintit, cercetat de
Ruxandra Maxim – Alaiba s-a descoperit un nivel de locuire din perioada de
tranziție de la neolitic la epoca bronzului. În nivelul respectiv au apărut un
mormânt și o groapă. Mormintele sunt reprezentate de două oale, din care una
întreagă, de culoare brun – negricioasă, cealaltă întregibilă de culoare cenușie –
gălbuie, cu o toartă și două topoare de piatră, șlefuite și perforate. Mulți șefi de
trib din acea perioadă s-au înmormântat în tumuli. Arheologul Ruxandra Maxim
– Alaiba a săpat un tumul, în apropiere de calea ferată între satele 1 Decembrie
și Banca Gară. Materialele au rămas nepublicate, dar au apărut și resturi
caracteristice perioadei de tranziție. Alte resturi din perioada de tranziție au fost
descoperite de noi, în zona unui tumul, situat mai jos de Valea Iapa, pe dreapta
șoselei Vaslui – Bârlad. Aceste resturi materiale sunt reprezentate de ceramica
rudimentară, negricioasă, lucrată cu mâna.

2. EPOCA METALELOR

a) Epoca bronzului

În comuna Banca au fost depistate, până în prezent, câteva așezări din


epoca bronzului, faza finală, caracteristică Culturii Noua. Puțin mai la sud, în
comuna Zorleni, noi am descoperit o așezare mai veche din epoca bronzului,
caracteristică Culturii Monteoru, la Gura Vârlezului, pe un bot de deal, așezare
continuată și acolo de una caracteristică Culturii Noua.
Această cultură își are numele de la descoperirile din Cartierul Noua, din
orașul Brașov. Așezările caracteristice Culturii Noua, în timp, și-au desfășurat
existența în perioada cuprinsă între 1300 – 1000 î. Hr. Aceste așezări sunt
cunoscute și cu numele de cenușare „Zolniki” în spațiul ucrainean. Se numesc
așa deoarece în locul unde au fost locuințele apare multă cenușă. Primăvara, în
36
zonele arabile, cenușarele de formă ovală, se observă de la distanță. Locuitorii
acestor așezări au fost păstori, dar, secundar, s-au ocupat și cu cultura plantelor,
în special a grâului, fenomen demonstrat de apariția secerilor tip „tupik”
confecționate din oase, în special din cele de la falcă. Au fost, în special, păstori,
în locuințele din cenușar apar foarte multe oase, dar și unelte din os: seceri, cum
am văzut, dar și multe împungătoare, omoplați crestați rolul lor fiind de
răzuitoare, în special a pieilor, multe patine din os. În așezări apar multe unelte
din piatră. Au fost depistate percutoare, nicovale din piatră, folosite pentru
confecționarea uneltelor. În așezări apare multă ceramică, vasul caracteristic
fiind ceașca cu toarta supraînălțată. Ceramica este lucrată cu mâna, de culoare
neagră, cenușie, dintr-o pastă amestecată cu nisip și cioburi pisate, cu suprafață
zgrunțuroasă sau lustruită, decorată cu brâu în relief.
În comuna Banca, așezările caracteristice Culturii Noua sunt numeroase,
majoritatea pe șes, în locuri căutate de o populație de păstori, ocupație prioritară.
Pe cursul inferior al pârâului Banca, la ieșirea din șesul Bârladului au fost
descoperite două așezări caracteristice Culturii Noua, una la aproximativ 300 de
metri la sud de Gara Banca, în apropiere de fostul sediu SMA, pe dreapta și
stânga pârâului.
A doua așezare a fost descoperită de noi, în 1987, pe dreapta căii ferate
Vaslui – Bârlad, în aproprierea podului de pe pârâul Banca. În 1988, am
descoperit un cenușar, la aproximativ un kilometru sud de satul 1 Decembrie pe
partea stângă a pârâului Ghermănești, în apropierea gurii de vărsare. Aici am
descoperit o patină din os, o jumătate de ceașcă cu două torți supraînălțate.
În acest cenușar a apărut o mare cantitate de oase. Altă așezare,
descoperită de noi, în 1986, se găsește la aproximativ 100 metri sud de satul 1
Decembrie lângă fosta fermă zootehnică.
La Holm, la aproximativ 2 km vest de satul Ghermănești, în partea stângă
a pârâului, pe partea domoală a dealului, au fost descoperite 4 seceri din bronz
datate în secolul al XVI-lea î.Hr. Sculele au fost găsite la o adâncime de 5
centimetri, față de suprafața actuală a solului. Descoperirea a avut loc în 1974,
cercetarea aparținând lui Vasile Palade, fostul director al Muzeului „Vasile
Pârvan” din Bârlad. Secerile au fost într-un depozit izolat, alte resturi
arheologice în jur nu au mai fost surprinse. Cele 4 seceri fac parte din tipul cel
cu cârlig. La data descoperirii erau acoperite de o patină neuniformă, de culoare
verde deschis. Au fost confecționate prin turnare în forme monovalve acoperite.
Tipologic, secerile de la Ghermănești reprezintă o variantă locală, care a luat
naștere ca urmare a influenței bronzului transilvănean și răsăritean.
Altă așezare caracteristică Culturii Noua, în șesul Bârladului, în partea
de nord – est a satului Sârbi, pe partea dreaptă a râului Bârlad. În comuna Banca,

37
o așezare caracteristică Culturii Noua a fost descoperită și în poziție înaltă, la
aproximativ 200 metri vest de satul Țifu, pe ambele părți ale șoselei Viișoara –
Șuletea și ale vechiului drum Țifu – Stoișești. Aici au fost depistate câteva
locuințe cenușar în care apar resturi ceramice și omoplați crestați.

b) Epoca fierului

Cu epoca fierului se intră într-o etapă nouă a evoluției omului. Uneltele


mai puternice au făcut munca mai ușoară, dar și productivă. Cantitatea de hrană
fiind mai mare, dar și mai diversificată a creat condiții pentru sporul demografic.
În această perioadă s-a definitivat și procesul de etnogeneză. Din simbioza
populației neolitice cu triburile de păstori indo-europene a luat naștere un popor
nou, în toată Peninsula Balcanică, neamul tracilor, ramura lor nordică fiind
formată din geto - daci. Organizați în triburi, geto – dacii și-au construit și centre
întărite, cea mai apropiată cetate de comuna Banca fiind cea de la Vutcani, a
cărei existență a început în perioada Hallstattiană.

 Prima vârstă a fierului

Cunoscută și cu numele de Hallstatt. Așezările sunt încă rare și se


evidențiază prin existența unei ceramici de culoare neagră, cu luciu metalic,
lucrată cu mâna.
În comuna Banca sunt cunoscute până în prezent câteva așezări
hallstatiene: în așezarea de lângă fostul sediu SMA, unde s-a depistat o ceramică
din pastă poroasă, în punctul „Recea”, în fundul Văii Loava și alta în apropierea
satului Țifu, unde se continuă o așezare din epoca bronzului, Cultura Noua.
Acolo a fost descoperită o ceramică din pastă poroasă, negricioasă. Tot acolo au
apărut mărgele ocelare. Reține atenția un pandantiv (?) din sticlă grosieră, care
reprezintă un cap uman cu ochii colorați în alb și albastru, sprâncenele, nasul și
urechile în relief, iar deasupra frunții o diademă în relief și o cheutoare pentru
prins.

 A doua vârstă a fierului

Cunoscută și cu numele La Tène. Așezările sunt foarte numeroase din


această perioadă. A avut loc o adevărată explozie demografică. Este perioada
statului geto – dac, perioada lui Burebista și Decebal, perioada războaielor geto
– dacilor cu romanii.

38
Ceramica este lucrată cu mâna, dar și la roată, este de culoare cenușie,
negricioasă, ornamentată cu butoni și brâu alveolat. Fragmentele provin de la
vase în formă de sac, fructiere străvechi, vase de provizii. Caracteristică pentru
această perioadă, pentru civilizația geto – dacică este ceașca dacică.
În comuna Banca cercetarea de suprafață a semnalat câteva așezări
caracteristice perioadei La Tène. Câteva fragmente ceramice au fost depistate în
același sit arheologic cu un nivel aparținând Culturii Noua în așezarea de pe
malul pârâului Ghermănești, aproape de vărsare, pe partea dreaptă a căii ferate
pe direcția Vaslui – Bârlad. Aceste fragmente de culoare brună sau neagră provin
de la vase cu pereți îngroșați, având ca degresant cioburi pisate și pietricele.
Tot într-o așezare caracteristică Culturii Noua au apărut și fragmente
ceramice specifice perioadei La Tène. La Ghermănești, în spatele bisericii, în
1989, am depistat o întinsă și bogată așezare caracteristică civilizației geto –
dace, perioada La Tène II. Fragmentele de ceramică sunt lucrate cu mâna, dintr-
o pastă grosieră, de culoare cenușie, ornamentată cu butoni, brâu alveolat și
incizii. În apropiere de Miclești au fost descoperite două așezări din perioada La
Tène, una în locul numit „Șipot” și alta la Vâlcioaia. Alte așezări din perioada
La Tène au fost descoperite în Gura Iepei, pe dealul „Răduleț” la Stoișești și în
punctul numit Scriptănești, la aproximativ 200 metri vest de satul Țifu. Ultimele
două așezări sunt foarte bogate în resturi materiale. La Stoișești, pe dealul
Răduleț, pe ambele părți ale drumului ce duce la Ghermănești, pe partea înclinată
a dealului spre Valea Petrișori a fost pus în evidență un sit arheologic din
perioada La Tène, dar și din secolul al IV-lea. La Scriptănești perioada La Tène
este bogată în resturi ceramice și fusaiole bitronconice. Ceramica prezintă ca
ornament un brâu simplu alveolat sau crestat și butoni. Așezarea a continuat și
în perioada următoare, resturile ceramice de factură autohtonă sunt asociate cu
resturile de amforă romane. În această așezare se găsesc și resturi de ceramică
lucrată la roată, având mănuși răsucite.

3. AȘEZĂRILE ATESTATE ARHEOLOGIC


DIN PERIOADA PRESTATALĂ

În anul 106, Dacia a devenit provincie romană. Teritoriul de la răsărit de


Carpați a rămas în afara acestei provincii, dar sub supravegherea castrelor de pe
Dunăre. Între populația locală și lumea romanică s-au stabilit relații comerciale,
relații puse în evidență de resturi ale mărfurilor de factură romană și de cantitatea
mare de monedă emisă la Roma. Populația locală din Moldova, a fost formată

39
din carpi de neam geto – dac și sarmați în partea de sud – est, o populație de
neam iranian, care a participat ca aliați ai lui Decebal la luptele cu romanii. Pe
Columna lui Traian apar ca oaste distinctă datorită armurii în formă de solz de
pește.
În așezarea de lângă podul de peste Bârlad, cercetată de muzeograful
Ruxandra Maxim – Alaiba, din perioada secolelor II – III au fost descoperite
fragmente ceramice lucrate la roată, de culoare cenușie, dintr-o pastă fină,
caracteristică culturii carpilor, și un mormânt sarmatic.
Din secolul al III-lea, pe teritoriul de astăzi al Moldovei, își fac apariția
vizigoții, un popor de neam german. Aceștia au locuit pe acest teritoriu până spre
sfârșitul secolului al IV-lea și au fost creatorii unei culturi superioare cunoscută
cu numele de Cultura Sântana de Mureș – Cerneahov. Au părăsit acest teritoriu
sub amenințarea hunilor. În afara numărului mare de așezări de la ei ne-a rămas
Cloșca cu puii de aur. Au trecut Dunărea, au ajuns în Italia unde în 410 au cucerit
Roma, după care au continuat deplasarea spre apus, au trecut munții Pirinei și s-
au așezat în Peninsula Iberică. Aici, primind și aportul populației locale, vizigoții
au format limba și poporul catalan. La formarea acestui popor, și-au adus
contribuția și populația romanică din Spania și de la Dunăre.
Așezările specifice Culturii Sântana de Mureș – Cerneahov sunt foarte
numeroase și bogate în resturi materiale. Vizigoții au părăsit teritorii în grabă. Ei
au fost însoțiți și de populația locală, toată lumea se temea de huni. La formarea
poporului catalan, acolo în Spania și-a adus aportul și populația de pe teritoriul
Moldovei, din acea vreme. Un studiu atât al civilizației catalane ar putea pune în
evidență și elemente geto – dace.
La formarea Culturii Sântana de Mureș și-a adus aportul și componenta
geto – dacă, dar și sarmații, nelipsind aportul romanic. Vizigoții au stat puțin în
Moldova. Au fost, totuși, o populație bine organizată și harnică, dar și
numeroasă. Ei nu au trăit singuri pe acest pământ, conducerea politică și
administrativă era deținută de ei. Păgâni, în cea mai mare parte a timpului, când
au locuit în părțile noastre, creștini spre sfârșit, organizați și religios, au avut un
episcop, Wulfila, care a tradus Biblia, deși creștini arieni au dus o activitate
represivă împotriva creștinilor localnici, ortodocși, urmând cele stabilite de
Sinodul de la Niceea. Așa se explică martirul Sfântului Sava de la Buzău, un
creștin ortodox înecat de vizigoți în râul Buzău. Localnicii din zonă erau o
populație amestecată: carpi, sarmați, romanici. Între localnici și vizigoți nu se
cunosc alte conflicte, cu excepția celor religioase. Dominați politic de vizigoți,
localnicii s-au integrat în modul acestora de viață, o parte din ei însoțindu-i până
în Peninsula Iberică. Întreaga populație, localnici și vizigoți a dus un mod de
viață sedentar. Toți se ocupau cu agricultura, creșterea animalelor,

40
meșteșugurile. Cercetările arheologice desfășurate de Vasile Palade, director al
Muzeului „Vasile Pârvan” din Bârlad la Valea Seacă, Fedești, Banca au pus în
evidență ocupațiile creatorilor Culturii Sântana de Mureș, în special a
meșteșugurilor, remarcabile fiind atelierul de prelucrare a osului și coarnelor.
A fost o populație numeroasă, în secolul al IV-lea o demonstrează
numărul mare de așezări. Plecați în grabă, nu au putut lua totul, din cauza aceasta
în așezări se găsește o cantitate mare de ceramică, de uz comun sau de lux.
Ceramica de lux, din așezări sau monumente este remarcabilă, uimitoare,
calitatea ei fiind asemănătoare unei opere de artă prin pastă, compoziție, formă,
decor. Este lucrată la roată, de culoare cenușie, cu forme armonioase.
În comuna Banca cercetarea arheologică sistematică, de suprafață
îndeosebi, a pus în evidență un număr foarte mare de așezări, rezultat al unui
spor demografic. În așezarea de lângă podul de peste Bârlad, în partea de nord,
unde s-au făcut săpături sistematice, câțiva ani, de muzeograful Ruxandra
Maxim – Alaiba au fost puse în evidență o succesiune de așezări, din mai multe
epoci istorice, cele de durată fiind cele specifice Culturii Sântana de Mureș și
Dridu.
În așezare au apărut resturi materiale din secolele II - III aparținând
carpilor și sarmaților, apar din perioada secolului al IV-lea, când dominația
aparținea vizigoților. Cultura Sântana de Mureș este reprezentată prin locuințe
adâncite în pământ și de suprafață, gropi, două morminte, un atelier de olar cu
două camere. Fiecare cuptor avea două camere, una de foc și alta de ardere,
separate între ele de o placă cu găuri pentru reverberație și o gură de alimentare.
Din aceeași așezare, nivel de locuire provin greutăți pentru războaiele de țesut
sau pescuit, un creuzet pentru turnatul metalelor și multe fragmente ceramice.
Pe un grind din stânga râului Bârlad, situat la aproximativ 2,5 km sud de
șoseaua Sălcioara – Gara Banca, s-au descoperit urme de locuire din secolele III
– IV. La suprafață apar fragmente ceramice, lipitură, zguri. Prin săparea unui
canal de irigații, a fost găsită o urnă funerară, vasul fiind de culoare cenușie,
lucrat la roată, cu buza răsfrântă în exterior, și aparținea secolului al III-lea.
Această așezare a fost descoperită de noi în 1988.
În satul 1 Decembrie, tot în șesul Bârladului, a fost descoperită de noi, în
1988, un interesant sit arheologic cu două nivele de locuire, unul caracteristic
secolului al IV-lea Culturii Sântana de Mureș și altul Culturii Dridu, secolele
VIII – X. De fapt, în acest sit arheologic se constată o locuire continuă, între
secolele IV – X, deoarece câteva fragmente ceramice provin din secolele VI –
VII. În momentul când am descoperit această așezare, în partea de nord – vest a
satului, în imediata apropriere, acolo exista un pământ arabil, în prezent locul
nefiind lucrat cu greu mai poate fi găsit ceva. Perioada ce aparține Culturii

41
Sântana de Mureș este bogată în resturi arheologice: fragmente ceramice, resturi
de amfore, fusaiole, cute, lipitură, piatră ce provin probabil de la cuptoare.
Câteva fragmente ceramice caracteristice Culturii Sântana de Mureș au
fost depistate în apropiere de pârâul Horoiata, puțin la nord de pod, în apropierea
unui tumul. O bogată așezare în resturi ceramice a fost descoperită de noi, în
1988, în partea de sud – vest a satului Sârbi, pe dreapta râului Bârlad, mai
aproape de punte, pe un grind din partea stângă. Așezarea prezintă resturi
ceramice din secolele IV – V. Ceramica a fost lucrată dintr-o pastă fină cenușie,
lucrată la roată. La suprafața solului au mai apărut: fusaiole, lipitură, piatră,
zguri, fragmente de amforă, între care se remarcă o bază de mare dimensiuni și
o mănușă mare.
Alt sit arheologic specific Culturii Sântana de Mureș a fost descoperit în
partea de nord – est a satului Sârbi, pe partea dreaptă a râului. Aici, pe lângă
ceramica cenușie lucrată la roată, cu fund liniar, cu decor realizat prin lustruire,
au mai apărut fusaiole bitronconice și resturi de amfore romane. Așezarea și-a
continuat existența și în secolele V – VI.
La aproximativ 2 km nord de satul Strâmtura – Mitoc, pe partea dreaptă
a râului Bârlad, în apropierea unui tumul foarte bine conservat a fost descoperită,
de noi, în 1987, o stațiune cu urme de locuire din mai multe perioade istorice.
Primul nivel aparține secolelor IV – V.
Numeroase fragmente ceramice au fost descoperite la ieșirea în șesul
Bârladului, a pârâului Banca, care aparțin secolului IV, secolelor VIII – IX
(Cultura Dridu) și perioadei medievale. În gura Băncii s-au descoperit două
așezări cu resturi materiale caracteristice Culturii Sântana de Mureș. Una în
partea de est a satului unde am amintit fragmentele caracteristice Culturii Criș.
Așezarea a cunoscut și un nivel de locuire caracteristic Culturii Dridu (secolelor
VIII – X).
În vatra satului, în curtea locuitorului Brezuleanu Gheorghe, s-a cercetat
prin săpătură de Vasile Palade, o așezare caracteristică Culturii Sântana de
Mureș, care se întinde, de o parte și de alta a pârâului Băncii. În cadrul acestei
așezări au apărut fragmente ceramice, obiecte, unelte și o șarjă de oale rebutată.
La aproximativ 2 km vest de satul Ghermănești, de o parte și de alta a
pârâului, la ieșire în șesul Bârladului s-a descoperit o așezare a secolului IV. La
suprafața solului se găsesc numeroase fragmente ceramice lucrate la roată, din
pastă fină cenușie și zgrunțuroasă. Reprezentativ pentru această așezare este un
„puț” care a apărut în malul drept al râpei la o adâncime de peste 6 – 7 metri față
de solul actual. Puțul avea formă patrulateră, căptușit cu ghizduri realizate din
loazbe de lemn așezate pe orizontală. Pe fundul puțului au fost descoperite mai
multe obiecte, vase de ceramică, fragmente de vase, două recipiente de formă

42
cilindrică lucrate din fire vegetale, un cuțit de fier cu mâner de lemn, două bucăți
de frânghie, cărbuni, oase de animale. Puțul se găsea în partea de nord a așezării,
probabil la 2 – 3 metri de malul primului. Descoperirea puțului a fost posibilă
datorită surpării malului pârâului. Resturile ceramice și toate obiectele aparțin
secolului IV, dar nu au fost așezate acolo ritual, cum a crezut Vasile Palade, ci
pierdute, scăpate, de localnici în momentele când s-au folosit de fântână.
Altă așezare caracteristică Culturii Sântana de Mureș a fost descoperită
la Vâlcioaia în apropierea satelor Miclești, Stoișești, Ghermănești. Resturi
materiale caracteristice Culturii Sântana de Mureș au fost descoperite la Stoișești
în două locuri, pe Răduleț și în vatra satului în apropiere de școală. După plecarea
vizigoților, populația a devenit extrem de rară, o demonstrează numărul mic de
așezări din secolele V, VI, VII. Sporul demografic era exclus în condițiile unor
migrații dure precum ale hunilor și avarilor, cu steagul păcii nu au venit, de fapt,
nici slavii. Aceștia nici nu au venit singuri, primele valuri fiind aduse de avari,
împreună provocând distrugeri grele unor așezări și populații, mai ales în sudul
Dunării.
În acele timpuri, populația majoritară din sudul Dunării era romanică.
Slavii și avarii au distrus definitiv orașele din Dobrogea de la Marea Neagră, dar
și Tropaeum Traiani. S-a înregistrat și un fenomen pozitiv, urmare a acestor
migrații și a expedițiilor din sudul Dunării. Avarii și slavii atacau în sud,
deoarece acolo aveau ce jefui, în partea civilizată și bogată a Europei din acel
timp, centrul lumii fiind la Constantinopol. O parte din slavi se întorceau în
nordul Dunării, aducând cu ei și mulți robi, care erau romanici și creștini, acest
fenomen având implicații deosebite asupra genezei poporului român și a limbii
române. Romanicii veneau în nordul Dunării și spontan pentru a scăpa de
fiscalitatea unui stat cum era Imperiul bizantin de atunci.
În secolele V, VI, VII s-a înregistrat în nordul Dunării, datorită plecării
unei părți a populației cu vizigoții, dar și atacurilor hunilor, avarilor, slavilor, un
regres demografic și cultural. Am putea spune că s-a înregistrat o ruralizare, deși
orașe nu erau în acest spațiu. Ceramica găsită are aspect primitiv, majoritatea
lucrată cu mâna. Așezările sunt mai puține în comparație cu perioada precedentă
a Culturii Sântana de Mureș și cu cea care va urma după secolul VIII – Cultura
Dridu.
Cercetătorii au definit această perioadă, „de arhaizare” prin Cultura
Costișa – Botoșana cu similitudini în Cultura Ipotești – Cândești din Muntenia
și Oltenia și cu Cultura Bratei din Transilvania. În comuna Banca au fost
depistate resturi arheologice pentru secolele V, VI, VII, în așezarea de lângă satul
1 Decembrie, în marginea de nord – vest, în așezarea de la Sârbi, în partea de
nord – est a satului. În aceste așezări, au apărut la suprafață resturi de vase cu

43
degresant format din cioburi pisate sau microprundiș, zgrunțuroasă la pipăit, cu
fundul inelar, uneori cu prag pe gât și cu câteva incizii pe umăr.
Începând cu secolul al VIII-lea, se înregistrează un spor demografic, a
crescut numărul așezărilor se remarcă un salt calitativ. Cauzele sunt cunoscute.
Aportul de populație din sudul Dunării prin robii aduși de slavi și prin imigrările
spontane s-a concretizat în omogenizarea civilizației vechi românești la sud și la
nord de Dunăre. În sudul Dunării populația romană era încă numeroasă, și-a adus
chiar aportul la întemeierea unui stat valaho – bulgar, condus de frații Petre și
Asan. Elementul românesc în nordul Dunării a continuat să se întărească în
secolele IX – XII, în timpul dominației turanice. Porniți în expediție de jaf,
pecenegii și cumanii se întorceau din sudul Dunării cu robi, în mare parte români.
S-a continuat procesul început de slavi. Acești robi aduși în sudul Dunării, în
prima fază, își continuă existența de robi sau supuși. Nu este de mirare că pentru
a-i defini pe cei supuși în limba română s-au impus termenii de „rumân” și
„vecin”, al doilea termen fiind slav.
Stabilitatea, pentru câteva secole, în spațiul românesc s-a datorat și
statului Chazar de pe Volga, care o vreme a fost o stavilă împotriva migrațiilor.
Cultura Dridu este specifică secolelor VIII – XI. În acea perioadă în spațiul
românesc au apărut turanicii: pecenegii, uzii, cumanii, popoare înrudite, care
vorbeau limba turcă veche, urmași ai lor, în prezent sunt găgăuzii. Turanicii au
acoperit tot spațiul românesc, în rest, o parte din ei s-au stabilit între Dunăre și
Tisa. Au ajuns acolo sub presiunea mongolilor. Șeful cuman Choten cu 50.000
de corturi, aproximativ 200.000 de suflete s-a stabilit în Ungaria în înțelegere cu
regalitatea de acolo. Turanicii au locuit în tot spațiul din Câmpia Panonică, până
la Volga, fiind foarte puternici în Crimeea. O conviețuire seculară a romanilor
cu turanicii a avut urmări etnice și lingvistice. S-a studiat, și este cunoscut aportul
slav, etnic și lingvistic, dar nu și cel turanic. Multe cuvinte considerate a fi
maghiare, în limba română, s-ar putea să fie turanice. Ambele popoare, românii
și maghiarii au fost în contact cu turanicii. Din această cauză considerăm că
multe cuvinte pe care le considerăm maghiare, să fie turanice, și să le avem și
noi și maghiarii de la aceste popoare. Putem da de exemplu cuvânt „răzeș”, care
la origine este cuman. În zona noastră avem de origine cumană: Tămașenii,
Harbuzi, sat dispărut pe Valea Jijiei, credem că și Banca, un toponim provenit
dintr-un antroponim feminin, termenul masculin fiind Bancu, atestat în zonă pe
Valea Elanului. Banca, suntem de părere, este un derivat al lui „Ban”.
Cumane sunt: Vaslui, poate Bârlad, după unii cercetători.
Turanicii au conviețuit pașnic cu românii, au colaborat, la jaf erau gata
toți, au participat împreună la expedițiile de jaf. Turanicii, prin robii aduși din
sudul Dunării, au contribuit la sporul demografic al românilor. Ocupațiile erau

44
asemănătoare, creșterea animalelor, turanicii preocupați de animalele mari, în
special caii, românii de animalele mici, oi și capre. În acest mod, se explică
stabilitatea așezărilor românești în vremea dominației turanice, dar și sporul
demografic.
Cultura plantelor a fost în vremea aceea o ocupație secundară. Românii
cultivau cu predilecție meiul, o plantă care nu avea nevoie de ogor pregătit, se
putea semăna în țelină și era și foarte productiv. Hrana principală a românilor a
fost mămăliga de mei, de fapt păsatul și lactatele. Și în prezent singura mâncare
națională este mămăliga cu brânză. Spre deosebire de turanici, românii mai
foloseau râșnițe și icoane, fiind creștini ortodocși. Fiind supuși, puterea politică
o aveau turanicii, românii plăteau bir. Între localnici și turanici au fost și
intermediari din rândul românilor ridicându-se strângători de biruri, judecători
(jude), cnezi cu atribuții militare. Aceștia vor forma în viitor clasa celor bogați,
numiți boieri, termen tot turanic.
Conviețuirea turanilor cu românii a fost pusă în evidență și de cercetarea
arheologică. Cea mai cunoscută așezare specifică Culturii Dridu este cea de
lângă podul de peste Bârlad cercetată prin săpături sistematice de muzeograful
Ruxandra Maxim – Alaiba. Cercetarea arheologică a dus la descoperirea a 40 de
locuințe, gropi, vetre în aer liber, ceramică, unelte, diferite obiecte din nivelul de
locuire din perioada secolelor VIII – IX.
Așezarea este prezentată de două perioade de locuire, delimitate în timp
și datate în secolele VIII – IX și X – XI. Locuințele au forma patrulateră, sunt
ușor adâncite față de nivelul de călcare, din vechime și au, de obicei, cuptorul
amplasat într-un colț. Acest tip de locuințe este de veche tradiție românească,
caracteristic populației autohtone, cunoscut în spațiul carpato – danubiano –
pontic și are analogii apropiate în Moldova (Botoșani, Fundul Herței, Dodești).
Ceramica este lucrată cu mâna sau la roată, cu turație lentă sau moderată,
cu cioburi pisate și microprundiș în amestec, din pastă de culoare brun – cenușie
și brun – roșcată. Tipul de vas cel mai răspândit este oala – borcan cu o
ornamentație realizată prin linii incizate în val sau simple. La exterior, pe pereții
unor vase au apărut: semnul crucii, săgeți, reprezentări zoomorfe care redau
schematic siluete de animale, probabil cabaline. Tot în această așezare a apărut
și o figură umană de mici dimensiuni sculptată în piatră, în gresie roșie.
Inventarul locuințelor este reprezentat din diferite obiecte: unelte, arme, cuțite
de fier, cute de gresie, verole pentru ascuțit lame, cute de gresie roșie pentru
ascuțit vârfuri, fusaiole, râșnițe etc.
În această așezare au apărut și două morminte ale nomazilor turanici din
secolele X – XIII.

45
În șesul Bârladului au fost descoperite și alte așezări caracteristice
Culturii Dridu: în așezarea de la ieșirea pârâului Banca în șesul Bârladului în
apropierea fostului sediu SMA, în așezarea de pe grindul din stânga râului
Bârlad, la 2,5 km sud de șoseaua Sălcioara – Gara Banca, în așezarea de la
marginea satului 1 Decembrie, în partea de nord – vest, în partea de nord – est a
satului Sârbi, în partea de est a satului Banca unde s-a recuperat aproape integral
o locuință.

4. MORMINTE TUMULARE

În comuna Banca sunt în prezent 20 de tumuli, numerotați cu cifre


romane de la I la XX. Majoritatea, 19, sunt în șesul Bârladului, câte unul sau
grupați cel mult câte trei. Un tumul se găsește într-o poziție înaltă, în apropiere
de satul Miclești, aproape aplatizat. Existența lor, în marea majoritate în lunca
râului Bârlad, ne demonstrează că cei înmormântați aparțineau unor populații de
păstori. De obicei, tumulii au fost ridicați începând cu perioada de tranziție de la
neolitic la epoca bronzului și până în secolul al XIII-lea odată cu invazia
mongolilor. Sunt tumuli cu mai multe morminte. Profitând de existența lor,
multe persoane s-au înmormântat în mantaoa lor. Sunt cazuri când tumulii se
aplatizează, datorită arăturilor, și în acest caz mormintele pot fi deranjate și
datorită materialului ivit la suprafață se poate cerceta. Dacă nu se fac cercetări
sistematice, săpături organizate, nu putem ști perioada când a fost ridicat. Până
în prezent, din cei 20 de tumuli, din comuna Banca au fost săpați doi, unul lângă
calea ferată între satele Gara Banca și 1 Decembrie de muzeograful Ruxandra
Maxim – Alaiba și altul, mai înainte de cercetători de la Iași, aflat mai sus de
podul peste râul Bârlad, în partea de nord, în apropierea șoselei Bârlad – Vaslui.
La sud de satul Sălcioara (7 Case) se găsește un număr de 7 tumuli
(numerotați de la 1 la 7) pe direcția sud – nord. Dintre aceștia, trei tumuli (1, 2,
3) sunt grupați pe stânga șoselei Bârlad – Vaslui, între pâraiele Iapa și Horoiata,
unul (4) se găsește izolat pe partea dreaptă a șoselei, în fața drumului spre
Bogdănești, alți 3 (5, 6, 7) se găsesc între pârâul Horoiata și sediul Transmir, pe
partea stângă a șoselei Bârlad – Vaslui.
La suprafața tumulului întâi, în curs de aplatizare a apărut la suprafață
ceramică din perioada de tranziție de la neolitic la epoca bronzului. Între satele
Sălcioara și Strâmtura - Mitoc, pe partea dreaptă a șoselei se găsesc 2 tumuli (8,
9). Tumulul cu numărul 8 a fost săpat, pentru salvare, de Victor Spinei. Între
satele Strâmtura – Mitoc și Sârbi se găsesc alți 3 tumuli, doi pe partea dreaptă a
școlii (10, 11) și unul pe partea stângă (12). La nord de satul Sârbi, pe o distanță

46
de aproximativ 3 km sunt înșirați alți 5 tumuli, unul pe partea stângă (13) în
imediata apropiere a satului și ceilalți patru (14, 15, 16, 17). Între satele Gara
Banca și 1 Decembrie, lângă calea ferată Bârlad – Vaslui se găsesc doi tumuli,
unul (18) pe partea dreaptă și altul (19) pe partea stângă. Acesta a fost săpat
parțial în vara anului 1988 de Ruxandra Maxim – Alaiba. A apărut un mormânt
cu ocru fără inventar, din perioada de tranziție de la neolitic la epoca bronzului.
Un tumul (20) se găsește în apropierea satului Miclești, la altitudine de
aproximativ 200 de metri. În apropierea acestuia se găsesc foarte multe așezări
din epoca bronzului și fierului. Acest tumul este aproape aplatizat.

5. REPERTORIUL ARHEOLOGIC

Perioada/ Nr. Locul așezărilor


Cultura
Epoca așezări
Paleolitic Gravettian 1  Fundătura Ghermănești
 7 Case, la nord de podul de peste
Neolitic Cultura Criș 2 Bârlad;
 Partea de est a satului Banca
 7 Case, la nord de podul de peste
Perioada de Mileniile Bârlad;
3
tranziție III – II î. Hr.  Tumul nr. I;
 Tumul nr. XIX
 Pe pârâul Banca, cursul inferior, în
șesul Bârladului, lângă fostul sediu
SMA;
 Pe dreapta căii ferate Vaslui - Bârlad,
în apropierea podului peste râul
Banca, pe un grind;
 Pe stânga pârâului Ghermănești,
Cultura Noua aproape de vărsare;
Epoca
(secolele XIII – 6  La aproximativ 100 metri sud de satul
bronzului
X î. Hr.) 1 Decembrie, lângă fosta fermă
zootehnică;
 Pe partea dealului Holmu, spre nord,
în stânga pârâului Ghermănești – 4
seceri de bronz;
 Scriptănești, la aproximativ 200 metri
vest de satul Țifu

47
 Pe pârâul Banca, cursul inferior, în
șesul Bârladului, lângă fostul sediu
Prima vârstă a
SMA;
fierului
3  Punctul „Recea” în fundul Văii
(perioada
Lahova;
Hallstatt)
 Scriptănești, la aproximativ 200 metri
vest de satul Țifu
 1 Decembrie, lângă fosta fermă
zootehnică, la 100 metri sud de sat;
Epoca fierului  La aproximativ 200 metri nord – vest
de așezarea precedentă, pe stânga
A doua vârstă a
râului Bârlad;
fierului
 Ghermănești, în spatele bisericii;
(perioada La 8
 Miclești, în punctul numit „Șipot”;
Tène.
 La obârșia Văii Vâlcioaia;
Geto – dacii)
 Gura Iepii;
 Stoișești, Dealul Răduleț;
 punctul Scriptănești, la 200 metri vest
de satul Țifu
Așezări atestate arheologic d. Hr.
Perioada prestatală
 7 Case, la nord de podul de peste
Bârlad. Fragmente ceramice carpice
și un mormânt sarmatic;
 La 4 km sud de Sălcioara pe stânga
șoselei Vaslui – Bârlad a fost
Secolele II – Cultura carpilor
4 descoperită o urmă funerară
III și sarmaților
sarmatică;
 Sârbi, în partea de nord – est a satului
pe dreapta râului Bârlad;
 Scriptănești, în marginea de vest a
satului Țifu
 Sălcioara (7 Case) la nord de podul de
peste Bârlad;
 La 2,5 km sud de șoseaua Sălcioara –
Gara Banca, pe un grind în stânga
râului Bârlad;
Cultura Sântana
 În partea de est a satului Banca;
Secolul IV de Mureș – 14
 În vatra satului Banca;
Cerneahov
 În partea de nord – vest a satului 1
Decembrie, în marginea satului;
 La Holm pe panta dealului spre nord,
în partea stângă a pârâului
Ghermănești;

48
 Pe partea dreaptă a pârâului
Ghermănești, la 2 km vest de sat;
 Ghermănești, în spatele bisericii;
 Miclești lângă Vâlcioaia;
 Lângă podul de peste Horoiata, pe
partea dreaptă a șoselei Vaslui –
Bârlad, în apropierea tumulului;
 Sârbi, la 200 metri de sat în partea de
sud – vest, pe un grind în apropierea
punții de peste râul Bârlad;
 Sârbi, așezare din partea de nord;
 Stoișești, vatra satului;
 Strâmtura la 2 km nord de sat lângă
un tumul
 1 Decembrie în marginea de nord –
vest;
 Sârbi la 200 metri de sat, în partea de
Secolele Cultura Ipotești
4 sud – vest;
V, VI, VII – Botoșana
 Sârbi așezare din partea de nord;
 Strâmtura la 2 km nord de sat, lângă
un tumul
 7 Case, la nord de podul peste Bârlad;
 Sediul SMA;
 Pe un grind din stânga râului Bârlad,
la 2,5 km sud de șoseaua Sălcioara –
Gara Banca;
Secolele  În fundul satului Banca, în partea de
Cultura Dridu 7
VIII – IX est;
 Sârbi în partea de nord – est a satului;
 Strâmtura la 2 km nord de sat, lângă
un tumul;
 Ghermănești la intrarea în sat, în
partea nord – vestică;
 Pe imaș, pe șes, la 2 km sud de Gara
Banca, promontoriu între calea ferată
Perioada și râul Bârlad;
Secolele
prestatală 3  Pe nord – est de satul Sârbi, pe partea
XI – XIII
Răducăneni dreaptă a râului Bârlad (resturi de
căldări de lut);
 În partea estică a satului Banca

49
III. SECOLELE III – XIII.
LOCALNICI ȘI ALOGENI

Este epoca migrației; primii veniți au fost vizigoții, una din ramurile
goților, cealaltă fiind ostrogoții, așezați spre răsărit. Ambele ramuri, la care s-a
adăugat contribuția localnicilor, sunt creatoarele unei culturi noi, superioare,
mulți istorici considerând acest salt valoric datorită influenței civilizației
romane. Noua cultură este definită de arheologii Sântana de Mureș – Cerneahov.
Plecarea vizigoților și ostrogoților a însemnat sfârșitul acestei culturi. Pe
teritoriul Moldovei, vizigoții au colaborat, o vreme, cu carpii, populație geto –
dacă în expedițiile de jaf din sudul Dunării. Carpii au atacat și singuri, se credeau
mai mulți și mai puternici. După epuizarea lor, dominația politică și
administrativă în nordul Dunării au avut-o vizigoții, până la apariția hunilor.
Vizigoții nu au fost singurii locuitori din Moldova. Compoziția etnică a fost
diversă, carpi, sarmați, romanici sau pe cale de romanizare. În această situație s-
a ajuns ca teritoriul să fie bine populat, o arată numărul mare de așezări
caracteristice Culturii Sântana de Mureș.
Cercetările sistematice și de suprafață au demonstrat gradul înalt de
civilizație atins de locuitorii acestei zone în secolele III – IV, civilizația unor
popoare stabile, de agricultori și meșteșugari. La sfârșitul secolului al IV-lea s-
au ivit hunii, atacurile lor fiind devastatoare. Neamurile goților au încercat să se
opună fără succes.
Ostrogoții s-au îndreptat spre apus, au trecut munții și teritoriul
Transilvaniei, apoi s-au deplasat mai la apus de Câmpia Panonică. După o scurtă
colaborare cu hunii, obligați, după dispariția acestora, au format un regat în
Italia, după ce au cucerit și fostele capitale ale Imperiului, Ravenna și Roma,
regat zdrobit apoi, de Imperiul bizantin.
Vizigoții au trecut în grabă Dunărea, lăsându-ne moștenire Cloșca cu puii
de aur și s-au deplasat spre vest. După ce au cucerit Roma, în 410, și au jefuit-o
au continuat deplasarea spre vest, au trecut Pirineii și s-au stabilit definitiv în
Peninsula Iberică. Aici în simbioză cu populația locală și credem că alături de

50
populația romanică de pe teritoriul țării noastre care i-a însoțit, toți se temeau de
huni, au format limba și poporul catalan.
Plecarea celei mai mari părți a locuitorilor din Moldova este evidențiată
și de cercetarea arheologică, numărul așezărilor fiind extrem de mic. Hunii au
trecut mai departe, s-au așezat în Câmpia Panonică, dominația lor asupra
teritoriului din Moldova fiind mai mult formală. Impact mai mare asupra zonei
a avut apariția avarilor, deoarece aceștia i-au adus și pe slavi. Noul popor, slavii,
deși agricultori în sălașelor lor s-au dovedit deosebit de războinici, sângeroși,
devastatori. Au fost mulți. În prima etapă au trecut Dunărea, acolo posibilitățile
de jaf erau mari. O parte a rămas în sud, o parte s-a întors în nordul Dunării, unde
existența era mai sigură. Se întorceau cu robi, aceștia erau romanici și creștini.
Slavii au distrus orașele din Dobrogea, de la Marea Neagră, dar și orașul
Tropaeum Traiani, locul unde s-a desfășurat cea mai crâncenă luptă între daci și
romani, în schimb, au contribuit la întărirea elementului romanic în nordul
Dunării, în special în zona Moldovei, și la formarea poporului român și a limbii
române. Simbioza romanicilor cu slavii a fost posibilă, deoarece ambele popoare
erau indo – europene, multe cuvinte din ambele limbi având aceeași rădăcină
lingvistică. În secolele V – VII, datorită plecării vizigoților, și a venirii slavilor,
s-a înregistrat un regres al civilizației, demografic, numărul așezărilor atestate
arheologic fiind foarte mic în comparație cu secolul al IV-lea. Cultural, se
înregistrează o arhaizare, ceramica, în majoritate, este deosebit de rudimentară,
lucrată cu mâna.
Localnicii au primit un sprijin neașteptat și bine venit, pe Volga
constituindu-se statul chazar, care a oprit o vreme migrațiile pe direcția est –
vest. În aceste condiții, populația din nordul Dunării se înmulțește, se
înregistrează un progres cultural. Ceramica face un salt calitativ, prin tehnica de
prelucrare, forme, decor. Pentru câteva secole, VIII – XI, se creează o cultură
nouă, Cultura Dridu, o cultură omogenă pe teritoriul țării noastre, o cultură
identică cu cea din sudul Dunării, dovadă că este o cultură a unei populații
romanice. Slavii venind cu arma în mână au dominat politic, ei au format o clasă
dominantă, localnicii și robii aduși de ei din sudul Dunării vor fi populația
supusă, ei sunt „rumânii” în Țara Românească și „vecinii” în Moldova. Dar, prin
secolele VIII – IX populația s-a omogenizat, slavii s-au romanizat, toți vorbeau
o limbă de origine latină, chiar dacă foarte multe cuvinte erau slave, structura
gramaticală a decis. Era un singur popor când au apărut noii migratori, pecenegii,
urmați de uzi, cumani și apoi mongoli, poporul care a stăpânit zona aproximativ
500 de ani. O stăpânire atât de îndelungată a lăsat urme în toate domeniile, ființa
etnică, limbă, structură socială, instituții administrative etc. Conflicte între
români și turanici (pecenegi, uzi, cumani) nu au fost, cu timpul s-a stabilit chiar

51
o colaborare. Au participat împreună în expedițiile de jaf, împreună i-au ajutat și
pe valahii din Bulgaria în luptele cu Imperiul bizantin aducându-și aportul la
formarea Țaratului româno – bulgar sau statul Asăneștilor.
Românii și turanicii aveau ocupații asemănătoare, creșteau vitele,
cumanii, a vitelor mari, bovine și cai, românii, a vitelor mici, oi și capre.
Descoperirile arheologice o demonstrează. În Banca Gară, în așezarea Dridu, de
la nord de peste râul Bârlad, așezare cercetată de muzeograful Ruxandra Maxim
– Alaiba au fost descoperite și morminte turanice. Meșteșuguri practicau ambele
popoare. Turanicii, crescători de animale, carnivori, aveau, întotdeauna cazane
de metal. După modelul acestor cutume, românii și-au făurit căldări din lut, tip
Răducăneni. Românii din sudul Moldovei sunt mai bruneți decât cei din nord.
Au avut loc și căsătorii între români și turanici, mai ales după ce cumanii s-au
creștinat. Onomastica românească a fost influențată de cumani – nume precum
Coman, Ciobanu, Basarab, Tatu, Tamaș, probabil Bancu din Banc, Harbuz sunt
cumane. Hidronimul Vaslui este cuman. Termeni precum cioban, boier, răzeș
sunt de origine cumană, sigur turanică. Românii au fost și cultivatori, pe
suprafețe mici de legume și mei. Hrana lor principală a fost păsatul de mei și
lactatele. Meiul nu are nevoie de teren pregătit, se cultivă în țelină. Dacă românul
își muta stâna, sute de ani a trăit la coada oii, purtând după el râșnița și icoana,
nu avea dificultăți în cultivarea meiului. Era și o plantă productivă, „meiul dă de
trei sute de oi, (sămânța, n.n.) lucru de necrezut pentru cel ce nu vede cu ochii
lui”1.
Din timpul Culturii Dridu, secolele VIII – XI, putem vorbi de români,
slavii se integraseră în romanitate. Ceramica este lucrată la roată, o roată lentă
sau moderată, cu pereți groși, de culoare roșiatică, brună, cu decor în relief în
valuri. În așezări s-au descoperit fusaiole, greutăți pentru țesut sau pescuit, cuțite,
împungătoare, zgură. Casele erau de tip bordei sau colibă, unele semi-adâncite,
cu vatra într-un colț, ridicate din nuiele împletite și pari, lutuite. Apariția
mongolilor a dezorganizat viața socială și economică a populației locale, formată
în acel timp din români și cumani.
Puterea cumanilor era în Peninsula Crimeea, în Dești Kipciak. În anul
1223, rușii au fost învinși la Kolka. Între 1236 – 1240, mongolii au învins toate
popoarele de la Volga până la Nistru, inclusiv pe cumanii lui Kothian. Îngrozit,
în 1238 marele han Kothen, cu 40.000 de corturi, aproximativ 200.000 de suflete
au plecat în Ungaria.
O parte din cumani au rămas pe loc, în Moldova meridională, între
Carpați și Dunăre, în nordul Mării Negre. Unii se creștinaseră, alții intraseră în

1
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, București, 1986, p.34

52
rudenie cu localnicii, o parte nu se supuneau marelui han, mulți formaseră un
amestec etnic cu alte neamuri. Cei rămași, integrați în comunitățile locale, legați
de pământul pe care trăiau de mult, au acceptat stăpânirea mongolă.
Prima consecință a invaziei mongole, în spațiul european, a fost
desființarea stăpânirii cumane. A început, pentru mult timp, stăpânirea mongolă.
Foști dușmani cumanii s-au integrat, a apărut o simbioză cumano – tătară,
învingătorii au învățat limba învinșilor. Românii au continuat să trăiască în
aceleași condiții. Erau adaptați, cu același mod de stăpânire mobilă, aceeași
economie pastorală, aceeași tactică și strategie militară. Cumanii rămași pe loc,
și cei care s-au retras s-au topit în masa tătarilor și românilor. Mongolii au găsit
comunitățile locale organizate de pe vremea cumanilor, a satelor conduse de
cnezi și juzi, a regiunilor conduse de voievozi. Acești fruntași locali au continuat
colaborarea cu noua stăpânire, în aceleași forme din timpul stăpânirii cumane.
Prin ei, mongolii primeau birul, dijmele, organizau prestațiile și tot prin ei
mobilizau localnicii pentru oaste. Acești reprezentanți au format viitoarea
feudalitate, boierii, termen turanic. Mai târziu, domnii Moldovei au înlocuit
stăpânirea mongolă cu a lor și au preluat în întregime administrația mongolă și
privilegiile slujitorilor bisericii.
Țara Moldovei s-a format, în secolul al XIV-lea din trei entități
teritoriale: Țara de sus, Țara de jos și Episcopia Milcovei (fosta Episcopie a
cumanilor). Țara de sus a fost o creație maghiară, regele Ungariei având nevoie
de un stat tampon care să oprească primele valuri ale mongolilor. În noul stat a
fost numit voievod Dragoș din Maramureș. Era un voievod vasal regelui
maghiar. La începuturile sale acest stat nu depășea Siretul spre apus, în timp ce
în sud avea ca vecini Episcopia Milcovei. Restul teritoriului a rămas în stăpânirea
mongolilor.
În 1362/1363, trei emiri: Kocubey, Kutlubuga, Dimitrie au fost învinși
de lituanieni la Sinie Vodlî (Apele Albastre). După această victorie Olgerod a
dat Podolia în stăpânirea fraților Koriatovici: Iurie, Alexandru, Constantin,
Theodor. După 1369, mongolii s-au retras spre răsărit, datorită presiunii
lituaniene. În aceste condiții a venit Bogdan din Maramureș și a devenit voievod
al Moldovei (Țara de sus), după alungarea urmașilor lui Dragoș. Viitoarea Țară
de jos, Basarabia și teritoriul de la sud de Iași a devenit posesiune lituaniană,
feudă a fraților Koriatovici. După Bogdan, voievodul Moldovei a fost fiul său
Lațcu. Acesta având o singură fiică, după el, voievod a ajuns Petru, fiul Mușatei,
fiica lui Bogdan. După el, voievod al Moldovei va deveni fratele său Roman
Mușat și nu fii săi, deoarece Roman se căsătorise cu o prințesă lituaniană.
Anastasia Koriatovici a primit ca zestre Țara de jos a Moldovei, el simbolizând
unitatea statului și se va intitula „voievod moldovean și moștenitor al întregii

53
Țări Valahe”. În această țară valahă se găseau și satele din viitoarele ținuturi
Fălciu și Tutova. A treia zonă a Moldovei, teritoriul fost al Episcopiei Milcovei
s-a integrat Moldovei în timpul lui Ștefan cel Mare, acestea împingând hotarul
de la Trotuș la Milcov, după luptele victorioase cu Radu cel Frumos.
Satele din Țara Moldovei s-au întemeiat, începând cu secolul VIII,
simultan cu civilizația Culturii Dridu. În istoriografie, s-au confruntat două teorii
cu privire la întemeierea satului. Una, la care au aderat majoritatea istoricilor,
este acea a originii familiale, potrivit căreia satul ar fi creația unui strămoș unic,
eroul eponim numit, acela care a bătut parul și ai cărui descendenți au alcătuit
satul. Strămoșul fondator a fost și stăpânul unic al pământului, iar când urmașii
s-au înmulțit formând satul, pământul a fost folosit în comun, satul a devenit
devălmaș, fiecare descendent este în același timp și membru al obștii cu drepturi
egale de folosire a pământului. Aceștia sunt răzeșii, co-proprietari ai moșiei
satului, în calitatea lor de urmași și de moștenitori. Răzeșii stăpâneau pe grupe,
adică pe bătrânii, numărul acestora reprezenta numărul urmașilor primului
proprietar. Stăpânirea fiind devălmașă, nu știa nimeni unde este locul său, știa,
însă, a câta parte din moșia satului îi revine lui. La hotărnicie, întotdeauna, la
început, se preciza pe câți bătrâni merge satul. Apoi se preciza cât stăpânește cel
aflat în litigiu. Documentul desemnează părțile în procente: a treia parte din a
patra parte, dacă moșia satului mergea pe patru bătrâni. Acest mod de proprietate
a durat câteva secole, apoi când răzeșii au început să iasă în indiviziune au apărut
condiții de pierdere a proprietății. De obicei, proprietatea era apărată prin
protimis. Nu putea cumpăra cineva din afara moșiei, care nu era răzeș cu ei.
Întotdeauna la o vânzare erau întrebate rudele care aveau dreptul de preempțiune.
Dacă nu se anunțau vânzarea se anula. Dacă se reușea să se intre în moșie, din
afară, noul proprietar devenea răzeș în moșie și putea să cumpere în timp toată
moșia. Cauzele au fost foarte dese, boierii mari găsind modalități de pătrundere
în moșia satului, în răzeșie, prin înțelegere cu unul din răzeși, sau prin metode
de forță. Exemplificăm cu un caz: dacă un animal murea pe teritoriul cuiva,
cădea cumva într-o groapă, proprietarul își pierdea partea în favoarea stăpânului
animalului.
În perioada comunistă a fost acceptată și impusă o altă teorie privind
întemeierea statului, o ipoteză gândită și formulată, desigur sugerată, de Henri
Stahl, care avansa teoria că „satele devălmașe nu sunt decât forme târzii de
disoluție ale unei organizații de caracter tribal. Evoluția istorică ar merge pe două
căi: în paralel cu procesul de organizare politică în formarea uniunilor de triburi,
are loc un proces invers de fărmițare a ginților până se ajunge la forma de familie
simplă, procesele fiind paralele cu o trecere de la forme de organizare economică

54
colectivă spre forme de proprietate individuală.” 2 Această ipoteză menține
omenirea în forme de organizare gentilică. Dacă o așezare s-ar menține pe
aceeași vatră mii de ani, dintr-o familie, am avea milioane de locuitori. Stabilitea
și continuitatea trebuie privite în alte forme.
Numele satelor, a majorității lor, ne sugerează originea lor. Toate
toponimele cu sufixul -ești au un întemeietor, sufixul desemnând pe fii, urmașii
lui, așa cum sufixul -escu fiind singularul îl desemnează pe un fiu.
Nu toate satele își au numele după un întemeietor, nu toate au un
întemeietor, au avut loc și colonizări, întemeieri de slobozii, unele sate își au
numele de la anumite însușiri ale locului sau ale grupului uman care au locuit
într-un anumit loc. Dăm doar câteva exemple: Jigălia, un loc cu o arsură, Deleni,
oameni de la deal, Sârbi, în vremurile vechi îi numeau pe toți care veneau din
sudul Dunării cu numele de sârbi. În cazul satului Sârbi din comuna Banca,
comunitatea de acolo s-a format cu locuitori veniți din Dobrogea, cu o origine
etnică diversă, Martac fiind dintr-un nume tătar, Cârjan – tătar sau turc, un
cârjaliu etc.
Satul Mitoc este o denumire din secolul al XIX-lea, deși satul este foarte
vechi și s-a numit Ciorești, numele schimbându-se în momentul când a ajuns
proprietate mănăstirească.
Multe veacuri, principalele așezări, și cele mai multe și-au avut vatra în
șesul Bârladului, „sigur pe văile pâraielor, râurilor. După refluxul nomadismului,
vechile așezări sătești au fost fixate, în mod constant pe cursurile de apă, element
vital, fixate mai ales la obârșia sau vărsarea lor, la fântâni, la drumuri și vaduri,
la locuri cu soare.” 3 Aurelian Sacerdoțeanu a avut dreptate, cu o singură
excepție, în viziunea noastră. Satele nu s-au format după refluxul nomadismului,
nici nu înțelegem noi ce a înțeles A. Sacerdoțeanu prin acest reflux.
Turanicii și tătarii au trăit și dominat la răsărit de Carpați 500 de ani.
Satele românești nu s-au format după „refluxul nomadismului”, sate românești
au existat și în acea perioadă, multe s-au format în vremea Culturii Dridu,
românii și nomazii au colaborat, tătarii au fost alungați în momentul întemeierii
statului moldovenesc, unde au fost așezările românești până atunci. În timpul
acestor nomazi, românii nu s-au ascuns, așezările lor erau, majoritatea, în locuri
deschise. În comuna Banca, cele mai multe sate au fost pe șesul Bârladului.
Principala ocupație, în acele vremuri a fost creșterea animalelor. Meiul și
puținele legume se cultivau pe terenuri mici. Pe șesul Bârladului erau cele mai
bune condiții pentru habitatul uman, în acele timpuri, iarbă multă și bună, pește

2
Henri Stahl, Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, vol. I, p.81
3
Aurelian Sacerdoțeanu, „Așezări omenești în Moldova la 1418”, în „Arhiva Românească”, vol.
IX, București, 1944

55
în râul Bârlad și în lacurile formate de acesta, arbori de-a lungul râului, dar și
pâlcuri de păduri pe șes din loc în loc, stuf și papură, plante necesare pentru
construcția locuințelor, pământ foarte bun pentru culturi, căi de acces, în special
drumul de-a lungul Bârladului. Râul Bârlad a oferit condiții pentru mori deși
râșnița încă era moara fiecărei familii. În comuna Banca, continuitatea pe câteva
secole a satelor în șesul Bârladului este atestată arheologic, prin numărul mare
de așezări Dridu, și apoi în scris în documentele emise de domnii Moldovei.
Locuitorii s-au bejenit mai târziu, după constituirea statului. Nu s-au
bejenit departe, s-au retras în satele din jur, sate cu care erau în legături, probabil
de la înființarea lor. În timpurile vechi, satele roiau. Când se înmulțea populația,
o parte a locuitorilor pleca și întemeia altă așezare în apropiere. În anumite
cazuri, un grup de sate avea același proprietar; nu cunoaștem cazurile acestor
latifundii incipiente, dar cunoaștem că oamenii aveau neamuri în mai multe sate,
erau răzeși în mai multe sate. În comuna Banca, se pare că, satul Ghermănești a
fost un sat matcă, satul avea hotarul în lunca Bârladului, dar oamenii de acolo
aveau în stăpânire mai multe sate: Lahova, satul Banca, dar și satele de pe șes
Mastatici și Picigani.
Bejenirea a avut cauze multiple. Țara Moldovei a cunoscut dese invazii
turco – tătare: 1440, 1444, 1475, 1538, 1564, 1574, 1595, acestea până la
începutul secolului al XVII-lea, deoarece pentru luptele cu polonezii, turcii și
tătarii se deplasau tot prin Moldova. Polonezii au atacat și devastat în câteva
rânduri Moldova, sunt cunoscute luptele din timpul lui Mihai Viteazul din 1600,
dar expediții au fost și în 1595. Toate aceste conflicte au produs adevărate
dezastre sub raport demografic. Influență asupra aspectului demografic au avut
și anii de secetă, epidemiile de pestă, ciumă. Ani de secetă s-au înregistrat în
1512, 1553, 1574, 1575, 1585. Epidemii de pestă au fost în 15912, 1522, 1523,
1588. Ciuma a făcut ravagii în anii 1604, 1651, 1653, 1658, 1688. Au urmat în
secolele XVIII – XIX, luptele turcilor cu rușii. Aceste lupte au făcut ravagii pe
teritoriul Moldovei. Armatele rusești au fost pustiitoare, întotdeauna.
„Săraca Țara Moldovei!”

