Aprilie 2010 1

www.lohanul.lx.ro ISSN 1844-7686

ÎÎnncceeppuuttuurriillee şşccoolliilloorr
ssăătteeşşttii ddiinn ţţiinnuuttuull iissttoorriicc
aall FFăăllcciiuulluuii ((II))
Prof. Costin Clit - Huşi
Problema şcolilor din judeţul Fălciu a
constituit obiectul cercetării inspectorului şcolar
Constantin Lascăr în lucrarea Contribuţiuni
monografice asupra şcoalei primare din judeţul
Fălciu, apărută în 1936, despre care preotul
Anton Popescu afirma: „Lucrări de felul acesta,
care presupun muncă stăruitoare şi migăloasă,
nu sunt prea dese, deşi sunt atât de necesare. S-
au încercat mulţi, dar n-au reuşit să ne dea
lucrări plăcute, captivante.”„Se va spune, poate,
că aşa este materialul în sine, plictisitor. Într-
adevăr, adesea, amănuntele, cifrele, tablourile şi
statisticile nu prea atrag pe cititor.
Continuare în p. 5.
Din istorie învaţă
cine poate
C
Caarrsstt şşii ppsseeuuddooccaarrsstt îînn PPooddiişşuull M
Moollddoovveeii
Prof. Vicu Merlan
În Podişul Moldovei relieful carstic s-a format prin eroziunea şi
dizolvarea calcarului oolitic, gresiei, şi a luturilor loessoide. Calcarul are
proprietatea de a fi solubil, iar apa principalul agent modelator al acesteia.
Gravitaţia atrage apa spre cote inferioare, determinând curgerea acesteia de la
nivelul superior al versanţilor spre părţile joase ale reliefului, fapt care permite
ca, prin dizolvare, apa să se strecoare şi să lărgească zona străbătuta. Aceste
trasee subterane vor fi strâmte sau largi (în funcţie de duritatea şi tipul de rocă)
dând naştere astfel peşterilor, avenelor, hornurilor etc. Aşadar relieful carstic
moldav este un relief format pe roci solubile sau uşor solubile, având ca agent
principal dizolvarea.
În formarea unei peşteri (speogeneză) se întâlnesc trei factori:
– factorul chimic (dizolvarea cu ajutorul apei);
– factorul litologic (roca solubilă);
– factorul structural (căile de atac utilizate de apă la dizolvarea rocii)
(BLEAHU 1982, 7).
Rocile din Podişul Moldovei sunt de origine sedimentară, iar dizolvarea
calcarului se realizează cu ajutorul acidului carbonic care îl transformă în
bicarbonat de calciu solubil în apă (CaCo3+H2CO3 ; Ca(CO2H)2). În platoul
calcaros „Repedea“ din Dealul Bucium (Iaşi), apa meteorică de suprafaţă
pătrunde prin crăpăturile dintre roci (create prin procesul de îngheţ - dezgheţ)
având o cantitate mică de CO2 , permiţându-i astfel să dizolve calcarul cu care
vine în contact, până ce soluţia se saturează. Cu cât presiunea apei este mai
mare (în cazul unor viituri) CO2 devine mai „agresiv" dizolvând cu mai mare
putere calcarul. Apa intrată în placa de calcar de peste 10 m grosime, nu-şi
pierde eficienţa atâta timp cât pe crăpături există apă sau mici particule de apă.

Prof. Valeriu Neştian - Iaşi

În literatura contemporană, cărţile,
comentariile, judecăţile de valoare asupra
fenomenului legionar abundă. Dacă am consulta
o listă cu tot ce s-a scris până în prezent despre
această problematică delicată şi extrem de
controversată, s-ar obţine o bibliotecă
impresionantă. Dar din maldărul de opere şi de
interpretări, un număr foarte redus respectă
adevărul istoric.
Unele din aceste scrieri conţin lacune
inadmisibile de informare sau tratează în mod
superficial, partizan ori pătimaş, legionarismul. .
Altele sunt insidios comandate de cercuri
internaţionale interesate a difuza neadevăruri şi
calomnii cu orice preţ; fie pentru a culpabiliza
drastic, fără drept de apel, anumite acte
reprobabile ale unor„extremişti de dreapta“, fie
pentru a justifica persecuţiile perpetue împotriva
legionarilor
Continuare în p. 11.
 2 Lohanul nr. 12
La coroziunea calcarului mai intervin şi unele bacterii, în reacţiile
chimice jucând rolul unor catalizatori, dar şi microflora care
utilizează unii compuşi minerali din roci. Calcarul se depune sub
forma unor formaţiuni stalactitice, astfel:
– când creşte temperatura soluţiei;
– când scade presiune aerului;
– când din soluţie este extras CO2. (BLEAHU 1982, 19).
Calcarul oolitic din zona Moldovei, a luat naştere într-un
mediu marin prin precipitarea chimică a carbonatului de calciu şi
din cochiliile unor vieţuitoare (în compoziţia acesteia fiind
numeroase scoici). Aceste strate sunt intercalate cu cele provenite
prin depunerea cochiliilor de scoici şi melci care s-au acumulat pe
fundul Mării Sarmatice, iar prin cimentarea lor s-au format
calcarele organogene. În zona de platou (Dealul Bucium) apa a
dizolvat treptat calcarul, subţiind placa groasă a acestuia. Pe fisurile
mici create şi de procesele criogenetice, apa se infiltrează adânc
(peste 10 – 20 m), activând eficient, mai ales acolo unde roca
prezintă zone slabe (intercalaţii argiloase).
„Calcarul de Repedea“ întâlnit pe Dealul Bucium, partea
superioară a cuestelor de la Bârnova, Răducăneni, Buneşti, Arsura,
Isaiia, Gura Bohotin, Huşi etc. a fost depus pe fundul mări în strate
suprapuse discontinuii. Discontinuităţile au la origine fluctuaţia
termică a apei, starea de agitaţie a acesteia, şi cantitatea şi calitatea
aluvionarului etc. Cele mai vizibile discontinuităţi sunt întâlnite în
partea nord, nord-vestică a platoului din Dealul Bucium, unde sunt
prezente aproape toate peşterilor din acest areal. În partea nord-
vestică placa de calcar se prezintă masiv în strate groase (pachete
stivuite), cu o stratificaţie destul de greu de identificat.
Pe latura nord-vestică şi vestică a platoului se pot observa
unele deformări vălurite ale stratelor, ajunse în acest stadiu prin
mişcările repetate ale scoarţei terestre, prin presiune şi forfecări,
conturându-se astăzi ca un relief de încălecări şi discontinuităţi ale
nivelului cvasiorizontal iniţial. Crăpăturile au creat o reţea densă ce
străbat întregul platou prin fracturare.
În unele peşteri se pot observa, deplasări de peste un metru
pe un plan vertical pe o linie de falie, dar şi pe un plan orizontal
printr-o decroşare a rocilor din jur. Prin aceste reţele de litoclaze
(crăpături) circulă apa sub formă de soluţii ce depun carbonat de
calciu sub formă de scurgeri parietale, stalactite, etc. În urma
presiunii exercitate asupra bolţilor sinusoidale, apar crăpături
deschise, care permit circulaţia liberă a apei şi aerului, realizând
astfel un relief de tip carstic. Ele se prezintă ca nişte goluri naturale
aflate în scoarţa terestră, fiind clasificate în:
– primare (au luat naştere odată cu roca din substrat);
– secundare (ulterior).
Geografie
Peşterile din Podişul Moldovei se încadrează categoriei
secundare, care s-au format prin:
a) deplasarea de mase de roci
1. peşteri de prăbuşire de blocuri (Dealul Bucium, Ripiceni,
Răducăneni etc.);
2. peşteri de tracţiune gravitaţională (în loess) (terasele
Sucevei, ale Prutului, Siretului, etc.
3. peşteri de tracţiune tectonică (Bucium);
b) prin coroziune
1. peşteri de infiltraţie
2. peşteri cutanate
3. peşteri vadoase
4. peşteri freatice (BLEAHU 1982, 36).
Peşterile secundare sunt formate ulterior rocilor din substrat.
Peşterile de prăbuşire se datorează deplasării în masă a unor
blocuri pe versantul abrupt (Bucium - în calcar oolitic) dar şi în
loess prin subminarea din bază datorită apei meteorice
(Ghermăneşti).
Peşterile de tracţiune gravitaţională s-au format de-a lungul
unui perete vertical, paralel cu el, care seamănă cu nişte avene.
Între ele pot fi fisuri de tensiune care comunică cu partea
superioară a platoului - Dealul Bucium.
Peşterile de tracţiune tectonică au multe crăpături, realizate în
timpul unor frământări de amploare ale scoarţei terestre (cutremure,
alunecări în masă, surpări gravitaţionale cu tracţiune de ambele
părţi ale unui bloc de rocă rigidă).
Peşterile de coroziune sau dizolvare au ca agent de atac apa.
Peşterile de infiltraţie sunt realizate de apa care a pătruns
discret, pe liniile orizontale stratigrafice, fiind ajutată şi de
procesele criogenice (îngheţ-dezgheţ) şi de gravitaţie.
Peşterile cutanate sunt realizate cu ajutorul îngheţului şi
dezgheţului care acţionează asupra apei, fapt care duce la mărirea
golurilor create de apa de infiltraţie, luând naştere astfel peşteri de
tip criogenic sau cutanat. Apa pătrunsă în subteran îşi croieşte o
direcţie pe un traseu anume formând prin eroziune o peşteră de tip
vados. Prin pătrunderea fisurilor, din cauza lor şi a feţelor de
stratificaţie apa dă naştere unei reţele subterane labirintice
constituindu-se astfel peşterile freatice. Toate peşterile studiate de
noi prezintă un complex de factori endogeni si exogeni care au
contribuit la realizarea acestora. (BLEAHU 1982,36-41). Apa de
ploaie se scurge pe versantul unei văi până ajunge la apa râului din
fundul văii ce constituie un nivel de bază local. La această
deplasare a apei contribuie şi cea din zona freatică care este
condiţionată de diferenţa de nivel dintre zona superioară a platoului
şi baza versantului. În calcar apa străbate toate direcţiile dictate de
discontinuităţile create de fisuri, pe toate nivelele de stratificaţie
etc. Specificul calcarului este acela de a fi solubil.
Când nu există fisuri sau alte discontinuităţi în calcar, apa
curge şi dizolvă uniform, dar dacă întâlneşte o fisură pătrunde prin
ea dizolvând pereţii, după care înaintează cât mai adânc în aceasta.
În crăpătură se acumulează o coloana de apă tot mai înaltă, astfel
încât presiunea pe fundul acesteia creşte, mărind astfel puterea de
dizolvare a apei, intensitate dată şi de scăderea temperaturii care
măreşte şi mai mult procesul de dizolvare. Apa saturată realizează
astfel un echilibru în condiţiile de presiune şi temperatură existentă.
Reapariţia apei la suprafaţă este esenţială, deoarece permite
stabilirea unui curent continuu de energie.
Punctele de intrare a apei în loess sau calcar poartă numele de
insurgenţă, ele fiind întâlnite la toate formele carstice sau
pseudocarstice de platou sau versant. Pot exista pierderi ale apei
prin gura de peşteră (peşteră descendentă) sau prin infiltrarea de la
nivelul superior spre cel inferior. În calcar fiind mult spaţiu ocupat
de aer, pătruns din exterior, care este îmbibat cu vapori de apă de la
temperaturilor mai scăzute, permite formarea unui condens pe
pereţii peşterilor.
Aprilie 2010 3
În afara dizolvării, un rol important îl joaca şi eroziune mecanică, exercitată atât
de apa curgătoare cât şi de prundişul şi nisipul transportat cu puternică acţiune erozivă
asupra pereţilor. În perimetru studiat au fost descoperite galerii care sunt reactivate mai Din cuprins
ales atunci când se scurge apa de precipitaţii de la nivelul superior al platoului în galerii
de tip fosilă (BLEAHU 1982, 45-49). Carst şi pseudocarst în Podişul
Ieşirile la zi ale apelor meteorice ce au circulat printr-un masiv de calcar sau loess Moldovei ..................................................... 1
poartă numele de resurgenţă. Putem distinge o zona epicarstică de infiltraţie, la nivelul Prof. Vicu Merlan
platoului superior, cu fisuri şi diaclaze ce permit pătrunderea apei în subteran, apoi o Începuturile şcolilor săteşti din ţinutul
zonă unde apa circulă predominant pe verticală, de unde ajunge în perimetrul circulaţiei istoric al Fălciului (I) .................................. 5
orizontale constituită din galerii mai mari care au condus şi conduc apa spre resurgenţă. Prof. Costin Clit
Sunt câteva peşteri care formează un sistem anexă, prin prezenţa unor spaţii laterale, „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” .......18
deviind de la traseul principal, care preia surplusul de apă la viituri. Alimentarea Ion Gavrilă Ogoranu
acviferului carstic de aici se face prin intermediul apei de infiltraţie pe fisurile de la Trasee comerciale, trasee ale civilizaţiei şi
suprafaţă, cunoscând oscilaţii în funcţie de nivelul exurgenţelor, care joacă rolul la nivel spiritualităţii ...............................................24
de baza, având repercusiuni asupra canalelor de circulaţie a apei şi părăsirea vechilor Ec. Aurel Cordaş
drumuri, ce devin astfel galerii fosile prin apariţia altor noi (peşterile suprapuse nr. 20 şi Restituiri monografice: tradiţii şi obiceiuri
23 Bucium - Iaşi). Multe din peşterile descoperite în Podişul Moldovei sunt formate de altădată în comuna Stănileşti, judeţul
dintr-o singură galerie (70%) de tip puţ sau bordei însă altele sunt constituite dintr-o Vaslui ..........................................................30
succesiune de goluri de forme şi mărimi variabile. Spaţiile mai mari ale acestora poartă Prof. Ştefan Plugaru
numele de săli, iar puţurile sau coridoarele sunt goluri cu lungimi mai mari decât Vinotecile - sanctuare de patrimoniu şi
secţiunea, indiferent de pantă. Există şi forme verticale de tip horn şi pseudoaven, iar comori ale Universului ..............................34
găurile de peşteri ce se deschid în versanţii de calcar sau loess, atât la bază cât şi la o altă Prof. dr. ing. Avram D. Tudosie
înălţime poartă numele de peşteri suspendate. Deoarece toate peşterile nu au un fir de
apă permanent, ele sunt incluse la peşterile fosile sau inactive. Totuşi acestea sunt Noi descoperiri arheologice în situl de la
străbătute rareori de apă (cu ocazia Bazga „Cetăţuie”, comuna Răducăneni,
unor viituri) purtând numele de judeţul Iaşi ..................................................37
peşteri semiactive sau semifosile. Arheolog Vicu Merlan
Câteva peşteri-galerii (întâlnite Adnotări revuistice ....................................40
în interiorul craterelor unor vulcani Theodor Codreanu. Bibliografie .............41
noroioşi ai Depresiunii Elan – Prof. Lina Codreanu
Horincea – Huşi şi de pe valea Carte de suflet ............................................44
Crasnei) au câte un fir de apă ce le Ion N. Oprea
străbat, pe câţiva metri sau peste Arderea de tot ............................................44
zece metri, până la confluenţa cu un Colivia nicicând nu va fi cuib… ..............45
pârâul principal al zonei. Din loc în Măriei... .......................................................46
loc, datorită eroziunii laterale, Documente interzise ..................................47
„tavanul“ se surpă gravitaţional, Olariu Elena
putându-se observa cursul acestuia Costăcheşti: Omagiu - tată şi fiică ...........45
spre aval, la –1 –3 m adâncime. Ion N. Oprea
Caracterul fosil, subfosil sau Totul la paritate cu totul ...........................47
activ al unei peşteri poate fi Carmen Angheluş
identificat atât prin gurile de peşteră Ploaia ..........................................................47
cât şi prin umezeala din galerie (apa Prof. Constantin Partene
poate pătrunde şi prin fisurile
dispersate). Peşterile pot avea intrări Nepăsare .....................................................47
orizontale, mai ales în zona Bucium Aprozarul ...................................................47
– Iaşi, aici incluzându-se şi peşterile Prof. Adrian Talaşman
suspendate, intrări descendente Românca ....................................................47
(uneori greu de pătruns în acestea) Petru Brumă
coborând la peste –2 –5 m, după Speranţa .....................................................48
care urmează o ramură ascendentă Anonim
terminată printr-o fisură sau galerie Cireşul .........................................................48
cel puţin la aceiaşi înălţime ca prima. Majoritatea intrărilor descendente au îngrămădiri Înv. Corneliu Lazăr
de bolovani la gura (de diverse mărimi) rezultate din prăbuşirile gravitaţionale Epigrame ....................................................48
superioare. După dispunerea tavanului se pot identifica intrări receptoare cu tavanul Dumitru Râpanu
înclinat şi paralel cu podeaua săpată în calcar, iar la cele cu podeaua săpată în grohotiş Epigrame ....................................................48
tavanul este orizontal sau neuniform. Pot fi întâlnite şi peşteri cu gură secundară formate Petale de gând - Cvinarii ..........................48
în interiorul masivului de calcar, deoarece eroziunea de suprafaţă a subţiat tavanul, Corneliu Văleanu
prăbuşindu-se (cu gura de intrare direct de pe platoul superior).
Pe urmele lui Ştefan cel Mare ..................49
În galeriile fosile pereţii se decojesc de depunerile parietale care se prăbuşesc, iar
tavanul se subţiază şi cade. Apa pătrunsă sub formă de picături este încărcată cu Inst. Mihaela Guţu
carbonat de calciu, care se depune pelicular pe pereţi şi tavan. Evoluţia şomajului în municipiul Huşi ...49
Privite în plan transversal galeriile peşterilor au forme rotunjite (tip bordei), Prof. Gianina Dogaru
triunghiulare (mai ales cele în loess de la Albiţa, Râşeşti, Duda), dreptunghiulare Etapele biruirii în lupta cu păcatul
(Bucium – Iaşi) şi chiar pătrate (Bucium – Iaşi). Din categoria celor rotunjite pot fi: desfrânării ..................................................50
circulare, eliptice, alungite pe o fisură (Bucium – Iaşi, Lunca Veche) sau pe o faţă Protosinghel Veniamin Ilie
stratificată etc., având câţiva metri în diametru. Sunetul suprem al actului creator divin . 64
Gura de intrare sau chiar fundul unor peşteri sunt uşor colmatate de aluvionarul Ing. Dan Bozaru
„strecurat“ pe fisuri din lateral sau din zona superioară, fapt care maschează forma rotunjită a Pescuitul .....................................................66
acestora. Forma rotunjită a acestora (în secţiune) se datorează curgerilor sub presiune (la viituri) Ec. Marian Nedelcu
care pun în aplicare toţi agenţii erozivi implicaţi (dizolvare, rupere etc.). Descendentul ne revelează latura
Când există o stratificaţie cu o duritate diferită de la un strat la altul, pereţii relaţională a vieţii noastre ........................69
galeriei suferă modificări diferenţiate, reflectate cu precădere asupra profilului Zoltan Bartha
transversal al acesteia. Rotunjirea peşterilor se datorează şi procesului de desprindere pe Chişinău, 27 martie 2010...........................73
bucăţi, a pereţilor, datorită decompresiunii, prin presiunea creată de stivele de roci de
deasupra, fapt reflectat asupra prăbuşirilor de natură gravitaţională. În majoritatea
 4 Lohanul nr. 12
cazurilor, profilurile longitudinale ale galeriilor au urcuşuri şi
coborâşuri cu diferite grade de pantă. Galeriile descendente
coboară continuu, cu mici denivelări, iar tavanul acestora păstrează
aceiaşi înclinare a planului general. Două din cele 28 de peşteri
descoperite până acum la Bucium – Iaşi, au profilul longitudinal în
trepte antitetice, cu un coborâş continuu, după care urmează brusc,
o denivelare pozitivă a podelei, deasupra căruia galeria coboară în
continuare.
În unele peşteri sunt prezente dărmături de tavan, pentru ca în
secţiunea longitudinală să apară mormane de blocuri cu o rezistenţa
uşoară sau chiar friabile. Dintre peşterile cele mai mari descoperite
la Bucium – Iaşi unele au diverticule neregulate, din care se desfac
ramificaţii scurte terminate în „fund de sac“, fiind plasate în podea,
lateral şi în fundul peşterii.
La o altă peşteră din
partea de vest a platoului
Bucium, ramificaţia din dreapta
se întoarce sub formă de buclă,
înapoi în galerie.
Astfel de galerii au fost
formate prin presiune apei,
pătrunsă prin fisurile sau feţele
de stratificaţie, dizolvându-le
sau lărgindu-le. S-au găsit şi
peşteri cu galerii liniare, forma-
te pe o diaclază care a fost
adâncită de ape prin curgere
gravitaţională.
Câteva din peşterile
descoperite în Podişul Moldo-
vei, dispun de săli, care sunt
goluri cu dimensiuni ce depă-
şesc galeriile ce duc la ele.
Astfel de săli iau naştere ca
urmare a forţelor de tracţiune
dictate de mişcările de cutare a
scoarţei terestre, fiind modelate ulterior de apele curgătoare sau sub
presiune. La formarea unei săli contribuie şi coroziune (săli de
prăbuşire) care determină slăbirea coeziunii blocurilor de calcar sau
gresie separate de fisuri sau feţe de stratificaţie, pe care le lărgeşte.
A fost întâlnită şi o sală de confluenţă care apare ca urmare a lărgiri
bruşte de la întâlnirea a două galerii, existând totuşi „praguri“ de
podea în funcţie de adâncimea generală a acestora. De exemplu la
Albiţa, judeţul Vaslui s-au descoperit două grote în loess cu bolta
prăbuşită. Apa de suprafaţă, pătrunsă prin fisuri a lărgit foarte mult
fundul peşterii, astfel încât tavanul acesteia a cedat, dând naştere
unei pâlnii cu peste –4 m.
Prin coroziunea laterală endohtonă, datorită aerului încărcat
cu vapori şi dioxid de carbon au luat naştere peşteri de coalescenţă
laterală, la care peretele despărţitor s-a prăbuşit.
La unele săli mari s-au format, de-a lungul unei fisuri
tectonice cu lăţimea de peste 20 cm, adevărate avene care
corespund cu suprafaţa platoului superior prin hornuri.
Pe platoul Bucium au fost întâlnite şi puţuri de câţiva metri
adâncime, formate în timpul mişcărilor tectonice de cutare sau la
cutremure. Calcarul fiind o rocă rigidă, se rupe din cauza
deficitului de masă determinat de curbarea stratelor. În acest fel iau
naştere golurile atât în sinclinal cât şi în anticlinal. Deşi puţine,
puţurile de pe Dealul Bucium pot fi clasificate astfel: puţuri pe
diaclază, puţuri pe falie, puţuri pe intersecţie de fisuri, puţuri pe
limita litologică, la contactul cu o roca impermeabilă şi puţuri de
coroziune diferenţiată, la contactul dintre două strate de duritate
diferită. Cele mai dese sunt puţurile create de apă prin infiltraţie
(astfel de puţuri cu adâncimi nu prea mari au fost întâlnite şi în
craterele unor vulcani noroioşi stinşi şi chiar în afara lor, la Muşata
– „La Cumpănă“, Muşata NV de sat, Mânjeşti – „Lângă Iaz“,
Rânceni – Sălişte etc. . ). Acest tip de puţ se formează prin acţiunea
apei pătrunsă în cantitate apreciabilă (la viituri), pe o reţea de fisuri
Geografie
ce confluează. Gura lor se află, de cele mai multe ori în versanţii
văilor sau pe platourile superioare carstice.
Două dintre peşterile mari descoperite pe platoul Dealului
Bucium, au reţele labirintice formate dintr-un ansamblu de galerii
cu diverticule, ce se întretaie la diverse nivele, se suprapun, se
alătură, se desfac şi se reîntâlnesc. Peşterile de tip labirint s-au
format printr-o curgere sub presiune în regim înecat, cu câteva
milioane de ani în urmă.
Sunt şi peşteri unde există o perfectă subordonare a galeriilor;
cele mari au afluente pe cele mai mici, iar acestea şi mai mici.
Drenajul se efectuează printr-o galerie majoră cu rol de dren
general.
Cele mai multe peşteri au o reţea liniară cu o singură galerie,
fără afluenţi şi fără ramificaţii.
În peşterile studiate de noi se întâlnesc următoarele forme de
coroziune: alveole, excavaţii, lapiezuri eudocarstice, muchii tăioase
proeminente, şanţurile de podea, cupolele, marmote ascendente,
lapiezurile de tavan, şanţurile de tavan, labirintele etc. (BLEAHU
1982, 106).
Pe pereţii exteriori sau interiori de calcar (în peşteri) se
observă găuri alveolare de eroziune, izolate sau grupate, ce apar de-
a lungul unei fisuri. Pe aceiaşi pereţi se pot observa şi lapiezuri de
coroziune, ce au aspectul unor
şanţuri paralele brăzdând
suprafeţele înclinate pe care se
poate prelungi apa. În peşterile
adânci mai pot fi văzute striuri
de frecare pe pereţii, care au
luat naştere prin frecarea aces-
tora de către nisipul transportat
de ape. De asemenea pot fi
văzute şi marmote, ca excavaţii
circulare, cu diametre variabile,
în tavan sau în pereţii laterali.
Prin intermediul eroziunii,
galeria s-a adâncit rămânând
suspendate în perete sau tavan,
ca indicatorii ai nivelului la care
s-a găsit cândva podeaua. Mai
pot fi văzute nişe de meandru
(peştera în loess din Duda,
peşterile din partea de vest a
Platoului Bucium, etc),
columeală, pilier.
În câteva peşteri de pe
Bucium se găsesc pilieri de tip „picior“ care susţin săli impunătoare
sau despart două galerii, având grosimi cuprinse între 1,5 – 5 m, cu
forme variate (cilindru, dreptunghi, triunghi). Pilieri ca pereţi
separatori între două ramuri ale unei galerii, fac corp comun cu
stratele din tavan şi cu cele din podea, fiind astfel o consecinţă a
fenomenelor naturale de disoluţie şi eroziune. Pe tavan se văd unele
trepte, care sunt caracteristice calcarelor stratificate, cu poziţie
cvasiplană. Acestea iau naştere prin desprinderile succesive de
bucăţi de calcar, care cad pe podeaua peşterilor, lăsând în urmă un
relief în trepte cu fisuri şi diaclaze.
În concluzie, peşterile şi celelalte forme de relief eroziv care
formează carstul şi pseudocarstul din Podişul Moldovei, deşi rare,
au cam aceleaşi trăsături geomorfologice şi funcţionale ca şi cele
din zonele montane calcaroase din Munţii Carpaţi sau alte zone
geografice ale României.
Cele mai spectaculoase sunt peşterile în calcar oolitic de pe Platoul
Bucium, din partea de sud a oraşului Iaşi, însă formaţiuni interesante de
studiu pentru specialişti se găsesc şi pe Valea Sitoaiei de la sud de satul
Arsura, Dolheşti Dealul Rusu, pe Valea râului Răut în Basarabia, etc.
Interesante sunt şi golurile ca se prezintă ca nişte formaţiuni
pseudocarstice modelate de apă în loess (peşterile Cetăţuiei de pe terasele
Sucevei, Duda, Albiţa, Ghermăneşti pe terasele inferioare ale Prutului,
ş.a.), cu meandrări specifice, însă acestea sunt efemere fiind distruse
gradat cu ocazia unor viituri, având ca durată de viaţă de la un an la peste
zece ani în rare cazuri.
Bibliografie selectivă:
Băcăuanu Vasile, Podişul Moldovei, 1980.
Bleahu Marcian, Relief carstic, 1982.
Exner Monica, Pseudocarst în Lunca Sucevei, în C. S. B.
Bucovina, nr. 1, 1992.
Horoi Viorel, Teoria sistemului carstic, în I S E R., 2005.
Vicu Merlan, Contribuţii monografice asupra Văii
Bohotinului şi Văii Moşnei, Editura Lumen, Iaşi, 2006.
Vicu Merlan, Contribuţii monografice asupra Depresiunii
Huşilor, Editura Lumen, Iaşi, 2008.
Vicu Merlan, Fenomenul geologic Sitoaia, în rev. Lohanul,
nr. 7, martie, 2009, p. 3.
Vicu Merlan, Fenomenul Sitoaia, în rev. Terra Magazin,
iunie, 2009, p. 6.
Aprilie 2010
Începuturile şcolilor săteşti din
ţinutul istoric al Fălciului (I)
Prof. Costin Clit - Huşi
Continuare din pagina 1.
D
ar tocmai aci stă unul din meritele cărţii tânărului
inspector şcolar, C. Lascăr: e atrăgătoare, o citeşti cu
plăcere” şi „nici un lucru omenesc nu e desăvârşit şi
nici nu puteai d-ta să dai o situaţie completă, când nimeni nu a dat
până acum la lumină, o cât de sumară situaţie a vreunei şcoli din
judeţ. Când d-ta eşti primul desţelinător al acestui ogor, ai acest
merit. Adaugă şi frumuseţea […], a alegerii şi aşezării
materialului, a jertfelor făcute pentru ca să dai la iveală această
lucrare şi ţi-ai câştigat destule merite.”„Nimeni din cei care se vor
ocupa, de acum, de şcolile fălciene, nu va putea trece peste cartea
d-tale.”„Liniile generale, ale evidenţierii acestei munci, vi le dă
cartea d-lui inspector Lascăr. Intraţi voi în amănunte, completaţi-
o, căci în înălţimea generalităţilor în care s-a aşezat d-sa, nu putea
să lucreze altfel. Dar nu staţi. Voi sunteţi depozitarii unei comori a
neamului acestuia, care nu se cuvine să rămână îngropată. Nu ca
să vă lăudaţi, dar ca să astupaţi, odată, până la înecare, gura
inconştienţilor şi a ticăloşilor care vă înjură, ca cei de la
„Cruciada Românismului.“ Dacă înaintaşii voştri de muncă nu-şi
mai au numele nici pe cruci, aşterneţi-le voi pe pagini de carte,
căci a rămas în voi suflet din sufletul lor. Răscoliţi-le de prin cele
cataloage, matricole, condici etc.”1
Cercetările din arhive, nu cea a Episcopiei, de altfel destul de
săracă în documente, aşa cum răutăcios insinuează un „confrate”
pe diverse forumuri, ne-au pus în faţă un vast material documentar
inedit care face lumină în elucidarea trecutului şcolar rural fălcian.
Monografiile locale editate după 1989 se limitează la folosirea
lucrărilor vechi, lucrarea inspectorului Constantin Lascăr
constituind o Biblie locală în domeniu. De o reală utilitate, lucrarea
în cauză este depăşită din multe puncte de vedere, autorul
limitându-se la arhiva Revizoratului din vremea sa, deşi foarte
multe informaţii corecte sunt oferite de lucrările semnate de Vasile
Alexandrescu Urechia, anume: Istoria şcoalelor de de la 1800-
1864. Cu o scurtă introducere cuprinzând note din istoria culturii
naţionale anterioare secolului al XIX-lea şi cu numeroase facsimile
de documente, autografe etc, vol. I-IV, Bucureşti, 1892-1901 şi
Scolele sătesci în România. Istoricul lor de la 1830-1867 cu
anexarea tuturor documentelor relative la cestiune, Tipografia
Naţională, Bucureşti, 1868. Studiul de faţă nu urmăreşte chestiunile
generale ale învăţământului românesc rural, ci numai pe cele
referitoare la evoluţia şcolilor din ţinutul (districtul) Fălciu.
Prin jurnalul din octombrie 1858, Dimitrie A. Cantacuzino
aminteşte capitolul 14 din regulamentul şcolar, prin care se decide
înfiinţarea şcolilor elementare în mediul rural, şi capitolul 16, prin
care s-a hotărât înfiinţarea a câte o şcoală în fiecare ocol, un total
de 63 de şcoli în întreaga Moldovă. (Vezi Anexa).
Raportul dregătorului districtului Fălciu din 12 decembrie
1858 consemnează „satile ci vin în centrul ocoalilor din acest
district unde urmează a se înfiinţa scoale elementere”, anume: la
ocolul Crasna, satul Olteneşti (150 birnici, mazili, privilegeţi şi
„boeriu”, 700 fălci pământ), la ocolul Mijlocul, satul Vutcani (400
birnici, mazili, privilegeţi şi 1200 fălci de pământ), ocolul Prut,
satul Berezeni (proprietatea domniţei Efrosina Moruzi cu 70 de
locuitori şi 3000 fălci de pământ), la ocolul Podoleni, satul
Cozmeşti ( 185 locuitori, proprietatea mănăstirii Fâstâci, 1300 fălci
de pământ).2 Redăm şi situaţia din districtele Vaslui (13 februarie
1 Pr. Anton Popescu, O carte întrumătoare: „Contribuţiuni
monografice asupra şcoalei primare din judeţul Fălciu”de Const.
Lascăr inspector şcolar, 112 pag., Tipo(grafia) Z(anet)
Corlăteanu, Huşi, 1936, în „Buletinul Asociaţiei învăţătorilor din
judeţul Fălciu”, An. IV, nr. 2, iunie 1936, p. 7-11
2 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (D.A.N.I.C),
5
1859) şi Tutova (17 februarie 1859). În districtul Vaslui avem:
ocolul Stemnic cu satul Oşăşti răzăşi (190 gospodari şi 1750 de
fălci), ocolul Fundurile cu satul Borăşti răzăşi (141 gospodari şi
550 fălci), ocolul Racova cu satul Ivăneşti sau Duşăni (100
gospodari şi 900 fălci), ocolul Crasna cu satul Pocreaca răzăşi (200
gospodari şi 750 de fălci), ocolul Mijloc cu satul Dăneşti răzăşi
(180 gospodari şi 400 fălci),3 iar la districtul Tutova avem satele
Schineni (ocolul Târgu), Ciureşti (ocolul Corod), Căbeşti (ocolul
Pereschivu), Pueşti cu Bărtăluşi (ocolul Tutova) şi Puntişeni
(ocolul Simila).4
Nota informativă din 3 iunie 1858 din interiorul Ministerului
cultului şi al instrucţiei publice, între Secţiile I şi II, aminteşte: „Pe
moşiile cuprinse în alăturata listă fiind gata casele de sco(a)le
săteşti întocmai după planul adoptat pentru nişte asămine(a), încât
la 1 septembrie anul curent să se şi poată începe în ele cursul
învăţăturii se scrie secţiei a regula cele de cuviinţă cu adăugire că
pentru scoalele de la Păltineşti şi Boroaea, s-au trecut între
condiţiile înposesuirii lor de la 23 april(ie) viitor 1859 ca
posesorul să fie dator”. Redăm lista cu localurile (casele) de şcoală
finisate: Păltineşti (Dorohoi), Costuleni (Iaşi), Ruşi (Roman),
Gerăeşti (Roman, a Episcopiei de Roman), Stănileşti (Fălciu, a
Episcopiei de Huşi, finalizată de Niţă Hasnaş), Hărmăneşti şi
Boroaea (Suceava), Hardareni şi Şipoteni (Dorohoi).5
O listă a caselor pentru şcoală de pe moşii, „gata”, datează
din 15 iulie 1859, pe care le redăm: moşiile Costuleni, Păltineşti,
Gerăeşti, Stănileşti, Preuţeşti, Boroae, Hărmăneşti, Răchiteni,
Cordăreni, Borca şi Rădăşănii. Urmau să fie finalizate case de
şcoală pe moşiile: Măcăreşti, Miculinţi, Braniştea, Zăpeşti, Pănceşti
cu Dragomireşti, Buneşti cu Brădiceşti, Sabacea (?), Bicaz şi
Bogdăneşti.6
Brădiceşti
În chiliile schitului Brădiceşti învăţau la 1845 aproximativ
15-20 elevi, sub îndrumarea dascălului Sandu Dăscăliţa, şcoala
fiind mutată în sat la 1850.7
Departamentul averilor bisericeşti şi al învăţăturilor publice
publică mulţumirile sale la 23 martie 1852, prin nr. 1259: „Din
raportul revizorului acestui departament d-lui Ioan Radovici, sub
Nº 26 s-au primit ştiinţă că pe moşiile Buneştii şi Brădiceştii de la
Ţinutul Fălciului s-au înfiinţat 2 scoali Elementare de cătră
d(umnea)lui clucer(ul) Dimitrie Bere(a) posesorul acelor moşii,
pentru învăţătura tinerimei, la care frecventează până acum un
număr de 70 copii, atât a locuitorilor din acele sate cât şi de prin
altele, ei studiază limba română, rugăciunile bisericeşti, aritmetica
şi scrierea. O asemenea binefacere a d(umi)sale cluce(rului)
Bere(a) ţintind la propăşirea culturei naţionale au atras deosebita
mulţămire a acestui Departament, despre care să face obşteşte
ştiut”.8
Clucerul Demitrie Berea este atestat la 12 mai 1852 ca vechil
al logofătului Ştefan Catargiu, posesorul moşiei Buneşti, ce
încludea şi Brădiceştii.9
Unii copii vor urma cursurile unor şcoli din oraşele apropiate,
aşa cum este cazul lui Dumitru Bozianu, fiu dascălului, în vârstă de
16 ani, intrat la Şcoala Catihetică din Huşi în aprilie 1855.10
Plecarea dascălului Sandu Dăscăliţa la 1857, nu a dus la
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice(M.C.I.P.) – Moldova,
dosar 193/1858, f. 13-13v
3 Ibidem, f. 30
4 Ibidem, f. 37
5 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 169/1858, f. 5-5v
6 Ibidem, f. 177
7 Const. Lascăr, Contribuţiuni monografice asupra şcoalei primare
din judeţul Fălciu, Atelierele Zanet Corlăteanu, Huşi, 1936, p. 9
8 „Buletin Foaea publicaţiilor oficiale a Principatului Moldaviei”,
Iaşi, din 23 martie 1852, f. 94, col. II; Vezi şi Bibliografia analitică
a periodicelor româneşti, vol. II, 1851-1859, Partea a II-a,
întocmită de Ioan Lupu, Dan Berindei, Nestor Camariano şi Ovidiu
Papdima, Editura Academiei Române, Bucureşti, p. 817, nr. 15360
9 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui, Fond Episcopia
Huşilor(F.E.H.), dosar 23/1851-1862, f. 23
10 Arhiva Episcopiei Huşilor , F.E.H., dosar 21/1853, f. 20, pachet
5
 6 Lohanul nr. 12
întreruperea cursurilor şcolare, care au continuat sub directa
supravegherea a călugărilor Ghedeon şi Ironin.1
Posesia moşiei „Buneşti cu Brădiceşti” aparţine colonelului
Petru Schileti (Skileti) şi stolnicului Mihalachi Câşlariu pe o
perioadă de cinci ani, începând cu 23 aprilie 1858, cei doi fiind
îndatoraţi prin contractul încheiat ca din primul an al posesiei „să
zidească cu a d(umnea)lor sale cheltuieli şi mijloace case de
scoală, una în satul Buneşti şi alta în satul Brădiceşti la locurile ce
să vor însămna de rânduitul Ministeriului”, cu un plan alcătuit.
Finalizarea şi darea în primirea a celor două case de şcoală urmau
să se concretizeze în al doilea an de posesie şi la deschiderea
cursurilor aveau obligaţia de a pune la dispoziţia profesorului câte
un argat „dintre slujbaşii volnici a moşiei spre slujbă”.2 Stadiul
lucrărilor reiese din adresa trimisă la 4 decembrie 1858 de
colonelul Schileti (Skileti) Ministerului, din care reproducem un
pasaj: „Fiind că nici până acum nu s-au însămnat locul pentru
înfiinţarea şcolilor la moşia Buneşti şi Brădiceşti şi pentru că acum
este vreme îndemânatică de a se căra materialul trebuitor pentru
clădirea acelor şcoli, rog pe onoratuul Minister să binevoiască
fără întârziere a porunci cui să cuvine ca viind la faţa locului a
însemna locul”.3
La 20 iulie 1859, potrivit colonelului Schileti (Skileti), şcolile
din Buneşti şi Brădiceşti „sânt zidite din roşu”, realizarea
acoperişului fiind în curs. Anularea primului contract încheiat, a
atras suspendarea lucrărilor de construcţii din 18 martie 1859.
„Pentru o lucrare de un aşa mare folos public voi pune toată
stăruinţa ca la arătatul termen să fie gata.”4 Raportul prefectului
Ioan Mârza din 6 mai 1860 ne arată: „colonelul Petru Skilet(i),
posesorul moşiei Buneştii, cu Brădiceştii a Episcopiei de Huşi, încă
din vara anului contenit a zădit casăle de scoală pe acele moşii
dintre care numai pe ace(a) din Brădiceşti au acoperit-o cu
şândrilă, stând acele scoli netencuite, fără uşi, ferestre şi alilante
de trebuinţă în lăuntrul lor, adică aobe, bănci”.5
Simion Ionescu, absolvent a patru clase seminariale la Huşi,
cere la 30 octombrie 1859 numirea ca profesor la Brădiceşti, unde
„sunt aproape gata casele de şcoală sătească”. Atestatul
seminarial din 11 iulie 1859 este semnat de Nicolae Roiu, rectorul
Seminarului din Huşi. Va fi recomandat de Calinic Miclescu
Hariupoleos.6
Buneşti
O şcoală elementară funcţiona la 1852 (vezi satul Brădiceşti).
Raportul cu nr. 2, din 25 septembrie 1859, face referire la
deschiderea cursurilor şcolare, fără o prealabilă dezlegare a
oficialităţilor şi lipsa abecedarelor. Raportul profesorului Neculau
Neculai, de la şcoala din Buneşti, din 12 octombrie 1859, indică
nefinalizarea încăperilor pentru şcoală, neputinţa finisării, proiectul
terminării acestora până la 23 aprilie 1860, intervenţia pe lângă
coloneleul Petru Skileti, posesorul moşiei, pregătirea unei case cu o
capacitate de 40 de elevi (A se vedea şi şcoala din Brădiceşti). Încă
de la sosirea sa din septembrie 1859, i se garantează de posesorul
Skileti, finalizarea localului de şcoală până la 1 aprilie 1860. A fost
„tocmită o casă încăpătoare pe jumătate de an”, însă după o
deplasare la Iaşi, revenind a găsit instrumentele şcolare depozitate
într-un hambar, din cauza trecerii termenului de închiriere. Pentru a
i se reda casele închiriate promite posesorului punerea la dispoziţie
a sumei de 50 de lei din leafa sa.7
Cataloagele şcolii elementare din Buneşti pentru lunile
octombrie şi noiembrie au fost trimise de Ministerul cultelor şi al
instrucţiunii publice anterior datei de 1 decembrie 1859.8
Profesorul Neculai Neculau solicită decretarea pentru şcoala din
Buneşti la 3 septembrie 1859.9
1 Const. Lascăr, op. cit., p. 9
2 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 252/1857, f. 1
3 Ibidem, f. 9
4 Ibidem, f. 19
5 Ibidem, f. 29
Istorie
6 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 169/1858, f. 365-366,
respectiv 368
7 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 252/1857, f. 25
8 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 249/1859, f. 1-1v
9 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 169/1858, f. 277; Vezi şi
Deţinem lista cu elevii cursanţi din luna octombrie 1859,
anume: Petru Skileti, Gligori Muntianu, Ioan Popescu, Bancu
Neculai, Platon Vasâle, Ioan Vasiliu, Costachi Gavril, George
Enăchescu, Simion Chiriac, George Ştefănescu, Costachi Dumitriu,
Neculau Ionescu şi George Vasâli (13 elevi).10În iulie 1860
cursurile şcolare sunt urmate de 23 de elevi , printre care şi Petru
Skileti.11
Lipsa localului de şcoală a determinat plecare profesorului
Neculai Nicolau la 18 aprilie 1860 din Buneşti. Colonelul Skiletti,
prin adresa din 3 mai 1860, trimisă de la Iaşi Ministerului cultelor
şi instrucţiunii publice, aminteşte închirierea caselor pentru şcoală,
lipsa profesorului prin plecarea lui Neculai Nicolau, fapt confirmat
şi de raportul prefectului ad interim din 16 mai 1860, aflarea casei
la dispoziţia noului profesor „oricând s-ar mai înfăţişa”.12
Profesorul Neculai Nicolau semna raportul din 2 iunie 1860, deci
revenise la postul ocupat, prin care confirma primirea ordinului de
deplasare la Bucureşti „spre a redeschide şcoala”, unde s-a
prezentat la 1 iunie 1860. Cât despre localul de şcoală „să lucrează
cu ce(a) mai mare grăbire încât sperez că peste zece zile
D(umnea)lui posesorul o va da gata cu toate aparatele ei; iar până
la finirea scoalei subscrisul au găsit casă şi am început a strânge
elevii iarăş(i) la scoală”. Revenirea sa este confirmată şi de Ioan
Mârza, prefectul districtului Fălciu la 11 iulie 1860. Casa care
servise drept local de şcoală este închiriată pentru perioada 6 iulie
1860 – 7 august 1861.13
Asistăm la începuturile creării unei mici biblioteci şcolare şi
răspândirea cuvântului scris în rândurile ţăranilor prin trimiterea a
diverse broşuri sau cărţi, cum ar fi broşura Amicul tinerimii, dăruită
de Nicolae Istrati, cunoscutul antiunionist.14Se adaugă şi
începuturile arhivei şcolii prin primirea documentelor oficiale, cum
ar fi circulara Ministerului cultelor şi instrucţiunii publice către
corpul profesorilor şi învăţătorilor publici din Moldova, semnată de
Mihail Kogălniceanu, ministru ad interim. Ministerul aduce la
cunoştinţa profesorului la 28 mai 1860 regularea trimiterii
Monitorului oficial pe adresa sa, iar în zilele de Duminică şi
sărbători „să se citească de cătră ei în auzul tuturor sătenilor
despre dispoziţiunile regulate de Ministerul din lăuntru prin
prefectura respectivă.”15
Creţeşti
În istoriografia locală este acreditată ideea înfiinţării şcolii
din satul Creţeşti de Jos la 1860.16
Medelnicerul Grigori(e) Popovici, posesorul moşiei Creţeşti,
avea pregătit la 18 iulie 1857 materialul pentru construirea
şcolii.17Casa de şcoală era la 30 iulie 1858 „gata din zidărie”,
acoperită, netencuită, fără podele şi duşumele.18 Inginerul
G(heorghe) Buţă raporta Ministerului la 14 martie 1859 terminarea
casei de şcoală din toamna anului 1859 „cu adăugire ca să fie a nu
şede(a) casa slobodă şi în părăsire să binevoiască a regula
orânduire(a) de profesor, care s-a şi recomandat de către
Epitropia Seminariei din Huş(i), pe dumnealui Neculai
Constantinescu”.19
Calinic Miclescu Hariupoleos, Locotenent de Episcop al
Eparhiei Huşilor (13 noiembrie 1858 -1860), epitropul Seminarului
din Huşi, recomandă Departamentului cultelor, la 23 februarie
1859, ca profesor la şcoala din Creţeşti de pe moşia Episcopiei, pe
Nicolae Constantinescu, absolvent al Seminarului din Huşi, unul
D.A.N.I.C., F.M.C.I.P. – Moldova, dosar 252/1857, f. 25
10 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 249/1859, f. 3-6
11 Ibidem, f. 37, respectiv 40
12 Ibidem, f. 10, respectiv f. 12, 30
13 Ibidem, f. 25, respectiv f. 30 şi 32
14 Ibidem, f. 13
15 Ibidem, f. 21
16 Const. Lascăr, op. cit., p.11; Opinie preluată şi de Vasile
Folescu, Creţeşti. Istorie şi actualitate, Casa Editorială Demiurg,
2003, p. 172
17D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 249/1857, f. 1
18 Ibidem, f. 13
19 Ibidem, f. 19; Vezi şi V.A.Urechia, Scolele sătesci în România
Istoricul lor de la 1830-1867 cu anexarea tuturor documentelor
relative la cestiune, Tipografia Naţională, Bucureşti, 1868, p. 115
Aprilie 2010
dintre cei mai buni elevi.1 Profesorul a fost numit la 28 martie
1859.2 Calinic Miclescu Hariupoleos a recomandat la 23 octombrie
1859 pe cliricul Pavel Popoi, absolventul Seminarului, pentru
şcoala din satul Adam, districtul Tutova (mănăstirea Adam).3
Cursurile şcolii din Creţeşti s-au deschis la 5 septembrie 1859
„suindu-se şi numerul elevilor până la 14”. În urma examenului
elevii au fost promovaţi în clasa a II-a, pentru care erau necesare
cărţile specifice anului de studiu.4
Profesorul Nicolae Constantinescu raporta Ministerului
cultelor la 20 aprilie 1859 că „a şi luat în a sa dispoziţie clasele de
scoală de la Creţeşti cu mobilele: 6 bănci şi 2 crivaturi, însă
tabelă, clopotele n-au găsit, şi care şcoală s-au şi deschis la 20
april(ie) strângându-se până acum elevi în număr de 10 .” Şcoala
sătească din Creţeşti era pe moşia Episcopiei Huşilor.5 Profesorul
Ioan Dumbravă de la Şcoala din Huşi găseşte la Creţeşti 14 elevi
prezenţi dintr-un total de 17, din care trei din Creţeşti, iar restul din
satele răzăşeşti, potrivit raportului Comitetului de inspecţie a
şcolilor din Huşi, trimis Departamentului cultelor şi instrucţiei la 4
iunie 1859.6
Dorinţa procurării unui clopoţel şi a unui orologiu a fost
făcută cunoscută Ministerului prin cinci referate înaintate până la
15 decembrie 1859.7 Medelnicerii Grigorie şi Vasilie Popovici,
posesorii moşiei Creţeşti în 1860, „prin ale(a)sa lor insuflare de
dragoste către sciinţe, precum şi onorul de Patrie D(umnea)lor
însuşi însufleţiţi de cele mai profunde sentimente ale onorului de
Patrie, însufleţiţi de dorinţa de a vedea progresul şi înflorirea
Naciunii Române prin cultură; D(umnea)l(or, pe de o parte spre
îndemnul şi a altora au dotat această sco(a)lă cu un Ornic de
părete şi un clopoţel”.8
La examenenle pentru semestrul I, fixate pentru zilele de 28-
30 martie şi 15-20 aprilie 1860, nu s-a prezentat delegatul
însărcinat şi s-au continuat cursurile semestrului II. După
însărcinarea iconomului Ioan Râşcanu ca delegat, s-a cerut la 15
iunie 1860 fixarea zilelor de examen.9Examenele pentru semestrul
al II-lea secondate de iconomul Ioan Râşcanu s-au desfăşurat la 24
iunie 1860.10
La 1 septembrie 1860 s-au deschis cursurile noului an şcolar
cu 20 de elevi, însă „cea mai mare parte din ei sunt încă
întrebuinţaţi de către părinţi la culegerea productelor de pe
câmp”.11
Şcoala are în serviciul ei un „serv”, desemnat până la 15
aprilie 1860, aşa cum reiese din referatul profesorului Nicolae
Constantinescu din 1 martie 1860. Nerepartizarea argatului după
această dată s-ar fi datorat scoaterii zacealnicilor de sub autoritatea
posesorilor (a se vedea răspunsul posesorului moşiei Creţeşti din 1
mai 1860).12
Calinic Miclescu Hariupoleos, Locotenent de Episcop al
Eparhiei Huşilor (13 noiembrie 1858-1860) aminteşte în martie
1860 primirea adresei Ministerului cultelor cu nr. 1400,
„atingătoare de urmarea necuviincioasă păşită de preotul satului
Creţeşti din districtul Fălciu în privirea sco(a)lei publice din acel
1 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P. – Moldova, dosar 169/1858, f. 135,
respectiv 138; Vezi absolvenţii Seminarului din 1858 la Costin
Clit, Documente inedite ale Seminarului teologic din Huşi din
timpul arhimandritului Melchisedec Ştefănescu (1856-1861) în
„Cronica Episcopiei Huşilor”, VII, 2001, p. 286
2 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 169/1858, f. 196;
V.A.Urechia, op. cit., p. 115
3 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 169/1858, f. 361
4 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 229/1859, f. 10
5 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 229/1859, f. 1 şi 3
6 Costin Clit, Şcoala publică nr. 1 de băieţi din Huşi (1832 - 1949),
în Studii şi articole privind istoria oraşului Huşi, volum coordonat
de Costin Clit şi Mihai Rotariu, vol. II, Editura Sfera, 2009, p.291
7 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 229/1859, f. 23
8 Ibidem, f. 35
9 Ibidem, f. 24
10 Ibidem, f. 26
11 Ibidem, f. 35
12 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 249/1857, f. 29,
respectiv 33
7
sat”, în urma căreia a dat ordin protoiereului de a desfiinţa
„sho(a)la privată ce s-ar fi ţinut de numitul preot şi al opri de la tot
felul de sfaturi necuviincioasă cu care ar putea înpiedica pe
locuitori de a lăsa copii să frecventeze regulat la sho(a)la sătească
statornicită de guvern. ”13
Conform referatului profesorului Nicolae Constantinescu din
6 octombrie 1859 şcoala a primit harta Europei, globul pământesc
şi harta Daciei.14
Nicolae Constantinescu, atestat documentar la 20 februarie
1861 ca profesor la Şcoala elementară din Creţeşti, 15nu primise
cataloagele pentru clasele I- III până la 5 februarie 1861,16 se
confruntă cu nefrecventarea cursurilor şcolare de toţi elevii, folosiţi
de părinţi la muncile câmpului, lipsa lumânărilor pentru iluminat
(conform raportului din 1 august 1861), obligaţie neîndeplinită de
posesori şi nevoia de mobilier (două mese, două scaune şi un dulap
pentru arhiva şcolii).17
G.V. Valesca, inginerul revizor al districtelor Tutova, Fălciu
şi Cahul, constată în timpul reviziei şcolii din Creţeşti din 18 martie
1862, „cea mai bună stare”a localului de şcoală şi prezenţa a 48 de
elevi la cursurile şcolare: 38 la clasa a I-a, opt la clasa a II-a şi doi
la clasa a III-a.18 La 15 aprilie 1863, în timpul inspecţiei realizată
Ştefan Botez, revizor şcolar între 1863-1864, se constată existenţa a
87 de elevi, care „sunt foarte buni şi în învăţătură şi moralitate,
bine instruiţi. Canţelaria se află în cea mai bună regulă, scho(a)la
înzestrată cu toate cele necesare.”19
Ivăneşti
Prin decretul cu nr. 6535, Vasilie Bejan este rânduit ca
profesor la 17 iulie 1858 la şcoala din Ivăneşti. Demisia acestuia
din 22 august 1858 este argumentată prin distanţa mare de părinţii
săi.20 Prin suplica din 8 iunie 1858, Ioan Moga menţionează
numirea sa din 8 iunie 1858, ca suplent II la Şcoala publică din
Huşi cu un salariu anual de 1200 lei, cerând însă salariul de 2400
de lei sau postul de învăţător sătesc la Ivăneşti.21 Ioan Moga este
numit profesor la 13 septembrie 1858.22 Ioan Florescu, absolvent
al clasei preparandale de la Institutul Vasilian, prin cererea din 10
septembrie 1858 „văzând că la satul Ivăneşti, ţinutul Huşi, s-a
făcut şcoală şi este loc vacant ”solicită şi el postul.23
În raportul din 1 octombrie 1858 Ioan Moga consemna
sosirea sa la Ivăneşti la 28 septembrie 1858 când „s-a celebrat
solemn deschiderea aceste scoli, făcându-se ag(h)easmă după
ieşirea din biserică în fiinţa posesorilor şi a mai multor locuitori
locali şi megieşiţi, arătând destule mulţumiri guvernului şi plăcere
pentru înfiinţarea aceste scoli”, continuând: „Prin urmare,
subscrisul luând ca drept împrumutare 10 abecedare de la
profesorul sco(a)lei din Stănileşti, au şi început clasul chiar din 29
a contenitei numai cu şase elevi deocamdată, până după
strângere(a) de pe câmp. Iară după strângere(a) de pe câmp, satul
acest(a) şi cele răzăşe megieşite care aşteaptă cu nerăbdare
deschiderea acestei scoli, vor aduce curând un însămnătoriu
număr de scolari.”Preluarea şcolii de la posesor presupune un
inventar alcătuit din trei bănci. Ioan Moga urmăreşte atragerea
locuitorilor din satul Ivăneşti „spre a da pe fiii lor la sco(a)lă, însă
din cauză că sânt fo(a)rte mici în număr şi într-o stare foarte
mizerabilă, încât cea mai mare parte din fiii locuitorilor din acest
sat au fost întrebuinţaţi până acum la plugurile d(umi)s(ale)
posesorului de aice fiind datori, precum şi câţiva ce au stat pe
lângă casă au zis că nu pot deocamdată că le trebuie spre
agiutorare la nevoile ce au la strângere de pe câmp.” Cursurile
şcolare sunt frecventate de şase elevi, urmând ca după strângerea
recoltei numărul lor să se ridice la 20, „şi pentru că au mai rămas
13 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 229/1859, f. 20
14 Ibidem, f. 12
15 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 74/1861, f.1
16 Ibidem, f. 5
17 Ibidem, f. 10-12
18 Ibidem, f. 22
Istorie
19 Ibidem, f. 40
20 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 169/1858, f. 56-58
21 Ibidem, f. 88
22 Ibidem, f. 195v; V.A.Urechia, op. cit., p. 114
23 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 169/1858, f. 91
 8 Lohanul nr. 12
din acest sat, au făgăduit că-i vor da cât de curând. Satele
răzăşăşti megieşite au tot plecarea spre a da pe fii lor la sco(a)lă,
dar le pune p(i)edică însămnătoare cfartirul năeţilor .”1La 1
noiembrie 1858 efectivele elevilor se ridică la 22.2
Salariul profesorului Ioan Moga era plătit din câştiul moşiei
datorat de posesorul Petrache Dobre. Sămeşia şcoalelor şi a milelor
a solicitat la 13 ianuarie 1859 să-i dea 337 lei şi 20 de parale la 23
aprilie 1859 (Sfântul Gheorghe) din câştiul moşiei fixat la 859 lei.3
Casa şcolii din Ivăneşti era gata la 17 iulie 1858. Se păstrează
devizul din 8 iulie 1858 cu materialul folosit pentru construirea
localului de şcoală ( o casă).4Reprezentanul Secţiei a I-a din cadrul
Ministerului cultelor intervine pe lângă cel a Secţiei a II-a cu
privire la raportul Comitetului de inspecţie din Huşi privitor la satul
Ivăneşti unde „şcoala nu este gata, fără sală, fără îngrăditură şi
fără bucătărie, că la Stănileşti şcoala n-are geamuri, nici cuptor în
bucătărie nici masă şi scaune pentru profesor”.5 Prezidentul
tribunalului din Huşi găseşte la şcoala din Ivăneşti zece elevi dintr-
un total de 24, semnalizează localul de şcoală neterminat şi forţarea
participării copiilor la muncile câmpului de către posesor (4 iunie
1859).6Observăm informaţiile contradictorii din documentele
epocii cu privire la situaţia localului de şcoală.
Raportul inginerului şi revizorului districtelor Iaşi şi Fălciu
din 7 iulie 1860, înaintat Ministerului cultelor, demonstrează că
„arătata şcoală este în totul gata, rămâne ca în unire cu
administraţia acestui district a Fălciului să facem preţăluire după
formele ce să cer”, iar la 6 iunie 1860 „s-a desăvârşit ţăr(ă)monia
sfinţirii bisăricii cu hramul Sf(ântul) Neculai ace(a) moşie”.7
Lemnul rămas de la biserica veche este folosit la construirea
localului de şcoală, combinat cu lemn proaspăt tăiat din pădure.8
Paharnicul Petrachi Dobre, de origine bulgară, probabil din
Huşi, este la 1858 posesorul moşiei Ivăneşti.9 Posesorul moşiei
Ivăneşti arăta Ministerului la 12 martie 1859 situaţia existentă,
astfel din noiembrie 1858 „au pus în lucrare facere(a)
comodităţilor trebuitoare scoalei înfiinţată pe această moşâie,
după cerire(a) d(umneavoa)s(tră), afară numai di clopoţăl, fiind că
în târgul Huşi răzâdenţa acestul district nu să găsăsc de vânzare
asămine(a) clopote”. Achiziţionarea clopoţelului se face din Iaşi.10
Prin suplica din 21 iulie 1859 Ioan Florescu face cunoscută
dorinţa sa de transfer la Ivăneşti şi pe cea a profesorului Ioan Moga
la Preuţeşti în locul suplicantului.11
Profesorul Ioan Florescu, strămutat de la şcoala din satul
Preuţeşti, districtul Suceava, primeşte şcoala din Ivăneşti de la „ecs
profesorul” Ioan Moga în „cea mai tristă poziţâie, lipsind cele mai
multe obiecte necesare; aşa că nu e cu putinţă a începe
cursul”(vezi raportul din 5 octombrie 1859). Casa care deservea ca
local de şcoală este lipsită de bagdadie, s-a întrebuinţat scândură de
fag verde la podirea încăperilor, îi lipsea un rând de geamuri, uşile
sunt crăpate, sunt necesare două sobe, iar la celelalte două lipseau
„tacâmurile”, lipsea o tablă, sunt necesare patru bănci pentru
înfiinţarea clasei a II-a.12 Nerespectarea contractului şi planului de
construcţie a localului de şcoală din Ivăneşti şi lipsa băncilor
necesare, deşi s-au confecţionat şase bănci la 29 februarie 1860, se
constată şi la 11 martie 1860.13
Prin raportul din 30 august 1860 profesorul Ioan Florescu
sublinia situaţia şcolii: „Zidirea casei de sco(a)lă se află cu totul
1 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 196/1858, f. 1-2
2 reflectă suferinţele şi lipsurile sale timp de doi ani, statutul de
Ibidem, f. 6
3 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 196/1858, f. 7
4 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 196/1858, f. 8 – 9;
V.A.Urechia, op. cit., p.114
5 Ibidem, f. 22
6 Costin Clit, op. cit., p. 291
7 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 250/1858, f. 1
8 Ibidem, f. 44
9 Ibidem, f. 8, respectiv 44
Istorie
10 Ibidem, f. 18
11D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 169/1858, f. 301-302
12 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 250/1858, f. 26-26v,
respectiv 44
13 Ibidem, f. 68, respectiv 72
ruinată de ploi şi în islazu şi aşa de lipsită de cele necesare, încât
persoanele ce o vizitează căinează viaţa sa”.14
Raportul profesorului Ioan Florescu din 14 octombrie 1859
evidenţiază imposibilitatea continuării cursurilor şcolare şi
inexistenţa condiţiilor de locuire.15 Neîndeplinirea lipsurilor de
posesor, lipsa lemnelor şi a cărţilor împiedică continuarea
cursurilor şcolare cu clasa a II-a, „cea mai mare parte din elevi, au
părăsit şcoala”, dintr-un număr de opt elevi pregătiţi pentru clasa a
II-a au rămas doi, iar la clasa a I-a din zece elevi au mai rămas
cinci. În perioada rece şcoala nu este frecventată de elevi.16
Profesorul Ioan Florescu, conform raportului din 20
noiembrie 1859, a „întrebuinţat diverse sârguinţe şi propagande de
a atrage inimile locuitorilor din acest sat, ba chiar şi acelor de
prin satele megieşite, de a da pe fii lor la scoală, arătându-le
totodată şi folosul ce pot căpăta de la ea.” Rezultatele sale şi
covingerea părinţilor pentru frecventarea şcolii de copii sunt nule
odată cu sosirea frigului, copii „neavând haine şi încălţăminte”
părăsesc şcoala. Apar divergenţe între profesorul Ioan Florescu şi
posesor, cel din urma face afirmaţii, precum „în această sco(a)lă se
învaţă şerlatanii ” iar „religia e în părăsire”.17 Prin suplica din 16
aprilie 1860 posesorul Petrache Dobre se tângueşte guvernului:
„Profesorul de la scoala publică de pe această moşie, departe de a
se conforma la instrucţiile cei sânt date pentru a insufla pe lângă
învăţătură şi morala necesarie la tot omul şi departe de a se păzi
de necuviinţi ce ar putea revolta spiritul liniştit a locuitorilor şi îi
po(a)rtă cu feliuri de sofisme şi rău chip sufletesc până acolo de a
se revolta asupra aşăzământului ţării”, cerând în acelaşi timp
strămutarea profesorului Florescu. Cercetarea conflictului cade în
sarcina iconomului Ioan Râşcanu care refuză cu eleganţă la 3 mai
1860.18
Nefrecventarea cursurilor şcolare se datorează în opinia
profesorului Florescu, exprimată prin raportul din 28 aprilie 1860,
„din cauza d(umi)sale posesorului, căci de la fondarea acestei
scoli, nici într-un timp n-au mai vizitat-o şi nici cel puţin au
îndemnat pe locuitori de a da pe fiii lor la ea; ci din contra au
aruncat cuvinte despreţuitoare în fiinţa lor, asupra ei, zicând: că în
această scoală se învaţă latinii, etc. că cu modul acesta să-i poată
ave(a) d(umnea)lui în locul său”. Profesorul s-a „silit prin diverse
propagări atât în biserică cât şi în particular de a contrazice
cuvintele cele brutale exprimate de către acest posesor şi totodată
a le atrage inimile lor către ea.” După ridicarea efectivelor la 31
de elevi „posesorul văzând că locuitorii îşi dau copiii lor la ea şi
nu-i mai dă d(umi)sale la bătut popuşoi, la pluguri etc., apoi au
început în timpul iernii a nu trimite lemne pentru încălzire, a nu
face un număr de bănci ce necesita, a nu repara sobele şi a le pune
tacâmuri…”Examenul din iunie 1860 s-a desfăşurat în prezenţa
delegatului Ministerului cultelor „unde în fiinţa sa şi a locuitorilor
săteni s-a finit examenul cu un Nº de 31 elevi”. În lunile iulie şi
august părinţii nu-şi pot lăsa copii la şcoală „din cauză că sunt
mizeri cu totul şi prin urmare i-au întrebuinţat la munca câmpului,
încât şcoala stă acum în nefuncţiune (vezi raportul din 15 iulie
1860).“19
Prin introducerea predării Ceaslovului şi Psaltirii „s-a văzut
un mare îndemn pentru locuitorii săteni, iar mai ales pentru răzăşi
de a da pe fii lor la şcoală”. Condiţiile de studiu sunt deplorabile la
18 ianuarie 1860: existau trei bănci deteriorate, copii stau în
picioare, se practică plata argatului de către profesor din octombrie
1859, cu 25 de lei lunar.20
Cererea profesorului Ioan Florescu din 22 septembrie 1860,
victimă şi nu de profesor, lipsa lemnelor în mijlocul iernii, oferirea
adăpostului de către locuitori, situarea şcolii în centrul satului „în
islaz” fără sobe, lemne, argat şi elemente de progres, intervenţia
Ministerului cultelor pe lângă Prefectură, nefuncţionarea şcolii în
cea mai mare parte a iernii, aprovizionarea de către posesor cu
14 Ibidem, f. 84
15 Ibidem, f. 30
16 Ibidem, f. 35; Vezi şi D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar
196/1858, f. 19
17 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 250/1858, f. 44
18 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 196/1858, f. 32
19 Ibidem, f. 37
20 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 250/1858, f. 58
Aprilie 2010
„câte un car de dărmături cu condiţia să ajungă o săptămână
”(lemne), dorinţa de transfer ca profesor la Şcoala publică din
Vaslui, la clasa a II-a. „Înaltul guvern m-a trimis aice, şi dar ca
Român trebuie să sufăr orice nenorocire pentru binele comun”,
conchide în cele din urmă.1 Cererea de „strămutare” sau
posibilitatea demisiei sunt reluate de profesorul Florescu.2
Profesorul Costache Arapu soseşte la şcoala din Ivăneşti la
25 octombrie 1860. Cataloagele clasei a III-a sunt necesare la 3
noiembrie 1860. Şcoala este frecventată la 1 decembrie de 21 de
elevi şi zece eleve (12 elevi şi zece eleve în clasa a I-a, şase elevi în
clasa a II-a şi trei elevi în clasa a III-a).3
Raportul profesorului Costache Arapu din 1 februarie 1861,
menţionează frecventarea şcolii de 25 elevi şi zece fete. Dintre
elevi patru nu au mai venit la şcoală din cauza reticenţei părinţilor.
Raportul din 1 martie 1861 atestă 22 de elevi; 13 în clasa a I-a, şase
în clasa a II-a şi trei în clasa a III-a.4 Frecventarea cursurilor
şcolare a încetat în totalitate, conform raportului din 18 iulie 1861,
enumerându-se printre cauze: lipsa mijloacelor materiale ale
părinţilor, folosirea copiilor la strângerea recoltei. Aflat în
imposibilitatea desfăşurării activităţii didactice, profesorul s-a
retras la Prut unde face „feredei pentru repararea sănătăţii
struncinate”.5
Deschiderea cursurilor şcolare la 1 septembrie 1861 cu 15
elevi presupune şi sfinţirea apei de preot.6 Ministerul aduce la
ştiinţa judeţului din satul Ivăneşti demisia profesorului Costache
Arapu din 23 octombrie 1861 şi rânduirea în locul său a
profesorului Petru Pavlovu,7 al cărui raport din 29 octombrie 1861
înregistrează începerea şcolii cu zece elevi.8
Scoposeni
Prefectul Dimitrie Nica răspunde Ministerului cultelor la 15
august 1860: „La depeşa Nº 8835 se răspunde că după
încredinţarea luată de la subprefect, care se prilejise a fi în camera
de primirea depeşei, scoala nu este la Scoposeni, că exposesorul
D(umnealui) Hristodur Esarhu e cu domiciliul la Putna. Dară de
odată ce se înfiinţează scoala în casa de posesie, care nu poate fi
mai bine ocupată pe când sânt locuitorii actuali
posesori”.9Ministerul face cunoscute prefecurii că exposesorul
moşiei Scoposeni nu a făcut şcoală şi s-a scris subprefectului de
ocol ca împreună cu G(h)eorg(h)e Buţă „să cerceteze
împregiurarea ce au împiedicat facerea acelei scoli”, fără a se
primi un răspuns în acest sens.10
Referatul din 27 septembrie 1860 oferă unele informaţii,
conform cărora „D(omnul) Hristodulo Esarhu, fostul posesor al
moşiei Scoposeni, neclădind încăperile pentru scoala la care era
obligat prin contract, i s-au făcut invitare încă de la 5 sept(embrie)
ca până în termen de 15 zile să dea dovezi că a început clădirea,
căci de nu se va mijloci la Ministeru(l) Lucrărilor Publice a clădi o
asămine(a) casă pe conta D(umi)s(ale) fostului posesor, însă până
acum nu a mai răspuns”.11
Potrivit raportului din 27 septembrie 1860 a profesorului Ioan
Joldescu, rânduit la Scoposeni, la sosirea sa nu a găsit şcoala
„făcută” de posesorul moşiei, accentuează buna sa înţelegere cu
locuitorii şi menţionează existenţa în sat a unor case cu două odăi
în care a locuit posesorul, lipsa ferestrelor şi a gardului şi
necesitatea reparaţiilor acestora.12Profesorul Ioan Joldescu a fost
rânduit la şcoala din Scoposeni la 7 septembrie 1860. Odată sosit,
constată lipsa localului de şcoală clădit, începe cursurile şcolare în
două odăi ce au servit ca locuinţă posesorilor cărora Ministerul le-a
dat ordin pentru a le repara, însă posesorii pretind de la profesor 20
1 Ibidem, f. 64
2 Ibidem, f. 94
3 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 196/1858, f. 51
4 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 50/1861, f. 1-2
5 Ibidem, f. 7
6 Ibidem, f. 10
7 Ibidem, f. 12
8 Ibidem, f. 14
9 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 284/1859, f. 8
10 Ibidem, f. 13
11 Ibidem, f. 20
12 Ibidem, f. 22
9
de galbeni pentru odăi „zicând că nu au îndatorire prin contract
nici de a clădi case de şcoală, nici a de ţine scoală întru acele
odăi, ci numai a purta de grijă de scoală” (vezi raportul din 28
aprilie 1861).13
Cursurile şcolare din Scoposeni sunt deschise de profesorul
Ioan Joldescu la 1 octombrie 1860.14
Raportul profesorului Ioan Joldescu din 28 noiembrie 1860
evidenţiază inexistenţa condiţiilor necesare studiului, lipsa
băncilor, existenţa ferestrelor din hârtie, lipsa gardului din jurul
şcolii, iar cel din 21 ianuarie 1861 ne arată opoziţia posesorului faţă
de asigurarea lucrurilor necesare bunului mers al şcolii, inexistenţa
scaunului şi mesei pentru profesor, confecţionarea băncilor şcolare
din lemn de plop verde, lipsa tabelei de exerciţii, suplinită de un
„banc de scris la nisip”, ferestrele din hârtie şi uşile în stare
proastă.15 La 23 martie 1861, plângându-se de posesor susţine că
„ograda şcolii nu e alta decât ocolul vitelor dumilosali, care stau zi
şi noapte în uşă”, lipsa porţii şi existenţa gardului „dărâmat”.16
Prefectul Dimitrie Nica aminteşte Ministerului la 22 august
1861: „Dupre strămtorirea ce s-au făcut posesorilor moşiei
Scoposenii au făcut obiectele trebuitoare pentru scoala din acel sat
precum serveşte de dovadă adiverinţa profesorului zisei scoli, pe
care cu respect vă prezint în original spre informare şi deplinirea
oficiei Nº 3708”. Adeverinţa a fost eliberată la 20 iulie 1861.17La
22 septembrie 1861 profesorul Ioan Joldescu comunică
Ministerului prin raportul său, neglijenţa manifestată la repararea
caselor de şcoală, casele neîngrijite, sobele ruinate, casa
descoperită în care plouă, gardurile ruinate şi neaprovizionarea cu
lemne,18aspecte reluate şi în raportul din 19 octombrie
1861.19Prefectul D. Miclescu trimite Ministerului la 23 noiembrie
1861 în original, adeverinţa profesorului din 19 noiembrie 1861, de
constatare a reparaţiilor efectuate.20Starea proastă a localului de
şcoală, neefectuarea reparaţiilor, atitudinea posesorilor, constituie
tematica rapoartelor trimise Ministerului până în mai 1863.21
Pentru elevii Getu Timofte, Constandiniu Vasile, Ouatulu
Lupul şi Sardariu Matei, care „merită de a învăţa ob(i)ectele clasei
a doua”, profesorul Ioan Joldescu cere Ministerului, la 22
septembrie 1861, oferirea gratuită a cărţilor necesare.22Cărţile
necesare pentru urmarea cursurilor şcolare din clasa a II-a nu
puteau fi procurate de părinţii lipsiţi de mijloace financiare, motiv
pentru o nouă intervenţie a profesorului Ioan Joldescu pe lângă
Minister, la 19 octombrie 1861.23Intervine în favoarea elevilor
Constandiniu Pavel şi Getu Timofti la 12 mai 1862.24
Stănileşti
Constantin Lascăr susţine înfiinţarea şcolii din Stănileşti la
1859 sub conducerea profesorului Al. Bucur.25 Ştefan Plugaru
preia informaţiile eronate ale inspectorului şcolar Constantin
Lascăr, privind anul înfiinţării şi primul profesor, sugerând
ocuparea postului după Al. Bucur de profesorul Irimia Donea „în
anul şcolar 1863-1864.”26 Irimia Busuoic, directorul şcolii din
Stănileşti din 1 noiembrie 1926, funcţiona şi la 1942, în lucrarea
Monografia satului Stănileşti, prezentată în cadrul inspecţiei
speciale din 9 ianuarie 1942, susţine deţinerea conducerii şcolii de
Irimia Donea între 1859-1874 (?), urmându-i Al. Bucur între 1874-
1879. Al. Bucur, în nici un caz, nu a putut fi primul profesor al
13 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 65/1861, f. 28
14 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 284/1859, f. 37
15 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 65/1861, f. 1, respectiv 3
16 Ibidem, f. 28
17 Ibidem, f. 32-33
18 Ibidem, f. 38-38v
19 Ibidem, f. 42
20 Ibidem, f. 52-53
21 Ibidem, f. 70-71, 73, 76, 78
22 Ibidem, f. 36
23 Ibidem, f. 46
Istorie
24 Ibidem, f. 56
25Const. Lascăr, op. cit., p.10
26 Ştefan Plugaru, Istoricul Şcolii Stănileşti, judeţul Vaslui, în
„Lohanul” Revistă cultural-ştiinţifică, Huşi,, Anul III, nr. 2(8),
aprilie 2009, p. 29
 10
şcolii din Stănileşti.1
Primul profesor repartizat la şcoala din Stănileşti a fost
Pandele Brădescu, născut la Bârlad în anul 1839, în vârstă de 19
ani, fiul lui Ioan Brădescu, admis la clasa preparandală la 10
septembrie 1857,2aflat la 23 iunie 1858 pe lista preparanzilor
recomandaţi pentru a fi profesori săteşti.3 A fost numit la 12 iulie
1858 iar „casa de şcoală a fost gata în anul 1858”.4Raportul
profesorului Pandele Brădescu din 26 august 1858, pune în
evidenţă primirea decretului şi oficiei de deplasare în satul
Stănileşti, contactul cu satul unde „diîndată au şi păşit, după care,
înfâţişându-ne cu adresa Onorab(ilului) Ministeriu cătră posesorul
a acelui sat [şters] d(umnea)lui spătar(ul) Niţă
Hasnaş,”mulţumirea posesorului Niţă Hasnaş pentru înfiinţarea
şcolii, primirea claselor de şcoală, cu excepţia mobilerului
neconfecţionat la acea dată, promisunea confecţionării mobilierului
în trei – patru zile, stabilirea sa în una din odăile casei de şcoală şi
atitudinea locuitorilor care arată „destulă bucurie şi mulţumire”.5
Raportul profesorului Pandele Brădescu din 9 septembrie
1858, oferă informaţii despre începuturile şcolii din Stănileşti.
Astfel, după instalarea sa la Stănileşti, Pandele Brădescu începe
cursurile cu un număr de 15 elevi. Copii preotului, dascălului,
fruntaşilor şi chiar a unor locuitori din sat cunosc alfabetul, „însă
scris de mână”, iar copii în vârstă de 5-7 ani, cu părinţi săraci, nu
au cunoştinţe. Mobilierul şcolii este alcătuit din opt bănci, un scaun
şi o „tabelă pe picioare pentru descrierea literelor”.6
Cererea profesorului Pandele Brădescu din 2 aprilie 1859
reflectă neachitarea lefii cuvenite pe o perioadă de trei luni.7 În
acest sens se adresează D(imitrie) Sturza spătarului Ioan Hasnaş,
posesorul moşiei Stănileşti, la 4 aprilie 1859: „În conta câştiului ce
aveţi a da pentru posesia acei moşii la termenul de 23 april(ie)
anul curent 1859, Ministeriul acesta al cultului şi al Instrucţiei
Publice cu Onor vă pofteşte să binevoiţi a slobozi suma de şapte
sute no(u)ă şi cinci lei”.8
Muncile câmpului au ca urmare deschiderea şcolii din
Stănileşti la 1 noiembrie 1859 şi nu la 1 octombrie 1859, data fixată
pentru acest eveniment (Vezi raportul din 3 noiembrie 1859).9
De la 15 elevi, cât avea şcoala la 9 septembrie 1858,
efectivele se ridică la 39 de elevi la 16 decembrie 1858, dar „cei
mai micuţi şi sărmani nu frecventează scoala din cauza timpului
iernii, unii mai mari din cauza treburilor”. Frecvenţa şcolară este
asigurată de 30 de elevi, cu care profesorul Pandele Brădescu a
format clasa a I-a Elementară, alcătuită din Secţiunea I începătoare
şi Secţiunea II.10 La începutul anului şcolar 1859/1860 întâlnim
clasa a I-a (12 elevi) şi clasa a II (10 elevi). Printre elevi regăsim pe
Mihail Jomir, născut la 1851 la Stănileşti, fiul pitarului Ion Jomir,
proprietarul moşiei Săratu, statornicit la Stănileşti, intrat în şcoală
la 1858; Costache Pruteanu, născut la 1851, fiul iconomului
G(h)eorg(h)e Pruteanu, preotul satului Stănileşti, intrat în şcoală la
1859; Alecu Pruteanu, fiul aceluiaşi preot; Ioan Smeu, fiul
dascălului Zaharia Smeu; Grigore Hasnaş, născut la 1850, fiul
spătarului Niţă Hasnaş.11
Ioan Dumbravă şi prezidentul municipalităţii Huşi găsesc la 4
iulie 1859 în şcoala de la Stănileşti 20 elevi prezenţi dintr-un toatal
de 39.12
Raportul directorului Institutului preparandal din 23
septembrie 1859, către Minister, referitor la numirile şi
transferurile personalului didactic, consemnează: „D(omnul)
1 Costin Clit, O monografie în manuscris a şcolii din satul
Stănileşti în „Cercetări istorice”Revista profesorilor de istorie din
judeţul Vaslui, Anul III, nr. 5, februarie 2009, p.16-17
2 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 169/1858, f. 28;
3 Ibidem, f. 19v
4 Ibidem, f. 195; Vezi şi V.A.Urechia, op.cit., p. 114
5D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 169/1858, f. 5
6 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 187/1858, f. 1
7 Ibidem, f. 10
Istorie
8 Ibidem , f. 14
9 Ibidem, f. 15
10 Ibidem, f. 10
11 Ibidem, f. 16
12 Costin Clit, op. cit., p. 291
Lohanul nr. 12
Brădescu Pandele să se strămute de la satul Stănileşti, ţinut(ul)
Fălciului, suplent la Herţa, în locul său să vină Movileanu
George”.13 Prefectul Ioan Mârza raporta Ministerului, la 12
octombrie 1860, lipsa profesorului Pandele Brădescu „fiind dus de
un timp la Iaşi, nu s-a mai întors.”14
Îi urmează Ieremia Donea, atestat şi la 28 octombrie
1860.15Ieremia Donea raporta Ministerului la 18 septembrie 1860:
„La 3 septem(brie) a anului present Dum(nealui) subprefectu(l) a
acestui ocol a invitat toţi locuitorii spre a se aduna la scoala din
citatul sat, unde a şi făcut sfinţirea apei, iar la finitu le-a făcut un
cuvânt prin care s-au sfătuit spre aşi da copii la scoală”.16
La sosirea sa, localitatea Stănileşti număra aproximativ 300
de locuitori, potrivit raportului din 5 noiembrie 1860. Cea mai mare
parte a locuitorilor sunt reticenţi faţă de frecventarea cursurilor
şcolare de copiii lor. Intervenţia profesorului Ieremia Donea şi a
posesorului Niţă Hasnaş nu fac decât obţinerea unei amânări până
la finalizarea muncilor câmpului. Se propune plata unei amenzi în
cazul nefrecventării cursurilor şcolare.17
Prin raportul din 21 martie 1861, profesorul Ieremia Donea
se plângea Ministerului de stadiul de pregătire al elevilor,
nepregătiţi pentru clasa a II-a deoarece „în timp de şapte luni de
zile i-am învăţat numai 12 pagini”, motivul fiind lipsa cărţilor
necesare studiului.18
Raportul din 28 noiembrie 1860 atestă confruntarea
locuitorilor din Stănileşti cu o epidemie de râie de nouă luni de zile,
de care s-au molipsit şi satele megieşe. Se cere intervenţia
„fizicului” (medicului) ţinutal.19
Redăm cea mai mare parte a suplicii obştii locuitorilor satului
Stănileşti din 24 aprilie 1862, potrivit căreia „cu mare bucurie am
aşteptat venirea unui professor la şcoala înfiinţată pe această
moşie a clerului, luminându-ne prin învăţătura sa fii şi fiicele
clasei aceştii nenorocite şi au fost purure(a.) Domnule
director,Dumnezău ca cel puternic, negreşit că au […] ruga măcar
a unora din acest popor de 200 la număr şi insuflând sfântul din în
sâncera inimă acestui Onorat director de au trimis bun profesor pe
dumnealui P(andele) Brădescu la anul 1859 şi s-au statornicit
numai a învăţa copii fără să fie ocupat cu altile particulare. Pe
vreme(a) de atunci (a) D(umnealui) Director, copii sătenilor erau
ca sălbaticii, nu ştie ce este profesorul, fugeau de el. Dumnealui
Brădescu văzând inimă bună asupra copiilor de ţăran s-au ocupat
învăţându-i cu cuvântul, i-au vânat cu duhul blândeţilor, de în
scurt timp ş(i-)au îndistulat şcoala de copii şi fete, las(ă) că copii
adunase mulţi în şcoală, dar să sârguia ziua şi noaptea cu ei
învăţându-i de se bucura părinţâi lor şi oricare naţâi, fiind
du(misa)le ca o adivărată mamă. La bisărică îi duce(a) regulat, la
casâle părinţilor îi trimite tot regulat. În anul 1860 în sămestru(l)
de iarnă, luna octombrie, ne-am văzut unul Irimia Doni(a)
invitându-să că a fost rânduit de profesor la satul Măcăreşti şi
pentru că-i aproape de părinţi şi de rude a făcut schimb cu
d(omnul) Brădescu. Am gândit Domnule director că şi acesta va fi
ocupat ca cealalant. Nu, dom(nule) director că tocmai când era
timpul cel mai nimerit a stărui între copii, atunci mai vârtos se
ocupă făcând lucruri pentru vânare(a) animalelor, se ocupă făcând
voiagiuri pe la rude, până când copii au părăsit şcoala, vâzându-se
săraci de învăţătura acum pe anul al 2 le s-a ocupat cu
vânătoare(a) iarăşi când trebuie a să zăbovi cu copii, fiind timpul
iernii, pentru că iarna sântem liberi, iar vara sântem acoperiţi cu
feliurite nevoi”. Sătenii reclamă subprefecţilor de ocol regularea
schimbării profesorului Irimia Donea. Suplica este semnată de
Toader Căruţoiu, Gheorghe Popa, Toader Munteanu, Ioan, Vasâle
Pândariu, Lupu Rotaru, Andronache Sălitră, Vasâle Pruteanu,
Anton Oancea, Ioan Sandu Ţifu, Niţă Anton, Vasâle Munteanu,
Andronache Cărugioi, Gheorghe Gheucă, Ioan Oancu, Ioan Sălitră,
Neculai Bugeag, Dumitru Sandu, Niţă Tudosă, Gheorghe Armănu,
Vasâle, Ioan Coşug, Costache Prodan şi Niţă Oistan(?). Suplica
este întărită de Lazăr Răci, Neculai Sandu, Costandin (?), judeţii
13D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 169/1858, f. 316v
14 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 187/1858, f. 32
15 Ibidem, f. 36
16 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 64/1861, f. 8
17 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 187/1858, f. 42
18 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 64/1861, f. 1
19 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 187/1858, f. 56
Aprilie 2010
satului, şi vornicul Gavril Capşu. Menţionăm şi aplicarea peceţii
satului.1
Profesorul Irimia Donea, prin raportul din 25 iunie 1863,
atrăgea atenţia Ministerului despre necesitatea facerii din nou a trei
sobe şi două hogeacuri în şcoală şi împotrivirea posesorului.2
Văleni
Copii din satele Viltoteşti, Văleni şi Dodeşti învăţau în satul
Băseşti, pe la 1830, sub îndrumarea dascălului Gh. Balaur,
Ceaslovul şi şi Cântările bisericeşti, urmându-i Anton Buză şi Gh.
Codrescu ca îndrumători.3
Lista lămuritoare asupra deschiderii şi rânduirea profesorilor
la şcolile săteşti, întocmită la 1858, oferă câteva informaţii, potrivit
cărora: „Casa de sco(a)lă nu este, nefiind prevăzută în contract,
însă sco(a)la se ţine după declaraţia D-sale posesorului din 17
Mart(ie) 1857 în o casă locuitore(a)scă din satu, dar pe care acum
nu voieşte a o mai da”. Profesorul sătesc a fost numit în noiembrie
1858 cu decretul nr. 11961, fiind absolvent al Seminarului din
Huşi.4
Vicoleni
Teodor Dabija a sosit la şcoala din Vicoleni în virtutea
decretului 454 din 18 ianuarie 1862 şi a început a funcţiona de la 1
februarie 1862 cu un efectiv de 15 elevi, realităţi care rezultă din
raportul său înaintat directorului Ministerului la 12 iunie 1862. 5
Prefectul Dimitrie C. Nica aminteşte directorului din
Minister, la 9 februarie 1862, rânduirea şi instalarea ca profesor a
lui Teodor Dabija la şcoala de pe moşia Vicoleni. Teodor Dabija,
profesorul Şcolii publice din Vicoleni cere la 26 ianuarie 1862
posesorului moşiei, un servitor şi lumânări, care la rândul său „a
răspuns că prin contract îi obligat a da un argat dintre volnicei
slujbaşi ai moşiei, iară acum fiind ridicaţi de la posesori, de aceea
ro(a)gă pe onor(atul) Minis(ter) să binevoiască al îndatori de ai da
lumânări şi servitorul necesar”. Teodor Dabija face cunoscută la
21 martie 1862 necesitatea unui „ornicu de părete, clopotu şi
sigilu”,6 iar la 30 septembrie 1862 nevoia hărţilor Dacia şi
Europa.7
Pentru perioada 1 februarie- 1 octombrie 1862 nu i se plătise
„onorariul” până la 2 octombrie 1862.8
Prefectul Dimitrie C. Nica informa Ministerul la 23
decembrie 1862 de jalba profesorului Teodor Dabija înaintată
subprefectului ocolului Prut „cum că nu vroeşte să îndatorească pe
locuitori ai da un servitor conform regulamentului
comunal.”Prefectul vede în regulament „numai conservarea scoalei
de cătră judeţu, eră nu şi tocmirea unui servitor necesar”.9
Anexă
1858 oct(ombrie). Jurnal
Avându-se în privire că cea mai importantă legiuire pentru
ţară este acea prevăzută de secţia I, Lit(era) a, din regulamentul
şcolar unde prin § 14 se legiueşte înfiinţarea de şcoli elementare
pentru a înzestra pe fiii locuitorilor cu cunoştnţe neapărat
trebuitoare stării lor şi a forma din ei gospodari buni şi oameni cu
frica lui Dumnezeu.
Avându-se în privire că prin § următoriu sub Nº 16 se prevăd
acum de odată formarea unor asemene(a) şcoli, câte una în fiecare
ocol, prin urmare în număr de 63 şi se vor aşeza în satele cele mai
înpoporate din centrul ocoalelor.
Avându-se în privire că pentru a se face un început şi a se da
un exemplu numai puţin în privire(a) celor prevăzute de acelaşi §
16 pentru moşiile clerului, pe lângă măsurile luate pentru clădirea
de case de şcoală pe la toate moşiile clerului, atât pământene cât şi
cele închinate, Subscrisul a izbutit până acum a deschide la 1
septembrie contenitu un număr de 25 şcoli săteşti pe la osebitele
1 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 64/1861, f. 9, respectiv 12
2 Ibidem, f. 20-21
3 Const. Lascăr, op. cit., f. 9
4 V.A.Urechia, op.cit., p. 115
5 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 36/1862, f. 6
6 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 36/1862, f. 2, respectiv 5
7 Ibidem, f. 11
8 Ibidem, f. 13
9 când e abordată problema legionară:
Ibidem, f. 25
11
moşii, care acum se şi găsesc toate funcţionând.
Avându-se în vedere că pentru târgurile din nou înfiinţate
dupre lista primită de la Ministerul de finansu pe lângă adresa Nº
6661 din anul curent 1858, s-au făcut mijlocire la Ministerul din
lăuntru prin adresa Nº 7012 pentru a se executa pe proprietari a
înfiinţa şcolile cerute de acelaşi § 16 pe temeiul declaraţiilor
păstrate în arhiva Ministeriului din partea unor asemene(a) feţe.
Având în privire că în urmarea celor de mai sus supuse numai
pentru înfiinţarea şcolilor de ocoale nu se găsesc încă luate măsuri
de aproape.
Subscrisul recomendează prin aceasta secsiei reaspective a
înainti de îndată următoarele lucrări.
1) Să se ordoneze tuturor administraţiilor ca să chivăcească
pentru fiecare ocol satul cel mai potrivit în care s-ar pute(a) aşeza
şcoala elementeră conform celor prevăzute de mai sus citatul § Nº
16 după care Administraţia să raporteze atât de numele satului cât
şi de numărul fălcilor şi a populaţiei lui precum şi numele
proprietarului.
2) Îndată ce se va primi asemene(a) ştiinţă să se facă şi de o
parte îndemnare proprietăţii a pune în lucrare case de şcoală, iar
Administraţia se va recomenda a executa asemene(a) lucrări aşa
încât până la 1 septembrie anul viitoriu 1859 toate asemine(a) case
să se găsască gata înpreună cu mobilaţia trebuitoare după anume
plan.
3) Pentru pregătirea unui anume plan se va pune în
însărcinare(a) arhitectului Costanovici recomenduindu-se a
prevede(a) toate trebuinţele unui aşăzământ destinat pentru şcoală.
4) Un asemene(a) plan după ce se va pregăti, se va supune
aprobării Sfatului spre încuviinţare, cerându-se totodată dizlegare şi
de cătră cine urmează a se plăti lefile profesorilor şi cheltuielile
scoalilor.
5) Secţia respectivă va ave(a) osebită îngrijire pentru
mânarea şi [….] tuturor lucrurilor cerute până la definitiva
înfiinţare şi deschidere a unor asemine(a) şcoli de ocoale în întreg
numărul de 63 prevăzut de mai sus citatul § 16.
<ss> Dimitrie A. Cantacuzino
D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 193/1858, f. 1-2
Din istorie învaţă cine poate
Prof. Valeriu Neştian - Iaşi
Continuare din pagina 1.
ltele sunt insidios comandate de cercuri internaţionale
A interesate a difuza neadevăruri şi calomnii cu orice
preţ; fie pentru a culpabiliza drastic, fără drept de apel,
anumite acte reprobabile ale unor„extremişti de dreapta“, fie pentru
a justifica persecuţiile perpetue împotriva legionarilor. O
cunoaştere reală a faptelor şi personalităţilor implicate în Mişcarea
Legionară nu se poate obţine nici din lucrările unor duşmani interni
(„dizidenţi“) ai Legiunii, dezinformatoare, tendenţioase .
Adevăratul curs al unei istorii frământate şi contrariante,
îndeosebi pentru elitele intelectuale şi politice actuale, credem că
trebuie restabilit prin explicarea substratului inteligibil format din
înlănţuirea firească de la cauză la efect a faptelor.
Pentru ce a avut loc o anume acţiune legionară? Care au fost
reacţiile ei în tabere diverse? Şi invers, ce gen de acţiuni au
întreprins forţele opuse şi cum s-au apărat de ele purtătorii de
cămăşi verzi? Teroarea, actele de violenţă fost au ele unilaterale,
doar dinspre dreapta radicală? Care este distribuţia reală a
responsabilităţilor în conflicte şi şocuri, spontane sau deliberate, şi
care e tributul de vieţi omeneşti plătit de legionari şi de
contralegionari? Fără asemenea conexiuni intime din cadrul
Istorie
tranziţiilor produse la un moment dat, orice discuţie pe această
temă este sterilă, superfluă, manipulatorie.
În altă ordine de consideraţiuni, pentru menţinerea unei linii
de corectitudine şi claritate, trebuie operată o distincţie precisă
 12 Lohanul nr. 12
bolşevici cel mai favorabil
teren pentru declanşarea
insurecţiei. Acest oraş
suferise teribil în timpul
războiului, când un număr
apreciabil de refugiaţi s-au
masat acolo. El fusese şi cel
mai expus propagandei
comuniste, întrucât de-a
curmezişul lui se scurgeau în
debandadă trupele ruseşti din
Moldova, care treceau apoi
dincolo de Prut şi Nistru,
atinse de febra roşie.
Chiar în acest oraş, în
care bolşevismul contamina
toate păturile sociale, de la
muncitori până la intelectuali
de elită, apăru tânărul student
anticomunist Corneliu Zelea
Codreanu, fervent naţionalist.
El se născuse la Iaşi (în
13 septembrie 1899), îşi
petrecuse copilăria şi făcuse
mai multe clase primare şi
secundare la Huşi, unde tatăl
său, Ion Zelea Codreanu
Corneliu Zelea Codreanu Zelea Codreanu, tatăl 2
(originar din Bucovina, având
Carte poştală contemporană1 strămoşi pădurari) era
a. Mişcarea Legionară – ca fenomen sufletesc, spiritual, profesor de liceu. Casa
moral, cu vaste implicaţii sociale şi de ordin cultural; acestuia se afla pe strada Gării, pe locul unde astăzi este noul Spital
b. Mişcarea Legionară Garda de Fier, Partidul „Totul pentru municipal Huşi. Corneliu Codreanu urmase o parte a studiilor
Ţară“ - ca fenomen politic (formaţiune politică). secundare la Liceul Militar de la mănăstirea Dealului, participase
Fondatorul Legiunii, Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938) ca voluntar în campania militară ofensivă a armatei române din
stabilea: „Mişcarea Legionară, înainte de a fi o mişcare politică, Valea Oituzului; ca după aceea să intre în Şcoala Militară de
teoretică, financiară, economică etc. este o şcoală spirituală, în care Infanterie din Botoşani, absolvită cu gradul de sublocotenent şi să-
dacă va intra un om, la celălalt capăt să iasă un erou“ (în sens de şi termine liceul la Huşi.
persoană care se distinge prin curaj, prin abnegaţie deosebită în În martie 1919, el adună vreo 20 de colegi de şcoală de la
împrejurări grele sau în muncă). „Cuza Vodă“ în pădurea Dobrina, pentru a se hotărî ce-ar fi de
Iar Horia Sima (1906-1993), urmaşul său de drept, indica: făcut „dacă vin bolşevicii peste noi“. Decizia lor tinerească?
„Mişcarea Legionară aşează educaţia pe planul întâi al Retragerea în munţi, constituirea acolo a unui „centru de
preocupărilor sale. Toate celelalte activităţi ale ei pot să-şi înceteze rezistenţă” armată, pentru a hărţui mereu şi mereu duşmanii crucii,
ritmul, să dispară chiar la un moment dat, dacă sunt împiedecate să ai neamului, pentru a întreţine spiritul de libertate în sânul
se manifeste. Singură, activitatea educativă nu se stinge niciodată românimii. Fapt realmente împlinit, parţial, peste trei decenii, de
(…), ea explică însăşi raţiunea de a fi a Mişcării: formarea omului către viitoarea generaţie.
nou“ (în accepţie creştină, neotestamentară). Episodul din pădurea Dobrina e apreciat drept punctul de
De aceea, piatra unghiulară de la care ea porneşte este omul, plecare, germenul de unde se va naşte Mişcarea Legionară.
nu programul politic. Mai întâi reforma omului şi apoi reforma În toamna lui 1919, Corneliu Codreanu pleacă la Iaşi şi se
programelor politice. Lucru pe care numeroşi istorici, analişti înscrie la Facultatea de Drept. Majoritatea tineretului universitar
politici, critici şi persoane neavizate sau de rea credinţă îl alunecase spre stânga politică. Teoriile marxiste erau la modă,
escamotează, deformând esenţialul. Anume, fundamentul ei creştin propagate de la înălţimea catedrelor, de înşişi profesorii, care le
şi naţionalist. socoteau „ultimul cuvânt al ştiinţei şi al progresului“. Cine vorbea
Bucuria resimţită de români prin realizarea unităţii naţionale de patrie, naţiune, Dumnezeu, era cotat „retrograd“, „anacronic“.
la 1918 fu umbrită de apariţia pericolului ateo-comunist la frontiera Ca, de altfel, şi-n anumite medii intelectuale din prezent!
orientală a ţării. După căderea Rusiei în mâinile bolşevicilor, Manevraţi de agenţi comunişti, internaţionalişti, muncitorii
întreaga Europă Centrală era expusă să suporte aceeaşi soartă. De manifestau pe străzi, strigând: „Jos Armata!“, „Jos Regele!“,
aceea, în vara anului 1919, armata română a fost nevoită si ducă „Trăiască Uniunea Sovietică!“. În locul tricolorului românesc se
lupte înverşunate pe Tisa împotriva forţelor dictatorului roşu Bela arbora prin întreprinderi steagul roşu cu steaua, secera şi ciocanul.
Kun, care stăpânea Republica Sovietică Ungară, zdrobindu-le în Corneliu Codreanu făcu să eşueze greve şi manifestaţii
cele din urmă. Un an mai târziu, mareşalul Pilsudski înfrângea pe antipatriotice la Nicolina sau Fabrica de ţigarete Iaşi, destructură
Vistula trupele bolşevice care invadaseră Polonia. Tulburări organizaţia studenţească pro-comunistă şi înfiinţa „Asociaţia
asemănătoare la Bremen şi în Bavaria. studenţilor creştini“, de factură naţionalistă.
În urma acestor două campanii militare, din Sudul şi Nordul Antibolşevismul său şi al aderenţilor lui duse inevitabil la
Carpaţilor, căile de penetraţie a comunismului spre Europa antisemitism. Agitaţiile studenţeşti din centrele universitare, cu
Centrală au fost tăiate. Clica bolşevică de la Moscova, trebui să inerente excese, intră în centrul interesului public.
amâne pentru mai târziu planurile ei de cucerire a bătrânului nostru Tensiunea dintre români şi alogeni s-a accentuat după primul
continent. Dar pentru România ameninţarea persista. De peste război mondial, datorită participării făţişe şi provocatoare a
Nistru, veneau neîncetat agenţi sovietici, trimişi cu misiunea de a minorităţilor (nu generalizăm!) la agitaţia şi propaganda bolşevică.
provoca tulburări în interiorul patriei noastre şi de a antrena masele Altminteri, e un fapt uşor de verificat şi pentru perioada postbelică
populare într-o acţiune revoluţionară împotriva statului român. 1944-1960…
Profitând de situaţia confuză ce caracteriza perioada postbelică, Înainte de prima conflagraţie mondială, A. C. Cuza, profesor
Istorie