56
IV. VALEA BÂRLADULUI. OAMENI ȘI LOCURI

1. PĂMÂNTUL

Așezările, de pe șes, din comuna Banca au fost și sunt sate de pe Valea


Bârladului. Această vale este parte integrantă a Țării Moldovei, cadrul natural
fiind asemănător.
„Valea are o lățime medie de 3.000 metri, este mărginită de coline puțin
înalte, despădurite și cultivate cu cereale. Satele, «aflate» aproape toate pe
malurile râului, sunt acoperite cu multă vegetație. (...) Drumul urmează râul.”
Așa a fost văzută valea de A. Sabatier, la mijlocul secolului al XIX-lea,
observațiile fiind consemnate în „Memorii despre Principatele Țării Românești
și Moldovei”.1
Maltezul Paolo Bonnicia (Bonici), în anii 1630 – 1632 a trecut pe Valea
Bârladului și a menționat: „(...) de la Vaslui până la Bârlad se trece printr-o
pădure primejdioasă și sunt vreo 30 de mile”. 2 Valea Bârladului avea o
frumusețe de basm pentru călătorul englez Robert Bargrave, care a trecut prin
Moldova în 1652. „Ne-am dus la Bârlad prin păduri încântătoare, dar rele pentru
căruțe; am prânzit într-un sat sărac într-o casă plină de femei care erau aproape
goale.” Din Bârlad a pornit spre Vaslui: „Am călătorit vreo 12 ceasuri de-a
lungul unei văi bogate, pe lângă un râu frumos, dealurile erau acoperite pe
amândouă părțile cu păduri mândre, care sunt refugiul băștinașilor împotriva
năvălirilor dușmane”. La un moment dat, călătorind noaptea „ne-am pierdut
drumul și am rătăcit de colo până colo în noaptea întunecoasă, prin băltoace și
lacuri mlăștinoase și peste podețe atât de înguste, încât este o curată minune că
trăsura noastră nu a căzut în râu”.3 Robert Bargrave a descris și portul bărbaților,
femeile, locuințele, așezările locuitorilor.
Pan Michael Floryian Rzewnski secretar al soliei poloneze condusă de
Jaren Gninski a trecut prin Moldova în 1677, traseul urmând Valea Bârladului.

1
Călători străini ......., serie nouă, vol. V, p.290
2
Călători străini ....................., vol. V, p.22
3
Călători străini ......, vol. V, pp.487 - 488

57
Secretarul soliei a consemnat în scris câteva etape de pe drumul parcurs spre
Constantinopol: „De la Vaslui, se merge până la Bârlad, oraș bun, pe același râu,
la o depărtare de nouă ore. (...) Apa Bârladului și valea lui sunt late ca ale
Prutului, și se află între dealuri înalte, acoperite cu păduri de fag, între care se
află sate mari, dar în strâmtori rele și greu de străbătut”.4
Giuseppe Ruggero Boscovich, un om de știință multilateral, în dorința sa
de cunoaștere, a călătorit mult, în diferite țări. 5 În 1762 a consemnat în scris
călătoria prin Dobrogea și Moldova. A intrat în Moldova pe la Galați și a ajuns
în Bârlad pe drumul ce trecea prin Grăjdeni. Din însemnările sale reținem că a
trecut „un pod mare și trainic alcătuit din trunchiuri groase de copaci (...) ca să
mergem în partea cea mai populată a localității.” De aici, pe 1 iulie 1762 a plecat
spre Vaslui. „Am găsit ținuturi foarte frumoase, ca peste tot aiurea, în afară de
păduri; totul era plin de flori și de iarbă deasă”.6
Alexandre Maurice Blanc de Launette, conte d' Hauterive, în 1780
secretar al domnitorului Moldovei Alexandru Mavrocordat zis „Firaris” a lăsat
un jurnal de călătorie prin care a descris drumul de la Constantinopol la Iași,
adevărate pagini de literatură. Pentru a cunoaște Valea Bârladului, cu ochii
acestui conte redăm o scurtă descriere: „Un râu curge la vale, un delușor
împădurit îl domină, o vastă pajiște se întinde din vârful copacilor până la
malurile râului; el șerpuiește de-a lungul unor pâlcuri de arbori, pe care îi
înconjoară și îi separă unii de alții. Arborii celor două maluri se înlănțuie
câteodată prin ramurile lor, alcătuind încântătoare arcade. Aceste păduri sunt
populate de pe acum cu păsări, care simt de departe venirea primăverii, florile,
frunzele și fructele care trebuie să acopere aceste pâlcuri de peri, cireși și măceși
sălbatici”.7 Acest drum a fost făcut iarna, dar latura artistică, imaginația l-a ajutat
să construiască mental un frumos peisaj de vară.8
Johann Christian von Struve a făcut trei călătorii prin țările române,
începând cu anul 1791. Într-o dimineață a plecat din Bârlad spre Vaslui: „Drumul
urmează tot mereu pe o vale între pășuni și câmpuri până în apropierea micului
sat Docolina, unde ținutul devine mai variat și mai frumos. Regiunea este aici
mai păduroasă și o mulțime de copaci și tufișuri îmbracă amândouă malurile
printre care curge Bârladul, pe care îl urmăm tot mereu la oarecare distanță.” A
poposit noaptea la Docolina și a doua zi a continuat drumul spre Vaslui. „Drumul
o ține tot mereu în acea vale fără a se depărta de apa Bârladului. După o oră, am

4
Călători străini ......, vol. VII, p.356
5
Dan Ravaru, op.cit., p.131
6
Călători străini ......., vol. IX, pp.468 - 471
7
Dan Ravaru, op.cit., p.147
8
Dan Ravaru, op.cit., p.147

58
ajuns într-un loc foarte mlăștinos, unde drumul urmează pe o întindere bună în
chip de pod de lemn. Drumul nu era aici așa de neted ca cel de ieri: mai departe
ne-am apropiat iar de apa Bârladului care curge aici neîntrerupt ca într-o pădure.
Malurile sale sunt mereu înalte și îmbrăcate cu tufișuri înalte și pădure. Și latura
dealurilor ce-i stau în față este acoperită cu copaci care s-au întins curând până
la latura de-a lungul căreia trecem. Cântecul multor privighetori, cât și al altor
păsări a dat acestei frumoase dimineți un farmec deosebit și, mergând astfel, am
zărit pe neașteptate orășelul Vaslui”.9
Docolina a fost un târg, mai jos de actualul pod de la Crasna, pe partea
stângă a râului Bârlad. Aici legenda plasează alegerea lui Petru Rareș ca domn
al Moldovei. Drumul de aici spre Vaslui era unul mlăștinos și păduros. Aspectul
nu s-a schimbat prea mult nici în prezent. Atrage atenția existența unui drum
podit cu loazbe de lemn: „drumul urmează pe o întindere bună, în chip de pod
de lemn”.
Heinrich von Reimers a făcut parte dintr-o solie trimisă la Constantinopol
de împărăteasa Ecaterina a II-a. Drumul a trecut pe Valea Bârladului. Din Vaslui
a călătorit pe drumul ce ducea la Bârlad. „După târg, numai decât drumul trece
peste râul Vaslui, care aici se unește cu Bârladul și poartă apoi numele de Bârlad.
Râul aceasta rămâne acum la dreapta și de cealaltă parte a lui se vede o pădure
deasă. La stânga erau în cea mai mare parte dealuri golașe. Cu toate că am găsit
în marșul din ziua aceasta drumul rău și desfundat totuși, înainte de amiază
devreme, lăsasem în urma noastră drumul de patru ore până la popasul nostru
din stația de poștă Docolina. În dimineața următoare, am călătorit iarăși pe ceață,
prin locuri șese, în care se vedea iarba frumoasă și puțin tufiș. Drumul trece peste
albia puțin adâncă a râului Bârlad și apoi urmează mai departe peste lanuri lungi
de porumb. După cinci ore, am ajuns în orășelul Bârlad.”10
Adam Neale a trecut prin Moldova în 1805. De la acest englez, medic
militar, avem o descriere a Văii Bârladului din timpul iernii: „Am ajuns în sfârșit
la Bârlad și am recunoscut peisajul moldovenesc pe unde trecusem în toamna
precedentă; dar ce schimbare se petrecuse în câteva luni cu «înfățișarea»
locurilor înconjurătoare! Aceste câmpii pe care le văzusem «pline» de turme și
de flori se prefăcuseră acum într-un pustiu îngrozitor, acoperit de zăpadă, bântuit
de crivăț, tăcut și fără locuitori.”11
Valea Bârladului, ținut de poveste, în percepția unor călători străini, nu
este nici mai bogată, nici mai săracă, la fel de frumoasă, atrăgătoare, roditoare
ca toată țara, locuitorii ei au fost și sunt românii moldoveni, români harnici,

9
Călători străini....., vol. X, pp.1136 - 1138
10
Călători străini....., vol. X, pp.1158 - 1160
11
Călători străini....., vol. I, p.188

59
curați, mai ales femeile, iubitori de țară, buni luptători, dar și buni băutori în
descrierea lui Dimitrie Cantemir, săraci dar veseli, dornici de distracție,
ospitalieri. Pentru toți călătorii străini Moldova se arată o țară frumoasă și fertilă,
o țară de basm, un pământ dorit de cei puternici, rămășițele, greutățile vieții fiind
pricinuite de neamurile imperiale, neliniștite, de oamenii străini care nu-și găsesc
locul, mereu dominați de un impuls de instabilitate.
După francezul Charles de Joppecourt, mercenar în serviciu polonez,
participant la luptele dintre Movilești și Ștefan Tomșa. „Câmpiile Moldovei sunt
foarte mănoase și în multe locuri udate de frumoase izvoare și râuri, care le fac
foarte roditoare în grâu, secară, orz, ovăz, mei și fân; datorită acestora locuitorii
de la șes cresc un număr mare de vite de tot felul și chiar bivoli, de care se slujesc
în loc de boi sau cai la cultura pământului”.12
Pentru Petru Bogdan Boksic trecut prin Moldova în 1641: „Această
provincie are o așezare foarte frumoasă, nu este nici prea șeasă, nici prea
muntoasă, este presărată cu codri, dumbrăvi, câmpii, dealuri și munți nu prea
înalți... Provincia este bogată în fructe, grâne și pește, este bogată în vaci, boi,
oi, miere și unt; cresc cai foarte frumoși și de preț... Este o țară bogată în râuri și
ape curgătoare.”13
Peste câțiva ani, în 1644, Paul Beke, are o descriere personală privind
ținutul și locuitorii Moldovei: „Pământul acesta este atât de roditor încât nici acel
al Ungariei, nici acel al Transilvaniei nu pot fi asemuite; această rodnicie a
pământurilor îi face fără îndoială pe locuitori atât de leneși, ca și cum ar vrea să
culeagă «de a gata» toate roadele pământului fără muncă; și în adevăr cu foarte
puțină muncă ei recoltează atâtea bucate de tot felul, încât nici n-ar putea fi
vândute altora decât străinului; este de asemenea foarte productivă și în vin bun
și îmbelșugată în bere și în fructe. La ei se pare că «nu» se seamănă sau se ară
toamna ci primăvara când este cald o singură dată către Paști, și atunci nu ară
atâta, cât râcâie pământul, cu toate acestea ei strâng recolta cea mai bogată și cea
mai timpurie în iulie. Nu au grâu «siligo», peste tot locul și nici din belșug; «dar»
sunt îndestulați cu grâul cel mai curat, cu ovăz, orz ca să nu mai vorbesc de meiul
care le place românilor peste măsură «și» din care gătesc o mămăligă foarte bună
negreșit după gustul lor, dar pentru alții este de negustat. Au ocne de sare, de aici
marele belșug «de sare»; au în diferiți munți mine de aur, de argint și de felurite
«alte» metale, dar nu îndrăznesc să le extragă din cauza tiraniei turcești.”14
Pentru Marco Bandini, aflat într-o misiune în perioada 1646 – 1648, și
care a făcut ample descrieri ale orașelor Huși, Vaslui, Bârlad, „Pământul produce

12
Călători străini....., vol. V, p.116
13
Călători străini....., vol. V, p.232
14
Călători străini....., vol. V, p.275

60
în belșug grâu de tot felul, ..., odinioară «locuitorii» cultivau vii și pe dealul lor
se făcea atât de mult vin, încât îl împărțeau și cu alții.” „«Târgul Bârlad» e situat
într-o vale, pe malul râului Bârlad; la apus, pe coline, își întinde ogoarele care
rodesc cu îmbelșugare grâne; la răsărit se află un deal gălbui cu vin bun; la nord
și la sud se întinde o vale lungă și lată”.15
Un bun cunoscător al Moldovei a fost Francesco Antonio Renzi de
Stipite, sosit în Moldova în iunie 1679. S-a dovedit un bun cunoscător al
structurilor organizatorice ale administrației țării, împărțirea ei în Moldova de
Sus și Moldova de jos, guvernate fiecare de câte un mare vornic. Deși Bugeacul,
sudul Moldovei dintre Prut și Nistru, numit și Basarabia, era de mult timp în
stăpânirea turcilor și tătarilor, Renzi îl considera parte componentă a Moldovei.
În cuvinte frumoase a lăudat întreaga țară. „Moldova este o țară deschisă cu
câmpii foarte întinse și păduri, dar foarte la îndemână umblându-se pretutindeni
cu căruțele; totuși către Transilvania sunt munți foarte înalți, dar bogați, și plini
de toate felurile de animale, atât domestice, cât și sălbatice, precum bivoli
sălbatici, cerbi, mistreți, urși, râși și alte feluri de animale.
Moldova are pământ foarte fertil, bogată în tot felul de grâne, de vinuri
și miere din belșug, se găsesc animale de toate felurile, mai prețioase decât ale
vecinilor din preajmă; este plină de râuri și este abundentă în pești de toate
felurile; sunt acolo mine de aur, dar nu se lucrează de frica turcilor; sunt mine de
sare în bolovani, cu care se aprovizionează Moldova și Ucraina, și se trimite încă
în cantitate mare în Turcia”.16
La începutul secolului al XVIII-lea, Erasmus Heinrich Schneider von
Weismantel, german în slujba regelui Carol al XII-lea a consemnat o descriere a
Moldovei pe care ne-o prezintă ca pe un colț de rai: „Această țară are pământul
cel mai minunat și cel mai mănos (...). Pădurile de fag ce sunt fără seamăn străbat
țara de-a lungul și de-a latul, și comoara de prune și fructe ce cresc în ele nu
poate fi nici socotită cu mintea și nici secată vreodată (...). Mai crește aici și
multă viță sălbatică (...). Locuitorii mai țin în această pădure multe milioane de
albine, mulțumită cărora țara este plină de miere, și ca să spun altfel într-adevăr
prin ea curge lapte și miere”.17 În 1762, Moldova a fost vizitată de un om de
știință multilateral, croatul Giuseppe Ruggiero Boscovich: „Am găsit ținuturi
foarte frumoase, ca peste tot aiurea, în afară de păduri; totul era plin de iarbă
deasă și de flori”. De la Bârlad la Vaslui: „am mers, o bucată bună de drum, pe

15
Marco Bandini, Codex, pp.90-106
16
Călători străini....., supliment I, p.205
17
Călători străini....., vol. VIII, p.340

61
malul unui râu mic și la sfârșit am ieșit într-o luncă inundată pe o foarte mare
porțiune de apele lui și de apa de ploaie.”18
Descrieri încântătoare ale Țării Moldovei și ale Văii Bârladului avem de
la Johann Christian von Struve care a făcut prin țările române trei călătorii
începute în 1791: „Drumul ducea de-a dreptul la Bârlad (...). Desele alternări de
dealuri, șesuri și pajiști, care erau pretutindeni împodobite cu verdele frumos al
porumbului, înfățișau un adevărat parc englezesc (...). Peste râul Bârlad care
șerpuiește aici într-o vale duce un pod de lemn”.
„Vineri, am părăsit Bârladul la ora 5 dimineața. Drumul urmează tot
mereu pe o vale între pășuni și câmpuri până în apropierea micului sat Docolina,
(fost târg între podul de la Crasna și gara Roșiești n.n.) unde ținutul devine mai
variat și mai frumos. Regiunea este aici mai păduroasă și o mulțime de copaci și
tufișuri îmbracă amândouă malurile printre care curge Bârladul, pe care îl urmăm
tot mereu la oarecare distanță. Adesea afli, între aceste porțiuni îngrădite, și lunci
de-a lungul apei cu iarbă înaltă care constă uneori din câteva case”.19
„Drumul o ține tot mereu în acea vale fără a se depărta de apa Bârladului.
După o oră, am ajuns într-un loc mlăștinos, unde drumul urmează pe o întindere
bună în chip de pod de lemn (...).”
Heinrich von Reimes la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în 1793: „În
dimineața următoare, am călătorit iarăși prin ceață, prin locuri șese, în care se
putea vedea iarba frumoasă și puțin tufiș. Drumul trecea peste albia puțin adâncă
a râului Bârlad și apoi urmează mai departe peste lanuri lungi de porumb. După
cinci ore, am ajuns în orașul Bârlad.”20

2. AȘEZĂRI PE VALEA BÂRLADULUI. LOCUITORII

Motto: „Populația este foarte primitoare, cu frică de Dumnezeu și iubitoare de semeni”.21


(Simeon Dbir Lehați)

Valea Bârladului întotdeauna a fost un cadru natural de excepție pentru


habitatul uman. Amintim numărul mare de așezări caracteristice Culturii Sântana

18
Călători străini....., vol. IX, pp.468-471
19
Călători străini..., vol. X, pp.1136-1138
20
Călători străini..., vol. X, pp.1158-1160
21
Călători străini ......., vol. IV, p.341

62
de Mureș – Cerneahov, apoi Culturii Dridu, pentru a scoate în evidență numai
pe cele după Nașterea Domnului.
Creatorii Culturii Dridu au conviețuit cu turanicii, aveau ocupații
asemănătoare, timpul destul de îndelungat netezind asperitățile. În timp s-a creat
chiar o simbioză etnică și lingvistică, fenomen ce își așteaptă cercetarea. În
secolul al XIV-lea, consecință a conflictului îndelungat dintre tătari și regatul
maghiar a luat naștere Țara Românească a Moldovei. Noul stat a creat condițiile
stabilității așezărilor. Au apărut sate noi, mici, cu caracter familial, toponimele
cu sufixul -ești fiind dovada. Erau sate mici, majoritatea aveau 5 – 20 de case.
Multe sate s-au format pe Valea Bârladului, pe șes, dar și de-a lungul pâraielor
care-și uneau apele cu râul Bârlad. Alte sate s-au format la gurile acestor pâraie,
altele la izvoare.
Majoritatea satelor de pe Valea Bârladului au dispărut, viața la drumul
mare fiind grea. Locuitorii s-au mutat în satele de pe văile pâraielor, sate care și-
au mărit moșia cu a celor dispărute. A fost o vreme când în locul acestor sate au
rămas numai moșiile, moșii fără locuitori până în perioada modernă sau chiar
contemporană, cu statut juridic divers.
Existența acestor sate, de la Bârlad până la Crasna este demonstrată
arheologic și documentar. În acest capitol intenționăm să prezentăm percepția
acestor sate, a locuitorilor de către câțiva călători străini care au trecut prin
Moldova, de fapt pe Valea Bârladului.
Negustorul Martin Gruneweg (1562-1618), la 10 iunie 1584 s-a aflat la
Bârlad în câmpie, unde a hrănit animalele. „Am înnoptat în spatele unui sătuc.
Precedentele două zile am mers doar printr-o vale în care curgea un râuleț.
Dincolo de apă, în dreapta, am văzut mereu sate risipite”.22
Italianul Tomaso Alberti a trecut de trei ori prin Moldova. La prima
călătorie, întreprinsă în 1612 a notat: „La 8 decembrie am ajuns la Bârlad (...).
La 9 decembrie, am urmat mai departe prin acele câmpii, pe frigul cel mai
strașnic; seara eram în satul Zizinca; am cinat și ne-am pornit la drum noaptea”.23
Paolo Bonnicia (Bonicio) a cunoscut foarte bine zona, a trăit mult în
Moldova, a învățat limba locuitorilor, a străbătut des drumurile care duceau la
bisericile catolice și a fost în măsură să noteze: „de la Vaslui până la Bârlad se
trece printr-o pădure primejdioasă și sunt vreo 30 de mile”. 24 Pădurea
primejdioasă este pădurea de la Crasna, pădure unde Bogdan al II-lea, voievod,
domnul Moldovei, tatăl lui Ștefan cel Mare s-a războit cu polonezii. Spre Bârlad

22
Călători străini ......., supliment, vol. I, p.101
23
Călători străini ......., vol. IV, p.360
24
Călători străini ......., vol. V, p.22

63
nu mai erau noi păduri, în zona cuprinsă între Crasna și Bârlad se înfiripaseră
satele.
Robert Bargrave a străbătut drumurile Moldovei în octombrie 1652. A
fost uimit de raporturile dintre bărbați și femei: „apropierea și prietenia”,
„purtarea nestingherită a bărbaților față de femei”. Pe 9 octombrie a plecat din
Vaslui spre Bârlad, a trecut „prin păduri încântătoare” și „a prânzit într-un sat
sărac într-o casă plină de femei”. A continuat călătoria, spre Bârlad, pe 10
octombrie „de-a lungul unei văi bogate, pe lângă un râu frumos” unde „dealurile
erau acoperite pe amândouă părțile cu păduri mândre, care sunt refugiul
băștinașilor împotriva năvălirilor dușmane”.25
La plecarea din Moldova Paul din Alep a notat: „Fiecare ungher al acestei
țări, de la Roman la Focșani, este împânzit de sate și orașe, și sunt în ele locuri
atât de minunate, udate de izvoare și râulețe, încât întrece orice descriere”. 26
Pentru Michael Floryian Rzewnski, care a trecut prin Moldova în 1677, Valea
Bârladului „se află între dealuri înalte cu păduri de fag, între care se află sate
mari, dar în strâmturi rele și greu de străbătut.”27
În 1762, Giuseppe Ruggiero Boscovich a consemnat în scris multe din
impresiile lui de călătorie, în diferite țări „Jurnalul călătoriei de la
Constantinopol în Polonia”. A călătorit prin Dobrogea și după ce a trecut
Dunărea s-a îndreptat spre Bârlad. Pe drum a făcut popasuri: „Am fost găzduiți
în diferite case mici ca de obicei”. Plecând din Bârlad s-a îndreptat spre Vaslui
„pe drumul mare (...). Am găsit ținuturi foarte frumoase, ca peste tot aiurea, în
afară de păduri, totul era plin de iarbă deasă și de flori, dar fără o ființă
omenească, întocmai ca în pustiu. Se vedea numai la o oarecare depărtare un om
călare care, de îndată ce ne-a zărit, a părăsit drumul și a început să alerge în sus
pe povârnișul unui șir de dealuri (...). Întrebând care este cauza acestei fugi, am
aflat că trebuie să fi fost un biet drumeț care a fost nevoit să facă astfel pentru a-
și salva calul. În toată Moldova domnește obiceiul barbar de a ridica pentru
serviciul stăpânirii, fără nici o luare în seamă și fără nici o plată, tot ce se află în
cale, ca boi, care, cai, acestea ridicându-se atât de la locuitorii din sate și, chiar
din orașe, cât și de la orice drumeți, măcar străini, urmând un obicei nemilos cu
un despotism desăvârșit”. 28 Suntem la sfârșitul secolului al XVIII-lea, și
constatăm că au avut loc schimbări în existența satelor de pe Valea Bârladului,
majoritatea fiind dispărute. Cauzele dispariției au fost multe. Pe drumul mare au
trecut oștile străine cu ocazia unor războaie cu moldovenii sau între satele vecine.

25
Călători străini ......., vol. V, p.487
26
Călători străini ......., vol. VI, p.156
27
Călători străini ......., vol. VII, p.356
28
Călători străini ......., vol. IX, pp.468-471

64
Nu analizăm desele expediții de jaf sau de pedepsire ale tătarilor în Țara
Moldovei, amintim numai câteva treceri ale oștilor străine: trecerea armatei
turcești conduse de Soliman Hadâmbul pentru lupta de la Vaslui, trecerea oștilor
turcești conduse de Soliman Magnificul în 1538, pustiirea Moldovei de oștile
turcești și tătărești în 1574, după pieirea lui Ioan Vodă cel Viteaz, războaiele lui
Mihai Viteazul care i-au adus în țară pe polonezi, războaiele turcilor cu polonezii
la începutul secolului al XVII-lea, în care încadrăm și conflictele Movileștilor
ajutați de polonezi cu Ștefan Tomșa sprijinit de turci. Alungat de polonezi:
„Ședea Ștefan Vodă în Țara Muntenească în bejenii, la Radul Vodă și lovea
oamenii lui până la Bârlad, până la Vaslui, ce totu-i împingea leșii”.29
Luptele pentru domnia Moldovei, după Vasile Lupu, au adus multe oști
străine în țară: tătărești, turcești, muntenești, poloneze, maghiare, căzăcești. Fără
o autoritate stabilă a statului, oștile străine au provocat distrugeri. Cele mai
afectate au fost satele de la „drumul mare”.
Cunoaștem, vremea aceea, și dintr-un episod consumat într-un document
din 12 aprilie 1669 (7177): „Precum tâmplându-să Panainte Grecul mergându la
Iași cu niște vin, câteva buți, l-am întunchemat, la Gura Iapei pe Bârlad, oaste
lui Constantin Vodă, când l-am gonit tătarii, și i-au spart buțile și le-au băut; apoi
Panainte Grecul s-au apucat de satele de pre împregiur de Banca și de Bujoreni
și de Epureni și zicându că i-au spart ei butcele și le-au băut”.30
Vremuri tulburi au fost și în timpul domniei lui Constantin Cantemir.
Atunci, armatele poloneze conduse de craiul Sobieski sau de generali ai lui au
pătruns de multe ori în Moldova. Împotriva polonezilor veneau oști din Turcia
și din Țara Muntenească: „Iară atuncea cându au mărsu Suliman – pașea cu
Cantemir – vodă înainte leșilor la Boian, vinit-au și Șerban – vodă cu oaste din
Țara Munteniască pân-în Iași”. La întoarcere „s-au întorsu înapoi și au mărsu pe
Bârlad, tot vânând vânaturi și pește.”
„Iară în al doilea an a domnii lui Cantemir-vodă coborâtus-au craiul
leșescu al triile Ian Sobețchi cu toată puterea sa și cu toți hatmanii a Țării Leșești
și cu toată răcepospolita și cu multe podghiazuri în toate părțile, în toată țara
Moldovei pre la Ocnă, pre la Bârlad, pre la Bujoreni, de nu rămăsese locu
neprădat și nestricat”.31
Majoritatea satelor din șesul Bârladului au dispărut, locuitorii mutându-
se în satele din jur. Un document din 12 noiembrie 1695, ne informează despre

29
Miron Costin, Opere, Editura de Stat pentru literatură și artă, București, 1958, p.63
30
Preotul Ioan Antonovici, Documente bârlădene, vol. III, ediție anastatică, Editura Sfera,
Bârlad, 2012, p.64
31
Ion Neculce, Cronică copiată de Ioasaf Luca, ediție îngrijită, studiu introductiv de Zamfira și
Paul Mihail, Chișinău, Știința, 1993, p.83

65
soarta unor locuitori din șesul Bârladului după trecerea în 1673 a unei armate
turcești spre Camenița condusă de sultan. Un grup de oameni: Mereuță Șuică,
Toderac, nepoții lui Banteș „s-au sculat de unde ședeau ei, din șesul Bârladului
și au mers în fundătura văii Stoișeștilor și și-au făcut bordei, când trecea
împăratul la Camenița.”32
Locuitorii din satele și orașele de la „drumul mare” erau puși în
dificultate de multe obligații, nevoiți să cedeze boii, carele, caii oricărui
reprezentant al stăpânirii sau supuși jafurilor oștilor în trecere erau obligați să
ofere găzduire oricărui trecător. Suntem informați de Tomaso Alberti în trecere
prin Moldova și pe Valea Bârladului: „Dacă se duce vreun călător să ceară
adăpost, orice casă este datoare să-l primească și obișnuiesc acolo «să le facă»
bună primire”.33
Niccolo Barsi a înnoptat la Huși și a fost impresionat de mentalitatea
oamenilor locului, fără să știe că de fapt era o obligație: „Obișnuiesc «oamenii»
în acest oraș, și în tot restul țării, să dea de mâncare și loc de adăpost tuturor
străinilor fără nici o plată”.34 Aceeași observație a fost făcută și de Paul Belke:
„Nici un sat sau târg nu are vreun han ci fiecare casă este loc de găzduire, și în
aceasta sunt vrednici de laudă moldovenii, că primesc oaspeți fără plată și îi
ospătează generos cu bucatele pe care le mănâncă ei înșiși”.35
Nu întâmplător, pentru unii călători străini Valea Bârladului părea pustie.
Aparent, deoarece contele d' Hauterive, care a trecut prin zonă a notat: „Hanurile
sunt simple stații de poștă, unde nu se consumă decât fân. Nici un sat, la orice
depărtare, câteva case, împrăștiate ici – colo, stâne și nici o bucată de pâine”.36
Totuși sate existau. Scriitorul militar rus Alexandru Ivanovici Mihailovski –
Donilevski care în 1829 a scris o carte „Călătoria în Moldova și Țara
Românească”, a trecut și pe Valea Bârladului. Neavând călăuză s-a rătăcit și a
avut posibilitatea să cunoască și altă lume. „Oricât de neplăcută a fost această
întâmplare totuși, mi-a oferit prilejul, rătăcind pe drumuri de țară, să văd multe
sate, care aproape nu se întâlnesc de-a lungul drumului mare. Clădirile din aceste
sate nu se aseamănă de fel cu casele țărănești de la noi; multe sunt risipite pe
povârnișurile dealurilor; pe lângă fiecare casă se află o grădină de legume
înconjurată de un gard de nuiele, în care este sădită viță de vie”.37

32
Gheorghe Ghibănescu, Surete și izvoade, vol. VII, p.138
33
Călători străini ......, vol. IV, p.361
34
Călători străini ......, vol. V, pp.75-77
35
Călători străini ......, vol. V, p.279
36
Călători străini ......, vol. X, p.687
37
Călători străini ......, serie nouă, vol. II, pp.407-408

66
3. OAMENII PÂMÂNTULUI
«FRATE ROMÂN»

Cu forța se poate impune orice idee, pentru un timp. În viitor adevărul


învinge, dacă distrugerea nu a fost totală. Numai rușii cunosc un popor
moldovenesc și o limbă moldovenească. Slugile lor, fără cozi de topor nu se
poate, au inventat și un dicționar moldo - românesc. Știința nu recunoaște
asemenea creații, fenomenul poate fi însă înregistrat ca o modalitate de gândire
bazată pe criterii politice.
Moldovenii au știut întotdeauna că sunt români, că numai temporar au
aparținut unui stat cu numele Moldova. Nu era nevoie de studii pentru două babe
moldovene care atunci când se întâlneau, pe vremuri, se întrebau una pe alta:
„Nu l-ai văzut pe românul meu?” sau când se întâlneau doi bărbați, după salut
venea întrebarea „Știi românește?”, adică „scies romaniae”. Că moldovenii erau
români știau și străinii. Surprinzătoare este observația unui evreu din Galiția,
numele său s-a pierdut nu și opera „Schiță geografică despre Moldova și Țara
Românească”, lucrare compusă în 1769.
„Țara și-a luat numele de la locuitorii ei, valahii. Numele de valah sau
propriu zis de vlah a fost născocit de popoarele slavone, căci bulgarii, sârbii și
croații și alții, numesc un român și un italian în limba lor, vlah. Ei se trag din
vechii coloniști ai romanilor, pe care i-a trimis împăratul Traian aici, și cu toate
că s-au amestecat cu slavi și pecenegi își zic totuși «români», spre a se deosebi
de alții și ca semn al originii lor”.38
Primul care a documentat acest adevăr, în spațiul românesc a fost Miron
Costin, în cel universal Silvio Piccolomini; au urmat apoi alții. Ceea ce îl
deosebește pe evreul din Galiția a fost scoaterea în evidență a componentei slave,
dar mai ales, surprinzător, pentru sfârșitul secolului al XVIII-lea, a componentei
turanice, a pecenegilor după consemnarea lui. Componenta slavă a fost avansată,
mai târziu, și de alții, cea turanică fiind o avansare mai târzie.
„Suntem un popor romanic de coloratură slavă, după cum francezii,
italienii, spaniolii sunt popoare de coloratură germanică”. 39 Opinia lui
Constantin C. Giurescu a fost incompletă, deoarece în ființa etnică a poporului
român și în limba română găsim și alte componente. „Trebuie să admitem că

38
Călători străini ......, vol. X, p.40
39
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, ediție îngrijită de Dinu C. Giurescu, Editura Bic
All, p.197

67
românii sunt daci romanizați amestecați cu sânge slav și, într-o mai mică măsură,
sânge tătăresc” a opinat R.W. Seton-Watson40.
Turanicii (pecenegii, uzii, cumanii) și tătarii au trăit în spațiul românesc
aproximativ 500 de ani. Greu de crezut că o conviețuire de o jumătate de mileniu
nu ar fi lăsat urme. Această conviețuire și amintirile ei au fost sesizate, prima
dată de evreul din Galiția, apoi de R. W. Seton – Watson. La noi această simbioză
etnică și culturală a fost avansată de Neagu Djuvara. Asta nu înseamnă că
românii nu aparțin lumii romanice, realitate observată și de mulți călători străini.
În Chorographia Moldovei a lui Georg Reicherstorffer, publicată în 1541, dar
având la bază un jurnal din 1528, cu o descriere anonimă a Moldovei, din cursul
unei misiuni diplomatice și informative în zonă, locuitorii sunt considerați de
origine romană, aduși de Traian, dar păstrând totodată obiceiurile geto-dace.41
Francesco Pasti, călugăr franciscan din Candia, a trăit șapte ani printre
români, a consemnat câteva concluzii firești, menționând creștinismul ortodox,
folosirea limbii slavone, deși „limba lor cea veche era latina, dar acum au corupt-
o atât de mult, încât abia se distinge câte un cuvânt; aduce totuși cu limba
latină”.42
Negustorul Martin Gruneweg (1562-1618) prezentând locuitorii
Moldovei are cuvinte elogioase: „În rest este un popor frumos în această țară,
care are propria limbă, aproape ca italiana, întrucât sunt o ceată alungată din
Italia”. 43 Originea limbii latine a fost subliniată, în același secol, și de Jan
Kunning Schonhofer sosit în Moldova în 1588 cu ocazia unei misiuni iezuite:
„Valahia (Moldova n.n.) este o colonie a romanilor numită în Antichitate Dacia
– se zice că idiomul patriei are o mare înrudire cu italiana de către cei care le știu
pe ambele”.44
La începutul secolului al XIX-lea, Gustav Adolf Ramsay, ofițer în armata
rusă a fost autorul unui „Jurnal de călătorie prin Moldova și Dobrogea (1829-
1830)”. A fost ofițer în armata rusă, de origine însă finlandezo-suedeză. A
călătorit și de la Vaslui la Bârlad și și-a consemnat impresiile în „pagini
antologice”, după definiția lui Dan Ravaru. Acest ofițer rus nu a apucat să-i
cunoască pe românii de astăzi, negativiști, hulitori și batjocoritori la adresa
neamului și țării plecați cu lopata și țucalul în mână prin lume, Europa fiind mică.

40
R.W. Seton – Watson, A history of the Roumanians:From Roman times to the completion of
unity, The Cambridge University Press, 1934, p.12 apud Neagu Djuvara, Thocomerius – Negru
vodă, Editura Humanitas, București, 2007, 2009, p.80
41
Călători străini ....., vol. I, pp.196-199, vezi și Dan Ravaru, Călători străini despre județul
Vaslui, Editura Pim, 2014, Iași, p.9
42
Călători străini ......, vol. III, p.638
43
Călători străini ......, supliment, vol. I, pp.80-91
44
Călători străini ......, supliment, vol. I, p.140

68
Gustav Adolf Ramsay a fost încartiruit într-o casă din Vaslui: „Sofale în
jurul odăii, acoperite cu covoare de nuanțe armonioase, o curățenie desăvârșită
pretutindeni, o gazdă tânără și vorbăreață. Toate acestea ne fac să ne simțim bine
în Vaslui. Poftim gazda să ia ceaiul cu noi, ea primește invitația și văd că ne
înțelegem destul de bine, în timpul convorbirii, urmată deseori prin gesturi când
ne lipsesc cuvintele. Lecția aceasta de limba română este foarte folositoare și mă
grăbesc să notez expresiile ce ne vor fi necesare în călătorie. Moldovenii sunt
mândri de originea lor romană, iar limba lor română seamănă mult cu cea latină
(...). Asemănarea dintre limba română și cea latină sau italiană modernă este
așadar foarte mare. Românii mulți cu care am legături declară că strămoșii lor
au făcut parte din legiunile romane și au fost colonizați în Moldova de împăratul
Vespasian. Acești coloni aveau misiunea de a apăra hotarele împotriva bulgarilor
care amenințau adesea Imperiul Roman în acea epocă (...). N-ai voie să-i zici
moldoveanului că este «moldovean», ci trebuie să-l chemi «frate român».
Aceasta dovedește cât prețuiesc băștinașii nobila lor origine. Alt nume decât cel
de român îi jignește în mândria lor națională”.45
De la Vaslui până la Bârlad a călătorit 61 verste într-o zi trecând prin
Docolina și Strâmtura. Pe traseu a întâlnit numai înfățișarea sănătoasă și
proaspătă a țăranilor, dar a fost impresionat în mod deosebit de gazda din Bârlad:
„Cu un creion bun, se poate găsi în gazda noastră din Bârlad cel mai frumos
model de desen, cu trăsăturile ei regulate și fermecătoarele ei forme clasice. Ea
nu este tânără, are desigur peste 30 de ani, dar fața ei este încă atât de frumoasă
și de expresivă”.46
Au fost și călători care au subliniat originea comună a tuturor românilor.
La 1 mai 1838, Bartolomeo Geymet a trimis la Torino o informare în care a
menționat: „Moldoveanul și munteanul formează fondul acestei populații, care
își trage obârșia din romani; dacă l-ai întreba pe unul din locuitori «Ce ești tu?»,
ar răspunde, Român (...). Moldovenii și muntenii vorbesc cu mici diferențe
aceeași limbă. Este o limbă latină coruptă”.47
Războiul Crimeii a adus, din nou, oștiri străine în Țara Moldovei. În acele
condiții a poposit și Piotr Jadovski, care în 1856 a tipărit volumul „Moldova și
Țara Românească în contemporaneitate. Însemnările unui ofițer”. A rămas un
personaj enigmatic, vorbea limba română, probabil își avea originea în
Basarabia. Studierea volumului său ne dă posibilitatea să-i cunoaștem talentul
literar și să-i apreciem multe dintre judecățile drepte asupra celor întâlnite,
văzute, cunoscute, deși uneori prejudecățile specifice poporului său umbresc

45
Călători străini ......, serie nouă, vol. II, pp.391-392
46
Ibidem
47
Călători străini ......, serie nouă, vol. III, p.734

69
unele. A făcut observații cu caracter general și particular asupra neamului
românesc, dar și observații particulare asupra firii neamului, atunci când ne
prezintă secvențe: „Moldovenii și muntenii nu se deosebesc aproape cu nimic
unii de alții. Ambele popoare aparțin neamului românesc, recunosc credința
ortodoxă pravoslavnică, au aceleași obiceiuri și legi, vorbesc aceeași limbă, ce-i
drept cu câteva mci și nesemnificative schimbări. Aceste diferențe nu constau
decât în anumite particularități «vocale» și în modul de a pronunța anumiți
termeni. Munteanul îl înțelege întotdeauna pe moldovean, întrucât rădăcinile și
structura gramaticală a celor două «limbi» sunt unice. Neamul român nu este
nimic altceva decât una din ramurile poporului ROMAN. Românii înșiși se
consideră, într-un singur glas, drept urmași ai vechilor romani. Aceasta, se pare
corespunde și adevărului, deoarece pe vremea Imperiului Roman aceste ținuturi
pustii serveau drept loc de exil (...). Stăpânii Romei au transferat în ținuturile de
la Dunăre imense mase de locuitori din zonele nesupuse sau periculoase ale
acestui imperiu mondial. În cazul unor rebeliuni militare, uneori chiar legiuni
întregi (potrivit lui Tacitus) au fost deturnate și trimise de asemenea aici. Și astfel
urmașii exilaților romani, câteodată chiar delincvenți, alteori victime nevinovate
ale legiunilor romane, au constituit, încetul cu încetul populația principatelor
dunărene și au alcătuit în cele din urmă un singur popor, cu o formă distinctă de
conducere. Aceasta a păstrat, atât obiceiurile cât și în tradițiile sale unele trăsături
ale strămoșilor săi”.48 Apar în acest text unele interpretări personale, totuși ideea
principală a unității neamului românesc este subliniată fără a se lăsa loc de
interpretări diverse. Problema originii neamului românesc este mult mai
complexă, dar simplificând întreaga problematică putem afirma, fără a greși că
poporul român reprezintă, în prezent, romanitatea orientală.
Prin intermediul lui Piotr Jadovski avem și informații etnografice, dar și
elemente psiho-etnice ale neamului românesc. Ofițerul rus, cu talent, ne
introduce într-o atmosferă moldovenească familiară: „Moravurile moldovenilor
îmi erau, de altfel, destul de cunoscute. În fine, iată și casa: poarta s-a deschis, a
început să latre un câine care era legat și, urcând o scară nu prea înaltă, am
pătruns în cameră. M-a întâmpinat stăpâna casei, o moldoveancă într-adevăr în
vârstă. Ea m-a rugat să mă așez și aproape imediat mi s-a adus dulceață și «un
pahar cu» apă. După dulceață a urmat cafeaua: ea a fost adusă de o fetișcană de
vreo paisprezece ani. Nu era frumoasă, dar avea ochii mari, negri și «aceștia»
erau intenși (...). Camera de dormit avea divanuri mari, iar într-unul din ele mi

48
Călători străini ......, serie nouă, vol. VI, p.166

70
se pregătise patul. Pe o laviță erau așezate flori și ele emanau un miros puternic
și îmbătător.”49
Alți călători străini au fost impresionați de ospitalitatea neamului
românesc, de relațiile aparte dintre bărbați și femei. Tomaso Alberti, originar din
Bologna a trecut prin Moldova, în 1612. În timpul călătoriei a trecut prin Bârlad
și pe „drumul mare” a ajuns la Vaslui. A descris acest drum, dar a făcut observații
și privind oamenii pământului și modul lor de viață: „Dacă se duce vreun călător
să ceară adăpost, orice casă este datoare să-l primească. Femeile sunt acelea care
au conducerea și fac toate treburile necesare în casele lor; discută nestingherit și
fără ceremonie cu oamenii, în public și în particular, ceea ce nu este un lucru
oprit; când aduc de băut sau de mâncare, degustă mai întâi din ce au adus. Când
moare soția cuiva, acela, pentru a arăta că e văduv, umblă câteva zile prin oraș
cu capul gol”.50
Niccolo Barsi a călătorit de două ori prin Moldova în intervalul 1632-
1639. Drumurile sale l-au dus și prin orașele Huși, Vaslui, Bârlad. A consemnat
observații privind mentalitatea moldovenilor, obiceiuri de nuntă și
înmormântare. Trecând prin Huși a consemnat: „Obișnuiesc oamenii în acest
oraș, și în restul țării, să dea de mâncare și loc de adăpost tuturor străinilor fără
nici o plată. Mai obișnuiesc de asemenea ca în timpul sărbătorilor, să așeze mese
în jurul bisericii, și aici să dea de mâncare și de băut fără plată oricui, fie străin,
fie localnic. Când bărbații se întâlnesc cu femeile, obișnuiesc să se sărute unii cu
alții, atât bărbații tineri și bătrâni cât și fetele, femeile măritate și văduvele.
Obișnuiesc de asemenea, la nunți să întindă mese timp de trei zile și trei nopți în
șir, în care timp nu fac altceva decât să bea, să joace, să cânte din instrumente și
din gură”.51
Pentru Paul Beke, venit în Moldova în iunie 1644 „Poporul este incredibil
de apăsat de bir (...). Cu toate acestea oamenii sunt atât de veseli, chiar și în
această sărăcie, încât nu am văzut niciodată oameni asemenea lor la veselie (...).
Nici un sat sau târg nu au vreun han ci fiecare casă este loc de găzduire, și în
aceasta sunt vrednici de laudă moldovenii că primesc oaspeți fără plată și îi
ospătează generos cu bucatele pe care le mănâncă ei înșiși”.52
Robert Bargrave a călătorit prin Moldova în octombrie 1652 și a fost
impresionat de: „Apropierea și prietenia care exista aici între bărbat și nevastă,
purtarea nestingherită a bărbaților față de femei și obiceiurile lor la masă”.53

49
Călători străini ......, serie nouă, vol. VI, pp.164-165
50
Călători străini ......, vol. IV, p.361
51
Ibidem
52
Călători străini ......, vol. V, p.280
53
Călători străini ......, vol. V, p.486

71
Paul de Alep i-a cunoscut pe români la sfârșitul domniei lui Vasile Lupu.
A consemnat aspecte din diferite domenii, dar și de ordin etnografic, despre
ființa etnică, despre mentalitatea oamenilor pământului. „Femeile din Moldova
și din Țara Românească se îmbracă cu veșminte asemănătoare cu cele ale
europenelor. Ele poartă părul împletit, răsucit pe capul lor ca un colac și acoperit
cu un conci alb, iar la cele bogate cu un conci trandafiriu, și pe deasupra cu
maramă, tot albă. Fetele lor poartă de asemenea, părul împletit și încolăcit pe
cap, dar fără conci și aceasta pentru a face deosebirea între fete și femei”.54
Pentru începutul secolului al XVIII-lea Țara Moldovei și oamenii ei ne
este prezentată de Dimitrie Cantemir. Pământenii sunt prezentați în mai multe
capitole. „Despre năravurile moldovenilor” oferă prima schiță de caracterizare
psiho-etnică a românilor realizată de un pământean. Termenii și expresiile
folosite de cărturarul voievod sunt ale unui bun cunoscător: „trufia și semeția
sunt mama și sora lor”, „sunt mai cu seamă cutezători, semeți și foarte puși pe
gâlceavă”, „sunt semeți și veseli”, „de băutură nu au prea multă greață”,
„desfătarea lor cea mai mare este să petreacă în ospețe”, „moldovenii nu cunosc
măsura în nimic; dacă le merge bine, sunt semeți, dacă le merge rău își pierd
cumpătul”, „chipul cu care primesc oaspeți străini și drumeți e vrednic de cea
mai mare laudă”, „nu se dau înapoi niciodată să dea mâncare și găzduire unui
oaspe”.
„Descrierea propriu-zisă a obiceiurilor de nuntă și de înmormântare,
dicționarul de mitologie, referințele la practicile magice au fost în schimb
obiectul de prețuire și admirație a generații întregi de specialiști ce găseau aici o
incomparabilă sursă de documentare, exactă și precoce. Dintre dansuri sunt
catalogate numai acelea care reprezentau specificul românesc într-un perimetru
balcanic de multiple influențe: hora și danțul”. 55

4. OCUPAȚIILE

Șesul Bârladului, în primele secole ale perioadei medievale, a oferit


condiții optime unui mare număr de sate care și-au avut vetrele de-a lungul celor
două drumuri, pe direcția nord – sud, la apus și la răsărit de râu, dar și la gurile
pârâielor care-și aduceau apele în artera principală. Locuitorii acestor sate au

Călători străini ......, vol. VI, pp.27-28


54

Magdalena Popescu, în postfața la Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva,