comuniştii voiau să împingă ţara într-un război civil. de economie la Universitatea ieşeană, înfiinţaseră Partidul
Iaşul, vechea capitală a Moldovei, părea comisarilor Naţionalist-Democrat, sub deviza „România a românilor“. Un
punct din programul său specifica: „Luarea de măsuri în vederea
apărării cu deosebire în direcţia atragerii tineretului studios.“ Între
1 Fundaţia profesor „George Manu“, (www.fgmanu.ro) [G.F.]
timp, avusese loc greva generală studenţească ce-a cuprins toate
2 Almanachul P.A.S. (Pagini agicole şi sociale), 1925, p. 60. [G.F.]
Aprilie 2010
A. C. Cuza1
centrele universitare, declanşată la 10 decembrie 1932, pentru
obţinerea de revendicări economice şi politice. Această formă de
protest colectiv dură aproape un întreg an de învăţământ!
O încercare de „răzbunare“ faţă de injustiţiile şi persecuţiile
la care erau supuşi studenţii naţionalişti români de către autorităţile
vremii, a reprezentat-o „complotul“ studenţesc din octombrie 1923,
sfârşit cu arestarea fruntaşilor acestuia şi depunerea lor la
închisoarea Văcăreşti. Procesul ce urmă dădu câştig de cauză
„complotiştilor“.
Revenit în Iaşi, Corneliu Codreanu organizează la Ungheni,
în 8 mai 1924, cea dintâi tabără de muncă, cu studenţi şi liceeni, în
vederea confecţionării de cărămizi pentru Căminul Cultural Creştin
ce se construia la Râpa Galbenă (demolat de comunişti la mijlocul
anilor ’70).
Dar acţiunile poliţieneşti represive se înteţesc. În urma unei
altercaţii, Corneliu Codreanu împuşcă, la 24 octombrie 1924, pe
şeful poliţiei ieşene, C. G. Manciu, apropiat Puterii liberale a
timpului. La proces, Codreanu este achitat, pe motiv de „legitimă
apărare“. Opinia publică românească îşi manifestă aprobarea faţă
de sentinţa Tribunalului de la Turnu Severin. La Iaşi, susţinători
înflăcăraţi ai cauzei tineretului de dreapta erau, în afară de A.C.
Cuza, profesorii universitari Ion Găvănescul (1859-1949), Corneliu
Şumuleanu (1869-1937); iar în Bucureşti, savantul N. C. Paulescu
(1869-1931), filozoful Nae Ionescu (1890-1940).
Diferende se ivesc şi în cadrul L.A.N.C. Astfel că,
retrăgându-se din Ligă, Corneliu Codreanu înfiinţează la 24 iunie
Văcăreştenii2
1 A.C.-Cuza.info (lancierii.wordpress.com) [G.F.]
2 ostasul.wordpress.com [G.F.]
13
1927 Legiunea „Arhanghelul Mihail“, în Iaşi, pe strada Florilor, nr.
20 (locuinţa socrilor săi). Iniţial l-au urmat foştii săi camarazi de
închisoare („Văcăreştenii“), câţiva studenţi ieşeni şi persoane mai
vârstnice, vechi combatanţi ai Ligii.
Toţi s-au pus sub protecţia Icoanei Arhanghelului (de la
Văcăreşti) adusă din altarul bisericii Sf. Spiridon, unde fusese
lăsată cu trei ani în urmă.
Patru linii brăzdează noua structură organizatorică: 1.
Credinţa în Dumnezeu; 2. Dragostea fraternă; 3. Încrederea în
misiunea asumată; 4. Cântecul.
Primele cuiburi (organizaţiile de bază ale Legiunii) se
creează la Iaşi, Bucureşti, Cluj. Întâiul legământ legionar este
depus la Focşani. La 1 august 1927, apare oficiosul Legiunii,
publicaţia „Pământul Strămoşesc“, cu textul programatic al lui Ion
I. Moţa, „La Icoană“. Se constituie şi „Frăţia de Cruce“, organism
educativ pentru elevi.
Reacţia altor formaţiuni politice, a guvernului liberal, a fost,
bineînţeles, negativă dintru început. Ostilitatea înverşunată a multor
elemente alogene se conjugă, întrucât nu de puţine ori cei ce
împărtăşeau crezul românismului creştin dezavuau puternic
intenţiile antinaţionale ale acestora.
La 12 aprilie 1950 (Duminica Floriilor) este „oficializată“
Garda de Fier, organizaţie politică de combatere a comunismului.
Inamicii Legiunii înlocuiesc actualmente numele de Mişcarea
Legionară şi de legionari, cu acelea de „Gardă de fier“ şi „gardişti“,
dându-le conotaţie peiorativă, adesea ironică.
Sub pretextul unor acte violente, extremiste, Ion Mihalache,
ministrul Internelor în guvernul naţional-ţărănesc, dizolvă Legiunea
„Arhanghelul Mihail“ (nu Arhanghelului!) şi Garda de Fier. Totuşi,
Corneliu Codreanu este ales deputat de Neamţ, la alegerile parţiale
din 31 august 1931. Semnul electoral: gardul de fier, simbol al
gratiilor de închisoare.
În urma unei intense campanii de presă stângistă, în martie
1932 Garda de Fier este dizolvată a doua oară, de către guvernul
Iorga - Argetoianu. La alegerile generale din iulie 1932, cu toate
acestea, Corneliu Codreanu câştigă mandatul de deputat la Cahul
(Basarabia).
Guvernul liberal I. G. Duca, instalat cu sprijin occidental, în
preajma alegerilor parlamentare din decembrie 1933 dizolvă
Legiunea, închide circa 12.000 de legionari, pentru a împiedica
succesul lor electoral, maltratează şi ucide pe alţi câţiva. Între cei
arestaţi: Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr. La 29 decembrie
1933, Nicadorii (studenţii Nicolae Constantinescu, Ion Caranica,
Doru Belimace) au ucis pe peronul gării Sinaia pe I. G. Duca.
Apoi, ei se predau autorităţilor. Prigoana antilegionară atinge
apogeul. La procesul răsunător din anul următor îndreptat
împotriva căpeteniilor verzi, sunt condamnaţi, la muncă silnică pe
viaţă, numai cei trei făptaşi, nedovedindu-se alte implicaţii. Lumea
însă e bulversată de actul lor reprobabil.
La 20 martie 1935, e format legal partidul „Totul pentru
Ţară“, expresie politică a Mişcării Legionare, sub şefia generalului
D-l General Corneliu Zelea Codreanu
Gh. Cantacuzino-Grăniceu, decorând pe şeful Partidului
Istorie
preşedintele Partidului „Totul pentru Ţară“,
„Totul pentru Ţară“ eroul G-ral Cantacuziono
Grănicerul3
3 Fundaţia profesor „George Manu“, (www.fgmanu.ro) [G.F.]
 14
Funerariile legionarilor Ion Moţa şi Vasile Marin1
Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul (1869-1937). După moartea sa,
conducerea partidului fu încredinţată inginerului şi avocatului
Gheorghe Clime (1989-1939). În locuinţa din Bucureşti a
generalului, de pe strada Gutenberg, nr. 3, a fost primul sediu
central al Mişcării, până la construirea Casei Verzi din Bucureştii
noi.
În iulie 1936, Decemvirii (cei zece bărbaţi, legionari) l-au
omorât pe Mihai Stelescu, un fruntaş al Mişcării care complotase
cu Poliţia de Siguranţă pentru asasinarea lui Corneliu Codreanu.
Acţiunea lor violentă, dezaprobabilă, fu condamnată de instanţele
judiciare la fel ca aceea a Nicadorilor.
In noiembrie 1936, au plecat în Spania, pentru a lupta în
războiul civil împotriva comuniştilor atei, de partea trupelor
naţionaliste ale generalului Franco, Ion Moţa (1902-1937) şi Vasile
Marin (1904-1937), doctori în drept, personalităţi de marcă ale
Mişcării. La 13 ianuarie 1937, la Majadahonda, aproape de Madrid,
sunt ucişi pe front. Trupurile lor aduse în ţară au fost depuse într-un
mausoleu special (distrus ulterior), în cadrul unei procesiuni
impresionante din Capitală. O parte considerabilă a opiniei publice
româneşti fu pozitiv sensibilizată de „jertfa pentru Cruce şi Neam“
a celor doi. La Majadahonda se înalţă astăzi un monument
impunător, inaugurat la 13 septembrie 1970.
În vederea alegerilor parlamentare programate pentru
decembrie 1937, Corneliu Codreanu încheie „pactul de
neagresiune“ electorală cu Iuliu Maniu, cu partidul liberal dizident
al lui Gh. Brătianu, „Uniunea agrară“ condusă de Constantin
Argetoianu şi cu un partid evreiesc.
Scrutinul avu loc pe 20 decembrie 1937. Guvernul liberal al
lui Gh. Tătărăscu pierde alegerile. Partidul „Totul pentru Ţară“
obţine 15,58%, rezultat care îl pune în poziţia o treia, după P.N.L.
şi P.N.Ţ. Însă Regele Carol al II-lea dă o „lovitură de teatru“ şi
aduce la putere Partidul Naţional Creştin al lui Octavian Goga şi
A. C. Cuza. Pentru ca, consecinţă a „dejunului miliardarilor“
obedienţi cercurilor politice şi financiare apusene, la 10/11
februarie 1938 să instaureze dictatura regală, prin intermediul
guvernului patriarhului Miron Cristea.
Printr-o circulară din 21 februarie 1938, Corneliu Codreanu
anunţă că partidul „Totul pentru Ţară“ nu mai există. Se
declanşează a cincea prigoană antilegionară, cu un „tacâm“ deja
experimentat. Fondatorul Legiunii e arestat sub pretextul unei
scrisori insultătoare adresate lui Nicolae Iorga, demnitar regal. Pe
17 aprilie este condamnat la 6 luni închisoare pentru ultragiu. În
luna mai, camarila regală ordonă parchetului militar un alt proces
faimos sub învinuiri grave: răscoală, pregătiri de război civil,
complot militar, înţelegere cu state străine, uneltiri, trădare. Este
condamnat la 10 ani temniţă grea.
E purtat prin închisorile Doftana, Jilava, Râmnicu Sărat. În
noaptea de 29/30 noiembrie 1938, este scos din acest ultim
penitenciar şi transportat împreună cu Nicadorii şi Decemvirii spre
Bucureşti. În pădurea Tâncăbeşti, toţi 14 au fost strangulaţi.
Versiunea oficială de atunci? Tentativă de evadare de sub escortă.
„Aşadar, de la Dobrina la Tâncăbeşti!“
Cum consideră şi oameni de înaltă valoare morală, Corneliu
Istorie
Codreanu (denumit „Căpitanul“) a fost o personalitate harismatică,
român de mare credinţă şi sacrificiu. De această părere sunt şi
Dumitru Stăniloae, filozoful Nae Ionescu, inegalabilul duhovnic de
1 © Noua Dreaptă (www.codreanu.ro) [G.F.]
Lohanul nr. 12
la Sâmbăta de Sus Teofil Pârâianu, gânditorul Emil Cioran
(dezicerea lui silită, de după război, pare a fi pe cât de zgomotoasă
pe atât de formală!), poetul Aron Cotruş etc.
Pe 21 septembrie 1939, premierul Armand Călinescu, care
ordonase direct prigonirea tineretului naţionalist-creştin şi
asasinarea lui Codreanu şi a camarazilor săi, este împuşcat de o
echipa de legionari condusă de avocatul Miti Dumitrescu. Drept
represalii, sunt imediat lichidaţi făptaşii crimei. Iar a doua zi, sunt
executaţi, din ordin guvernamental, câte trei „gardişti“ din fiecare
judeţ. Trupurile lor fură lăsate la răspântii, pentru a fi văzuţi de
populaţie… În aceeaşi „noapte a răzbunării“ sunt exterminaţi, fără
sentinţe, tot din dispoziţia autorităţilor, 252 de legionari închişi în
lagărele de la Miercurea-Ciuc, Vaslui, puşcăria Râmnicu Sărat,
Spitalul Militar Braşov. Teroarea de stat făcea atunci legea.
Cenzura şi starea de asediu împărăţeau. Cele mai numeroase
victime erau: tineri intelectuali, studenţi, scriitori, publicişti, preoţi,
ofiţeri, muncitori.
E simptomatic că despre aceste masacre se declară că nu-i
„corect politic“ să se vorbească prea mult. Ca şi despre asasinarea,
în 1860, a prim-ministrului celui dintâi guvern al Principatelor
Unite, Barbu Catargiu, despre hecatomba din timpul răscoalei
ţărăneşti din 1907, despre sângeroasele represalii asupra
tipografilor manifestanţi la 13 decembrie 1918 sau asupra
ceferiştilor grevişti de la Griviţa, în februarie 1933. Cât despre
atentatul din Senat, pus la cale de Max Goldstein la 8 decembrie
1920, cu scopul de a-l ucide pe Regele Ferdinand, în care-şi pierd
viaţa Episcopul Unit de Oradea, Radu Demetriu şi ministrul
Justiţiei, Dimitrie Greceanu, ori despre atrocităţile comise de
românofagi împotriva conaţionalilor noştri din Basarabia şi
Bucovina de Nord, în 1940-1941, s-a instituit un adevărat tabu
după 1944. De ce oare?!?
Încă după arestarea lui Codreanu s-a format în clandestinitate
un Comandament de prigoană, care era mereu schimbat, pentru că
poliţia aresta tot timpul pe cineva din el. În acest Comandament a
intrat şi Horia Sima. Originar din Mândra (lângă Făgăraş), el a fost
unul dintre studenţii cei mai buni ai lui Nae Ionescu, alături de
Mircea Eliade, Emil Cioran. A funcţionat ca profesor de filosofie şi
de limba şi literatura română la Caransebeş. Intrând în Legiune în
luna octombrie 1927, ulterior devine şeful legionar al regiunii
Banat.
Între 1938 şi 1940, luptă asiduu împotriva dictaturii carliste. Dar,
cum divergenţe în Mişcare începuseră deja, diferenţe de vederi, acum, se
vor manifesta pe faţă în ceea ce priveşte strategia pe care trebuia s-o
urmeze Legiunea pe viitor. Horia Sima şi grupul său promovau o poziţie
dură, radicală. Principalul lui opozant, Constantin Papanace (1904-1984),
macedonean din Grecia, emigrat în Dobrogea, licenţiat în finanţe, căruia i
s-au alăturat mai
târziu avocatul Ilie
Gârneaţă (1898-
1971), unul din
fondatorii Mişcării
Legionare, o vreme
conducătorul
organizaţiei „Ajuto-
rul Legionar“,
avocatul Mille
Lefter, comandantul
„Basarabiei legio-
nare“, erau pentru
„darea la fund“ a
Legiunii. După
război, ei militau în
exil pentru transfor-
marea Mişcării într-
un partid social-
creştin. De partea lor
trecu şi Vasile Iasin-
schi (1898-1978),
farmacist, ex-locote-
nent-comandant al
Mişcării.
Nu este o no-
utate existenţa dife-
renţelor, contra- Masacrul elitei legionare2
2 www.zelea-codreanu.com [G.F.]
Aprilie 2010
Generalul Ion Antonescu şi Horia Sima, comandantul
Mişcării Legionare, vice-preşedinte al Consiliului de
Miniştri, octombrie 1940 [G.F.]
dicţiilor, supărărilor în istoria spirituală şi politică. Păstrând
proporţiile, totdeauna au existat diviziuni şi în Biserica Creştină.
Exemplele nu trebuie căutate printre rânduri, deduse, presupuse.
Ele se găsesc la lumina zilei, ca stări mai mult sau mai puţin
normale. „Partidele“ şi-au făcut apariţia în creştinism foarte
devreme. Bunăoară, Ierusalimul şi Antiohia marchează două grupe
de creştini de la început. Disputele dintre Sf. Pavel şi Sf. Petru sunt
notorii. Nu mai spunem de cele contemporane nouă… Ele ar putea
fi socotite unde ale aceluiaşi râu sau râuri care se varsă, la urma
urmelor, în acelaşi fluviu! Dacă fiinţează adevărul şi iubirea…
Reîntors din Germania (primul exil), Horia Sima
coordonează încercarea de reconciliere cu Carol al II-lea şi
reintrarea în politica ţării a Mişcării Legionare. În vara lui 1940, a
fost numit ministru al Cultelor şi Artelor în guvernele lui Gh.
Tătărăscu şi Ion Gigurtu, pe scurt timp. Pentru ca acestea să pară
credibile, în optică regală, la Berlin şi Roma, vizavi de pretenţiile
teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei.
După alungarea lui Carol al II-lea (şi a amantei sale, Elena
Lupescu - Wolf), Forul Legionar, la propunerea lui Corneliu
Georgescu (1902-1945), avocat, unul din fondatorii Legiunii, îl
declară pe Horia Sima „urmaş al Căpitanului“ şi Comandantul
Mişcării Legionare. Investire contestată de unii fruntaşi „gardişti“,
printre care şi tatăl lui Corneliu, profesorul Ion Zelea Codreanu,
care, socotindu-se frustrat, se retrage la Huşi (conducerea Mişcării
fu râvnită, în timp, de Carol al II-lea, de Al. Vaida Voievod, de
generalul Antonescu, de Constantin Papanace ş. a.).
Considerabile deosebiri de vederi grevează colaborarea cu
generalul Ion Antonescu, în „Statul Naţional - Legionar“ proclamat
la 14 septembrie 1940. „Rebeliunea“ ori „puciul armat“ aruncă
Legiunea într-o nouă prigoană. Horia Sima e nevoit să ia calea
exilului. Refugiat în Germania, este ţinut în lagăr şi apoi în
închisoare, până în august 1944. În 24 august 1944 e eliberat şi se
angajează să continue lupta antibolşevică, de neacceptare a ocupării
României de către sovietici. Formează la Viena „Guvernul Naţional
Român“ şi paralel, „Armata Naţională Română“ anticomunistă,
pusă sub comanda generalului Platon Chirnoagă. După sfârşitul
războiului, peregrinează în ţări occidentale, căutând să antreneze
opinia, publică de acolo în sprijinul cauzei libertăţii româneşti. Se
stabileşte în Spania, unde obţine statutul de refugiat politic. Predă
ca profesor la Universitatea din Barcelona. Publică peste 20 de
lucrări de doctrină şi istorie politică, memorialistică. Supus la
numeroase agresiuni propagandistice - între altele, Securitatea, care
încercase în 1954 să-l răpească, înteţea adversităţile dintre „simişti“
şi „antisimişti“ de la distanţă, pentru a-l compromite – a fost
considerat de autorităţile comuniste de la Bucureşti, „inamicul
public nr. 1“. Nu foarte diferit era socotit şi după 1989.
A murit la Augsburg, în, Germania, în noaptea de 24/25 mai
1993 şi este înhumat lângă Barcelona, într-un loc mai discret,
pentru a contracara eventuale profanări ale mormântului său, de
care s-au „bucurat“ majoritatea căpeteniilor legionare.
Mergând mai departe pe firul evenimentelor, credem necesar
a se sublinia, în spiritul adevărului obiectiv, contribuţia legionară,
cu un preţ de sânge deloc neglijabil, la abdicarea lui Carol al II-lea
şi la investirea generalului Ion Antonescu, refuzat de celelalte
partide, în funcţia de „Conducător al Statului Român“. Cum de
15
altfel acesta a şi declarat la simulacrul de proces din mai 1946:
„Horia Sima reprezenta baza politică a ţării în acele momente, ţara
se manifesta pentru Mişcarea Legionară“.
Succesorul lui Corneliu Codreanu a angajat Legiunea la
guvernare şi din nevoia urgentă de completare a cadrelor de
conducere decimate de prigoana carlistă. În scurta ei prezenţă în
conducerea treburilor statului, de 4 luni şi 9 zile, România ciuntită
teritorial a înregistrat o redresare sensibilă pe numeroase planuri.
Iar Mişcarea a reuşit să-şi mărească cu câteva sute de mii numărul
aderenţilor şi simpatizanţilor („septembriştii“ ). După cifrele
oficiale, aproximativ 50% din populaţia majoră rurală, 30% din cea
urbană, dintre care 15% funcţionari publici, au intrat „la
îngrămădeală“ în Mişcarea Legionară în acel răstimp, îndeosebi în
„Frăţiile de Cruce“, pepiniera Legiunii. Ceea ce a asigurat
continuitatea biologică a Mişcării, în ciuda imenselor pierderi
suferite sub regimul antonescian şi cel comunist. Să recunoaştem,
multe din aceste elemente (intruse?) erau de calitate moral-
profesională redusă. Aşa se şi explică stângăciile, greşelile,
abuzurile, excesele săvârşite în vremea regimului autoritar
„naţional“. Pentru a ne da seama de amploarea, legionarismului din
acel interval, cuvine-se a da un exemplu: grandioasa manifestare
din 8 noiembrie 1940 de la Iaşi, proclamat „Oraş legionar“, la care
au participat, alături de familia regală, Conducătorul Statului, alte
oficialităţi importante din ţară şi de peste hotare, circa 100.000 de
cămăşi verzi.
Ziarul „Cuvântul“ deveni oficiosul Mişcării Legionare.
Un episod controversat din acest răstimp îl constituie
asasinatele de la Jilava. Din perspectivă „gardistă“, ele s-au produs
pe fondul zvonurilor tot mai insistente cum că principalii autori
morali şi fizici ai măcelurilor antilegionare anterioare, depuşi la
închisoarea Jilava în aşteptarea procesului, urmau să fie făcuţi
scăpaţi de către unii din anturajul antonescienilor. Dar şi pe fondul
şocului pricinuit prin săpăturile de dezgropare de la movila din
interiorul penitenciarului, unde erau înmormântaţi cei 14 legionari
de frunte suprimaţi în noaptea Sf. Andrei 1938. Însă cele 65 de
persoane împuşcate acolo nu aparţineau „elitei intelectuale şi
politice a Românimi“, cum pretinde isterica propagandă
„antigardistă“. În afara câtorva generali, ofiţeri superiori direct
implicaţi în oribile hecatombe precedente, a lui M. Moruzo, ex-
director al Serviciului Secret de Informaţii, a ministrului liberal al
Justiţiei, Victor Iamandi, restul au fost jandarmi, poliţişti,
informatori ai Siguranţei, şefi de servicii secrete criminaloide, care
cu mâna lor au ucis. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că trebuiau să
fie omorâţi, la rândul lor, fără sentinţe judecătorească!
În cazul asasinării aproape concomitente a lui Nicolae Iorga
şi V. Madgearu de către un comando, în cap cu ing. Traian Boeru
(de la Institutul Naţional al Cooperaţiei) - infamă de care
conducerea Mişcării s-a delimitat, a condamnat-o imediat – dar a
afectat grav, pentru un timp nedeterminat, imaginea Legiunii. Aşa
cum de pildă, Inchiziţia şi Indexul s-au repercutat negativ asupra
Bisericii Catolice.
Din pă-
cate, segmentul
de legionari
„neînduplecaţi“
nu voieşte să re-
cunoască nicio-
dată o serie de
erori, extre-
misme, violenţe
comise. Or, nea-
sumarea lor con-
ştientă şi res-
ponsabilă, auto-
absolvirea de
vinovăţie, justi-
ficările sui
generis, ba chiar
tentaţia de a face
apologia lor,
sunt atitudini
Istorie
repudiabile,
contraproductiv
e, în răspăr cu
pocăinţa creştină
purificatoare. Cuvântul, ziar al Mişcării Legionare
 16
După dramaticele evenimente din 21-23 ianuarie 1941,
aproximativ 500 de legionari de vază s-au refugiat în Germania,
unde au fost de îndată internaţi în lagărele Buchenwald, Dachau,
Berkenbruch, Saxemhausen, Rostock (actualmente supravieţuitorii
primesc, pentru aceasta, în exil, indemnizaţii de la statul german!).
În ţară, se operează circa 10.000 de arestări, între care peste 200 de
preoţi legionari. Au loc procese, condamnări, execuţii, deportări,
după toate rigorile legii represive. Dar, fără suferinţă, sacrificii,
prigoane, Legiunea n-ar fi dăinuit!
În clandestinitate, în timpul războiului din Răsărit, activitatea
legionară din interior este condusă, succesiv de: preotul Vasile
Boldeanu, Liliana Protopopescu (soţia ex-ministrului prof. ing.
Ioan Protopopescu), prof. Iosif I. Costea, dr. Ovidiu Comşa, prof.
dr. Gheorghe Manu (1903-1963), un mare specialist în fizica
nucleară, Horaţiu Comaniciu care orientă o „ramură“ verde spre
ţărănişti. Alţi legionari, precum tatăl lui Corneliu Codreanu, se
dădu de partea lui Antonescu.
Studente din Cetăţuile de Fete salutând cortegiul cu prilejul
reînhumãrii Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu
(30 Noembrie 1940)1
Reorganizare puternică e semnalată în rândul „Frăţiilor de
Cruce“, al „Cetăţuilor“ (organizaţia feminină), al Corpului
Muncitoresc Legionar şi al studenţimii naţionaliste. Educaţia şi
autoeducaţia aveau prioritate. Funcţionau ilegal posturile de radio:
„Clandestinul Legionar“, „Legionarul“, „Reînvierea Legionară“, cu
emisiuni difuzate până în luna martie 1944. Arestările curg lanţ.
Aiudul era plin de legionari. Aşa l-a găsit invazia bolşevică, aşa a
rămas până la amnistia din vara lui 1964. 200.000 de ani, mulţimea
anilor „român absoluţi“, după expresia inspirata a lui Petre Ţuţea.
O dată ce ţara fu predată pe mâna sovieticilor, la 23 august
1944 singura formaţiune politică ce se păstră combativ pe „linia de
onoare“ antibolşevică a fost Mişcarea Legionară. Membrii ei activi
se pregăteau pentru o luptă pe viaţă şi pe moarte în munţii ţării. În
septembrie 1944, prof. Constantin Stoicăriescu şi în octombrie
1944, prof. Nicolae Petraşcu (1907-1968), „Comandant legionar
general al Mişcării“, împreună cu alţi „gardişti“ de creştet, venind
în ţară cu un avion german, au fost lansaţi cu paraşutele în zona
Aradului. Au luat legătura cu dr. Nistor Chioreanu (1907 - 1998),
ajutorul său din România, cu avocatul Radu Mironovici (1899-
1979), unul din fondatorii Legiunii, „Comandat al Bunei Vestiri“,
cu avocatul Valeriu (Vică) Negulescu (1905 - 1959), între altele
fost preşedinte al echipei de fotbal bucureştene „Unirea Tricolor“
(antrenată de vestitul Fane Cârjan, legionar), ş.a.; dar şi cu
generalul Gh. Avramescu, comandantul Armatei IV-a Române
(cuscrul ex-ministrului legionar de Externe Mihail Sturdza) şi
general Ion Carlaonţ, Comandantul Militar al Capitalei, în vederea
desfăşurării de misiuni antisovietice în spatele frontului. Din cauza
trădări ale anumitor agenţi dubli şi a contextului intern şi
internaţional nefavorabil, acţiunile proiectate au fost abandonate.
Reprezentanţii partidelor istorice, care au fost contactaţi în acest
Istorie
sens, nu s-au arătat convinşi şi solidari întru aceasta!… Radio
„Donau“ din Viena, sprijinea propagandistic lupta poporului nostru
împotriva ocupaţiei bolşevice.
La 6 august 1945, N. Petraşcu dădu o circulară, contestată de
1 www.miscarea.net [G.F.]
Lohanul nr. 12
mulţi legionari militanţi, prin care dispuse încetarea oricărei
activităţi ilegale, depunerea armelor, ieşirea din clandestinitate. Ea
e justificată de trebuinţa salvării cadrelor, scoaterea din închisori a
celor depuşi acolo, împiedicarea deportărilor planificate în Siberia.
E un „armistiţiu“ încheiat între Teohari Georgescu, ministrul
de Interne, după ce Ana Pauker ceruse ex-muncitorilor legionari (şi
numai lor!) să intre în partidul comunist. Lucru aspru criticat de
faimosul emisar al Moscovei, Andrei Vîşinski. Nu puţini au dat
curs apelului stângist, sub varii pretexte şi motive…
La jumătatea lunii octombrie 1945, Petraşcu e arestat. Însă,
tot la finele anului 1946 şi începutul lui 1947, se trece la
reorganizarea parţială a Mişcării, perioada de „pacificare“ fiind
folosită deja pentru refacerea legăturilor dintre oameni şi recrutarea
de noi cadre gata de sacrificiu.
În principal, această acţiune organizatorica se încheie la
14/15 mai 1948, când au fost arestaţi aproximativ 15.000 de
legionari, majoritatea covârşitoare alcătuită din fedecişti (membrii
„Frăţiilor de Cruce“, conduse de legendarul Constantin Oprişan),
Corpul Studenţesc de sub comanda lui Gh. Brahonschi, „Cetăţuile“
coordonate de Titi Găscă (Liliana Nicolescu, 1912-1939 şi Mihaela
Nicoară, dar şi a ilustrei Ioana Cantacuzino, preşedinta „Doamnelor
legionare“).
Procesul-farsă al „Marii trădări naţionale“ se desfăşură cu
mult tam-tam, în „buna tradiţie“ a proceselor staliniste, în toamna
lui 1948. Deoarece pusese la cale rezistenţa activă antisovietică,
ulterior va fixa conduita corespunzătoare a deţinuţilor legionari, în
pofida „reeducărilor“ de la Piteşti, Gherla Canal, Aiud, de neagră
amintire. N. Petraşcu fu condamnat la muncă silnică pe viaţă,
H. Sima, la moarte în absenţă. Examenul la care a fost atunci
supusă această rezistenţă, mai ales prin asprimea şi durata lui, au
trezit, inevitabil, şi nemulţumiri repercutate asupra lui Horia Sima,
a lui Nicolae Petraşcu, a altor lideri „gardişti“. Ele se adăugau la
loviturile extreme administrate de Securitate. Replica dată de
personalităţile legionare care n-au „căzut sub vreme“, n-au încheiat
„pactul cu diavolul roşu“, prezintă o varietate de reacţii, revelând
profiluri sufleteşti, morale, drame personale vrednice să constituie
un tablou exemplar al jertfei umane.
În rezistenţa armată dintre anii 1944 şi 1958 (1960),
legionarii formează vârful de lance în cele mai numeroase arealuri,
din Obcinile Bucovinei până în Banat, şi din Maramureş până în
pădurea Babadag. Ei n-au fost oameni politici (politicieni, partizani
de partid), ci ostaşi ai patriei. Bunăoară, în Bucovina, încă din vara
anului 1944, când bolşevicii au invadat-o parţial, în centrele de
rezistenţa şi de luptă figurează la loc de cinste Ovidiu Găină, Gavril
Vatamaniuc, Petru Baciu, Gh. Unguraşu, Constantin Cenuşe
ş.a.m.d. Grupul „Vrancea“, de sub ascultarea preotului Ştefan
Karcu, ex-şeful legionar al judeţului, era condus de fraţii Ion şi
Cristea Paragină, de Gheorghiţă Bălan.
În Banat, acţiona avocatul Spiru Blănaru şi cei 12 camarazi
de luptă; în Dobrogea, Nicolae şi Dumitru Fudulea, Gogu Puiu,
Nicolea Ciolacu.
În Apuseni, printre combatanţii maiorului Nicolae Dabija,
erau implicaţi „gardişti“ de nădejde. Pe versanţii Făgăraşului,
„haiducii Muscelului“ de sub „bagheta“ colonelului Gh. Arsenescu
sau fraţilor Arnăuţoiu, includeau nenumăraţi legionari destoinici;
iar Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia avea în
componenţa sa „cămăşi verzi“ viguroase.
Nu este secret pentru nimeni, astăzi, că cel care a coordonat
ani mulţi lupta armata anticomunistă, în special din zona
Făgăraşului, a fost legionarul Ion Gavrilă Ogoranu (1923 - 2007),
„Voievodul rezistenţei naţionale din Carpaţi“. Mănăstirile erau
cotate, de aparatul represiv, „focare“ de „banditism legionar“,
Sâmbătă de Sus, Lainici, Vladimireşti, (prin stareţa Veronica,
maica Mihaela, pr. Ioan Iovan), Polovraci, Tismana, Râşca, Cozia,
Prislop, Rarău, „beneficiind“ de titlu de „nobleţe“ (alături de
Biserica „Ilie Gorgani“, din Bucureşti). Arsenie Boca, Justin Pârvu,
monahul Atanasie Al. Stefănescu, Arsenie Papacioc, preotul greco-
catolic Ioan Duca Joldea – să nu uităm pe mitropolitul Visarion
Puiu (1879 - 1964) sau pe Teofil Ionescu, pe arhimandrit Valerian
Trifa (1914 - 1983), din exil! - sunt notorii.
De asta ofensiva împotriva mănăstirilor, respectiv contra
călugărilor şi călugăriţelor, culminată prin Decretul nr. 410 din
1959.
Legionarii organizaţi în reţele din jurul munţilor n-aveau
program politic articulat, n-aveam conducere unică, era lipsă de
unitate. Slăbiciuni? Da şi nu, pentru că în aceasta consta punctul
Aprilie 2010
Monumentul Moţa – Marin de la Majadahonda, Spania1
forte: erau greu de distrus! În ce priveşte scopul scontat, rezistenţa
armată miza pe iminenţa unui nou război mondial…! Apoi,
Legiunea se „dă la fund“, activitatea propriu-zisă, în ţară,
desfăşurând-se în jurul unui nucleu (cerc restrâns) în condiţii de
maximă conspirativitate.
Centrul organizatoric şi acţional îl ocupă de-acum înainte
Vestul Europei, Brazilia, Argentina, America de Nord. Legionarii
se risipesc pe trei continente (ne referim la cei ce nu abandonară
crezul verde). La sfârşitul războiului, Austria, Germania
occidentală, Franţa, Italia, Spania lui Franco oferă găzduire
provizorie.
După 1945, au apărut „Comitete româneşti“ legionare de
asistenţă la Salzburg, Miinchen, Koln, Hanovra, Freiburg, Roma
etc., ajutate fiind şi de Misiunea Catolică. Tribunalul Internaţional
de la Nurnberg absolvă Mişcarea Legionară de învinuirea de
fascism/nazism. Se editează publicaţii de inspiraţie „gardistă“,
„Dacia“ , „Vestitorul“, „Chemarea“, „Exil românesc“, cărţi,
broşuri. Se derulează acţiuni de reorganizare.
În perioada 1949-1954, se desfăşoară colaborarea (militară,
informativă) cu SUA şi Franţa, iniţial la Innsbruck, ce constă din
filiere terestre spre ţară, instruirea şi paraşutarea de echipe de
legionari ce trebuiau să consolideze mişcarea de rezistenţa. Cea
mai importantă echipă a fost condusă la Al. Tănase, capturată de
organele Securităţii, membrii principali fiind executaţi în 1953.
„Triumviratul“ dizident Papanace – Gârneaţă – Iasinschi,
adânceşte în 1954, ruptura dintre „simişti“ („briganzi“) şi
„Codrenişti“ („mexicani“). Datorită situaţiei internaţionale nefaste,
Horia Sima dizolvă în iunie 1956, structurile legionare din exil,
păstrându-se un rudiment organizatoric, publicaţia "Vestitorii" şi
Circulările Comandantului. Traian Puiu (1913 - 1990), avocat,
secretarul general al Mişcării, e răpit la Viena, în 1958, de către
agenţi ai poliţiei politice comuniste din R.P.R., şi transportat ilegal
în ţară, unde va „popula“ gulagul roşu.
Dar la 29 aprilie 1958, Horia Sima dispune relansarea, „în
forţă“ a activităţii exilului legionar. Emisiunile în limba română de
la Radio Naţional Spania, coordonate de poetul şi publicistul Horia
Stamatu (1912 - 1983), joacă rol de porta-voce a poziţiei dreptei
radicale. La 13 septembrie 1971, se inaugurează în cadru festiv
impozantul Monument Moţa – Marin, un loc de pelerinaj şi
reculegere pentru legionarii din lumea întreagă. În anul următor, o
nouă reorganizare a forţelor legionare din bejenie - secretar general
al Legiunii este desemnat avocatul, scriitorul şi publicistul Nicu
Iancu (1910-1989) şi se constituie Corpul „Vechea Gardă“. În 1975
ia naştere Senatul Legionar.
„Declaraţia de principii şi politică generală a Mişcării
Legionare“ e făcută cunoscut, cu prilejul Semicentenarului
1 Fundaţia profesor „George Manu“, (www.fgmanu.ro) [G.F.]
17
Legiunii. Cu aceeaşi ocazia, aniversară e scos albumul consistent
„Legiunea în imagini“, cu aportul nepreţuit al prof. Traian
Borobaru, secretarul particular al lui Horia Sima. Periodicele
„Sentinela“, „Opinii“, „Carpaţii“ (fondată de poetul Aron Cotruş),
„Ţara şi Exilul“, dau mărturie, continuităţii, reconsiderări,
limpeziri. Legătura cu ţara nu se pierde nicicând, în ciuda
contextul!
Evenimentele din decembrie 1989 au luat prin surprindere
Mişcarea. Prima măsură întreprinsă de aceasta a fost trimiterea în
patrie, în explorare, în luna ianuarie 1990, a comandantului
legionar ajutor, avocat Victor Corbuţ (1914 - 1994), cetăţean
american, ex-prefectul judeţului Fălciu (1940-1941). El a găsit o
grupă ce acţiona clandestin dinainte de '89, condusă de prof.
Mircea Nicolau (n. 1916), fost Comandant legionar al Capitalei în
ilegalitate, şi Luca Dumitrescu (†1993). Raportul întocmit de
Corbuţ a fost pozitiv. Mircea Nicolau primeşte însărcinare de la
Horia Sima (în cadrul unei întâlniri la Budapesta) de organizare.
Pentru a contracara psihoza de spaimă în rândul populaţiei
intoxicată de propagandă legionarofobă, Horia Sima dă declaraţii
„pacifiste“, de neimplicare în acţiunile de revoltă ce se desfăşurau
în ţară. Aceasta şi pentru a nu se periclita regruparea şi
reorganizarea Mişcării. În paralel, se înfiinţează Uniunea Democrat
Creştină, de orientare „gardistă“, ce va cădea, curând, pe mâinile
unor persoane controversate cu legături cu Securitatea. Horia Sima
recomandă, de asemenea, legionarilor intrarea în Partidul Naţional
Ţărănesc Creştin Democrat.
Neînţelegeri, sciziuni, provocări, infiltrări, sunt semnalate la
diverse nivele. Elemente anti-Sima: Duiliu Sfinţescu, dr. Şerban
Milcoveanu, dr. Ioan Zeamă, Tache Funda, Gh. Brahonschi, Petre
Vălimăreanu (directorul publicaţiei antisimiste de la Freiburg,
„Vatra“), Puiu Atanasiu, grupul de la „Câmpul Românesc“ din
Hamilton, Canada – în genere, macedoneni –, coordonator, Nicolae
Iliescu, profesor în SUA. Beneficiind de mass media „interesată“,
în exterior şi interior, pentru compromitere, dezbinare, lentă
dispariţie.
„Mişcarea pentru România“ a lui Marian Munteanu, alte
partiduleţe-fantomă autointitulate „legionare“ erau antrenate în
acest joc „enigmatic“.
De cealaltă parte, au fost create în special de legionari
vârstnici mici formaţiuni, Noua Românie Creştină, schimbată cu
denumirea în Pentru Patrie, ce funcţionează şi azi; mulţi ani fu
preşedinte prof. Constantin Iulian, originar din Vaslui. Iniţial, şeful
acestui partid a fost mai susamintitul Nistor Chioreanu, ajutat de
avocatul Virgil Mateiaş (1909-1995), devenit preşedinte după
decesul lui Chioreanu.
Horia Sima recomandă crearea unui „Grup de Comandă“, în
vederea realizării unei cvasi-unităţi legionare în ţară. Dar
disensiunile interlegionare se accentuează. După moartea lui Horia
Sima, totuşi, se constituie „Fundaţia Gheorghe Manu“, ce editează,
din 1998, revista „Permanenţe“. Ea este considerată „ramura
autentică a Mişcării“, menită să asigure continuitatea, actualitatea
doctrinară, politică, biologică a Legiunii.
(Va urma.)
Istorie
 18
„Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”
Ion Gavrilă Ogoranu - Făgăraş
Ion Gavrilă Ogoranu luptător în munţi, împotriva
comunismului. S-a angajat ca luptător anticomunist încă
din facultate, la Cluj şi la Braşov, astfel încât întreaga viaţă
şi a dedicat-o rezistenţei armată anticomunistă, conducând
şapte ani Grupul Carpatin Făgărăşan. Pentru lupta sa a fost
condamnat de instanţele comuniste în contumacie la zeci de
ani închisoare şi, la urmă, de două ori la moarte. Timp de 29
de ani, organele securităţii nu au putut să-l captureze. Abia
în 1976 este prins, fiind salvat de la execuţie la intervenţia
directă a preşedintelui american, Nixon.
Scurt istoric al rezistenţei
armate anticomuniste din România
Lohanul nr. 12
execute tot ce i s-a ordonat. Trebuie amintit că în două rânduri
(1938 şi 1941), alegătorii erau duşi să voteze pe faţă, „da“ sau
„nu“, în coloane, însoţiţi de jandarmi cu baioneta la armă.
România a devenit repede ţara de batjocură pentru Ana
Pauker, Luka László, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari
Georgescu, Pantelei „Pantiuşa“ Bodnarenko, Alexandru
Nicolschi, Valter Roman, Vincse şi Pavel Aranici.
Oamenii politici şi de cultură, fără coloană vertebrală, au
dezertat repede, milogindu-se în faţa noilor stăpânitori,
devenindu-le tovarăşi de drum, lăsând descoperiţi pe cei ce nu
şi-au aplecat capul şi care au fost trimişi în temniţă sau la
moarte. Pustiul, deznădejdea şi laşitatea s-au întins peste tot
cuprinsul ţării.
Şi totuşi în această mlaştină a disperării s-a închegat o
rezistenţă armată anticomunistă. Ea a început în Bucovina, în
martie 1944, când trupele sovietice au păşit pe pământul ţării
noastre. Acţiunea a fost organizată de Armata Română, de
ofiţeri, cum a fost locotenentul Motrescu, şi a continuat în acest
colţ de ţară prin Cenuşe, Macoveiciuc, Vatamaniuc, când
mocnit, când în flăcări, până în 1962, cu Vasile Motrescu.
Rezistenţa armată s-a întins apoi în toţi munţii României.
În toamna anului 1944 şi iarna ce a urmat, au fost lansate în
ţară, de germani, grupuri de paraşutişti cu misiunea de a acţiona
la un moment favorabil împotriva armatei sovietice, moment
care nu a mai venit. Unele grupuri, cunoscute de regimul