55

București, 1986, p.193

72
avut toate condițiile practicării unor ocupații productive, necesare întreținerii
vieții.
Principalele ocupații au fost: cultura plantelor, creșterea animalelor, cultura viței
de vie și a pomilor, albinăritul, pescuitul, practicarea meșteșugurilor etc.
Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei”, capitolul al VI-lea
„Descrierea câmpiilor și pădurilor Moldovei”, cunoscător al pământului și
locuitorilor ne-a lăsat o prezentare atractivă și foarte apropiată de adevăr.
„Semințe (...), rodesc atât de frumos pe câmpii, încât în anii bogați grâul dă
locuitorilor de douăzeci și patru de ori sămânța semănată, secara de treizeci de
ori, orzul de șaizeci de ori, meiul de trei sute de ori, lucru de necrezut pentru cel
ce nu vede cu ochii lui”.
Ovăzul nu se cultiva pe suprafețe mari „fiindcă în locul lui se dă cailor să
mănânce orz”. Cultura principală în aceste timpuri era reprezentată de mei,
cultură veche milenară. „Meiul este în Moldova de jos cum nu se poate mai
frumos (de aceea oamenii din țara mea au o zicală: Meiul din Moldova de jos și
merele din Moldova de sus n-au coajă). Ei îl cojesc și îl macină, îl fac pită și o
mănâncă până nu se răcește, adeseori cu unt”.56
Multă vreme cultura plantelor a fost o ocupație secundară, prioritar
românii se ocupau cu creșterea animalelor. Cultura meiului a fost prezentă
întotdeauna, cauzele fiind multiple: productivitatea, cultura lui în țelină, nefiind
necesar un teren arabil pregătit din vreme, se preta la o cultură care-și schimba
locul anual. Cum multă vreme românii au trăit la coada oilor, meiul permitea
așezărilor să aibă vetrele mobile. Toate familiile aveau în proprietate râșniță.
Boabele de mei zdrobite la râșniță permiteau prepararea unui păsat, a unor turte,
care erau consumate cu lactate; de fapt aceasta este singura hrană națională.
Dimitrie Cantemir a surprins realitatea în ceea ce privește cultura
plantelor. Cerealele erau cultivate, îndeosebi, în Țara de Jos, în ținuturile
Covurlui, Tecuci, Tutova, Fălciu, Bugeacul fiind ocupat de tătari. Din aceste
ținuturi, cea mai mare parte din recolta de cereale era produsă pentru export,
porturile de la Dunăre fiind aproape.
Petru Bogdan Baksic trecând prin Moldova în 1641, a poposit și în zona
noastră. „Am văzut orașul Bârlad, așezat în șes pe râul numit Bârlad între două
dealuri, este bogat în grâne, vite, iar peștii care se găseau nu sunt de disprețuit”.57
Paul Beke a trecut în aceeași perioadă pe aceste meleaguri și ne-a lăsat câteva
informații privind ocupațiile localnicilor. „Nu au grâu «siligo», peste tot locul și
nici din belșug; «dar» sunt îndestulați cu grâul cel mai curat, cu ovăz, orz ca să

56
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, București, 1986, p.23
57
Călători străini ....., vol. V, pp.227-231

73
nu mai vorbesc de meiul care le place românilor peste măsură «și» din care
gătesc o mămăligă foarte bună negreșit după gustul lor, dar pentru alții este de
negustat”.58
În secolul al XVIII-lea, călătorii străini ne vorbesc despre lanurile de
porumb. Johann Christian von Struve, a făcut trei călătorii în Moldova, începând
cu 1791, trecând și pe Valea Bârladului: „Drumul ducea de-a dreptul la Bârlad
(...). desele alternări de dealuri, șesuri și pajiști, care erau pretutindeni
împodobite cu verdele frumos al porumbului, înfățișau un adevărat parc
englezesc”.59
„Drumul ducea în cea mai mare parte printre lanuri de porumb, nu
departe de micul râu Bârlad”, a constatat Heinrich von Reimers. Trecând de
Docolina în drum spre Bârlad a continuat „peste lanuri lungi de porumb”. La
începutul secolului al XIX-lea, în 1805, a vizitat Țara Moldovei medicul Adam
Neale. A constatat că: „Se cultivă mult porumb, care dă o recoltă îmbelșugată și
niciodată nu dezamăgește speranțele plugului. Mămăliga, un terci făcut din
mălai, alcătuiește hrana de căpetenie a țărănimii”. 60 Tot în timpul războiului
ruso-turc, 1828-1829, a vizitat Moldova Bernadt Johan Rosenström. Fiind război
a găsit „doar mămăligă, un fel de cocă fiartă dintr-un soi de grâu, cu care n-am
putut spune că mă împac, dar rușilor le plăcea grozav”.61
La jumătatea secolului al XIX-lea a vizitat zona scoțianul James Henry
Skene. A trecut prin Bârlad perceput ca „un nod central al pieței grânelor” și a
fost impresionat de modul de depozitare al porumbului: „patru pari înfipți în
pământ între ei se împletesc strujenii, formând un coș de dimensiunea unei case
pătrate, umplut cu știuleți și acoperit cu paie”.62
În timpul războiului Crimeii a poposit în Moldova Piotr Jadovski. Acesta
a sintetizat surprinzător de bine modul de viață al oamenilor locului. „Masa de
seară nu era luxoasă, dar era pe săturate și era compusă din mămăligă cu
smântână și unt. Mămăliga aceasta era un fel de cașă, fiartă tare și pregătită dintr-
o cantitate suficient de mare de făină de porumb. La moldoveni ea înlocuiește
pâinea pentru prânz, și pregătită cu unt și smântână devine un fel de mâncare
foarte gustos, însă foarte greu cu care nu se poate obișnui oricine. A mai fost un
fel de mâncare, după gustul clasic moldovenesc, și pregătit în mod special: o

58
Călători străini ....., vol. V, p.275
59
Călători străini ....., vol. V, pp.1136-1138
60
Călători străini ....., serie nouă, vol. I, pp.180-181
61
Călători străini ....., serie nouă, vol. II, p.382
62
Călători străini ....., serie nouă, vol. V, pp.617-628

74
carne grasă în foi de varză fiartă și tot acest meniu este asortat de păstăi de ardei
iute. La cină m-au servit cu o jumătate de clondir de vin”.63
Am văzut cât de importantă a fost, pentru români, cultura meiului, apoi a
porumbului. Dacă era mămăliga cu brânză, hrana era suficientă dar trebuia vin.
Marco Bandini a vizitat Moldova între 1646-1648. Ajuns în zona noastră,
la Bârlad a prezentat cadrul natural în care este așezat. „«Târgul» e situat într-o
vale, pe malul râului Bârlad, la apus, pe coline își întinde ogoarele care rodesc
cu îmbelșugare grâne; la răsărit se află un deal gălbui cu vin bun; la nord se
întinde o vale lungă și lată”.64 Cultivarea viței de vie pe dealurile de la răsărit de
râul Bârlad este confirmată și de alte documente. Vornicul Ion Palade, înainte de
1733, a întocmit un catastif prin care împărțea urmașilor averea. Toader Palade,
unul din fii, pe lângă alte moșii mai primea „12 pogoane de vie în Dealul Mare
ot Bârladu” pe care le avea de la Acsinița, soția lui Ștefan Cerchezul și alte patru
pogoane de la Velicico Snă Dabija vel paharnic. „Și au fost toate paragini, țelini,
și le-am lucrat și om pus viți pe unde n-au dat și le-am ridicat de tot, și le-am dat
fiului meu Toader”.65
Într-un document din 1752, locul viilor este precizat mai bine „drept la
gura văilor ce merge la Dealul Mare”, apoi „din gura Vârlezii până în gura Văii
Viilor”.66 Au fost vii pe dealurile de la sud de Banca, dar au fost și la nord.
Dimitrie Cantemir prezentând vinurile Moldovei a așezat „(...), în al șaselea rând
cel pe care îl dau viile Costeștilor din același ținut (adică Tutova). 67 Aceste vii
de la Costești, în acele vremuri, formau o podgorie pe Dealul Țiclăoanilor, lângă
Mănăstirea Moreni.
În acele timpuri creștea și vița sălbatică. Existența ei a fost menționată de
Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel, german aflat în suita lui Carol al
XII-lea, regele Suediei: „Mai crește aici și multă viță sălbatică și de aceste poame
se folosesc mai mult porcii care sunt îngrășați cu ele, decât oamenii”. 68 Nu știm
ce fel de vie sălbatică a cunoscut călătorul german, dar știm că în acele vremuri
viile erau de două feluri: vii lucrătoare și vii nelucrătoare. Viile lucrătoare se
cultivau în plantații ca și în zilele noastre și deși erau soiuri superioare nu aveau
nevoie, atunci, de tratamente. Sunt vechile soiuri românești, unele existente și în
prezent salvate prin altoire la începutul secolului al XX-lea, după ce toate
plantațiile au fost distruse de filoxeră. Cele mai cunoscute soiuri au fost: toate

63
Călători străini ....., serie nouă, vol. VI, pp.164-165
64
Marco Bandini, Codex, pp.90-106
65
Ioan Antonovici, Documente bârlădene, vol.III, p.328
66
Idem, Frații Gheorghe și Neculai Roșca Codreanu, doc. VIII, pp.11-13
67
Dimitrie Cantemir, op.cit., p.34
68
Călători străini ....., vol. VIII, p.340

75
soiurile de la Cotnari, zghihara, busuioaca, feteasca albă și neagră, băbeasca,
galbena de Odobești, tămâioasa românească, coarna etc. Atunci au fost aduse
soiurile americane, nu este nevoie să le amintim, dar și soiurile hibride, care nu
au nevoie de tratamente. Viile nelucrătoare se plantau ca pomii, la distanțe mari,
se săpau numai lângă tufă, corzile erau întinse în toate direcțiile pe mulți araci.
Dădea un vin inferior, ceea ce a dus la dispariția ei în cea mai mare parte.
Starețul Leontie, plecat din Rusia la Constantinopol, a intrat în Moldova
în 17 februarie 1701. În descrierea lui a fost preocupat de viața oamenilor: „La
Iași, vinul și pâinea sunt ieftine. Iar oamenii sunt binevoitori, măcar că sunt
săraci și toți se prăpădesc din cauza vinului ieftin; s-au risipit cu totul din cauza
aceasta; peste tot doar numai cârciumi”.69 Situația de la Iași nu era singulară în
Țara Moldovei. În sud, în Țara de Jos, fiind mai cald, vinul era mai mult.
În zona comunei Banca am amintit viile de la Dealul Mare, lângă Bârlad,
de la Costești; dar nu departe erau podgoriile vestite de la Huși și de la Nicorești,
pe drumul ce ducea spre Tecuci. În 1805 a trecut prin Moldova englezul Adam
Neale. Acesta a fost impresionat de „vinurile alese de pe dealuri”, care erau
„minunate”. 70 Războiul ruso-turc, 1828-1829, a adus în vizită mulți străini.
Bernadt Johan Rosenström a fost surprins de abundența vinului: „Ajuns, lângă o
pivniță cu vin, am băut pentru patru copeici cât vin am putut”.71
Ernst Christoph Döbel, om simplu, dar neamț, la 17 septembrie 1831 era
în Bârlad, venind pe un drum care „ducea ceasuri întregi prin vii unde mișunau
oameni veseli. Era vremea culesului viilor (...), am ajuns la o cârciumă ce se afla
în mijlocul unei vii (...), ne-am desfătat cu strugurii cei minunați, din care puteam
să mâncăm cât voiam”. „Este de necrezut ce cantități din cel mai nobil vin se
produce în ținutul acela și cât de ieftin se vinde. La plecare am cerut câțiva
struguri, și am căpătat atâția, fără să-mi fi luat nicio plată pentru ei, încât nu i-
am putut pune pe toți în trăsură”.72
Creșterea animalelor a fost și este o activitate multimilenară. Animalele
l-au ajutat pe om să se hrănească, să se îmbrace, să-și plătească birurile. Fără
animale și munca oamenilor ar fi fost mai grea – arăturile și transporturile ar fi
fost imposibile. În vreme de secetă, cataclisme, boli, războaie, animalele l-au
ajutat pe om să supraviețuiască. Dacă recoltele erau compromise de secetă,
grindină, înghețuri, lăcuste, animalele îl salvau pe om de la foamete. În acele
cazuri extreme animalele se duceau în pădure, unde erau hrănite cu frunze atât

69
Călători străini ....., vol. VIII, p.189
70
Călători străini ....., serie nouă, vol. I, pp.180-181
71
Călători străini ....., serie nouă, vol. II, p.382
72
Călători străini ....., serie nouă, vol. II, pp.471-472

76
vara cât și iarna. În șesul Bârladului pajiștile, fânețurile, imașurile ofereau
condiții optime pentru cirezile de animale.
Dimitrie Cantemir în capitolul al VII-lea „Despre animalele sălbatice și
domestice”. Pentru a fi mai impresionantă Țara Moldovei, Dimitrie Cantemir
prezintă fantezist anumite animale: oi cu o coastă în plus, scroafe care fată godaci
cu copite întregi etc. Cantemir a sesizat importanța animalelor pentru comerț,
activitate prin care se aduc banii necesari pentru plata birurilor. „Aici se găsesc
atât de mulți boi de soiul acesta, încât ei sunt îndestulători nu numai pentru hrana
locuitorilor, dar și pentru plata grelelor tributuri pe care turcii au obiceiul să le
ceară de la aceștia”.73 Prioritar, și după Dimitrie Cantemir, se creșteau oile, caii
și boii. Făcea o diferență scriitorul – voievod, toate animalele de la munte sunt
mai mici decât cele de la șes. „La șes caii cresc mai mari și mai arătoși la
înfățișare, cu picioarele bine legate, iuți și tari și sunt foarte căutați nu numai de
leși și unguri, ci și de turci, care au o zicală răspândită: „Un tânăr persan și un
cal moldovenesc sunt mai de laudă decât oricare alții”.74
Toate satele moldovenești aveau iazuri, mori și prisăci. Călătorii străini,
dar și Dimitrie Cantemir au descris în termeni impresionanți și elogioși creșterea
albinelor. „Locuitorii țării trag foarte mari foloase de pe urma lor; toate
câmpurile sunt pline de flori dintre cele mai frumoase și cele mai plăcute, iar
pădurile le dau necontenit hrană îndestulătoare ca să-și strângă ceara și
mierea”.75
În 1679, Moldova a fost vizitată de Francesco Antonio Renzi da Stipite,
care într-o frază a descris exemplar țara: „Moldova are pământ foarte fertil,
bogată în tot felul de grâne, de vinuri și miere din belșug, se găsesc animale de
toate felurile mari, mai prețioase decât ale vecinilor din preajmă, este plină de
râuri și este abundentă în pești de toate felurile”. 76 Țara Moldovei, îndeosebi
Valea Bârladului, a fost bogată în miere și pește. Nu întâmplător stema ținutului
Vasluiului a prezentat albine, iar stema Bârladului trei pești.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Heinrich von Reims a vizitat prisaca
unui bătrân, în apropiere de Vaslui: „Cufundați în diferite povestiri am mers tot
mai mult și, deodată, ne-apropiem în fața unei colibe. În fața ei ședea un bătrân,
cu o barbă mare albă ca zăpada (...). Ascuns în pădurea deasă, despărțit de restul
lumii, pustnicul își îngrijea stupii care – avea jumătate de duzină – se aflau lângă
colibă, sub niște pomi deși”.77

73
Dimitrie Cantemir, op.cit., p.33
74
Ibidem
75
Ibidem, p.39
76
Călători străini ...., supliment 1, p.205
77
Călători străini ...., vol. X, pp.1158-1160

77
Nu avem informații despre existența iazurilor în șesul Bârladului. Nici
nu era nevoie, peștii trăiau în râu, dar mai ales în bălțile și coturile făcute de
această apă curgătoare care deseori se revărsa. Mori au fost, pentru exemplificare
menționăm două informații documentare.
În 6 octombrie 1588 (7096) s-a desfășurat un proces între satele
Ghermănești și Colibani, sate vecine, despărțite de râul Bârlad, pentru vadul de
moară. „Și satul Ghermănești are mori în Bârlad și ei (Colibani n.n.) nu au și nici
nu voiesc să-i lase pe ei la malul Bârladului”.78
În anul 1714, „informația că morile de la Cojeri le înecau pe cele de la
Stolniceni” s-au judecat vornicul Lupu Costache și Antiohie Jora. Satul Cojeri a
dispărut, în prezent teritoriul său este inclus în satul Stoișești79.

5. BISERICA

În partea a treia a studiului „Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir s-


a ocupat cu „Despre cele bisericești și ale învățăturii în Moldova” a sintetizat
religia moldovenilor prin două concluzii: „În zilele noastre tot poporul ține de
biserica creștinească a Răsăritului” și „Nici o altă religie nu este mai urâtă de
moldoveni ca religia papistașilor”, deși în Moldova „aproape toți supușii
moldoveni de neam unguresc, țin de ea și au și un episcop al lor la Bacău”.80
Prin această ultimă constatare, Dimitrie Cantemir, a recunoscut, de fapt,
toleranța religioasă a moldovenilor. De fapt, în Moldova mai existau și alte
credințe. Această toleranță religioasă o găsim consemnată și într-o descriere
anonimă a Moldovei, din 1528, de fapt o informare pentru Ferdinand von
Habsburg. În relatările despre diversele comunități din Vaslui, Bârlad, Huși
prezentarea este reală, dar și creștinească: „În această țară locuiesc împreună,
sub cârmuirea voievodului, diferite secte, religii și neamuri, ca de pildă ruteni,
poloni, armeni, sârbi, bulgari și tătari și, în sfârșit, mulți sași din Transilvania,
fără ca din cauza deosebirilor de rituri și dogme să se certe între ele. Și orice
sectă sau neam își urmează ritul și legea bunului său plac”. Această toleranță de
admirat pentru secolul al XVI-lea se manifestă în condițiile în care populația
majoritară, moldovenii „recunosc pe Hristos și pe Sfinții Apostoli și după cum
susțin ei au urmat cu multă evlavie și cinste încă de la început și până acum
învățătura Sfântului Pavel”.81

78
D.I.R., veacul XVI, vol. III, p.398
79
C.D.M., vol. IV, pp.344-345
80
Dimitrie Cantemir, op.cit., p.152
81
Călători străini ....., vol. I, p.199, pp.196-197 vezi și Dan Ravaru, Călători străini despre
județul Vaslui, Editura Pim, Iași, 2014, p.9

78
Francesco Pasti, călugăr franciscan din Candia (Creta) a făcut o cercetare
a situației catolicilor din Moldova, la începutul secolului al XVI-lea. Cu această
ocazie a făcut și unele observații asupra românilor pe care i-a cunoscut timp de
șapte ani: „Și în primul rând, locuitorii trăiesc și observă ritul grecesc și sunt
supuși Bisericii orientale, adică patriarhului de la Constantinopol. Dar slujesc în
biserici în limba slavonă, iar cititul și scrisul se face aproape pretutindeni tot în
limba slavonă”. 82 Aceleași constatări au fost făcute și de Martin Gruneweg
(1562-1618): „În bisericile valahe ei cântă tot în limbă slavonă deși nu înțeleg
un cuvânt din aceasta”.83
Petru Bogdan Baksic, catolic, vicar apostolic, deși protestant dintr-o lume
ortodoxă, fiind bulgar la origine, într-o vizită în 1641, este deosebit de aspru cu
ritul ortodox, neavând nici cuvinte creștinești: „Toată provincia este schismatică,
ține de ritul grec, în afară de puțini catolici. Moldovenii vorbesc românește,
călugării și preoții lor slujesc în biserică în slavonește, au cărți tipărite în Țara
Moscovită și la Veneția. Domnul și boierii sunt cu toții schismatici, preoții lor,
amețiți de veninul grecilor împotriva Bisericii romane, sunt cei mai mari
dușmani ai Bisericii romane și ai primatului papei. Aproape toată țara postește
lunea, miercurea și vinerea; «oamenii» o fac pentru că sunt siliți, însă se
sinchisesc prea puțin de legea lui Dumnezeu; țin posturile și trăiesc ca animalele
(!) neștiind ce înseamnă Dumnezeu și legea lui. Episcopii și preoții lor sunt atât
de ignoranți încât puțini din ei – dacă nici unul – pot să înțeleagă ceea ce citesc,
deoarece citesc în limba sârbească pe care nu o cunosc și astfel nu înțeleg nimic
nici ei, nici aceia care îi aud în biserică”.84 Acest catolic, vicar apostolic nici nu
s-a comportat, nici nu a gândit ca un creștin, iubitor de oameni.
Un armean, nici ortodox, nici catolic, dar creștin, văzând Vasluiul în anul
1608, în puține cuvinte dar creștinești a caracterizat țara și oamenii ei. După acest
armean, Simeon Dbir Lehați, Moldova este „țara valahă”, unde „Populația este
foarte primitoare, și cu frică de Dumnezeu și iubitoare de semeni”. 85 Pentru
Petru Bogdan Baskic era suficient să „iubești primatul Papei”. Mentalitatea lui
dovedea că nu fără temei Papa de la Roma a pus în vânzare indulgențe și a creat
Tribunalul religios (Inchiziția).
La sfârșitul domniei lui Vasile Lupu a venit în Moldova din Siria
patriarhul Macovei însoțit de fiul și secretarul său cunoscut cu numele de Paul
din Alep. Patriarhia ortodoxă din Siria fiind înglodată în datorii, Macovei spera
să fie ajutat de Vasile Lupu, Matei Basarab, Bogdan Hmelnițki, hatmanul

82
Călători străini ...., vol. III, p.638
83
Călători străini ...., supliment, vol. I, pp.80-91
84
Călători străini ...., vol. V, pp.224-225
85
Călători străini ...., vol. IV, p.341

79
cazacilor și pravoslavnicul țar al Rusiei, Alexei Mihailovici. Călătoria acestora
în lumea creștin ortodoxă a durat șapte ani, cei doi având posibilitatea să
cunoască lumea din țările vizitate. În calitatea lui de secretar, Paul de Alep ne-a
lăsat o amplă descriere. Reținem observațiile lui despre limbă, biserici și
arhitectura religioasă cultă și populară, dar și comentariile despre arhitectura
laică sau religioasă. Atunci „din țara bulgărească și sârbească până în Țara
Românească și în Moldova, apoi până la cazaci și până la Moscova, toată lumea
citea sârbește; toate cărțile lor «erau scrise» astfel. Însă limba poporului din
Moldova și din Țara Românească este limba română. Ei nu înțeleg ceea ce
citesc”. 86 Paul de Alep a cunoscut numai arhitectura bisericilor din târguri și
orașe. Satele erau mici, atunci, aveau între 5-20 de case, enoriași puțini,
posibilități modeste, ctitoriile lor reflectau puterea oamenilor timpului. Cât de
mic era un sat, tot avea nevoie de un cimitir și un lăcaș unde să asculte cuvântul
Domnului. Bisericile nu se deosebeau de casele țărănești; construite din lut și
acoperite cu paie sau stuf se distingeau numai prin crucea de lemn montată pe
acoperiș. Totuși, toate bisericile respectau un anumit tipic. Acest tipic a fost
consemnat și de Paul din Alep: „Bisericile din această țară sunt alcătuite din trei
părți: prima parte este în afara ușii «și este» rezervată femeilor, a doua parte este
despărțită de prima printr-un zid și o ușă «fiind rezervată» pentru credincioși; și
partea a treia, de asemenea «despărțită» printr-un zid și o ușă, este rezervată
domnului și curții sale. În absidele de la nordul și de la sudul bisericii este
chorosul cu stranele sale”.87
În secolul al XIX-lea, în intervalul 1837-1847, a venit în Moldova
călugărul rus, Partenie, dornic să cunoască viața monahală. Moldovenii erau tot
creștini ortodocși, dar foloseau limba română în biserică. „De firea lor,
moldovenii sunt ortodocși și strașnici păzitori ai rânduielilor Sfinților Părinți,
toți se supun pildelor și învățăturilor Bisericii, amintindu-și cu evlavie cuvintele
Mântuitorului: «cine ascultă de voi, de Mine ascultă». Printre moldoveni nu sunt
nici eretici, nici rascolnici. Slujba o săvârșesc în limba lor.”88 Situația reală a
religiei în Moldova, la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost surprinsă de preotul
polonez Anton Wasniewski, care a trecut spre Constantinopol în 1846.
„Religia domnitoare în Moldova e cea greacă ortodoxă. Mitropolitul cu
reședința la Iași împreună cu episcopii de Huși și Roman, împlinesc – sub
oblăduirea patriarhului grecesc din Constantinopol – toate afacerile duhovnicești
ale moldovenilor. Clerul ortodox mai ales cel de rând stă îndeobște foarte jos și
se deosebește de popor numai prin darul său preoțesc. M-am întâlnit adesea în

86
Călători străini ...., vol. VI, p.45-46
87
Călători străini ...., vol. VII, pp.28-30
88
Călători străini ...., serie nouă, vol. III, p.697

80
călătoria prin Moldova cu popi desculți și rupți. Luându-și odăjdii bisericești, ei
se unesc cu alaiul funebru pentru o mică pomană: o lumânare, o basma, pe care
ca și în Bucovina o poartă până la cimitir, legată de lumânare. Câteodată mai
capătă câte o colivă sau două, câte unul sau doi colaci, ceva lămâi, mere,
smochine și stafide. Se întâmplă că-l mai poftesc pe preot și la praznic, și atunci
bucuria lui nu-i prostia. Pe lângă religia domnitoare, toate celelalte religii au
deplină libertate, și, din această pricină, în vremea de față se află în Moldova
48.064 catolici, în cea mai mare parte unguri, așezați aici de mult și ocrotiți de
curtea austriacă”.89

6. ETNOGRAFIE – FOLCLOR

Motto: „Moldovenii țin morțiș la portul lor și acela dintre ei care ar adopta, de la
turci,
ori de la alt neam, vreo parte a portului sau a armelor lor,
sau ori care lucru de acest fel, e pedepsit cu moartea.”
(Anton Verancsics)90

Dimitrie Cantemir, voievodul – cărturar, și-a iubit țara și neamul, dar și


adevărul, încât în cartea „Descrierea Moldovei” a fost preocupat de respectarea
ambelor laturi: „dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă pe de o
parte să lăudăm neamul din care ne-am născut și să înfățișăm pe locuitorii țării
din care ne tragem, iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-
aceeași măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate de osândit.”91 Dimitrie
Cantemir, prin cartea sa, a făcut cunoscut Europei Țara Moldovei și neamul
românesc, până la începutul secolului al XVIII-lea.
Țara Moldovei și locuitorii ei ne sunt prezentați și de mulți călători
străini, în funcție de percepțiile lor, chiar dacă unii de pe poziții de partizanat. În
toate scrierile transpare o cultură populară, sătească în cea mai mare parte.
Boierii noștri nu au avut palate, castele, casele lor se deosebeau puțin de ale
restului populației, pe care o numeau „vecini” chiar dacă aceștia erau dependenți.
Biserici din piatră erau numai în oraș sau târguri și acestea puține, majoritatea
ctitorii domnești. Bisericile rurale erau multe colibe acoperite cu paie, altele din
lemn, modeste dar care răspundeau nevoii de spiritualitate locală. Românii, în

89
Călători străini ...., serie nouă, vol. IV, pp.641-642
90
Călători străini ...., vol. I, p.405
91
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, București, 1986, p.135

81
marea majoritate, au trăit în mediul rural, au fost creatorii unei culturi țărănești,
centrul lor spiritual fiind întotdeauna modesta biserică a satului și cimitirul din
jurul ei, loc al veșniciei pentru întreg neamul.
Toți călătorii străini au menționat casele modeste, din lemn și lut,
impresionați, însă, de curățenia lor. Majoritatea au trecut pe „drumul mare”, care
și-a avut traseul și pe Valea Bârladului, drum plin de sate până în secolului al
XVIII-lea.
Negustorul Martin Gruneweg, în 1589, a trecut pe „drumul mare” de la
Vaslui la Bârlad. În însemnările sale a făcut observații asupra oamenilor,
arhitecturii populare, portului, dansurilor: „Casele sunt foarte mici și sunt
construite numai din lemn, unse cu lut, dar ei locuiesc foarte curat. Ei văruiesc
căsuțele înăuntru și în afară, ori de câte ori observă că se murdăresc oricât de
puțin. Rar se vede aici o casă acoperită cu șindrile, toate sunt acoperite cu paie.
De teama focului, o casă se află la distanță de alta, astfel că între ele ar mai fi
avut loc una; și toate sunt împrejmuite cu un gard. Din casă se intră prin două
uși față în față în odaie, unde se află o frumoasă sobă cu cahle, cu care ei
încălzesc odaia și pe care fierb și prăjesc după nevoie”.92
Cahle de sobe au fost descoperite la curtea domnească din Vaslui cu
ocazia săpăturilor arheologice. Altele au fost descoperite, de noi, ca rezultat al
cercetărilor de suprafață, în șesul Bârladului, aproape de calea ferată și de podul
peste pârâul Băncii, pe partea dreaptă pe direcția Vaslui – Bârlad. Nu au fost
singurele resturi arheologice care au apărut acolo, pe un grind, datorită arăturilor:
ceramică, resturi de zgură (lupe), resturi care demonstrează prelucrarea metalului
la nivelul unui sat.
Elemente de etnografie ne-a prezentat, în 1652, și Robert Bargrave care
a trecut și prin Bârlad, oraș în care a remarcat casele: „Bârladul este un oraș mare
și frumos unde «locuitorii» au un fel de a clădi casele deosebit de acela al altor
țări; pereții sunt făcuți din bârne rotunde de brad, cioplite la capete, astfel că o
bucată se îmbracă cu alta și sunt tencuite frumos în alb pe dinlăuntru ca și pe
dinafară. Chiar cea mai săracă din aceste case este atât de curată, înăuntru, încât
odată ce am intrat în casă, deși șovăisem să o fac, nu-mi venea să mai ies”.93
Prin Moldova a trecut și Paul din Alep, la sfârșitul domniei lui Vasile
Lupu. Din însemnările sale surprind cele de ordin etnografic, interesante fiind și
cele care prezintă locuințele: „Casele din această țară, de la Măcin până în
Moldova în întregime, Țara Românească, țara cazacilor până la Moscova, sunt
clădite din lemn, din bârne și din scânduri. Acoperișul este în două ape și înalt,

92
Călători străini ...., supliment, vol. I, pp.89-91
93
Călători străini ...., vol. V, p.487

82
pentru ca zăpada să nu rămână pe el. Înlăuntru caselor sunt scaune de jur
împrejur și o masă sprijinită la mijloc pe un picior ca în casele europenilor. În
loc de mobilier sunt numai covoare și covorașe atârnate pe pereți. În fiecare casă
este un cuptor care are pe dinafară un fel de horn de lut «vopsit» verde sau roșu,
iar la cei bogați din faianță, pentru a opri fumul, și care se sprijină «în partea
anterioară» pe doi stâlpi, deasupra este o bară de fier; numele lui în limba lor
este KUBTOR. Sunt multe cuptoare. În timpul iernii, casele sunt mai calde decât
băile”.94
Toți călătorii străini au fost impresionați de portul și dansurile românilor.
O descriere amplă privind portul avem de la negustorul Martin Gruneweg, de la
sfârșitul secolului al XVI-lea: „Și portul femeilor este curat. Toate umblă ca
bărbații cu ciubote. Au straie frumoase de mătase, încrețite la gât, până la gambe,
cu mâneci jumătate, adică mâneca până peste cot, frumos tivite, haina este
decoltată rotund pe umeri și sus e pusă împrejur o garnitură cu aur și perle. Din
aceasta se ivește cămașa până sub gât, care în locul gulerului e cusută de lățimea
unui deget cu aur și mătase și are mâneci încrețite, ele poartă de asemenea și
lanțuri aurite, brățări, mărgele. Astfel e podoaba capului. Își netezesc părul sus
ele din creștet până în dosul urechilor și îl coboară și ceva mai jos, astfel ca
fruntea să fie acoperită, apoi își fac ca o coroană de năframe pe care o pun
deasupra însă coroana o fac astfel. Au o maramă din cel mai frumos postav de
Louvain pe care îl pun în patru, încât rămâne lat de patru degete. Ele îl pun egal
împreună și îl răsucesc pe o garnitură gata pregătită. Răsucesc în lățime de șase
degete, de fiecare dată cu un fir de pai mai sus, și capătul îl prind cu un ac mare
de gămălie din argint de care atârnă o podoabă mică pe care o pun deasupra
urechii drepte. Oamenii tineri vâră și deasupra amintitului ac o floricică sau o
frumoasă ierbuliță. Pe dinlăuntrul acestei coroane, întrucât se zărește părul
capului, împodobesc de jur – împrejur cu agrafe frumoase. În ambele urechi
poartă și astfel de podoabe. Haina care le cuprinde este o mantie poloneză.
Fecioarele poartă peste o cosiță cu moț lung, un cilindru mic din catifea neagră
sau o agrafă lucrată, care se așează împreună pe cap ca o pălărie episcopală;
deasupra așează o cunună care atârnă pe spate. Dacă una [dintre ele] a fost deja
promisă acea poartă pe capul gol o cunună deschisă din pene de păun”.95
Este o descriere a portului clasei aristocrate, dar care nu se deosebea mult
de portul răzeșilor sau chiar al vecinilor. Deosebirile se manifestau la nivelul
podoabelor. Îmbrăcămintea era asemănătoare, chiar dacă nu din postav de

94
Călători străini ...., vol. VI, pp.28-30
95
Călători străini ...., supliment, vol. I, pp.80-91

83
Louvain. Atât bărbații cât și femeile se îmbrăcau cu straie și încălțăminte
confecționate în casă folosind lâna, inul, cânepa, pielea animalelor.
Portul majorității locuitorilor a fost surprins mai bine de Robert
Bargrave, în 1652. „Îmbrăcămintea bărbaților se deosebește foarte puțin de aceea
a grecilor din Turcia; femeile poartă polcuțe scurte, fuste lungi, cămăși cu
alesături înfășurate în jurul brațelor și a încheieturii mâinilor și părul lor împletit
în două coade răsucite în jurul capului și în picioare cu opinci aducând destul de
mult cu moda polonă”.96
Un bun cunoscător al Moldovei și al ținuturilor românești în ansamblu se
dovedește a fi contele Feodor Karascsay, general maghiar, de origine croată. În
1818, a publicat la Viena, în limba germană o lucrare „Despre Moldova, Țara
Românească, Basarabia și Bucovina” importantă pentru cunoașterea unor
aspecte etnografice ale poporului român. Costumul popular s-a bucurat de o
atenție deosebită în descrierea sa, fiind o deosebită masă de cunoaștere pentru
începutul secolului al XIX-lea.
„Este vrednic de remarcat portul țăranilor moldoveni; cel bărbătesc nu e
prea deosebit, dar cu atât mai deosebit e al femeilor care poate fi numit, într-
adevăr fermecător și de gust ales. Curățenia în îmbrăcăminte, ca și încăperile
locuinței disting favorabil țărănimea moldoveană. O cămașă murdară este ceva
rar, chiar la o țărancă săracă. Bărbații poartă cămașă de in, cioareci lungi și un
brâu lat de piele; vara un suman alb sau cafeniu inclus dintr-un postav țesut de
femeile lor, iarna cojocul de oaie. Părul și-l tund scurt pe cap și-și acoperă capul,
de obicei, cu o căciulă ca un fel de sac din blană de miel. Când plouă își scot
căciula din cap și o bagă în sân, unde adeseori își păstrează merindea, care constă
întotdeauna dintr-un fel de polenta de mălai (numită mămăligă), și trag apoi
gluga sumanului peste cap. Îmbrăcămintea femeii e alcătuită vara adesea doar
dintr-o cămașă, un ștergar alb pe cap și un brâu ușor. Uneori un șorț, de obicei
de lână neagră vărgat, încins peste mijloc ține loc de fusta de dedesubt. Fusta
propriu-zisă este ceva cu totul necunoscut. Șorțul acesta este strâns uneori cu
bete de lână, înguste, pestrițe, adesea la culoare roșie deschisă. Cămașa însăși
este partea cea mai remarcabilă a costumelor. Este lungă, căci ajunge aproape
până la glezne, foarte strânsă și este făcută dintr-o pânză destul de subțire și
foarte bine înălbită, țesută în casă, din tort bine răsucit, adesea împodobită cu
dungi din fir de bumbac sau de mătase. Și totdeauna cu ceva alesături care se
găsește în toată Moldova. Cerșetoarele și fetițele de trei ani poartă cămăși
brodate. Cusăturile sunt de mătase; uneori sunt împodobite cu fir de aur și argint
sau cu mărgele de sticlă. Broderia cea mai bogată se află pe cei doi umeri și este

96
Călători străini ...., vol. V, p.486

84
totdeauna de cel puțin un lat de palmă. Afară de aceasta coboară două șiruri pe
dreapta și pe stânga de-a lungul întregii cămăși și până jos, iar pe mâneci se mai
găsesc adeseori încă multe cusături și drepte și oblice, și foarte adesea și flori
roșii sau albastre. Marama albă de pe cap este și mai subțire decât cămașa.
Aceasta este capodopera lucrului lor de mână, este de obicei albă, cu înflorituri
pe margini. Felul cum știu să-și înfășoare această maramă pe cap, fără oglindă,
și chiar fără ace, face într-adevăr cinste gustului lor. Le acoperă capul, întrucâtva,
după felul călugărițelor, dar fără nimic strâns sau forțat; o parte atârnă puțin în
jos, iar în față este adusă cealaltă de pe gât până la jumătatea pieptului într-o
mulțime de falduri frumoase, al căror capăt este de asemenea aruncat pe umărul
stâng. Așa vezi femeile și fetele mergând la biserică și în oraș, și tot așa le vezi
lucrând și la câmp. Unele poartă, mai aleasă când vremea este răcoroasă, un fel
de haină fără mâneci dintr-o mătase de culoare deschisă, tivită de obicei pe
margini, cu o blană îngustă. Față de acest costum cu adevărat încântător, cum te
izbesc la ochi picioarele goale, mai cu seamă când e noroi. Numai în zilele de
sărbătoare și iarna încalță femeile ciobote de piele tare galbenă de safian”.97
Alt element definitoriu al neamului românesc l-a constituit întotdeauna
dansul. Pentru începutul secolului al XVIII-lea avem descrierea lui Dimitrie
Cantemir în „Descrierea Moldovei”.
„Jocurile sunt la moldoveni cu totul altfel decât la celelalte neamuri. Ei
nu joacă doi sau patru inși laolaltă, ca la franțuji și leși, ci mai mulți roată sau
într-un șir lung. Când se prind unul pe altul de mână și joacă roată, mergând de
la dreapta spre stânga cu aceeași pași potriviți, atunci zic că joacă hora; când stau
însă într-un șir lung și se țin de mâini așa fel că fruntea și coada șirului rămân
slobode și merg împrejur făcând felurite întorsături, atunci aceasta se numește,
cu un cuvânt luat de la leși „danț”. La nunți, înainte de cununie au obicei să joace
în ogrăzi și pe ulițe în două șiruri, unul de bărbați, iar celălalt de femei. La
amândouă se alegea căpetenie, un om bătrân și cinstit de toți, care poartă în mână
un toiag poleit cu aur sau unul pestriț, legat la capăt cu o năframă cusută frumos
(....). Uneori hora se învârtește în trei colțuri, în patru colțuri sau în forma unui
ou, după voia și iscusința căpeteniei”.98
Avem informații și mai vechi despre dansurile moldovenilor, multe din
acestea stârnind interesul călătorilor străini. Adulții erau conștienți că se află în
fața unei culturi originali, încât unii au făcut observații șocante, precum Louis
Emmanuel Henri Alexandre de Launay, conte d'Antraigues, ajuns în Moldova în
1779: „Amestecul acestă de sălbatic și de culturi este încântător”.99

97
Călători străini ...., serie nouă, vol. I, pp.755-756
98
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, București, 1986, p.140
99
Călători străini ...., vol. X, p.296

85
O primă descriere a dansurilor avem de la negustorul Martin Gruneweg,
care a trecut prin Moldova în 1584. „(...) Când sunt bucuroși, fac un dans rotund
care se desfășoară cu cinste, fără râs, fără sporovăială și sar exact după cadență.
Pentru că au case înguste, dansează pe ulițe. Unul îl apucă pe altul de mână,
împrejur câte un bărbat și o femeie și astfel fac o roată mare. Și au bucurie atunci
când dansează cel mai bine și unul din ei dă semnalul să sară astfel: Huțhuțhuț,
la ultimul huț sar toți ca unul cât de sus pot. În timpul săriturii unul aruncă o
măciucă sus cei care dansează, adică se înțeleg sus picioarele.”100
Dansurile moldovenilor au fost descrise și de Niccolo Barsi, un călugăr
italian, care a trecut prin Moldova de două ori în intervalul 1632-1639. „Așadar
moldovenii și toți locuitorii acestei țări, când vor să joace își pun cizme cu «un
fel de» potcoave de fier în picioare, și atât bărbații cât și femeile le poartă de
diferite culori. Femeile însă au potcoave de acestea mai înalte decât bărbații, și
când vor să înceapă jocul, se cânte mai întâi din diferite instrumente ca viori,
cimpoaie, fluiere, tobe, lăută cu trei coarde. Apoi se prind de mână tot câte un
bărbat cu câte o femeie, într-un șir lung, săltând mereu, strigând și bătându-și
picioarele unul de altul. După ce au săltat câtăva vreme se strâng cu toții,
împreună într-un cerc și saltă ca mai înainte”.101
Niccolo Barsi a cunoscut foarte bine zona noastră, poposind la Huși,
Bârlad, Vaslui. A fost un adevărat etnograf pentru noi. A descris nunțile,
înmormântările, mentalitatea moldovenilor, continuat pe aceeași linie mai târziu
de Nicolae Milescu Spătarul și Dimitrie Cantemir.

100
Călători străini ...., vol. I, pp.80-91
101
Călători străini ...., vol. V, pp.75-77

86
V. SATELE DE PE ȘESUL BÂRLADULUI

1. BANCA

Satul este așezat pe cursul mijlociu al pârâului Banca, pârâu cu curgere


pe direcția est-vest, cu izvoarele în Dealurile Fălciului și gura de vărsare în râul
Bârlad. Valea pârâului a constituit întotdeauna o vatră de locuire aflând condiții
optime pentru traiul unora. Locuire intensă a cunoscut în perioada secolului al
IV-lea d.Hr. Este perioada Culturii Sântana de Mureș, o perioadă caracterizată
printr-un înalt nivel al civilizației. Neamuri mongoloide venite din răsărit i-au
alungat pe goți și au oprit pentru o vreme progresul economic și cultural al celor
care au mai rămas în acest spațiu geografic. Demografic, locul goților a fost luat
de slavi. După un regres cultural și economic, așezările s-au refăcut, populația s-
a înmulțit prin sporul demografic natural, dar și prin aportul romanicilor veniți
din sudul Dunării spontan sau ca robi aduși de slavi. Progresul demografic a
înmulțit numărul așezărilor și, începând cu secolul al VIII-lea, s-a pus în mișcare
un nou salt economic care a beneficiat pentru o perioadă de „pax chazarica”. A
început o nouă etapă, perioada Culturii Dridu, bine reprezentată ca nivel de
locuire pe valea pârâului Banca. Noua civilizație, de factură românească, și-a
continuat progresul și în secolele următoare, chiar și în condițiile unei
îndelungate conlocuiri cu neamurile turanice1. Pecenegii, uzii, cumanii au fost
neamuri înrudite, vorbeau aceeași limbă, au avut aceleași ocupații, caracteristici
ce au dat o anumită continuitate. Conviețuirea îndelungată a românilor cu
turanicii a lăsat urme. Neamul românesc a primit influențe etnice și lingvistice,
românii din sudul Moldovei sunt mai bruneți decât cei din nord. S-au purtat
multe discuții privind originea lingvistică a termenului „bârlad”. Cei mai mulți
aderenți au avut teoriile privind originea slavă sau cumană2.

1
Informații suplimentare privind siturile arheologice pe valea pârâului Banca sunt oferite de
Ghenuță Coman, Statornicie. Continuitate; Gheorghe Gheorghe, Marin Rotaru, Comuna Banca
2
Pentru problematica în discuție se poate consulta Gheorghe Gherghe, Târgul Bârladului.
Geneza și hotarul, Editura Sfera, Bârlad, 2015

87
Banca, în acest caz, este un oiconim. Numele este un antroponim feminin
toponimizat, termenul masculin fiind Bancu. În ambele cazuri tema, rădăcina
cuvântului este „Ban”. Termenul ban a dat antroponimele Ban, Banc, Bancu,
Banca. Termenul a stat și la baza unei funcții, a unei unități administrative: banul
Croației, banul Olteniei, banatul Croației, banatul Olteniei, dar și actuala regiune
românească Banat. Acest termen s-a dezvoltat într-o lume slavă sau într-o lume
cu aport slav. Dar, în această lume au trăit și turanicii. Nu avem cunoștințe
lingvistice, dar nu excludem originea turanică a termenului ban. Lumea slavă a
fost în contact cu acești turanici, influențele fiind reciproce. Nu excludem nici
posibilitatea unei origini mai vechi, din fondul tracic.
În Moldova, termenul ban a dat antroponime, hidronime, toponime. La
Găgești, în apropiere, în documente este menționat „locul lui Bancu”,
antroponim și toponim3. În județul Iași, documentele au menționat „gruiul lui
Bancah”.4 În județul Suceava a existat toponimul Banconț, devenit Batăconț5.
„Marele Dicționar Geografic al României” a înregistrat următoarele toponime:
Banca în județul Dolj, Bancea în comuna Faraoani, județul Bacău, Bancila în
județele Prahova și Ialomița, Bancul în județul Brăila, Bancaghiciul un deal în
comuna Vutcani6.
Satul Banca este vechi, mai vechi decât prima lui mențiune documentară.
Băncenii sunt urmașii unui Bancu și ai soției sale Banca – aceasta fiind femeia
lui Bancu, o soție care i-a supraviețuit soțului. Când au trăit aceștia nu vom ști
niciodată, în vremea lor nu exista stat. Sigur a fost vremea când autoritatea
politică, în zonă, au avut-o cumanii. Comunitatea formată din urmașii lui Bancu
a continuat și în condițiile stăpânirii tătarilor și apoi în zorii statului
moldovenesc. Destinul a menționat această așezare și oamenii ei până în zilele
noastre. Cumpăna existenței o constituie această vreme a globalizării.
Prima atestare a satului Banca ne este oferită de un document din 23
martie 1554 (7062) emis de Alexandru Lăpușneanu voievod, domnul Moldovei.
Prin acest document, domnul a miluit „pe Coste paharnic și frații săi, Ion și
Nistor, pe sora lor Sora, feciorii Magdei, sora lui Gherman cu un sat, Colonești
pe Bârlad și cu moară în Bârlad, și Ialohovenii sub pădure și Banca cu a patra
parte de moară în Bârlad”.7 În acel an, 1554, satul constituia o parte componentă
a domeniului lui Gherman. Beneficiarii păreau că sunt proprietari în sat la a treia
generație. Gherman cel Bătrân a avut cel puțin doi urmași, pe Toader Gherman

3
DIR, XVI, I, p.122
4
DIR, XVII, III, p.266
5
DIR, XIV-XV, I, p.141
6
Marele Dicționar Geografic al României, vol. I, p.236
7
Preotul Ioan Antonovici, Istoria comunei Bogdana din plasa Similei, p.124

88
și pe Magda, aceasta primind ca zestre satul Banca. Urmașii lui Coste paharnic
sunt menționați și în documentele ulterioare. În 20 iunie 1597 (7105), la o
vânzare în satul Grijilivi a participat și Coste din Banca8.
În 20 iunie 1637, ca martor la o vânzare a participat și Costișor din Banca,
probabil fiul lui Costea9. Alt urmaș al neamului Gherman, la Banca, a fost Petrea.
Acesta a participat ca martor în 20 iunie 159710, dar și în anii 1612, 1621, 164411.
În 19 decembrie 1621, „Petre din Banca” a participat la o cumpărare în
târgul Bârladului făcută de „Vasile ce-au fosto staroste și femeii sale Anghelina
și feciorii ai săi”. Vasile fost staroste a fost Vasile Bujoreanu ctitorul schitului
Măgaru. Acesta a cumpărat „den cinci părți, două părți, den vad den Bârlad”.
Actul s-a semnat în Bujoreni, peste deal pentru Petre din Banca. Printre martori
a fost și „Macariia feciorul Petrului”, probabil fiul lui.
Ginerele lui Petrea cel Bătrân a fost Dumitrașcu Groza. Feciorii acestuia
„Arsenie căpitan de curte și frații lui” au primit întărire, în 14 februarie 1660
(7168), satul Banca și alte bucăți de sate. Întărirea acestei proprietăți s-a făcut de
Ștefan voievod, fiul lui Vasile Lupu, dar pe temeiul unui act de la Gheorghe
Ștefan. Documentul întărește aceste proprietăți lui Arsenie căpitan de curte, dar
și lui Petrea, feciorul lui Nohii. Același document mai informează că Petrea cel
Bătrân a fost fiul lui Macovei12.
Macovei era un urmaș al neamului Gherman, un urmaș ai celor care în
1554 stăpâneau satul Banca. Macovei – Petrea cel Bătrân – fiica căsătorită cu
Dumitrașcu Groza – Arsenie căpitan de curte. Avem cel puțin cinci generații, dar
se mai poate coborî în trecut.
Neamuri vechi, proprietarii din zonă au ajuns răzeși și în alte sate prin
căsătorie. Ștefan din Banca a avut un nepot, Sandu, fiul lui Dumitrașcu Bolat și
al Irinei. Dumitrașcu Bolat era din satul Suceveni și a lăsat fiului său, Sandu,
moștenire un bătrân din sat, bătrân pe care acesta l-a dăruit lui Vasile Pleșca13.
În secolul al XVII-lea, printre proprietarii satului Banca a ajuns și
Gavriliță Costache. Părinții acestuia au fost Costache slugerul din Epureni,
moșul neamului Costache și Tofona fiica lui Vasile Bujoreanu, proprietarul
satului Bujoreni și ctitorul schitului Măguru. Gavriliță fost mare vornic a primit
în 10 noiembrie 1675 danie „de la Pășcan fiul Drangului”. Cunoaștem această
danie dintr-o hotarnică ridicată la Banca în 11 septembrie 1779, la cererea
8
Nicolae Iorga, Studii și documente, doc.12, pp.13-14
9
Preotul Ioan Antonovici, Istoria comunei Bogdana, p.22
10
Nicolae Iorga, op.cit., pp.13-14
11
Nicolae Iorga, op.cit., doc. 23, p.17, DIR, A, XVII, V, p.85, I. Antonovici, Documente
bârlădene, vol. IV, p.86
12
Nicolae Iorga, op.cit., nr.39, p.23
13
I. Antonovici, Istoria comunei Bogdana, p.48

89
Tudosicăi care dorea o delimitare a proprietăților. Tudosica a fost fiica banului
Scârlătache Costache, mare proprietar pe Valea Jigăliei, cu casă în satul Miclești.
Tudosica căsătorită cu C. Donici, a profitat de minoritatea nepotului său
Lascarache și s-a infiltrat și în satul Banca. Neamul Costache a avut acolo
proprietăți, prin dania primită de Gavriliță, dar acesta a înzestrat-o pe fiica sa
Ilinca căsătorită cu Constantin Lambrino, partea din Banca a făcut parte din
zestrea sa. În 1779, proprietar pe acea parte din Banca a fost Iordachi Lambrino,
fiul lui Constantin Lambrino. Nu era singurul proprietar, moșia satului mai avea
stăpâni din foștii răzeși ai satului, urmași ai neamului Gherman. Acești vechi
răzeși locuiau în mahalaua numită și în prezent Răzeși, pe partea stângă a
pârâului, pe coasta ce urca spre satul Bujoreni. Tot acolo a funcționat și biserica
satului, și acolo a fost și curtea boierească.
În hotărnicie au fost implicați Todosica Costache, Iordachi Lambrino și
răzeși reprezentați de neamurile: Stamatin, Tacu, Diaconu14.
Pentru multă vreme, moșia satului a fost stăpânită de urmașii vechilor
răzeși și de familia Lambrino. Satul și-a dus existența în secolul al XIX-lea
împărțit în două cartiere: unul locuit de răzeși și altul de clăcași. Familia
Lambrino și-a mărit, în timp, proprietatea.
La începutul secolului al XIX-lea principalul proprietar din satul Banca
a fost Enacaki Lambrino. Căsătorit cu Soltana Manu, Enacaki a avut trei urmași:
Iordachi, Elena, Ecaterina. Moșia Banca a fost moștenită de paharnicul Iordachi
Lambrino (1821-1878). Căsătorit cu Zoe Rosetti, sora doamnei Elena, prima
doamnă a României, a fost cumnatul domnului Alexandru Ioan Cuza, și prefect
de Tutova în timpul domniei acestuia. Din inițiativa lui au fost înființate în
Bârlad școlile de băieți nr.3, 4, 5 și de fete nr.2 și 3. Soția sa, Zoe, a murit tânără
și au rămas în urma ei trei copii minori: Elena botezată cu numele doamnei
României, Alexandru botezat de domnul Unirii, ajuns general, și Dimitrie
Lambrino. Elena a fost căsătorită cu Iordachi A. Rășcanu și a primit ca zestre
moșia de la Banca. Iordachi A. Rășcanu (1835-1925) a stăpânit moșia Banca
până în 1873, când datorită datoriilor a intrat în faliment.
Moșia Banca a fost scoasă la vânzare, anunțul făcându-se prin „Gazeta
de Focșani”. Licitația s-a ținut la Tribunalul de Tutova, în 15 noiembrie 1873.
Moșia a fost adjudecată cu 11.303 Ħ (galbeni) de către Costică Cristodal
(Christodulo) Cerchez „peste care preț ceilalți concurenți n-au mai voit a spori”.
După opt zile, termenul de supralicitație, Lascăr Costin a făcut o nouă ofertă,
12.448 Ħ, cu 1.145 Ħ peste vechea ofertă. După această ofertă Lascăr Costin,

14
Nicolae Iorga, Studii și documente, vol.VI, nr.124, p.48

90
avocat din Bârlad, a devenit noul proprietar al moșiei Banca, până la moartea sa,
survenită în 27 februarie 191015.
Lascăr Costin a fost ctitorul actualei biserici din satul Banca16. Avocatul Lascăr
Costin nu a fost urmașul lui Miron Costin, părinții lui fiind Gheorghe Costin, fiul
lui Iordache Costin, paharnic, născut la Critu (Creta) și Maria, născută Gâlcă17.
Cei doi părinți, Gheorghe și Maria sunt trecuți și în Pomelnicul ctitorilor 18 .
Lascăr Costin a decedat în 27 februarie 1910 la Banca, actul de deces fiind
semnat pe 1 martie 1910, martori fiind Dumitrache I. Alexandru, Dumitru
Munteanu și Dumitru Huidovici, ofițer al Stării Civile de la Primăria Banca.
În timpul vieții, Lascăr Costin a scris trei testamente: 18 mai 1887, 14
iulie 1895, 26 martie 1905, în toate beneficiară a fost Blanche Costin, soția sa
„care primea toată averea mea mobiliară de orice natură și imobiliară”. 19
Doamna Blanche Costin a avut calitatea de proprietar a moșiei Banca un an de
zile, în 8 martie 1911 a decedat în casa ei din Bârlad. Prin testamentul ei, semnat
cu o zi înaintea morții, a lăsat moștenitori pe doi avocați din Bârlad, Theodor V.
Ioan și Gheorghe Vidră. Anterior, doamna Blanche Costin mai redactase alte
testamente, beneficiari fiind Primăria Bârlad, Academia Română, Casa
Școalelor.
Deschizându-se testamentul și stabilindu-se legatele instituite, Theodor
V. Ioan și Gheorghe Vidră au fost puși în posesia averii, la 4 aprilie 1911, în
urma deciziei Tribunalului de Tutova, și la 5 aprilie magistratul Athanasie
Dimitrescu, asistat de grefierul George Guriță s-au deplasat în teren pentru
punerea în posesie20. Posesia a fost contestată de Nathalia Dimopol legatară a
domnișoarei Louise – Felicité Honguat, vară primară a defunctei Blanche Costin.
Într-o primă etapă Nathalia Dimopol a ajuns la un compromis cu Gheorghe
Vidră, pentru 55.000 lei acesta renunțând la calitatea de moștenitor. Procesul a
continuat între Theodor V. Ioan și Nathalia Dimopol. Printr-o sentință din 28
iunie 1912, testamentul a fost decretat valabil, ultimul testament, și au fost
recunoscuți moștenitori, Theodor V. Ioan ca legatar universal pe jumătate din
avere, și Nathalia Dimopol, recunoscută ca cesionară a drepturilor lui Gheorghe
Vidră.
Moșia Banca aflată în posesia lui Lascăr Costin avea o suprafață de 704
fălci sau 1.007 ha. Această suprafață a fost împărțită în două trupuri de pământ:
15
Mihai – Alin Pavel, „O moștenire disputată: moșia Banca (Tutova) a lui Lascăr Costin din
Bârlad”, „Cercetări istorice”, XXIV – XXVI, Iași, 2010, pp.247-267
16
Gheorghe Gherghe, Sidonia Elena Diaconu, Parohia Banca, Editura Sfera, Bârlad, 2009
17
Mihai – Alin Pavel, op.cit., p.248 și 250
18
Gheorghe Gherghe, Sidonia Elena Diaconu, op.cit., p.28
19
Ibidem, p.39
20
Mihai – Alin Pavel, op.cit., p.252

91
Nathalia Dimopol a primit lotul A format din două parcele. Una din parcele care
cuprindea și gara avea 180 fălci sau 257 ha, vecinii acestei parcele fiind: la vest
apa Bârladului, la est moșia Fedești, la sud pământurile răzeșilor de Banca, la
nord moșia Ghermănești. Cealaltă parcelă avea 170 fălci sau 24 ha, numită
pădurea de la Recea și avea vecini la nord și est moșia Fedești, la sud răzeșii de
Banca, la vest Zorlenii și răzeșii de Banca. Nathalia Dimopol mai primea și
locuința din satul Banca.
Theodor V. Ioan a primit lotul B, format tot din două trupuri. Un trup a
fost repartizat în Gura Băncii cu o suprafață de 330 fălci sau 471 ha având ca
vecini la est casa și ceirul din lotul A la vest cu locul clăcașilor de Banca, la nord,
cu Casa Comunală, la sud cu locuitorii de Banca. În completare se primea rădiul,
cu pădure, în suprafață de 20 fălci sau 28 ha, având la nord moșia Zorleni, la vest
răzeșii de Banca, la est și nord clăcașii de Banca. Acest lot cuprindea și localul
de cârciumă din satul Banca21.
Nathalia Dimopol și-a vândut partea sa moșierului bârlădean Iorgu Radu
pentru suma de 350.000 lei. Iorgu Radu care a cumpărat la Banca nu era
cunoscutul moșier de la Dealul Mare; Mihai – Alin Pavel a stabilit originea și
familia acestuia. Noul proprietar de la Banca s-a născut la Corbița (Tecuci) și
avea domiciliul în Corod. Soția sa a fost Ecaterina Lari, născută în Bârlad22.
Peste câțiva ani a început Primul război mondial, urmat în România de o
mare reformă agrară. Mare parte din pământul stăpânit de Theodor V. Ioan și
Iorgu Radu a fost expropriat pentru împroprietărirea țăranilor fără pământ sau cu
pământ puțin.
Importanță deosebită prezintă moștenirea lui Iorgu Radu, cel care a avut
în proprietate terenul de la gara Banca. Acest proprietar a construit clădirea în
care în prezent funcționează Primăria Banca, dar și clădirea, din apropriere, în
care a funcționat Dispensarul comunal. Suprafața rămasă lui după expropriere a
fost vândută urmașilor Natalia, George, Elena. Natalia căsătorită cu dr. Al.
Căpățână a primit suprafața de 85 ha. Aceeași suprafață a primit și George Radu.
Probabil aceeași suprafață a fost primită și de Elena, soția farmacistului Dimitrie
Borș23.
2. CIORĂȘTII - MITOCUL

Satul Mitoc, fostul Ciorăști, este așezat în zona Colinelor Tutovei, pe


valea pârâului Albia, pe cursul inferior. Toponimul Mitoc s-a impus în secolul

21
Mihai – Alin Pavel, op.cit., p.259
22
Pentru alte informații Mihai – Alin Pavel, op.cit., p.260
23
Ibidem, p.261

92
al XIX-lea, vechiul nume al satului fiind Ciorăștii. Deși prima atestare a satului
este din 1488, satul este foarte vechi. Argumentul se impune prin numele satului.
Ciorăștii sunt un oiconim, grupează pe urmașii lui Cioară. Când a trăit acesta nu
știm, documentele nu ne furnizează informații, lipsa lor demonstrează, însă,
vechimea satului. Acest Cioară a trăit în vremurile vechi, numele putea să-i fie
de botez, sau un supranume izvorând dintr-o însușire, purtătorul fiind un om
brunet, poate un urmaș al turanicilor. În 1488, proprietari ai satului erau Neag
pârcălab și fiica sa Marenca. Nu știm dacă era un urmaș al lui Cioară sau un
proprietar mai nou, ajuns în sat prin căsătorie, cumpărare sau danie domnească.
Actul de vânzare – cumpărare din 1488 a fost emis la Suceava de Ștefan vodă,
domnul Moldovei. Atunci, Neag pârcălab și fiica sa, Marenca „au vândut ocina
și dedina lor dreaptă din uricul lor drept, un sat pe Bârlad anume Ciorăștii, slugii
noastre, pan Ion Frunteș stolnic, pentru 80 de zloți tătărești.”24
Neamul Frunteș avea mai multe proprietăți pe valea Bârladului, în același
an, în 1488, a cumpărat și satul „Movila, unde a fost jude Bora” pe Horoiata, în
apropierea satului Ciorăști.
Satul Ciorăști a rămas în stăpânirea urmașilor lui Ion Frunteș vreme
îndelungată, cel puțin 150 de ani. Urmașii s-au înmulțit, satul a fost stăpânit pe
bătrâni, unii din ei s-au căsătorit în alte sate, devenind răzeși și acolo, dar
păstrându-și calitatea de răzeș și în satul de origine, documentele ulterioare fiind
edificatoare. Cu timpul, proprietarii satului Ciorăști s-au schimbat, răzeși în sat,
prin cumpărare, sau danie, tot cumpărare mascată; au devenit și alte neamuri, de
vază din Țara Moldovei, în vremurile de atunci: Ionașcu Baltag, nepotul
hatmanului Nicoriță de pe Valea Similei, Vasile Gheuca, proprietar la Băcani,
dar și în alte locuri, Neculai Buhuș, membru al unei familii ilustre, neamul Jora,
primul infiltrat în sat fiind Todosiica Jora, născută Costache, Cărăiman din
Rășcani, neamul Costache, neamul Codreanu prin căsătorie, ca, în final, satul să
devină proprietate mănăstirească, eveniment ce a dus la schimbarea numelui,
mitocul fiind o proprietate mănăstirească.
Primul care a cumpărat în Ciorăști a fost Ionașcu, nepotul hatmanului
Nicoară. Acesta a cumpărat în «1630-1640» de la Ion și Onofrei, feciorii
Frâncului, nepoții lui Frunteș părțile lor din satele Stolniceni, Belciug și Dănceni,
ținutul Fălciu, și din Sârbi și Ciorăști de pe apa Bârladului, cu vad de moară în
loc de prisacă, dar și de la Mărica, nepoata lui Frunteș și soțul său Popa Gligore
din Mălăești, părțile lor „din moșiile Belciug, Dăncești și Stolniceni, pe hotarul
lui Frunteș fost stolnic mare, cu vad de moară în Bârlad și cu loc de prisacă”.25

24
DRH, vol. III, doc. nr.20, pp.34-35
25
C.D.M., vol. II, nr.615, 616, p.137

93
Documentele prezentate ne mai informează și de alte sate și moșii ale domeniului
funciar al neamului Frunteș, de pe valea Bârladului.
Au urmat, în același secol, alte vânzări ale urmașilor lui Frunteș, din satul
Ciorăști. Mare cumpărător a fost Neculai Buhuș, boier de vază, cu funcții în
administrația Moldovei. Avea bani și influență, fiind în măsură să eludeze în
anumite cazuri dreptul de preempțiune, lege nescrisă, dar puternică în justiția
statului. În 17 octombrie 1655, a cumpărat de la Vasile, fiul lui Hilip, a cincea
parte din satul Ciorăști „pe apa Bârladului, din jos de Docolina, cu 60 de lei bani
buni”.26
În 20 februarie 1656, Vasile Bobeiu cu femeia sa, Bejana și cu feciorii,
Ion și Dănăilă, din satul Costești, au vândut „ocina din satul Ciorăști pe Bârlad,
ținutul Tutovei și al Bârladului mai jos de Docolina cu 20 lei”.27 În acel moment,
Neculai Buhuș era al treilea logofăt, și, în această calitate, l-a scutit pe Vasile
Bobeiu „și de dajdia călărășească de 60 ughi”.
Funcția i-a permis lui Neculai Buhuș, în 14 martie 1657 (7165), să acorde
câteva scutiri și înlesniri lui Stratulat și fratelui său Ionașcu, fiii lui Vlad care au
dăruit „partea lor de ocină din satul Ciorăști de pe Bârlad, ținutul Tutovei,
jumătate de bătrân din vatra satului, câmp, apă, fâneț, pentru un bine ce le-a făcut
de i-o ras de la dajdea călărășească, iar mai înainte le-a plătit câteva dăjdii și le-
a dat și bani”.28
Urmașii lui Frunteș erau proprietari în Ciorăști, și în alte sate din zonă.
În această calitate, trebuia să participe la oaste pe cheltuiala lor, în corpul
cavaleriei, iar în timp de pace plăteau un impozit diferit de locuitorii din tagma
vecinilor, dajdia călărășească. Înmulțindu-se, proprietățile lor au devenit tot mai
mici, dajdea nu numai că scădea ci creștea, participarea la oaste devenea din ce
în ce mai costisitoare, armele devenind mai scumpe, fiind nevoie de dotarea cu
arme de foc. În această situație, mulți răzeși nu-și mai puteau plăti dările sau să-
și ducă la bun sfârșit obligațiile ce decurgeau din starea lor socială, și își pierdeau
ocinele, marii boieri, exemplul fiind în acest caz Nicolae Buhuș, profitând, și-au
mărit moșiile cu prețuri mici. În Ciorăști, Nicolae Buhuș a plătit unele dări ale
răzeșilor sau i-a împrumutat cu bani, în schimbul ocinelor acestora. La mijlocul
secolului al XVII-lea, Țara Moldovei a cunoscut multe războaie, conflicte
interne, a fost călcată în picioare de oști străine, ale cazacilor, tătarilor,
polonezilor, ungurilor. Sfârșitul domniei lui Vasile Lupu s-a caracterizat prin
războaie, de-a lungul mai multor ani. În Moldova s-au războit oștile lui Gheorghe
Ștefan, Constantin Șerban, Vasile Lupu. Au participat oșteni moldoveni, mulți

26
C.D.M., vol. III, nr.145, p.53
27
Ibidem, nr.166, p.57
28
C.D.M., vol. III, nr.242, p.72

94
mercenari, țara a fost invadată de oști străine, toate aceste conflicte au sărăcit
țara și pe oamenii ei, războaiele aducând distrugeri, stânjenind activitățile
economice și generând cheltuială multă. Cei mai afectați au fost proprietarii,
mari și mici. În timpul unui război, din acea vreme, Irimia, feciorul Isariei din
Corlătești a vândut lui Neculai Buhuș „partea lui de moșie din Ciorăști (...),
dându-i acesta doi lei bătuți la plecarea la oaste. Urma la întoarcere să-i facă
plata deplină”.29 Nu știm dacă Irimia s-a mai întors din război, dar partea lui a
rămas lui Neculai Buhuș, numai pentru doi lei. Fiind vremuri de război martori
la acea învoială au fost Pintilie căpitan de Tutova, Temelie căpitan de Roman,
Lazăr căpitan de Tecuci, Ionașcu căpitan de Vaslui. Această înțelegere a avut loc
în 1661. Tot în același an, Neculai Buhuș a primit danie de la Ștefan, feciorul
Sâtariului, nepotul lui Coțiman „partea lui de ocină din satul Ciorăști, din apa
Bârladului și din țarină, pentru un mare bine ce i-a făcut”.30
Neamul Sâtariu era originar din satul Viștelești, din actuala comună
Bogdana. Sâtariul cel bătrân, un slujitor al lui Miron Barnovischi, a avut soția
din neamul Coțiman, și proprietăți în mai multe sate. În 19 iunie 1662 (7170),
Neculai Buhuș a mai cumpărat „un bătrân din satul Ciorăști, din siliște, țarină și
pomet” de la Irimia, feciorul lui Isar, și de la Nastea, Nicola și Toader, feciorii
lui Perju.31
În 12 martie 1662 (7173), Neculai Buhuș era mare logofăt. Atunci, și-a
mărit proprietatea din Ciorăști cumpărând o jumătate de bătrân de la Ionașcu,
feciorul popii din Costești.32
Neculai Buhuș, după această cumpărătură, a ajuns stăpân peste o mare
parte din satul Ciorăști. Părțile lui din Ciorăști vor fi moștenite de neamul
Costache. Toate documentele prin care a cumpărat în satul Ciorăști au fost
prezentate în 1814, la judecata de la Divanul Domnesc, în pricina dintre stolnicul
Ioan Codreanu și spătăreasa Safta Bogdan. Aceste documente se aflau în
stăpânirea Saftei Bogdan. În 15 iulie 1671 (7179), printre proprietarii satului s-a
infiltrat și Vasile Gheuca, proprietar de pe Valea Similei. Acesta a obținut prin
danie, de la Maria fata Maricăi, nepoata lui Andrieș și fiii ei, Constantin, Savin,
Ion „partea lor de moșie din satul Ciorăști, de pe apa Bârladului, ținutul Tutovei,
jumătate din a șaptea parte dintr-un bătrân, din vatra satului, apa Bârladului,
țarina, câmp și fâneț”. 33 Suprafața primită era foarte mică, dar îi dădea
posibilitatea să devină răzeș cu ceilalți, cu toate drepturile. Calitatea de răzeș a

29
CDM, vol. III, nr.646, p.151
30
Ibidem, nr.644, p.159
31
Ibidem, nr.834, p.189
32
Ibidem, nr.1136, p.252
33
Ibidem, nr.2094, p.440

95
fost folosită în 20 august 1678 (7186), când a obținut a cincea parte din partea
lui Andrieș din sat din Ciorăști, de la trei frați Simion Orbul, Vasile și Ariton,
feciorii lui Ifrim, ce a fost fecior Maricăi, fata lui Andrieș, nepotul lui Vășcan
din satul „Zvârleț ot Covurlui”. Andrieș a fost proprietar în Ciorăști, dar fiica sa
Marica s-a căsătorit în satul Vârlez.
Părțile lui Vasile Gheuca din Ciorăști au fost moștenite de neamul Jora,
prin căsătorie, zapisele fiind prezentate de stolnicul Ioan Codreanu la judecata
din 1814. Antiohie Jora a fost căsătorit cu Catinca Gheuca. Un fenomen
interesant, specific perioadei medievale, s-a petrecut în 4 iulie 1675 (7183).
Atunci a cumpărat în Ciorăști, jumătate de bătrân, cu 20 de lei, armașul
Caraiman, de la Apostul, feciorul popii Simion, de la Alexandra soția acestuia și
copii lor.
Acest Căraiman armașul a fost unul din bătrânii satului Rășcani, bătrân
vândut a consemnat Gheorghe Ghibănescu. În 1662 (1664), Cărăiman armașul a
fost martor la o vânzare în satul Harbuji, de pe Valea Jigăliei. După 1664 până
în 1675, Cărăiman și-a vândut partea sa din Rășcani, a treia parte, și prin
cumpărare a devenit răzeș în satul Ciorăști. Martori la actul de vânzare –
cumpărare au fost preotul Mereuță din Tămășeni și alții din Pencești, ambele sate
avându-și vatra în apropierea satului Rășcani.34
Probabil că acest Cărăiman din Rășcani avea neamuri în Ciorăști, altfel
nu putea cumpăra. După cum am văzut din vânzările trecute și alți răzeși ai
satului Ciorăști locuiau în alte sate. Documentul din 1675 ne mai informează și
despre existența unui preot în satul Ciorăști, popa Simion35.
Fiica lui Caraiman, Sofia, căsătorită cu Isac au vândut în 10 august 1681,
partea cumpărată în 1675, jupânesei Tudosiica și fiului ei Antiohie Jora, mare
căminar în acel moment, ajuns hatman al Moldovei mai târziu, cu 25 lei.36
Se pare că tot în 10 august 1681, „jupâneasa Joroaia” a obținut pentru 4
lei partea lui Potorac din Ciorăști. 37 Informații utile despre evoluția satului
Ciorăști, a mersului proprietății ne sunt furnizate de o Carte de judecată de la
Divanul Domnesc, în pricina dintre stolnicul Ioan Codreanu și Safta Bogdan, din
19 iunie 1814.
Stolnicul Ioan Codreanu a fost reprezentant al neamului Roșca Codreanu.
A ajuns proprietar în zonă prin căsătoria cu Ecaterina, fiica lui Manolache Jora.

34
CDM, vol. III, nr.2458, p.509
35
Pentru alte informații se pot consulta și Documente răzeșești, Ediție anastatică, Editura Sfera,
Bârlad, 2015, doc. nr.41, pp.66-68 și Gheorghe Ghibănescu, Surete și izvoade, vol. X
36
CDM, vol. IV, nr.649, pp.157-158
37
CDM, vol. IV, nr.650, pp.158

96
Zestrea primită a cuprins moșiile: Văleni cu Dăncenii, părți din Sârbi și
Streșinești, sat de pe Valea Horoiata.
Safta Bogdan a fost soția lui Constantin Costache. Aceasta a primit ca
zestre de la tatăl său Iordache Costache moșia Docolina, cu moara de pe Bârlad,38
părțile din Orgoiești și Ciorăști.39 Iordache Costache avea părți din Ciorăști de
la mama sa, Maria Manolache Roset.40
Stolnicul Ioan Codreanu, căsătorit cu Ecaterina Jora a pornit jalbă către
domnie arătând că „la ținutul Tutovei, în moșia Ciorăști de pe Bârlad ar fi având
și dumnealui părți de baștină cu scrisuri de la răposatul logofăt Antiohie Jora,
strămoșul soției Domniei sale și cu veche stăpânire până în zilele socrului”.41
Ioan Codreanu era convins că părțile neamului Jora din Ciorăști au fost
încălcate de Costăchești, în acel moment de Safta Bogdan, văduva lui Constantin
Costache. La Divan, pentru judecată, s-au prezentat stolnicul Ioan Codreanu și
postelnicul Irimia, vechilul Saftei Bogdan. Ambele părți au prezentat acte,
înscrisurile de proprietate păstrate în familie.
Spătarul Ioan Codreanu a prezentat un număr de 8 documente, primul
fiind ispisocul sârbesc din anul 1488 (6996) actul prin care Ioan Frunteș stolnic
a cumpărat satul de la Neagul pârcălab și fiica sa Marinca. Este primul act
cunoscut al satului, documentul care ne prezintă vechimea acestui sat, Ciorăști.
Actul fiind în proprietatea lui Codreanu Ioan. Documentele următoare au fost
actele de cumpărare ale familiei Jora și Gheuca, documentele din 15 iulie 1671,
4 iulie 1675, 20 august 1678, 10 august 1681, 8 februarie 1732, actul fără an pe
care Potorac și-a pus zălog părțile de moșie jupânesei Jora, dar și un act de
mărturie din 20 noiembrie 1805. Actele din 1753 și 1805 erau edificatoare și
veneau să întărească vechile proprietăți ale neamului Jora în satul Ciorăști. În
1732 a avut loc o împărțeală a moșiilor părintești, o învoială între frații Jora,
Neculai Jora primind „Vălenii cu Sârbii și cu moara în Bârlad, și cu o parte din
Ciorăști. Actul de învoială era iscălit de mitropolitul Nechifor și veliții boieri ai
acelei vremi”.42 În 20 noiembrie 1805, spătarul Ștefan Sturdza a făcut o cercetare
din poruncă domnească la Văleni pentru moșia Belciugul. La cercetare a fost
prezent și un răzeș bătrân, Traian Cozmiți din Viltotești, fiul unui Cozmiță fost
vătav la stolniceasa Ilinca Joroaia, la mijlocul secolului al XVIII-lea. În anul
1758, a avut loc ultima pradă a tătarilor în Moldova. Un mare jaf a avut loc la

38
Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace și zapise, V/I, doc. D și E, pp.105-196, doc. F, pp.197-198
39
I. Antonovici, Documente ale fostelor schituri, pp.12-13
40
Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace și zapise, V/I, doc. E, p.216, vezi Elena Monu, Familia
Costache. Istorie și genealogie, p.145
41
I. Antonovici, Documente ale fostelor schituri, p.5
42
I. Antonovici, op.cit., pp.7-8

97
Văleni, oamenii robiți, lucrurile considerate fără valoare aruncate pe câmp.
Cozmiță a găsit scrisorile moșiei împrăștiate.
A adunat aceste scrisori și „le-am dat la moșia stolnicesei Joroaia.” Unele
acte au fost distruse în timpul jafului, deoarece „cătându-le Joroaia au cunoscut
că-i lipsește o hotărnicie a Vălenilor, Dăncenii, Sârbi și Ciorăștii și un hrisov ce
întărea pe hotarnica”. 43 După prada tătarilor „au început răzeșii, a supăra pe
stolniceasa Joroaia, cu jălbi și cu judecăți și din Văleni i-au luat cu nume de
Belciug și i-au luat Dăncenii, Sârbii și Ciorăștii”.44
Vechiul stăpân Safta Bogdan a prezentat un număr de 10 acte: din 31
martie 1688, din 17 octombrie 1655, din 20 februarie 1655, din 14 martie 1656,
21 iunie 1661, 19 iunie 1662, 23 mai 1663, 12 martie 1668, un zapis fără an de
la Irimia fiul lui Isarie, a hotărniciei din 23 august 1760.
Importanță deosebită, la judecata din fața Divanului, s-a acordat
hotărniciei din 23 august 1760 (7268).Atunci, din poruncă domnească, Ștefan
Popescu, Neculai Tiron, Gheorghe Juverdeanu, Constantin Talpiș au hotărât
moșiile paharnicului Iordache Costache, socrul Saftei Bogdan. Proprietățile de
atunci ale Costăcheștilor au fost Brumărești, Docolina, Olănești, Ciorăști de la
ținutul Tutovei.45 De la acea hotărâre trecuseră 54 ani de stăpânire continuă a
Costăcheștilor în Ciorăști, stăpânire care continuă, de fapt, de 126 de ani (din
1688). S-a cerut stolnicului Ion Costache să aducă alte dovezi ale stăpânirii, dar
după afirmația sa „că de voi fi fost și alte scrieri, de la prada tătarilor s-au
pierdut”, în acest stadiu s-a dat hotărârea. Obiceiul pământului, dreptul nescris,
a fost decisiv, „o îndelungată pocinică stăpânire ca aceasta, rămâne pururea
statornică”.46
Safta Bogdan a rămas văduvă și s-a recăsătorit cu stolnicul Enache
Giurgea, pe care l-a făcut stăpân pe moșia Piscani (Chițcani). 47 În memoria
soțului, Safta Bogdan, a ctitorit schitul Orgoiești, schit pe care l-a înzestrat și
întreținut. S-a păstrat actul de donație din 8 noiembrie 1816, care a cuprins
daniile respective, danii ce cuprindeau și „o moșie ce se numește Ciorăștii”, dar
și „două săliști de țigani”.48
Din acel moment, satul Ciorăști a devenit o proprietate mănăstirească și,
după o vechime de câteva sute de ani, toponimul Ciorăști a fost înlocuit cu cel
de Mitoc. Actul de danie a fost întărit de Divan în 17 mai 1819 și semnat de Balș

43
ibidem, p.9
44
Ibidem, p.9
45
Ibidem, p.12
46
Ibidem, p.13
47
Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace și zapise, V/I, doc. N, pp.231-232
48
Ibidem, p.15

98
vel logofăt și Negel vel vornic. Actul de întărire ne precizează zona în care este
amplasat satul Ciorăști, devenit apoi Mitoc, termen ce caracterizează o
proprietate mănăstirească. După acest document, din 17 mai 1819, „Ciorăștii
sunt pe apa Bârladului, între Sârbi și între moșia Pisocii”.49

3. COLIBANII

A fost un sat medieval, în șesul Bârladului, pe teritoriul actual al comunei


Banca, în zona Colinelor Tutovei, cu hotar până în apa Bârladului și se învecina
la răsărit cu satul Ghermănești. Toate satele de pe șesul Bârladului își aveau
hotarul la râu, vadurile de mori având o importanță deosebită. Disputa pentru
vadul de mori în râul Bârlad între satele Colibani și Ghermănești a provocat
emiterea unui act, care, pentru noi, reprezintă atestarea documentară a celor două
sate. Aceste sate au avut și acte mai vechi, dar care s-au pierdut sau au rămas
necunoscute, până în prezent. În acest document, din 6 octombrie 1588 (7096),
cei din Colibani reprezentați de „Vasile medelnicer și cu verii săi au pârât pe
Gherman vătaf și pe Ursu vătaf și pe Maxim” motivul fiind că „satul
Ghermănești are mori în Bârlad și ei nu au și nici nu voiesc să-i lese pe ei la
malul Bârladului”. Cei din Ghermănești au prezentat un document de la Ștefan
cel Mare în care satul lor apare cu mori, „iar în privilegiul slugii voastre, Vasile
medelnicer, spune de acest sat Colibani, dar nu spune de mori”. După aceste
documente prezentate, Petru voievod, domn al Țării Moldovei a fost în măsură
să decidă: „De aceea, noi, când am văzut că nu spune uricele până la malul
Bârladului și până acum nu au avut mori la Bârlad, noi nu le-am dat”.50
Peste 29 ani, situația satului era alta. Moldova cunoscuse domniile lui
Aron Vodă, Ștefan Răzvan, Mihai Viteazul, Ștefan Tomșa, ale Movileștilor.
Fuseseră vremuri tulburi, războaie pustiitoare, invazii; boierimea se împărțise în
tabere adverse. Mulți și-au pierdut viața și averea. Așa au stat lucrurile și cu
Vasile medelnicer și urmașii săi, deoarece în anul 1617, satul Colibani se afla în
stăpânirea marelui vornic Nestor Ureche. Nu știm când satul Colibani a devenit
boieresc, sigur înainte de 1617. El se afla în stăpânirea lui Nestor Ureche, care,
în 16 aprilie 1617, a primit de la Radu voievod, un document pentru întărirea „a
lui dripte ocini și moșii și cumpărături și danii domnești”. Printre satele întărite
se afla „și satul Colibani cu mori în Bârlad”.51

49
Ibidem, p.14
50
DIR, veacul XII, vol. III, p.398
51
DIR, veacul XVII, A. Moldovean, vol. IV, pp.143-144, nr.182

99
În acel moment, satul Colibani avea mori, probabil noul proprietar Nestor
Ureche obținuse acest privilegiu de la Movilești, domni pe care i-a sprijinit. Satul
Colibani nu a fost multă vreme boieresc, încă din timpul vieții lui Nestor Ureche
devenise mănăstiresc. Cunoaștem noul statut dintr-un document din 6 iulie 1676
(7184), care menționează că Nestor Ureche vornicul „l-au dat danie sfintei
mănăstiri Secului”. Acest Nestor Ureche a fost tatăl cronicarului Grigore Ureche.
Printre proprietățile lui s-au aflat și părți din satul Băsești (Viișoara în prezent).
Familie de creștini ortodocși a făcut danii bisericilor și mănăstirilor, a ctitorit
biserici, una din ele a fost ridicată la Băsești.
În 6 iulie 1676, a avut loc un schimb de moșii între două mănăstiri Secul
și Floreștii de pe Valea Similei.
Mănăstirea Florești avea în proprietate un sat Borceștii pe apa Sărățel, în
ținutul Neamțului, cu vad de moară. Cum pentru mănăstirea Secul satul Colibani
era departe, în aceeași situație aflându-se și satul Borceștii pentru mănăstirea
Florești, egumenul și cu tot soborul de la Mănăstirea Secul au hotărât să se facă
„schimbătură”. Documentul ne mai aduce o informație, satul Colibani „mai
demult l-au chemat Mirceștii”52. Rezultă că acest sat, Colibanii, a avut un destin
aparte, și-a schimbat numele de câteva ori, din Mircești a devenit Colibani, apoi
din Colibani a devenit Strâmtura. S-a schimbat de câteva ori și forma de
proprietate în acest sat. La origine a fost un sat răzeșesc, apoi a ajuns sat boieresc,
foarte curând a devenit sat mănăstiresc până la Legea secularizării din inițiativa
primului domn al României, Alexandru Ioan Cuza. Evoluția sa a cunoscut și alte
stadii, din sat a ajuns moșie (un sat fără locuitori), în secolul al XIX-lea a fost și
stație de poștă pe „drumul mare”, în prezent, devenind din nou sat.
Primul sat a fost format din urmașii unui Mircea, documentele nu-l atestă,
de altfel primele s-au și pierdut, dar este atestat lingvistic, Mirceștii au fost
urmașii unui Mircea, sufixul -ești desemnează această realitate, -ești și -escu
reprezintă pluralul și singularul. În ce condiții a devenit Colibani nu știm,
bănuim, dar nu putem stabili adevărul. Locuitorii de acolo puteau să fie niște
oameni care trăiau în colibe. Nu este nimic surprinzător. Trăind la drumul mare,
averea era nesigură, importantă era supraviețuirea. Viața fiind nesigură, în multe
momente, se putea trăi și improvizat în colibe. Dar, Colibanii puteau fi și urmașii
unui strămoș al lor cunoscut cu numele de Colibă, acesta fiind de fapt un
supranume. Cum, în timp, așezarea cunoscând numai stadiul de moșie, locuitorii
bejenindu-se n-au uitat de cele două nume; Mircești și Colibani. Cum pe moșia
mănăstirească s-a fixat o stație de poștă, locul s-a numit Strâmtura – Mitoc,
strâmtură, deoarece valea se îngustează acolo, iar Mitocul este satul cel mai

52
I. Antonovici, Mănăstirea Florești din plasa Simila, județul Tutova, pp.6-7

100
apropiat, sat care avea același statut juridic, adică moșie mănăstirească, termenul
mitoc, de fapt, desemnează proprietate mănăstirească, vechiul nume al satului
fiind Ciorești.
Moșia, încă, se numea Colibani în 1815. Atunci, arhimandritul Luca,
egumenul mănăstirii Florești a rugat domnia să rânduiască „pe d-lui spătar Ioan
Jora i d-lui medelnicer Mihalachi Tenediu inginer”, „ca să hotărască niște moșii
a mănăstirilor Florești și Bursuci”. Printre moșiile ce trebuiau hotărnicite a fost
și Colibanii. 53 Colibanii erau moșie fără oameni de la începutul secolului al
XVIII-lea. În 20 ianuarie 1742, din porunca lui Constantin Neculai Mavrocordat
voievod, a fost alcătuit un catastiv al tuturor mănăstirilor din Moldova.
Catastivul a fost întocmit de Ghedeon episcopul Romanului, Teofil episcopul
Hușului și Aristarh vel spătar. La sama mănăstirii Florești a fost trecut și satul
„Colibanii la Bârladu, pe apa Tutovii, fără oameni” (pe apa Bârladului, ținutul
Tutovei, n.n.).54 Într-o listă alcătuită de preotul Ioan Antonovici și publicată în
„Mănăstirea Florești din plasa Simila, județul Tutova” la numărul 4 este făcută
mențiunea: „Satul Borceștii, pe apa Sărățel, ținutul Neamțului, dăruit mănăstirii
Florești nu se știe de cine, în locul căria, această mănăstire, a primit, în anul 1676,
de la călugării mănăstirii Secului, moșia Colibanii, pe Bârlad, ținutul Tutovei”.
În continuare, la sfârșitul listei, este făcută mențiunea: „mănăstirii Florești, în
momentul secularizării, anul 1863, mai avea și pe altele, despre care iarăși nu
știu de cine sunt dăruite”. La numărul 17 este trecută Strâmtura, din sus de orașul
Bârlad, lângă șoseaua națională, ce merge spre Vaslui cu mențiunea „Din arhiva
Ministerului Domeniilor. Opisul pe Mănăstiri”55.
Din cele prezentate observăm că preotul Ioan Antonovici, devenit
episcopul Iacov Antonovici nu a sesizat identitatea dintre Colibani și Strâmtura.
În ultimul timp, profesorul Costin Clit din Huși a publicat un document din 19
august 1833, care confirmă existența satului Colibani pe teritoriul actualului sat
Strâmtura. În acel an Mănăstirea Florești având nevoie de bani a scris
judecătorilor din ținuturile Fălciu și Tutova ca „moșiile Mănăstirii, Laza,
Strâmtura și Tămășanii prin publicații să facă cunoscut mușteriilor ci vor fi
ahotnici pentru luarea lor în posăsiune”.56

53
I. Antonovici, op.cit., nr. XV, p.78
54
I. Antonovici, op.cit., nr. X, p.126
55
Ibidem, pp. XXVII - XXVIII
56
Costin Clit, Documente hușene, vol. III, nr.432, p.404

101
4. GHERMĂNEȘTII

Sat așezat în zona Dealurilor Fălciului, pe cursul superior al pârâului cu


același nume. În vatra satului și în împrejurimi s-au descoperit așezări care
demonstrează o locuire continuă începând cu paleoliticul final. Zona a fost
căutată întotdeauna, deoarece a oferit condiții prielnice pentru habitatul uman.
Valea este străbătută de un pârâu, străjuită de dealuri împădurite care au oferit
protecție. Sursele de apă au fost permanente și de calitate.
La izvoarele pârâului, dealurile se închid sub forma unui semicerc și
relieful are aspectul unui teatru antic. Moșia satului s-a întins spre apus până la
apa râului Bârlad. În multe perioade locuitorii și-au ridicat așezări și pe șes, ca
în final să se statornicească definitiv pe cursul superior al pârâului, mai departe
de drumul mare care lega Bârladul de Vaslui, și în apropierea pădurilor care
ofereau adăpost pe timpul războaielor, dar mai ales când se declanșau expedițiile
de jaf ale tătarilor.
Satul este foarte vechi, s-a format din urmașii unui Gherman. Toponimele
cu sufixul -ești arată urmașii unui strămoș. Când a trăit acel prim Gherman, nu
știm, dar el a existat, toponimul este dovada. Primul proprietar cu acest nume, în
zonă a fost consemnat Toader Gherman în 1488, cumpărător în satul Lăhoveni,
sat peste deal de Ghermănești. Acest Toader Gherman nu putea fi decât din
Ghermănești, tatăl său Gherman cel bătrân, poate pârcălabul care a apărat
Cetatea Albă în 1484, a fost și el unul din Ghermanii satului.
Prima atestare a satului este din 6 octombrie 1588 (7096), într-un
document emis la Huși de Petru Șchiopul voievod, domnul Moldovei și semnat
de logofătul Stroici 57 . Documentul prezintă o hotărâre după o judecată între
satele Ghermănești și Colibani, sat dispărut în prezent, sat care și-a avut vatra pe
teritoriul actualului sat Strâmtura. Și acest sat, Colibani, sat cu vatra pe șes, a
fost un sat foarte vechi, vechiul lui nume fiind Mircești, o comunitate formată
din urmașii unui Mircea. Sat pe șes a fost pustiit de multe ori, ori au fost plecări
în bejenii și reveniri ale locuitorilor la vechea vatră. Vremurile grele au obligat
pe acei oameni să trăiască în locuințe improvizate, în colibe, acest mod de viață
dându-le un nume. Plecările și revenirile au obligat pe acei oameni la perioade
de viață simplă, dacă nu mizeră, liniște pentru organizare nu prea au avut, nu
erau timpuri pentru ctitorii de biserici și mori, edificii care dau stabilitate. Satul
Ghermănești se întâlnea cu satul Colibani la malul Bârladului, fiind două sate cu
hotar în apa râului, unul la răsărit spre Dealurile Fălciului, celălalt la apus spre
Colinele Tutovei. Așezări ale celor din Ghermănești au fost și pe șes, dar

57
DIR, A, Moldova, veacul XVI, vol. III, doc. nr.495, p.398

102
vremurile grele i-au obligat pe toți să-și găsească refugiu spre izvoarele pârâului,
într-o vale străjuită de păduri pe acele vremuri. Sat mai bine apărat, de cadrul
geografic, Ghermănești era mai bine organizat, dispunea și de mori pe apa
Bârladului. Cei din Colibani nu aveau și solicitau acest drept. Ambele comunități
erau reprezentate de fruntașii lor, cei din Colibani de Vasile medelnicer și verii
lui, iar cei din Ghermănești de Gherman vătaf, Martin, Ursu vătaf. Ambele sate
au prezentat documentele vechi, documente pierdute în prezent. Ghermăneștenii
au declarat la judecată că „satul lor au moară la Bârlad și țin ei singuri” spusa lor
fiind întărită și de vechiul document, prezentat atunci. Răspunsul domnului a
fost cel așteptat, în concordanță cu dreptul nescris românesc, cu obiceiul
pământului: „Când am văzut că nu spun uricile (ale celor din Colibani, n.n.) până
la malul Bârladului și că până acum nu au avut moară la Bârlad, noi nu le-am
dat”. Pentru a împiedica reluarea judecății de fapt pentru a îngreuna calea de
atac, cei din Ghermănești au pus ferie 12 zloți.
Proprietarii satului Ghermănești erau urmașii lui Gherman, poate chiar ai
lui Toader Gherman din 1488, acesta având și o soră Magda care era proprietară
la Banca, alții din neamul lor fiind proprietari în șesul Bârladului, în satele
Mastatici și Picigani. Urmașii lui Gherman cel Bătrân se înmulțiseră, aveau în
proprietate un adevărat domeniu feudal, din care făceau parte satele:
Ghermănești, Banca, Lăhoveni, Mastatici, Picigani. Stăpânirea lor se păstra,
încă, în devălmășie, în calitatea lor de răzeși, adică de coproprietari ai moșiei
strămoșești. Domeniul a fost stăpânit de mai multe generații de ghermăneșteni.
În mijlocul lor au venit și din alte părți prin căsătorie, dar unii din ei s-au mutat
în alte sate, tot prin căsătorie. Stabiliți în alte sate deveneau răzeși acolo, dar
rămâneau răzeși și în satele din care plecau, păstrând partea lor de moșie, o parte
din întreg, neprecizată pe teren, fenomen ce a avut loc mai târziu după ce s-a
ieșit în indiviziune.
La începutul secolului al XVII-lea „Vasile ginerile Crâstii” a cumpărat
cu 8 taleri de la „Macsim și Necoară Spătaru și Movila at Ciocani” partea lor din
Ghermănești. Vânzătorii erau ghermăneșteni, cu ei și urmașii lor ne vom mai
întâlnim și în alte documente. Vasile ginerele Cârsti a fost Vasile Bujoreanu
căsătorit cu Anghelina, fiica lui Cârstea Ghenovici, fost mare vornic. Aceste
părți din Ghermănești cumpărate de Vasile Bujoreanu le vom găsi, mai târziu, în
proprietatea lui Scârlet din Zorleni, de fapt a urmașilor săi. Documentul a fost
redactat în fața lui Pricop Negrea nemesnic și Anton Șoltuz cu 12 pârgari din
Bârlad și păstrat într-o traducere de Evloghie din 20 noiembrie 178258.

58
Nicolae Iorga, Studii și documente, vol. VI, nr.153, p.55

103
Moviliță, fost pârcălab, fiul său Lazăr, nepotul său, Toader, fiul lui
Nicoară, toți din neamul lui Gherman au vândut seliștea Ghermănești, din ținutul
Fălciului, pe râul Bârlad lui Ionachie postelnic. Întărire pentru această
cumpărătură, dar și pentru multe alte sate în diferite părți ale Moldovei a primit
Ionachie postelnic în 25 martie 1624 (7132) de la Radu voievod, domn al țării
Moldovei59. Nicoară Moviliță, strănepotul lui Ion Gherman a vândut în 15 mai
1592 o pătrime din satele Mastatici și Picigani din șesul Bârladului 60 . Peste
câțiva ani în 1606 a vândut și Anisia fata lui Isaiu, nepoata lui Gherman postelnic
altă pătrime din satele Picigani și Mastatici61. În 1633 vor cumpăra în aceste sate
Scârlet și Tudorache62.
Alt urmaș al lui Gherman, Ghenghea, fiul lui Manole, nepotul lui Nicoriță
a vândut în 2 iulie 1632 (7140) lui Ursu Vartic, partea lui de moșie, „(...) jumătate
din bătrânul Ghermăneștilor”.63
La începutul secolului al XVIII-lea în Ghermănești avea proprietăți și
neamul lui Scârlet din Zorleni. Nu era singurul proprietar din sat, dar proprietatea
a curs pe linia urmașilor până în secolul al XX-lea. Urmași ai Scârlăteștilor sunt
și în prezent în Ghermănești, depistarea lor este dificilă, documentele ulterioare
atestă proprietatea lor și în perioada următoare. Ajunși proprietari în sat
Scârletești aveau nevoie de oameni și au declarat o slobozenie. Cunoaștem
fenomenul dintr-un document din 1707. Ștefan Scârlet a fost pârât la domnie
„(...) precum au fugit niște oameni din satul al (...) ești într-o slobozii a dumitale,
în Ghermănești și pe el l-au apucat zlatașii de banii steagului în satul (...). Să-i
dea îndărăt la plată, și să nu mai iea, după cum spune și cartea”.64
Slobozeniile se făceau cu oameni veniți de peste hotare, nu cu oameni boierești.
Dacă nu se respecta regula se spărgeau satele, se perturba strângerea impozitelor.
Ștefan Scârlet a avut opt copii. La împărțirea moștenirii, satul
Ghermănești a ajuns în proprietatea fiului cel mare, Ioniță, pe care „căsătorindu-
l părinții i-au dat parte din moșie la Ghermănești, la Fălciu”. 65 După unele
documente din secolul al XIX-lea, Scârlăteștii au stăpânit o zonă a satului
Ghermănești aflată în hotar cu satul Stoișești. Aceste documente sunt păstrate în
Arhiva Națională Iași în Colecția Documente unde sunt păstrate documente ale
satului Cojeri (Stoișești). Documentele au fost transcrise de profesorul Costin
Clit și comunicate la o sesiune a Muzeului Județean din Bacău. Nefiind încă
59
DIR, XVII, V, nr.365, p.275
60
DIR, A, XVI, IV, p.57
61
Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. IV, nr. XXV, pp.45-47
62
Ibidem, p.71
63
Gheorghe Gherghe, Marin Rotaru, Comuna Banca, p.92
64
Nicolae Iorga, Studii și documente, vol. VI, nr.91, p.39
65
Ibidem, nr.106, p.44

104
publicate, ne-au fost puse nouă la dispoziție informativ, fără a avea posibilitatea
cunoașterii integrale. Începând cu anul 1804, moșia Stoișești a fost disputată în
justiție de familiile Scârlet și Costache, până la 5 decembrie 1848, când serdarul
Ion Scârlet a primit dreptul de a stăpâni o suprafață de 182 fălci și patru prăjini.
Alt proces s-a desfășurat între Scârletești, „cari se numărau când proprietari pe
o parte din moșia Stoișești, când pe o parte din Ghermănești”, și aga Costachi
Lambrino, „stăpânitorul de Ghermănești, numită și Pogonești”. A avut loc o
învoială în 1806 între tatăl Scârleteștilor și stolnicul Potlog, socrul lui Lambrino.
Condica liuzilor, din 1803, a menționat satul Ghermănești în proprietatea
stolnicului Vasile Potlog. În acel moment, satul Ghermănești avea 40 liude, care
plăteau la bir 472 lei 66 . Nu cunoaștem cum a ajuns Potlog proprietar în
Ghermănești. Acesta a avut o fiică care s-a căsătorit cu Costachi Lambrino și a
primit moșia Ghermănești ca zestre. Costachi Lambrino, în 1829, era proprietar
în Ghermănești. S-a născut în satul Banca, era fiul banului Iordachi Lambrino.
În 1829 avea 55 ani, locuia la Banca și stăpânea tot satul67. La începutul secolului
al XX-lea, proprietar al moșiei Ghermănești a fost Grigore Baroncea, care
cumpărase moșia în 1890 de la Codrescu.