P
entru români, totdeauna comunismul a fost un lucru
străin de sufletul lor, atât ca ideologie, cât şi ca comunist, s-au autodesfiinţat intrând în legalitate, altele,
regim politic. În partidul comunist din România, necunoscute regimului, au rămas în munţi, până în 1948, când
înainte de 1944, nu s-au încadrat decât foarte puţini membri, au devenit active. Aşa a fost grupul de la Sâmbăta de Sus -
mai toţi fiind de origine etnică străină. Făgăraş, din care făceau parte scriitorul Constantin Gane şi
Partidul Comunist Gheorghe Pele, grup care s-a mutat la Arnota.
a fost impus la guver- Însuşi fostul ministru de interne din guvernul Sănătescu,
nare de armata sovie- generalul Aldea, a iniţiat o rezistenţă armată, imediat ce şi-a dat
tică şi apoi de forţa ce- seama că altă cale spre salvarea României nu mai era.
lor mai declasaţi indi- În 1946, evenimentele s-au potolit oarecum. Se mai spera
vizi din societatea ro- în alegeri libere şi în ajutor apusean, speranţe zadarnice.
mânească. Începând de la această dată s-a accelerat organizarea rezistenţei
Românii au ieşit militare anticomuniste, implicându-se în ea ofiţeri superiori, ca
din ce-al doilea război generalii Coroamă, Mitrea, Carlaonţ, amiralul Horea Măcelaru,
mondial ca popor în- colonelul Arsenescu.
vins şi tratat ca atare, şi În 1947, exista o înţelegere între toate forţele
de sovietici, şi de de- anticomuniste, din care făceau parte Partidul Naţional-Ţărănesc
mocraţiile apusene, iar (ing. Pop), Partidul Naţional Liberal (ing. Bujoi), Mişcarea
jertfele poporului îm- Legionară (prof. Nicolae Petraşcu, Nistor Chioreanu, George
potriva Germaniei na- Manu), grupurile din armata română, organizaţiile studenţeşti şi
ziste au fost zadarnice. alte forţe.
Soarta României, ca de S-a format şi un Comandament Unic al Rezistenţei. În
altfel şi a celorlalte ţări toată ţara s-au alcătuit grupuri înarmate cu scopul de a acţiona la
vecine, Cehoslovacia, momentul potrivit. A fost anunţat Consiliul Naţional Român de
Polonia, Ungaria, la Paris (condus de generalul Nicolae Rădescu) despre această
Bulgaria, a fost pece- realizare. El a anunţat guvernele apusene despre ce s-a iniţiat în
tluită, fără drept de apel România.
la masa tratativelor, Din cauza defecţiunilor din serviciile secrete apusene, (în
încă înainte de termina- care erau infiltrate de agenţi sovietici cu funcţii înalte, ca Harold
rea războiului. „Kim” Philby, Anthony Blunt şi alţii), regimul comunist din
Odată cu impune- România a fost informat de ce s-a realizat şi, în 1948,
rea la cârma ţării a unui Ion Gavrilă Ogoreanu, elev1 primăvara, în urma unor masive arestări, comandamentul a fost
guvern comunist, con- pierdut. În toamna anului 1948, în noiembrie, a avut loc un
dus de Petru Groza, în 1945 a fost suprimată libertatea, proces mamut al „Marii Trădări”, finalizându-se cu sute de ani
instaurându-se treptat un regim de teroare, al bunului plac, al de închisoare pentru cei arestaţi (autorul acestor rânduri fiind
celor ce au profitat de ocazie şi şi-au dorit puterea şi traiul bun inclus printre cei acuzaţi).
pe spinarea semenilor lor. În mai 1948, s-au făcut arestări masive în rândurile
Dacă în România, teroarea a fost mai fără milă şi oamenilor politici, studenţi, elevi, militari, muncitori, cu scopul
nedreptăţile mai strigătoare la cer decât în celelalte ţări vecine, de a preveni orice rezistenţă. Au rămas doar un număr mic de
dacă a existat un fenomen Piteşti şi un Canal al morţii, se nearestaţi, poate 20%, dintre cei decişi să se încadreze în
datorează faptului că în societatea românească s-au găsit atâtea rândurile rezistenţei armate, care, fie că nu erau cunoscuţi de
suflete negre în stare de orice josnicie. Am fost de asemenea regim, fie că au reuşit să se eschiveze de la arestare. Din aceşti
ţara care prin aşezarea ei geografică eram în cel mai înalt grad puţini rămaşi, s-a format rezistenţa armată din România, atât cât
Istorie

rupţi de apus, neavând graniţă decât cu ţări comuniste. Intrasem
în epoca comunistă după două dictaturi, carlistă şi antonesciană,
în care poporul a fost dresat să fie supus, înfricoşat şi obligat să
1 Sursa: Neambun (upload.wikimedia.org)
s-a putut.
Fără un comandament unic pe ţară, care să coordoneze
acţiunile, fără o legătură externă permanentă, cu tactici şi
strategii diferite, rezultatele nu au putut fi de amploare. Se poate
vorbi de o rezistenţă anticomunistă pe întreaga ţară până în anii
1962, când a fost distrusă. A fost încă o înfrângere în istoria
Aprilie 2010 19
României, istorie care pare că este alcătuită mai mult din Grupuri de rezistenţă armată
înfrângeri şi doar din puţine victorii. Învinşi au fost: Ioan Vodă, Grupurile cele mai cunoscute, conform documentelor din
Mihai, Horea, Tudor, învinse revoluţiile de la 1848, învinşi în arhiva securităţii sunt:
cele două războaie mondiale. Numai că aceste înfrângeri ne-au  În Banat: col. Ion Uţă, Spiru Blănaru, comandor Petru
ţinut conştiinţa naţională trează, prin ele am supravieţuit prin Domăşneanu, Nicolae Popovici (Gheorghe Ionescu), Petru
veacuri şi stăm astăzi pe pământul ţării. Ambruş, Ion Tănase, Dumitru Işfănuţ (Sfârlogea), Vernichescu,
Prin lupta de rezistenţă armată şi jertfele acestor grupuri Nicolae Doran, Liviu Vuc;
(bande, cum ne-a numit regimul comunist), alături de rezistenţa  În Munţii Apuseni (Alba): Dr. Iosif Capotă, Teodor
creştină, a celor din închisori şi a emigraţiei româneşti, poporul Şuşman, col. Nicolae Dabija, fraţii Macavei, Ştefan Popa,
român şi-a spălat onoarea, murdărită de atâtea laşităţi şi trădări. Maxim Sandu, fraţii Spaniol;
Numărul exact al grupărilor de rezistenţă armată  În Hunedoara: Lazăr Caragea, Petru Vitan;
anticomunistă nu se cunoaşte exact. În arhivele Securităţii nu  În Rodna: Leonida Bodiu (organizaţia Cruce şi Spadă)
există un inventar complet, ci doar tabele parţiale, tot altele de  În Vâlcea: Gheorghe Pele, Şerban Secu, Ion Jijie;
la an la an. Un studiu istoric pe această temă nu s-a făcut.  În Craiova: generalul Ion Carlaonţ, Marin Dumitraşcu;
Fundaţia Luptătorii din Rezistenţa Armată Anticomunistă a  În Gorj: cpt. Mihai Brâncuşi;
numărat peste 200 de grupuri.
Un grup înarmat de rezistenţă anticomunistă, trebuia să  În Dobrogea: Gheorghe Fudulea, Gogu Puiu, Nicolae
aibă următoarele caracteristici: Ciolacu, Nicolae Trocan, fraţii Croitoru;
1. Un număr de doi sau mai mulţi luptători (189 - în  În Crişul Alb: Gligor Cantemir, Ion Luluşa, Adrian
banda Victor Lupşa - Vrancea, 250 - în banda Vasile Dunca – Mihuţ;
Maramureş etc) hotărâţi să se opună cu arma conducerii  În Maramureş: Vasile Popşa, Ilie Zubaşcu, Gavrilă
comuniste, pentru a o dărâma. Mihali-Ştrifundă, Ion Ilban, Nicolae Pop, Vasile Dunca,
2. Un număr de oameni de sprijin al luptătorilor, care „banda“ de preoţi greco-catolici;
ajungea până la ordinul miilor, oameni ce au dat adăpost, hrană  În Vrancea: fraţii Paragină, Victor Lupşa;
şi informaţii grupurilor de luptători.  În Bârlad: Constantin Dan;
3. Un sector muntos  În Huşi: Emanoil
sau păduros, în care să acti- Balbuzan, Ioan Chirilă,
veze, şi un număr de locali- Dumitru Ochiu (organizaţia
tăţi unde să-şi exercite influ- Inimi Albastre alcătuită din
enţa asupra populaţiei. 10 combatanţi şi un lt. col.
4. Forţe ale Securităţii care ţinea legătura cu
şi Miliţiei, de la un pluton generalul Arsenescu. După
până la o armată de multe destrămarea acestui grup prin
batalioane sau regimente, cu prinderea şi condamnarea la
tehnică de luptă, care au acţi- moarte a ofiţerului, Balbuzan
onat după toate regulile răz- acţionează şi în Garda Albă,
boiului, împotriva grupului, prin agentul de legătură
câteva zile, câteva luni, sau dintre Iaşi şi Huşi Eugen
ani în şir (20 de ani în munţii Neamţu. În Huşi avea ca şef
Bucovinei). de grupă la Garda Albă pe
5. Un număr de câţiva Ioan Chirilă);
luptători din grup ucişi, sau  În Bacău: Vasile
prinşi răniţi în ciocnirile cu Corduneanu;
forţele Securităţii.  În Cluj: Gheorghe
6. Un număr de câţiva Paşca, Alexandru Podea,
dintre luptători sau dintre Harta mişcărilor armate anticomuniste Pop, maior Emil Oniga,
sprijinitori ucişi în anchete la din România, 1948–19691 Cornel Deac;
Securitate.  În Suceava: Silves-
7. Neapărat unul sau mai multe Iude, care i-au vândut, tru Hazmei;
pentru bani sau avantaje materiale, pe luptători, pentru ca  În Munţii Făgăraş:
aceştia să fie prinşi vii sau răniţi. - la sud: colonel Gheorghe Arsenescu, fraţii Petru
8. Un proces sau mai multe procese publice sau secrete în şi Toma Arnăuţoiu, Apostol;
care s-au dat zeci, sute sau mii de condamnări (cazul zonei - la nord: Dumitriu (Gheorghe Ionel), Făină, Ion
Făgăraş), dintre care multe la moarte şi confiscarea averii. Cândea şi Grupul Carpatin Făgărăşan.
9. Execuţii ale celor condamnaţi la moarte în locuri Într-un raport al Securităţii a fost dată cifra de 1300 de
dosite, aruncarea cadavrelor în gropi comune, necunoscute până astfel de grupări. În arhiva Securităţii nu se găsesc date despre
în ziua de azi, sau execuţii fără condamnare, în locuri publice, grupurile paraşutate de puterile vestice în România, decât ceea
pentru a înspăimânta populaţia (la Câmpeni, a rudelor ce a apărut în presă cu prilejul procesului din noiembrie 1953,
episcopului Valerian Trifa). necunoscându-li-se numărul.
10. Uciderea celor condamnaţi la închisoare în afara Între grupurile de rezistenţă din munţi, se numără şi
Penitenciarului, în condiţii necunoscute. grupul făgărăşan, la început sub numele de banda Haşu, banda
11. Instalarea unui regim de teroare asupra familiilor, Haşu-Gavrilă, banda Gavrilă. Ei s-au numit Grupul Carpatin
sprijinitorilor şi populaţiei din localităţi (bătăi, chinuri, Făgărăşan.
confiscarea averii, familii distruse, alungarea din case,
strămutarea lor forţată, copii neprimiţi la şcoli, servicii militarii Grupul Carpatin Făgărăşan
în unităţi de pedepsire de muncă forţată, sate întregi dislocate în Era prin 1947. Câteva sute de făgărăşeni gata de a se
Bărăgan, (de exemplu satul Segacea din munţii Apuseni.) opune cu arma stăpânirii comuniste impusă de Armata Roşie.
Istorie

12. Arogarea dreptului de viaţă, libertate sau moarte, de Era vremea când Braşovul urma să se numească Oraşul Stalin,
către câţiva ofiţeri de Securitate, care puteau face în sectorul lor din raionul Stalin, din regiunea Stalin, unde era instalat la
orice crimă şi fărădelege, fără a da socoteală nimănui. Securitate (care încă mai avu scurt timp denumirea de Siguranţa
statului) consilierul sovietic Alexandru Filipov, ajutat de
colonelul de securitate Coloman Ambruş, căpitanii Ernest
1 Sursa: Vintilă Barbu (upload.wikimedia.org)
 20
Ion Gavrilă Ogoranu în tinereţe Colonelul Arsenescu
Deitel, Izu Averbuch (Auerbach), Moritz, Francisc Gergely,
Alexandru Nagy şi alţii cu nume de aceeaşi rezonanţă, dar şi de
colonelul Gheorghe Crăciun, căpitanul Ion Cârnu, Stelian
Alexandrescu şi Stoica. Cei dintâi comandau, iar ceilalţi
executau treburile murdare.
Ion Gavrilă Ogoranu era încadrat într-o organizaţie
condusă de tânărul inginer Gheorghe Toader, şef de promoţie a
Politehnicii din Bucureşti. Se aflau în legătură cu rezistenţa
militară din garnizoana Făgăraş, prin cpt. Sabin Mare, precum şi
cu organizaţia studenţilor şi muncitorilor din Braşov, prin
Gheorghe Jimboi şi fraţii Alexandru şi Ion Fulicea. Se cunoştea
existenţa la vremea aceea a unui comandament unic pe ţară al
tuturor forţelor anticomuniste. La Sâmbăta de Sus se afla, cu
domiciliu obligatoriu, prof. Nicolae Petraşcu, secretar al
Mişcării Legionare, iar în Recea se afla generalul în rezervă
Vasile Mitrea.
La arestările din 1948, au fost închişi cei mai mulţi dintre
studenţii făgărăşeni activi în mişcare, între care Iancu Morar,
Moise Bărcuţean, Ion Ivan, Gheorghe Peptea, Gheorghe Bulgăr,
Octavian Tomuţa, Octavian Crişan, Octavian Popa, Aurel
Nuţiu, Nelu Muntean. Dintre cei arestaţi atunci urmau să fie
ucişi în închisoare: ing. Gheorghe Toader, dr. Petru Săbăduş,
Gheorghe Jimboi şi muncitorul Ion Fulicea. De asemenea au
fost arestaţi majoritatea fraţilor de cruce de la Liceul Radu
Negru, în frunte cu Victor Roşca. În timpul arestărilor de la
Braşov a fost împuşcat şi ucis în stradă, în plin oraş, studentul
Isac.
Trebuie amintit că arestările din 1948 au fost făcute de
comisari ai Siguranţei, Poliţiei, şi ofiţeri ai Jandarmeriei, care la
mai puţin de un an urmau să fie la rândul lor arestaţi şi
condamnaţi.
Puţinii studenţi şi elevi scăpaţi de arestare au pus bazele
grupului de rezistenţă de pe versantul nordic al munţilor
Făgăraş.
În partea răsăriteană a judeţului Făgăraş, s-a organizat
grupul „Vultanul”, sub conducerea învăţătorului Pridon, din
Părău, căpitan în rezervă, fost voluntar în armata română în
primul război mondial. Alături de el se afla studentul Marcel
Cornea, învăţătorul Ioan Boamfă şi tânărul Ioan Buta. Fraţii de
cruce Ion Mogoş şi Niculae Mazilu, ieşiţi din închisoare, au
adunat într-o organizaţie tinerii din satele din jurul Făgăraşului
şi, prin Victor Ioan Pică, au reînfiinţat frăţia de la Liceul Radu
Negru.
Au urmat apoi ani lungi de înfruntări cu forţele regimului:
Istorie
Miliţie, Securitate sau chiar cu armata activă. În cele 146 dosare
de urmărire ale Securităţii apar menţionate 108 acţiuni
întreprinse împotriva grupării, iar dintre membrii ei au căzut pe
rând, după cum urmează: primul ucis în luptă în noiembrie
1950, a fost studentul Marcel Cornea, în satul Părău, şi a fost
Lohanul nr. 12
L. Haşu
prins rănit studentul Gilu Radeş. A urmat în decembrie, feciorul
Toma Pirău (Porâmbu), căzut în luptă în satul Ileni, în şura lui
Dumitru Cornea. În Sărata, a fost împuşcat învăţătorul Ion
Cândea, iar în ajunul Crăciunului, mor vânduţi, luptând, elevii:
Ion Mogoş şi Niculae Mazilu în satul Pădureni, judeţul Timiş,
în casa lui Traian Muraru. Sunt prinşi răniţi într-o ciocnire în
Râuşor elevul Silviu Socol, ţăranul Gheorghe Arsu, studenţii
Gheorghe Duminecă şi Nicolae Stanciu din Aluniş, Olt. Toţi
aceştia, împreună cu plutonierii Partenie Cosma, Dumitru
Cornea, Traian Muraru, învăţător Pridon, căpitan activ Traian
Monea au fost condamnaţi la moarte anul 1951. Sute de oameni
au fost arestaţi şi condamnaţi la mulţi ani de închisoare. A fost
arestat şi studentul Mihai Maga, a pierit fără urmă
sublocotenentul Frâncu.
Pleacă dintre noi în străinătate căpitanul Sabin Mare, cu
angajamentul că se va întoarce paraşutat. Sunt ucişi în condiţii
necunoscute, membrii grupului de paraşutaţi, lansat la Sărata,
Făgăraş: Constantin Săplăcan, Ilie Puiu, Wilhelm Spiendler,
Mathias Bohn şi Gheorghe Bârsan. În legătură cu ei sunt
condamnaţi la moarte şi executaţi fraţii de cruce Mircea Coman
şi Serafim Ilisie.
În 1951, în decembrie, este rănit grav, căzând în mâinile
Securităţii, luptătorul Dumitru Moldovan din Lisa, Făgăraş,
fiind prins şi tatăl său, Vasile Moldovan, apoi Petru Novac, tatăl
lui Nelu Novac.
În februarie 1952, în satul Voievodeni, este vândut şi ucis
Andrei Haşu (Baciu), conducătorul de fapt al grupului. Spre
finele anului 1952, în Poiana Sibiului, este ucis în luptă, lt.
„Dumitriu”, pe numele real Gheorghe Ionele din Arieşeni, Alba,
iar a doua zi de Crăciun este prinsă în Avrig, Lenuţa Făină.
Timp de doi ani n-a mai murit nimeni din grup. Au rămas
11 persoane, venind şi Ioan Pop din Lisa în rândurile grupării.
În 1953, a murit sau a fost prins căpitanul Sabin Mare, alături de
Gavrilă Pop.
La 6 august 1954, cad în luptă cu forţele Securităţii la
Obreja, Alba: Gheorghe Şovăială şi Gelu Novac. La 20 august,
cade în mâinile Securităţii la Avrig, grav rănit, elevul Ion Ilioi
iar preotul greco-catolic Ioan David şi cumnatul său Candid
Bărdaş sunt prinşi răniţi, în Porumbacu de Jos. În Porumbacul
de Sus, este prins dr. Constantin Cismaş.
În iunie 1955, Remus Sofonea, grav rănit şi Laurean Haşu
hotărăsc să se sinucidă pentru a nu cădea vii în mâinile
Securităţii. Laurean Haşu nu moare, ci e salvat şi vindecat de
prof. Olimpiu Borzea.
Sunt prinşi prin vânzare, pe rând, în anul 1955, studenţii
Ion Chiujdea şi Laurean Haşu, elevii Ioan Novac şi Victor
Metea, iar în primăvara anului 1956 Ioan Pop. Aceştia,
împreună cu prof. Olimpiu Borzea şi dr. Nicolae Burlacu, sunt
condamnaţi la moarte şi executaţi la Jilava în noiembrie 1957,
Aprilie 2010
Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganul, Săptămâna Mare, 1954
mai puţin ultimii doi, cărora li s-a comutat pedeapsa în muncă
silnică pe viaţă. Victor Metea, care a refuzat să facă cerere de
recurs şi graţiere, drept pedeapsă, a mai fost ţinut viu în lanţuri,
până în aprilie 1958. Dr. Pompiliu Stanciu a murit în arestul
Securităţii, în condiţii suspecte.
Niciunul dintre ei nu a căzut mort în luptă în munţi. Răniţi
au fost, dar morţi, nu. În spatele fiecărui mort a fost o vânzare.
N-au fost singuri în această luptă. Alături de noi a fost populaţia
din regiune, care i-a ajutat şi ocrotit. Peste 1.000 de familii au
avut de suferit în urma răzbunării Securităţii. Dintre acestea
amintesc: familiile: Borzea din Viştea de Jos, Bucelea din
Viştea de Sus, fraţii Elisabeta Malene şi Remus Budac din
Cârţa, fam. Vasile Mureşan din Dăişoara, Bârsan din Retiş,
Aroneasa, Comşa, Gavrilă, Iftim din Cincu, Aurel Dăişorean
din Merghindeal, Ieronim Mihai din Bărcut, Ieronim Albu din
Crihalma, Gheorghe şi Ion Buta din Jibert, medicii Gheorghe
Brescan şi Vasile Munteanu, Ion şi Nicolae Grecu din Şoarş,
sute de familii din toate satele din Ţara Oltului, care se găseau
ca bănuiţi în arhivele Securităţii. Nu trebuiesc uitaţi sutele de
ciobani din Argeş şi Muscel, nici pădurarii din zona Făgăraş.
Caracteristic pentru toţi aceşti oameni e declaraţia
preotesei Valeria Raita, dată la Securitate: „Declar că niciodată
nu voi fi în stare să-i vând pe Metea şi pe Gavrilă, care-mi sunt
dragi ca şi copiii mei“.
Nu doar ei au făcut rezistenţa anticomunistă. Înaintea lor
au fost preoţii ortodocşi sau uniţi cu Roma, în frunte cu Arsenie
Boca, stareţul Mănăstirii Sâmbăta, preot David Ion din Scorei,
Stanislav Axente din Lisa, Dascălu din Arpaş, Bălescu din Ucea
de Sus, Moldovan din Recea, Raita şi Motoc din Săsciori,
Coriolan Buracu din Făgăraş, şi alţii care au luat calea
închisorilor sau a Canalului.
Aceeaşi atitudine demnă au avut-o intelectualii din
regiune, în special profesorii şi învăţătorii. Lista lor începe cu
prof. Nicolae Petraşcu, Virgil Mateiaş, Romulus Ursu, Valer
Literat, Mihai Novac, Săbăduş, notarul Moise Câlţea. Ei au fost
în acel colţ de ţară un dram de demnitate creştină şi naţională,
un picur de speranţă în viitor. „I-am întrebat“, scrie unul din
martori, într-o declaraţie în arhiva Securităţii, „dacă ei mai cred
într-o cădere a regimului comunist din ţară. Mi-au răspuns: ce
nu e cu putinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu“.
Rezistenţa făgărăşană, ca de altfel întreaga rezistenţă
anticomunistă pe ţară, lucru ce reiese din documentele de
atunci, a avut trei caracteristici:
1. Caracter naţional, indiferent de cine a fost iniţiată şi
constituită, militari, legionari, ţărănişti, intelectuali, studenţi,
elevi, ţărani, muncitori, preoţi, scopul rezistenţei era salvarea
româniei de regimul comunist, sau măcar salvarea demnităţii
poporului român. Drapelul sub care se lupta era tricolorul. Toţi
aveau conştiinţa că reprezintă adevăratul stat român, şi nu cel
impus cu forţa de Armata Roşie şi consilierii sovietici. În
acuzaţiile ce li s-au adus şi pentru care au fost condamnaţi era şi
21
aceea că şi-au însuşit atribute ale statului
român. Adevărat, aşa a fost. Cu această
conştiinţă s-a luptat şi s-a murit! De
asemenea aveau conştiinţa că reprezintă
adevărata armată română, şi nu cea silită să
cânte pe străzi, „O, Moscova, patria mea”.
2. Al doilea caracter a fost cel
creştin. Luptând pentru neamul românesc,
au luptat cu credinţa că luptă pentru
prezenţa lui Hristos în sufletul neamului
nostru, pentru valorile creştine, pentru
adevăr şi dreptate, pentru ca neamul nostru
să rămână creştin aşa cum a fost în cei
2000 de ani.
3. Caracter monarhic, luptam pentru
o Românie regală, cu o constituţie
democratică, în care să se prevadă:
drepturi, obligaţii şi libertăţi pentru toţi
cetăţenii ţării, de orice neam şi de orice
stare socială.
Tactica şi strategia Grupului
Carpatin Făgărăşan
Aveam la dispoziţie cel mai compact masiv muntos din
România, lung de 100 Km. şi lat de 60 Km. fără căi de
comunicaţie, împădurit.
Grupul era format din tineri cu dragoste de Dumnezeu şi
de ţară, ce ne cunoşteam de mici, crescusem împreună, ne ştiam
calităţile şi defectele, ne născusem la poalele munţilor şi în
munţi ne simţeam ca acasă („…pe ei îi ocroteşte natura,”
recunoştea şi locotenentul Alexandru Moritz.)
Ne-am extins activitatea pe o suprafaţă cât mai mare: toţi
munţii Făgăraşi şi Perşani, pădurile de pe Ardeal, până la
Racoş, Sighişoara, Mediaş, Sibiu, pentru a dispersa forţele
trimise împotriva noastră. Nu ne-am construit un punct central
de rezistenţă, greşeală ce-au făcut-o majoritatea grupurilor din
ţară, chiar cele conduse de militari, unde, odată descoperit
centrul de rezistenţă, Securitatea aducea atâtea forţe, încât putea
să distrugă grupul. Cât timp nu era zăpadă, eram peste tot şi
nicăieri, tot timpul în mişcare.
Am fost iubiţi şi sprijiniţi de o populaţie minunată. Ne-am
încadrat totdeauna în morala creştină şi onoarea militară.
Ţineam să nu rămână în urma noastră nici o acţiune de care să
ne fie ruşine în viitor. Nu am tras niciodată primii asupra
ostaşilor trimişi după noi. Tragedia luptei noastre a fost că nu ne
întâlneam cu adevăraţii vinovaţi, care conduceau represiunea de
la distanţă, ci eram puşi în situaţia tragică, de a ne întâlni şi
ucide român cu român pe crestele munţilor. Am tras doar atunci
când am fost înconjuraţi şi pentru a ieşi din încercuire.
Istoria acelor ani am scris-o încă de atunci, în munte, în
câteva caiete, cu titlul „Brazii”, şi-n câteva testamente. O parte
din ele au ajuns în mâinile Securităţii, altele s-au pierdut.
Câteva se află în dosarele Securităţii, dactilografiate sau
fotografiate. De altfel, toate dosarele au fost microfilmate, ceea
ce înseamnă că mai există încă o arhivă, microfilmată.
După Revoluţie, am rescris istoria acelor ani din memorie,
în trei volume, sub titlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”,
ultimul volum în colaborare cu Lucia Baki-Nicoară.
În prefaţa volumului al treilea, am spus că, pentru a scrie o
istorie a grupului, pe lângă amintiri, e nevoie de documentele
Securităţii.
Astăzi le avem. Nu toate. La C.N.S.A.S a sosit de la
Securitate dosarul operativ 846.873, înregistrat aici sub nr. 770.
Sunt în total 124 de volume, ce cuprind 49.890. file. Din acest
număr 30 volume au fost alcătuite de Miliţie, restul de
Securitate. Tot aici se mai află un dosar penal, format din 16
volume, cuprinzând procesul din 1957 şi condamnarea
Istorie
luptătorilor la Sibiu. Se mai găsesc câteva dosare provenite de
la regionalele Securităţii, altele decât cea din regiunea Stalin.
Nu se află dosarul cu evenimentele din 1950 şi cu procesul din
oraşul Stalin din iulie 1951, cu pronunţarea a 17 condamnări la
moarte. Nu se află informaţii despre paraşutaţii de către puterile
apusene în anii 1950-1953, decât în măsura în care a fost
 22
nevoie, pentru condamnarea grupului nostru ca spioni ai
imperialiştilor americani, englezi şi francezi. Nu se află nici o
referire la modul cum a fost arestat şi anchetat autorul acestor
rânduri, şi nici despre urmărirea sa, ulterioară. Nu se află
dosarele cu legăturile noastre externe, despre avionul american
venit să ne ajute în 1951, ci doar informaţii în urma cărora am
fost acuzaţi de legături cu imperialiştii, pentru a fi condamnaţi
pentru spionaj şi trădare. Cândva, când dosarele nu vor mai fi în
mâna celor ce le-au alcătuit, se va face lumină completă în
istoria rezistenţei anticomuniste.
Materiale care se află în dosarele studiate la C.N.S.A.S.
Ca volum de pagini scrise, sunt notele informative ale
diferiţilor informatori. De altfel trebuie ştiut că orice acţiune
desfăşurată de Securitate a avut la bază o informaţie, adevărată
sau falsă, despre noi. Cum au fost recrutaţi şi cine au fost
informatorii?
Primii informatori ai miliţiei şi securităţii au fost vechii
agenţi ai jandarmeriei, poliţiei şi siguranţei. Stăpânii s-au
schimbat, dar uneltele au rămas. În multe cazuri au rămas şi
stăpânii. Jandarmii au devenit miliţieni, comisarii şi ofiţerii au
devenit ofiţeri de Miliţie şi Securitate, tot atât de zeloşi şi de
slugarnici ca şi înainte, ba chiar mai mult. Ca exemplu, îl dau pe
plutonierul de Miliţie Gheorghe Mureşan, care a trimis la
moarte şi închisoare sute de oameni. De altfel lucrurile s-au
petrecut la fel şi în eşaloanele superioare: şeful Siguranţei
antonesciene, Eugen Cristescu, condamnat la moarte odată cu
mareşalul, n-a fost trimis în faţa plutonului de execuţie, ci
cocoţat la Direcţia Securităţii, unde şi-a adus aportul, la
distrugerea „duşmanilor regimului”. Că, după un timp, când nu
au mai avut nevoie de ei, au fost arestaţi şi condamnaţi şi ei la
rândul lor, acest lucru face parte din morala comunistă.
De obicei, într-un fel, informatorii nu erau numai
informatori, ci erau oameni tari, mai ales în sate şi oraşe, care
puteau dispune de semenii lor, pentru satisfacerea propriilor lor
interese. Erau cunoscuţi de toată lumea, şi ei voiau ca oamenii
să le ştie de frică. De multe ori se poate vorbi chiar de dinastii
de informatori. Iată un caz pe care-l cunosc bine: informatorul
nr. 1 a fost primar în timpul stăpânirii maghiare, trimiţându-şi
consătenii la închisoare, mai zelos decât jandarmii maghiari.
După Unire, n-a păţit nimic, s-a înscris în Partidul Liberal şi a
fost tot primar. S-a purtat la fel cu sătenii, de data aceasta cu
ajutorul jandarmilor români. Nr. 2, fiul primului, a fost mare şi
tare în timpul dictaturilor carlistă şi antonesciană. Se lupta să
ajungă primar. Pe pâra lui au fost ridicaţi consăteni şi trimişi din
post de jandarmi în post de jandarmi, cu mâinile legate. Nr. 3,
fiul nr. 2, a fost un zelos agent al Securităţii, făcând pâri
mincinoase la adresa consătenilor. Doi oameni pârâţi de el au
murit în urma bătăilor primite de la Securitate. Nr. 4, fiul nr. 3,
a ajuns ofiţer de Miliţie şi apoi de Poliţie.
Altă categorie de informatori erau cei care prin funcţia lor
aveau tangenţă cu noi. Pădurarii, paznicii de vânătoare,
vânătorii din magazine, paznicii de câmp şi din sate, ciobanii,
cabanierii, medicii, farmaciştii, postaşii, hornarii, învăţătorii,
preoţii, vânzătorii, medicii veterinari etc, care erau obligaţi să-şi
ia angajamentul că vor raporta tot ce au observat. Erau instruiţi
în acest sens şi uteciştii şi pionierii, în şedinţele lor de
îndoctrinare comunistă. Uneori copiii şi-au vândut părinţii şi
vecinii, cu pasiune. O categorie aparte de informatori erau chiar
membrii familiilor noastre, colegii de şcoală, prieteni şi
sprijinitori de-ai noştri.
Noi am sfătuit întotdeauna pe oamenii noştri să nu refuze
propunerea Securităţii de a deveni agenţi, pentru a nu fi arestaţi,
şi să-şi ia angajamentul că ne vor vinde. Era singura modalitate,
de a scăpa de arestare şi de chinurile din beciurile Securităţii. Pe
ei i-am sfătuit să dea informaţii despre noi, lipsite de
importanţă. În multe cazuri, le spuneam noi ce să declare
Istorie
Miliţiei şi Securităţii pentru a fi crezuţi şi pentru a-i deruta.
Spera oare Securitatea că va obţine rezultate astfel? Aveau
puţine speranţe, dar se mulţumeau cu ce se realiza. Trebuie spus
că asupra oamenilor noştri şi în general asupra populaţiei se
făceau ameninţări mari şi chiar se recurgea la ele. Bunăoară: „vă
vom duce cu toată familia, de nu va mai şti nimeni de voi!”, „te
Lohanul nr. 12
vom ucide în bătaie la Securitate!” , „ai o fată sau o soţie, o vom
lua-o la Securitate, şi câinii îşi vor bate joc de ea!”. Cu toate
acestea nu am fost vânduţi.
Există în istoria grupului nostru însă, doar câteva cazuri,
când sprijinitorii noştri, terorizaţi şi îngroziţi, au cedat: fratele
lui Toma Pirău, Ion Gălbingea, şi mai târziu, prof. Ion Grovu,
care a vândut ultimul grup dintre noi.
S-a vorbit mult după revoluţie despre publicarea listei cu
numele informatorilor Securităţii. În cazul nostru, ar fi cel puţin,
o mare greşeală. Nu faptul că ai iscălit un angajament te face
vinovat. La vremea aceea refuzul de a fi informator era egal cu
chinuri şi cu urmări foarte grave, arestare, deportare sau moarte.
Majoritatea oamenilor noştri de sprijin au trebuit să iscălească
un astfel de angajament. Nu poate fi socotit cineva informator
dacă a declarat informaţii lipsite de valoare, ca de exemplu
„Părinţii lui Metea Victor au fost la biserică”, sau dacă au spus
lucruri pe care Securitatea le ştia, ca de ex. am văzut-o pe mama
lui R. cu haine cernite, deci ştie că fiul ei e mort. Informator îl
socotim pe acela a cărui informaţie a ucis sau a produs un rău
cuiva. Sunt zeci de mii de pagini în cazul nostru, conţinând
informaţii care nu ne puteau face nici un rău. Oamenii le-au dat
din cauza fricii sau anume ca să deruteze Securitatea. Ar fi o
crimă ca numele adevărat al autorilor acestora să figureze într-o
listă oarbă a informatorilor.
Şi, cu toate acestea, au fost oameni care au refuzat pe faţă
să-şi ia un angajament. Un paznic de vânătoare a spus: „eu am
fost angajat să ocrotesc vânatul, nu să vânez oameni”. Unui
condamnat la 15 ani i se promite eliberarea, dacă promite că-l
va preda pe nepotul lui. „Să-mi vând eu sângele meu? Ce vreţi
să faceţi din poporul acesta?”
Adevăraţii informatori, au fost aceia care, de bună voie şi
nesiliţi de nimeni, pentru bani sau alte beneficii, şi-au trimis
consătenii la arestare, condamnare sau moarte, ca bunăoară cei
ale căror informaţii au dus la 17 condamnări la moarte, zeci de
condamnări la închisoare, familii distruse, gospodării arse din
temelii, informaţii răsplătite cu câte 1000 de lei de informator.
Informatori vinovaţi au fost şi cei care s-au răzbunat pe semenii
lor, pârându-i că au legătură cu cei din munţi, fără să fie
adevărat. Pe vremea aceea nu puteai să te răzbuni pe cineva mai
crunt, decât pârându-l că are legătură cu aceştia (ca bunăoară cel
care s-a răzbunat pe vecinul său, Octavian Lazea, declarând că
mama lui Gavrilă a fost văzută la acesta cu o traistă de merinde,
lucru complet neadevărat. Cei doi au fost arestaţi, bătuţi şi
aruncaţi în nesimţire pe marginea drumului).
În dosare se găsesc pe lângă informaţii, rapoarte,
telegrame, procese verbale, note, dispoziţii, hotărâri etc precum
şi activitatea trupelor de Securitate împotriva noastră din timpul
anilor 1950-1956 şi chiar de mai târziu. Nu am găsit
consemnate acţiunile de mai mică amploare ale Miliţiei şi
Securităţii din anii 1948 şi 1949. De asemenea se găsesc
consemnate doar acţiunile din regiunile Stalin şi Sibiu, şi numai
tangenţial amintite cele din regiunea Argeş, deşi ne-am ciocnit
în multe rânduri cu trupele din regiunea Argeş (ca de exemplu
în 1951 în Piscul Netorului, în 1952 pe muntele Moldoveanu şi
în 1954 la Izvoarele Topologului.)
Două acţiuni, şi anume cele de mai mare amploare din
vara anului 1951 şi din 1952, nu sunt consemnate, ultima deloc,
iar prima de abia tangenţial amintită. Cauza? Ultima se pare că
a fost condusă de Nicolae Ceauşescu pe când era general la
armată. De altfel din loc în loc, în volume, se găsesc file albe
(chiar scris cu cuvintele “filă albă”, înlocuind desigur ceva ce a
fost extras).
Efectivul acţiunilor a variat de la grupa de patru până la
zece ostaşi, până la plutoane şi mai la urmă regimente, când
grupul nostru carpatin nu mai era numit „bandă”, ci a devenit
„inamicul”. Deşi s-au folosit permanent avioane şi elicoptere,
ele nu sunt decât parţial amintite.
Desfăşurarea acţiunilor este consemnată amănunţit, unele
chiar foarte amănunţit, fiind trecute chiar şi numele câinilor care
au participat la acţiune.
În total am numărat 108 acţiuni ale miliţiei şi securităţii,
repartizate astfel pe ani:
 16 acţiuni în 1950
Aprilie 2010
 7 acţiuni în 1951
 15 acţiuni în 1952
 23 acţiuni în 1953
 25 acţiuni în 1954
 18 acţiuni în 1955
 4 acţiuni în 1956.
Desfăşurarea ciocnirilor cu grupul nostru sunt consemnate
destul de aproape de adevăr. De obicei sunt introduse elemente
care să le scuze insuccesele: de exemplu se prezintă un număr
mai mare de bandiţi, se trec mai puţine forţe ale Securităţii,
armamentul blocat, acţiunile s-au petrecut seara când
întunericul avantaja bandiţii; şi bineînţeles au găsit totdeauna
ţapi ispăşitori, din vina cărora noi n-am fost distruşi şi ei au avut
pierderi. Ofiţerii incompetenţi au fost daţi afară sau înaintaţi
Tribunalului Militar.
În ce priveşte adevărul şi minciuna din dosare: unele piese
din dosar sunt adevărate, aşa cum sunt prezentate, altele sunt
cosmetizate, cu scuze şi elemente favorabile lor, altele sunt
denaturate în parte sau complet, pentru ca vina să cadă total
asupra noastră. În sfârşit, unele sunt în totalitate inventate cu
bună ştiinţă, pentru ca organele să-şi justifice ineficienţa în faţa
forurilor superioare. Un astfel de caz este cel al licenţiatei Elena
Şofariu, a cărei viaţă a fost distrusă de Securitate, bănuită a avea
legături cu grupul nostru, fata neavând însă nici cea mai mică
legătură cu noi.
Aici consemnez un mare noroc pentru grupul nostru
făgărăşan. În majoritatea grupurilor din ţară, nu mai trăieşte
nimeni dintre cei ce pot confirma cât adevăr şi câtă minciună se
află în dosarele Securităţii. În grupul nostru făgărăşan au
supravieţuit şi mai trăiesc destul de mulţi din cei ce au trăit
acele evenimente şi le pot judeca (luptătorii Ion Ilioi şi Gilu
Radeş, Olimpiu Borzea, Ion Grecu, Victor Ioan Pică, Dumitru
Moldovan, autorul acestor rânduri şi alţii. Până de curând au
trăit dr. Nicolae Burlacu, înv. Elisabeta Malene, şi preotul
Victor Dâmboi.). Trebuie spus că în volumul dosarelor,
documentele nu sunt aşezate după niciun criteriu logic, nici
cronologic, nici tematic. În multe cazuri cuprinsul volumului nu
corespunde titlului de pe copertă. Pentru sistematizarea
enormului material ce l-am scos din arhive, am adoptat pe cât
posibil ordinea cronologică, cu anul, luna şi data când a fost
emis documentul. Astfel se face ca un document să nu aibă
legătură tematică cu cel de dinaintea lui sau cu următorul
document. Am consemnat fiecare document cu data, volumul,
fila de unde provine şi autorul documentului. În unele cazuri,
din neatenţie, am uitat să trec, unul sau două din aceste repere,
şi mi-ar fi trebuit un timp enorm să repar greşeala.
Scopul tipăririi volumelor lui Ion Gavrilă Ogoranu
1. Să dovedesc că amintirile din cele trei volume
publicate sub titlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” nu au
fost nişte povestiri, ci realităţi crude, la care autorul şi ceilalţi
amintiţi în carte au participat efectiv.
2. Să dovedesc că prin curăţia idealurilor pentru care am
luptat, prin dăruirea de care am dat dovadă, prin păstrarea liniei
de onoare şi morală creştină ce-am adoptat-o, prin tactica şi
strategia pe care le-am folosit, prin acţiunile de luptă la care am
participat, prin jertfele pe care le-am adus, prin efectivele
forţelor duşmane care au acţionat asupra noastră, prin influenţa
pe care am avut-o asupra zonei din sudul Transilvaniei, grupul
nostru carpatin de eliberare naţională poate fi aşezat cu cinste
alături de celelalte sute de grupuri de rezistenţă anticomunistă
din România.
3. Toate cele de mai sus le pun în faţa istoricilor, să
judece, să cântărească şi să se pronunţe dacă într-adevăr a
existat o rezistenţă armată anticomunistă în România.
4. M-a interesat mai puţin numele informatorilor şi
ofiţerilor care au făcut poliţie politică şi au acţionat asupra
noastră. M-am oprit cu drag la chipurile luptătorilor, la sufletul
lor curat, la cei ce şi-au jertfit pe altarul patriei tinereţea,
libertatea, şi la urmă viaţa, fără a pretinde nimic pentru sine.
Asupra acelora care nu au nici până astăzi, nici cruce, nici
mormânt. Am adus în faţă de asemenea, chipurile oamenilor din
23
acest colţ de ţară, care au venit alături de noi, şi împreună am
scris o pagină, de istorie, frumoasă, credem noi. Nu o istorie
rece şi savantă, a forţelor de producţie, a conflictelor de
interese, a centrelor de influenţă interne sau externe, a teoriilor
seci inventate de oameni, ci a istoriei vii a poporului nostru, o
istorie care suferă, care plânge, care speră luptă şi se zbate să
supravieţuiască, ce-şi apără credinţa în Hristos, nevoile şi
neamul, demnitatea celor înfrăţiţi cu râurile şi ramurile, pe scurt
a acelor ce-au făcut şi vor face fapte istorice. A acelor care
murind, au lăsat prin testament, ţării, cuvintele: Mamă ţară,
iartă-ne că am cutezat să luptăm şi să murim pentru tine!
Testament
Alcătuit de Grupul Carpatin-Făgărăşan în primăvara
anului 1954, în muntele Buzdugan (ciorna acestui testament a
fost găsită de Securitate la profesorul Remus Budac)
Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai
arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii
neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi
creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi
gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri,
izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.
Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt,
pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc
sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul
trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea
noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi,
vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică,
terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua
cea Mare.
Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră,
noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe
aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii
noastre de neam, jertfa noastră.
Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai
bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră,
tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-
am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu
vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm
pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de
aventură, nici din ură pentru nimeni.
Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme
materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Nici unul din noi nu
avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi,
nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din
contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai
mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul.
Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam,
liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul
nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. Exişti în
măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti
pentru această iubire.
Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l
înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu
scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum
îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare
altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba
copilul ei. În inima şi mintea noastră, n-au încolţit niciodată
visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim
să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al
destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta
noastră.
Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan
cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm
statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului
care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea
Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de
Istorie
aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce
cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate
peste veacuri, apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan,
oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi
moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu
orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei
 24
româneşti.
În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi
nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o
viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-
am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie
prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut
sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim
pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu
odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns
în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din
istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am
cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest
neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin
jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim
decât biruitori sau morţi.
Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui
Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi
dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am
simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem
face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim.
Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură
pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe
Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de
iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile
de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi
oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi
dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea
şi strălucita biruinţă românească.
Scrieri:
Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc,
vol. I, Editura Marineasa - Timişoara, 1995
Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc
,vol. II, Editura Marineasa - Timişoara, 1996
Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc,
vol. III împreună cu Lucia Baki Nicoară - Editura Marineasa -
Timişoara, 1999
Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc,
vol. IV - Editura Mesagerul de Făgăraş, 2004
Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc,
vol. V - La pas prin Frăţia de Cruce - Editura Mişcării
Legionare, 2006
Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc,
vol. VI -Episcopul Ioan Suciu în faţa furtunii, Editura Viaţa
Creştină, Cluj 2006,
Ion Gavrilă Ogoranu, Elis Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa,
Brazii se frâng dar nu se îndoiesc vol. VII - Rezistenţa
anticomunistă din Munţii Apuseni, Editura Marist, Baia Mare
2007,
Ion Gavrilă Ogoranu, Întâmplări din lumea lui
Dumnezeu - Editura M.C., 1999,
Ion Gavrilă Ogoranu, Amintiri din copilărie, Editura
Marineasa - Timişoara, 2000,
Ion Gavrilă Ogoranu, Anamaria Ciur, Iuda - roman,
Editura Marist, Baia Mare 2008.
P. S.
În 1955, atunci când multe dintre grupările de rezistenţă
au fost fărâmiţate de trădări ori de ciocnirile cu jandarmii,
Ogoranu s-a refugiat în localitatea Galţiu, din judeţul Alba, în
casa văduvei unui fost coleg de liceu, Ana.
Ion Gavrilă Ogoranu a stat ascuns 21 de ani, până în 1976,
când a fost arestat la Cluj, pe strada Sindicatelor. Deşi era
condamnat la moarte, nu a fost executat. Nixon i-a prezentat lui
Ceauşescu o listă de români de care SUA se interesa. Numele
lui Ogoranu era pe acea listă, iar de atunci, Securitatea l-a lăsat
în pace. Bădia Ogoranu a fost preşedintele Partidului Pentru
Istorie
Patrie. Cu toate că avea lucrarea de diplomă pregătită încă din
1948 („Agricultura la munte“), abia după 1990 a primit
recunoaşterea oficiala a anilor de studenţie. „Eu, care eram
decorat şi răsplătit în străinătate, să nu am parte de recunoaştere
aici, în ţara mea…“, şi-a mărturisit el, în final, frământarea.
Senatul USAMV Cluj a decis să-i acorde lui Ion Gavrilă-
Lohanul nr. 12
Ogoranu diploma de inginer agronom onorific, cu specializare
în agricultură, pe baza examenelor promovate în perioada 1944-
1948 şi a activităţii în slujba poporului român. Ogoranu a mai
primit şi medalia „Ad Gloriam Agriculturae“ şi, în mod
simbolic, foaia sa matricolă.
(Preluare după articole apărute în Wikipedia România, în
luna februarie 2010).
Trasee comerciale, trasee ale
civilizaţiei şi spiritualităţii
Istoria comerţului,
istoria comunicării popoarelor
Ec. Aurel Cordaş - Huşi
(continuare din Lohanul nr. 11, februarie 2010)
Lumea Nouă
Trăsături ale economiei, civilizaţiei şi spiritualităţii
europene premoderne
P
ână în sec. al XIV-lea economia ţărilor europene se
caracterizează, ca pondere, printr-o economie
naturală („economie în care produsele muncii sunt
destinate satisfacerii necesităţilor de consum ale producătorului
şi nu pentru schimb”), precum şi prin apariţia unor elemente ale
economiei moderne în Europa de V.
In zona Occidentală a Europei, după sec. XI au loc o serie
de inovaţii şi invenţii tehnice (moara hidraulică, cârma
scufundată în apă, plugul şi potcoava de fier, atelaje moderne,
acces la geamul de sticlă şi busolă etc.) care determină o
dezvoltare a economiei. Evoluţia şi diversificarea diviziunii
sociale a muncii, în timp, duce la apariţia atelierelor
manufacturiere de construcţii navale (Veneţia), postăvării şi
mătase (Florenţa, Veneţia) ş.a.
Se perfecţionează instrumentele de credit, prin înfiinţarea
băncilor în Italia, Spania, Portugalia, Germania. Perioada
clasică a Renaşterii (1350-1550) a însemnat transformări
importante în trecerea la o economie precapitalistă şi acolo unde
sunt maturizate condiţiile, de trecere la un tip de economie
capitalist. Se pun bazele comerţului mondial, sunt încurajate
ştiinţa, cultura, progresul în general.
Europa depindea de importurile din Asia, cu precădere din
India. Piperul, de exemplu se importa nu numai ca ingredient
pentru gătit ci mai ales pe post de conservant, alături de sare,
pentru carne, fiind o parte importantă a economiei europene. În
plus puterea europeană însemna bani şi teritorii. Să nu uităm că
importurile din Asia veneau pe Drumul Mătăsii, sau pa alte rute
până ajungeau la M. Mediterană.
În economia medievală europeană se va implica pozitiv
comerţul italian. Datorită problemelor geopolitice extrem de
tulburi dintre bizantini şi musulmani; relaţiile economice dintre
Europa şi Asia Mică au fost diminuate la maxim. Mai clar
exprimat, Imperiul Otoman, întemeiat de turcii din N.V. Asiei
Mici (Anatolia), a început să se extindă după anul 1453,
înglobând Constantinopolul (a cărui nume a fost schimbat în
Istanbul, după cucerirea sa, în 1453), iar în jurul anului 1550
se întindea din Ungaria până la fluviul Eufrat la E., iar în S.
până în deşertul Sahara.
Se ştie că ascensiunea Turciei a pus capăt vechiului şi
clasicului drum comercial. Deci comerţul cu mirodenii era
monopolizat de musulmani, aşa că era imperios necesar ca
europenii să caute alte drumuri pentru a se putea aproviziona cu
Aprilie 2010
Cristofor Columb1 Vasco da Gama2
cele necesare din Orient.
În prima parte se ,,pune pe picioare” o cale comercială pe
la N. Mării Caspice spre Asia şi India. Mai târziu după
destrămarea Imperiului Arab, se reia vechiul drum comercial
spre India, fie pe la M. Roşie prin strâmtoarea Bab-el-Mandeb
(Poarta lacrimilor), de unde se traversează M. Arabiei spre
India, fie prin Golful Persic se traversează strâmtoarea Ormuz şi
se ajunge tot în M. Arabiei şi de aici în India.
Marile Descoperiri Geografice care au debutat la sfârşitul
sec. al XV-lea; descoperirea Americii de către Cristofor
Columb (1492) şi a drumului spre India de către Vasco da
Gama, au drept urmare faptul că italienii nu mai deţin comerţul
cu produse orientale. (V. Mircea – op. c.).
Expediţiile de explorare a noilor teritorii, relaţiile
comerciale intense, influenţa în creştere a finanţelor şi
comerţului cu implicaţii directe în îmbogăţirea şi întărirea clasei
de mijloc a făcut ca Biserica şi aristocraţia să-şi piardă din
influenţă şi privilegii.
Renaşterea constituie pasajul istoric de trecere către
timpurile moderne. Artele în Renaştere au reînviat idealurile
clasice ale Antichităţii, încercând să îmbine realitatea cu
idealul antic de frumuseţe şi naturaleţe a figurii, adaptând
subiecte de inspiraţie biblică la regulile concepţiei şcolilor
umaniste.
În Italia, Papa fiind cel mai mare patron al artelor, alături
de dinastii celebre, precum Medici la Florenţa, Visconti şi
Sforza la Milano şi Este la Ferrara au determinat continuarea
picturii de madone şi sfinţi. Au rămas în istoria artelor şi a lumii
datorită talentului, harului dumnezeesc, cei mai mari dintre cei
mari, artişti precum: Leonardo da Vinci (Mona Lisa, Cina cea
de taină ş.a.), Michelangelo (Crearea lui Adam etc), Rafael,
Tiţian, Correggio etc.
În contrast cu arta italiana, pictura olandeză nu se baza pe
studiul Antichităţii sau pe cercetările în domeniul ştiinţelor
naturii, ci mai mult pe studiul vieţii de toate zilele, detalii
executate cu precizie, echilibru şi culoare eclatantă (Bosch, P.
Brugel cel Bătrân, F. Hals, Vemeer ş.a.).
În Spania, Velasquez a servit curtea regală şi pe toţi cei
aflaţi în graţiile zeiţei Fortuna şi nu numai.
Regii, prin Academia Franceză de Artă creau moda în
Franţa. Cei mai importanţi reprezentanţi ai barocului clasic au
fost N. Poussin şi C. Lorain. Primul picta peisaje ideale, al
doilea aborda genul peisajelor eroice şi picta tablouri cu scene
mitologice.
În Anglia, ţara celui mai mare imperiu colonial al vremii,
vârfurile aristocraţiei erau bogate şi puternice. Aceştia erau
1 Edward R. Shaw – Discoverers and explorers, New York, 1900;
(http://www.gutenberg.org/files/22116/22116-h/22116-
h.htm#chap3) [G.F.]
2 Ibidem
3 Ibidem
25
Ferdinand Cortez3
prezentaţi de regulă într-o imagine idealizată, plini de eleganţă
(Anthonis van Dyck ş.a.).
Pictorul flamand P. P. Rubens era un anticlasicist convins.
Avea apetenţa în operele sale pentru formele opulente şi nuduri
planturoase.
Perioada premodernă a cunoscut un timp de avânt cultural,
cu inspiraţie din Antichitate. În Italia şi Anglia au fost create
opere literare de prim rang. În secolul XIII-XIV, trei mari poeţi
au făcut istorie: D. Alighieri, F. Petrarca şi G. Bocaccio. Mare
putere economică, Anglia a devenit şi o mare putere culturală în
timpul reginei Elisabeta I (1533-1603). Amintim doar pe marele
W. Shakespeare autorul unor celebre drame istorice, comedii
(Visul unei nopţi de vară), tragedii (Macbeth, Romeo şi Julieta).
În Franţa absolutistă, ca şi în pictură, totul se învârte în
jurul curţii regale de la Versailles. Amintim pe Moliere cu
marile creaţii: Avarul, Bolnavul închipuit, Mizantropul.
Spania
Ştim deja că europenii erau dependenţi de importurile din
Asia, din Orient. Mai ştim că ei au căutat o altă rută comercială
care să-i ocolească pe turci şi să ajungă în India. Astfel au
pornit, coborând, de-a lungul coastei de E. a Africii şi apoi pe la
Capul Bunei Speranţe, au brăzdat Oceanul Indian şi au ajuns în
Insulele Mirodeniilor. Lua ceva timp de finalizat o
aprovizionare pe această rută. Un alt traseu ar fi fost posibil de
realizat prin V. pentru a ajunge în patria mirodeniilor.
Astfel spaniolii aveau convingerea că vor ajunge în Orient
dacă vor naviga spre V. În acest sens exploratorul genovez
Cristofor Columb obţine finanţarea călătoriilor sale din partea
Spaniei. În anul 1492 acesta a plecat cu 3 corăbii spre V.
Efectuează o escală în insulele din Marea Caraibilor, apoi
ajunge în San Salvador, Cuba (1492, botezată iniţial Huana, în
onoarea lui Juan, moştenitorul regelui Spaniei), San Domingo.
Navigatorul a crezut că erau în insulele din apropierea Asiei şi
le-a numit Indiile de V.
În cele 4 călătorii ale sale spre insulele din M. Caraibilor a
ajuns pe insula Hispaniola, insulă pe care astăzi se află
Republica Haiti (1492) şi Republica Dominicană (1493). În
călătoriile sale, Cristofor Columb a mai descoperit insulele
Antile (1499), continentul american, ajungând în Panama pe la
anul 1506. Ar fi nedrept faţă de voinţa, credinţa, curajul marelui
navigator care a fost Cristofor Columb să nu amintim şi să
nominalizăm şi alte teritorii descoperite de acesta, care
împreună formează astăzi America Centrală şi Indiile de V.
Aceste sunt: Bahamas (1492), Insulele Virgine (1493), Antigua
şi Barbuda (1493), Jamaica (1494), Trinidad Tobago şi Grenada
Istorie
(1498), Honduras, Martinica, Nicaragua şi Costa Rica (1502),
Belize (1504), Guatemala (1524).
Cristofor Columb, deşi nu a descoperit Asia are marele
merit de a ,,lega” emisfera estică de cea vestică, adică ,,Lumea
Veche” de ,,Lumea Nouă.” Astfel europenii au adus în ,,Lumea
Nouă” care cu roţi, fier, cai, porci, grâu etc. şi s-au întors în
 26 Lohanul nr. 12
Prima colonie europeană, a fost construită
de spanioli la St. Augustin, statul Florida (S. U.
A.) în anul 1565. În anul 1769 spaniolii
colonizează California.
Inchiziţia (poliţia politică de respectare a
dogmelor religioase) alături de problemele geo-
politice şi economice apărute după cheltuirea
acestor rezerve monetare fac imposibil de
păstrat comerţul oceanic şi colonial.
Olanda, Anglia şi Franţa vor lua locul
Spaniei şi Portugaliei.