5. GRIJILIVII

În Indicele numelor de locuri întocmit de Alexandru Gonța la


„Documente privind istoria României” se precizează, „sat pe Bârlad, în gura
Iepii”.
„Tezaurul Toponimic al României” are o consemnare asemănătoare:
„fost sat pe râul Bârlad, la nord de satul Zorleni, siliște a moșiei Slobozia Zorleni,
la mijlocul secolului al XIX-lea”.68
Teritoriul acestui sat, dispărut în prezent, este inclus în hotarul Zorlenilor. Fiind
moșie regală, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea
Zorlenii a cuprins mai multe vechi siliști și moșii, îndeosebi în partea de nord.
Grijilivii a fost un sat în apropiere de Banca, de așezările de pe șes, și a
fost proprietate a neamului Pântece, neam, care a stăpânit și alte moșii pe actualul
hotar al comunei Banca, sau în hotar.
Prima atestare documentară a acestui sat este din 16 martie 1495 (7003),
când Ștefan cel Mare a întărit lui Giurcă Pântece și rudelor sale, „jumătate din

66
Theodor Codrescu, Uricariul, vol. III, p.249
67
Alexandru V. Perietzianu – Buzău, „Vidomostie de boierii Moldovei aflați în țară la 1829 (II)”,
în „Arhiva Genealogică”, 1994
68
Tezaurul Toponimic al României, vol. I, partea 1, p.496

105
Horodniciani și jumătate de moară și două sate pe Bârlad, anume Mărcești și
Grijilivi”. 69 Este un toponim aparte. Suntem în fața unui decalaj diacronic,
deoarece toponimul menține o formă arhaică, astăzi s-ar spune grijulii. Satul a
dispărut, dar dacă ar exista, ar trebui să mențină forma arhaică, adică expresia
caracterului conservator al toponimului și, în consecință, nu ar putea fi eliminat
prin normalism.
Forma arhaică ne demonstrează vechimea satului. Ștefan cel Mare a
întărit cele două sate de pe Bârlad neamului Pântece, toți urmași ai lui Oană
Pântece, 24 în total: frați, veri, nepoți de soră și frate. Dacă am lua în calcul
soțiile și soții lor, copii lor, avem un adevărat sat, într-o vreme când satele aveau
5-20 de case. Toți erau răzeși, în calitatea lor de coproprietari ai satului.
Termenul de răzeși este de origine cumană (erzeși). Românii au trăit aproximativ
cinci secole alături de turanici (pecenegi, uzi, cumani) și tătari. Influențele
acestora asupra neamului românesc au fost multiple, etnice, lingvistice.
Termenul maghiar „reszeș” este tot de origine cumană, și maghiarii au fost în
contact cu această populație, în răsăritul Europei, dar și în Câmpia Panonică,
după stabilirea hoardei lui Choten, între Dunăre și Tisa.
Urmașii neamului Pântece s-au răzeșit, s-au înmulțit, au sărăcit cu timpul
și s-au pierdut în locuitorii satelor. Au stăpânit acest sat, Grijilivi, în devălmășie,
o vreme, apoi au ieșit în indiviziune. Mulți dintre ei și-au vândut părțile, celor
din neamul lor, dar și altora.
Peste aproximativ 100 de ani sunt consemnate vânzări în satul Grijilivi,
dar proprietarii erau din satul Colibani (fost sat pe teritoriul actualului sat
Strâmtura – Mitoc).
Printr-un zapis în prezența martorilor Nicoară din Colibani și nepotul său Toader
Colibanul, în 20 iunie 1597 (7105), mărturisesc, „am vândut a noastră ocină și
moșie din sat din Grijilivi, de pe apa Bârladului, la Fărâmă, părțile noastre, doi
bătrâni, și am vândut lui Simion Portarul din Greci drept 35 de taleri bătuți, bani
gata. Deci ca să aibă el a ține aceste două părți ale noastre, (...) doi bătrâni, cât
se va alege, cu vatră de sat și cu vad de moară în apa Bârladului, și din câmp și
din tutindinea, cât se va alege, cu tot cu venitul ce iaste”. 70 Printre martorii la
vânzare s-a aflat „și Petrea din Banca și Coste de acolo”.
Nicoară și Toader Colibanul chiar dacă locuiau în alt sat erau răzeși în
Grijilivi unde vindeau doi bătrâni. Nu știm cât reprezentau doi bătrâni în sat,
deoarece nu știm pe câți bătrâni mergea satul. La sfârșitul secolului al XVI-lea,
satul era încă stăpânit în devălmășie. Cumpărătorul, Simion Portarul din Greci,

69
DRH, A, Moldova, vol. III, doc. 186, pp.338-339
70
Nicolae Iorga, Studii și documente, vol. VI, partea a II-a, doc.12, pp.13-14

106
sat dispărut în prezent, și-a avut vatra în apropierea satului Cernați de lângă
Bogdănița, avea drept de protimisis, pentru a putea intra în sat; trebuie să fi fost
din același neam cu cei din Grijilivi, el sau strămoșul său. Din neamul
Pânteceștilor a fost și Nicoară din Colibani, nepotul lui Toader Colibanul; acesta
plecat în alt sat prin căsătorie.
În 20 iunie 1610 (7118) a avut loc altă vânzare din satul Grijilivi. Atunci
Toader Coliban și-a dat ocina, „partea lui Roman, fiul lui Vascan, nepotul de fiu
al lui Macsim, din satul Grijilivi, ținutul Tutova, lui Vasile, biv pârcălab, drept
2.000 taleri”. 71 Cumpărătorul a fost Vasile Bujoreanu din satul Bujoreni, sat
vecin cu Grijilivi, unul la apus și altul la răsărit de râul Bârlad. Fiica acestuia,
Tofana, s-a căsătorit cu Costachi Slugerul, strămoșul neamului Costache. Cei doi
au avut doi urmași: Todosiica, mama lui Scârlătache din Zorleni, căsătorită apoi
Jora și în felul acesta mama lui Antiohie Jora, hatmanul Moldovei, și Gavriliță
Costache, cu mulți urmași; datorită lui Costăcheștii fiind numiți și Gavrițilești.
Tofana, la căsătoria cu Costache Slugerul, a primit ca zestre și părțile cumpărate
de tatăl ei în Grijilivi. Suntem informați în acest sens de un document din 8
septembrie 1679 (7188), când cei doi frați, Gavriliță și Todosiica și-au împărțit
„ocinile și moșii ce avem de la răposații părinții noștri Costachi Slugerul și maica
noastră Tofana”. Printre proprietățile primite de Todosiica au fost, și doi bătrâni
din Grijilivi72. În 20 iulie 1759 (7267) s-a făcut o hotărnicie la Mastatici, Iapa,
Grijilivi. Limita moșiei era: „Până la un izvor cu oale, ce se numește Fântâna
Vornicesăi Păădoai”.73
În 19 noiembrie 1814 Alecu Calimah, ginerele lui Gavril Conachi a cerut
o hotărnicie a moșiei sale primite ca zestre „pentru sat Mastaticii, a patra parte
din Iapa, sat întreg Grijilivii și sat întreg Băcsăneștii”.74 De fapt, Alecu Calimahi
începuse din 1813, „procesul de întregire a moșiei Zorleni”. Prin schimburi cu
Manolache Radu a luat în stăpânire moșiile Bujoreni și Băcsănești75, pe care le-
a adăugat părților avute în Zorleni. A continuat să-și mărească domeniul cu alte
moșii până în Valea Horăieții. Toată moșia a fot moștenită de fiica sa Ruxanda,
căsătorită cu hatmanul Alecu Ruset Rosnovanu. Acesta a decedat în 1853 și a
lăsat moșia înglodată în datorii. Din cauza datoriilor, moșia Zorleni cu toate
trupurile ei a fost scoasă la mezat. În 4 decembrie 1868, moșia a fost cumpărată
de un consorțiu format din Leibar Cahană, Adolf Henig, Manolache Costache,
Anastasie Bașota. Aceștia au vândut moșia unei firme comerciale compusă din

71
Ibidem, doc.21, p.16
72
Ibidem, doc.70, pp.33-34
73
Ibidem, doc.116, p.47
74
Ibidem, doc.144, p.52
75
H. Bolomey, Descrierea moșiei regale Slobozia Zorleni din județul Tutova, p.8

107
François Liet, Pierre și Victor Monge, în 1880. De la aceștia în aprilie 1886
moșia Slobozia Zorleni cu trupurile sale a fost cumpărată de regele Carol I.
Moșia regală Zorleni a avut o suprafață de 4.012 fălci și era compusă din 1.600
fălci în șesul Bârladului, 900 fălci platoul Copăcel, 400 fălci Mamina, 750 fălci
pădure. 76

6. IAPA

Prima atestare documentară este din 13 iunie 1436 (6944) emisă la Vaslui
de fiii lui Alexandru cel Bun, Ilie și Ștefan, asociați la domnia Moldovei. Acel
document a întărit toate proprietățile lui Mihail Stângaciu. Unele din aceste
proprietăți au fost: „(...) pe Bârlad, un loc între Leurinți și Băcsănești, și, mai sus
Iapa, unde se unesc trei văi”.77
Valea Iepei este o vale scurtă, care se desprinde din Colinele Tutovei și
coboară în Valea Bârladului. La sud, paralel cu Valea Iepei, peste deal, la 200
metri, se îndreaptă spre Valea Bârladului Valea Sălcuței. Într-un punct foarte
apropiat aceste trei văi se unesc. Unirea lor are loc într-un loc la aproximativ 2
km sud de Valea Horăieții.
Nu cunoaștem urmașii lui Mihail Stângaciu, nici evoluția satului sau
siliștei Iapa. Cunoaștem că înainte de 1606, seliștea se afla în stăpânirea nepoților
lui Fărâmă, strănepoții lui Oană Julici. În 30 martie 1606 (7114), Ieremia Movilă
voievod a întărit cumpărăturile căminarului Toader Chiriac. Acesta a cumpărat
și de la „Tetiul, feciorul Ștefului și Anghelina, fata Mălanii, și Dragoș, fecior lui
Echim, nepoți lui Fărâmă, strănepoți lui Oană Julici (...) a patra parte dintr-o
seliște ce se chiamă Iapa, pre deasupra fântânii și cu loc de moară în Bârlad”.78
Documentul prezintă că Iapa a fost „a lor dreaptă ocină, ce au avut moșul lor,
Oană Julici, de la Ilie vodă”.79
Se pare că Mihail Stângaciu a vândut siliștea Iapa neamului lui Oană Pântece.
Documentul nu se cunoaște. Știm că atât neamul Stângaciu cât și neamul Pântece
au avut mai multe proprietăți în zonă, pe Valea Bârladului, Valea Similei și
Valea Horăieții. Toader Chiriac a cumpărat în 1606 „a patra parte”. Rezultă că
neamul lui Oană Julici a rămas în continuare proprietar pe cea mai mare parte
din siliștea Iapa. Trecuseră aproximativ 250 de ani de când neamul Julici

76
informații H. Bolomey, Descrierea moșiei regale Slobozia Zorleni din județul Tutova,
77
DRH, A, Moldova, vol. I
78
Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. IV, Ediție anastatică, Editura Sfera, Bârlad,
2012, pp.45-47
79
Ibidem

108
devenise proprietar în siliștea Iapa. Urmașii lor stăpâneau pe părți, pe bătrâni,
Toader Chiriac cumpărând numai o parte, un sfert. Partea aceasta și-a schimbat
proprietarul în 1 ianuarie 1623 (7131). Din documentul emis atunci de șoltuzul
Ioan Carapatorna cu pârgarii și preotul domnesc ai orașelor Bârlad constatăm că
acest Toader Chiriac era bătrân în momentul cumpărării, în 1623 având și un fiu
decedat Dumitrașc Chiriac și nepoți, Toader și Maria. Soția lui Dumitrașc
Chiriac a vândut părțile cumpărate în 1606, noii proprietari fiind Gheneiu
pârcălab și soția sa Irina.80
Și atunci, bărbații trăiau mai puțin, femeile fiind mai longevive. În 1633,
pârcălabul Gheneiu nu mai trăia, soția Irina era în viață cu greutăți financiare,
obligată fiind să vândă ce cumpărase în 1623, și cu bani mai puțini cu 50 galbeni,
un cal bun și o iapă cu mânz. În 1623 plătise Gheneiu și soția sa Irina 100 taleri
de argint pentru „al patrulea parte din Mastatici și Picigani în Gura Băncii – însă
cu vad de moară în pârâul Bârladului” și 60 taleri de argint pentru „al patrulea
parte din sat dintr-o seliște ce se numește Iapa (...) cu loc de moară pe pârâul
Bârladului”.
În 1633, Irina a vândut lui Scârlet și Tudorache, toate părțile din satele
Mastatici și Picigani, dar și „a patra parte iarăși din Valea Iepei”.81
În 20 februarie 1644, Scârlet din Zorleni a cumpărat de la Anghelina,
urmașă a lui Ion Fărâmă „(...) doi bătrâni, ce-au fost parte de la moșul ei Fărâmă
și de la Fărâmoaie, din seliștea Fărămiștilor, ... din Movila Epei, ce la vale pre
drum pe Gura Epei și pe câmp până în apa Bârladului, cu vad de moară în Bârlad,
și loc de fâneț și de țarină”.82
Acest Scârlet din Zorleni, fiul Todosicăi din prima căsătorie, recăsătorită
Jora devenind și mama lui Antiohie Jora, fost hatman al Moldovei, prin moșteniri
și cumpărături și-a creat un domeniu pe Valea Bârladului, care a cuprins mai
multe sate sau părți de sate. Fii lui Scârlet din Zorleni, Ștefan sluger și Dabija
Cihodariul, într-un document de la Ștefan Petru voievod, din 1683 decembrie 25
- 1684 martie au obținut întăriri asupra părților de moșie cumpărate de tatăl lor
în mai multe sate și seliști: „Văleni, Călinești, Pițigani, Mastatici, Valea Epei,
Vrânceni, Stolniceni, cu vaduri de mori în Bârlad, locuri de prisacă, pomet, fâneț,
case, vatră de sat și dumbravă”.83
Din neamul Scârlătache, în 1684, trăiau frații Ștefan slugerul și Dabijie
Cihodariul. Într-un document din 1739, cunoaștem alți urmași, dar și împărțirea
unei părți din avere, de fapt, partea moștenită de Ștefan slugerul. Ștefan Scârlet

80
Iacov Antonovici, op.cit., pp.52-53
81
Iacov Antonovici, op.cit., document nr. XL, pp.71-72
82
Iacov Antonovici, op.cit., pp.86-87
83
C.D.M., vol. IV, p.190

109
a avut opt urmași: Bejan, Ioniță, Antohie, Ștefan, Enache, Maria, Catrina,
Tudosia. Fratele său Dabija a avut trei fii: Mihalache, Velicio, Dumitrașcu. În
1739, unul din fiii lui Ștefan, Bejan care primise în proprietate satul Părsăuți l-a
făcut danie nepotului său Toader Palade vel spătar.
În actul de donație sunt prezentați toți frații, dar și părțile moștenite de
fiecare: „Noi am fost cinci frați și trii surori, și pe fratile cel mari, pe Ioniță,
căsătorindu-l părinții, i-au dat parte din moșii la Ghermănești, la Fălciu, așajdire
și pe o soră, Tudosca, măritându-o părinții noștri, i-au dat zăstre ei ce s-au căzutu;
iar pe două surori, anume Marie și Catrina, li-am măritatu noi frații; și Mariei i-
am dat moșie Vălenii..., iar Catrinei... parte din Săhăinești, iar patru frați c-am
mai rămas, unul, Enachi, care este la Moscu, până au fost aice în țară, au vândutu
o parte din moșie, din Zorleni, parte Isăroae și au mai luat o moșie Răzina, și o
primitu cu loc de casă, din târgu din Bârlad, iar fratele meu Antiohie și cu Ștefan
au luat giumătate din parte de moșie din Zorleni și giumătate de parte de
Bălăceni”.84
Acestea au fost proprietățile lui Ștefan Scârlet. Restul proprietăților, dar și altele,
care au fost consemnate în documentele din 1683-1684 au fost moștenite de
Dabija Scârlet Cihodariul.
Urmașii acestuia au pierdut cea mai mare parte din moștenire datorită unor
datorii mari. O parte din moșii, la Zorleni și Bălăceni au intrat în stăpânirea
neamului Palade, altă parte a fost cumpărată la mezat de Manolache Radu. Multe
din aceste părți, la începutul secolului al XX-lea, au intrat în stăpânirea lui Alecu
Callimachi, proprietarul de la Zorleni, prin schimb cu Manolache Radu; părțile
de la Bujoreni și Băcsănești. Prin schimb cu vornicul Dumitrache Jora, Alecu
Callimachi a intrat în stăpânirea moșiei Borăștii de jos din gura pârâului
Horiata.85
În 19 noiembrie 1814, Alecu Callimachi a cerut și a obținut o hotărnicie
a unor proprietăți de pe Valea Bârladului „(...) ce are pol sat Măstatici, a patra
parte din Iapa, sat întreg Grijilivi și sat întreg Băcsănești”.86

84
Nicolae Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol. IV, București, 1904,
pp.43-44
85
H. Bolomey, Descrierea moșiei regale Slobozia - Zorleni, p.9
86
Nicolae Iorga, op.cit., p.52

110
7. LAHOVA

Lahova, pronunțat Loava de localnici, în prezent este o vale, cu orientare


est – vest, între satele Ghermănești și Banca. Valea se închide într-un semicerc,
cu pante repezi, într-un loc numit Recea, zonă locuită în perioada geto-dacă,
așezare pusă în evidență arheologic 87 . În partea superioară a văii, pe partea
stângă, unde dealul este mai domol și coboară lin spre matcă, a existat un sat,
pus în evidență de resturile ceramice, descoperite de noi în vara anului 2008.
Terenul oferă condiții optime pentru existența unei așezări, beneficiind de panta
însorită, de existența izvoarelor și a pădurilor, care atunci mărgineau valea pe
trei direcții. Vatra satului era ascunsă privirii dinspre vest, de la gura văii, de
pantele dealurilor din sud și nord care obturează, datorită cursului sinuos al
pârâului cu curgere temporară, pârâu care se varsă în râul Banca. Fostul sat, ca
toate satele din zonă, și-a avut hotarul spre vest în malul râului Bârlad.
Primul document care atestă existența unui sat pe această vale este din 18
iunie 1444. Atunci, printr-un document emis de Ștefan voievod, fiul lui
Alexandru cel Bun, a fost întărită stăpânirea preotului Toader din Bârlad peste
unele proprietăți foste ale fratelui său „și, pe Lahova, unde a fost mănăstire a
fratelui său, a popii lui Draghie”.88 În acel moment, mănăstire nu mai exista,
documentul menționează „unde a fost mănăstire”, dispariția ei credem că s-a
produs în 1440, când a avut loc un atac al tătarilor, atac menționat și de Grigore
Ureche „(...) la leatul 6948 «1440» dichemvrii 12 zile, iarăși au întrat tătarii în
Țara de jos, de au prădat și au arsu Vasluiul și Bârladul”89. Atunci a fost jefuit și
satul Lahova și distrusă mănăstirea lui Draghie. În învălmășeală s-au pierdut și
bani. O monedă pe valea Loavei a fost descoperită de învățătorul Nechifor Gelu
în vara anului 2008. Mănăstirea a fost distrusă atunci, dar satul a supraviețuit.
Noul proprietar a fost popa Toader din Bârlad, fratele protopopului Draghie.
Protopopul a avut în proprietate și satul Pomârla, unde probabil s-a retras, după
căsătoria fiicei sale, Stanca, cu Ivanco Mihăilaș, fiul marelui boier Mihail de la
Dorohoi. Cum a decurs mersul proprietății pe Lahova, a urmașilor preotului
Toader, nu putem ști, cunoaștem însă că în secolul al XVII-lea, documentul din
1444 se afla în posesia lui Iorgu medelnicer care își apăra drepturile asupra
teritoriului fostului sat de pe Simila. Înainte de 1488, satul Loava s-a aflat în
stăpânirea lui Dașco, fiul lui Gostilă. Nu știm cum a ajuns satul în proprietatea
lui Dașco sau a tatălui lui Gostilă. Să fi fost acesta un urmaș al preotului Toader?

87
Ghenuță Coman, Statornicie. Continuitate, p.57
88
DRH, vol. I, doc. 248, p.351
89
Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Editura Minerva, București, 1978, p.30

111
Din 1444 până în 1488 au fost numai 44 de ani, timp în care s-a schimbat
proprietarul în satul Lahova.
În 1488, printr-un document emis de Ștefan cel Mare s-a confirmat
vânzarea satului Lăhovenii, cumpărător fiind Toader Gherman pentru 60 de
zloți90. Din acel moment satul a devenit parte a domeniului stăpânit de neamul
Gherman, neam proprietar și la Banca, după cum ne informează un document
din 1554. Atunci, Alexandru Lăpușneanu a emis un document prin care a miluit
„pe Coste paharnic și frații săi Ion și Nistor, pe sora lor Sora, feciorii Magdei, cu
un sat Colonești, pe Bârlad, și cu moară în Bârlad și Ialohoveni sub pădure și
Banca cu a patra parte de moară în Bârlad91. Documentul sugerează apartenența
celor trei sate Ghermănești, Lahova, Banca, la domeniul funciar al neamului
Gherman, dar vine și cu o completare, „Colonești pe Bârlad”.
Ialohovenii sunt Lahoveni, dar Coloneștii? Se pare că se consemnează
fărmițarea, deja, a proprietății în sânul neamului Gherman. De altfel, satul de pe
Valea Loavei a dispărut, locuitorii s-au mutat în satele din jur. În partea de apus
a hotarului satului, în zona de șes, în următoarele secole apar menționate alte
moșii: Beșicanii, Giușca, Colonești, Călinești.

***

Pădurea din spatele văii s-a numit în perioada medievală Făgetul


Leahului. În documentul din 1554 satul Lahova apare cu numele „Ialohovenii
sub pădure”. Au fost păreri că numele satului și văii își au originea în termenul
leah. Dar, în slava veche, termenul lovitra înseamnă vânătoare, laviti înseamnă
a vâna, a pescui.
Rezultă că Lahova, înainte de a fi sat, a fost un loc de vânătoare, pe valea
dintre satele Ghermănești și Banca, o vale împrejmuită de dealuri împădurite.

8. MĂSTECANII – MASTATICII – HOROIATA

În 25 iunie 1519 (7027), la Hârlău, domnul Moldovei Ștefan voievod,


nepotul lui Ștefan cel Mare a emis un document în favoarea urmașilor lui Mihu
medelnicer. Prin acest document, aceștia, Ion și frații săi, Giurge și Necoară, și
surorile lor Anghelina și Marica au primit întărire pe ale lor „drepte ocini” dar și
„moșii și cumpărături și agonesită, din slujbă a părintelui lor, Mihul medelnicer,

90
DRH, A, Moldova, doc. nr.22, p.38
91
Ioan Antonovici, Istoria comunei Bogdana, p.124

112
(...), în zilele moșului domnii mele, Ștefan V«oe»vodă”. Aceste proprietăți erau
în mai multe zone, dar și patru sate pe Bârlad: „un sat anume Măstecanii, unde
au fost Măsticananu; alt sat Bujorenii, unde a fost Bujor, al triile Pipărcanii, unde
au fost Iliiaș și tovarășul său Șteful, pe amândouă ținuturile; al patrăle, unde au
șezut Slăveii și Mihăilă, pe amândouă ținuturile; și cu mori ce sânt în Bârladu”.92
În altă variantă Măsticunanu a fost transcris prin Măstăcanul. Alexandru
Gonța în Indicele numelor de locuri a menționat Măstecanii, sat pe Bârlad, lângă
Zorleni, întărit fiilor lui Mihail medelnicer. Alexandru Gonța mai face altă
mențiune, separat: Matatici (Mastatici), sat pe Bârlad la gura Băncii, lângă
Banca; parte cu moară întărită lui Ursu și alții.
Documentele ulterioare vor demonstra că a fost un singur sat, nu două, și
că vatra lui a fost în apropiere de Banca, mai degrabă la gura pârâului Horoiata.
În 15 mai 1592 (7100), la Iași, domnul Moldovei Aron voievod a emis
un document prin care a întărit un act de vânzare – cumpărare pentru părți din
două sate din șesul Bârladului.
Cumpărătorii au fost Ursu, Zaharia și femeia lui Marica care luau în
stăpânire pentru patru sute și cincizeci zloți tătărești „a patra parte din Matatici
și a patra parte din moară și a patra parte din Pocigani”. 93 Vânzător a fost
Necoară Moviliță, fiul Mariicăi, nepotul Tudorei și strănepotul lui Ion Gherman.
Acesta a vândut partea lui, dar și partea fratelui lui, Moghilă și partea Malinei.
Partea vândută, câte un sfert din cele două sate s-a aflat în proprietatea
străbunicului său Ion Gherman printr-un privilegiu de împărțire din timpul lui
Petru Voievod cel Bătrân (Petru Rareș n.n.). Nu cunoaștem actul prin care s-a
făcut împărțirea, dar documentul ne informează că aceste sate au fost „dreaptă
ocină și dedină”, adică erau proprietate mai veche a neamului. În acest caz și
celelalte trei sferturi, din ambele sate, se găseau tot în proprietatea unor neamuri
ale lor.
Satul apare cu două nume Mastacani și Mastatici. Este un singur sat, tema
este aceeași, sufixele sunt diferite, unul românesc, celălalt slav.
La sfârșitul secolului al XVI-lea, Toader Chiriac, mare vameș din Bârlad
a intrat în stăpânirea satului Zorleni pentru șase cai «în 28 martie 1594 (7102)».94
Marele vameș Tudor Chiriac a avut o ascensiune rapidă. În 30 martie 1606
(7114) era mare căminar și primea întărire de la Ieremia Movilă voievod pentru
mai multe sate, de fapt părți de sate. Atunci a cumpărat „a patra parte din sat din
Mastatici și din Picigani, în gura Băncii, cu loc de moară în apa Bârladului”

92
DIR, veacul XVI, A, Moldova, vol. I (1501 – 1550), Editura Academia Republicii Populare
Române, 1953, doc. nr.133, pp.145-147
93
DIR, veacul XVI, A, Moldova, vol. I, p.57, doc. nr. 71
94
DIR, veacul XVI, vol. IV, p.105, doc. nr. 127

113
pentru 400 taleri argint.95 A vândut Anisia, fata lui Isaiu, nepoata lui Gherman
postelnic. Vânzătoarea era din neamul lui Gherman, aparținea aceleiași familii
cu cei care vânduseră în 1592. În documentul din 1606 s-a menționat că satul
Mastatici a fost întărit în proprietatea neamului în timpul lui Ștefan cel Mare. De
puțin timp stăpânirea se baza și pe „ispisocul de împărțeală ce-au avut iai dela
Domnia mea” (Ieremia Movilă, n.n.).
Urmașii lui Toader Chiriac au scăpătat. Zamfira, soția sa și fii Toader și
Marinca, au vândut la 1 ianuarie 1623 (7131) lui Gheneiu pârcălab, pentru 100
taleri de argint „al patrulea parte din Mastatici și Piciganii în Gura Băncii, (...),
cu vad de moară în pârâul Bârladului”.96
Nici neamul lui Ghinea nu a rămas multă vreme proprietar în satele
Mastatici și Picigani. În 1633, Irina soția lui Ghinea și-a vândut proprietățile din
aceste sate. Familia ei avea în proprietate un sfert din ambele sate, parte
cumpărată de la Zamfira, soția lui Toader Chiriac, dar și alt sfert cu un „zapis de
cumpărătură din zilele lui Ureche vornicul, dela feciorii lui Ursu, nepoții Petrii”,
și alt sfert „dintr-un alt zapis ce au avut ea de la Anăsie, fata lui Isaiu, nepoata
lui Gherman postelnic, a patra parte iar din satul Mastatici și a patra parte din
Pițigani”.97 Cumpărătorii au fost Scârlet și Tudorache.
Urmașii lui Scârlet din Zorleni, Ștefan și Dabija, au obținut în 1684 de la
Ștefan Petru Voievod (Petru Șchiopul, n.n.), întăriri pentru averea moștenită, ce
consta în părțile de moșie, locuri de prisacă, pomet, fâneț, case, dumbravă, vetre
de sat din Călinești, Beșăcani, Văleni, Pițigani (în gura Băncii), Valea Iepei,
Mastaticii, în prezența martorilor din Bârlad, Sârbi, Fruntișeni.98
La începutul secolului al XIX-lea, pe Valea Bârladului, aga Alecu
Callimachi și-a constituit un domeniu, cu centrul în satul Zorleni, dar care mai
cuprindea „pol sat Măstatici, a patra parte din Iapa, sat întreg Grijilivi și sat întreg
Băcsănești”.99
Alecu Callimachi, ctitorul primei școli din Zorleni, în 1816, și-a mărit
proprietatea, în 30 ianuarie 1818, cu părțile din Bujoreni și Băcsănești, foste ale
lui Mihalache Banu, pentru care a dat la schimb moșia Cioricești, la Fălciu, cu
bălțile Lăpușna și Lăpușnița.100 Peste câțiva ani, nu știm în ce împrejurare, moșia
Mastatici a intrat în proprietatea familiei Greceanu. Ioan Greceanu născut în
satul Diocheți, căsătorit cu Nastasia Costandache, la începutul secolului al XIX-

95
Iacov Antonivici, Documente bârlădene, vol. IV, doc. nr. XXV, pp.45-47
96
Ibidem, doc. XXIX, pp.52-53
97
Ibidem, doc. XL, pp.71-72
98
C.D.M., vol. IV, doc. 809, p.190
99
Nicolae Iorga, Studii și documente, vol. VI, nr.144, p.52
100
Ibidem, nr.146

114
lea a fost proprietar la Simila, moșie care cuprindea și Mastaticii. 101 Ultimul
proprietar din neamul Greceanu al moșiei a fost aga Costache Greceanu căsătorit
cu Eufrosina Iancu Văcărescu. Costache Greceanu a murit foarte tânăr (35 ani)
lăsând proprietățile grevate de datorii, în stare de faliment. În 30 martie 1859, la
un an după moartea lui Costache Greceanu, vornicia de aprozi a hotărât să se
vândă la mezat moșia Simila și Mastatici din districtul Tutova și casele din
capitală. În 26 aprilie 1860 s-a încuviințat vânzarea proprietăților pentru
despăgubirea creditorilor cu 12.331 galbeni și 3.448, datorie recunoscută de
vistiernicul Panaite Balș. Moșia scoasă la mezat s-a prezentat cu întregul
inventar. Pe moșia Mastatici, în acel moment, nu mai exista sat, prezentându-se
numai ca moșie, câțiva locuitori acolo trebuie să fi fost, câteva slugi ale moșiei,
dar și cei care serveau rateșul. O cercetare arheologică atentă putea să scoată la
iveală vatra fostului sat, sau resturile așezării din secolul al XIX-lea. Noi am
încercat în anii trecuți, nu am putut continua din cauze diverse. Am depistat
foarte multe resturi ceramice medievale, la aproximativ 100 metri de șoseaua
Bârlad – Vaslui, pe partea dreaptă, spre răsărit. Pe partea stângă a șoselei, spre
apus, există un tumul. Așezarea descoperită de noi este puțin mai la nord de
pârâul Horoiata. În unele hărți publicate de Iacov Antonovici, în „Documente
bârlădene”, satul apare la sud de pârâul Horoiata, pe ambele părți ale șoselei,
mergând moșia satului până în Dealul Iapa. Din această cauză, cercetarea
arheologică trebuie continuată. Dacă vatra satului a fost la sud de drumul care
vine de la Bogdănești, trebuie pusă în evidență arheologic. În acest caz, situl
arheologic descoperit de noi, la nord de pârâul Horoiata ar putea fi vatra fostului
sat Picigani, ambele sate, Mastatici și Picigani au fost apropiate, au avut
aproximativ același destin, aceeași proprietari, și apar împreună în majoritatea
documentelor. Dacă Mastatici a existat în situl descoperit de noi, satul Picigani
a fost mai la nord, puțin, cam pe locul unde în prezent se găsește satul Sălcioara
(7 Case). Probabilitatea ca satul Mastatici să fi existat pe locul sitului arheologic
descoperit de noi este foarte mare, deoarece satul apare și cu numele de Mastatici
– Horoiata.
Licitația a fost organizată pe 15 aprilie 1860. S-au prezentat mai mulți
concurenți, dar „Vasile Pogor au dat prețul cel mai folositor suma de 18.000
galbeni”. Vasile Pogor a fost declarat câștigător și a garantat „cu sinetul de cinci
mii galbini ce are a lua de la dl. Alecu Moruz cu ipoteca în moșia Pekea”.102

101
Radu Sc. Greceanu, Familia Greceanu din Moldova, în Arhiva Genealogică, Iași, 1997, nr.3-
4, pp.174-192
102
Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. III, doc. nr. CLXXVII, pp.317-320

115
Vasile Pogor a primit act de proprietate pe 26 aprilie 1860 cu nr.56 al
Curții de Confirmare a Moldovei și întărit de Ministerul Dreptății cu nr.4018 din
același an.103
Dificultăți financiare a avut și Vasile Pogor. Acesta a împrumutat, în
1877, suma de 10.400 lei de la Prima Societate de Credit Fonciar Român din
București, cu ipotecă în moșia Gura Simila și Horoiata. Toată moșia avea
suprafața de 711 fălci și 31 prăjini, după măsurarea făcută de inginerul hotarnic
Grigore Neculcea. Din împrumutul de 104.000 lei din 1877, probabil că
proprietarul moșiei Vasile Pogor nu plătise decât dobânzile anuale, în 1884
datoria fiind de 102.055 lei. Probabil că dificultățile financiare l-au obligat pe
Vasile Pogor să scoată moșia la vânzare. A cumpărat-o Casa Proprietății moșiei
târgului Bârlad. Reprezentanții Casei Proprietății: Panaite Armașu, Hristache
Ion, Ștefan Gheorghiu, Sava Savin au oferit 27 galbeni pentru o falcie, adică
suma de 225.684 lei noi plătiți în aur. După plata datoriei către Prima Societate
de Credit Român, fostul proprietar a primit suma de 123.628 lei noi și 80 bani în
aur. Prin efectuarea plății prețului moșiei Gura Simila și Horoiata sau Măstăcanii
s-a produs schimbarea proprietarului, noul proprietar devenind Casa Proprietății
târgului Bârlad. Actul de proprietate a fost făcut în 27 februarie 1884, în Iași.
Actul a fost autentificat de Tribunalul din Iași, după care a urmat transcrierea la
Tribunalul de Tutova.104
Moșia Mastatici a rămas în proprietatea Casei Proprietății târgului
Bârlad, până după primul război mondial, când a fost pusă în aplicare cunoscuta
lege prin care s-a efectuat cea mai mare reformă agrară din istoria României.

9. NEGOIEȘTII

În 25 ianuarie 1598 (7108), neamul Bozunca a vândut satul Negoieștii în


Ținutul Bârladului lui Cârstea vel vornic. 105 Aceasta este prima atestare
documentară a satului Negoiești, deși el trebuie să fie mult mai vechi. Nu
cunoaștem o vânzare a unui sat în momentul apariției. Un sat, o așezare
indiferent de mărimea ei, nu se formează, nu se constituie într-un timp scurt, la
comandă, orice așezare este urmarea unei evoluții comunitare. O comunitate are
un trecut în spate. În acest caz, Negoieștii este un oiconim, o comunitate umană,
un grup cu un strămoș comun, acesta fiind un Neagu, rămas anonim ca persoană,

103
Ibidem, p.314
104
Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. II, doc. nr. CLXXVII, pp.314-317
105
Nicolae Iorga, Studii și documente, vol. VI, partea a II-a, p.15, doc. nr.16

116
nemenționat în documentele știute de noi. Rămas necunoscut ca persoană, poate
fi un fenomen interpretat ca o dovadă a unei vechimi mari. Sufixul -ești
reprezintă o desemnare a urmașilor, și este considerat un sufix topic. Înainte de
1598, satul s-a aflat în proprietatea neamului Bozunca. Avem o precizare în
această formulare, o atenționare care informează că satul era stăpânit de un
neam, nu de o persoană. Acest Bozunca, privit ca un neam, ca un grup uman, a
reprezentat, în acel moment, pe cei care au purces dintr-un Neagoe trăitor în
vremuri îndepărtate. Înainte de 1598, satul a fost devălmaș, locuitorii și stăpânii
lui erau răzeși, în calitatea lor de coproprietari. Nu cunoaștem motivele vânzării.
Cunoaștem că Ghenovici Cârstea, cumpărătorul, era mare vornic, funcție
administrativă de prim rang în Țara Moldovei, și, din această cauză, și influentă.
Acest Cârstea Ghenovici mai avea proprietăți în zonă, și după 1598 a continuat
cumpărăturile. Peste câțiva ani, în 27 martie 1602 (7110), marele vornic Cârstea
Ghenovici a cumpărat o ocină în hotarul Bujorenilor de la Plotun, fiul lui Costin
din Negoiești. Ocina cumpărată se afla, „la Măgar, în hotarul Bujorenilor”. La
această vânzare a participat ca martor, și Silion proegumen de la mănăstirea
Măgaru.106
În 17 iulie 1643 (7151), Scârlet din Zorleni și fratele său au cumpărat de
la Ilisafta, fata lui Preabici logofătul, și alții ai dânsei, „o seliște ce se cheamă
Negoiești, ce sunt în ținutul Bârladului, pe apa Bârladului, dinspre răsărit, ce se
împreună cu hotarul Bujorenilor”.107
Această nouă vânzare demonstrează că în 1598 Cârstea Ghenovici nu a
cumpărat tot satul, satul fiind devălmaș, proprietarii erau mai mulți, stăpânirea
fiind pe părți. Documentul din 1643 aduce argumente suficiente pentru a
cunoaște amplasarea acestui sat. Fiind la răsărit de râul Bârlad și având ca vecin
satul Bujoreni, rezultă că avea vatra între acel sat la sud și satul Banca la nord,
aproximativ în zona unde se găsește râpa Magnina.
Dincolo de calea ferată, noi am depistat un sit arheologic cu ceramică
medievală și fragmente de cahle care poate fi vatra satului Negoiești sau a altui
sat, din gura Băncii. În acea zonă, la apus de calea ferată, în volumul III din
„Documente bârlădene” pe o hartă de la sfârșit apare consemnată „Siliștea
veche”. Satele cu vatra în Dealurile Fălciului, pe văile pârâielor, au hotare spre
apus, în malul râului Bârlad. Aceste pâraie au un curs înclinat spre valea
Bârladului, din această cauză hotarele au o înclinare puțin spre nord.

106
Ibidem, nr.17, vezi și Iacov Antonovici, Notițe istorice și tradiționale despre schitul Măgaru,
p.19
107
Iacov Antonovici, Documente bârlădene, volumul IV, doc. nr. LI, pp.84-85

117
În 1793, soția sulgerului Grigoraș a amanetat moșia ei Negoiești
vornicului Gavril Conachi, proprietarul de la Zorleni. Moșia a fost răscumpărată
în 1806 de postelniceasa Maria Paladi.108
Peste câțiva ani, printre proprietarii de la Negoiești îl găsim pe
Manolache Radu, care stăpânea moșia pe jumătate, cealaltă jumătate fiind în
stăpânirea Mariei Sturdza. În 1813 decembrie 14, serdarul Manolache Radu s-a
înțeles cu aga Alecu Callimachi proprietarul de la Zorleni, „dându-i jumătate din
Negoiești, în hotar pe din gios (...) cu moșia Bujorănii și cu alte moșii ale
dumisale Agii, iar pe din sus cu altă giumătate de sat Negoiești, a dumisale
Bănesei Măriei Sturzoaiei”. Pentru această jumătate de sat Manolache Radu a
primit de la Alecu Callimachi un ratoș de piatră în târgul Botoșani.109
Alecu Callimachi, prin moșteniri, cumpărături, schimburi, a creat un
domeniu cu centrul la Zorleni. Din această cauză, în secolul al XIX-lea,
Negoieștii apar consemnați ca moșie aparținătoare de Zorleni.110

10. SÂRBII

Este un sat enigmatic, pentru noi. Toate vechile sate, și au fost multe, de
la drumul mare, de pe Valea Bârladului, între Bârlad și Vaslui, au dispărut, sau
și-au schimbat vatra, numai Sârbii au înfruntat vremurile și adversitățile. Totuși,
n-ar fi exclus ca în istoria acestui sat să fi existat și hiaturi. Credem că au fost
perioade când satul a fost părăsit de locuitori, când populația s-a reînnoit cu
bejenari, sau cu oameni veniți de peste hotare.
Toponimul ne aduce câteva informații. În vremurile vechi satele formate
cu locuitori veniți din sudul Dunării se numeau Sârbi, chiar dacă majoritatea
celor veniți erau români. Au fost, însă, și de alte etnii, este nevoie de un studiu
onomastic al zonei, privind antroponimele, toponimele și oronimele locale.
Reamintim numele de persoane Martac și Cârjan, nume ce ne sugerează așezarea
aici, a unor locuitori veniți din Dobrogea.
Sate cu numele Sârbi sunt foarte numeroase în Moldova. În „Documente
privind istoria României” și care cuprinde documentele interne ale Moldovei,
cunoscute până în momentul editării, în perioada 1384-1625, sunt consemnate
21 de sate. În aproprierea satului Sârbi, de pe Valea Bârladului, sunt menționate
documentar: un sat Sârbi, lângă Ciortolom, comuna Tutova, satul Sârbi de pe

108
Nicolae Iorga, Studii și documente, vol. VI, nr.137, p.50
109
Ibidem, nr.139, p.51
110
Tezaurul toponimic al României, Moldova, vol. I, partea 1, p.766

118
Lișcov din comuna Blăgești, satul Sârbi de pe Rebricea din comuna Grajduri,
satul Sârbi din comuna Nicorești în apropiere de Tecuci, satul Sârbi în gura
Lahovului, satul Sârbi devenit mai târziu Brăiteni, la sud de Șuletea.
Cel mai vechi document al satului Sârbi de pe Valea Bârladului, cunoscut
de noi, este din 20 august 1592 (7100), când Grigori a dăruit partea sa de ocină
din satul Sârbi, lui Dumitrașc, nepot al său. Documentul este prezentat rezumat
într-un perilipsis, în condica casei Roșca Codreanu, de scrisori pentru Dănceni,
Sârbi și Ciurești (Ciorăști, n.n.)111. Un Grigore Căpățână din Sârbi a participat
ca martor la întocmirea unui act de vânzare – cumpărare în satele Mastatici și
Pițigani, în Gura Băncii, sate aflate în apropiere de satul Sârbi 112 în 1633, dar și
la altă vânzare în 1642113.
Alt proprietar în Sârbi, atestat documentar în 14 iunie 1603, a fost
Cruceanu Bumbar. Acesta cu soția sa Kița au pus zălog stolnicului Kicoș
jumătate de sat din Sârbi „ci esti pi apa Bârladului, cu locuri de prisăci, c-un vad
de moară pi apa Bârladului” și vândut „40 de pâmânturi în 40 de lei la Ruptura,
din Cojeri, din hotarul Sârbilor”.114 Crăciun Bumbar stăpânea jumătate din satul
Sârbi, dar și alte pământuri din hotar. Nu cunoaștem originea sa, din ce neam
cobora. Alt proprietar a fost Grigore care făcea danie nepotului său Dumitrașc,
poate acel Grigore Căpățână din 1633 și 1642.
Cruceanu Bumbar, Grigore Căpățână, și alții, credem că au fost urmași
ai lui Frunteș. Sunt cunoscute două documente de la începutul secolului al XVII-
lea în care apar alți urmași ai lui Frunteș proprietari în Sârbi și în satele din jur.
În «1630-1640», Ion și Onofrei, feciorii Frâncului, nepoții lui Frunteș au
vândut lui Ionașcu părțile lor din satele Stolniceni, Belciug, Dănceni, Sârbi și
Ciorăști de pe apa Bârladului cu vad de moară și locuri de prisacă115.
Tot atunci, popa Grigore din Mălăiești cu preoteasa sa Mărica, nepoata
lui Frunteș au vândut aceluiași cumpărător, Ionașcu Baltag, nepotul hatmanului
Nicoară, părțile lor de moșie din Belciug, Dăncești, Stolniceni, din hotarul lui
Frunteș, fost stolnic mare116.
Aceste documente, prin informațiile aduse, ne conturează și alte sate ale
domeniului feudal al neamului Frunteș, care pe lângă satele Ciorăști și Borăști
mai cuprindea și satele Sârbi, Stolniceni, Dăncești și Vălenii, Belciugul fiind
partea de sus a acestui sat.
111
Catalog de documente din Arhivele Statului Iași, Moldova, vol. I, București, 1989, nr.1479,
p.536
112
Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. IV, nr. XV, p.71
113
CDM, II, nr.1.571, p.318
114
Ibidem, nr. XXIII, pp.43-44
115
CDM, vol. II, nr.615, p.137
116
Ibidem, nr.616

119
Un document din 25 octombrie 1637 vine să completeze informația
privind stăpânirea neamului Frunteș în Văleni. Atunci, Ion, feciorul Frâncului
din Văleni a vândut părțile lui din Văleni, Stolniceni și Dăncești lui Scârlet din
Zorleni117.
Satele Sârbi și Văleni se întâlneau cu hotarul pe râul Bârlad, Vălenii la
răsărit, din șes și pe deal, Sârbii la apus din șes continuând pe Colinele Tutovei.
Moșia Belciug a fost partea de răsărit a satului Văleni, moșiile Stolniceni și
Dăncești au fost vecine cu Sârbi și Văleni, toate formau corp comun în domeniul
neamului Frunteș, apoi în stăpânirea familiilor Jora și Codreanu.
Printre proprietarii satelor Sârbi, Văleni, Dănceni s-a aflat și Lupan
slugerul, ctitorul schitului Moreni. Documente de proprietate ale lui nu
cunoaștem, dar urmașii lui, copiii, nepoții au avut. Toți au vândut părțile lor lui
Antiohie Jora. De la neamul Jora aceste proprietăți au fost moștenite de neamul
Roșca Codreanu, după căsătoria lui Ion Codreanu cu Ecaterina Jora. Slugerul
Lupan a avut două soții, una din ele Maria a fost fiica lui Vasile Bujoreanu,
ctitorul schitului Măgaru, ginere al lui Cârstea Ghenovici.
Maria, fiica lui Vasile Bujoreanu, a adus ca zestre părți de moșie de la
tată, multe moștenite de la Cârstea Ghenovici, fost mare vornic. Proprietăți
primite ca zestre de Lupan au fost și părți în Sârbi și Văleni. Urmașii lui au
vândut aceste părți, sau numai anumite hlize, lui Antiohie Jora, cămăraș în
momentul vânzării, ajuns mai târziu hatman al Moldovei.
În 14 februarie 1684 (7192), Tofana călugărița, fata lui Lupan, a vândut
lui Antiohie Jora, mare cămăraș partea ei de moșie din Văleni118. În 1689, Maria
Mârzoaie, fata lui Onil, nepoata lui Cozmiță Călugărul a dăruit partea sa de la
părinți, în Dăncești și Văleni lui Antiohie căminarul. În același timp, surorile ei
Tudosia și Mălina au vândut lui Antiohie pentru patru lei părțile lor de la părinți
și de la moșul lor. În nota tergală s-a făcut mențiunea că Mârzoaia și surorile ei
au mai păstrat părți în Dăncești119. În 14 august 1689, Antiohie a primit danie de
la Pavel, nepotul lui Lupan, partea lui din satul Sârbi120. Antiohie Jora a mai
cumpărat în aceste sate și de la alți răzeși. În 25 februarie 1688 (7196), Antiohie
a primit danie, desigur o vânzare mascată, de la Gligorie, Nohit și sora lui
Nedelea, copiii popii Vârlan, nepoți lui Ionașco Popențea, din satul Văleni o
parte de ocină, a cincea parte din bătrânul Popențeni, din câmp, tarină, fâneț,
pădure și vad de moară în Bârlad. În nota tergală s-a făcut mențiunea că „tot
hotarul” se înțelege că a fost: Văleni, Dăncești și Sârbi „tot una și a fost a tuturor

117
Ibidem, nr.1.233, p.258
118
CDM, IV, nr.814, p.190
119
Ibidem, nr.1.206, p.272
120
Ibidem, nr.1.203, p.272

120
răzeșilor”121. Antiohie Jora a cumpărat în 13 ianuarie 1696 a treia parte din satul
Sârbi, de la Ștefan, feciorul Anghelușei, fata lui Ionașcu Baltag, partea mamei
lui de la moșul Baltag122.
În 1801, Ecaterina Jora s-a căsătorit cu Ion Codreanu, proprietar în satele:
Dealul Mare, Fruntișeni, Balomirești. Soția, Ecaterina, fiica lui Manolache Jora
a adus ca zestre moșiile: Vălenii cu Dăncenii, parte din Sârbi și Stoișești. Ion
Codreanu a avut patru feciori și o fată. Doi dintre ei, Dimitrie și Gheorghe au
primit moșiile mamei lor: Gheorghe a primit Streșineștii pe Horoiata și moșia
Sârbi cu întreg vadul de moară de pe apa Bârladului cum și toate părțile celelalte
de moșie ce sunt din apa Bârladului spre apus, Gheorghe a primit moșia Vălenii
cu Dăncenii, cu sat și Biserica, cum și toate celelalte părți de moșie ce sunt pe
lângă acestea123.
În 1829, Dimitrie a murit de ciumă și a fost înmormântat la Biserica din
Văleni. După moartea lui, partea sa de avere a intrat în proprietatea fratelui său
Gheorghe Roșca Codreanu, adică: 342 stânjini din moșia Sârbi și cu tot celălalt
loc al Sârbilor și a Stâlpitura lui Ciocârlan ce le „stăpâneau a ??? răzeși și boierii
megieși cu ră credință, va stăpâni Gheorghe tot locul întrupat de marele logofăt
Antiohie Jora sub numele de hotarul Vălenilor”.124
În satul Sârbi, neamul Jora nu a stăpânit moșia în totalitate, existau și alți
răzeși cu proprietăți mai mici. Existența lor provoca încălcări de moșie,
neînțelegeri, judecăți, hotărnicii. Au fost și mari boieri care au încercat să
pătrundă în moșia satului. Unul din ei a fost Lupu Costache. Cumpărăturile
acestuia în Sârbi au fost contestate de Antiohie Jora, contestația a dus la o
judecată în fața domnului Mihai Racoviță. Antiohie Jora s-a folosit de
prevederile vechiului drept românesc; la orice vânzare de pământ trebuiau
consultați vecinii. Deoarece Antiohie era moșinaș în Sârbi de 30 de ani, trebuia
consultat de vânzători, el avea drept de preempțiune. În această situație, Antiohie
Jora a întors banii cheltuiți de Lupu Costache și a rămas el proprietar pe părțile
cumpărate de acesta125.
Până în 1837, proprietar pe moșia Vălenii cu hlizele Dăncenii, Stâlpitura
lui Ciocârlan și Sârbii, în total 572 hectare de pământ cultivați și pădure a fost
Gheorghe Roșca Codreanu. În ziua de 6 noiembrie 1837 și-a făcut testamentul,
și a doua zi a decedat. Prin testament au fost eliberați toți robii și din veniturile

121
Ibidem, nr.1.127, p.253
122
Ibidem, nr.1.784, p.394
123
Preotul Ioan Antonovici, Frații Gheorghe și Neculai Roșca Codreanu, Bârlad, 1908, pp. XII
- XIII
124
Ibidem, p. XIV
125
CDM

121
moșiei trebuia „să se facă o școală pe moșia sa Vălenii, pentru una sută elevi,
cari să învețe limba latină”.126
Mare patriot și creștin, Gheorghe Roșca Codreanu a botezat mulți copii
din Văleni și Sârbi cu nume romane. Executor testamentar a fost lăsat moșul său
Ion Costache, proprietar al moșiei Epureni. Acesta a administrat rău averea,
interesant, în zilele noastre ar fi fost acuzat de spălare de bani și însușire
frauduloasă a veniturilor moșiei, deși prin testament putea intra în posesia a 20%
din bunuri și veniturile anuale ale moșiei.
În 28 septembrie 1845, Epitropia Învățăturilor publice din Moldova a
propus lui Mihail Sturdza domnul Moldovei „să se înființeze în școala din Bârlad
un Clas Real, în carele să se învețe și limba latină, după dorința din urmă a
Testatorului și acest clas să poarte numele de Clas Real al Codrianului” 127 ,
deoarece „Fiindcă folosul unei școale, înființate într-o poliție, este mult mai mare
decât a celei dintr-un sat, precum sunt Vălenii”.128
În 12 octombrie 1846 Epitropia Învățurilor publice din Principatul
Moldovei a dispus înființarea Clasului Codreanu.

11. STOIȘEȘTII

Sat vechi, o demonstrează toponimul, deși apare în documente târziu, în


timpul lui Petru Rareș, un document de vânzare – cumpărare, dar care
menționează existența satului și în timpul lui Ștefan cel Mare.
În 25 martie 1546 (7054), Petru Rareș voievod, domnul Țării Moldovei
a întărit un act de vânzare – cumpărare. Se vindea jumătate de sat din Stoișești,
de sub Făgetul Leahului, partea dinspre apus. Cumpărători, pentru două sute zloți
tătărești au fost soții Badea și femeia lui Mușa. Au vândut „Anghelina, jupâneasa
lui Hrană fost vornic, fiica Marușcăi, nepoata lui Jurjea Pânteceli și nepoții ei
Dumitru și fratele său Petre și sora lor Todosia”.
Satul se afla în proprietatea lor „(...) după dreptul lor unic și privilegiu,
ce l-a avut Marușca, fiica lui Jurjea Pântecele, de cumpărătură de la părintele
domniei mele, Ștefan voievod”.129
Documentul nu ne informează de la cine a cumpărat Marușca, în timpul
lui Ștefan cel Mare, probabil de la urmașii lui Stoiș. Totuși, documentul ne
prezintă o informație deosebit de importantă pentru cunoașterea satului, și

126
Preotul Ioan Antonovici, op.cit., p. XIX
127
Preotul Ioan Antonovici, op.cit., p.54
128
Ibidem
129
DIR, XVI, I, nr.389, p.426

122
probabil și a altor așezări. Se vindea o jumătate de sat, partea de apus, partea de
sub pădure. În documentele ulterioare satul apare și cu numele de Cojeri. Costin
Clit, în 2017, a transcris un număr mare de documente ale satului aflate în
Arhivele Naționale din Iași. Noi, am văzut numai rezumate ale acestor
documente. În aceste documente apar ambii termeni, Stoișești și Cojeri.
Până la cunoașterea acestor documente, deși superficial, mai mult
informativ, am crezut că sub numele de Cojeri a fost desemnată partea de la șes
a satului. Sunt documente care ne îndreaptă spre această concluzie. Așezarea
satului de pe șes este atestată arheologic și documentar. După documentele
transcrise de Costin Clit pare că numele de Cojeri a desemnat cealaltă jumătate
a satului, partea lui de nord.
În vremurile vechi, hotarul satului a fost delimitat la est de Făgetul
Leahului, la vest mergând până în apa Bârladului. Pe șes, în acest hotar, a existat
o așezare, confirmată de ceramica depistată de noi în apropierea unui tumul,
lângă calea ferată, la sud de satul 1 Decembrie. Prezența locuitorilor în această
așezare, de pe șes, este pusă în evidență de un document din 12 noiembrie 1696,
emis de domnul Moldovei, Constantin Duca, fiul fratelui domn Duca Gheorghe.
Acest document a consemnat întâmplări din anul 1673 și perioada ulterioară.
Atunci a trecut o armată turcească condusă de sultan pe „drumul mare” de-a
lungul Bârladului spre Camenița, în Polonia. Oastea turcească a pus în dificultate
multe din așezările de pe șes. Atunci, locuitorii de pe șes s-au refugiat și așezat
la Stoișești, amintiți Mereuță Șuică, Toderuc, nepoții lui Bontaș. Aceștia au mers
în fundătura văii Stoișeștilor și și-au făcut bordei.130
Nu cunoaștem cum a evaluat proprietatea în sânul familiei Badea, cel
care a cumpărat jumătate de sat în 1546, și nici în cealaltă jumătate, partea de
nord. Sigur se stăpânea în devălmășie, răzeșește, unii dintre ei plecați din sat, dar
păstrându-și părțile.
Înainte de 1658, unul din proprietarii satului, în partea de nord, care se
numea Cojeri, a fost Constantin Bujoreanul, fiul lui Vasile Bujoreanu, din
Bujoreni, sat dispărut în prezent, ctitorul mănăstirii Măgaru. Acesta a ajuns
proprietar în Cojeri prin căsătorie. În 23 aprilie, a vândut lui Gligorașco
Hăbășescu „(...) ce să va alege partea socru mieu armașului”. A fost prima
cumpărătură a lui Gligorașco Hăbășescu în Cojeri, au urmat și altele. Nu a fost
singurul cumpărător, în același an a intrat în sat marele paharnic Gligorie, fiul
lui Gavril Miclescu. Cei care vindeau erau răzeși în Cojeri și Stoișești, dar și în
alte sate din zonă, ajunși acolo prin căsătorie. Documentele atestă vânzătorii în

130
Ioan Antonovici, Documente bârlădene, vol. IV, pp.23-25

123
Cojeri și Stoișești; răzeși acolo, dar locuitori în alte sate, în Văleni sau sate de pe
Valea Horoiata.
Străhilat Cărăban, Pântileiu Blaga, Iftimie Corciovă, Toader Pârciul,
Chiriac, feciorul Blagăi și Călin, feciorul lui Glonadie, Enache din Văleni au
vândut părțile lor din Cojeri, ținutul Fălciu, marelui paharnic Gligorie. Acești
vânzători erau din Văleni, dar proprietatea lor se întemeia pe o cumpărătură a
moșului lui Lazăr din Ghermănești de la Simion stolnicul. Tot atunci, Enachie
din Văleni mai vindea a patra parte din bătrânul Parpalea „din vatra satului și din
câmpu și din păduri, din vaduri de moară ce sunt în apa Bârladului și din tot
venitul satului”. 131 Au urmat alte cumpărături ale paharnicului Gligori.
Documentele scot în evidență stăpânirea devălmașă a răzeșilor în Cojeri și
Stoișești, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
În 20 iunie 1663, Istrate Dabija voievod a întărit marelui paharnic
Grigore părțile din Cojeri aflate lângă cele ale lui Grigore Hăbășescu132.
Neamul Miclescu, în 1664, își mărește proprietatea din Cojeri cu părțile
lui Gligori Hăbășescu, biv ceașnic și pârcălab de Hotin.133 Într-un izvod de moșie
din 1726-1728 din condica logofătului Gavril Miclescu, pe care le-a vândut
jicnicerului Vasile sunt menționate și satele Cojeri, Hioci, cu părțile din
Stoișești.134
La începutul secolului al XVIII-lea a apărut un nou pretendent la
stăpânire în Cojeri și Stoișești. Acesta a fost Lupu Costache.
În 1709, Mihai Racoviță a întărit vel vornicului Lupu Costachi stăpânirea
asupra moșiei Cojeri după „zapisă de cumpărătură” de la moșenii de acolo.135
În anul 1721 s-au judecat pentru moșia Cojeri vel clucerul Iordachi
Costachi, fiul lui Lupu Costachi, și feciorii lui Vasilachi Râșcan. Cei din Rășcani
s-au bazat pe acte vechi care arătau că moșia Cojeri a fost cumpărată de Vasile
Râșcan „de la Vasile jicnicer, brat lui Gavril Miclescu vornic drept 190 lei și lau
fost neguțat pe acel sat Cojeri Lupul vornic tatăl lui Iordachi clucer cu Vasilachi
Râșcan iarăș drept acei bani”. În momentul vânzării Costăcheștii au achitat
numai 30 lei și după alte trei zapise de datorii suma totală s-a ridicat la 356 lei
cu dobânzile. Datorită sumelor de bani neachitate moșia Cojeri a revenit fiilor
lui Vasilache Râșcan. Printr-un zapis din 1733, Scarlatache Costache a
recunoscut „cum că l-am dat la mâna lui Toader armașul că fiind tatăl său datoria
131
Costin Clit, manuscris
132
Petronel Zahariuc, Țara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ștefan voievod (1653 – 1658), Iași,
2003, p.446, nota 491, Petronel Zahariuc, Lucian Valeriu Lefter, Documentele familiei Miclescu,
Colecția Emil S. Miclescu, Iași, 2014, p.99, nr.43
133
Costin Clit, manuscris
134
Petronel Zahariuc, Lucian Valeriu Lefter, op.cit., p.152, nr.111
135
Gheorghe Ghibănescu, Surete și izvoade, X, p.132, nr. LXXVI

124
lui Vasilachi Râșcan, tatăl lui Toader armașul, și eșind la divan, i-au luat moșia
Cojerii și s-au rugat lui Toader armașul și lui Vasilache Râșcanul să-i de 180 lei
cu 30 lei ce i-au dat frate său Iordachi” pentru răscumpărarea moșiei amintite136.
Sentința definitivă a fost dată în 27 iunie 1766, prin anaforaua boierului prin care
îndreptățea pe Gheorghe Costachi, fiul banului Scarlatachi, să restituie datoria
de 50 de lei cu dobânda lor (în total 100 lei) paharnicului Constandin Râșcanul,
fiul jitnicerului Teodor Râșcanul și nepot al lui Vasilachi Râșcanul de la 1721,
pentru a primi în stăpânire moșia Cojerii137.
În zona de șes, în hotarul moșiei Cojeri, Lupu Costache a intrat în conflict
cu Antiohie Jora, care avea în proprietate părți din satele Văleni, Sârbi,
Stolniceni. În vadul Bârladului, Lupu Costachi a construit mori, dar acestea le
încurcau pe cele ale lui Antiohie Jora amplasate puțin mai sus. Lupu Costachi
cumpărase la Cojeri, pe șes de la Radu paharnic, acesta având moștenire de la
socrul său, date zestre. Socrul lui Radu paharnic a fost Ștefan Scârlet, fost armaș.
Neamul Scârleștilor a avut proprietăți în mai multe sate și moșii de pe șesul
Bârladului, unele fiind la Sârbi, Văleni, Cojeri, Stoișești, Ghermănești. Antiohie
Jora a contestat cumpărătura lui Lupu Costache, de la Radu paharnic, la Cojeri,
în șesul Bârladului, deoarece el era răzeș și în conformitate cu dreptul de
preempțiune trebuia întrebat. Lupu Costache a fost obligat să aleagă bine vadul,
locul morilor, ca să nu înece morile de la Văleni construite de Antiohie Jora.
Deoarece Antiohie Jora era proprietar în Sârbi de 30 de ani, acesta a întors banii
lui Lupu Costache și a rămas proprietar pe părțile vândute de Radu armaș. Fostul
proprietar Ștefan Scârlet era și neam cu Antiohie Jora, ambii fiind urmașii
Todosiicăi Jora.138
Până la începutul secolului al XIX-lea în Cojeri și Stoișești au fost mulți
proprietari: neamul Pântece, Hrană, Badea, Bujoreanu, Hăbășescu, Miclescu,
Costăchești, Râșcănești, Scârlet, după care au urmat Mavroghenii și Perticarii,
dar și mulți alți răzeși.
Secolul al XIX-lea s-a caracterizat prin dispute, pentru proprietate între
Costăchești și urmașii lui Scârlet din Zorleni. Neamul Costache a rămas
proprietar în Stoișești după disputele și înțelegerile cu Râșcăneștii. Satul
Stoișești a fost moștenit de Matei Costache. Acesta a participat în 1783, la
alegerea părților lui Scărlătache din moșia Scriptănești (Țifu), care se învecina
cu moșia sa, Stoișești139. Din căsătoria lui Matei Costache cu Ruxandra Petre
Miclescu s-au născut trei fii: Gheorghe Costache Pătrășcanu, comisul Iordache

136
Ibidem
137
Gheorghe Ghibănescu, op.cit., pp.132-134, nr. LXXVI
138
CDM, IV, nr.1258, pp.344-345
139
Gheorghe Ghibănescu, Surete și izvoade, VII, doc. CXL, pp.188, 191, 194

125
Costache și Iorgu Costache Strișescu140 și o fiică, Ecaterina (Catinca) care s-a
căsătorit cu Nicolae Mavrogheni. Fiul lor, Scarlat, a cumpărat satul Stoișești, în
20 iunie 1855, de la unchiul său, aga Gheorghe Costachi141. În curtea bisericii
din Stoișești se păstrează mormântul lui Scarlat Mavrogheni, al soției sale
Eufrosina și al ginerelui Gheorghe G. Perticari.
Începând cu 1804, moșia Stoișești a fost disputată de familiile Costache
și Scârlet.
Printr-un hrisov domnesc din 5 decembrie 1848 serdarul Ion Scârlet a
primit dreptul de a stăpâni o suprafață de pământ, din Stoișești, de 182 fălci și
patru prăjini. Modul de stăpânire nu s-a precizat, și, după o jalbă a serdarului Ion
Scârlet din 17 iunie 1855, s-a constatat că pământul în discuție s-a stăpânit „cu
rea credință” de postelnicul Matei Costache și fiul său, Gheorghe Costache între
1804 – 1853142.
Neînțelegerile privind proprietatea au continuat, în procese fiind implicat
și aga Costache Lambrino, „stăpânitorul de Ghermănești, numită și Pogonești”.
În procesele care au urmat, Scărlăteștii „să numeau când proprietari pe o parte
din moșia Stoișești, când pe altă parte din Ghermănești”. Proprietatea
Scârlăteștilor în Ghermănești este atestată de documente. Nu se știe unde se aflau
părțile lor. Se pare că Scârleteștii stăpâneau zona din hotar dintre cele două sate,
zonă care s-ar fi numit și Pogonești, dar partea de apus a Stoișeștilor este
cunoscută cu numele de Petrișori, parte aflată în stăpânirea neamului Râșcanu,
la mijlocul secolului al XVIII-lea.
În 1806, a avut loc o învoială între Scârlet și Costachi Lambrino, acesta
ajuns proprietar în Ghermănești după căsătoria cu fiica lui Vasile Potlog.
Învoiala a fost de scurtă durată, deoarece prin anaforaua obșteștii adunări din
1820 și hrisovul din 1834 s-a întărit stăpânirea lui Costachi Lambrino a moșiilor
Ghermănești și Pogonești și îndepărtarea Scârlăteștilor 143 . Pentru delimitarea
stăpânirii Scârleteștilor pe o treime din Stoișești, cercetarea a revenit divanului
domnesc din 1848. Hotărârea de atunci a adus și lămuriri privind satele și moșiile
în discuție. Comisia a dovedit că „pământul ce stăpânești supt numele de Cojări
și Stoișești, ce să chiamă și Petrișori este în mărime de 1.092 fălci, 24 prăjini, 1
stânjăn”. Această suprafață a fost împărțită în două părți egale pentru Cojeri și
Stoișești câte 546 fălci, 12 prăjini, ½ stânjăn. Moșia Stoișești a fost împărțită în
trei din care două sub stăpânirea agăi Costache și agăi Mavrogheni, „alăture cu
moșia domniilor sale Cojării”, iar a treia parte (182 fălci și 4 prăjini)

140
Elena Monu, Familia Costache. Istorie și genealogie, Editura Sfera, Bârlad, 2011, p.123
141
Gheorghe Ghibănescu, Surete și izvoade, X, doc. LXXX, p.138
142
Costin Clit, manuscris
143
Costin Clit, manuscris

126
Scârleteștilor. Deși, în 1820 se stabilise suprafață egală pentru moșiile
Ghermănești cu Pogonești proprietarii lui Lambrino și Cojeri cu Stoișești, în
1848 situația s-a prezentat diferit; moșiile Cojeri și Stoișești erau cu 60 de fălci
mai mult.