Portugalia
Portugalia, ca şi Spania, ar fi dorit să
urmeze traseul comercial al italienilor, însă
principalul obstacol îl reprezentau musulmanii
şi chiar italienii care îşi vedeau profiturile puse
în pericol. Din această cauză portughezii vor
încerca să caute drumul spre India, pornind de-a
Francesco Pizzaro1 Pedro Alvarez Cabral2 lungul coastei de V. a Africii.
Exploratorul portughez Vasco da Gama a
Europa cu cartofi, ananas, avocado, roşii, porumb, fasole pitică, ajuns la portul indian Calcutta (1498), ocolind continentul
vanilie, tutun, alune, cacao, curcani ş.a. african punând bazele primului Imperiu colonial portughez şi
În anul 1519 o altă flotă de 5 corăbii spaniole comandate, astfel portughezii pentru o perioadă de timp monopolizează
de această dată, de Ferdinand de Magelan, porni tot spre V., comerţul cu produse orientale (mirodenii, răşini, perle, mătase,
renunţând la drumul spre E. ,,închis” de portughezi, care ca aur, ş.a.).
orice negustor care se respectă, nu suportau concurenţa, ca să În anul 1500, navele conduse de Pedro Cabral au ajuns pe
găsească mult râvnitele insule cu mirodenii. Flota spaniolă coasta Americii de S. Această expediţie a permis Portugaliei să
condusă de Magelan a traversat Oceanul Atlantic între Africa şi pretindă teritoriul de azi a Braziliei. Imperiul portughez din
Brazilia (America de S.) şi se îndreaptă spre S. Ajunge la un Africa era compus, la început din: Insulele Madeira, Guineea
canal îngust (strâmtoarea Magelan), situată între S. Patagoniei portugheză, Angola. Iniţial prin sec. XIV-XVI situaţia geo-
(,,ţara oamenilor cu picioare mari”) şi Ţara de Foc (numită politică la nivelul formării imperiului colonial portughez se
astfel din cauza unor focuri aprinse noaptea). După o perioadă prezenta astfel: Capul Verde (1445), Siera Leone (1461), Sao
de furtuni corăbiile plutesc pe ape liniştite (Oceanul Pacific). Se Tome şi Principe (1470), insulele fiind botezate în onoarea
continuă ,,drumul” spre V. plutind circa 100 de zile fără să se Sfinţilor Toma şi Anton, de ziua cărora au fost descoperite.
vadă pământ. În anul 1521, marinarii văzură iarăşi uscatul. Era Insula ce purta numele Sf. Anton a fost mai târziu redenumită în
un grup de insule izolate, pe care le numiră Filipine, în cinstea onoarea prinţului moştenitor al coroanei portugheze Joao, prinţ
fiului lui Carol Quintul, regele Filip al II-lea al Spaniei. care mai târziu a devenit rege.
Zeiţa norocului Fortuna îl părăseşte pe marele navigator Navigatorii portughezi au descoperit că aurul care ajungea
Magelan. Acesta a fost omorât de băştinaşi în anul 1531. în centrele comerciale din Orientul Mijlociu pe rutele
Supraveţuitorii plecară mai departe şi descoperiră Insulele caravanelor ce traversau Sahara, ar fi provenit din Ghana de
Mirodeniilor (Insulele Molucce), zăriră insula Borneo şi astăzi. Ştim că, datorită rezervelor de minereu aurifer în ţări
ajunseră în Timor (Indonezia de astăzi). Traversară Oceanul precum Ghana, Benin, Guineea şi Togo aceste teritorii au rămas
Indian, fără să vadă coasta nordică a Australiei care va fi cunoscute în istorie drept Coasta de Aur a Africii. Exploratorul
descoperită pe la anul 1700 de către Compania Olandeză a şi negustorul de sclavi Nuno Tristao a ajuns în anul 1446 în
Indiilor Orientale şi în final au ajuns în Spania. (H. W. v. Loon Guineea - Bissau de astăzi. Portughezii ajung primii în Senegal
– op. c.). (1500), cedează zona Olandei (1600), iar Olanda o va pierde în
La începutul sec. al XVI-lea Hernnando Cortez finanţat de favoarea Franţei (aproximativ 1700).
spanioli a cotropit poporul aztec din Mexicul de astăzi, fiind Spania şi Portugalia vor deţine supremaţia în comerţul
confundat cu un zeu, aşteptat în religia aztecă. Iar Francesco european şi mondial timp de un secol, adică între 1492-1600.
Pizzaro a ajuns în centrul imperiului incaş, aflat în inima Marile călătorii spre V au fost posibile şi ca urmare a
Munţilor Anzi (Peru) în anul 1532. Aceşti conchistadori acumulării cunoştinţelor tehnice, geografice , astronomice ş.a.
(cuceritori) spanioli au fost uimiţi de comorile de aur şi argint În primele două secole de după cucerirea Americilor de
precum şi de luxoasele oraşe, piramide, temple, statui construite către spanioli şi portughezi, europenii au dezvoltat economia
de aceste popoare. capitalistă. Această realitate economică a fost posibilă prin
Corăbiile pline cu metale preţioase din Mexic şi Peru au acumularea de capital, datorată exploatării forţei de muncă a
traversat Atlanticul şi au ajuns în Spania. O mare parte din aurul populaţiilor locale.
şi argintul adus de spanioli din America de S. a fost folosit la
fabricarea monedelor. Bogăţiile ,,Lumii Noi” i-au făcut Olanda
puternici pe regii Spaniei. Literatura de specialitate afirmă că în În decursul sec. XVI spaniolii şi portughezii au dominat
perioada 1500-1600, rezervele de aur şi argint au crescut de comerţul cu Orientul însă olandezii, englezii şi francezii căutau
circa 8 ori, provocând inflaţie, ceea ce a diminuat averile celor să descopere un nou drum spre Orient, altul decât ce stăpânit de
bogaţi şi nu numai. spanioli şi portughezi.
Astfel se deschide pentru Spania o perioadă de faimoase Această rută trecea prin Oceanul Îngheţat de N., prin N.
descoperiri ce durează aproximativ 100 de ani. Reamintim Canadei, sau prin NE Europei, prin N. Siberiei actuale. S-au
faptul că navigatori sub steag spaniol au trecut în Oceanul descoperit, cu această ocazie, părţi din America de N., parte din
Pacific fiind explorate Mexic din America Centrală şi Peru, Canada, parte din N Rusiei. Astfel s-a stabilit o legătură între
Chile, din America de S.
Istorie

Rusia şi Anglia prin Marea Albă.

În Africa spaniolii aveau următoarele colonii: Marocul
spaniol, Insulele Canare, Rio de Oro, Siera Leone.
1 Ibidem
2 http://knol.google.com
Investitorii privaţi din aceste ţări au dezvoltat mijloace
prin care să se obţină capitaluri suplimentare, să se reducă
riscurile tranzacţiilor şi să-şi sporească veniturile, cu ajutorul
băncilor, al societăţilor pe acţiuni, burselor de valori şi
companiilor comerciale. Toate aceste instituţii au dat naştere
Aprilie 2010
Bursa din Amsterdam, situată pe râul Amstel şi realizată de
Hendrick de Keijser1
sistemului capitalist. Investitorii aveau nevoie de instituţii prin
care să cumpere şi să vândă acţiuni, obligaţiuni (valori
mobiliare), efecte de comerţ (cambii, bilet la ordin, cecuri),
mărfuri fungibile (exemplu cereale), valute străine, devize şi de
aceea în anul 1608 s-a deschis la Amsterdam o bursă de valori.
Bursa de valori, prin acţiuni speculative atrage importante
capitaluri, resurse băneşti necesare finanţării activităţii
economice. În plus, aceste burse de valori ,,dirijează” fluxurile
fondurilor nou acumulate, create, spre ramurile productive cele
mai eficiente. Deci bursele de valori pot ajuta mecanismele de
acumulare, concentrare a fondurilor necesare activităţii
economice.
În cadrul mecanismelor producătoare de fonduri băneşti
suplimentare, necesare dezvoltării, sporirii activităţii econo-
mice, prin emisiunea de acţiuni, sau împrumuturi de obligaţiuni
şi tranzacţiile acestora pe piaţa bursieră, trebuie amintită funcţia
de emisiune a creditului. Pentru ca emisiunea de mijloace
băneşti prin intermediul creditului să contribuie efectiv la creş-
Giovanni Verazzano3 Peter Minuit4
1 Harvard University, Baker Library, Harvard Business School,
W308328_1 (http://ids.lib.harvard.edu) [G.F.]
2 AllPosters.com (www.allposters.com) [G.F.]
3 © Bettmann/CORBIS (www.corbisimages.com) [G.F.]
4 History of Holland (www.historyofholland.com) [G.F.]
5 New Castle, Delaware Community History and Archaeology
Program (http://nc-chap.org/chap/couturier) [G.F.]
27
Indiile Olandeze de Est din Amsterdam,
portul şi şantierul naval2
terea economică, se impun însă o serie de condiţii restrictive,
pline de riscuri. astfel ca în final să se poată constitui sursele
pentru rambursarea creditelor la termen. Nerealizarea
condiţiilor, intervenţia factorilor de ordin subiectiv determină ca
suplimentarea mijloacelor băneşti în circulaţie să nu-şi atingă
scopul şi să degenereze într-un dezechilibru economic, uneori,
cu urmări incalculabile, inflaţie, criză.
Guvernul a acordat Companiei Olandeze a Indiilor
Orientale (de E.) monopolul asupra comerţului olandez în
Oceanul Indian, evident în dauna comerţului portughez. Mai
târziu guvernul olandez a oferit aceleaşi companii comerciale
dreptul de a face comerţ şi în Ocenul Atlantic.
În sec. XVII olandezii deţineau supremaţia, alungându-i
pe portughezi din preţioasele insule ale mirodeniilor (ins.
Molucce). Olandezii au descoperit Australia, Noua Zeelandă,
Ceylon, ins. Formosa şi S. Africii.
Ştim că pentru prima dată, în anul 1524 exploratorul
italian Giovanni Verazzano, aflat sub pavilion francez a vizitat
Peter Stuyvesant
Portret atribuit lui Henri Couturier,
16605
golful New York. După mai bine de 80 de ani, când Compania
Olandeză a Indiilor de V. l-a trimis pe Henry Hudson să ia
măsuri ca olandezii să controleze viitorul New Amsterdam. În
Istorie
anul 1613, Compania Olandeză a Indiilor de V. a decis să-şi
exploateze mica posesiune americană, în special din cauza
numeroaselor animale cu blană care îi populau pădurile virgine.
Iniţial, oraşul New York de astăzi a fost locul unui punct
comercial olandez pe insula Manhattan. Administratorul general
olandez Peter Minuit a cumpărat teritoriul de la indieni în anul
 28 Lohanul nr. 12
acestora, francezii au fost nevoiţi
ca, în anul 1736, să cedeze
Luisiana Spaniei şi Canada
Angliei. Şi astfel rezultatul muncii,
perseverenţei, curajului, riscurilor
de tot felul a marilor exploratori,
Cartier, La Salle, Marquet şi ale
altora încă, era pierdut pentru
Franţa.
Imperiul colonial francez,
deţinea locul al doilea după cel
englez. Teritoriile deţinite au fost
organizate în protectorate (guver-
nare proprie, sub autoritatea
metropolei) şi cuprindea, în
Africa: Maroc, Algeria, Tunisia,
Africa Occidentală Franceză,
Africa Ecuatorială Franceză,
Madagascar, în Asia, Indochina, în
Oceanul Pacific, insulele Tahiti şi
Noua Caledonie, în America de S.,
Giovani Gabotto1 Sebastian Gabot2 Guiana Franceză.
Colonii aparţinând Spaniei
1626 pentru suma de 60 de florini şi l-a colonizat sub numele de
şi Franţei + Noua Anglie (1607) + Noua Olandă (1626) +
New Amsterdam (Noua Olandă).
Noua Suedie (1638) + … = (S. U. A.)
În anul 1664, colonia olandeză New Amsterdam, condusă Anglia a intrat foarte devreme în cursa pentru întemeierea
de Peter Stuyvesant s-a predat armatei britanice sosite pe 4 nave unor colonii în ,,Lumea Nouă,” finanţând expediţia
şi a fost redenumită New York. Regele Angliei din acea vreme, navigatorului Giovanni Caboto, care a ajuns în Newfoundland
Charles al II-lea i-a dăruit noua colonie fratelui său, Ducele de în anul 1497, iar în Noua Anglie, în anul 1498 (America de N.).
York. Era sfârşitul New Amsterdam-ului şi naşterea New York- Se ştie că exploratorii spanioli au debarcat în S.
ului. continentului de astăzi în 1593. Francezii au explorat S. şi N.
Timp de 200 de ani olandezii au făcut comerţ cu Asia şi (Canada de astăzi). Ne mai amintim, cu ajutorul literaturii de
au guvernat insule ce aparţin Indoneziei de astăzi. Imperiul specialitate, că olandezii au întemeiat aşezări (Noul Amsterdam,
colonial olandez avea colonii în America de S., Guiana cunoscut mai târziu ca New York, 1626); francezii au construit
Olandeză, Asia, Indonezia.
câteva colonii (La Nouvelle Orleans, New Orleans de astăzi,
1718, urmat de stabilirea acestora în Canada); spaniolii
Franţa colonizează California (1769) după ce se aşezaseră în Florida
Franţa şi Anglia revendicau fiecare pentru sine toate (Sf. Augustin), mai devreme, adică pe la anul 1565.
teritoriile descoperite în America, pe motiv că în anul 1497, În anul 1585, englezii au pus bazele primei colonii din
Giovanni Caboto (J. Cabot) care naviga sub pavilion englez America de N., colonie care nu a supravieţuit din cauza lipsei de
atinsese ţărmurile Americii de N., iar peste 37 de ani, Giovanni mâncare şi a iernilor deosebit de aspre. Cu toate acestea,
da Verazzano care arborase culorile franceze cercetează aceste urmaşii lor din Virginia au fost mai norocoşi şi şi-au stabilit
ţărmuri.
colonia în Jamestown, în 1607. În anul 1620, ,,Părinţii Pelerini”
Primul explorator care a văzut viitorul New York a fost au sosit în Noua Anglie la bordul vasului Mayflower, ceea ce a
Giovanni da Verrazano. A plecat în 1523 la ordinele lui Francis dus la întemeierea cu succes a unei noi colonii.
I, aparent în căutarea traseului comercial de N-V către Indii. Coloniştii englezi au reuşit cu greu să întemeieze
Obiectivul era în realitate căutarea posibilităţi de stabilire a unei coloniile: Plymouth, Massachusetts (1620); Maryland (1634) şi
colonii franceze în Americi. Vizita sa a fost scurtă, aproape Pennsyvannia (1681). Aceştea au luat New York, New Jersey,
imediat o furtună l-a obligat să se îndrepte spre largul mării. Delaware de la olandezi în anul 1664, la un an după ce englezii
Însă francezii descoperă vărsarea fluviului Sfântul începuseră să colonizeze Insulele Caroline. Henri Hudson a
Laurenţiu şi întemeiază colonia Noua Franţă. Apoi au coborât descoperit intrarea în Golful Hudson (Canada). Englezii şi-au
din regiunea Marilor Lacuri, pe valea fluviului Missisippi, până concentrat eforturile în zona golfului Hudson şi coasta
la Golful Mexic, unde au ridicat un şir de forturi. J. Cartier cere Oceanului Atlantic.
pentru Franţa regiunea de pe ambele maluri ale fluviului Sf. În Europa (,,Lumea Veche”) Franţa şi Anglia, de pe la
Laurenţiu în anul 1535. 1689 şi până pe la 1763, au fost mereu în război pentru
Istoria colonizării Canadei este legată de fluviul St. stăpânirea Indiei şi a Americii de N. Flota englezească a fost
Lawrance (Sf. Laurenţiu), care se întinde pe 1000 km., de la
mereu victorioasă. Înfrângerea Franţei de către Anglia, în anul
Marile Lacuri până la coasta de est. Samuel Champlain care a 1763 a asigurat Angliei controlul politic asupra celor 13 colonii
condus expediţia franceză din America de N., în 1603, este
franceze. Ştim, deja, că atunci când s-a semnat pacea (1763),
recunoscut ca fondatorul Canadei franceze, el punând şi bazele francezii au pierdut toate pământurile de la est de Mississippi în
oraşului Quebec în anul 1608. favoarea Marii Britanii.
În anul 1682, exploratorul francez Robert Cavalier, Tulburările politice cauzate de modul de guvernare
cavaler de La Salle a revendicat bazinul fluviului Mississipi în britanic, materializate printr-un Război de Independenţă între
numele Franţei şi l-a botezat Louisiana, după numele regelui Anglia şi coloniile sale a durat şapte ani (1775-1783) şi a
său, Louis (Ludovic). culminat cu recunoaşterea independenţei Statelor Unite ale
În ,,Lumea Nouă”, francezii s-au axat pe comerţul cu
Americii de către Marea Britanie, prin semnarea în 1783 a
blănuri, deoarece aceste mărfuri erau căutate pe pieţele din Tratatului de la Versailles. În timpul Războiului Revoluţionar
Europa şi China.
Istorie

(de independenţă), membrii Congresului semnară, deja, în anul

După mai multe războaie între Franţa, Anglia şi coloniile 1776 ,,Declaraţia de Independenţă” Constituţia Statelor Unite
adoptată în 1787 este cel mai vechi , şi încă valid, exemplu de
1 NNDD tracking the entire word (http://www.nndb.com) [G.F.] document de acest fel din lume. Constituţia nu a fost niciodată
2 Newfoundland and Labrador Heritage Web Site Project contestată sau anulată; la început, cuprindea şapte
(www.heritage.nf.ca/exploration/sebastian.html ) [G.F.] amendamente, număr care s-a mărit la 26 în ziua de astăzi.
Aprilie 2010 29
zonă geografică, are acces direct şi
imediat la bogăţie, implicit la securitate
economică, socială, politică, militară.

Bibliografie selectivă
T. Ambrose – Despoţi şi dictatori,
de la Nero la Saddam Hussein, Ed. Litera,
Bucureşti, 2009.
C. S. Brown – Istoria lumii de la
Bing Bang până în prezent, Ed. Litera,
Bucureşti, 2009.
A. Barnea şi colab. – Istorie, Ed.
Corint, Bucureşti, 2004.
I. Constantinescu - Studiul Noului
Testament, Ed. Institutului Biblic şi
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2002.
O. Drâmbă – Istoria culturii şi
civilizaţiei, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, vol. I-II, Bucureşti, 1984.
C. Daniel – Civilizaţia feniciană,
Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979.
Juan Cabrillo1 Samuel Champlain2 G. Friedman – Următorii 1oo de
ani: previziuni pentru secolul XXI, Ed.
În anul 1803, S.U.A. a cumpărat (15 milioane dolari) un Litera, Bucureşti, 2009.
vast teritoriu ce aparţinuse până atunci Franţei. Luisiana P. Gaudin – Marile religii, Ed. Orizont, Bucureşti, 2000.
acoperea cca. 2 milioane de km2. Şi se întindea de la râul Z.V.I. Kuzscin – Istoria Orientului Antic, Ed. Lumina,
Mississipi în E, până la Munţii Stâncoşi în V şi de la Golful Chişinău, 1990.
Mexic în S până la viitoarele frontiere canadiene în N. K. M. Kolobova – Cum trăiai vechii greci, Ed. Ştiinţifică,
Exemplificăm doar câteva state care au făcut parte din Bucureşti, 1962.
,,Achiziţia Luisiana”: Missuri, Mississippi, Minnesota, A. Lynch – Construcţii monumentale, Ed. Litera
Mineapolis, Dakota, Colorado ş.a. Noul teritoriu aproape că a Internaţional, Bucureşti, 2008.
dublat suprafaţa S.U.A şi a transformat Statul American într-o J. Levy – Secrete ale istoriei: Forţe ascunse care au modelat
mare putere. trecutul, Ed. Allfa, Bucureşti, 2006.
Spania cedează Florida, contra cost, S.U.A. în 1819. La W. von Loon – Istoria omenirii, Ed. Venus, Bucureşti, 1991.
origine, California a fost un teritoriu declarat că aparţine A. Milard – Exploratori şi negustori, Ed. Litera Internaţonal,
Spaniei de către Juan Cabrillo (1542). Regiunea a rămas sub Bucureşti, 2008.
dominaţia Spaniei până în anul 1820, când a devenit provincie a V. Mircea – Istoria economiei moderne, Ed. Fundaţiei
Mexicului. Universitare ,,Dunărea de Jos” – Galaţi, 2001.
Mexicul de N a fost cu timpul încorporat în Statele Unite, H.C. Matei – Civilizaţia Orientului Antic, Ed. Albatros,
începând cu Revoluţia din Texas, care s-a materializat cu Bucureşti, 1990.
anexarea statului Texas (1845), anexare care a declanşat P. Montet – Egiptul pe vremea dinastiei Ramses, Ed.
Eminescu, Bucureşti, 1973.
Războiul Mexicano-American (1846-1848). Armata americană M. Nancu – Memorator de istorie universală, Ed. Booklet,
este învingătoare şi o dată cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, 2004.
Guadelupe Hudalgo (1848), Mexicul a cedat aproape tot statul G. Popa – Istoria culturii şi a civilizaţiei, Ed. Cugetarea, Iaşi,
New Mexico, Utah, Nevada, Arizona, California, şi Colorado. 1997.
Practic, toată suprafaţa la N. de la Rio Grande şi deşertul *** – Marea istorie ilustrată a lumii – lumea antică, Ed.
Sonoran (7 state) au fost preluate de S.U.A. Înfrângerea Litera Internaţional, Bucureşti, 2008.
Mexicului a făcut din S.U.A. puterea dominantă în America de *** – Marea enciclopedie – statele lumii: Asia de E. şi de S.,
Nord. Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, America de N. şi de S., America
În anul 1876, ministrul de externe al S.U.A., W.H. Centrală şi Indiile de V., Africa de N. şi de V., Ed. Litera,
Seward, a cumpărat de la Rusia, Alaska (,,ţară mare”) un Bucureşti, 2009.
teritoriu plin de gheţari, munţi, lacuri şi mlaştini pentru 7,2 *** – Marea enciclopedie a cunoaşterii – societate şi
milioane de dolari americani. Peste ani în regiune s-a descoperit economie, religie şi filozofie, artă şi literatură, Ed. Litera
aur şi alte bogăţii. Internaţional, Bucureşti, 2009.
În ciuda faptului că Anglia şi-a pierdut coloniile din
S.U.A., ea avea cel mai puternic imperiu colonial la cumpăna
veacurilor Teritoriul imperiului a fost organizat în, dominioane
(aveau guvernare proprie şi autonomie în cadrul imperiului),
Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de S., India; colonii
(depindeau direct de metropolă), Egipt, Sudan, Somalia
Britanică, Uganda, Africa Orientală engleză, Rhodesia de N. şi
S., Botsuana, Nigeria etc. în Africa, iar în Oceania statele
Borneo şi Noua Guinee. (M. Nancu – Istorie universală).
Experienţa istorică a arătat că ţările cu ieşire la mare sunt
mai bogate decât vecinii lor mai puţin norocoşi d.p.v. geografic.
Deşi costul controlului rutelor maritime este enorm, puterile
maritime dobândesc uriaşe pârghii nu numai financiare dar şi
politice. Altfel spus cine deţine monopolul comerţului într-o
Istorie

1 History Department at the University of San Diego

(http://history.sandiego.edu) [G.F.]
2 EMS Explorers Resource Hub
(http://emsexplorers.pbworks.com) [G.F.]
 30 Lohanul nr. 12

Restituiri monografice: tradiţii şi

obiceiuri de altădată în comuna
Stănileşti, judeţul Vaslui

Prof. Ştefan Plugaru - Huşi

Arta populară1

D
ovezile despre practicarea ţesutului în vechime, încă
de pe vremea dacilor, sunt reprezentate de greutăţile
de lut ars (fusaiole), descoperite de arheologi pe
cuprinsul comunei Stănileşti, utilizate la războiul de ţesut.
Un produs folosit în realizarea hainelor era lâna. Aceasta era
obţinută de la oile proprii, tunse cu foarfeca specifică în luna mai,
fiind prelucrată de către gospodinele satului în mai multe etape, ce Meliţă şi năboinic2
cuprindeau o perioadă mare de timp. utilizat la ţesutul pânzei pentru cămăşi, din câlţi se urzea o pânză
Vara, lâna adunată era spălată în apă fierbinte, nu clocotită,
mai groasă pentru pantaloni, iar din ultima categorie, canură, se
avându-se grijă ca usucul să iasă bine din ea. Era apoi clătită în apă confecţionau saci. Pentru pânza de cămaşă, cearceafuri, feţe de
rece şi pusă la uscat pe garduri, la soare. Când era bine uscată, se
pernă, feţe de masă, şerveţele, fuiorul de cânepă pentru urzeală era
aduna şi se punea în saci, aşezaţi în podul casei sau în cămară. O
dată cu încheierea muncilor agricole, în iarnă, urmau alte faze de pus la fiert, spălat bine cu apă clocotită şi leşie.
prelucrare a lânii. Periatul fuioarelor se făcea pe vreme neguroasă, pentru a nu
fi rupte firele. Odată încheiat procesul, fuioarele erau înnodate în
Scărmănatul se efectua cu mâna de către gospodină, ajutată
spirală la ambele capete. Resturile rămase (,,pâşâşele”) erau la
de fiice sau surori; în lipsa acestora erau chemate câteva rude sau
rândul lor adunate pentru a fi folosite.
vecine, volumul de muncă fiind foarte mare. Odată sfârşit
Fuioarele periate, pâşâşele, câlţii, erau apoi adunate în caiere
scărmănatul, urma pieptănatul, când lâna era sortată pe categorii,
şi puse la tors pe furcă. Furca reprezintă o unealtă din lemn, lungă
după calitate, în vederea utilizării la confecţionarea de ţesături. de circa 1 m şi 20 cm., având legată la capătul superior o aţă care
Torsul se făcea cu ajutorul furcii şi al fusului de tors. Caierul
slujeşte la fixarea caierului, aşezat pe lungimea furcii, la partea
de lână era legat de furcă cu o sfoară. Se putea toarce fie cu furca
superioară. Pe acesta era aşezată o bucată de hârtie (,,cojeică”),
fixată în brâu, fie din mers, prilej pentru gospodine de a se vizita şi trecându-se apoi la torsul caierului. În nopţile lungi de iarnă,
a mai discuta „noutăţile” din sat.
femeile satului se adunau, pe rând, la câte una dintre ele, făcând o
După tors urma răşchiratul, în care firele erau făcute girebii
,,şezătoare de tors”, iar dacă torceau toate pentru una era ,,o clacă
cu ajutorul răşchitorului de lemn (care avea forma literei Y). Se de tors”.
trecea apoi la vopsirea lânii cu ajutorul culorilor obţinute din
Odată toarsă pe fuse, cânepa era pusă pe răşchitor, băţ din
plante. Astfel, culoarea galbenă era obţinută din fierberea foilor de
lemn, lung de 2 m - 2 ,50 m, având la un capăt o crăcană, iar la
ceapă, cea albastru închis prin fierberea frunzelor de nuc, negrul celălalt un băţ aşezat orizontal. Firul era depănat în cruciş,
din coajă de arin etc.
formându-se herbe de câte 3; 10 herbe reprezentau o jighiuţă
După vopsire, firele erau depănate cu vârtelniţa. Se putea
proastă în timp ce 20 de herbe alcătuiau o jighiuţă bună.
trece apoi la ţesutul lânii. Din lână se făceau postavul, din care se După tors şi răşchiat, gospodina trecea la fiertul tortului, care
confecţionau obiecte de îmbrăcăminte sau covoare pentru acoperit era luat şi înmuiat într-un vas (baniţă) cu apă călduţă. Peste un rând
noaptea sau drept acoperământ al patului în timpul zilei.
de tort erau puse, alternativ, un rând de făină de porumb şi unul de
Procesul de prelucrare, de transformare al plantei în produsul
cenuşă. Deasupra era aşezat un leşier peste care se punea cenuşă.
finit, fuiorul, era – cum afirmam mai sus – unul complex, Se turna apoi apă fierbinte până când tortul căpăta o culoare alb-
necesitând o muncă imensă, povestită însă cu plăcere şi încântare
gălbuie.
de bătrânele satelor.
Tortul era apoi scos, întors şi opărit din nou. Era scos când
Cânepa era semănată, de obicei, în capetele ogoarelor femeia considera că are culoarea dorită, pus în apă caldă în care
agricole. Planta nu era tăiată ci smulsă din pământ cu totul – flori,
tulpină şi rădăcină. Rădăcinile, separate de restul plantei, erau fuseseră stricate câteva ouă şi se turnase grăsime topită pentru a
lăsate pe câmp, iar tulpinile, legate laolaltă, erau puse la topit, în aluneca mai bine firul şi a uşura astfel munca gospodinei.
După fierbere şi uscare tortul se depăna. La această operaţie
baltă, unde rămâneau sub pari şi pietre care ţineau fixate mănuşile
era utilizată vârtelniţa compusă din fus, aripi şi fofeze. La capătul
de cânepă. După o săptămână, uneori mai mult, cânepa era scoasă,
pusă la uscat şi transportată acasă. superior al fusului erau aşezate, la orizontală, aripile în capetele
cărora erau introduse fofezele, pe direcţie verticală. Acestea erau
Odată uscată cânepa era meliţată cu meliţoiul, adică partea curbate în afară şi aveau câteva crestături pentru a putea ţine firele.
lemnoasă a plantei era sfărmată, după care era dată la meliţică, o Fusul era susţinut la rândul său prin două scânduri orizontale,
unealtă mai mică, cu ajutorul căreia erau alese şi îndepărtate
legate prin patru cuie.
resturile de lemn, iar firele de cânepă erau desfăcute unele de altele,
Letca reprezenta un alt instrument util gospodinei. Era
fiind apoi înnodate în spirală la un capăt spre a nu se amesteca şi compusă dintr-un scaun, respectiv o scândură groasă, orizontală, în
formând astfel fuioare. 12 fuioare alcătuiau o pită (chită în termen
care – vertical – erau fixate două bucăţi de lemn care la partea
popular).
superioară aveau două găuri în care se învârtea fusul. Fusul era o
Etnografie