12. UNDE A FOST ILCAȘ

A fost un sat foarte vechi cu o existență scurtă. Apare într-un singur


document, emis de domnii Moldovei, Ștefan voievod și Ilie voievod în 11 «iunie
- iulie» 1436 (6944). Doi frați, pan Moica vornic de poartă și Todor spătar au
primit întărire pentru mai multe sate, dar și cinci locuri pentru a înființa sate noi.
Printre satele întărite, unul a fost „pe Iapa, unde a fost Ilcaș”.144
Editorii DRH au situat satul unde a fost Ilcaș, lângă gara Banca, comuna
Banca. În document se specifica „pe Iapa”, dar nu se spune dacă a fost pe Valea
Iapa sau pe dealul Iapa. Horia Stamatin a plasat acest sat „pe Valea Iapa, mai
spre nord de satul Iapa”.145 Într-un document din 13 iunie 1436 (6944) emis la
Vaslui este prezentat satul Iapa, (...) și, mai sus, Iapa, unde se întâlnesc trei
văi”.146 Cele trei văi care se întâlnesc acolo sunt: Valea Bârladului, Valea Iapa
și Valea Sălcuța. Dacă pe Valea Iapa și-a avut vatra satul Iapa, satul unde a fost
Ilcaș, ne gândim, că și-a avut vatra pe Valea Sălcuța.
Satul nu mai apare în alte documente, ulterior, de aceea este dificil de a
cunoaște începuturile, dar și evoluția, precum și destinul său. Ilcaș a fost
întemeietorul satului, sau numai un om care a locuit acolo cu familia sa, după
care moșia sa s-a cuplat cu proprietatea altui vecin.
Ilcaș este un nume de persoană alcătuit din tema Ilc sau Ilg și sufixul
diminutiv -aș de origine slavă. Alexandru Rosetti s-a gândit la supraviețuirea
unui sufix preroman -ș, peste care s-a suprapus cel de origine slavă.147
„Etimologia lui Ilca, Ilga e confuză, cercetătorii au opinii diferite: N. A.
Constantinescu trimite la Olga, împrumutat, probabil, din Ucraina. Gheorghe
Ionescu a respins apartenența lui Olga la fondul onomastic slav, socotindu-l un
împrumutat de la germanii nordici de către slavii răsăriteni, bulgarul Ilko sau
germanul Ilka”.148

144
DRH, A, Moldova, vol. I, doc. 155
145
Horia Stamatin, Valea Horăieții: Istorie și onomastică. De la origine până în prezent, Editura
Tiparul, Bârlad, 2003, p.76
146
DRH, A, Moldova, vol. I
147
Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, p.302
148
Horia Stamatin, op.cit., p.77

127
Toate aceste etnii au trăit în zonă, e posibilă orice origine etimologică,
germanicii nordicii care au locuit aici au fost vizigoții, conviețuirea românilor
cu slavii, răsăriteni sau sudici este certă. Influența maghiară este plauzibilă, mulți
români fiind veniți de peste munți. În această parte a Moldovei, aproximativ 500
de ani, au trăit și turanicii apoi tătarii. Și aceștia au influențat fondul lingvistic,
deși este greu de demonstrat în cazul onomasticului Ilca, cert este că unele
cuvinte de-ale lor au intrat și în vocabularul limbii maghiare, cum au intrat și în
vocabularul limbii române.
Cei doi frați, Moica și Todor sunt doi mari boieri din Țara Moldovei, în
prima jumătate a secolului al XV-lea, ambii cu funcție, unul vornic de poartă,
celălalt spătar, ambii cu moșii „pe Vaslui, la Tecuci și pe Tutova” 149, ambii în
Sfatul țării, ambii participanți, în 1456, la Vaslui la convocarea boierimii
Moldovei de Petru Aron voievod, când s-a luat hotărârea supunerii Moldovei
Porții Otomane.
Satul, Unde a fost Ilcaș, a fost moștenit de urmașii lui Moica. Cunoaștem
această moștenire dintr-un document emis de Petru Rareș, în 12 aprilie 1546.
Atunci, nepoții lui Manciul Moica, Alivan Manciul și sora lui Mușa, copiii lui
Pătru Manciul: „au vândut dreapta lor ocină și dedină din privilegiul bunicului
lor Moica vornic, ce a avut el dela străbunicul nostru Alexandru voievod și iarăși
din privilegiul de întăriri ce a avut tatăl lor Pătru Manciul dela părintele domniei
mele Ștefan voievod și iarăși și cu alte privilegii dela unchii noștri dela Iliaș și
Ștefan voievozi, jumătate de sat din Ilișești, pe Cobâle, care acum se numește
Căutișanii și jumătate din Poiana lui Cauteș și cu moară în Poiana lui Cauteș”.
Cumpărător a fost Toader Băloș pisarul domnului. Printre vânzători a fost și
Zaharia, fiul Mușei, alt nepot al lui Manciul Moica, vornic de poartă.150
Satul Ilișești apare menționat într-un document din 10 mai 1436, în
același an cu satul Unde a fost Ilcaș. În 10 mai 1436, cei doi frați voievozi, Ilie
și Ștefan, au miluit pe Ivan Cauteș: „(...) și i-am dat lui în pământul nostru satul
Ilișăștii, la Cobâle, unde este casa lui, și cu un loc în pustie unde iaste moara lui,
ca să-și facă osăbit sat”.151 Peste o sută de ani, în 1535, ocina lui Ivan Cauteș se
afla în stăpânirea nepoatei lui: „această Sofiica, adevărată fiica Mărinei, nepoata
lui Ivan Cauteș și a Magdei”.152
Sofiica nu stăpânea în întregime satul Ilieșești, numit Căuteșani, după
numele bunicului său, la prima întărire pentru: „jumătate de sat, din Ilieșești, pe
Cobâle, giumătate cea din gios și giumătate de moară și giumătate din poiana lui

149
DRH, A, Moldova, vol. I, doc. 240, p.311
150
DIR, XVI, I, nr.416, p.458
151
DRH, I, nr.151, p.207
152
DIR, XVI, I, nr.334, pp.368-369

128
Cauteș, giumătatea cea din gios”. Cealaltă jumătate se afla în stăpânirea
urmașilor vornicului de poartă Moica, pe care aceștia o vindeau în 1546 pisarului
Toader Băloș. După Maria Magdalena Székely, satul Ilieșești, pe Cobâle trebuie
să fie satul Unde a fost Ilcaș, pe Iapa, din documentul de la 1436.153 Editorii
volumului I din „Documenta Romaniae Historica” au contopit cu Poiana,
comuna Negri, județul Bacău, dăruit lui Ion Cauteș. Alexandru Gonța în Indicele
numelor de locuri de la „Documente privind istoria României” a menționat la
Căuteșani: sat pe Cobâle ce s-a numit Ilieșești (județul Bacău), loc pustiu dăruit
de domn lui Ivan Cautiș, apoi jumătate întărită cu moară și poiană Marinei,
jumătate întărită cu moară și poiană lui Toader Baloș pisar.
Satul Ilieșești poate să fi fost satul „Unde a fost Ilcaș” după cum a
menționat Maria Magdalena Székely. Ilieșești pot fi urmașii lui Ilcaș în percepția
locală. Amplasarea lui în județul Bacău, probabil, s-a bazat pe existența Cobâlei,
dar Cobâla este și în zona satului Unde a fost Ilcaș, satul fiind pe Iapa. Evoluția
proprietății pe jumătăți de sat pare să argumenteze stăpânirea lui de urmașii lui
Ivan Cauteș și Moica vătaful de poartă. În secolele următoare, zona satului și
împrejurimile au cunoscut mai mulți proprietari, din neamul Pântece, Frunteș,
Gherman, Jora, Palade. Este greu de stabilit mersul proprietății, în detaliu, în
zonă. Există o certitudine, în secolul al XVII-lea, în documente nu mai sunt
menționate satele: Unde a fost Ilcaș, Ilieșești sau Căutișeni.

13. SATUL UNDE SÂNT CNEJI TAMAȘ ȘI IVAN


PITICI – PICIGANI

Este cel mai vechi sat atestat documentar, pe teritoriul comunei Banca,
sat cu vatra în șesul Bârladului. Satul este dispărut în prezent. S-ar putea ca pe
locul unde și-avut vatra să fie astăzi satul Sălcioara (7 Case). Alexandru Gonța
în „Indicele numelor de locuri” a consemnat, sat pe Bârlad, lângă Banca. Editorii
DRH au lăsat o prezentare mai aproape de adevăr: sat, pe Bârlad, lângă Banca,
dăruit lui Toader Pitic și fratelui său Dragul, în secolul al XVI-lea: Pitici.
Cu numele „Unde sunt cneji Tamaș și Ivan” apare o singură dată, într-un
document emis la Suceava, în 2 august 1414 (6922) de Alexandru voievod, domn
al Țării Moldovei. Documentul a întărit lui Toader Pitic și fratelui său, Dragul,
trei sate: „un sat la Cobila, unde este casa lui, unde (este) a fost Veriș Stanislav,
iar alt sat la gura Jeravățului, unde cade în Bârlad, anume unde au fost cneji Lic
și Țigănești, iar al treilea sat pe Bârlad, unde este altă casă a lui, unde sânt cneji

153
Vezi Sfetnicii lui Petru Rareș, nota 180, de la p.354

129
Tamaș și Ivan”.154 În DRH, Cobâla desemnează zona deluroasă, de pe stânga
Siretului, de la Gâdinți, județul Neamț, până la Secuieni, județul Bacău. 155 Se
menționează și termenul Cobâle (pluralul), sate: Calu și Iapa, azi Piatra Șoimului
și Luminiș în județul Neamț. 156 Dealul Iapa este alt toponim, necunoscut de
editorii DRH, în hotarul comunelor Banca, Bogdănești, Zorleni. Termenii
Cobâla și Iapa sunt sinonimi, unul de origine slavă, celălalt de origine latină.
Este cunoscut și termenul Cobiliță în limba română care desemnează un obiect,
care la prima vedere pare că seamănă cu spinarea unui cal. Doi termeni diferiți
pentru a desemna același obiect sugerează și originea multiplă a etniei noastre și
a limbii. În sprijinul acestei informații vine și numele satului „Unde sunt cneji
Tamaș și Ivan”. Pare un sat mare având doi cneji, dar ne gândim că acolo locuiau
de fapt două familii, una de origine slavă cu cneazul Ivan și alta de origine
cumană cu Tamaș. Turanicii au avut o contribuție mult mai mare, contribuție
necercetată încă, la formarea etniei române, dar și a limbii române. Mulți
cercetători au considerat antroponimul Tamaș de origine maghiară, un derivat de
la Toma. Noi, considerăm că, la origine, termenul cuman a fost Tamâș și este
mai vechi, în zona noastră, de perioada când au venit ungurii de peste munți. În
apropiere în comuna Dodești avem toponimul Tămășeni și hidronimul Tămășel,
iar în comuna Bogdănești antroponimul Tămășanu.
În 1414, Toader Pitic a primit satul de la Alexandru cel Bun, satul nu era
moștenire în acel moment, acolo stăpânii erau Tamaș și Ivan, mai degrabă
familiile lor. Satul „Unde a fost Veriș Stanislav” este considerat viitorul sat
Piticeni, la Cobâla, județul Bacău, sat menționat în mai multe documente
ulterioare.157 În satul „Unde a fost Veriș Stanislav” în document se menționează,
„unde este casa lui” adică a lui Toader Pitic. Aceeași formulă o întâlnim și la
satul de pe Bârlad, „Unde sunt cneji Tamaș și Ivan”, „unde este altă casă a lui”.
Pentru satul „Unde au fost cneji Lic și Țigănești” nu întâlnim această expresie.
În DRH, vol. I, la Indice de nume, la satul Veriș Stanislav este consemnat satul
Virișești. În continuare se menționează „în secolul al XVI-lea: VEREȘENI.
Pentru Alexandru Gonța satul „Unde sunt cneji Tamaș și Ivan” a devenit în
secolul al XVI-lea satul Pitici, sat pe Bârlad, lângă Banca. Satul Pitici apare în
două documente în secolul al XVI-lea.
În 28 martie 1528 (7036), Petru voievod, domn al Țării Moldovei a emis
la Huși un document pentru satul Pitici. A fost un act de întărire: „(...) acestei
adevărate Stanca, fiica Neagăi, nepoata lui Toader Pitic, i-am dat și i-am întărit

154
DRH, A, Moldova, vol. I, nr.37, pp.52-53
155
Ibidem, p.447
156
Ibidem
157
Alexandru Gonța, op.cit., p.192

130
ocina și dedina ei dreaptă și din privilegiul de împărțeală ce a avut mama ei
Neaga dela părintele domniei mele Ștefan voievod, jumătate din jumătate de sat
din Pitici, partea din mijloc”.158 Documentul ne oferă foarte multe informații, în
primul rând certitudinea că satul „Unde sânt cneji Tamaș și Ivan” a devenit satul
Pitici, că trecuseră 114 ani și satul se găsea tot în proprietatea neamului lui
Toader Pitic. Mai rezultă că urmașii lui Toader Pitic au fost mulți, unii din ei au
primit moșteniri în satul „Unde a fost Veriș Stanislav”, alții în satul „Unde au
fost Lic și Țigănești”, dar și în satul „Unde sânt cneji Tamaș și Ivan”. În
document se menționează că a avut loc o împărțeală în timpul lui Ștefan cel
Mare. Că urmașii lui Toader Pitic au fost mulți reiese și din documentul din
1528, Stanca avea în stăpânire numai „jumătate din jumătate de sat din Pitici.”
Stăpânirea în devălmășie a satului Pitici este demonstrată și de documentul din
29 martie 1552 (7060), document care consemnează un schimb de moșii între
Ion, nepotul lui Coste Posadnic și Gheorghe diac. Prin acest schimb Ivan a primit
jumătate de sat pe Bârlad, anume Pitici, jumătatea de sus și jumătate de moară
în Bârlad.159
Acesta este ultimul document care menționează un sat cu numele Pitici
pe Bârlad. Începând cu anul 1592, în aceeași zonă, documentele vorbesc de satul
Picigani, nume care l-a înlocuit pe cel de Pitici. Documentul din 1606,
menționează acest fenomen: „a patra parte din Mastatici și din Picigoi în ustia
«gura» Băncii și cu loc de moară în râul Bârlad”. Cele două sate Mastatici și
Picigani au fost vecine și de la un timp au avut proprietari comuni, documente
comune, destin comun.

MOȘII ÎN GURA BĂNCII

1. BEȘICANII

A fost sat, apoi moșie, la sud de Gara Banca. În acest mod este consemnat
în „Tezaurul Toponimic al României”. Totuși, sunt consemnate prea multe sate
la sud de Gara Banca: Beșicani, Colonești, Călinești, Giușca. Aceste sate au fost
numai pe șes, pe un teritoriu restrâns. La răsărit de ele, pe văi, în zona dealurilor,
documentele au atestat, cu o existență îndelungată alte trei sate: Banca,

158
DIR, veacul XVI, A, Moldova, vol. I, nr.253, p.287
159
DIR, veacul XVI, vol. II, p.12

131
Lăhoveni, Ghermănești, două din ele existente și în prezent. Din această cauză,
considerăm că satele de pe șes au fost mai degrabă moșii, părți ale satelor de la
răsărit, hlizele unor răzeși din aceste sate.
Satul Beșicani apare consemnat în secolul al XIX-lea. Prima atestare
apare în Condica din 1816, ultima în „Buletin. Foaia oficială” (Iași) din 1863.
Alte denumiri au fost Beșinecul și Bișăcanii.160

***
După un document aflat în Arhivele Naționale Iași (ANI), transcris de
profesorul din Huși, Costin Clit: „moșiile Ghermănești și Pogonești erau
despărțite în secolul al XIX-lea de Beșicani și Călinești de movila cu piatră”.

2. CĂLINEȘTI

A fost sat, așezare, în șesul Bârladului, în gura Băncii. Prima atestare,


cunoscută de noi, este din «1683 decembrie 25 – 1684 martie» într-un act de
întărire a proprietăților din șesul Bârladului ale fraților Ștefan Scârlet, fost sluger
și Dabija Cihodariul, feciorii lui Scârlet din Zorleni. Printre satele întărite s-au
aflat și „Călineștii, Beșicanii, Vălenii, Pițiganii în gura Băncii, ținutul Fălciu,
Valea Epii, Mastatici, Vrânceni și Stolniceni”.161
După decesul lui Ștefan Scârlet, soția acestuia, Aristița, a făcut un schimb
de moșie, în 8 iulie 1706, cu cumnatul său, Dabija. Aristița a cedat partea sa din
Văleni, pentru seliștea Călinești, din Gura Băncii, proprietatea lui Dabija
Cihodariul162.
În „Tezaurul Toponimic al României”, Călineștii sunt prezentați ca fost
sat la sud de satul Gara Banca. Pentru secolul al XIX-lea Călineștii sunt
prezentați numai ca moșie, în „Uricariul” lui Theodor Codreanu, volumul VI, în
„Buletin. Foaie oficială” (Iași), „Foaia sătească a Principatului Moldovei” (Iași),
în „Monitorul Oficial al Moldovei”.163
Arheologic, a fost pusă în evidență, de noi, un sit arheologic, din perioada
medievală, pe partea dreaptă a căii ferate Vaslui – Bârlad, dincolo de podul peste
pârâul Banca, pe un teren ridicat. Acolo am depistat fragmente de ceramică, dar

160
Tezaurul Toponimic al României, Moldova, vol. I, partea 1, p.78
161
CDM, IV, nr.809, pp.189-190
162
Ibidem
163
Tezaurul Toponimic al României, Moldova, vol. I, partea 1, p.199

132
și cahle de ceramică. În acea zonă, preotul Ioan Antonovici a consemnat zona
numită „Siliștea Vechi”.164
Zona în care documentele așază acest „fost sat” a aparținut satului Banca.
Din această cauză considerăm că acest sat, devenit moșie, a fost partea unuia din
proprietarii satului Banca, separată pentru un timp. Acel prim proprietar nu mai
poate fi depistat documentar, existența lui este, însă, dovedită de toponim,
Călineștii îi desemnează pe urmașii unui strămoș al lor, Călin.
În documentul din 1554, în zonă este consemnat satul Colonești. Credem
că a fost un singur sat, toponimele Colonești și Călinești desemnând o singură
așezare. „Tezaurul Toponimic al Moldovei” prezintă toate așezările consemnate
în Moldova, începând cu 1772, prima cartografie a țării. În acest studiu este
consemnat numai satul Călinești, devenit o simplă moșie.

3. COLONEȘTI

Un ispisoc din 23 martie 1554 ne prezintă câteva sate de pe teritoriul


actual al comunei Banca. Atunci, Alexandru Lăpușneanu a miluit pe „Coste
paharnic și frații săi, Ion și Nistor, pe sora lor Sora, feciorii Magdei, sora lui
Gherman cu un sat, Colonești, pe Bârlad și cu moară în Bârlad”. Informația este
surprinzătoare, întrucât nu se poate stabili vatra acestui sat, Colonești pe Bârlad.
Avansăm ideea că această așezare a fost o parte din satul Banca sau Lahoveni,
Colon fiind unul din vechii răzeși ai unuia din satele amintite, vatra ocinii lui
fiind în zona de șes.
Termenul „Kulun” este turcesc, mai degrabă turanic, cuman, însemnând măgar
sălbatic. Numele cuman, credem, demonstrează vechimea acestei așezări în
zonă. S-ar putea ca și termenul „ban” care stă la baza onomasticului Banca să fie
tot cuman.
În vremurile vechi, în țara Moldovei, au mai existat câteva așezări având
tema toponimului termenul „Kulun”. Pe Studinet aproape de Puiești a existat
satul unde au fost Colun, numit mai târziu Coloneasa și care a fost întărit lui
Ghereiu, lângă Corodești, în 27 mai 1443165. Satul din apropiere, Corodești, are
aceeași origine etnografică, turanică sau cumană, proprietarul Ghereiu aceeași
origine cumană sau tătară. Alt sat, Colonești (Coloniști) pe Răuț, ținutul
Soroca166.

164
Preotul Ioan Antonovici, Documente bârlădene, vol. III, Ediție anastatică, Editura Sfera,
Bârlad, 2012
165
DRH, I, nr.232, p.327
166
DRH, III, p.394

133
Pe Zeletin, în hotar cu Gherești alt sat. Este singura mențiune – se află în
proprietatea neamului Gherman. Mai târziu apare satul Călinești.

4. GIUȘCA

În „Tezaurul Toponimic al României”, Giușca este consemnată ca fostă


moșie, lângă satul Banca. Consemnarea este făcută în conformitate cu „Buletin.
Foaie oficială” din anii 1835-1836. Alte informații nu mai avem, până în prezent.
A fost, credem, o moșie pentru o perioadă scurtă, desprinsă din moșia satului
Banca și revenită la matcă la un moment dat.167

6. SLOBOZIA GURA BĂNCII

În „Catagrafia Moldovei” din 1820, la indicele toponimic se


menționează: Gura Băncii, odaie pe moșia Banca din Ocolul Roșiești «fost sat,
la nord – vest de satul Banca, comuna Banca, județul Vaslui»; bejenari argați ai
lui Gheorghi Vasiliu, la o odaie de pe moșia Banca a lui Lăscărachi Lambrino.
Odaia este un termen turcesc, în vremurile vechi a desemnat o așezare
sezonieră. Unele odăi s-au transformat în așezări permanente, avem în apropiere
satul Odaia Bursucani din comuna Grivița, care dintr-o așezare de sezon a
locuitorilor din dispărutul sat Bursucani, de pe teritoriul actualului sat
Bălăbănești, a devenit un sat, o așezare permanentă.
După Catagrafia din 1820, o asemenea așezare, o odaie a existat și pe
teritoriul satului Banca, la începutul secolului al XIX-lea, în hotarul moșiei lui
Lăscarachi Lambrino. Catagrafia a menționat 10 liude: „bejenari veniți câți de
un an și doi, argați și plugari, la dumnealui Gheorghe Vasiliu: Ioniță, tecucean,
Iosip rusul, Gheorghi rusul, Iacob rusul, Andronic rusul, Grigoraș Bulbuc, Ion,
feciorul lui Onofrei, Grigoraș Andrei, Dumitrachi, bejenariu.”
Acești bejenari au fost oameni străini, o demonstrează completările de la
numele lor: tecucean, rusul, bejenariu. Cu ei s-a format o odaie, devenită în timp,
pentru o vreme, o slobozie. Odaia s-a format pe moșia lui Lascarachi Lambrino,
din inițiativa lui Gheorghi Vasiliu, care a arendat terenul necesar. Cei aduși au
fost păstori și plugari, odaia fiind înființată pentru o activitate agricolă. Cei veniți
erau oameni străini, o slobozenie nu se putea întemeia cu localnici. Cei veniți în
slobozie erau scutiți de anumite dări pentru o anumită perioadă. Odaia de la Gura

167
Informații în Tezaurul Toponimic al României, Moldova, vol. I, partea 1, p.477

134
Băncii a fost înființată pe Valea Loavei. Slobozia de la Gura Băncii a fost
consemnată de Catagrafiile din 1820 și 1838, dar și de „Tabloul obștimilor sătești
a Prințipatului Moldovei”. În 1835, slobozia Gura Băncii apare inclusă în satul
Fedești, Catagrafia din 1838 a folosit termenul de slobozia Fedești. Evoluția
acestei slobozii, includerea în satul Fedești sunt argumente că odaia lui Gheorghe
Vasiliu s-a întemeiat pe Valea Loavei. De altfel, și în prezent fundul acestei văi
aparține satului Fedești.

135
VI. LĂCAȘE DE CULT

1. MĂNĂSTIREA LUI DRAGHIE

Dealurile Fălciului, din Valea Lohanului și până în Valea Bârzotei, în


partea lor vestică, au fost și mai sunt în unele zone acoperite cu păduri masive și
continue. Viața religioasă aici s-a desfășurat în toată complexitatea sa. În satele
de pe văi, locuitorii au ridicat modeste biserici parohiale, în locurile retrase din
codri s-au nevoit sihastrii, iar unii proprietari de sate au ridicat mănăstiri de
familie. Toate aceste forme de viață religioasă sunt puse în evidență de cercetarea
arheologică, sunt prezente în toponime sau consemnate în documentele emise de
cancelaria Moldovei.
Cercetarea arheologică, mai ales pentru perioada anterioară constituirii
statului Moldova, a pus în evidență existența unor biserici de tip bordei, una fiind
descoperită în apropriere la Șuletea, iar pe lângă simbolul de bază, crucea ca
obiect distinct, apar și alte semne, cu semnificație creștină, cum ar fi: peștele,
porumbelul – simbol al Bunei Vestiri, ramura de măslin, palmierul, căprioara,
steaua, pomul vieții; literele alfa și omega etc. Aceste simboluri au fost
descoperite pe vase de lut, unelte sau obiecte de podoabă (veacurile V – VIII),
exemplu concludent constituindu-l obiectele paleocreștine de la Șuletea,
Bogdănești, Giurcani, Epureni.1
Toponimia actuală sugerează o viață religioasă ale cărei urme materiale,
poate s-au pierdut. Arhimandrit Ioanichie Bălan în „Vetre de sihăstrie
românească” menționează pentru zona Dealurilor Fălciului câteva toponime

1
Costache Buzdugan, Marin Rotaru, „Antichitățile creștine descoperite la Șuletea”, în Thraco –
Dacia, tomul XVIII, nr.1-2, 1997, p.202, 204-212; Idem, Antichitățile Elanului, Vaslui, 1997,
p.10-12; Ghenuță Coman, „Contribuții la cunoașterea fondului etnic al civilizației secolelor V-
XVIII în jumătatea sudică a Moldovei”, în Carpica, 1979, p.181, 186, 211; Idem, „Mărturii
arheologice privind creştinismul în Moldova secolelor VI-XII”, în Danubius V, 1971, p. 73;
Idem, „Repertoriul arheologic al judeţului Vaslui”, 1980; Dan Gh. Teodor, Creştinismul la est
de Carpaţi de la origini şi până în secolul al XIV-lea, 1991, p.156-162; Ruxandra Maxim-Alaiba,
„Tipuri rare de cruciuliţe medievale” în Arheologia Moldovei, nr. XIV, 1991, p.118-140; Idem,
„Un engolpion bizantin descoperit la Şuletea, judeţul Vaslui”, în Arheologia Moldovei, nr. XIII,
1990, p.161

136
sugestive: Copacul cu icoană la Băsești (Viișoara), Dealul Biserica Veche la
Ghermănești, Dealul lui Moise la Jigălia2. În prezent zona dintre satele Dodești
și Tămășani se numește Valea Călugărească.
În păduri, în zone retrase, s-au nevoit sihastrii sute de ani în perioada
premergătoare apariției statului medieval, dar și după. Acest mod de viețuire
isihastă și singuratică a fost foarte răspândit la români, deoarece s-a pliat cel mai
bine pe structura și psihicul lor. Viaţa liniştită, isihastă, retrasă în codri, în locuri
curate, apropie pe om mai mult de Dumnezeu şi-l îndepărtează de lumea
deşertăciunilor. Pentru zona noastră, Ioanichie Bălan îi menţionează pe sihaștrii
Isaia şi Marcu din Codrii Fălciului3. Aceşti sihaştri trăiau singuri sau în grupuri
foarte mici, în locuri improvizate, în cele mai multe cazuri în bordeie, îşi
amenajau lăcaşe de cult simple, din lemn, paraclise, troiţe, cruci, îşi confecţionau
obiecte religioase. La sărbători, la chemarea clopotului sau a toacăi, mergeau la
slujbe la bisericile din apropiere. Restul timpului şi-l petreceau în meditaţie,
rugăciune, asceză.
În sate erau biserici slujite de preoţi, unii menţionaţi şi în documente.
Într-un document din 13 iunie este menţionat popa Mircea pe Jeravăţ, iar în altul,
din 11 august 1445 apare popa Oană pe Elan4.
Unii proprietari au ctitorit mănăstiri de familie în satul lor sau în satul de
reşedinţă. Această iniţiativă răspundea nevoii lor de spiritualitate şi se încadra în
mentalul perioadei. În fond, fiecare civilizaţie are un sistem dominant de valori,
care serveşte drept cadru oricărei gândiri, acţiuni, sentiment sau creaţie artistică.
„În Evul mediu, oamenii nici nu gândeau şi nici nu simţeau ca noi. Nu simţeau
şi nu gândeau mai bine sau mai puţin bine, ci pur şi simplu - altfel, printr-o altă
prismă, cu ajutorul unui alt sistem. Exista o sensibilitate feudală, o gândire
feudală, un mod de acţiune feudală, o iubire feudală, o ambiţie feudală şi o artă
feudală. Feudalismul a fost mai mult decât o stare socială, a fost un mod de a
exista”.5
Sunt numite mănăstiri în documente, deoarece ele se deosebeau de
bisericile săteşti. Erau întreţinute de ctitori, slujite de preoţi proprii, uneori chiar
ei erau preoţi. Cu timpul, pe lângă ele se adunau sihaștrii din pădurile din jur.
Apărea, uneori, o sihăstrie sătească. La cimitirele acestor mănăstiri se
înmormântau ctitorii şi membrii familiilor lor. La aceste mănăstiri, uneori,
ctitorii şi membri ai familiei se retrăgeau spre bătrâneţe, sau mai devreme,

2
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, București, 2001, ediția a II-a,
p.530-531
3
Ibidem, pp.508-509
4
DRH, II, nr.154, 257
5
A. Scobeltzine, Arta feudală și rolul ei social, București, 1979, p.164-165

137
părăsind lumea mirenilor. Sufletul căpăta prioritate asupra trupului. Aici îşi
dedicau viaţa meditaţiei, rugăciunii, căutând împăcarea cu sine şi cu cei din jur
din lumea trecătoare, apropierea de Dumnezeu. Duceau o viaţă de sine în
propriile chilii. Viaţa idioritmică în mănăstire a fost o altă trăsătură a poporului
român.
Pe lângă unele din aceste mănăstiri se înfiripa o sihăstrie sătească. Unele
mănăstiri dispăreau după moartea ctitorului, iar sihaștrii se retrăgeau din nou în
codri. În alte cazuri, sihaștrii dornici de linişte părăseau în favoarea codrului
aceste lăcaşuri care deveneau prea aglomerate pentru ei. Alte mănăstiri se
transformau în biserici săteşti, iar altele evoluau spre mănăstiri cu viaţă de
chinovie. Indiferent de situaţie mentalul obştilor locale le păstra amintirea. Se
crea un loc benefic, unde cu timpul apăreau alte lăcaşe de cult.
Mănăstiri de familie au existat şi în Zona Dealurilor Fălciului, unele fiind
menţionate în documentele secolului al XV-lea. În 5 aprilie 1445, este
menţionată mănăstirea lui Ciunca Stan pe valea Bârzotei6. Peste 21 de ani, un
document, din 8 decembrie 1466, specifica dispariţia ei, „(...) un loc din pustie
pe Bârzota anume unde a fost mănăstire”.7 Totuși această mănăstire a lăsat urme
în toponimia văii Bârzota (Valea Mănăstirii, Pădurea Mănăstirii)8. Tot de această
mănăstire este legat şi actualul toponim Pochidia, provenind din Popi. Acolo
fiind o mănăstire au fost şi popi. Satul s-a numit sute de ani Popi. Pe lângă
mănăstire s-a format un sat care pentru localnici era la popi. Pentru a se deosebi
de alte sate cu numele Popi, Popeni, Popeşti, a devenit Popii lui Dia (Pochidia),
după numele unui proprietar. Într-un document din 10 septembrie 1452, la
Dumitra, actualul pârâu Mihoanea, sunt atestate cinci mănăstiri în proprietatea
lui Ignat postelnic: „Şoldeşti, la Dumitra, şi Cioriceşti, şi Bârlăleşti, şi Soltăneşti,
şi Socii, cu mănăstiri.”
Din acestea, numai mănăstirea de la Soci a avut evoluţie îndelungată
devenind mănăstirea de la Bursuci, ctitorire a Costăcheştilor. Aceste mănăstiri
de familie se cumpărau şi se vindeau, schimbându-şi proprietarul, uneori şi
destinul.
Cea mai veche mănăstire din zonă a fost mănăstirea lui Draghie de pe
Lahova, menţionată în documentul din 18 iunie 1444. După Maria Voica
Puşcaşu este cea mai veche din judeţul Vaslui.
Doctorul Laurenţiu Chiriac, muzeograf la Muzeul judeţean „Ştefan cel Mare”
din Vaslui, consideră că cel mai vechi lăcaş mănăstiresc din judeţul Vaslui poate

6
DRH, I, nr.254
7
Ibidem, vol. II, nr.142
8
N. Grigoraș, I. Caprosu, Biserici și mănăstiri vechi din Moldova până la mijlocul secolului al
XV-lea, București, 1971, p.68

138
fi considerat cel atestat în 13 iunie 1436, numit Chilia lui Manase9. Aceasta a
existat în zona Colinelor Tutovei, pe cursul inferior al râului Simila, în acest
context, fără dubii, putem considera mănăstirea lui Draghie, ca fiind cel mai
vechi edificiu de acest gen din zona Dealurilor Fălciului.
În 18 iunie 1444 (6952), Ştefan voievod şi Ilie voievod, domni ai Țării
Moldovei, au emis un document în favoarea lui Toader, popă din Bârlad, prin
care acesta a primit întărire pentru câteva proprietăţi, foste ale fratelui său, „(...)
moara fratelui său, a popii lui Draghie, ce iaste pe Simila, unde a fost hălășteul
bistricenilor, valea pană unde cade Simila în Bârlad, şi, pe Lahova, unde au fost
mănăstire a fratelui său, a popii lui Draghie”10. Lahova, în prezent, este o vale
între actualele sate Banca şi Ghermăneşti. Acolo, în secolul al XV-lea a fost un
sat, o mănăstire, un locaș de cult care aduna călugării sihaștri din pădurea aflată
în apropriere, numită în documente Făgetul Leahului. Primul proprietar cunoscut
al acestei văi a fost Draghie, care şi-a construit şi o mănăstire, el fiind preot.
Documentul menţionează că în momentul vânzării, acesta mănăstire nu
mai exista. Călugării sihaștri din codru au continuat să supraviețuiască, condițiile
erau excelente în zonă. Existența lor, dar și a unei vechi vetre de sihăstrie, a făcut
posibilă ctitorirea Schitului Măgaru, la câțiva kilometri de locul unde exista
mănăstirea lui Draghie. Din 1444 noul proprietar al siliștii de pe Lahova a fost
fratele preotului Draghie, popa Toader din Bârlad. Nu cunoaștem urmașii lui
Toader și nici soarta proprietății lui pe linie descendentă. Peste 44 ani, siliștea de
pe Lahova era vândută de Dașco, fiul lui Goştilă lui Toader Gherman11.
Proprietatea a urmat în sânul familiei Gherman. În anul 1554, Alexandru
Lăpuşneanu a emis un document prin care a miluit „pe Coste paharnic şi fraţii
săi Ion şi Nistor, pe sora lor Sora, feciorii Magdei, sora lui Gherman cu un sat
Coloneştii, pe Bârlad, şi cu moară în Bârlad, şi Ialohovenii sub pădure şi Banca
cu a patra parte de moară în Bârlad”12.
Ialohovenii sunt Lahova (Lahovenii) din 1444 şi 1488. Nu cunoaştem
legătura familiei Gherman cu vechii proprietari: Draghie, Toader, Goştilă,
Daşco. În epocă, a funcţionat dreptul de preemţiune la schimbarea proprietăţii.
Gherman a fost numele proprietarului, unui mare boier al timpurilor, în zonă, nu
un sihastru, un monah, după opinia lui Ioanichie Bălan 13 . Episcopul Iacov
Antonovici a crezut că mănăstirea lui Draghie a fost în punctul Recea din fundul

9
Laurențiu Chiriac, „Edificiile religioase din târgul și ținutul Bârladului, până în secolul al
XVIII-lea”, teză de doctorat, manuscris
10
DRH, II, nr.22
11
DRH, II, nr.22
12
Iacov Antonovici, Istoria comunei Bogdana, p.124
13
Arhimandrit Ioanichie Bălan, op.cit.

139
satului Banca14. Cele trei sate, parte a domeniului neamului Gherman, Banca,
Lahova, Ghermănești sunt mărginite la est de Făgetul Leahului, pădurea în care
foarte aproape, la aproximativ 2 km a fost ctitorită mănăstirea Măgaru, actuala
mănăstire Bujoreni. La mănăstirea lui Draghie veneau la slujbe şi sihatrii din
acest codru. După dispariţia mănăstirii, sihaștrii au rămas în codrul lor, păstrând
şi transmiţând memoria unei foste mănăstiri, dar şi dorinţa edificării alteia. Fiind
construită la poalele pădurii, s-a folosit lemnul ca materie primă. Materialul fiind
perisabil nu a lăsat urme pe teren. Atacul tătarilor din 1440 a fost fatal acestui
locaș de cult. Din această cauză, în 1444 documentele au menționat „unde a fost
mănăstirea”. Satul a fost refăcut, existența lui a mai continuat o vreme.
Cercetările noastre arheologice au depistat ceramică medievală în vatra fostului
sat. Satul a existat în fundul văii Lahova, pe partea stângă a văii, panta domoală.
Mănăstirea a fost, credem, în partea de sus a pantei. A avut o existență scurtă,
dar semnificativă. Existența unei mănăstiri în zonă, a unei vetre de sihăstrie, a
codrului unde viețuiau acești sihaștri au fost elementele care au pregătit mentalul
apariției unei noi mănăstiri. Nu este singurul caz, când lăcașurile de cult se
succed unele pe altele în aceeași zonă, dacă nu în același loc. Tema ruinelor este
cunoscută în spațiul românesc. Se creează o continuitate într-un spaţiu benefic.
Viitoarea mănăstire Măgaru s-a edificat într-o poiană din apropiere.
„Este un adevăr istoric bine cunoscut şi unanim acceptat că în general,
toate mănăstirile noastre au fost făcute în locul unor sihăstrii mult mai vechi, de
cele mai multe ori din lemn, existente anterior cu decenii şi chiar secole, despre
care nu se aminteşte în nici un document. Singurele surse de la care trebuie pornit
rămân pomelnicele vechi, legendele, tradiţiile locale, scrise şi orale, toponimele
şi descoperirile arheologice care sunt cele mai convingătoare”15.

2. O MONEDĂ DE LA ALEXANDRU CEL BUN PE


LAHOVA

În 1440, sudul Moldovei a fost pustiit în timpul unei expediții a tătarilor.


Multe sate au fost arse, jefuite, locuitorii robiți. Atacat a fost și satul Lahova,
proprietate a protopopului Draghie, unde a avut și o mănăstire, arsă, distrusă. În
apropiere, pădurea, cunoscută în documente cu numele de Făgetul Leahului a
fost o seculară vatră de sihăstrie. Călugării singuratici care viețuiau în liniște la

14
Iacov Antonovici, „Schitul Măgaru – notițe istorice și tradiționale” în „Răzeșul”, anul I, nr.6-
7, 1926, p.194
15
Arhimandrit Ioanichie Bălan, op.cit., p.7

140
adăpostul acestei păduri, vor contribui prin evlavia lor la apariția schitului
Măgaru, un locaș de cult ctitorit ca un simbol al vieții creștine, care pentru
moment a avut ca centru spiritual mănăstirea lui Draghie.
În învălmășeala produsă de jaful tătarilor au fost distruse multe din
valorile materiale ale locuitorilor satului, altele au fost pierdute. În acest context
a fost pierdută și o monedă emisă în timpul domniei lui Alexandru cel Bun și
descoperită în vara anului 2008 de învățătorul Nechifor Gelu.
Este un gros, aparține tipului III16, cu diametrul de 17 mm și o greutate
de 0,90 grame. Moneda este puțin deteriorată, neavând condiții de protecție. Pe
avers prezintă capul de bour cu coarnele arcuite puternic spre interior și cu
urechile romboidale. Între coarne, este prezentă stema cu cinci colțuri, în partea
de jos, în dreapta – rozeta, iar în stânga – semiluna. Pe revers, apare scutul
despicat cu trei grinzi și cu cinci flori de crin, în partea stângă. În partea scutului,
apare semiluna. Deasupra scutului, este prezentată o rozetă cu cinci globule.
Inscripția de pe avers: +WD MOLDAVIENSIS.

16
George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, Monede și bancnote românești,
p.61

141
VII. ASPECTE DEMOGRAFICE

În perioada medievală satele românești au fost mici, având 5-20 case.


Locuitorii, în cele mai multe cazuri erau neamuri, aveau un strămoș comun,
stăpâneau moșia satului în devălmășie, fiecare știa a câta parte din moșia satului
era a lui. Urmașii strămoșilor, de obicei prima generație formau bătrânii satului,
urmașii lor stăpâneau pe cote părți din sat, în funcție și de numărul bătrânilor.
Aceștia erau răzeșii, urmașii primului proprietar, în calitatea lor de coproprietari.
Toți care aveau proprietate, indiferent de mărimea ei, erau obligați să participe
la oaste pe propria cheltuială. Vecinii, țăranii fără pământ, dependenți de un
stăpân (boier) erau puțini la începuturile statului, majoritatea au provenit din
oameni veniți de peste graniță sau din țigani, când un boier avea nevoie de
oameni de muncă organiza o slobozenie.
Satele erau multe, pe Valea Bârladului, dar mici, și ca întindere și ca
populație. Cele de la drumul mare nu au rezistat, locuitorii lor s-au retras în satele
de pe văile râurilor cu curgere în Bârlad, fostele sate devenind moșii. Mulți din
locuitorii satelor de astăzi au ca strămoși pe Bancu, Gherman, Stoiș, Frunteș,
Pântece, Scârlet. Genealogia este greu de stabilit, dar în multe cazuri se poate
realiza folosind documentele păstrate și recensămintele (catagrafiile).
Primele recensăminte din Moldova au fost realizate de ruși în 1772 și
1774. Moldova era ocupată de armata rusă care era interesată de potențialul țării
în vederea impunerii la impozite, dijme, podvezi. Aceste recensăminte nu
înregistrează satele de la drumul mare, de pe Valea Bârladului, între Bârlad și
Crasna. Nu găsim impozitate nici satele Sârbi și Mitoc (Ciorăști), sate existente
și în prezent. Fiind război, drumul mare fiind calea oștirilor rusești și turcești,
populația acestor sate s-a bejenit, și totuși nu apar nici în recensămintele
următoare.
Sate cu locuitori sunt înregistrate Banca, Ghermănești, Stoișești. Am luat
în evidență Catagrafia rusească din 1772-1774, Condica linzilor din 1803,
Condica visteriei Moldovei din 1816 și Catagrafia din 1820. În secolul al XIX-
lea satele apar menționate și în alte înscrisuri: zapise locale, ziare, reviste. După

142
Regulamentul Organic din 1831 și Reforma administrativă din timpul lui
Alexandru Ioan Cuza intrăm în altă perioadă privind informația.
Mulți proprietari dezinformau catagrafiile, interesați de menținerea în
slujba lor a unui număr mare de slujitori. În 1772, satul Ghermănești avea 11
liude, din care doi țigani și 9 moldoveni. Satul Stoișești aflat în proprietatea lui
Matei Costache, fiul banului Scărlătache era mai populat, având 20 liude, toți
moldoveni, în sat mai fiind și două case pustii1. În 1774, situația este diferită,
deși confuză. În satul Banca au fost menționați patru mazili și doi popi, în
Ghermănești erau opt birnici, în Stoișești șase birnici, trei țigani boierești și un
nevolnic2.
Condica liuzilor din 1803 menționează Banca cu loc puțin, 19 liude ce
trebuiau să plătească 144 lei și 12 breslași. Satul se afla în stăpânirea fiilor
banului Lambrino3.
Satul Ghermănești, proprietate a stolnicului Vasile Potlog avea, în 1803,
patruzeci liude4.
Satul Stoișești avea, în 1803, treizeci și unu liude. Condica visteriei
Moldovei din anul 1816 prezintă satul Banca a lui Lascarachi Lambrino 10
birnici ce plăteau 35 lei și cu 3 scutiți. Ghermăneștii se aflau în proprietatea
serdarului Costachi Lambrino avea 31 birnici ce plăteau 75 lei și 5 scutiți.
Stoișeștii erau un sat mai populat, cu 31 birnici și 4 scutiți de Matei Costachi.
Locuitorii se ocupau cu lucrarea pământului și aveau loc de hrană îndestul5.
Catagrafia din 1820 prezintă situația reală numeric, dar și familiile din
sat. În satul Banca, din totalul de 45 liude, 21 erau birnici, 9 slugi, 7 mazili, 3
feciori de mazili, un preot, 2 diaconi, un dascăl și o diaconiță. Cei 21 de birnici
au fost Petrachi a Tănăsoaie, Ioan Lungul, Petri Graur, Mihalachi Butuariu,
Ichim Vânător, Costandin Rotar, Enachi vornic, Ursachi Vănător, Vasâli a
Olărițăi, Gheorghe Marcu, Neculai Zancutăi, Ioan a Ancuțăi, Gavril a Tănăsoaie,
Gavril Dram, Toader Ungureanu, Gheorghi Pușcaș, Onofrei, Toader Lungul,
Dragomir, Mocan, Enceanu a Olărițăi, Lupul Blănăriu.
Lăscărachi Lambrino avea cinci slugi: Stoian Stamatin, Ivan rus, Toader
Pădurariu, Mihai rusul, Ioan a Rusoaie.
Comisul Enăcachi Lambrino avea două slugi: Pascal Șelariu, Nechifor
Stamatin.

1
Moldova în epoca medievală, vol. VII, Chișinău, p.68
2
Ibidem, p.211
3
Theodor Codrescu, Uricariul, vol. VIII, p.249
4
Ibidem, p.249
5
Corneliu Istrati, Condica visteriei Moldovei din 1816, p.85

143
Două slugi: Ion a Marandii, Ion Munteanu erau scutite de Costachi
Lambrino, proprietarul din Ghermănești. În sat trăiau mazili, ruptași și rupte, în
total șapte: Dumitru Mițăli, Iordachi Crudu, Vasilî Drăgănici, Vasili Stamatin,
Nechifor Stamatin, Ioan Tacu, Gavril Tacu și 3 feciori de mazili fără dajdie:
Gheorghe Sân Diaconu, Gheorghe Stamatin, Ioan Stamatin.
În Banca biserica era slujită de preotul Neculai, diaconul Vasîli, diaconul
Toader și dascălul Neculai. Scutită de bir trăia în sat diaconița Elena. În satul
Ghermănești au fost înregistrați 34 liude, 15 bejenari, două slugi, un preot și un
diacon, în total 53, fiind un sat mai populat decât Banca, atunci.
Liude au fost: Nicu Bejănaru, Toader Spânu, Mihai Petre, Vasile Petre,
Ion Lungul, Toader Rotar, Mihai Bozângiu, Simion Rusu, Ion Cicean, Ignat
Hrincă, Sandu Mocan, Ion Hrincu, Petru Hrincu, Timofti Hopei, Neculai Scari,
Vasili Chihaie, Ioan a Petreanului, Iftodi Mocan, Gheorghe Mândru, Ion
Cărămidariu, Ștefan Căzăngescu, Ioniță Rusu, Mihai Arnăut, Hriscu, Vasili
Olaru, Acsînti Solomon, Ștefan Vicu, Neculai Rusu, Ioan Olariu, Coste Filip,
Ion a Dascălului, Ioan Bănceanu, Antohi Bejănar, Vasili Hreancă.
Au fost înregistrați 15 bejănari veniți de câte doi și trei ani, văcari,
plugari, pădurari în slujba banului Costachi Iemandi (Lambrino n.n.): Ștefan
Mândru, Andrei Joravila, Iacov Păsălescu, Grigori Ungureanu, Toader Ropca,
Simion Brat, Alexa, Ursachi, plugari, Dănilă brat Ursachi, Gheorghe Butnariu,
Alexa Rusănu, Ioan, văcari, Iacov Pesălescu, Gheorghe Pânzariu, Constandin
Anghel, Grigori Anghel.
Banul Costachi Lambrino avea două slugi: Vasili Croitor, Ștefan Traga.
Biserica era deservită de preotul Ioan și diaconul Costandin.
Satul Stoișești a fost foarte populat în 1820, datorită și faptului că anterior
veniseră 35 băjenari. Catagrafia cuprinde, în total, 84 de nume. Birnici au fost:
Toader a Ioanei, Toader Bănceanu, Gheorghi Băbârcă, Ioan Băbîrcă, Lazăr
Obreja, Dămiian Bobîrcă, Dobri crâșmar, Ioan Cazacu, Ioan Baston, Săvirin,
Matei Cioban, Ioan a Neculii, Neculaiu Nelubabă, Dobri Sârbu, Sandu Cornig,
Vasili Topilă, Ion Cucu, Ursul Gainghi, Lazăr Baston, Toader Tăbăcar, Vasili
Cioban, Toma Basti, Simion Andriuț, Gheorghe a Ioanei Sălăvăstru, Mihalache
Băbârcă, Vasili Ilii, Ion Catarău, Toader a lui Săverin, Toader Meșter, Vasili
Obreja, Chirieac Cioban, Toader Radu, Ioniță Băbârcă, Neculai Ursachi, Ștefan
Hoinu, Chirieac Cioban.
Proprietarul Matei Costachi (decedat înainte de 1820) avea scutite 9
slugi: Arsăni Cioban, Ioniță Mocan, Ioniă Bamăn, Artini Coti, Radu Mocan, Ioan
Mocan, Andrei Ungureanu, Mihalachi Topilă, Chirieac Ciobotariul.
Biserica era slujită de preotul Ioan, diaconul Ioan. În Stoișești se stabilise
și un jidov din Bârlad, Mier. La numărul birnicilor, slujitorilor și preoților s-au

144
adăugat 35 „bejănari viniți câți di doi și trei ani, din care doisprezăci sânt cu bir
în tabla vistiriei iară cincisprezăci îi ori cu carti cinstitei visterii, și opt plugari și
pădurari ai casăi răposatului vtori postelnic Matei Costachi”.
Cei 35 bejenari au fost: Ion Maga, Nichifor Zarinba, Dumitrașcu
Schirica, Tăichi Conean, Ioan Adam, Toader Macovei, Ștefan Popeli, Tănasă
Brezu, Hriscu Simion, Gherasim Bârdeian, Costandin Bărdeian, Ion a Măzoaie,
Ion Bărdeian, Andrei Bărdeian, Ioan Ungureanu, Andrei Dumitrașcu, Mihai
Ocrăian, Ion Bărdeian, Toader Rusu, Simion Burlacu, Grigori Clem, Gheorghi
Barum, Gheorghi Strîmbă, Ștefan Brânzoi, Neculai Vască, Ioan Hrițog, Vasili
Țoleicu, Gheorghi Bărdeian, Gavril Ungureanu, Simion Ungureanu, Dumitru
Ioniță, Luca bejenariu.
Satul Banca este prezentat ca „moșiia domisale Lăscărachi Costachi, la
pădure, hrana lor cu vii și livezi și plugărie, având și puțin câmpu”.
Satul Ghermănești, „moșie a dumisale banului Costachi Lambrino, la
pădure, dar au și câmpie, hrana lor cu plugul. Din cei 34 birnici, 4 sunt fruntași,
10 mijlocași, 20 codași. În sat erau și 14 scutelnici ai banului Costachi Lambrino,
13 breslași, dar și 4 scutelnici pentru Ileana lui Scârlat, o dovadă că neamul
Lambrino nu stăpânea toată moșia, dar și faptul că urmașii lui Scârlet din Zorleni
încă mai erau proprietari în Ghermănești”.
Stoișești erau „moșia dumisale Gheorghi Costachi, la pădure, dar are și
câmp, hrana lor cu plugul și cu munca pe la alții.”

TABLOUL SATELOR SITUATE PE TERITORIUL


COMUNEI BANCA
ȘI ÎN HOTAR ÎN SECOLELE XV - XVIII

1. SATELE SITUATE LA RĂSĂRIT DE RÂUL BÂRLAD

Nr. Așezare (sat) Numele Data Observații


Crt. menționată actual menționării
documentar
1. COROTENI Dispărut 4.04.1546 Uric Bogdan voievod, fiul
(OLĂNEȘTI) lui Ștefan cel Mare
-satul lui Ștefan Hrană
-proprietatea lui Olanu
2. VĂLENI Văleni 5.07.1633 Părți cumpărate de Scârlet
din Zorleni

145
3. STOLNICENI Dispărut «1630-1640» Ion și Onofrei, feciorii
Frâncului, nepoții lui
Frunteș vând lui Ionașco
părțile lor din Stolniceni
4. STOIȘEȘTI Stoișești 25.03.1546 Uric Ștefan cel Mare
(COJERII) -sat „sub Făgetul
Leahului”
5. GHERMĂNEȘTI Ghermănești 6.10.1588 Uric Ștefan cel Mare
-la răsărit de satul
Colibani și de râul Bârlad
6. LĂHOVENI Dispărut 18.06.1444 „pe Lahova, unde au fost
mănăstire, (...), a popii lui
Draghie”.
7. BANCA Banca 23.03.1554 „Banca cu a patra parte de
moară în Bârlad”.
-proprietate a urmașilor
lui Gherman
8. NEGOIEȘTII Dispărut 25.01.1598 „sat ce se împreună cu
hotarul Bujorenilor”.
9. BUJORENII Dispărut 25.06.1519 Uric Ștefan cel Mare
„unde a fost Bujor”

2. SATELE SITUATE LA APUS DE RÂUL BÂRLAD

Nr. Așezare (sat) Numele Data Observații


Crt. menționată actual menționării
documentar
1. BRUMĂREŞTI Dispărut 23.03.1529 Uric de la Ștefan cel Mare
-„sat pe râul Nogea”
-„fost satul lui Radu Pisc”
-„întărit lui Toader Jora
staroste de Tecuci”
2. SÂRBII Sârbi 20.08.1592 „ci ești pi apa Bârladului,
14.06.1603 (...), c-un vad de moară pi
apa Bârladului”
3. CIORĂȘTII Mitoc 1488 -„la gura Albiei”
-„un sat pe Bârlad”
4. COLIBANI Strâmtura - 6.10.1588 Uric de la Ștefan cel Mare
(MIRCEȘTI) Mitoc 1676 -„sat în câmpul Bârladului în
fața Ghermăneștilor”

146
-„care mai demult l-au
chemat Mirceștii”
5. „UNDE AU Sălcioara 21.10.1414 „unde sunt cneji Tamaș și
FOST TAMAȘ (7 Case) Ivan”
ȘI IVAN”
PITICII,
PICIGANII
6. MASTACANI Dispărut 25.06.1519 „un sat anume Măstăcanii,
(MASTATICI) 30.03.1606 unde a fost Măstăcan”
„din sat din Mastatici și
Picigani în gura Băncii”
7. IAPA Dispărut 13.06.1436 Uric Iliaș voievod
„mai sus Iapa, unde se
întâlnesc trei văi”
8. UNDE A FOST Dispărut 15 «iunie - „pe Iapa, unde a fost Ilcaș”
ILCAȘ iulie»1436
(ILIEȘEȘTI)
9. GRIJILIVI Dispărut 16.03.1495 Sat pe Bârlad
Proprietate a neamului
Pântece

147
VIII. NEAMURI CE NU TREBUIE UITATE

1. NEAMUL GHERMAN

Satul Ghermănești a fost, la începuturile sale, o comunitate formată din


urmașii unui Gherman. Când a trăit acesta, nu putem ști, numele satului
demonstrează fără tăgadă existența lui. În Țara Moldovei, antroponimul
Gherman a fost foarte răspândit. Larga lui răspândire demonstrează existența mai
multor neamuri. Documentele emise de cancelaria Moldovei, zapisele redactate
de funcționari locali au consemnat mulți răzeși cu numele de Gherman, dar și
mari boieri, mulți slujbași în funcții de: comis, vătavi, stolnici, hatmani,
postelnici, pârcălabi. Unele documente au înregistrat: martori, jurători, călugări,
egumeni. Ultimul pârcălab de la Cetatea Albă a fost Gherman, poate acesta își
avea originea în ținutul Fălciu, a avut urmași și printre ghermăneștenii din
această zonă.
În 1488, un Toader Gherman a cumpărat seliștea Lăhoveni de la Dașco,
fiul lui Gostilă. Nu cunoaștem cine a fost Gherman cel bătrân, poate chiar
pârcălabul de la Cetatea Albă. Toader Gherman nu a fost singurul din neamul lui
pe aceste meleaguri. Neamul Gherman a avut mai multe proprietăți în zonă:
satele Ghermănești, Lăhoveni, Banca, în zona dealurilor, dar și pe șes, în
Mastatici, Picigani, poate și în altele. Fiind proprietari în zonă au fost înrudiți cu
alte neamuri boierești, înrudiri necunoscute de noi. După înmulțirea lor
ghermăneștenii s-au răzeșit. A existat chiar un domeniu al neamului în zonă,
documentele ulterioare o demonstrează.
Din Ghermănești, neamul și-a extins stăpânirea spre sud, peste deal, în
satul Lahova, apoi în Banca. Cum, nu știm, presupunem. Au fost căsătorii,
vânzări, ca vecini aveau drept de preempțiune, dar poate au fost și danii ale
domniei pentru slujbă și credință. Stăpânirea neamului Gherman în satul Banca
este pusă în evidență de un document din 23 martie 1554 (7062). Atunci,
Alexandru Lăpușneanu voievod, domnul Moldovei a miluit „pe Coste paharnic
și frații săi, Ion și Nistor, pe sora lor Sora, feciorii Magdei, sora lui Gherman cu

148
un sat, Colonești, pe Bârlad și cu moară în Bârlad, și Ialohovenii sub pădure și
Banca cu a patra parte de moară în Bârlad”.1
Ialohovenii sunt satul Lăhoveni cumpărat de Toader Gherman în 1488.
Colonești cu moară în Bârlad a fost un sat pe șes, mai mult o așezare, o parte a
unui sat, parte aflată în proprietatea unui răzeș al locului. Toponimul este
interesant, substantivul turcic KULUN înseamnă măgar sălbatic 2 . Termenul,
credem, a fost moștenit de la popoarele turanice și a dat antroponime și
toponime.
În conformitate cu acest document, neamul Gherman avea în proprietate
sate la răsărit de râul Bârlad: Ghermănești, Lahoveni, Colonești, Banca, dar și la
apus de râu, după cum demonstrează alte documente. După documentul din 1554
a existat un proprietar Magda, sora lui Gherman, acesta putând fi Toader
Gherman cel care cumpărase în 1448 satul Lăhoveni. Magda Gherman a primit
ca zestre satul Banca și a avut urmași pe Coste paharnic, Ion, Nistor, Sora.
Din neamul Gherman au coborât și alții. Știm din documentul din 1588,
când s-au aflat în dispută satele Ghermănești și Colibani. Din Ghermănești au
participat Gherman vătaf, Ursu vătaf, Maxim. Urmașii lui Gherman cel Bătrân
s-au înmulțit și o vreme au stăpânit domeniul funciar format din satele:
Ghermănești, Lăhovenii, Banca, Mastatici, Picigani, poate și altele în
devălmășie, pe cete de neam. Vânzările se făceau pe părți, până la ieșirea în
indiviziune. La începutul secolului al XVII-lea, „Vasile ginerele Cârstii a
cumpărat de la Macsim și Necoară Spătar și Movila ot Ciocani” partea lor din
Ghermănești. Vânzătorii erau ghermăneșteni, căsătoriți în Ciocani, cu ei și
urmașii lor ne vom întâlni și în alte documente.
Moviliță, fost pârcălab, fiul său Lazăr, nepotul său Toader, fiul lui
Nicoară, toți din neamul lui Gherman au vândut siliștea Ghermănești, din ținutul
Fălciului, lui Ianache postelnic, acesta primind întărire de la stăpânire în 25
martie 1624.
Nicoară Moviliță, strănepotul lui Ion Gherman a vândut în 15 mai 1592
o pătrime din satele Mastatici și Picigani din șesul Bârladului. Peste câțiva ani,
în 1606, a fost vândută altă pătrime din aceste sate de Anisia, fata lui Isaia,
nepoata lui Gherman postelnic. Alt urmaș al lui Gherman, Ghenghea, fiul lui
Manole, nepotul lui Nicoriță a vândut în 1632 lui Ursu Vartic, „jumătate din
bătrânul Ghermăneștilor”.
Din neamul lui Gherman au purces multe familii din satul Banca,
neamurile Costea, Petrea, Ștefan, altele necunoscute de noi. Urmașii lui

1
Ioan Antonovici, Istoria comunei Bogdana, p.124
2
N.A. Constantinescu, Dicționar onomastic românesc, București, 1963, p.247 vezi și C.C.
Giurescu, Istoria românilor, ediția a III-a, vol. I, București, 1938, p.7

149
Gherman au ajuns cu timpurile mici proprietari de pământ, mulți din ei clăcași.
Multe din familiile satelor Ghermănești și Banca au avut strămoși pe Gherman
cel bătrân.

2. DAȘCO, FIUL LUI GOȘTILĂ

Neamul Goștilă a fost proprietarul satului Lahoveni, sat pe care „Dașco,


fiul lui Goștilă” l-a vândut în 1488 lui Toader Gherman.
Satul Lăhoveni fusese proprietate a protopopului Draghie, înainte de
1444, care a avut acolo și o mănăstire. În 1444, satul a devenit proprietatea
preotului Toader din Bârlad, fratele lui Draghie. Ce s-a întâmplat între 1444 –
1488, timp de 44 de ani, documentul nu ne mai informează. În acest timp, satul
și-a schimbat proprietarul, noul stăpân fiind Dașco, fiul lui Goștilă. În ce
împrejurări a avut loc acest schimb de proprietate, nu știm, probabil ca urmare a
unei căsătorii. În Indicele de nume, Alexandru Gonța, a menționat: „Dașco, fiul
lui Goștilă și nepotul lui Puia Ploscar (1488), întărit stăpân la Budești și
Gostilești (XV, vol. II, 85), vinde domnului parte din Gostilești și seliștea
Lăhoveni lui Toader Gherman (XV, vol. II, 79, 80, 100)”3. La Goștilă apare
consemnarea: „boier, fiul (ori ginerele) lui Puia ploscar, tatăl lui Dașco și al
Malei din Gostilești și Budești pe pârâul Negru și Lahoveni (menț. 1488/XV,
vol. II, 79 – 80, 85, 100) în pricină pentru Băloșești cu mănăstirea Neamț; stăpân
în Gostilești, Negoești, Obadia, Bahna, Făurei ș.a. (1455/1459/ XIV – XV, vol.
I, 252, 308)”4.
În „Documenta Romaniae Historica” (DRH), volumul III, apare
următoarea mențiune: „Puiul Ploscarul, tatăl lui Goștilă și bunicul lui Dașco și
al Malei5. Filiația este menționată într-un document din 29 februarie 1488, când
Ștefan cel Mare a întărit lui Dașco și Malei sora lui „fiii lui Goștilă, nepoții lui
Puiu Ploscaru”, ocina lor dreaptă „un sat, anume Goștileștii, pe Pârâul Negru”.6
În apropiere, pe Pârâul Negru, neamul lor mai avea în proprietate satul Budești,
cumpărat de Goștilă de la Ivan Craiu. Originea familiei a fost în satul Gostilești,
„ocina lor dreaptă”. Pentru acest sat au avut un privilegiu de la frații Ilie și Ștefan
voievozi, documentul respectiv pierise în foc când le-a ars lăcașul în satul
Budești. Pârâul Negru este un afluent al Siretului la Hârlești, în județul Bacău.
În 15 octombrie 1488, „sluga noastră Dașco și sora lui Malea, fiii lui
Goștilă, nepoții lui Puiu Ploscarul (...) au vândut dreapta lor ocină, din uricul lor

3
Vezi p.148
4
Ibidem, p.265
5
Vezi p.624
6
DRH, III, nr.29, p.47

150
drept, jumătate din satul Gostilești, pe Pârâul Negru, partea de sus”.7 Cumpărător
a fost, „noi, Ștefan voievod, domn al Țării Moldovei”. În același an, în 1488,
Dașco, fiul lui Goștilă, a vândut și satul Lăhovenii lui Toader Gherman.
Neamul Goștilă a rămas proprietar pe o jumătate din satul Gostilești, satul
în care își avea originea neamul lor.

3. POPA DRAGHIE ȘI POPA TOADER

Draghie a avut proprietăți în apropiere de Bârlad, toate întărite fratelui


său „acest adevărat popa Toader” în 18 iunie 1444: „moara fratelui său, a popii
lui Draghie, ce iaste pe Simila, unde au fost hălășteul bistricenilor, valea până
unde cade Simila în Bârlad, (...) și, pe Lahova, unde au fost mănăstiri”.8 Draghie
a avut proprietate și în satul Pomârla (în județul Botoșani). Cunoaștem această
proprietate dintr-un document din 11 ianuarie 15369. Documentul aducea și alte
informații privind originea acestei proprietăți și urmașii lui Draghie. Partea
stăpânită de Draghie la Pomârla, în 1536 era vândută de: „Nastasica, fiica
Stancăi, nepoata protopopului Draghie”. Stăpânirea neamului la Pomârla a fost
întărită de un document emis de Alexandru cel Bun. Nastasia a vândut: „a șasa
parte din a cincea parte din satul Pomârla, cât se va alege partea ei”. Probabil că
satul Pomârla a fost în întregime în stăpânirea neamului, dar în mai bine de o
sută de ani, stăpânirea ajunsese pe părți. Satul era stăpânit pe părți, în 1536. Cum
existau cinci părți în sat, cunoaștem că numărul bătrânilor a fost de cinci. Rezultă
că urmașii primului proprietar au fost cinci. În perioada următoare s-au tot
înmulțit, Nastasia avea în proprietate a șasea parte din a cincea parte. Cumpărător
a fost Ion Popșa, cămăraș de visterie. Numele Popșa demonstrează că Ion a fost
urmașul unui popă. Probabil aparținea aceluiași neam. Nu ar fi imposibil, neamul
mai avea doi popi pe Toader din Bârlad și pe Draghie devenit protopop,
proprietarul de pe Lahova și ctitorul unei mănăstiri. Greu de stabilit originea
neamului, în Țara de Sus sau în Țara de Jos. Studiul satului Pomârla și retragerea
protopopului în zonă după 1444 sunt indicii care duc spre nord originea
neamului. Cei doi frați au ajuns în Bârlad și în zonă în urma unui demers
domnesc. Bârladul avea statut de loc domnesc, hotarul lui ajungea până la
Simila, în nord.

7
DRH, III, nr.42, p.79
8
DRH, I, nr.248, p.351
9
DIR, XVI, I, nr.346, p.382

151
Originea nordică a neamului reiese și din căsătoria Stancăi, fiica
protopopului Draghie, cu Ivanco Mihăilaș, fiul lui Mihail de la Dorohoi, unul
din marii boieri ai timpului. Stanca, cu prilejul căsătoriei, a primit zestre și părțile
tatălui său de la Pomârla. Evoluția acestei proprietăți aduce informații privind
urmașii protopopului Draghie.
În 1 martie 1546, Petru voievod, domn al Țării Moldovei a întărit
stăpânirea în Pomârla a urmașilor Stancăi și Ivanco, nepoți și strănepoți ai lui
Draghie. Stanca și Ivanco au avut doi urmași: Vasilco Mihăilaș și Fedora. În
documentul din 1546 sunt menționați și urmașii acestora: „pe aceste adevărate
slugi, ale noastre, Sima și frații lui, Dragoș și Toader, fii lui Vasco Mihăilaș și
verii lor Dumșa ceainic și Codreanul și surorile lor Nastasia și Safta, copiii
Fedorei, (...) le-am dat și le-am întărit lor (...), dreapta lor ocină și dedină și din
privilegiul ce a avut străbunicul lor popa Draghie de la străbunicul domniei mele
Alixandru voievod, a cincea parte de sat din Pomârla, partea de mijloc”10.
Un document din 6 mai 1590, nepoții și strănepoții lui Vasco Mihăilaș se
declarau descendenți din Jurie Mihăilaș și Ivanco11.
O schiță genealogică a urmașilor lui Mihail de la Dorohoi, dar și a
urmașilor protopopului Draghie a fost alcătuită de Maria Magdalena Székely.12
Nu cunoaștem urmașii preotului Toader, știm că a fost fratele lui Draghie și că a
trăit ca slujitor al bisericii în Bârlad, dar și că din 1444 a intrat în stăpânirea
proprietăților fratelui său din zona Bârladului. Proprietățile de pe Simila, în 1765
se aflau în stăpânirea vistiernicului Iorga. La o judecată între vornicul Ion Palade
și vistiernicul Iorga, acesta a prezentat și „un ispisoc dela Ștefan vodă”. 13
Ispisocul amintit era documentul din 1444 care întărea stăpânirea preotului
Toader din Bârlad pe proprietățile lui Draghie, fratele său.
Satul Lăhovenii și locul unde a fost mănăstirea lui Draghie în 1588 și-a
schimbat proprietarul. Noul proprietar a devenit Toader Gherman, dar vechiul
nu era preotul Toader, ci Dașco, fiul lui Goștilă. Cum a ajuns acesta stăpân pe
Lahova nu știm, nu excludem însă posibilitatea unor relații de rudenie. În 1444,
Toader era preot în Bârlad, era preot domnesc, Bârladul fiind loc domnesc,
centrul unui ocol aflat în proprietatea domniei, dar și sediul marelui vornic al
Țării de Jos. În aceste condiții, Toader nu era un preot oarecare. Dacă nu
aparținea locului, dacă originea celor doi frați era nordică, existența lor în Țara
de Jos, unde aveau și proprietăți a fost decizia domniei. Prima atestare a târgului

10
DIR, XVI, I, nr.380, p.413
11
DIR, XVI, III, nr.553, p.455-456
12
Vezi Sfetnicii lui Petru Rareș, anexa nr.31, p.519
13
Preotul Ioan Antonovici, Documente bârlădene, vol. III, nr. XVIII, p.28

152
Bârlad este din 1408, într-un privilegiu comercial acordat de Alexandru cel Bun
negustorilor lioveni14.
Țara de Jos a Moldovei se unise cu Țara de Sus înainte de 1390, datorită
căsătoriei lui Roman al Mușatei cu Anastasia Coriatovici. După unificare, în
partea de sud, Bârladul a fost ales drept sediu al marelui vornic, dar și punct de
vamă. Cronologic, prima decizie a fost alegerea punctului de vamă. Fixarea
punctului de vamă s-a făcut la podul de peste râul Bârlad, pe drumul ce venea
din răsărit și sud, de la exploatările piscicole, drum care în șesul Bârladului se
unea cu cel care venea din sud, de la Tecuci, și mergea spre nord la Vaslui și
Iași. Aici, în șesul Bârladului cele două drumuri se încrucișau, mărind importanța
acestor căi de acces. Punctul de vamă a fost proprietate domnească, taxele
vamale se percepeau în interesul domniei, și, cum principala marfă ce venea de
la Marea Neagră și Dunăre a fost peștele, podul, de la capătul căruia se făcea
vămuirea, a fost numit Podul Pescăriei. În jurul punctului de vamă s-a înfiripat
și o așezare transformată în târg datorită slujbașilor domnești, meșteșugarilor,
negustorilor care au „descălecat” aici. Noua așezare și-a avut vatra într-un loc
domnesc, târgul Bârlad a devenit proprietate domnească, în jurul lui, în timp, s-
a organizat și un ocol domnesc. Primele străzi (ulițe numite în acele vremuri) au
fost Ulița Veche, pe malul drept al râului, la capul podului, Ulița mare care de la
pod mergea spre apus unde se întâlnea cu drumul mare, și Strada Podeni, la
răsărit de pod, pe podul stâng al râului.
Târgul Bârladului a fost o creație domnească, devenit o urbe importantă
pentru stat. Așezarea a avut nevoie și de o biserică, încă din primii ani „ai
descălecării”. În prezent, principala biserică a Bârladului este „Biserica
Domnească” cu hramul Adormirea Maicii Domnului, ctitorie a lui Vasile Lupu,
ctitorie târzie, în 1636. Majoritatea istoricilor au considerat această biserică ca
fiind cea mai veche din Bârlad. Cum „Domneasca” este ctitoria târzie s-a
încercat cu argumente logice ideea că a fost construită pe ruinele alteia mai vechi,
poate din timpul lui Ștefan cel Mare. În 1976, Vasile Palade a întreprins un
sondaj arheologic la biserica Domnească și „i s-a părut” că a descoperit fundația
unei biserici din lemn din secolul al XV-lea, dar rezultatele sondajului nu le-a
publicat niciodată (pentru părerile istoricilor se pot consulta: Laurențiu Chiriac,
Monumentele religioase medievale din zona Bârladului și Oltea Rășcanu-
Gramaticu, Istoria Bârladului, ediția a II-a). Târgul Bârladului a avut biserică,
dar aceasta nu a fost pe locul unde este în prezent ctitoria lui Vasile Lupu. În
primele secole ale existenței târgului acest loc era în afara urbei. Cea mai veche

14
Mihai Costăchescu, Documente moldovenești înainte de Ștefan cel Mare. Documente externe,
vol. II, Iași, 1932, p. 630-632

153
biserică a fost Vovidenia, numită mai târziu biserica Ducăi sau Duculeasa, cu
hramul Intrarea în biserică. Această biserică a fost ridicată în vatra veche a
Bârladului, în jurul ei a fost și cimitirul, aici trebuia făcută o cercetare
arheologică. Vovidenia a fost catedrala veche a orașului, a fost biserică
domnească, acolo a slujit și preotul Toader, fratele lui Draghie. A fost construită
de domnie sau localnici, nu are importanță, era biserică domnească, deoarece se
afla pe o proprietate domnească. Preotul Toader nu este singurul preot atestat în
Bârlad. Înainte de 1636 este menționat preotul Ștefan de la Biserica
Domnească15. Biserica târgului era biserică domnească, preoții slujind la biserica
domnească. Paul de Alep a surprins această realitate, în descrierea sa a călătoriei
prin Moldova: „am ajuns într-un târg mare, numit Bârlad. Acolo sunt trei
biserici: biserica Maicii Domnului, clădită de curând din piatră de către domn,
biserica Sf. Dimitrie și cea a Sf. Chiriac”16.
Se construise biserica lui Vasile Lupu, fiind ctitorită de domn, deja era
percepută ca domnească, dar domnească era, încă, considerată și Vovidenia. În
acest mod a fost percepută de Paul din Alep, chir în limba greacă înseamnă
domn. Prin biserica Sf. Chiril el a înțeles BISERICHA DOMNEASCĂ. La
această biserică, în 1444, slujea popa TOADER.

4. STĂPÂNIREA NEAMULUI HRANĂ

Într-o anumită perioadă proprietari ai satului Stoișești au fost și din


neamul Hrană. Antroponimul Hrană are o etimologie slavă, sl. hrana. În aceeași
formă poate fi găsit în onomastica sârbească 17 . Din această cauză Maria
Magdalena Székely s-a întrebat dacă nu cumva acesta ar fi un indiciu al unei
îndepărtate origini sârbești a întemeietorului neamului18.
Originea neamului Hrană în sudul Dunării poate fi o certitudine, mulți
români avându-și vatra inițială în acea zonă geografică. Multe sate cu numele
Sârbi indică o origine sud-dunăreană, a comunităților respective.
În Moldova, în județul Vaslui, au existat două sate cu numele Hrănești și
unul Hrânceni. Primele două prin sufixul -ești desemnează pe urmașii unui
Hrană, iar al treilea însușirea celor care au format comunitatea respectivă.

15
Iacov Antonovici, Documente bârlădene, IV, nr. XXIX, p.52; nr. XXXVI, p.66; nr. XXXVII,
p.67; nr. XXXVIII, p.68
16
Călători străini..., VI, p.27
17
N. A. Constantinescu, Dicționar onomastic românesc, București, 1963, p.298
18
Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareș, Editura Universității „Alexandru Ioan
Cuza” Iași, 2002, p.120

154
Un sat Hrănești și-a avut vatra pe Bârlad, la gura Jeravățului, lângă
actualul sat Grivița și a fost în proprietatea lui Cârstea Ghenovici, acesta
întărindu-l, făcându-l danie Mănăstirii Florești, în 22 iulie 159819. Celălalt sat
Hrănești și-a avut vatra la obârșia Licicovului, din sus de Sârbi (lângă actualul
sat Blăgești) și a fost în proprietatea lui Mihu medelnicer în 25 iunie 151920.
Interesantă este vecinătatea sa cu satul Sârbi, argument al originii ambelor în
sudul Dunării. Satul Hrănești de pe Licicov a fost întărit, la sfârșitul secolului al
XVI-lea, lui Cârstea Ghenovici, mare vornic, același proprietar și al satului
Hrănești de la gura Jeravățului21. Satul Hrânceni și-a avut vatra pe Elan22.
Un Sima Hrană a căzut pe câmpul de luptă, la Valea Albă (Războieni),
în 1476, și a fost consemnat în Pomelnicul Mănăstirii Bistrița23. În timpul lui
Ștefan cel Mare, în Sfatul Țării, în perioada 11 februarie 1478 – 29 iunie 1484,
a activat ca vornic un Hrană. Acesta, în Pomelnicul Mănăstirii Bistrița, apare
marginal „Șteful mare vornic”, „Hrană vornic”. Acest Ștefan Hrană vornic s-ar
putea să fie strămoșul marelui vornic din timpul lui Petru Rareș.
Acest Ștefan Hrană, vornic în sfatul lui Petru Rareș a fost căsătorit cu
Anghelina, fiica Marușcăi, nepoata lui Giurgea Pântece24. Anghelina a adus ca
zestre o jumătate din satul Stoișești, sub Făgetul Leahului, jumătate vândută în
25 martie 1546, pentru 200 zloți tătărești25.
Vornicul Ștefan Hrană a avut în proprietate jumătate din satul Coroteni,
pe Bârlad. Satul s-a numit, apoi, Olănești. Vatra acestui sat a fost la Gura Idrici,
în apropiere de satul Stoișești, unde Ștefan Hrană s-a căsătorit. Vornicul Ștefan
Hrană a avut un fiu Toma Hrană și o nepoată, fiica acestuia, Mărica căsătorită
cu Ionașco Dracsin, pârcălab de Neamț26.
După 1546, proprietari în satul Stoișești vor fi reprezentanți ai altor
neamuri. Atunci, în 15 martie „Anghelina, jupâneasa lui Hrană, fost vornic, fiica
Marușcăi, nepoata lui Jurjea Pântecele și nepoții ei (...), au vândut a lor ocină și
moștenire (...), jumătate de sat din Stoișești, de sub Făgetul Leahului, partea
dinspre apus și am vândut-o slugei noastre, lui Badea și femeii lui Mușa”.27
Nu avem documente de la sfârșitul secolului al XVI-lea pentru Stoișești
și nu știm cum a evoluat proprietatea la urmașii lui Badea. La jumătatea secolului

19
DIR, XVI, IV, nr.287, p.237
20
DIR, XVI, I, nr.133, p.146
21
DIR, XVII, I, pp.34-35, 54, 55-56
22
DIR, XVI, I, p.284
23
Apud Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareș, p.120
24
DIR, XVI, I, nr.389, p.426
25
Ibidem, nr.389, p.426
26
Ibidem, p.129, 498, anexa nr.10
27
DIR, XVI, I, nr.389, p.426

155
al XVII-lea, printre proprietari se afla Constantin Bujoreanul, fiul lui Vasile
Bujoreanu din satul Bujoreni, dispărut în prezent. El și alții și-au vândut părțile
lui Gligorașco Hăbășescu, și lui Gavil Miclescu28.

5. NEMUL FRUNTEȘ

Nu intenționăm să alcătuim o spiță genealogică, încercăm să prezentăm


una dintre familiile care au avut în timpurile vechi, proprietăți pe Valea
Bârladului. Această familie și altele au lăsat urme în zonă, în toponime, în
urmași. Horia Stamatin, în monografia sa pentru Valea Horoiata, pentru vechii
proprietari, unele mari personalități a folosit expresia „Oameni ce nu trebuie
uitați”.29
Reprezentantul principal al neamului a fost Ion Frunteș, stolnic în
perioada 1488-1507, apoi pârcălab de Neamț. Numele Frunteș este compus din
radicalul frunte, nume comun și sufixul -eș. Antroponimul a stat la baza numelui
topic Fruntișeni.
Stolnicul Ion Frunteș a fost nepotul lui Petru Frunteș. Nu cunoaștem
originea neamului, nici ocina neamului, cunoaștem că prin meritele lor au
întemeiat un domeniu funciar pe Valea Bârladului. În 1488 (6996), stolnicul Ion
Frunteș, pentru 80 de zloți, a cumpărat satul Ciorăști (în prezent Mitoc) de la
Neag pârcălab și fiica lui, Marenca. În același an, dar împreună cu Petru Frunteș,
Bilava, Sima și Negrilă au cumpărat satul „Movila, unde a fost jude Bora”, sat
care și-a avut vatra pe Bârlad, în gura Horăieții. Satul Movila a fost cunoscut în
perioada ulterioară cu numele de Borăști. Urmașii neamului Frunteș au dat
numele unui loc din acest sat de pe Valea Horăieții.
În 24 ianuarie 1496, stolnicul Ion Frunteș a primit danie de la Ștefan cel
Mare jumătate din satul Ciofrești pe Bârlad, la gura Gerului și a patra parte din
iezerul de la Bârlad, în coproprietate cu pisarul Toader30. În 17 decembrie 1514,
Ioan Frunteș, pârcălab de Neamț, în acel moment, a dăruit Mănăstirii Neamț,
partea lui din Ciofrești și din Ieșu31.
Neamul Frunteș și-a menținut proprietatea în satele Borăști și Ciorăști. O
parte a satului Borăști s-a numit Fruntișeni până în secolul al XIX-lea. Ambele
sate, Borăști și Ciorăști, au fost stăpânite de urmașii neamului, în calitatea lor de

28
A.N.I., Colecția Documente 513, transcrise și comunicate de profesorul Costin Clit
29
Horia Stamatin, Valea Horăieții, p.143
30
DRH, II, nr.197, p.358
31
DIR, XVI, I, nr.92, pp.93-94

156
coproprietari, răzeși, părțile lor devenind din ce în ce mai mici. Mulți urmași și-
au vândut părțile devenind clăcași pe pământul strămoșilor. Prin căsătorii s-au
format și alte neamuri; depistarea celor care au curs din neamul Frunteș este
imposibilă în prezent.
Printre neamurile cu care s-au înrudit urmașii lui Frunteș a fost și neamul
Bujoreanu. În 1 iunie 1777 s-a făcut o împărțeală a moșiei Fruntișeni între
neamurile Bujorăștenilor. La împărțeală s-au prezentat zapise mai vechi, între
ele și un ispisoc din mai 1629 (7137) „(...) de la Moise movilă vodă, ce cuprinde
partea lui Ion stolnic cât se va alege din satul Fruntișeni cu loc de moară în pârâul
Horoiata și cu loc de prisacă și altă parte a Drăguței, fata Gheorghii cu alte
neamuri a ei din Fruntișeni din jumătatea satului jumătate”.32
În 9 mai1783, moșia Fruntișeni se afla în proprietatea lui Ioniță
Bujoreanu. Vecinii moșiei Fruntișeni erau atunci, în sus, moșia Borăști, în
răsărit, moșia Pisocii33. Într-un inventar al documentelor moșiei Fruntișeni este
prezentată și o „Copie după actul de vecinică vânzare subscris de Ion Paladi, prin
care au vândut vornicului Lascăr Bogdan, întreg trupul de moșie Fruntișeni de
pe Valea și apa Horoieții, cu lazu și moara de pe apa Horoieții”.34
La începutul secolului al XVII-lea, urmașii stolnicului Ioan Frunteș au
continuat să stăpânească satul Ciorăști pe părți. Stăpânirea era devălmașă, pe
părți. Unii din acești urmași și-au vândut părțile.
Două acte de vânzare – cumpărare din «1630-1640» aduc și informații
suplimentare privind domeniul funciar al neamului Frunteș, domeniu care a
cuprins și satele Stolniceni, Belciug, Dănceni, Sârbi. În ambele acte, cumpărător
a fost Ionașcu, nepotul hatmanului Nicoară. Toți vânzătorii erau nepoți ai lui
Frunteș: Ion și Onofrei, feciorii Frâncului, nepoții lui Frunteș, Mărica, nepoata
lui Frunteș, preoteasa lui Popa Grigore din Mălăești35. Ion, feciorul Frâncului,
nepotul lui Frunteș a vândut și partea lui din Văleni, lui Scârlet din Zorleni, în
25 octombrie 1637.36

32
Horia Stamatin, op.cit., nr. IV, p.576
33
Ibidem, nr. XXV, p.595
34
Ibidem, nr. LXXIX, p.650
35
CDM, II, nr.615, 616, p.137
36
Ibidem, nr.1233, p.258

157
6. PAN MOICA VORNIC DE GLOATĂ ȘI PAN TADOR
SPĂTAR

Au fost frați, amândoi boieri de sfat, amândoi au participat la adunarea


de la Vaslui, din 5 iunie 1456, care a decis plata tributului către Poartă. Dintr-un
document din 12 aprilie 1546 aflăm că pe vornicul de gloată Moica îl mai chema
și Manciul. Moica, vornic de poartă, a avut un fiu, Pătru Manciu, și doi nepoți:
pe Alivan și pe Mușa. Nepoții lui, Alivan și Mușa, moșteniseră de la tatăl lor și
de la bunicul lor satul Ilieșești, pe Cobâle, devenit Căutișani și Poiana lui Cauteș,
cu moară37. Maria Magdalena Székely consideră că satul Ilieșești, pe Cobâle
trebuie să fie satul Unde a fost Ilcaș, pe Iapa38.
În 15 «iunie - iulie» 1436, cei doi frați, Moica vornic de poartă și Tador
spătar au fost miluiți de Ilie și Ștefan voievozi, domni ai Moldovei cu mai multe
sate: „Brădicești, pe Crasna, unde a fost Albu și Bradici, și, pe Iapa, unde a fost
Ilcaș, și, pe Bârlad, unde este Cirță Coste, și trei locuri din pustie, unul pe Crasna,
mai sus de Nicorești, altul la Leurinți, mai sus de locul lui Piatră, și al treilea, pe
Bîc, la Lunca de Sus și încă le-am dat două locuri”.39
Cei doi frați aveau proprietăți și în alte părți ale Moldovei: pe Rebricea,
pe Rebricioara, pe Vaslui, pe Tutova, la Tecuci40. Pe Valea Bârladului, cei doi
frați aveau proprietăți pe Iapa, Cobâla în limba slavă, satul Unde a fost Ilcaș,
devenit Ilieșești, pe Horoiata, satul Unde este Cirță Coste, numit în documentele
ulterioare Costești și un loc la sud de Iapa, „la Leurinți, mai sus de locul lui
Piatră”. Este singura mențiune a satului Leurinți. Sufixul -inți este sinonim cu -
ești, ambele desemnând urmașii. În acest caz, Leurinții sunt urmașii lui Leur.
Satul și-a avut vatra la sud de Iapa și se învecina cu locul lui Piatră, proprietatea
lui Giurgiu Piatră.
Antroponimul Moica este un diminutiv cu baza hipocoristică de la Moise.
Numele Tador este forma poloneză a numelui calendaristic Teodor. Este un
nume teoforic compus. Elementele componente sunt: theos (=zeu) și doron
(=dar), deci „dăruit de zeu”. Numele s-a calchiat în slavă prin Bogdan, în latină
prin Deodatus, în franceză Dieudonne. La români apare forma cultă, Teodor și
cea populară, Toader. În calendarul popular apar două sărbători cu acest nume:
caii lui Sân Toader și Sân Toader41.

37
DIR, XVI, I, p.458-459, nr.416
38
Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareș, p.354, nota nr.180
39
DRH, I, p.213, nr.155
40
DRH, I, p.341, nr.240
41
Horia Stamatin, Valea Horăieții, pp.79-80

158
7. NEAMUL PÂNTECE

Pe Valea Bârladului au avut proprietăți neamuri ilustre din Țara


Moldovei, dar neamul cu cea mai veche descendență a fost neamul Pântece.
Originea neamului a fost în Țara Maramureșului, de unde descendenți ai lui au
trecut în Moldova în ceata descălecătorilor. Numele vechi al neamului a fost
Giulea, descendenți ai lui fiind cunoscuți și cu apelativul de Pântece.
Istoricul Radu Popa, cel mai de seamă cercetător al Maramureșului, a
avansat ideea că numele Giula este turanic, de origine pecenegă, derivând din
cuvântul „Gylos” cu semnificația de comandant militar, preluat de maghiari cu
numele de Gyula, cu aceeași semnificație, dar care a fost folosit și pentru numele
propriu latinesc de Julius. Radu Popa a făcut cercetări arheologice în Maramureș,
descoperirile aducând elemente deosebit de importante pentru cunoașterea
locuitorilor din zonă. Cercetările antropologice făcute de Ioana Popovici asupra
oaselor descoperite în mormintele de la Giulești – Maramureș, au stabilit că
Giuleștenii erau scunzi, cu umeri lați, capul rotund, fruntea înaltă, ochii
îndepărtați, nasul proeminent și dantura puternică. Cercetări la nivelul pielii, al
înfățișării nu au fost posibile. Probabil că rezultatele cercetării ar fi sugerat și
influențe turanice. Pecenegii și apoi cumanii au locuit pe întreg spațiul românesc,
chiar și pe Valea Tisei. În Ardeal documentele au înregistrat „pădurea
pecenegilor și românilor”, din Ardeal au plecat Basarabii spre sud și au întemeiat
Țara Românească. O conviețuire seculară a românilor cu turanicii a dus la o
simbioză etnică.
Urmașii unui Giula au format satul Giulești din Maramureș. De acolo a
descins și neamul lui Giușcă Pântece din Moldova, neam cu proprietăți și pe
cursul mijlociu al Bârladului. Neamul era românesc, chiar dacă ascendenții au
avut și sânge turanic. Mulți români au venit de peste munți în Moldova, din Țara
Maramureșului, din Ardeal, dar și din Panonia, de unde românii au fost dislocați
de triburile maghiare. Aceștia au venit în Panonia la sfârșitul secolului al IX-lea.
În hoarda lor se găseau și alte etnii, cele mai cunoscute fiind secuii și pecenegii.
Secuii au fost folosiți de maghiari, ca avangardă pe timp de război dar și de pace,
în acest mod se explica așezarea lor la granița regatului. Pecenegii au avut altă
soartă, s-au integrat atât în neamul maghiar cât și în neamul românesc, același
destin avându-l și verii lor, cumanii. Pătrunderea maghiarilor în Transilvania a
fost târzie, o țară care pentru ei era dincolo de păduri, un cadru geografic deosebit
de pustă panonică ierboasă. Supunerea lui Gelu a fost opera pecenegilor,

159
Tuhutum fiind un șef de trib peceneg. După asimilarea slavilor, neamul
românesc a integrat și componenta turanică.
În aceste condiții pare firesc ca neamul Giula să fie rezultatul unei
simbioze româno-turanice. Stăpânirea cumană din zona Moldovei a fost
înlăturată de mongoli. Istoricii au căutat să explice apariția târzie a statelor
românești în mod diferit. S-au detașat două teorii, cea a continuității formelor de
manifestare organizatorică românească, în trepte de la obști sătești, uniuni de
obști, cnezate, voievodate, apoi unificarea acestora și a doua printr-o intervenție
istorică, cumană sau maghiară. Sute de ani, în spațiul românesc a existat stat, în
perioada anterioară formării statelor românești, a existat statul pecenegilor, apoi
al cumanilor, continuat de statul mongol, vestitul imperiu Hoarda de Aur.
Românii au avut juzii, cnezii și voievozii lor și dreptul valah, legea
românească care a reglementat raporturile civice dintre ei. Aceste instituții nu au
fost paralele, stăpânirea exista, au fost mai mult forme intermediare între români
și puterea politică. Statele românești, la sud și răsărit, de Carpați s-au format
datorită unor impulsuri străine, chiar dacă prin români. Regalitatea maghiară a
avut nevoie de un stat tampon la răsărit de Carpați, o organizație statală care să
apere regatul, în special Transilvania de raidurile cumane și apoi mongole. Prima
infiltrare au făcut-o teutonii, încercare curmată de maghiari, deoarece cavalerii
teutoni tindeau să se sustragă suveranității lor. După alungarea teutonilor, regatul
maghiar a continuat forma acestora de organizare la răsărit de Carpați, sub forma
unei episcopii catolice. Pentru aceasta au atras, la proiect, o parte a cumanilor.
În acest mod a fost creată Episcopia cumanilor, înlocuită cu Episcopia Milcovei,
după dispariția forței politice a turanicilor. Controlând zona de curbură a
Carpaților, maghiarii au căutat forme de stăpânire a zonei spre nord. A început
descălecarea Țării Moldovei. Într-un spațiu restrâns, de-a lungul Carpaților, spre
nord de zona Episcopiei, maghiarii au organizat statul moldovenesc, un stat ce
avea să devină Țara de Sus a Moldovei. Această țară a fost organizată cu românii
de peste munți, în special din Maramureș, sub autoritatea voievodului de acolo,
Dragoș din Bedeu, și suzeranitatea maghiară. Cu Dragoș au descălecat mulți
români din Maramureș, din Ardeal, care s-au adăugat la alții veniți mai devreme,
unii chiar din Panonia, aceștia sub presiunea maghiarilor. Printre descălecători
au fost și din satul Giulești din Maramureș. Primul proprietar, atestat
documentar, al satului Giulești din Maramureș a fost cneazul Dragoș (circa
1250-1317). Dragoș a primit în 1317 o diplomă de la regele Ungariei Carol
Robert prin care el și descendenții primeau dreptul de proprietate asupra satului
Giulești. Proprietatea a fost întărită din nou, de același rege, în 1336.
Dragoș nu a fost primul din neamul lui cu proprietate în satul Giulești.
Un strămoș al lui, poate tatăl sau bunicul său, care se numea Giula, a dat numele

160
satului. Acest Dragoș din Giulești a avut trei fii, unul din ei a fost Giula din
Giulești, altul a fost Dragoș din Beden, în opinia lui George – Felix Tașcă, ajuns
domn în Moldova. Giula din Giulești – Maramureș a avut descendenți și în
Moldova. Giula a fost menționat de regele Ludovic cel Mare în două diplome,
în anii 1349 și 1355. A fost adversar al lui Bogdan, viitorul domn al Moldovei,
întemeietorul dinastiei Bogdanilor. Dragoș voievodul Moldovei și neamurile lui
inclusiv verii din Giulești au fost credincioși regalității maghiare.
Regele Ludovic cel Mare (1342-1382) a fost nașul politicii antiromânești,
prin măsurile luate împotriva populației românești, a aristocrației acesteia, și a
Bisericii Ortodoxe. Regele a permis nobilimii maghiare „să extermine sau să
nimicească din această țară răufăcătorii de orice nație, anume românii”. 42
Puternic loviți au fost cnezii și voievozii românilor deoarece „starea de nobil
urma să fie recunoscută printr-un act emis de cancelaria maghiară. Dur au fost
loviți toți românii deoarece s-a declanșat prigoana contra preoților ortodocși.
Aristocrația românească a fost scoasă în afara legii. Cnezii și voievozii își păstrau
proprietățile numai dacă acceptau religia catolică”.43
Aceste măsuri regale au adunat mulți nemulțumiți în jurul lui Bogdan din
Cuhea. Nemulțumiții își vedeau viitorul peste munți, alături de românii din
Moldova. De acolo trebuiau alungați urmașii lui Dragoș, supuși credincioși ai
regatului maghiar. Reușita lui Bogdan a fost facilitată de politica lituanienilor
care au alungat stăpânirea tătară din teritoriile vecine Moldovei.
Lituanienii i-au învins pe tătari în luptele de la Sinie Vodlî (Apele
Albastre) în 1362/1363. După alungarea tătarilor, teritoriul dintre Prut și Nistru,
dar și cel de la apus de Prut învecinat cu Moldova (Țara de Sus a Moldovei) și
Episcopia Milcovei a intrat în stăpânirea Lituaniei, teritoriu care a devenit parte
integrantă a posesiunilor familiei Koriatovici. Toți românii nemulțumiți de
hotărârile regelui Ludovic cel Mare, grupați în jurul lui Bogdan de Cuhea au
trecut munții în Moldova, de unde i-au alungat pe dragoșizi. Trecerea peste
munți a beneficiat și de noul climat politic, alungarea tătarilor spre răsărit,
Moldova fiind vecină cu Lituania, după acel episod.
În ceata lui Bogdan s-a aflat și Giula Capitaneus, fiul lui Dragoș din
Giulești. A fost singurul care s-a desprins din neam părăsind Maramureșul, frații
și verii lui, dar și urmașii lui Dragoș din Bedeu au rămas supuși credincioși ai
regalității maghiare. Probabil că Giula Capitaneus a dorit să rămână în Moldova,

42
Papacostea Șerban, Geneza statului în evul mediu românesc, Editura Dacia, Cluj Napoca,
1988, pp.76-96
43
Lupșa Ștefan, Catolicismul și românii din Ardeal și Ungaria până la 1556, Cernăuți, 1929,
p.90 apud Stratulat Mihai, Revizionismul și neorevizionismul ungar, Editura Globus, București,
1994, p.77

161
la trecerea munților el fiind Giula lui Dragoș din Giulești. A trăit probabil în
perioada 1350-1415. Prima mențiune documentară este din 20 martie 1360 într-
o diplomă emisă de Ludovic cel Mare, ca fiu al lui Dragoș din Giulești. Prima
mențiune documentară în Moldova este din 1 mai 1384 într-un privilegiu acordat
de Petru Mușat mănăstirii catolice din Siret, mănăstire ctitorită de Margareta
Mușata, mama lui Petru I Mușat, fiica lui Bogdan. Următoarea atestare este din
26 septembrie 1387 când Giula Capitaneus a prestat jurământul de fidelitate și
ajutor reciproc față de regele Vladislav Jagello, în prezența mitropolitului
ortodox Ciprian al Kievului și a propriului suveran, Petru I Mușat. În acest
document Giula apare cu titlul de Capitaneus, probabil că deținea în acel timp
funcția de căpitan al Cetății Neamțului. Pe documentul din 26 septembrie 1387
apare și amprenta sigiliului lui Giula, o pasăre, probabil un pelican. Acest sigiliu
a fost descoperit arheologic în Maramureș, la Giulești datorită cercetărilor lui
Radu Popa și la Giulești – Suceava (comuna Boroaia unde au săpat Lia și Adrian
Bătrânu). Descoperirea sigiliilor cu această pasăre, pelicanul, la Giulești în
apropiere de Suceava demonstrează, argumentează, existența Curții feudale a lui
Giula Capitaneus, dar și originea lui maramureșeană, ca fiu al lui Dragoș din
Giulești – Maramureș. Nu cunoaștem soția lui Giula Capitaneus, credem că a
fost maramureșeancă. Îi cunoaștem urmașii: Donciu Julici și o fiică căsătorită cu
Petru Șoldan, acesta cu origine turanică, șoldan în limba cumană a desemnat
iepurele.
Donciul Julici (Giulici) (c.1385-1450) reprezintă prima generație a
neamului născută în Moldova. A trăit în timpul domnilor moldoveni de la
sfârșitul secolului al XIV-lea și prima jumătate a secolului al XV-lea: Petru
Mușat, Roman Mușat, Ștefan Mușat, Iuga, Alexandru cel Bun și a urmașilor
acestuia. În timpul domniei lui Petru Mușat Moldova a ajuns cu granițele la
Nistru și Marea Neagră. Domnul unificator a fost, fratele său, Roman Mușat
căsătorit cu Anastasia o prințesă lituaniană din neamul Koriatovici. Anastasia a
primit ca zestre acea parte a Moldovei care va deveni Țara de jos adică ceea ce
astăzi numim Basarabia și teritoriul de la apus de Prut, până la Siret, la sud de
Iași. Din acel moment Roman Mușat a devenit simbolul unirii Moldovei, urmașii
săi au devenit urmași la tron de drept, fii lui Petru Mușat fiind excluși. Din timpul
lui Roman Mușat Moldova a fost împărțită, administrativ în două părți: Țara de
Sus și Țara de Jos. Cele două unități administrative au fost conduse de câte un
mare vornic, sediul marelui vornic din Țara de jos a fost întotdeauna târgul
Bârladului. Dar Moldova și-a definitivat unificarea în timpul lui Ștefan cel Mare.
Atunci, statul medieval Moldova a inclus în granițele sale zona de curbură a
Carpaților, teritoriul de la sud de râul Trotuș, delimitat de munți și râul Siret,
adică ceea ce a fost Episcopia Milcovei și care o vreme, teritoriul, a fost în