Pentru că nu toate firele erau bine desfăcute, se trăgeau apoi
la raghilă, operaţie îndeplinită altădată de ţiganii lingurari care se
aflau în zonă. Resturile de fir rămase se numeau canură, fiind apoi
trase prin piepteni speciali, pentru a se obţine câlţii. Fuiorul era
1 S-au utilizat informaţii din lucrarea fostului învăţător al şcolii
Pogăneşti, Nicolae T. Mocanu, Monografia comunei Stănileşti,
1905, Bucureşti, cât şi mărturii ale unor sătence din satele comunei
Stănileşti.
vargă din fier, având un capăt fixat într-un mănunchi de lemn, lung
de 10 cm.
Tortul era depănat, de pe scul era trecut pe mosoare, ţevi
mari, făcute din lemn.
Câcăricul punea în mişcare fusul letcei, pentru a nu se mai
întrebuinţa palma. Era alcătuit din două scânduri groase, orizontale,
legate împreună cu două stinghii. Pe aceste scânduri se aflau fixate
2 Şcoala Bania (www. scoala8bania.scoli.edu.ro) [G.F.]
Aprilie 2010
Letcă (adunător) de făcut ţevi pentru războiul de ţesut2
două lemne verticale. În două dintre acestea era aşezat grindeiul cu
roata, în celelalte două, fusul unei letce. Roata era făcută dintr-o
bucată de lemn, cu un jgheab pe margine, sau din două cercuri,
legate împreună printr-o plasă de sfoară.1.
Odată depănate firele de pe scule pe mosoare, începea urzitul,
adică fabricarea propriu zisă a pânzei de casă cu ajutorul războiului
de ţesut.
Inul, semănat o dată cu cânepa şi prelucrat în acelaşi mod, era
cultivat pentru confecţionarea de cămăşi, feţe de masă, ştergare, perdele,
mult mai fine în raport cu cânepa sau lâna. Seminţele de in, separate de
tulpină, erau utilizate în parte pentru a fi semănate anul următor, iar altă
parte era utilizată de femeile ce se ocupau cu descântecele pentru
prepararea de leacuri, pentru vindecarea de boli3.
Pentru o perioadă de timp s-a practicat şi creşterea viermilor
de mătase, din gogoşile cărora se obţinea borangicul. Informaţiile
pe cale le avem se referă la şcoală, unde învăţătorii perioadei
interbelice, iar mai apoi profesorii şcolii (prin anii 1980 - 1989) se
specializaseră în dezvoltarea culturii viermilor de mătase. Absenţa
duzilor, ale căror frunze asigurau hrana viermilor, impunerea de la
„centru”, au făcut ca rezultatele să fie slabe, iar cultura desfiinţată.
Din borangic se făceau cămăşi fine, baticuri, ştergare4.
Pentru a ţese cânepa, lâna şi inul la războiul de ţesut,
gospodina trebuia să aibă cunoştinţe temeinice. Operaţia torsului
propriu-zis era precedată de urzitul firelor, învelitul sulului cu
urzeală, năvăditul. Se făceau iţele cu ajutorul unei scânduri
speciale, se năvădea prin iţe, prin spată, se aşeza brâgla, se punea în
ea spata, se fixau tălpigele, de care se legau aţele războiului5.
Cercetarea etnografică efectuată pe teritoriul comunei ne-a
impresionat prin bogăţia de ţesături din lână cu simboluri străvechi.
În special, se remarcă ţesăturile decorative care încă mai
împodobesc interiorul tradiţional al unor locuinţe ţărăneşti cum ar
fi scoarţe, lăicere, macaturi, cuverturi, ştergare, prostiri de perete,
de pat, feţe de pernă, feţe de masă, perdele. Nu lipsesc nici
ţesăturile de bumbac şi borangic. Ele se diversifică, în funcţie de
utilitatea lor, în ţesături pentru uzul zilnic, folosite în camera de
locuit, şi ţesături decorative, folosite în camera de curat, păstrate
pentru ocazii deosebite.
Ţesăturile de interior au avut – actualmente rolul lor în
cadrul manifestărilor existenţiale fiind unul mult redus – un rol
important în viaţa satului de odinioară. Fetele care se pregăteau
de măritiş îşi confecţionau şi aranjau cu multă migală zestrea,
ştiut fiind că după aceste ţesături vor fi apreciate ca femei
harnice şi gospodine. Odinioară, pe lângă munca în gospodărie,
femeile se îndeletniceau cu ţesutul cânepii, inului, borangicului
şi bumbacului, din mâinile lor ieşind operele de artă care ne
impresionează astăzi. Tradiţiile de odinioară nu se mai păstrează
1 N. T. Mocanu, op. cit., p. 64-65.
2 www. scoala8bania.scoli.edu.ro [G.F.]
3 Informator Borş Pena (Pogăneşti)
4 Informator Armănuţă Valeria (Stănileşti)
5 Ion Vlăduţiu, op. cit., p. 332 – 333.
31
astăzi decât într-o foarte mică măsură. Dacă în anii ‘70 din
secolul trecut fetele, ajutate de mame îşi mai pregăteau încă
zestrea, respectiv câteva ,,leghicere”, valuri de pânză din
bumbac, prosoape, şervete, perne, saci din canură de cânepă,
astăzi modernitatea europeană le-a înlocuit cu carpete şi
covoare ,,persane”, produse aiurea şi comercializate ca
provenind din lumea arabă. Există şi mirese care mai etalează la
nuntă o zestre autentică, dar care provine din zestrea mamelor şi
chiar a bunicelor, lucruri bine conservate, îngălbenite însă de
vreme. Acum câteva decenii nici o fată nu se putea mărita dacă
nu ştia să ţeasă, să coasă şi să croiască hainele.
În trecut viaţa femeilor era foarte aspră. Un călător străin prin
Ţările Române în secolul al XVIII-lea relata că: ,,Am văzut deseori
femei care purtau un copil pe spate, ţinând un altul la piept,
ducând un al treilea de mână, având pe cap o oală cu lapte pentru
bărbatul ce era la păpuşoi şi care, cu toate acestea, torceau pe
drum. În afară de aceasta toate femeile mai posedă şi arta de a
coase tot felul de desenuri pe cămăşile, ştergarele şi lăicerele
lor”6.
Odinioară, la nuntă, zestrea era jucată atât la casa miresei cât
şi a mirelui de flăcăii satului, după ce era cercetată cu atenţie de
fetele prezente la gătitul miresei, şi transportată în căruţe ai căror
cai purtau la urechi ca podoabă năfrămi de bumbac cu motive
stilizate, cusute cu arnici roşu şi negru de către mireasă, viitoarea
nevastă. O zestre bogată asigura fetelor de măritat peţitori tineri,
buni gospodari ai satului.
În aşteptarea peţitorilor… Ladă de şi cu zestre.
Între ţesăturile folosite la ocazii deosebite, la ceremonialuri,
se remarca ştergarul, utilizat la obiceiurile legate de naştere, nuntă
sau înmormântare. La nuntă, de exemplu, naşii, socrii şi fiecare
nuntaş primea un ştergar când se dădeau darurile şi se închinau
paharele. Astăzi, de regulă, asemenea ştergare poartă numai naşii şi
socrii.
Anterior nunţii, un lăicer din zestre se aşeza lângă o măsuţă,
în faţa căreia îngenuncheau mirii pentru a-şi lua iertăciunea de la
părinţi, înainte de a pleca la cununie. Lăicerul se păstra în zestre ca
simbol al căsătoriei. De asemenea, costumul în care era îmbrăcat
mirele se păstra în sipet pentru a fi îngropat cu el.
Între ţesăturile produse în gospodăria ţărănească tradiţională
de-a lungul timpului se individualizează – prin valoare – scoarţele
de perete şi lăicerele. Lăicerul se ţesea din lână albă şi neagră, sau
vopsită în culori vegetale. Cele mai simple ornamente, prezente şi
astăzi, erau vergile late, numite poduri si cele înguste, gene. Podul
se ţesea de 15 cm lăţime iar genele de 2,5 cm. Lungimea era de 3 m
iar lăţimea de 86 cm. Dacă lăicerele ţesute în lână alb cu negru erau
utilizate în camera de locuit, cele din lână vopsită în culori
vegetale, mai scumpe, erau păstrate în camera curată. Vopseaua era
extrasă din plante din care se obţineau culorile galben, verde,
portocaliu, vişiniu.
Etnografie
Ladă de zestre [G.F.]
6 Apud Paul H. Stahl, Meşterii ţărani români şi creaţiile lor de artă,
 32
Lăicer1
Lăicerul
La ţesutul lăicerului se dădea firul de lână cu suveica şi apoi
se bătea cu pieptenele de lemn sau de fier, pentru a fi bine îndesită
ţesătura care imita, ca aspect, scoarţa de copac. Alesul cu mâna a
motivelor decorative pe lăicer şi scoarţe era completat de baterea şi
îndesirea firelor cu aceaşi unealtă (pieptenele).
Cele mai frecvente motive de alesătură erau stelele (fofeze),
steluţe şi brazi, romburi şi stele, posmagi, merişoare. Între ele,
pomul şi bradul sunt străvechi simboluri cu semnificaţii diverse 2.
Macatul, alt tip de ţesătură din lână dar şi cu urzeală din
bumbac, se executa în patru sau cinci iţe, purtând numele de
pichire. Acest tip de ţesătură se utiliza la confecţionat cuverturi de
pat, la acoperit laiţe sau se folosea în jurul pereţilor. Tot din acest
material se făceau feţe şi dosuri de plapumă. Macatul în patru iţe,
în cadrel din lână albă şi neagră, se folosea şi la confecţionat
traiste. Lâna pentru traiste era în culori naturale, nu se vopsea ca să
nu iasă culoarea în ştergare când mergeau femeile cu hrană la
munca câmpului.
Picherea în patru iţe se ţesea în cadrel şi în ozoare. Exista şi o
altă tehnică, în foiuri. Cunoscută era năvădeala în 10 foi şi 2 iţe, în
14 foi şi 2 iţe cu motiv flori, din lână vişinie şi bumbac alb. Alt
motiv era ţesut în 2 iţe şi 16 foi, în 21 foi şi 2 iţe, cu motiv bujori şi
fundiţe, sau frunza de vie şi floare rotundă. Motivul stele se ţesea în
22 foi şi 2 iţe, iar brazi şi steluţe în 17 foi şi 36 iţe.
Pichere - motiv cu flori.
Portul popular
În trecut, îmbrăcămintea ţăranilor era una simplă, lucrată în
casă. Pentru confecţionarea vestimentaţiei, în perioada medievală,
în funcţie de anotimp erau folosite diferite materiale: inul, cânepa,
pielea tăbăcită, blănurile. Portul are o evoluţie ca şi celelalte
fenomene de artă, după cu însuşi Miron Costin observa acum
câteva secole acest lucru: ,,Şi aşa dovedind numele numele
neamului acestui, cum vedem de istorici mari, şi mărturia ţărilor
împregiur, ne trage rândul a pomeni de portul, care acum portul
stătătoriu ca numele şi ca limba nu este; ci neam de la neam cu
vremea şi-au schimbat”3. Totuşi, portul popular a rămas – în linii
mari – acelaşi, veacuri la rând, primind, când şi când, înfiltraţii
orăşeneşti prin felurite piese vestimentare uzate ale locuitorilor din
târguri (în cazul nostru târgul Huşi).
Portul ţărănesc avea, ca cea mai răspândită piesă, cămaşa,
atât la femei cât şi la bărbaţi. Lungimea ei varia, uneori ajungând
ceva mai jos de brâu, alteori până la glezne. La bărbaţi era numai
până sub genunchi.
În general aspectul hainelor era sărăcăcios, trădând viaţa
plină de lipsuri pe care o duceau ţăranii. Dacă materialul din care
era lucrată haina era aspru, în schimb culorile de arnici şi mătase cu
care se înfloreau hainele femeilor şi cojoacele ţăranilor le
înveseleau înfăţişarea, iar măiestria şi gustul ţesătoarelor le dădeau
o aparenţă sărbătorească, optimistă, de bunăstare chiar 4.
Inegalitatea dintre oameni nu este mai discrepant relevată
decât de straiele pe care aceştia le poartă. Boierii, proprietari de
pământuri, desfăşurau un lux fără limite, îmbrăcând cele mai
Etnografie
Editura Enciclopedică română, Bucureşti, 1969, p. 83.
1 Institutul de Memorie Culturală (cimec.ro) [G.F.]
2 Emilia Pavel, Scoarţe şi ţesături populare din judeţul Vaslui,
zona Iaşi, în Acta Moldaviae Meridionalis, XXV-XXVII, vol. II,
2004- 2006, Editura Fundaţiei Academice Axis, Iaşi, 2007, p. 145.
3 Paul H. Stahl, p. 86.
4 Al.Alexianu, Mode şi veşminte din trecut, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1977, p.78.
Lohanul nr. 12
frumoase şi luxoase haine, călătorind în trăsuri elegante şi
veselindu-se la ospeţe bogate, în total contrast cu hainele din postav
ale ţăranilor noştri.
Conducătorii obştii se deosebeau, la rândul lor, de consăteni;
de exemplu, vatamanul era îmbrăcat cu o haină lungă până mai jos
de genunchi, nădragi largi, strânşi în obiele iar în picioare încălţa
tradiţionalele opinci; de asemenea purta toiag şi căciulă 5. Rari erau
cei care îşi permiteau să poarte cizme din piele tăbăcită, cu toc înalt
de circa 4 cm şi talpă din piele tare, bătută în ţinte din lemn.
Ţăranii purtau căciulă, pieptare, cojoace, pantaloni, centuri,
iar în picioare, de regulă, încălţau opinci din piele sau din coajă de
copac. Opinca era pusă peste obiele, învelitoare din benzi de
ţesătură din lână care apărau piciorul.
Centura din piele era un element deosebit al vestimentaţiei
bărbăteşti, fiind prevăzută cu cataramă din fier, bronz, argint aurit
sau din os, având pe suprafaţa sa diferite aplice6. Centura avea
forma unei fâşii din piele cu lăţime variabilă, de la 2 cm până la 4-
5, pe suprafaţa căreia erau prinse câteva obiecte: un cârlig, cute,
amnar, cuţit cu teacă.
Producerea şi reparaţia vestimentaţiei se făcea în cadrul
gospodăriei, fiind utilizate războaiele de ţesut, ace din fier sau din
os, tocuri din os sau lemn pentru păstrarea acelor, foarfece şi cuţite
din fier. Influenţa târgului a făcut ca, în special la sfârşitul sec. XIX
- începutul secolului XX, tot mai mulţi săteni, sub influenţa modei
aduse în sate de către funcţionari, să îşi comande îmbrăcămintea la
croitoresele din târgul Huşilor.
Hainele bărbăteşti la începutul secolului XX
Minteanul se făcea din ,,sumani” sau ,,şăiac”. Şăiacul, înainte
de a se întrebuinţa, se colora în negru sau albastru. Coloratul se
făcea de către bulgăriţele din Huşi, care – după afirmaţia lui N. T.
Mocanu – jupuiau lumea, luându-le între 1 leu şi 1,50 lei pe cot.1
Pentru confecţionarea acestei tip de haină existau oameni specia-
lizaţi (,,abageri“) atât prin satele comunei, cât şi în oraşul Huşi.
Minteanul avea ,,o croială plăcută pentru cei obişnuiţi dar
foarte nepotrivită pentru talie. Gulerul şi pe dinainte cât şi de o
parte şi alta are desene frumoase, bătute din găitan albastru şi la
mijloc nişte funduri roşii. Din cauza acestor desene, costul de cusut
al unui mintean este foarte mare: 15 lei. Minteanul se poartă vara
ori peste cămaşă ori peste ilic, iar iarna şi peste cojocel”.
Ilicul era făcut din acelaşi material ca şi minteanul şi, de
regulă, de acelaşi meşter. Nu era – în fapt- decât un mintean fără
Ilic şi cămaşă bărbăteşti7
5 Ibidem, p. 282.
6 O asemenea cataramă de secol XIX a fost descoperită în
gospodăria familiei Iancu Fănică din Pogăneşti, afându-se în
prezent în colecţia autorului.
7 www. qualitativeschool.ro [G.F.]
Aprilie 2010 33
mâneci. Se purta peste cămaşă vara, şi peste flanelă ori cojocel la începutul secolului XX, o îmbrăcăminte care amintea de
toamna şi iarna. Cusutul unui ilic costa între 8- 10 lei. tradiţionalul port popular al zonei, piesele costumului fiind
Pantalonii ,,de şăiac” prezentau caracteristici specifice prin confecţionate în casă.
felul lor deosebit de croială. Erau foarte largi sus, la bată, iar de jur Iarna, piesele vestimentare cu care se îmbrăcau femeile erau:
împrejur aveau o sumedenie de creţi, aşezaţi în aşa fel că se Caţaveica. Pe vreme de iarnă, unele femei bătrâne purtau o
acopereau unii pe alţii.O pereche de pantaloni costa, de cusut, pe haină lungă până dedesuptul genunchilor, alcătuită din două părţi:
vremuri, 3 lei. Aceste trei tipuri de haine erau împrumutate de la faţa şi blana. Faţa era confecţionată din material adus de la oraş, un
bulgarii din Huşi, erau cunoscute sub numele generic de ,,haine fel de postav subţire. Blana era obţinută din lâna oilor din sat.
bulgăreşti”, fiind purtate de majoritata sătenilor. Caţaveica era făcută de meşterii blănari din partea locului şi foarte
Cei mai săraci locuitori ai satelor purtau un costum rar în oraş. O caţaveică costa ,,cu una alta” 20 - 25 lei şi dura între
împestriţat, în locul minteanului îmbrăcau un ,,antereu bumbăcit”, 8 şi 10 ani.
care era o haină făcută dintr-un material de proastă calitate, stofă şi Polca a fost, la rândul ei, o haină purtată de aproape toate
vată combinate. Această haină se cumpăra din târg gata făcută şi femeile satului, bătrâne sau mai tinere, care trebuiau să o aibă
costa între 3 şi 5 lei, durata de rezistenţă fiind de aproape un an. numaidecât în garderobă. Polca era făcută dintr-un material
Pantalonii din materie sau de ,,fotă”, cum li se mai spunea, cumpărat din oraş, de regulă negru, alcătuit din lână neagră şi dintr-
erau făcuţi de croitori specializaţi, largi şi împodobiţi la buzunare un fel de pânză albă, cunoscută în comerţ sub numele de
cu ,,găitane negre”, fiind o modă de ,,influenţă asiatică”. ,,americă”. Pe la mâneci şi pe la ,,dinainţi” se împodobea cu şuviţe
Pantalonii de acest tip costau 6 - 8 lei, şi cum un om rupea 3 - 4 din catifea.
perechi de pantaloni într-un an, cheltuielile se ridicau la suma de 18 Ilicul, era croit ca şi polca de iarnă, dar fără mâneci: faţa era
- 32 lei. făcută din lână adunată de sătence şi numai ,,astariul” din americă
Când adolescentul ajungea la vârsta de 18 ani (era de acum era cumpărat de la târg. Ilicul era purtat numai de femeile în vârstă.
flăcău), purta brâu, de care nu se mai despărţea până la moarte. Multe din femeile bătrâne, chiar şi cele mai tinere, purtau
Brâurile erau din lână, confecţionate fustă din cadril, făcută din lână colorată
manual de către femei din sat. Se cu roşu şi negru, şi ţesută în ,,cadril” de
colorau, de obicei, în roşu. Erau rare către sătence.
cele colorate în verde sau alb. După ce Caţaveica din blană de vulpe era
se încingea brâul, peste el se încătărăma purtată de femeile locuitorilor
o curea. mijlocaşi, în timpul sărbătorilor de
Bărbaţii satului şi oamenii în iarnă. Era cumpărată din oraş cu sume
vârstă purtau ciubote sau cizme. ce variau între 25 - 60 lei.
Ciubotele erau făcute din piele de vacă, Jacheta. Urmând exemplul dat de
de către cizmarii din oraş. Costau 11 nevestele funcţionarilor, care se
lei, iar cele cu căpută 12 lei. îmbrăcau după ,,modă”, fetele
Botforii erau cizme din piele gospodarilor fruntaşi purtau la sărbători
subţire, ,,franţuzească”, cu creţi mulţi jachete cumpărate din târg, de calitate
şi formă regulată, având toc (călcâi) inferioară, însă foarte scumpe, cu
foarte înalt. Acestea erau purtate, în preţuri cuprinse între 20 - 30 lei, care
special, de către flăcăi, fiind foarte însă nu durau mai mult de o iarnă-două.
scumpe, între 30 şi 40 lei. Botinele
(ghetele) erau obiecte de încălţăminte Îmbrăcămintea de vară.
pe care bărbaţii le purtau foarte rar. Vara, femeile măritate cât şi
,,Jumeteţi” (pantofii) se purtau codanele satelor puteau fi cunoscute ca
vara. Cei bărbăteşti erau făcuţi din piele fiind sătence doar după trăsăturile feţei
groasă, iar cei pentru femei din piele şi după grai; după port, ai fi putut jura,
subţire. O pereche de pantofi costa, la fără teamă de păcat, că sunt ,,târgoveţe”
comandă, 7- 8 lei. în toată puterea cuvântului.
Tot în timpul verii locuitorii Bătrânele purtau o haină numită
purtau un tip de încălţăminte polcă de vară, făcută din cit, de multe
,,sprintenă” numită iminei (papuci). ori necăptuşită. Acest tip de haină era
Aceştia erau făcuţi din piele mai confecţionat de către ţărăncile din sat,
groasă, cusuţi cu aţă şi având o singură Ţărancu cu broboadă verde pricepute în arta cusutului.
talpă. Costau 4 - 5 lei. Pictură de Ioan Andreescu ,,Blusa sau şandru”, era tot un fel
Opincile erau încălţările cele mai de polcă, dar mai liberă, făcută din cit,
simple şi mai ieftine, fiind confecţionate de aproape fiecare sătean. care se purta mult prin partea locului, atât iarna cât şi vara. Citul
Majoritatea locuitorilor purtau opinci iarna, când era frig şi zăpadă, era un material de slabă calitate dar scump, confecţionarea lui costa
dar şi în timpul muncilor agricole, în afară de prăşit. îndoit, căci era lucrat numai de croitoresele evreice din oraş. O
,,Surtucul, jachetul sau spenţerul”. Gospodinele locuitorilor bluză costa 21,50 - 31,50 lei şi nu ţinea mai mult de două luni.
care creşteau oi lucrau singure ,,săiacul” din lână neagră sau sură, îl Pentru a fi elegante la sărbători femeile aveau haine din lână
învăleau cu ,,claca”, ori o trimiteau la ,,pive” în judeţul Bacău şi ori mătase, ,,rochie, talie, matine”, făcute în oraş, la modă, de
apoi îl dădeau la croitor pentru lucru. Surtucul din acest material se croitorese anume tocmite. Aceste haine erau foarte scumpe, ,,ruina
croia pe talie, se încheia bine şi se lucra fără podoabe (ornamente). unei gospodării” şi durau puţin. Curelele de încins, mănuşile,
Lucratul nu costa decât 4 - 5 lei, şi avea o durată de rezistenţă de 7 pălăriile, cortelele (umbrele) prinseseră şi ele a invada satele
- 8 ani. comunei.
,,Jaletca” (vesta) era făcută tot din ,,săiac”, după modelul Pestelca se făcea din cit. Sunt femei care poartă şi astăzi
celor din oraş, ca de altfel şi pantalonii. pestelci de lână, frumos ţesute, după un desen specific, ales de
Iarna, capul era acoperit cu o căciulă din blană de miel, fiecare în parte.
Etnografie