162
stăpânirea Basarabilor din Țara Românească. Moldova în perioada sa maximă
de întindere teritorială a cuprins trei zone, care au însemnat etape ale constituirii
ca stat: Țara de Sus sau Moldova veche creație a regatului maghiar, Țara de jos,
zestrea primită de Roman Mușat, și fostul teritoriu al Episcopiei Milcovei.
Cronicile Moldovei vorbesc despre „descălecat” când prezintă întemeierea
Moldovei. Termenul prezintă o realitate, în Țara de sus, mai ales, au venit foarte
mulți români de peste munți. În Țara de jos „românitatea” are o componentă
sudică. Centrul politic al statului, pentru o vreme, a fost la Suceava și câteva
generații Sfatul Țării a fost compus din boierii cu originea de peste munți. Printre
acești boieri de sfat un loc în prima linie l-au avut boierii ce au curs din Giulici
Capitaneus. Cei veniți de peste munți, cu Dragoș sau Bogdan, doreau feude.
Aceste proprietăți au fost primite în Țara de sus. După extinderea statului în sud,
majoritatea acestor boieri au primit danii și în Țara de jos.
Urmașii lui Giulea Capitaneus au primit proprietăți pe cursul mijlociu al
Bârladului. Urmașii lui Giula au primit în Moldova și numele de Pântece. Acest
nume este o poreclă din apelativul pântece ce provine din lat. Pantex, -ticis.
Porecla a devenit nume de familie și s-a transmis ereditar. Mihai Costăchescu a
stabilit că familia Giulici – Pântece a avut următoarele moșii: Tamîrtăsăuți pe
Șomuz devenit Șoldănești, Mihăilești, la Brădățel (ținutul Suceava), Movila în
gura Horăieții, pe Bârlad, Horodniceni (ținutul Suceava), Mărcești și Grijilivi,
ambele pe Bârlad, la nord de Zorleni, Seliștea Iapa, la Tutova.
Donciul Julici fiul lui Giulea Capitaneus a avut cinci copii: Marușca, Jule,
Oană, Stan, Giurgiu. Primul care a primit și numele de Pântece a fost Giurgiu.
Acesta a fost căsătorit cu Marina, fiica lui Iliaș Ceașnicul. A trăit în perioada
1410-1470.
Marușca a fost căsătorită cu Coste Posadnic (c.1470-1530), fost pârcălab
de Soroca în timpul lui Bogdan cel Orb (1504-1517) fiul lui Ștefan cel Mare.
Coste Posadnic a aparținut unei familii de vechi boieri moldoveni cu slujbe în
administrația țării, atât tatăl său, Teodor Posadnic cât și bunicul său Stan
Posadnic. Marușca Pântece a adus în căsătorie satul Brănești moștenit de la
bunicul ei Iliaș Ceașnicul și jumătate de sat Stoișești de la părinți. Soții Marușca
Pântece și Coste Posadnic au avut șase copii: Ana, Salomia, Stana, Neacșa, Fătul,
Anghelina, aceasta căsătorită cu marele vornic Ștefan Hrană, din Coroteni, sat
apropiat, căzut în lupta de la Pârâul Alb cu turcii.
Anghelina și Neacșa fiicele lui Coste Posadnic, nepoatele lui Giurgea
Pântece au avut proprietăți și în satul Pitici, pe Bârlad, în zona actualului sat
Sălcioara (7 Case). În șesul Bârladului neamul Pântece a mai avut proprietăți în
satele Mărcești, Grijilivi, Iapa, sate dispărute în prezent și în satul Movila devenit
Borăști în gura Horăieții. Pânteceștii au fost boieri de sfat, boieri cu o ascendență

163
ilustră, originari din Maramureș, veniți în Moldova cu descălecătorii. În această
calitate au primit feude de la domnii țării, primele în Țara de Sus a Moldovei,
apoi și în Țara de jos. Prima proprietate din Țara de jos pare a fi satul Movila în
gura Horăieții. În 1488, neamul Pântece a vândut acest sat, cumpărătorii fiind
din neamul Frunteș. Ambele neamuri s-au imortalizat în toponimia locală. În
documentele ulterioare este menționat satul, moșia Fruntișeni. De fapt, neamul
Pântece nu a vândut tot satul, după cum o demonstrează documentele. Neamul
Pântece a fost studiat și de Horia Stamatin. Monografistul Văii Horoiata a
constatat că numele Pânteceștilor s-a imortalizat prin transfer în toponimie.
Astfel, numele Julici îl vom găsi ca nume al unui bătrân (suprafață de pământ)
din satul Fruntișeni de pe Horoiata, sat care s-a format pe o parte din Borăști,
menționat peste 200 de ani de la dispariția persoanei eponime într-un zapis de
danie din 1 iulie 1667 „partea lor cât se va alege din sat din Fruntișeni ce este pe
Horoiata în ținutul Tutova, adică din trupul bătrânului Julici”.44 Amintirea lui
Julici este fixată și în nume topic – locul Julici - menționat într-o hotarnică din
1783: „al treilea piatră pisti Hârcioaia în culmea dealului, la capătul moșiei
dispre apus, la locul Julici”.45 În prezent, toponimul Locul Julici este înlocuit cu
nume topic simplu, Pe lac, situat la 1 km nord-vest de satul Horoiata46. În 1488,
cei care au vândut din neamul Pântece au fost: „giupânul Jurcă Pântece și frati-
său, Petriman, și sora lor, Sofiia, ficiorii lui Ion Julici”.47
Pânteceștii, urmașii lui Giulici din Maramureș, s-au înmulțit în Țara
Moldovei. Urmașii lor sunt greu de depistat, în prezent, mulți din ei trăiesc pe
Valea Horăieții. Cunoaștem o parte din ei la sfârșitul secolului al XV-lea, când
au primit întărire pentru o jumătate din satul Horodniceni din ținutul Suceava și
satele Mărcești, Grijilivi, pe Bârlad. În total, beneficiari ai privilegiului de
întărire, Pânteceștii, erau 24, atunci: „Giurcă Pântece și fratele lui, Petriman, și
sora lor, Sofiica, fii lui Oană Pântece, și verii lor, Donciul și frații lui, Toader, și
Ion și Vlașin, și surorile lor, Ana, și Fedca și Sofiica, fii lui Giula Pântece, și alți
veri ai lor, Șandru și frații lui, Iurie, Baico și Sava, fii Marușcăi, și nepoata lor
de soră, Maria Bilca, fiica Nastei și nepotul ei de soră, Donciul, fiul Stanei, și
nepoata lor de frate, Rusca, fiica lui Onică Mățăiul, și vărul ei, Oană, și fratelui
lui, Andrușca, și sora lor, Dragna, fii lui Lazăr Adaș, și vărul lor, Ivanco, fiul
Mușei, și altă vară a lor Eufrosina, fiica Rujei, și altă vară a lor, Mărușca, și vara
lor, Mărușca, fiica Țaței.”48

44
Horia Stamatin, op.cit., p.106
45
Ibidem
46
Ibidem
47
DRH, III, nr.21, p.36
48
DRH, vol. III, doc.186, p.338

164
Neamul Pântece a avut proprietăți și în satul Iapa, sat dispărut în prezent.
Cunoaștem această stăpânire dintr-un document din 30 martie 1606. Atunci,
Toader Chiriac căminarul a cumpărat de la „Tetiul, feciorul Ștefului, și
Anghelina, fata Mălanii, și Dragoș, fecior lui Echim, nepoții lui Fărâmă,
strănepoții lui Oană Julici”, care „au vândut a lor dreaptă ocină ce-au avut moșul
lor, Oană Julici, dela Ilie vodă, a patra parte dintr-o siliște ce se chiamă Iapa, pre
deasupra fântânii, și cu loc de moară în Bârlad”.49
Informații pentru ascendența și descendența neamului lui Giula
Capitaneus se găsesc în studiul lui George - Felix Tașcă „La centenarul nașterii
lui Ștefan Procopiu (1890-1973) (prestigioasa ascendență maternă a marelui
fizician român)”, București, 1990.

8. SCÂRLET DIN ZORLENI

A fost un neam de vază, neamul Scârlăteștilor, cu moșii în multe părți,


cele mai multe pe Valea Bârladului. Strămoșii sunt incerți, este numit din
Zorleni, deoarece, în 1621, a devenit proprietarul acestui sat, solidar cu cumnatul
său Tudorache. Totuși, neamul din partea mamei este foarte bine cunoscut. Într-
un document de împărțeală a moșiilor părintești, din 8 septembrie 1679, Gavril
Costache s-a tocmit, „cu soră-mea Todosiica Joroae, pentru toate ocinile și moșii
ce avem de la răposații părinții noștri Costachi slugerul și maica noastră
Tofana”. 50 Costache Slugerul a fost proprietar în Epureni, și alte multe sate
(informații despre neamul Costache se pot găsi în studiile Elenei Monu, Familia
Costache. Istorie și genealogie, Bârlad, 2011 și Familia Kostachi. Studii,
memorii, documente). Mama celor doi frați, Gavriliță și Todosiica a fost Tofana,
fiica lui Vasile Bujoreanu din dispărutul sat Bujoreni, ctitorul schitului Măgaru,
nepoata lui Cârstea Ghenovici fost mare vornic, Anghelina, mama Tofanei fiind
fiica lui.
Documentul din 8 septembrie 1679 aduce și o informație edificatoare
privind originea lui Scârlet din Zorleni „iar Ivășcani și din Giurcani, care am dat-
o nepotului miu lui Scârlet, ficiorul Tudosâiei”. Alte informații despre acest
neam avem din testamentul din 1688 al Todosiicăi, devenită monahia Theodora.
Testamentul ne informează că Tudosiica a avut patru copii și a fost căsătorită de
două ori. Devenită Jora după a doua căsătorie a mai avut trei copii: Simina, Safta

49
Iacov Antonovici, Documente bârlădene, volumul IV, Ediție anastatică, Editura Sfera, Bârlad,
2012, p.46, nr. XXV
50
Nicolae Iorga, Studii și documente, vol. VI, nr.70, p.33

165
și Antiohie. La data împărțelii, fiul ei Scârlet nu mai trăia, dar nu era uitat:
„nepoților săi, feciorii fiului ei, Scârlet, le lasă toate părțile din Ivășcani, alte părți
din Pleșiani de pe Jeravăț, iar pentru Polițani și Băhnariul fiind loc strâmt, a ales
pe Antiohie să le cumpere cu un loc aproape, rămânând
Polițani și Băhnariul hotarul Tomeștilor pe cum a fost; le dă viile de la Tecucel,
5 pogoane lucrate și cu ce ar mai fi nelucrate, cu pomet, țigani”.51
Un document din 19 aprilie 1621 (7129), scris la Iași îl prezintă pe Scârlet
cumpărător la Zorleni. Atunci, Gavril fost vornic și fiul său Dodan au vândut
Zorlenii, „giupânului Scârlet și giupânesei dumisale Marii și giupânului Toader
frăține-său”. 52 Vânzarea a fost întărită de Ștefan Tomșa voievod, domnul
Moldovei din martie 1622 (7130)53 și reconfirmată de Gavril Mirca, în 24 august
1626 54 . A fost nevoie de mai multe acte de întărire a vânzării și schimbării
proprietarului, deoarece Gavril Mirca deținea satul în calitate de garant al
fostului proprietar Dumitrașc Chiriac, pentru o sumă de bani, plătiți unor
creditori. Disputele dintre Scârlet și foștii proprietari ai satului au fost stinse
definitiv în 15 iulie 1634, după plata unor sume compensatoare55.
După cumpărarea satului, Scârlet a fost cunoscut cu numele de „Scârlet
din Zorleni”. În 1621, Scârlet era căsătorit, soția sa a fost Maria, aceasta trăia și
în 1634. Cumpărător în 1621, Scârlet trebuia să se fi născut înainte de 1600.
Todosiica, sora lui Gavriliță, fiica lui Costache din Zorleni s-a născut „pe la
1622”.56 Todosiica era mai tânără, cu aproximativ 25 de ani, decât Scârlet din
Zorleni. Acesta nu putea fi fiul ei, putea să fie soț în a doua căsătorie, după
decesul primei soții, Maria. Cei doi au avut un fiu botezat tot Scârlet. După
decesul primului ei soț, Todosiica s-a căsătorit cu Jora. În 1688, fiul ei Scârlet
era mort, beneficiari ai testamentului erau nepoții ei, fiii lui Scârlet. Nu
cunoaștem originea lui Scârlet cel bătrân, nu cunoaștem nici originea soției sale,
Maria. În 1621, Scârlet a cumpărat satul Zorleni solidar cu Toader (Toderache),
fratele soției, deci cumnat, nu frate cum este prezentat în acel zapis, documentele
ulterioare sunt edificatoare. Acest Toader a fost căsătorit, nu știm cu cine, a avut
urmași, cu certitudine o fiică, Anghelușa, căsătorită cu Isar, în documentele
ulterioare apare cu numele de Isăroaia. Nicolae Stoicescu îl menționează pe Isar
negustorul, frate cu Ursache Vistierul. Dar, Anița, fata lui Isar negustorul s-a
căsătorit cu Chiriac Sturdza, ambii având un număr mare de copii: Ioan, Sanda,

51
CDM supliment, nr.990, p.311
52
DIR, veacul XVII, A, Moldova, vol. IV, nr.51, pp.46-47
53
Ibidem, nr.148, pp.105-106
54
Nicolae Iorga, Studii și documente, vol. VI, partea a II-a, nr.22, pp.16-17
55
Ibidem, nr.32, p.20
56
Elena Monu, Familia Costache. Istorie și genealogie, p.30

166
Toderașcu, Maria, Safta, Nicolae, Ștefan, Preda, Ioniță57. În timpul lui Vasile
Lupu a trăit un Isar, grec de origine, fost mare medelnicer și mare jitnicer, mort
în luptele de domn cu rivalul său, Gheorghe Ștefan, în 1653, când avea funcția
de clucer. Credem că acest Isar a fost căsătorit cu Anghelina, cunoscută cu
numele de Isăroaia, fiica lui Tudorache, cel care a cumpărat cu Scârlet, în 1621,
Zorlenii. Această Anghelușa Isăroaia a avut trei copii, doi băieți Ioan Isar
vistiernic, proprietar la Popeni și Iorga medelnicer, proprietar la Gura Similii, și
o fiică căsătorită cu Grigore Miclescu, proprietar la Chiricești. Fiul lor a fost
Gavrilaș Miclescu. În această calitate apare într-un document din 29 iulie 1698
(7206): „Eu Gavrilaș biv vtori Păharnic, snă Gligore Păharnicul” când a vândut
partea lui din Zorleni pe care o avea de la „moșă-mea Anghelușa Iseroae, dată
usebi de alți fraț lui Ilie Enachi vel stolnic, în schimb pentru o parte din
Chiriecești”. 58 Ceilați „usebi (...) fraț” au fost Ioan Isar vistiernic și Iorga
medelnicer.
Scârlet era căsătorit în 1621, când cumpăra satul Zorleni. A murit înainte
de 1665, nefiind prezent la judecata cu neamurile. Din căsătoria cu Maria, prima
soție, sora lui Tudorache, se pare că a avut fii, pe Șerban, Copul, poate și alții.
Din căsătoria cu Todosiica Costache a avut un fiu cu același nume Scârlet. Fii
acestuia, nepoți Todosiicăi au fost Ștefan Scârlet armașul, Dabija medelnicerul,
Șerban.
Fii Todosiicăi au moștenit satul Zorleni, pe care îl vor pierde în favoarea
lui Ion Palade, aceeași soartă având și satul Bălăceni, din apropiere. Scârlet, soțul
Mariei apoi Todosiicăi, frate cu Tudorache a continuat cumpărăturile pe Valea
Bârladului, unele moșii cumpărate fiind în coproprietate cu fratele său.
Scârlătache și urmașii lui au avut și dispute cu vecinii și cu neamurile pentru
hotarul moșiilor, unele moștenite, altele cumpărate. Prima proprietate cunoscută
în zonă a fost satul Zorleni, Scârlet o jumătate, cumnatul său o jumătate. Cu
timpul neamul lui Scârlet a ajuns proprietar pe tot satul Zorleni, dar aceasta a
fost și prima moșie pierdută. Anghelușa Isăroaia a făcut danie „nepotului ei de
fiică, lui Gavrilaș ci au fost Păharnic al doilea”, „giumătate de sat de Zorileni”.
În 13 aprilie 1699 (7207), „Gavrilașcu Paharnicul au scos acia parte la văndzare,
și au negoțat cu dumnialor Ștefan Scărlet c-au fost Armaș-Mare și cu fratele
dumisali Dabijia Cluceariul, drept patru sute de lei, cu vecini ce s-au vinitu în
partea Isăroae”.59 Această vânzare a fost reconfirmată în 15 mai 1700 printr-un
zapis, în prezența unui mare număr de martori: „Gavril biv vtori Păharnic,

57
Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova, secolele
XV – XVII, București, 1971, pp.441-495
58
Nicolae Iorga, op.cit., nr.85, p.37
59
Nicolae Iorga, op.cit., nr.86, pp.37-38

167
feciorul răposatului Gligore ci au fost Păharnic Mare, nepot de fiică Anghelușei
Isăroae” a confirmat „partea-i din Zorileni, ce a vândut lui Ștefan Scârlet armașul
și lui Dabija fratele lui, Mare Clucer”, „fiindu-mi dumnialor și unchi și fiind și
răzeș”.60
Ștefan, fiul lui Scârlet a avut opt urmași: Bejan, Ioniță, Antiohie, Ștefan,
Enache, Maria, Catrina, Tudosica. Fratele lui, Dabija, a avut trei urmași:
Mihalache, Dumitrașcu, Velicico. Unii din acești urmași au avut dificultăți și au
pierdut părți din moștenire. Pierderea cea mai mare a fost satul Zorleni, sat
moștenit de urmașii ambilor frați, Ștefan și Dabija.
Într-un document din 10 aprilie 1739 sunt consemnate toate părțile
primite de urmașii lui Ștefăniță Scârlet biv vel armaș 61 . Dintre urmașii lui,
„Enachi, care este la Moscu, până au fost aice în țară, au vândutu o parte din
moșie, din Zorileni, parte Isăroae”. 62 Plecarea lui Enache și vânzarea părții
moștenite de el în Zorleni au fost două fenomene interdependente. Acest fiu al
lui Ștefan Scârlet a cerut lui Ion Palade, vistiernic mare, în timpul lui Nicolae
Mavrocordat, o slujbă: „(...) s-au rugat dumisali să-i dia vr'-o slujbă, să-s prindze
ceva, fiindu omul dumisali; deci dumnialui i-au dat efertul pe mazili la Ținutul
Hârlăului”.63 Dar, Enache a fugit cu banii în „Țara Leșească”. După revenirea în
țară, „cu maică sa Ștefăniasa Armășoaia” și cu frații au pus zălog partea lor din
Zorleni; altă parte fiind moștenită de urmașii lui Dabija. Deoarece Enache a fugit
în Țara Leșească cu 50 lei „bani domnești de la mazilii din Hârlău” domnia nu
putea rămâne în pierdere și banii au fost plătiți de Ion Palade biv vel vistiernic.
Pentru acei bani, Ion Palade au luat „partea din Zorleni”, „acea parte de ocină,
ce-au cumpărat tată-său de la Gavrilaș Păharnicul, partea îi Isăroae”.64
Și urmașii lui Dabija, Mihalache și Dumitrașcu și-au pierdut părțile lor
din Zorleni, tot pentru datorii, și tot în favoarea familiei Palade. Cei doi frați au
încercat unele afaceri la Țarigrad; acolo au rămas lefteri „tâmplăndu-să de n-au
fost pe socoteala noastră, și vândzându-ne noi caii de am cheltuit”. Pe garanția
lui Darie Donici vel vornic al Țării de jos și Ion Sturdza „tij vel vornic vișnii
zemle” am primit de la un turc: „(...) trei cai, drept 51 de lei, și ni-au dat 19 lei
bani gata, de n-au fost dă cheltuială, - carea s-au făcut păste tot șaptezăci de lei,
și noi, (...) am pus zălog la dumnialor a noastre drepte moșii, anume Bălăcenii și
Zorilenii, cât este partea noastră...”.65 Întorși în țară, fii lui Dabija n-au plătit

60
Ibidem, nr.87, p.38
61
Ibidem, nr.106, pp.43-44
62
Ibidem
63
Ibidem, nr.93, pp.39-40
64
Ibidem, nr.89, pp.38-39
65
Ibidem, nr.94, p.40

168
datoria pentru care garantase Ion Sturdza, acesta fiind nevoit să se împrumute cu
dobândă pentru ei de la un turc, trei cai în valoare de 51 de lei și 19 lei, în total
70 lei. Datoria neplătită a ajuns în trei ani și șapte luni la 150 lei66.
Un document din 25 iulie 1722 aduce lămuriri privind încurcăturile fiilor
lui Dabija Scârlet și soarta satelor în care aveau proprietăți. Ion Sturdza a vândut
partea fiilor lui Dabija din Zorleni lui Ion Palade, cu acceptul păguboșilor,
deoarece aceștia au recunoscut „că n-au nicio putere”.67 În 7 august 1722, Mihai
Racoviță voievod a emis un act prin care s-a rezolvat diferendul dintre Scârlești,
Ion Sturdza și Ion Palade. Gavril Miclescu vornicul, rudă mai de aproape cu
Scârlăteștii a refuzat să dea banii sau să iscălească un zapis. În aceste condiții,
Ion Sturdza a vândut lui Ion Palade toate părțile fiilor lui Dabija Scârlet. Ion
Palade mai cumpărase și părțile lui Enache, fiul lui Ștefan Scârlet, încât stăpânea
o mare parte din Zorleni.
Scârlăteștii au avut șansa să salveze satul Zorleni, deoarece Ion Palade a
declarat „că nu se bucură la moșia lor”, fiind gata să renunțe dacă primește banii
și a dat termen: „că de nu i-ți da banii nici acmu la dzi, viți fi rămași din toată
leage, să nu mai aviați triabă de la dzua aceaia înainte cu aciali 3 părți de sat de
Zoriliani”.68
În 22 mai 1727 au fost hotărnicite părțile din Zorleni, foste ale
Scârlăteștilor, devenite proprietatea Pălădeștilor 69 . Domeniul funciar al
Scârlăteștilor cuprindea și alte moșii de pe Valea Bârladului, multe cumpărate
de la urmașii marilor boieri: Gherman, Frunteș, Pântece. Au fost multe moșii,
dar și urmașii au fost mulți. O parte din moșiile aflate în stăpânirea neamului le
cunoaștem dintr-un document de întărire din «1683 decembrie 25 – 1684
martie». Proprietari, în acel moment, au fost „Ștefan, fost sluger și fratele său
Dabija Cihodariul, feciorii lui Scârlet din Zorleni”. Aceste moșii fuseseră
„cumpărate de tatăl lor în satele și săliștele: Tominești, ținutul Tutova, Băncești
pe Ezăr, Călinești, Beșăcani, Văleni, Pițigani în gura Băncii, ținutul Fălciu, Valea
Epii, Mastatici, Vrânceni și Stolniceni, cu vaduri de moară în Bârlad, locuri de
prisacă, pomet, fâneț, case, vatră de sat și dumbravă, după zapise de
cumpărătură”.70 Nu erau toate moșiile aflate în stăpânirea Scârlăteștilor, probabil
acestea aveau nevoie de întărire.
Peste câțiva ani, în 25 iunie 1688, Scârlăteștii s-au judecat cu neamurile
lor pentru „niște săliști ce sunt în hotarul Bujorenilor”. Pentru cercetare,

66
Ibidem, nr.96, p.41
67
Ibidem, nr.95, 96, pp.40-41
68
Ibidem, nr.97, p.41
69
Ibidem, p.546
70
CDM, IV, nr.809, pp.189-190

169
Constantin voievod (Cantemir, n.n.) l-a numit pe Miron (Miron Costin, n.n.),
ales ca un „boiereu mare și de cinste, credincios”. Disputa se iscase pentru
stăpânirea la Negoiești, în hotarul Bujorenilor. Scârlăteștii: „dumnialui Ștefan
Scârlet vel armaș și cu fratele dumisale Dabija vtori logofăt, ficiorii lui Scârlet
de Zorileni”. Pârâții erau neamurile lor: „dumneai Tudosiica Joroae și fiul ei,
dumnelui, Antiohie ce-au fost cămăraș mare și rudele dumilorsali: Pavăl
Bujoreanu ce-au fost sulger mare și Lupul Costachi vtori sluger și Chiriiac
Bujoreanul și fratele său Toader Bujoreanul ce-au fost armaș, strănepoții Cârstii
Ghenovici ce-au fost vornicu-mare”.71 Împricinații au prezentat zapisele aflate
în posesia lor strănepoții Cârstii vornicul „aduc acte de la moșul lor, de la Cărstia
Ghione Vornicul”. Marele Vornic cumpărase în 25 ianuarie 1598, satul
Negoiești de la neamul Bozunca 72 . Cumpărătură la Negoiești au avut și
Scârlăteștii. În 17 iulie 1643, Scârlet și fratele lui au cumpărat de la Ilisafta, fata
lui Prebici, logofătul, și alții ai dânsei, „o siliște ce să cheamă Negoiești, ce sîntu
în ținutul Bârladului, pe apa Bârladului, despre răsăritu, ce să împreună cu
hotarul Bujorenilor”.73
Aceasta nu a fost prima ceartă pentru hotar la Bujoreni. În 16 octombrie
1645, Vasile Voievod l-a numit pe Ionașcu, fiul lui Necoriță, fost hatman, să
cerceteze „pentru cearta de hotare dintre feciorii Bujoranului de sat de Bujoreni
și Scărlet”. 74 În 21 septembrie 1632, Scârlet și cumnatul său, Tudorache,
cumpăraseră la Bujoreni. Credem că această cumpărătură a fost făcută în hotarul
satelor Zorleni și Bujoreni, deoarece documentul respectiv a făcut și mențiunea
„o siliște de sat domnească pe apa Bârladului, din ocolul târgului”75.
Cumpărăturile neamului Scârlet pe Valea Bârladului au continuat. În
1633, Scârlet și Tudorache au cumpărat de la „Irina fimeia Ghinei” a patra parte
din satele Picigani și Mastatici, dar și din „Valea Iapii”, tot a patra parte. Toate
aceste părți au fost în vremurile trecute în proprietatea neamului Gherman 76.
Scârlet din Zorleni a cumpărat în 20 februarie 1644, de la Anghelina, urmașă a
lui Ion Fărâmă, doi bătrâni din siliștea Fărâmeștilor, „din Movila Epii, ce la vale
pre drum pe Gura Epii și pe Câmpu până într-apa Bârladului, cu vad de moară
în Bârlad și cu loc de fâneț, și din țarină”.77
Neamul Scârlet a cumpărat multe părți din moșia satului Văleni, de la
urmașii stolnicului Ion Frunteș. În 5 iulie 1633, Scârlăteștii au cumpărat a treia
71
Nicolae Iorga, op.cit., nr.79, p.36
72
Ibidem, nr.17, p.15
73
Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. IV, nr. LI, p.84
74
Nicolae Iorga, op.cit., nr.35, p.21
75
Ibidem, nr.27, p.18
76
Iacov Antonovici, op.cit., nr. XL, pp.71-72
77
Ibidem, nr. LII, pp.86-87

170
parte dintr-un bătrân, din Văleni, de la „Mărica și sora ei, Grozava, nepoatele lui
Ioan stolnicul, fetele Balaei”. 78 În 15 octombrie 1636, Scârlet din Zorleni a
cumpărat de la Ștefana, fata lui Ionașco David din Văleni, partea ei de moșie,
pentru 15 galbeni79. În 25 octombrie 1637, Scârlet din Zorleni a cumpărat de la
Ion, feciorul Frâncului din Văleni părțile tatălui său din moșiile Văleni, Dănceni
și Stolniceni80. Cumpărăturile au continuat și în anii următori, în 1638 Scârlet și
Tudorache au devenit proprietari pe un sfert din bătrânul Vrâncean. A vândut
popa Nicoară din Brăițeni, acesta fiind ginerele lui Vrânceanu, stabilit cu
preoteasa lui în satul Brăițeni, sat dispărut în prezent, vatra fiind în hotarul satului
Șuletea81. Părți din Văleni cumpăraseră și alții, unul din ei fiind Ionașco Baltag,
fiul hatmanului Necuriță proprietar pe Valea Similei. În 1648, Ionașcu Baltag cu
jupâneasa lui Grozava și au vândut ocina din Văleni, cumpărător fiind tot Scârlet
din Zorleni82.
Scârlăteștii au cumpărat părți de moșie și pe Valea Similei. În 20
octombrie 1635 Scârlet a cumpărat părți din Tominești și din Băncești83. Alte
proprietăți ale neamului, de fapt ale urmașilor lui Ștefăniță Scârlet, le cunoaștem
din documentele din 10 aprilie 1739. În acest document, Bejan, unul din fiii lui
Ștefăniță Scârlet, prezintă o parte din zestrea primită de frații lui: „Noi am fost
cinci frați și trii surori, și pe fratile cel mari, pe Ioniță, căsătorindu-l părinții, i-
au dat parte din moșii la Ghermănești, la Fălciiu”. Tudosca măritată de părinți a
primit zestre „ce s-au crezut”. Maria și Catrina au fost măritate de frați: Maria a
primit Vălenii, iar Catrina parte în Săhăinești. Enache a primit moșie în Zorleni,
„parte Isăroae și o moșie Răzina”. Frații Antiohie și Ștefan au primit „giumătate
de moșie din Zorileni și giumătate de parte din Bălăceni”.84
Din documentul emis în «1683-1684» cunoaștem proprietățile
Scârlăteștilor din Călinești și Beșăcani din gura Băncii, dar și din Vrânceni și
Stolniceni. Proprietatea neamului Scârlatache la Ghermănești a fost de lungă
durată. În secolul al XIX-lea, încă mai trăiau Scârlătești cu proprietăți în sat.
Probabil urmași ai lor sunt și în prezent, în zonă, în satele Ghermănești și
Stoișești. Documentele transcrise de Costin Clit pentru satul Cojeri ne lasă să
înțelegem că proprietatea Scârlăteștilor la Ghermănești a fost în hotar cu satul
Stoișești. Fiind stăpâni pe o moșie, pe o parte a moșiei Ghermănești, pe o zonă
de hotar, Scârlăteștii nu aveau oameni, lipsa brațelor de muncă și a
78
Ibidem, nr. XXXIX, p.70
79
CDM, vol. II, nr.1180, p.248
80
Ibidem, nr. 1233, p.258
81
Ibidem, nr. 1305, p.271
82
Ibidem, nr. 2042, p.398
83
Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. IV, nr. XLIV, p.75
84
Nicolae Iorga, Studii și documente, VI, nr.106, p.44

171
contribuabililor la dijme l-a obligat pe Ștefan Scârlet, în 1707, să organizeze o
slobozenie la Ghermănești. Scârlet a primit oameni de pe alte moșii la
Ghermănești, inițiativa lui ducând la pierderea contribuției la bir a satelor din
care veneau acei oameni. Antiohie vodă (Antiohie Cantemir) a dat poruncă în
conformitate cu regulile timpului: „să-i dea îndărăt la plată, și să nu mai iea”.85
Sloboziile se organizau cu oameni străini „făr cislă”. În secolul al XIX-lea,
începând cu anul 1804, moșia Stoișești a fost disputată de familiile Scârlet și
Costache. În 5 decembrie 1848, prin hrisov domnesc serdarul Ion Scârlet a primit
dreptul de a stăpâni o suprafață de pământ de 182 fălci și patru prăjini. Procesele
Scârlăteștilor pentru pământ au continuat, serdarul Ion Scârlet fiind secondat de
surorile sale Soltana și Zoița.
Ion Scârlet s-a judecat pentru pământ și cu Costachi Lambrino,
proprietarul din Ghermănești. Scârlăteștii „să numiau când proprietari pe o parte
din moșia Stoișești, când pe altă parte din Ghermănești”.86

9. CEI MAI VECHI PROPRIETARI: TAMAȘ ȘI IVAN.


TOADER PITIC

Cea mai veche așezare de pe teritoriul comunei Banca, atestată


documentar, a fost satul „Unde sânt cneji Tamaș și Ivan”87, într-un uric din 2
august 1414 (6922) emis la Suceava de Alexandru voievod, domn al Țării
Moldovei. Numele celor doi proprietari, Tamaș și Ivan demonstrează originea
plurietnică a neamului românesc; Tamaș este un nume cuman, Ivan nume slav.
Românii sunt un neam caracterizat prin limbă, nu prin origine etnică a
strămoșilor, sunt resturile întregii romanități orientale. De fapt, românii au o
origine plurietnică.
După Constantin C. Giurescu suntem un popor romanic de coloratură
slavă, după cum francezii, italienii, spaniolii sunt popoare de coloratură
germanică88. Un istoric străin a avut altă constatare: „Trebuie să admitem că
românii sunt daci romanizați amestecați cu sânge slav și, într-o mai mică măsură,
sânge tătăresc”.89 Neagu Djuvara a făcut o scurtă rectificare: „Dacă în loc de

85
Nicolae Iorga, op.cit., nr.91, p.39
86
Costin Clit, manuscris
87
DRH, vol. I, nr.37, p.52
88
C. C. Giurescu, Istoria românilor, p.197
89
R. W. Seton – Watson, A history of the Roumanians: From Roman times to the Completion of
Unity, The University Press, 1930, 4, p.12 apud Neagu Djuvara, Thocomerius – Negru Vodă,
Editura Humanitas, București, 2007, 2009, p.80

172
tătar spunem turanic, avem în puține cuvinte, o succintă și obiectivă definire a
profilului etnic al românilor”.90
Așezările românești, la începuturile lor, erau mici, dar componenții lor
viețuiau după anumite reguli, după obiceiuri și datini, după vechiul drept
românesc, bătrânii erau ascultați, dar din rândurile lor se impuneau și căpetenii
juridice sau militare. Căpetenii de acest gen au fost: juzii, cnezii. După apariția
statului, pe baza unui act domnesc deveneau proprietari ai satului. În multe
cazuri, satele erau donate de domni unor credincioși ai lor. În cazul satului „Unde
sunt cneji Tamaș și Ivan” s-a întâmplat varianta a doua. Alexandru cel Bun a
donat satul pentru credincioasă și dreaptă slujbă lui Toader Pitic. Noul proprietar
nu era necunoscut, documentul aducând precizarea: „pe Bârlad, unde este altă
casă a lui, unde sânt cneji Tamaș și Ivan”. Satul este dispărut în prezent, așezarea
și-a avut vatra pe teritoriul actualului sat Sălcioara (7 Case). Toader Pitic
aparținea aristocrației timpului, a fost un supus credincios al domnului și a fost
răsplătit în conformitate cu metodele acelor vremuri. A primit sate în trei zone
din Moldova: „un sat la Cobâla, unde este casa lui, unde a fost Veriș Stanislav,
iar alt sat la gura Jeravățului, unde cade în Bârlad, anume unde au fost cneji Lie
și Țigănești”. Al treilea sat a fost pe Bârlad „Unde sunt cneji Tamaș și Ivan”, sat
amintit. Toader Pitic avea case în două din aceste sate, nu știm în care își avea
originea. Interesant că toate cele trei sate erau așezări vechi, cu comunități bine
organizate conduse de cneji, dar dreptul de „dominus eminens” a avut prioritate,
și satele au căpătat stăpân.
Pentru o spiță genealogică a neamului lui Toader Pitic va trebui urmărită
evoluția proprietății în cele trei sate primite în 1414. Satul „Unde a fost Veriș
Stanislav” apare în documentele ulterioare cu numele de Piticeni, la Cobâle. În
4 martie 1528 Sima vistier a vândut a patra parte de sat, din Piticeni, lui Roman
Hamza91. Un document din 23 martie 1548 aduce mai multe lămuriri. Atunci,
Lupu Berheci a cumpărat două părți din jumătate de sat, din Piticeni, de la
strănepoții lui Toader Pitic: „Drăghici și fratele lui, Ion, copiii Negriței, și Neaga
și sora ei, Frăsina, fiica Mariei și Mica și frații ei, Cupcea și Toader, și surorile
lor Erena și Greaca și Mica, copiii lui Albul”92.
Satul de pe Jeravăț, „Unde au fost cneji Lie și Țigănești”, a fost întărit lui
Dan Mesehnă în 19 septembrie 1436. Satul de pe șesul Bârladului „Unde sunt
cneji Tamaș și Ivan” apare în câteva documente, în perioada ulterioară, cu
numele de Pitici. În 28 martie 1528, „Stanca, fiica Neagăi, nepoata lui Toader

90
Neagu Djuvara, op.cit., p.80
91
DIR, nr.222, p.250, XVI, vol. I
92
DIR, XVI – I, nr.508, p.568

173
Pitic a vândut jumătate din jumătate de sat din Pitici, partea din mijloc lui Petrică
fost portar de Suceava și lui Danciul pârcălab de Cetatea Nouă”.93
În 29 martie 1552, Ion, nepotul lui Coste posadnic și Gheorghe diac au
făcut un schimb de moșii. După acest schimb Ion a primit „jumătate de sat pe
Bârlad, anume Pitici, jumătate de sub și jumătate de moară în Bârlad”. 94 În 30
martie 1606, satul Pitici apare cu numele de Picigani. Atunci, Anisia, fata lui
Isaiu, nepoata lui Gherman postelnic a vândut „a patra parte din sat din Mastatici
și din Picigani, în gura Băncii, cu loc de moară în Bârlad” cumpărător fiind
Toader Chiriac căminar95.
Documentele din 1528 și 1552 ne sugerează că satul „Unde sunt cneji
Tamaș și Ivan” devenit Pitici a fost moștenit de doi urmași, apoi de patru.
Documentul din 1606 ne arată tot o stăpânire pe sfert, dar în sânul neamului
Gherman. Această nouă stăpânire arată că la un moment dat a avut loc o înrudire
între urmașii lui Toader Pitic și Gherman. Stăpânirea neamului Gherman în satul
Pitici, devenit Picigani, este confirmată și de documentul din 1 iunie 162396. Acel
sfert de sat din Picigani în 1633 a devenit proprietatea lui Scârlet din Zorleni97.

93
DIR, XVI, I, nr. 253, p.287
94
DIR, XVI - II, p.12
95
Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. IV, nr. XXV, pp.45-47
96
Ibidem, nr. XXIX, p.52
97
Ibidem, nr. XL, p.71

174
BIBLIOGRAFIA

I. IZVOARE

1) Preotul Ioan Antonovici, Documente bârlădene, vol. I-III, Ediție anastatică,


Editura Sfera, Bârlad, 2012
2) Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. IV-V, Ediție anastatică,
Editura Sfera, Bârlad, 2012
3) Idem, Istoria comunei Bogdana, 1906
4) Idem, Mănăstirea Florești din plasa Simila, județul Tutova, București, 1916
5) Idem, Documente ale fostelor schituri Orogoești, Bogdăniță, Pârvești,
Cârțibași și Mânjești, Huși, 1929
6) Catalogul documentelor moldovenești din Arhiva Istorică Centrală a
Statului, vol. I-V și supliment I (CDM), Direcția Generală a Arhivelor
statului, București, 1959-1975
7) Catalog de documente din Arhivele Statului Iași, Moldova, vol. I, București,
1989
8) Condica lui Mavrocordat, vol. I-II, Ediția Corneliu Istrate, Iași, 1985-1987
9) Documente privind istoria României, seria A, Moldova, București, Editura
Academiei RSR, veacul XVI, vol. I, II, III, IV, veacul XVII, vol. I, II, III,
IV, V (DIR)
10) Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. I, II, III, XIX, XXII,
XIII, XXIV, XV (DRH)
11) Costin Clit, Documente hușene, vol. I, II, III, IV
12) Documente privind relațiile agrare în veacul XVIII, vol. II, Moldova,
București, Editura Academică, 1966
13) Nicolae Iorga, Studii și documente, vol. VI
14) Din Tezaurul arhivistic vasluian. Catalog de documente, București, 1986
15) Lahovari, G. I., Brătianu, C. I., Tocilescu, Gr. Marele dicționar geografic
al României, București, 1898-1902
16) Tezaurul toponimic al României, vol. I, partea 1, partea 2, Editura
Academiei Române, 1991, 1992

175
17) Moldova în epoca feudalismului, vol. VII „Recensământul populației
Moldovei din anii 1772-1773 și 1774”, alcătuirea P. G. Dmitriev, sub
redacția lui P.V. Sovetov

II. IZVOARE NARATIVE

1) Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, ediția Virgil Cândea, București,


Editura Academiei, 1973
2) Călători străini despre Țările Române, vol. I/1968, II/1970, III/1971,
IV/1972, V/1973, VI/1976, VII/1980, IX/1997, X/2001
3) Călători străini despre Țările Române, serie nouă, vol. I/2004, II/2005,
III/2006, IV/2007, V/2009, VI/2010, VII/2012, VIII/2013, supliment I/2011
4) Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei
5) Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei
6) Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei

III. PERIODICE

1) „Arheologia Moldovei”, Institutul de Arheologie, Iași


2) „Documente răzeșești”, Revista regională de acte vechi, mărturii
tradiționale și relicve istorice, ediție anastatică, Editura Sfera, Bârlad, 2015
3) „Miron Costin”, Revistă de cercetări istorice și mărturii istorice, Bârlad,
1913-1915, ediție anastatică, Editura Sfera, Bârlad
4) „Răzeșul”, Bârlad, 1926-1928

IV. LUCRĂRI GENERALE

1) Băcăuanu, V., Barbu, N., Pantazică, M., Ungureanu, Al., Chiriac, D.,
Podișul Moldovei, București, 1980
2) Bichir, Gh., Cultura carpică, București, 1973
3) Brudiu, M., Paleoliticul superior și epipaleoliticul din Moldova, București,
1974
4) Cihodaru, C., „Câteva constatări în legătură cu proprietatea feudală și
situația țărănimii din Moldova în a doua jumătate a secolului al XV-lea”, în
SCSI, anul XII, fasc. 1, 1961
5) Codrescu, Th., Uricariul, vol. VII/1886, vol. VIII/1886, vol. X/1888
6) Coman, Ghenuță, Statornicie. Continuitate. Repertoriu arheologic al
județului Vaslui, București, 1980

176
7) Florescu, Adrian C., „Contribuții la cunoașterea Culturii Noua”, în AM, II-
III, 1964
8) Ghibănescu, Gh., Surete și izvoade, Iași, vol. VII/1912, vol. VIII/1914, vol.
X/1915, vol. XV/1926
9) Gugiuman, I., Cârcotă, V., Buican, V., Județul Vaslui, 1973
10) Gherghe Gh., „Mănăstirea Măgaru – Bujoreni din județul Vaslui”, în Elanul,
nr.10, 11, 12
11) Idem, Târgul Bârladului. Geneza și hotarul, Editura Sfera, Bârlad, 2015
12) Gheorghe Gherghe, preot Marius Eduard Parpalea, Gelu Nechifor, Biserica
Ghermănești din comuna Banca, Editura Sfera, Bârlad, 2014
13) Gheorghe Gherghe, Marin Rotaru, Comuna Banca. Pagini de monografie,
Editura Sfera, Bârlad, 2012
14) Gheorghe Gherghe, Sidonia Elena Diaconu, Mănăstirea Bujoreni din
județul Vaslui, Editura Pim, Iași, 2007
15) Idem, Prima carte pentru Zorleni, Editura Sfera, Bârlad, 2009
16) Gheorghe Gherghe, Sidonia Elena Diaconu, Parohia Banca, Editura Sfera,
Bârlad, 2009
17) Gonța, I. Alexandru, Indicele numelor de locuri (DIR, A, Moldova), ediție
îngrijită de I. Caproșu, Editura Academiei Române, București, 1990
18) Idem, Indicele numelor de persoane, ediție îngrijită de I. Caproșu, Editura
Academiei Române, București, 1990
19) Laurențiu Chiriac, Monumentele medievale din zona Bârladului, Editura
Kolos, Iași, 2007
20) Maxim – Alaiba, Ruxandra, „Considerații preliminare cu privire la viața
spirituală a locuitorilor așezării de la Gara Banca – Vaslui din secolele X –
XI”, în AM, XII, Iași, 1988
21) Idem, „Două morminte turanice târzii de la Banca”, în AM, XI, Iași, 1987
22) Maxim – Alaiba, Ruxandra, Gherghe, Gh. „Unele considerații privind
habitatul în zona dealurilor Banca – Grivița”, în Acta Moldaviae
Meridionalis, IX-XI, 1987-1989
23) Monu, Elena, Familia Kostaki. Istorie și genealogie, Bârlad, 2013
24) Monu Elena, Familia Kostaki. Studii, memorii, documente
25) Mihordea, V., Relațiile agrare din secolul al XVII-lea în Moldova,
București, 1968
26) Mutihac, L., Geologia Moldovei
27) Neagu Djuvara, Thocomerius – Negru Vodă, Editura Humanitas, București,
2009
28) Palade, V., „Depozitul de obiecte de bronz de la Banca – Ghermănești,
județul Vaslui”, în SCIV, 1977, 1

177
29) Idem, „Un puț din secolul al IV-lea e.n. la Ghermănești, comuna Banca,
județul Vaslui”, în SCIVA, 29, 1978, 3
30) Poghirc, P., Satul din Colinele Tutovei, 1973
31) Pușcașu, Voica Maria, „Puncte de vedere cu privire la unele monumente
medievale de pe teritoriul actual al județului Vaslui”, în AMM, 1980
32) Rotaru, Marin, Gherghe, Gh., Ghenuță Coman. O viață dedicată
arheologiei, Vaslui, 2003
33) Ravaru, Dan, Ștefan al II-lea și Vasluiul, capitală a Moldovei (1435-1442),
Iași, 2013
34) Idem, Ștefan cel Mare și Vasluiul, Iași, 2013
35) Idem, Călători străini despre județul Vaslui, Editura PIM, 2014
36) Spinei, V., Realități etnice și politice în Moldova meridională în secolele X
– XIII, Iași, 1985
37) Székely, Maria Magdalena, Sfetnicii lui Petru Rareș, Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2002
38) Stoicescu, Nicolae, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și
Moldova (secolele XIV – XV), Editura Academiei, București, 1971
39) Teodor, D. Gh., Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI. Contribuții
arheologice și istorice la problema formării poporului român, Iași, 1978
40) Idem, Civilizația romanică la est de Carpați în secolele V-VII e.n.,
București, 1984
41) Idem, „Contribuții la cunoașterea Culturii Dridu pe teritoriul Moldovei”, în
SCIV, 19, 1968
42) Idem, „Apartenența etnică a Culturii Dridu”, în CI, Iași, 1973
43) Idem, „Regiunile răsăritene ale României în secolele VI-VII”, în
MemAntiq., I, 1969
44) Idem, Continuitatea populației autohtone la est de Carpați. Așezările din
secolele VI-XI e.n. de la Dodești – Vaslui, Iași, Editura Junimea, 1984
45) Idem, Teritoriul est – carpatic în veacurile V-XI e.n. Contribuții arheologice
și istorice la problema formării poporului român, Iași, Editura Junimea,
1978
46) George Felix Tașcă, La centenarul nașterii lui Ștefan Procopiu (1890-1973)
– prestigioasa ascendență maternă a marelui fizician român, București,
1990
47) Zaharia, N., Petrescu – Dâmbovița, M., Zaharia, Em., Așezări din Moldova.
Din paleolitic până în secolul al XVII-lea, București, 1970

178
ANEXE

Cadrul geografic actual.

179
180
181
182
183
184
185
186
Vârfuri „La Gravette”, străpungătoare şi lame din aşezarea paleolitică
Ghermăneşti – Fundătura.

187
Vârf foliaceu plat, bifacial din paleoliticul superior
descoperit la Ghermăneşti – Fundătura.

188
Unelte şi arme din aşezarea Ghermăneşti – Fundătura, com. Banca.
Desene: Marin Rotaru.

189
Unelte şi arme din aşezarea Ghermăneşti – Fundătura, com. Banca.
Desene: Marin Rotaru.

190
Epoca bronzului, cultura Noua.

191
Epoca fierului, cultura La Tène.

192
Vase ceramică, Cultura Dridu.

193
Vas ceramic, Cultura Dridu.

194
Cahle decorative.

195
196
CUPRINS

INTRODUCERE .......................................................................................................... 6
ISTORICUL CERCETĂRII ..................................................................................... 12
I. CADRUL GEOGRAFIC ................................................................................. 16
1. AȘEZARE .......................................................................................................... 16
2. EVOLUȚIA PALEOGEOGRAFICĂ ȘI ALCĂTUIREA GEOLOGICĂ ......... 17
3. CULOARUL BÂRLADULUI ........................................................................... 18
4. RELIEFUL ......................................................................................................... 19
4.1.Dealurile ......................................................................................................... 20
4.2.Văile................................................................................................................ 21
5. HIDROGRAFIA ................................................................................................ 24
5.1.Apele subterane .............................................................................................. 24
5.2. Apele de suprafață ......................................................................................... 25
6. SOLUL ............................................................................................................... 26
6.1.Cernoziomuri carbonatice .............................................................................. 26
6.2. Cernoziomuri vermice ................................................................................... 26
6.3. Cernoziomuri levigate ................................................................................... 26
6.4. Soluri cenușii ................................................................................................. 27
6.5. Regosoluri și soluri erodate .......................................................................... 27
6.6. Soluri aluviale și aluviuni .............................................................................. 27
7. FLORA ȘI FAUNA ............................................................................................. 28
7.1.Flora ............................................................................................................... 28
7.2. Fauna............................................................................................................. 29
8. CĂILE DE COMUNICAȚIE ............................................................................. 29

II. AȘEZĂRILE ANTICE .................................................................................... 33


1. NEOLITICUL .................................................................................................... 34

197
2. EPOCA METALELOR ........................................................................................ 36
a) Epoca bronzului ............................................................................................... 36
b) Epoca fierului ................................................................................................... 38
3. AȘEZĂRILE ATESTATE ARHEOLOGIC ...................................................... 39
DIN PERIOADA PRESTATALĂ ........................................................................... 39
4. MORMINTE TUMULARE ............................................................................... 46
5. REPERTORIUL ARHEOLOGIC ...................................................................... 47

III. SECOLELE III – XIII. LOCALNICI ȘI ALOGENI ................................... 50

IV. VALEA BÂRLADULUI. OAMENI ȘI LOCURI ......................................... 57


1. PĂMÂNTUL...................................................................................................... 57
2. AȘEZĂRI PE VALEA BÂRLADULUI. LOCUITORII ................................... 62
3. OAMENII PÂMÂNTULUI ............................................................................... 67
4. OCUPAȚIILE .................................................................................................... 72
5. BISERICA.......................................................................................................... 78
6. ETNOGRAFIE – FOLCLOR............................................................................. 81

V. SATELE DE PE ȘESUL BÂRLADULUI ...................................................... 87


1. BANCA .............................................................................................................. 87
2. CIORĂȘTII - MITOCUL................................................................................... 92
3. COLIBANII ....................................................................................................... 99
4. GHERMĂNEȘTII ............................................................................................ 102
5. GRIJILIVII ....................................................................................................... 105
6. IAPA ................................................................................................................ 108
7. LAHOVA ......................................................................................................... 111
8. MĂSTECANII – MASTATICII – HOROIATA ............................................. 112
9. NEGOIEȘTII ...................................................................................................... 116
10. SÂRBII ............................................................................................................. 118
11. STOIȘEȘTII ..................................................................................................... 122
12. UNDE A FOST ILCAȘ.................................................................................... 127
13. SATUL UNDE SÂNT CNEJI TAMAȘ ȘI IVAN ........................................... 129
PITICI – PICIGANI ............................................................................................... 129

198
MOȘII ÎN GURA BĂNCII ........................................................................................ 131
1. BEȘICANII ........................................................................................................ 131
2. CĂLINEȘTI ....................................................................................................... 132
3. COLONEȘTI ...................................................................................................... 133
4. GIUȘCA ............................................................................................................. 134
6. SLOBOZIA GURA BĂNCII ........................................................................... 134

VI. LĂCAȘE DE CULT ....................................................................................... 136


1. MĂNĂSTIREA LUI DRAGHIE ..................................................................... 136
2. O MONEDĂ DE LA ALEXANDRU CEL BUN PE LAHOVA..................... 140

VII. ASPECTE DEMOGRAFICE .......................................................................... 142


TABLOUL SATELOR SITUATE PE TERITORIUL COMUNEI BANCA ........ 145
ȘI ÎN HOTAR ÎN SECOLELE XV - XVIII........................................................... 145

VII. NEAMURI CE NU TREBUIE UITATE ...................................................... 148


1. NEAMUL GHERMAN.................................................................................... 148
2. DAȘCO, FIUL LUI GOȘTILĂ ........................................................................ 150
3. POPA DRAGHIE ȘI POPA TOADER ............................................................ 151
4. STĂPÂNIREA NEAMULUI HRANĂ............................................................ 154
5. NEMUL FRUNTEȘ ......................................................................................... 156
6. PAN MOICA VORNIC DE GLOATĂ ȘI PAN TADOR SPĂTAR ............... 158
7. NEAMUL PÂNTECE ...................................................................................... 159
8. SCÂRLET DIN ZORLENI .............................................................................. 165
9. CEI MAI VECHI PROPRIETARI: TAMAȘ ȘI IVAN. TOADER PITIC ...... 172

BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................... 175

ANEXE ...................................................................................................................... 179

199