purtată rotundă, felie sau ciobăneşte; vara se acopereau cu pălării În privinţa încălţămintei, femeile bătrâne purtau atât iarna cât
din pâslă sau din împletituri de paie. Acoperământul capului era un şi vara papuci (iminei) ,,cu o talpă” şi ,,colţuni“ (ciorapi), făcuţi în
semn al bogăţiei, cu cât era mai scump cu atât reflecta averea celui casă şi coloraţi cu vopsele vegetale, obţinute din plante.
ce îl purta. Fetele şi nevestele purtau iarna fie papuci cu colţuni sau
cioboţele (ghete); vara, aproape toate încălţau pantofi cu vârf de
Hainele femeieşti lac. Drumul până în marginea oraşului îl făceau desculţe, cu
Asemeni costumului bărbătesc şi costumul femeiesc a suferit pantofii în mână. La prima fântână întâlnită se opreau, îşi spălau
influenţa corupătoare a oraşului. Doar femeile în vârstă mai purtau, picioarele şi se încălţau. Odată ,,târguielile” făcute, pe drumul de
întoarcere pantofii erau scoşi din picioare şi puşi în traistă, pentru a
,,ţine” cât mai mult.
1 Nicolae T. Mocanu, op. cit., passim.
 34
Război de ţesut [G.F.]
În zilele lucrătoare femeile umblau cu picioarele goale, când
mergeau prin vecine îşi luau un fel de semi - papuci, numiţi târâiţi
sau plesniţi.
Pentru ,,îmbrobodit capul” iarna se folosea, şi se utilizează şi
astăzi, broboada. Aceasta este o bucată pătrată de material, neagră,
mai groasă sau mai subţire. Multe erau de proastă calitate, după o
purtare îndelungată din negre cum erau la cumpărare se făceau
albastru - vinete. Era cumpărată din ,,târg”, costa circa 3 lei şi dura
1 an. Broboadele se purtau mai mult de babe şi de femeile
gospodine.
Un alt acoperământ al capului, mai puţin purtat, era casânca.
Acestea erau procurate din comerţ, fiind de culori diferite şi
împodobite cu flori în colţuri. O casâncă costa 4 lei şi dura circa 2
ani.
Tulpanul era foarte răspândit, mai ales printre femeile
bătrâne, dar numai pentru ,,legatul capului”. Un tulpan costa 80 de
bani.
Barişul era purtat de fete şi neveste în zilele de sărbătoare.
Culorile preferate erau negrul şi cafeniul. Un bariş costa 4 - 6 lei şi,
purtat numai la sărbători, ţinea circa doi ani.
Şalul. Deşi foarte rar, se mai întâlneşte şi astăzi prin lăzile de
zestre ale femeilor în vârstă. Iarna, mai ales, în timpul călătoriilor,
femeile purtau înfăşurate pe cap şi în jurul gâtului câte un şal mare,
de regulă negru ori maro.
Fanşoneta - berta (bereta) era purtată de fetele tinere şi cu
dare de mână. Costa între 8 şi 12 lei.
Batista sau ,,dermeaua” se făcea din ,,hosă” de calitate mai
bună ori mai proastă, cumpărată din târg, 30- 40 de bani una, plus
10 bani ,,tivitul” sau ,,trasul la maşină”. Pe partea care venea în
faţă, la frunte, se cusea o ,,tasma”, împletită cu mărgele mici, de
culoare neagră, roşie, albastră etc.
Batistele le purtau numai fetele mari şi nevestele. Îndeosebi,
nevestele aveau un mod deosebit de a se îmbrobodi cu această
batistă, numit ,,legat de modă”. Numai cele măritate aveau dreptul
de a umbla ,,legate de modă”, sau cum se mai zicea, cu ,,capul
legat”. Batista se purta mai mult vara şi în zile de lucru. Fetele mari
umblau cu capul descoperit.
În ,,Descrierea Moldovei” Dimitrie Cantemir consemna că:
,,Ele (femeile moldovence - n.n.) nu socotesc nimic mai de ocară
decât să se vadă părul unei femei măritate sau al unei văduve şi se
socoteşte fărădelege să descoperi la vedere capul unei femei.
Dimpotrivă, fetele socotesc că e ruşine să-şi acopere capul chiar şi
cu pânza cea mai subţire, căci ele socotesc că a umbla cu capul gol
e semnul curăţeniei”1. În aceeaşi perioadă, spre deosebire de
femeile măritate care îşi împleteau părul în cosiţe, care se răsuceau
în jurul capului şi se acopereau cu un conci, fetele purtau părul
Etnografie
despletit de-a lungul spatelui, iar la capete împleteau pamblici roşii
de mătase2. Cămaşa era compusă, la femei, din două părţi: stanîi
1 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Hyperion,
Chişinău, 1992, p. 126.
2 Lilia Zabolotnaia, Femeile în Moldova medievală (sec. XVI-
XVII), în Revista de istorie a Moldovei, nr. 4, octombrie-decembrie
2007, p.81.
Lohanul nr. 12
(talia) şi poalele. Talia era făcută din pânză ţesută în casă, poalele
din americă cumpărată de la oraş.
Bărbaţii purtau numai albituri făcute în casă, copii – şi de
casă şi de cit.
Viaţa satului românesc, implicit a satelor care fac obiectul
studiului nostru, era organizată în vechime după ritmuri specifice,
care se concretizau în existenţa umană prin cele patru momente
fundamentale, care marcau începutul, apogeul şi dispariţia fiinţei
umane: naşterea, botezul, căsătoria şi moartea, care se aflau sub
semnul unor credinţe şi practici magice, anterioare creştinismului.
În cele ce urmează vom face o prezentare a acestora, a modului
cum se derulau, apelând, pe alocuri, la mărturia scrisă, plină de
farmec şi aducere aminte a unui martor al vremurilor apuse,
învăţătorul Nicolae T. Mocanu.
Vinotecile - sanctuare de patrimoniu
şi comori ale Universului
Prof. dr. ing. Avram D. Tudosie – Huşi
Moto: Viţa-de-vie, vinul şi vinotecile fac parte din marea
comoară a naturii şi a omului.
Jaqus Cousteau, membru titular al Academiei Franceze şi
candidat la Premiul Nobel
Vinoteca Colegiului Naţional Agricol „Dimitrie
Cantemir“ din Huşi, devenită în timp Vinotecă Naţională a
podgoriei româneşti, aspiră la patrimoniul cultural universal.
D
acă definim podgoria ca cea mai generoasă creaţie şi
bogăţie a naturii, vinul este produsul acesteia, ca
„îngemănat dar al creaţiei, culturii şi civilizaţiei“, cum
spunea Goethe. Dintre binefacerile oferite cu generozitate de natură
şi divinitate, podgoria, vinul, lăcaşurile în care se păstrează vinurile
şi vasele în care se învecheşte, constituie un izvor nesecat de faimă,
inspiraţie şi creaţie. Ele s-au afirmat de milenii spre încântarea
tuturor generaţiilor. Construirea acestor lăcaşuri şi vase în care se
păstrează vinul au constituit o adevărată ştiinţă şi iscusinţă din
vechi timpuri. Au început de la simplele hrube săpate în panta
dealurilor, ajungându-se până la construirea unor depozite
frigorifice la suprafaţa solului. Acestea s-au numit – în genere –
pivniţe, pivniţe-vinoteci, sau simple colecţii, unde vinurile se
păstrează îndelung, până la atingerea apogeului calitativ şi după
aceea se comercializează ca vinuri vechi de vinotecă sau se
păstrează în institute de cercetări şi învăţământ pentru studiul
„cazierului“, adică evoluţia şi comportamentul vinurilor şi a celor
Emblema Vinotecii Şcolii Viticole din Huşi dezvelită la
a 75-a aniversare din 22-23 octombrie 1983, în care se
evidenţiază cele două reconstrucţii ale vinotecii după cele
două războaie mondiale care au distrus tot tezaurul de
vinuri, care ar fi împlinit un secol
Aprilie 2010
Vinoteca-pivniţă veche a Colegiului Naţional Agricol „Dimitrie Cantemir“ din Huşi [G.F.]
aproape 4000 de componente ale sale.
Şi unele şi altele se vând la preţuri colosale, dar cele mai
preţuite sunt aşa-zise vinuri istorice, foarte vechi şi renumite,
constituind un gen de muzeu pentru nobleţea vârstei lor. Ultimul
vin de Chateau, d’Yquem s-a vândut în 2000 la circa 1,5 miliarde
de franci francezi. Lui Goethe, la sărbătorirea celor 75 de ani i s-au
dat 12 sticle de vin, vechi de 75 de ani, care au costat şi costă 2.000
milioane mărci. Este unicul om din lume decorat cu asemenea vin,
de o asemenea vechime şi valoare.
Vinoteca este o colecţie de vinuri ce se înnobilează în
eternitatea timpului, devenind un sanctuar şi tezaur, „comoară-
aurar“ a uneia din cele mai mari bogăţii ale globului pământesc,
viţa de vie şi produsul său. Aici, vinurile vechi constituie bunuri de
patrimoniu cultural naţional şi fac parte din trezoreria ţării
respective
Acad. oenolog V. D. Cotea în 1978 şi acad. Radu Cernătescu
(1982), rectorul Academiei de Arhitectură din Bucureşti, defineau
pivniţa-vinotecă veche a Şcolii de Viticultură din Huşi (construită
în 1936), dublată şi modernizată în 1982 şi vinoteca nouă, con-
struită în 1975-1978, ca cele mai moderne şi cu cea mai frumoasă
arhitectură din construcţiile româneşti de specialitate, templu
închinat lui Bacchus. Ambele sunt nişte mari şi rare atracţii arhi-
tectonice ce captează privirea oricui, văzându-le sau vizitându-le.
Acad. prof. Manea Mănescu, prim ministru al României, le-a
declarat „un Panteon al Podgoriei Huşi“, apreciind cu termeni şi
mai elogioşi aceste colecţii. Exteriorul acestor obiective este
deosebit de încântător, încât pot face parte şi din comoara de
arhitectură românească.
Interiorul captivează, de la frontonul de la intrare, până la
grinzi şi spaţiile dintre stelajele columnare, care sunt „pictate“ cu
cele mai valoroase citate şi aforisme din antichitate până în zilele
noastre, de la istorici până la oenologi. De aceea, vinotecile noastre
sunt vizitate de mari personalităţi şi demnitari de stat, care îşi
înnobilează spiritul cu cele redate în citate. Nu întâmplător, pivniţă-
vinotecă a Şcolii a fost vizitată din 1908 de la A. D. Xenopol, V.
Pârvan, până la Nicolae Iorga şi Constantin C. Giurescu, sau Ion
Simionescu, Simion Mehedinţi şi cunoscutul degustător naţional,
Păstorel Teodoreanu.
„Instituţiile în care se pregătesc cadrele ce sfinţesc via şi
vinul cu cerneala exigenţei apostolilor lor, zămislesc
«împărtăşania» care dezleagă limba şi inspiraţia, ajutând la ca
mai înaltă expresie a vieţii intelectuale.“ (G. Călinescu).
„Vinul dintr-o vinotecă constituie o supremă realizare a
civilizaţie, ridicat la cel mai înalt grad de perfecţiune a omului
asupra naturii.“ (Ernest Hemingwey, laureat al Premiului Nobel).
Nu întâmplător la Olimpiada şcolilor viticole, din 1989, de la
Huşi, s-a cântat „Oda Bucuriei“, în faţa „Crezului Vinotecilor şi
Degustătorilor“, „pictat“ pe fundalul vechii vinoteci (compus de
Păstorel Teodoreanu în 1927 şi publicat în 1928). Tot aici trebuie
amintit citatul cu care au încheiat reprezentanţii Ministerului
Educaţiei Naţionale sărbătorirea celor 75 de ani de existenţă a
Şcolii, în 1983: „Vinoteca Liceului Viticol din Huşi este staţie
tranzit intre Pământ şi Olimp, Panteonul zeilor sufletului“; acad. V.
D. Cotea şi N. .Pomohaci scriau: „Acest citat este atât de inspirat,
încât trebuie să fie scris în dreapta antetului Şcolii pe orice hârtie
sau plic de corespondenţă, cum se practică azi în toată lumea“.
Regina Maria, „mama răniţilor“ înainte de a-şi „croi“ o vie şi
o vinoteca la Balcic, în România Mare, a vizitat toate podgoriile
mari din Moldova şi a rostit o fraza nemuritoare: „Huşul este cel
mai frumos oraş şi podgorie, din întreaga Moldova“.
35
Nicolae Iorga, ca prim ministru, în anul 1931, aflându-se la a
patra sa vizită la Huşi a spus, (completând-o): „Huşul - oraşul şi
podgoria sunt un vast amfiteatru viticol, circular şi natural, fără
asemănare sau rival pe plan mondial“. (C. Hogaş, 1931).
Vinoteca Colegiului Agricol a fost, încă de la început
înfăptuită de marii noştrii înaintaşi care, specializându-se în Apus,
n-au găsit la nici o şcoală sau facultate – acolo – o vie didactică
fără cramă, pivniţă şi vinoteca „deasupra“, considerând că : „Via
unei şcoli este sora geamănă cu crama, pivniţa şi vinoteca. Numai
amândouă înfrăţite constituie o lecţie de viaţă, completă, întreagă şi
pentru învăţăcei“. (Gheorghe Gheorghiu, citându-l pe Ion lonescu
de la Brad şi Gheorghe Asachi, P. S. Aurelian, Spiru Haret –
preluatorii şi înfăptuitorii acestei idei din Apus).
Numeroasele mari lăcaşuri închinate produselor viei şi
vinului din lume, (ca şi la Huşi), sunt declarate capodopere de arta,
cultura şi civilizaţie (Andre Malroux, preşedinte UNESCO), şi au
un statut special, care inspira pozitiv marile personalităţi, indiferent
de calificarea lui. Aşa s-a exprimat generalul Eremia Grigorescu
când a înfiinţat în 1912-1914 cea mai frumoasa crama pivniţa şi
vinoteca din România, la Iveşti, în mijlocul a 300 de ha de vie, care
arătau, ca o foaie de caligrafie. De la marele agronom Ion lonescu
de la Brad - instruit în Franţa - s-a obişnuit ca în toate, marile
podgorii şi ale lor pivniţe-vinoteci sa existe obligatoriu „Cărţi de
aur“ sau „Cărţi de onoare, de reprezentare şi ilustrare“ ale acestor
entităţi: vie-vinoteca numite şi „cărţi de neuitare“ a oricărui oaspete
mare şi impresia sa despre o degustare a unor vinuri de mare
onoare… „însoţite de a lor cântare - romanţare ca o binecuvântare“.
(citat din C. Hogaş).
De altfel – se spune – că de la Aristotel, la Pasteur şi Păstorel
în atmosfera din incinta unui lăcaş-vinotecă s-au plămădit cele mai
variate, numeroase şi valoroase creaţii. În puţine lăcaşuri de cult
sau de cultură se întâmplă aşa ceva atât de variat şi măreţ (acad.
Andre Malraux - Franţa). La vinoteci este obligatoriu semnarea
unei impresii mari, după vizitarea şi degustarea licorilor lor.
Degustarea acestora trebuie făcută cu piozitate, cu har şi dar, de un
valoros şi talentat „pahar…(.. nic)“. (A. D. Tudosie).
Oenologie
Basorelief înfăţişându-l pe Dimitrie Cantemir
 36
„Artera“ principală a vinotecii-pivniţă vechi
Goethe, care la naştere, fiind debil şi muribund, a fost
reînviat prin botez cu vin, (medicii spun frecţionat) a plămădit cele
mai mari opere din lume înaripat de două fiinţe: vinul şi femeia –
„marile mele muze, dintotdeauna“. Nu se poate uita că pe zidurile
celei mai mari şi celebre pivniţe-vinoteci din lume, de la
Johannisberg pe Rin, (de 25 km, pe trei niveluri, deci 75 de km)
aparţinând prinţului Metternich (viitorul cancelar al Austriei),
Goethe a scris: „Am primit 12 sticle cu cel mai scump şi bătrân vin,
deodată cu vârsta mea (75 ani), pe care-l voi săruta, când ii voi
degusta, ca pe cea mai scumpa muza a vieţii mele.“ (A fost şi este
cel mai scump dar, pe care 1-a primit cineva vreodată, echivalat de
O.I.V.V. Paris, cu 2000 milioane mărci). (Revue Vinicole
Internaţionale, 1989, Paris).
Vinul oferit cuiva nu se bea ci se degusta, se „cântă“ ,
trecându-l prin poezia şi filosofia celor mai mari şi înălţătoare
cugetări şi reuşite glume, din istorie şi oenologie, din iubire şi
tehnologie, din umor, protocol şi amor etc. Numai atunci „te
apropii cu demnitate şi cu plăcere spre pahar, cu un lung suspin –
ca şi când ai vrea să săruţi mâna celei mai delicate doamne, care
vrei să-ţi fie şi soţie“. (Anatole France). Azi marii oameni şi
laureaţi ai Premiului Nobel declară că: „Marile opere, se
înfăptuiesc şi în prezenta vinului, pentru că el inspira toate fibrele
virtuţiilor creatoare ale valorilor“.
În vinoteca ţarilor Rusiei din Crimeia, Maxim Gorki, a scris o
celebră maximă: „Trăiască făuritorii acestor licori mari şi rare, care
ştiu sa prepare acest elixir, introducând în sufletele oamenilor
veselia şi bunătatea, datorate unei imense cantităţi de soare
concentrata într-o picătura de vin“.
În cea mai mare şi fastuoasă vinotecă a lumii „Cricova“ din
Republica Moldova, care este proiectată să ajungă până la 400 de
km lungime, (conform declaraţiilor oenologului Andrei
Holostenco), Margaret Tathecher, primul ministru al Marii Britanii
(Anglia) care vizitând-o în 1979, a declarat că a gustat cel mai
„întineritor“ vin roşu de Purcari din viaţă (poreclindu-l „vin-cric“).
(dispozitivul ridicător din trusa şoferilor). Iuri Gagarin, primul
cosmonaut al Planetei a definit „vinurile şi pivniţa-vinotecă de la
Cricova un adevărat miracol“. În această vinotecă, fondată la
început din vinoteca lui Goebelss, luată captură de război în 1945,
Oenologie
cu sticle vechi de zeci şi chiar sute de ani, în care vinurile
moldoveneşti formează în juru-i un adevărat oraş, subteran, cu
străzi şi străduţe circulare şi radiare de 18 km, în diametru, o
colosală piramidă de bunuri dumnezeieşti“. Iuri Gagarin a scris:
„Mai repede m-am desprins cu racheta de pe pământ, decât să plec
din aceasta vinotecă celebră, unde, pentru medalierea acestor
vinuri, mai trebuie adus aur şi de pe alte planete“.
Marelui scriitor Baudelaire, răspunde juraţilor din „Marele
Proces Celebru“ ce i s-a înscenat, pentru că scria prea „direct
Lohanul nr. 12
despre vin şi prea frumos despre femeile frumoase, dar cam
despuiate“?!: „Cine ştie cum să deguste vinul bun, soarbe din el
sclipiri de geniu şi picături de umor şi de amor.“ Pentru acest
răspuns se spune că a fost iertat şi eliberat.
Marele medic A. Lusting, scrie la vizita şi degustarea
vinurilor dintr-un „altar“ de cultură şi vinicultură: „Viaţa nu poate
fi niciodată mai completă şi sănătatea mai deplină, decât gustând o
picătură din aceste licori ce mor ca şi noi, dar după ce înviază
«muribunzi» bărbaţilor mai vârstnici. Sănătatea nu poate fi
completă niciodată fără un pahar de vin, chiar pentru bolnavii care
nu au voie la aşa ceva, dar şi lor le trebuie 2-3 linguriţe, ca la
împărtăşanie, iar celor zdraveni, maxim un pahar de vin de 100 de
ml, seara, la masa dinainte de culcare“. Medicina modernă a stabilit
că oamenii sunt atraşi de un păhărel de vin, ca de un magnet, pentru
că acesta conţine – nebănuit – 4.000 de componente vitalizatoare,
1/3 din tabloul elementelor lui Mendeleev, 9/10 din buna dispoziţie
şi numai 1/10 „indispoziţie“. De ce? Pentru că vinul băut cât, şi
când trebuie, stimulează mintea şi munca, dar mai ales virtutea
spirituală, vioiciunea, optimismul şi veselia. De aceea se spune că
vinul completează cu generozitate patrimoniul universal al ştiinţei
şi artei, ale operelor mari „neroase de timp şi în timp“.
Să pomenim aici pe cei mai vechi gustători de vinuri:
Demostene şi Pericle sau Alexandru cel Mare, Cicero, Columella,
Plinius, etc. Iată că, încă din antichitate se ţineau cursuri de
pregătire culinară şi de degustare şi "rezistenţă" la vin. Alexandru
cel Mare ca sa devină specialist în arta culinara şi în degustarea
vinurilor a făcut cursuri de specializare, timp de 6 luni, la
Persepolis. Când a încheiat cursurile a ţinut un discurs fulminant
despre ce a învăţat: cum să pregătească mâncare, dar mai ales cum
să deguste, să guste şi să bea vinul, ca să nu se îmbete. De aceea
Alexandru cel Mare nu-şi alegea aghiotanţii decât dacă nu se
îmbătau sau, dacă se îmbătau, să nu spună nici un secret. Pe
esplanada Şcolii de la Persepolis, a ţinut un discurs în fata colegilor
săi cursanţi, încheind cu o celebră maximă: „Atunci când sorbiţi
din cupe vinul, aflaţi că beţi din puterea pământului şi energia
soarelui, înnobilate prin seva viţei-de-vie cu înţelepciunea şi tăria
Universului.“
Să nu-i uitam însă nici pe Goethe şi Kant, pe Mozzart,
Wagner, Bach sau Bethoven, dar şi pe alţii, pentru că întotdeauna
au fost foarte buni şi ponderaţi degustători, gustând vinul cu
picătura şi degetarul ca să le inspire harul. Familia Strauss, creatorii
înaripatelor şi inegalabilelor lor valsuri celebre, au fost inspiraţi de
picătura de vin. Dar nici de Mihail Sadoveanu, despre care Păstorel
şi prof. univ. D. Bernaz declarau la Iveşti, (1957) când scria, avea
lângă călimara cu cerneala două pahare cu vin. Unul cu vin dulce
de Cotnari şi altul cu un vin sec din Moldova ale căror miresme îi
inspirau cu buchetele lor, ca o „tărie şi amintire a istoriei şi veşnicei
Moldove“.
Dar să nu uitam să amintim printre genii şi pe marele nostru
Luceafăr, Eminescu, căruia îi plăcea un pahar de vin, dar măsurat
cu celebra sa expresie: „Puţin vin ascute mintea, mai mult o
toceşte“, completându-l, zice-se, pe J. J. Rousseau, care susţinea la
Montpellier, Franţa , în faţa celebrei statui a „Altoirii“ (reprezentată
printr-o îmbrăţişare perfectă a unui bărbat cu o femeie, precum
altoiul cu portaltoiul), care spunea: „În prea puţin vin nu poţi găsi
adevărul sau iubirea, în prea mult le pierzi.“
Un alt mare om de ştiinţă scrie că: „Vinul e materie în mers
spre spirit. El are ceva care aparţine naturii, deci lui Dumnezeu, şi
Vinoteca nouă, inaugurată în anul 1978
Aprilie 2010
Sala de protocol, apreciere şi degustare a vinurilor
a Colegiului Naţional „Dimitrie Cantemir“
omul e îndrăgostit, de cel ce vrea sa guste un elixir, cu respect
divin“. (Acad. Louis Orizet - Franţa.
Noi, trebuie să spunem vizitatorilor, ceea ce omul nostru
politic, Nicolae Gh. Lupu scria: „Vă îmbii să gustaţi licoarea
Huşilor, în aerul tonifiant al podgoriei şi să beţi un vin nectar la
pahar şi sănătate de buchet la pachet, «visând» o doamnă frumoasă
la piept.“
Să nu uităm de marii noştri huşeni, Mihai Ralea şi Victor Ion
Popa, care considerau „vinul de Huşi, o carte de vizită şi de onoare,
pe care o poate depune un neam la poarta veşniciei“. Dar şi
Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Marin Preda,
Constantin Ciopraga, Şerban Cioculescu, Fănuş Neagu, Octavian
Paler, Grigore Vieru, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Marin
Sorescu, ş.a, care au rostit şi scris cu litere nemuritoare, cele mai
frumoase impresii despre vinurile Şcolii din Huşi, servite şi însoţite
cu o descântare ştiinţifico-romanţată, plină de desfătare . Dar nici
de cele mai celebre maxime, citate, impresii, ce s-au scris pentru
prima dată în România, în vinoteca veche a Şcolii noastre şi apoi în
cea nouă, holuri şi laboratoare, de unde au fost copiate şi publicate
sau scrise pe toate complexele vinicole ale judeţului Vaslui, ca
Huşi, Berezeni, Bârlad, Murgeni şi la cele 9 concursuri de vinuri de
la Vaslui. Ca şi de Cotnari până la Coteşti şi de la Murfatlar, Dealu
Mare până la Sâmbureşti, Târnave şi Miniş. De aceea, Vinoteca şi
Muzeul din şcoala noastră au fost considerate un altar al celebrelor
cuvinte mari despre vinuri, ce încântă şi farmecă pe orice norocos
vizitator. (acad. Eugen Simion, preşedintele Academiei Romane).
Să încheiem cu „mireasa“ noastră, Busuioaca de Bohotin -
Huşi, cea brunetă, frumoasă, isteaţă, tânără şi iubăreaţă, pe a cărei
tinereţe se citeşte ceva şi din delicateţea blondelor (V. D. Cotea).
Iar autorul susţine că „Busuioaca de Bohotin este ca o fată
frumoasă, pe care, dacă o priveşti, te încălzeşte, iar dacă o şi săruţi,
te îmbată.“ (A.D.T.).
Merită să o cântam pe aceasta „regina a noastră“ oriunde şi
oricând, şi datorită faptului că ea a fost descoperită, lansată şi
botezata în şcoala noastră de profesorii şi directorii noştri, în frunte
cu C. Hogaş, T. Volcov, Gh. Bălţatu, dar mai ales de colegul lor
prof. dr. ing. Avram D. Tudosie, sub bagheta acad. Valeriu D.
Cotea, care i-au stabilit şi perfecţionat tehnologia de obţinere şi
evoluţia pozitivă prin învechire îndelungată în vinotecă.
Acest celebru vin de B.B.H. din producţia anului 1975,
(pivnicer Gh. Boboc) a fost premiat la ultimele două Concursuri
Mondiale de Vinuri, de la Atena şi Paris, şi onorat metaforic, ca
„Vin licoros şi maiestos, celebru şi solemn, muscat-aromat şi
trandafiriu-colorat, a Huşilor vocaţie de talie planetară şi a Viticolei
creaţie şi punere în circulaţie“.
Se cuvine încheiat cu maxima huşeanului Mihai Ralea:
„B.B.H. este un vin atât de bun şi de rar, încât o sticlă foarte mică
se destupă foarte rar şi în casele foarte mari“. Prof. Paul Popescu
Neveanu rectorul Universităţii Bucureşti, a declarat-o ca: „Particula
fundamentală a inspiraţiei inteligente“. Noi încheiem cu:
„Busuioaca de Bohotin, înmoaie şi îndoaie şi inima miniştrilor şi
chiar şi a femeilor şi artiştilor“. (A.D.T.)
Mândria şcolii huşene o constituie cele aproape 1000 de mari
personalităţi care au vizitat, ajutat şi lăudat făclierii şcolii, marii ei
dascăli şi apostoli, ca şi miile de absolvenţi care şi-au adus aportul
la prosperarea meseriei în diverse sectoare de activitate. De la
scoală noastră au plecat peste 10.000 de absolvenţi, din care 1.000
sunt licenţiaţi, iar dintre acestea 47 sunt doctori în ştiinţe şi
cercetători, 29 cadre universitare, de la asistenţi la profesori
universitari, decani şi academicieni.
La aceasta mare împlinire – sărbătorirea a 100 de ani de la
înfiinţarea Vinotecii, adresez omagiul meu tuturor înaintaşilor şi
urmaşilor care au „sfinţit“ aceasta instituţie, au pregătit atâtea
cadre, au realizat acele licori , despre care se spune că „dacă bei un
37
stropşor devii voinic, iubitor şi nemuritor“. Toţi aceşti slujitori ai
şcolii noastre, de la elev la profesor, merită respectul nostru, al
tuturor, pentru ceea ce au făcut în trecut şi pentru ceea ce vor face
în viitor, nepieritor…
Aici se cuvin citate unele câtorva din absolvenţii - discipolii
Şcolii care s-au remarcat prin faimoase realizări: prof. ing. Gh.
Boboc. Irimia Artene, Vasile. Onceanu, Traian Petrea, Eugenia
Gaită.
Îi mulţumesc doamnei director adjunct, Viorica Neculau,
pentru proiectele sale relevante în ridicarea prestigiului unor
obiective ca Muzeul Viticol, vinotecile, fermele didactice, dorind
eternizarea valorii lor şi pentru urmaşi.
Noi descoperiri arheologice
în situl de la Bazga „Cetăţuie”,
comuna Răducăneni, judeţul Iaşi
Arheolog Vicu Merlan
Obiective pentru anul 2009: decopertarea integrală a
locuinţelor neolitice şi getice din Ş8, secţionarea valului de
apărare mic din partea de vest a cetăţii şi săparea unei noi
secţiuni Ş9, paralel cu Ş8/2008.
Cod sit: 98694.03
Autorizaţia nr. 209/2009
Realizări: S-a continuat săpătura în secţiunea Ş8/2008, pe
nivele, din stratul superior (getic) spre cel inferior (eneolitic):
Ş8=11 x 11=110 m².
În 2008 s-a reuşit a se decoperta până la solul viu, o suprafaţă
de circa 9 m², ajungându-se la -1,60 m.
Între carourile m3 şi m11/a-b, pe direcţia N-S şi caroul
m11/a-d pe direcţia NE-SV au fost surprinse mai multe complexe
de locuire şi ceramice. Astfel la m8-m10/d, sub căzăturile de perete
ale locuinţei L13 pe latura de est, a fost descoperit un complex
ceramic alcătuit din numeroase fragmente ceramice. Unele
fragmente prezentau în apropierea buzei de vas un motiv alveolar
înlănţuit, întrerupt de două aplice (tortiţe) laterale de 2-3 cm.
Calitatea ceramicii este bună spre mediocră, fiind de culoare
cărămizie. Chirpicii locuinţei L13 getice (La Tené) au grosimi nu
prea mari (3-7 cm), cu amprente de nuiele, rar de pari. În interiorul
locuinţei a fost descoperită şi o lutuială feţuită (2-4 cm), neregulată,
uneori ondulată şi cu asperităţi pe partea inferioară.
Un alt complex ceramic, alcătuit din fragmente ceramice de
la o amforă grecească de Rhodos (sec. V-IV î.H.), a fost găsit în
C8-10/a-b între -0,40-0,60 m.
În caroul 10/d, din partea de nord-est a locuinţei L15 de
provenienţă hallstatiană (tracică), la –0,75 –0,80 m a fost
descoperită o platformă din lut ars, aproximativ ovală cu L = 98
cm şi l = 80 cm, cu o grosimea de aproximativ 7 cm. Era alcătuită
dintr-o lutuială feţuită, arsă uniform la partea superioară, de 3 cm,
plană, uşor concavă în zona centrală, cu marginile înclinate spre
Arheologie
 38
exterior şi substratul alcătuit din pietre mici şi mijlocii, din gresii
sau calcar oolitic. Faţă de structura unei vetre vechi, platforma din
lut ars nu prezintă spărturi poligonale sau crăpături, fiind uniformă
pe întreaga suprafaţă, având o starea de conservare bună. Platforma
ar fi putut fi folosită atât ca „masă” sau suport al olarului pe care se
modelau lipiile sau vase ceramice sau ar fi putut avea un rol de
masă de altar pentru anumite ofrande depuse în cadrul unui ritual.
Sub nivelul getic la m2/a-b/ –1,20 –1,40 m, a apărut o vatră
de foc dezafectată, de factură cucuteniană (peste 5000 de ani), care
a fost identificată sub un vas de provizii fragmentat. Vatra era
extinsă pe o suprafaţă de 0,5 m², pe direcţia E-V, făcând parte din
inventarul locuinţei cucuteniene L12.
Înlăturarea nivelelor arheologice de la partea superioară( Sânta de
Mureş, La Tené, Hallstatt, Costişa) a permis surprinderea locuinţei
cucuteniene L12, care se extindea spre nord până la m7/c. În colţul nord-
estic al acesteia au fost găsite fragmentele ceramice ale unei amfore
cucuteniene, iar sub chirpicul peretelui nordic (în interiorul locuinţei)
doua vase fragmentate de tip crater, grosolane de mărime mijlocie spre
mare şi un vas fragmentat cu gâtul prelung (circa 2/3).
Între m3 - m4 a fost identificat un mic „atelier” de prelucrat
piesele din silex şi piatră (2 percutoare, aşchii şi deşeuri de debitaj,
o piatră de tip nicovală şi un nucleu epuizat din silex).
De la m4 până la m8 au fost surprinsă locuinţa L14,
descoperită încă din 2008 în Ş8 şi care se prelungeşte şi în Ş9/2009,
iar în capătul nord-vestic s-au găsit câteva pietre plate înroşite.
Aceasta a fost pusă în evidenţă printr-o masă de chirpici mici.
O nouă vatră de foc a fost descoperită la m5/-0,50 m, fiind
de factură La Tené. Era amplasată în zona central sud-estică a
locuinţei L14, fiind alcătuită dintr-un chirpic poligonal de culoare
cenuşiu-albicios la suprafaţă şi
cărămiziu în bază, fiind uşor
friabil. În partea centrală
prezintă o uşoară bombare
(datorită depunerilor succesive
de material argilos şi a feţuielilor
repetate), ajungând o grosime de
peste 10 cm, iar la margine 5 cm.
Are o formă aproximativ
dreptunghiulară cu L = 90 cm şi
l = 65 cm.
Locuinţa L14 a fost
surprinsă şi în Ş9, prin peretele
vestic, până în zona mediană a
acesteia, aflată în berna dintre
Ş8-Ş9, lateral fiind identificat şi
un complex alcătuit din
fragmente de la un vas de
provizii.
Între carourile 4-7/a-e, de
la -0,40 la 0,80 m a fost
surprinsă în Ş8, o nouă groapă
menajeră (G20) de factură
dacică (Sântana de Mureş), de
formă aproximativ dreptunghiulară, fiind extinsă pe circa 8 m². În
inventarul ei predomină pietre mari din gresie dură (fragmente de
râşniţe, nicovale, etc.), oase mari de animale şi fragmente ceramice
provenite de la cel puţin trei categorii de vase (străchini largi cu ø =
35 cm, h = 60 cm), plate cu două torţi laterale (imitaţii) cu o gaură
în centru. Au forme uşor tronconice spre fund. Lateral dispun de
incizii, două grupe a câte trei linii paralele pe o latură şi două pe
cealaltă. Culoarea acestora este neagră, având în compoziţia pastei
mici granule de nisip. S-au mai găsit şi fragmente de la o amforă
dacică (urnă funerară), cu buza răsfrântă, fiind de calitatea bună, de
culoare cenuşie. Aşa cum se prezintă urna avea următoarele
caracteristic: Ø ( la mijloc) = 20 cm, Ø (fund) = 10 cm. Pe fundul
gropi sub un fragment ceramic de bol, au fost găsite seminţe de
grâu carbonizate (–0,80 cm).
La baza gropii solul era de culoare galben-albicios (loess
nisipos cu carbonaţi), pigmentat cu fragmente mici de cărbuni.
Prin trasarea unei noi secţiuni Ş9, pe direcţia NV-SE (L = 12
m, l = 2 m) s-a urmărit surprinderea continuităţii spre vest a
locuinţelor L12, L14 şi L15.
Arheologie
Locuinţa L15 (hallstatiană) a fost identificată sub locuinţa L14
(La Tené), în proporţie de 2/3, însă cealaltă parte se extinde spre N-
NV, înspre malul abrupt, fiind surprinsă printr-o aglomeraţie
compactă de chirpici negri şi cărămizii, de la –0,80 m până la 1,10
m, fiind de formă aproximativ cvasidreptunghiulară (E-V) cu
următoarele dimensiuni: 4 x 6 = 24 m². Nivelul arheologic
hallstatian are o uşoară înclinare dinspre est spre vest, dinspre valul
de apărare estic spre interiorul cetăţii. Grosimea maximă a
chirpicului de elevaţie se găseşte în partea de est, lângă val, unde
stratul arheologic depăşeşte 0,5 m.
În Ş9/2009 între m1-m3 a fost depistată o groapă menajeră
Lohanul nr. 12
(G21), care se continua şi spre sud şi vest în afara Ş9, ce se
adânceşte de la –0,40 m (nivelul La Tené) până la -0,90 m, fiind de
formă aproximativ dreptunghiulară la suprafaţă, iar printr-o
adâncire concentrică, s-a restrâns treptat spre fund, luând astfel o
formă aproximativ ovală.
Din inventar: oase de animale, fragmente ceramice din nivel,
amestecate cu cele cucuteniene deranjate prin săparea gropii.
În nivelul inferior al locuinţei L12 cucuteniană, sub vatra de
foc dezafectată a fost surprinsă o nouă groapă menajera (G22), de
dimensiuni mici, având în inventar: piese din silex şi piatră, oase de
mărimi variabile.
Valul de apărare estic
Pe latura de est a sitului se află „valul mic” de apărare, care
se distinge ca o ridicătură de circa 1,5 m faţă de nivelul de călcare.
A fost secţionat pe direcţia E-V, lăsându-se în zona maximei
înălţimii un martor de 1,5 m lăţime, restul fiind decopertat integral
până la solul viu. Din valul iniţial(care avea probabil peste 50 m
lungime, au mai rămas doar 10 m cu 2 m înălţimea maximă, restul
fiind afectat de alunecările active de teren. Lăţimea valului variază:
10 m în zona centrală şi sub 6 m lateral.
Prin decopertările succesive, au fost surprinse următoarele
nivele stratigrafice:
– un strat de călcare de 40 cm, de culoare galben-cenuşiu
cu fragmente ceramice dacice;
– o manta de pietre (majoritatea plate sau
dreptunghiulare, rar trapezoidale), pe o suprafaţă de peste 100 m²
(neafectată de alunecările de teren din partea de nord şi nord-vest).
Unele pietre din manta sunt înroşite;
– sub mantaua de pietre
se găseşte (în zona centrală) un
„sâmbure” argilos ars de
culoare cărămizie, care are o
grosime de circa 80 cm.
„Miezul” cărămiziu al valului se
extinde după direcţia de
orientare a valului, respectiv NE-
SV;
– în partea central-
nordică a valului se conturează o
fosă (Groapa G21), alcătuită din
resturi de cenuşă şi cărbuni.
Groapa are o formă aproximativă
de sac, largă la suprafaţă (Ø = 1
m), restrângându-se treptat,
ajungând la fund cu Ø = 40 cm.
Se adânceşte de la -0,40 la -1,70
m (h = 1,30 m).
– la m10/f/ -0,50 m a
fost descoperit un cărbune masiv
cu Ø = 20 cm şi h = 40 cm, fiind
păstrat în poziţie aproximativ
verticală, ce pare a fi un rest de
la un par de palisadă (analogie cu cel descoperit la baza valului
dinspre vest). Această rămăşiţă carbonizată forma baza împănată a
unui par de palisadă, rămasă în urma incendiului ce a afectat valul
estic al cetăţii.
În campania 2009 au mai fost descoperite:
- un obiect de cupru Ş8/4c/ -0,90 m, cu nit şi gaură, puternic
oxidat, lucrat pe foiţă subţire (L = 3 cm, l = 0,8 cm);
- foiţă de cupru descoperită la m10/a/ -0,60 m, puternic
oxidată (L = 1,5 cm, l = 1 cm);
- fragment de sulă din fier la m8/a/ -0,60 m, cu urme de
oxidare (L = 9 cm, l = 0,5 cm);
- fragment fusaiolă la m8/a/ -0,60 m, bitronconică cu Ø = 3,5
cm, h = 3 cm, de culoare cenuşie, cu cioburi pisate în pastă şi uşor
friabilă.
- Cute din gresie la m7/b/ -0,60 m, pentru ascuţit piesele din
os, piatră şi fier;
- Nicovală la m7/b/ -0,70 m, din gresie silicioasă dură, de
formă cvasidreptunghiulară (L = 55 cm, l = 35 cm, gr = 4 cm).
- Nicovală înroşită la m7/a/ -0,70 m, cvasidreptunghiulară cu
(L = 22 cm, l = 15 cm, gr = 7 cm).
- Râşniţă cvasicirculară la Ş8/m6/b/ -0,70 m, din gresie dură
cu Ø = 30 cm, gr = 4 cm, ruptă în două în zona mediană, având
partea albiată uşor concavă.
- Nicovală la Ş8/m8/b/ -0,40 cm, din gresie dură
cvasidreptunghiulară, fasonată rudimentar, având L = 40 cm, l = 20
cm, gr = 6 cm.
- Fusaiolă bitronconică la m1/a/ -0,60 m, cu Ø(maxim) în
zona centrală = 3 cm, h = 2,5 cm, de culoare cenuşie, descoperită în
nivelul hallstatian fiind de culoare neagră, de calitate foarte bună.
Aprilie 2010
- Dinte de urs păstrat foarte bine, descoperit în nivelul La
Tené (m1/a/ -0,60 m), cu L = 7 cm, l = 2,5 cm, gr. = 1,8 cm, cu
zona activă uşor tocită pe o latură, iar pe cealaltă are un luciu
(probabil uzură de folosinţă ca unealtă sau totem).
- Ac din os (m5/d/ -0,60 m) şlefuit cu Ø = 0,5 cm(bază) şi L
= 4 cm, păstrat într-o stare bună.
- Obiect din fier (probabil de la un cântar), descoperit la
m2/a-b/ -0,50 m, puternic oxidat. După formă se aseamănă cu un
cântar cu cârlig, fiind alcătuit din două piese: un suport orizontal
uşor arcuit cu L = 18 cm, l = 2 cm, care se subţiază spre ambele
capete, şi o tijă cu Ø = 0,8 cm şi L = 22 cm. La capătul inferior are
o arcuire care se subţiază sub forma unui cârlig, iar la partea
superioară o alta arcuire care formează un arc de cerc cu o
prelungire, înainte de subţiere şi capăt, ajungând la 1,5 cm (L = 2,5
cm). Obiectul este fragmentat în 6 bucăţi.
- Vârf de săgeată de tip scitic, fragmentat (m7/a/ -0,60 m),
triunghiular, descoperit în nivelul La Tené, cu L = 3,5 cm, l = 0,7
cm. Are trei laturi plane ascuţite, cu vârful bine păstrat şi cu Ø la
gaura de prindere = 0,5 cm. Corpul cilindric de la baza săgeţii se
îngroaşă în dreptul celor trei laturi triunghiulare, dispunând şi de o
mică gaură de fixare a suportului lemnos.
- vârf de săgeată fragmentar la m8/a/ -0,65 m de tip scitic, în
trei muchii, ascuţite lateral. Capetele muchiilor sunt ascuţite spre
partea inferioară, luând forma unui cârlig. Cele trei muchii sunt
aplicate pe un corp cvasicilindric, în secţiunea rotund cu Ø (la
bază) = 0,5 cm şi L = 2 cm. Vârful este confecţionat dintr-un aliaj
de cupru şi plumb, având culoarea cenuşiu-negricioasă;
- Vârf de lance dublu ( m11/a/ -0,50 m), din fier oxidat,
păstrat într-o stare bună spre mediocră. Baza prezintă o tăietura de
circa 0,7 cm pe circa 2/3 din
trunchiul lancei, iar la partea
superioară o bifurcaţie cu doua
vârfuri active. Un vârf se
păstrează integral iar celălalt este
rupt din vechime de la jumătate.
Pe partea opusă tăieturii se
distinge o gaură de fixare a
materialului lemnos, care este
„sudată” printr-un proces
avansat de oxidare (rugină). L =
17 cm, Ø(bază) = 3,7 cm,
l(trunchi) = 9 cm, Ø(bază)vârf
bifurcaţie = 0,8 cm.
- Cuţit fragmentat puternic
oxidat ( m11/a/ -0,60 m) cu baza
triunghiulară (probabil pumnal),
cu L = 14,5 cm, l = 3,5 cm,
l(lama) = 1,6 cm. Suportul din
fier prezintă găuri oxidate
(„sudate”) pentru fixarea
mânerului din os sau lemn.
- Vârf de fier (sulă)
(m11/a/ -0,60 m), puternic
oxidat, doar cu vârful ascuţit ( L = 2 cm, Ø = 0,5 cm).
- Vârf de lance oxidat (m8/b/ -0,60 m), cu partea activă dreaptă şi
gaură de înmănuşare întredeschisă. L = 6 cm, l(vârf) = 3,2 cm, Ø = 1,5
cm. Nu este exclus să fi fost folosită şi ca ostie de pescuit.
- Nicovală din gresie dură (m9/d/ -0,60 m) dreptunghiulară
cu L = 30 cm, l = 17 cm.
S-au mai identificat şi câteva pietre, probabil de la o vatră de
foc, pe latura de est a locuinţei L13.
Pentru nivelul cucutenian:
– aşchie din silex de Prut (m5/d/ –0,65 m), cu urme de
cortex rulat, de culoare neagră-cenuşie. Sunt vizibile undele de la
şocul de percuţie, iar lateral urme de uzură.
– Topor trapezoidal (m3/c/ -1,70 m) din şist negru,
fragmentat, cu accident în zona mediană, exfoliat pe strate. A fot
prelucrat pe o rocă rulată, de culoare neagră, adusă probabil din
albia Prutului, de la peste 5 km distanţă. Feţele piesei sunt şlefuite
iar laturile atent preparate (L = 8 cm, l(zona activă) = 4 cm, gr.= 1
cm).
– Fragment de nucleu (m1/a/ -0,70 m), din silex de Prut,
calcinat, desprins dintr-un bulgăre mai mare ( L = 4,5 cm, l = 2,5
cm).
– Aşchie din silex de Prut cu urme de uzură descoperită în
(m8/a/ –0,80 m) având L = 2,5 cm, l = 1,7 cm.
– Fusaiolă plată (m10/a/ –0,80 m) realizată dintr-un
fragment ceramic bine ars, perforat intenţionat şi rotunjit (Ø = 4
cm, gr.= 1 cm)
– Aşchie din silex de Prut (m8/b/ -0,80 m) cu retuşe
pronunţate, cvasidretunghiulară, de culoare neagră cu L = 3 cm şi l
= 2 cm.
39
– Percutor din andezit (m3/a/ -1,30 m),
cvasidreptunghiular, rotunjit la colţuri, cu urme de tocire la cele
două capete ( L = 8 cm, l = 4 cm, gr.= 3 cm).
– Percutor confecţionat dintr-o gresie dură, de formă
aproximativ ovală, tocit pe toate părţile. Are cele două feţe plate şi
o latură dreaptă. L = 6,5 cm, l = 5,5 cm, gr.= 2 cm.
– Nucleu din silex de Prut (m4/a/ –1,50 m) de culoare
neagră, neregulat, cu urme de calcinare (de la un incendiu).
– Aşchie calcinată descoperită la m3/a/ –1,40 m.
– Fragment de aşchie (m4/b/ -1,40 m), cu urme de uzură
de culoare alb-lăptoasă, cu pigmentaţii albe.
Secţiunea Ş9
– sârma din fier ( agăţătoare ruginită) (Ş9/m8/a/ –0,45 m),
păstrată totuşi într-o stare bună (L = 7,5 cm, Ø = 0,5 cm), fiind la
unul din capete uşor curbată.
– Caia din fier (L9/m8/ -0,45 m), ruginită, dar păstrată în
stare bună(miezul), cu capul plat uşor alungit şi cu „floare”.
Dimensiuni: L = 3 cm, l (cap) = 1,3 cm, gr.= 0,6 cm.
– Fusaiolă bitronconică din lut ars (Ş9/m7/ -0,50 m) de
calitate slabă, cu Ø = 2,5 cm, h = 2 cm.
– Toartă dublă cilindrică, de factură grecească (Ş9/m10/ –0,40
m) de la o amforă. Resturi de amforă au fost descoperite şi în berna dintre
Ş8-Ş9 şi Ş8, nivelurile superioare La Tené.
– Cute cvasicilindrică (Ş9/m9/ -0,45 m) din gresie dură, fin
şlefuită.
– Vârf de unealtă din fier (Ş9/m8/ –0,50 m) (ostie) cu
gaură de înmănuşare scurtă, cu L = 7 cm, l (max.) = 2,5 cm, gr.=
2,5 cm, fiind ruginit dar păstrat într-o stare bună.
– Dorn din fier (Ş9/m8/
-0,50 m) folosit la perforarea
obiectelor dure, păstrat într-o
stare bună. L= 6,8 cm, l(cap) =
1,5 cm, gr.= 1,4 cm. Corpul
dornului este aproximativ de
formă pătrată, fiind rotunjit în
zona capului. Vârful este ascuţit.
– Împungător din fier
(Ş9/m8/ –0,50 m) puternic
corodat ( până la exfoliere) în
zona centrală. La partea
superioară, jumătate din gaura de
înmănuşare este ruptă din
vechime. L = 9 cm, l(gaura) = 2
cm, gr.= 1,8 cm.
În concluzie, pe toată
durata campaniei 2009 efectuată
în situl de la Bazga, au fost
realizate săpături în secţiunea Ş8
(începută încă din 2008 în afara
valului pe interiorul cetăţuii), iar
apoi a fost secţionat valul estic
de apărare al cetăţii, care era placat cu pietre pe o lungime de peste
10 m. De asemenea s-au decopertat în întregime toate locuinţele
surprinse în acest sector, după care s-a trecut la săparea alteia noi
secţiuni Ş9, fiind evidenţiate şi resturile de locuinţe ce depăşeau
limitele vestice ale Ş8.
Bibliografie selectivă:
Vasile Chirica, Marcel Tanasachi, Repertoriul Arheologic
al judeţului Iaşi, vol. II, 1985. Vicu Merlan, Evoluţia habitatului
preistoric în sectorul inferior al Jijiei, Lucrare de Licenţă, Suceava,
1995. Vicu Merlan, Florin Burtănescu, Alexandra Comşa, Un
mormânt Iamnaja cu lespede de piatră la Chersăcosul, comuna
Stănileşti, jud. Vaslui, în Arheologia Moldovei, 1998, 209-214.
Vicu Merlan, Contribuţii monografice asupra Văii Bohotinului şi
Văii Moşnei, Iaşi, 2006. Vicu Merlan, Paul Salomeia, Răducăneni
Bazga-Cetăţuie, judeţul Iaşi, în Cronica Cercetărilor Arheologice
din România, 2005, 2006, 2007, 2008. Vicu Merlan, Contribuţii
monografice asupra Depresiunii Huşilor, Iaşi, 2008.
Vicu Merlan, Noi descoperiri arheologice în zona Huşilor,
Arheologie
în Acta Moldaviae Merdionalis, XXVIII-XXIX, 2007-2008,
Vaslui, p. 128-129.
Vicu Merlan, Paul Salomeia, Răducăneni, Bazga - Cetăţuie,
jud. Iaşi, 2008, în Cronica Cercetărilor Arheologice din România,
Târgovişte, 2009.
 40
Adnotări revuistice
Prof. Lina Codreanu – Huşi
„B ucovina literară”, Suceava, nr. 1-2, ianuarie-
februarie 2010. Număr dublu, nume cu
greutate. Cronica literară e, ca de obicei, bogată
şi pune sub observare diferite tipuri de lectură: eseu, antologie
poetică, poezie, roman, nuvelistică, istorie literară. Semnatarii
comentează apariţiile editoriale recente: Ioan Holban are în atenţie
eseul Carmeliei Leonte (Emil Botta între cabotinism şi damnare),
Emanuela Ilie prezintă antologia poetică a lui Liviu Pendefunda
(Ros lucis. Opera poetică), George Bodea analizează „nuvelistica
lui Constantin Badersca”, Ion Roşioru – volumul poetului Traian
Vasilcău (Epigraf) iar Helia Rimoga – romanul La răscruce de
vremuri, de Scarlat Calimachi. Cronica de substanţă aparţine
redutabilului critic literar clujean Constantin Cubleşan, care,
pornind marginaliile critice asupra cărţii lui Theodor Codreanu –
Istoria canonică a literaturii române, atenţionează: Cum trebuie şi
cum nu trebuie scrisă o istorie a literaturii române. În partea a
doua a revistei sucevene – alte cronichete semnate de Emil Nicolae,
Viorel Dinescu, Ionel Savitescu, Constantin Blănaru, Ion Popescu-
Sireteanu, Aurel Pop, Rodica Matiş, Mihai I. Crudu, Ionel Bota.
Sper să nu fi omis pe vreun harnic şi de lăudat comentator al
producţiilor editoriale recente.
La rubrica „Eminesciana” semnează D. Vatamaniuc şi
Rodica Mureşan. Centenarul C. Noica este onorat cu opiniile
(evocări, corespondenţă, amintiri) lui Ion Filipciuc şi Ioan Popoiu.
Istoricul literar N. Georgescu luptă perseverent pentru reabilitarea
unei re-scrieri corecte, pentru punerea în drepturi a „accentului”
grafic care schimbă optica interpretărilor semantice ori critice. La
Recenzie
60 de ani, bucovineanului timişorenizat Adrian Dinu Rachieru i se
conturează un emoţionant medalion literar din partea amicului
ieşean Emilian Marcu. Subscriem cu empatie. „La mulţi ani!”,
stimabile domn al culturii şi drag prieten, Adrian Rachieru!
Asemenea, stimată doamnă Lucia Olaru Nenati!
Alexandru Ovidiu Vintilă propune dezbaterii teoria
„dialogului intercultural”. Interviul consemnat de acesta cu
scriitoarea Marta Petreu, la începutul revistei, poate fi o probă. O
Lohanul nr. 12
Desene de Cristian Marcu
sensibilă mărturisire de credinţă a poetesei, Mie, poezia mi-a salvat
viaţa. Ce este pentru ceilalţi, nu ştiu”, nu pare susţinută de
afirmaţiile imediate, când autoarea se arată intrigată de „atacurile”
împotriva cărţii Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail
Sebastian, răspunzând acid: contestatarii sunt „agramaţi”,
„ignoranţi”. Chiar aşa?, ne mirăm noi. Se poate, totuşi, deoarece
M. Petreu, redactorul-şef al revistei „Apostrof”, declară că n-are
personalităţi culturale care s-o fi influenţat, nu are maestru/maeştri,
nu e preocupată de cultura de masă, dar presupune, din „turnul de
fildeş” al Domniei sale, că literatura română se îndreaptă „spre
dispariţie”. S-o credem?
Ici-acolo, prefirate printre pagini, informaţii despre
sărbătorirea lui Mihai Eminescu (160 de ani de la naştere) la
Centrul Academic Internaţional „Mihai Eminescu” din Chişinău
(coord. acad. Mihai Cimpoi, preşedintele U.S. din Moldova şi
Victor Crăciun, România) şi la Suceava, în diverse locaţii, „acţiuni
cultural-artistice multiple şi variate”. Diferă doar numărul anilor de
la naşterea poetului, dintr-o eroare „tiparnică”!
Proză scurtă sub semnătura lui Ioan Ţicalo, Emil Iliescu,
Cristina Bî/ândiu, Gheorghe Paţa, probabil, secvenţe din viitoarele
cărţi. Desigur, pagini de poezie.
„Dacia literară”, Iaşi, nr. 89 (2/2010); nr. 87 (1/2010).
Gătită-n „haine nouă”, revista se află la ceas aniversar (170 de ani
de la apariţia din 1840, sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu).
Se cuvin omagii tuturor celor care au trudit prin vremuri, nu
totdeauna faste, să menţină treaz interesul, să continue o tradiţie, să
adauge valenţe literare ori să împrospăteze atmosfera intelectuală
întru folosul actului de cultură, în general, şi al celui de literatură,
în special.
Structurată pe 4-5 module, revista propune cititorului în
„Ferestre luminate” reportaje despre ample acţiuni culturale (acad.
Al. Zub, Vitralii băcăuane), dezbateri lingvistice despre cuvintele
„a paşte” şi „locaţie” (Stelian Dumitrăscel), microstudii din
cercetare (George Popa, Eminescu şi Heidegger, Nicoleta Dabija,
Moses Gaster…), consideraţii critice de natură eminescologică
(Constantin Cubleşan, Irina Georgescu, Daniel Corbu), dialoguri
„la zi” (Matei Vişniec intervievat cu abilitate jurnalistică de Călin
Ciobotari şi Carmen Veronica Steiciuc), poeme şi proză. Discutând
cu C.V. Steiciuc despre „avantajele şi dezavantajele unui scriitor
român la Paris”, Matei Vişniec devine personajul propriei poveşti
de viaţă. Mărturisirile sunt captivante, căci scriitorul-personaj s-a
afirmat în atmosfera de diasporă română din Franţa anului 1987 şi a
devenit un nume prestigios în literatura europeană, îndeosebi ca
dramaturg. Impresionează generozitatea şi calmul cu care observă
Aprilie 2010
lumea, fără ranchiună, fără obsesii ori revendicări… Doar ici-acolo
transpare amărăciunea că, deşi noi suntem animaţi de fascinaţia
Occidentului, în Franţa, numele României „nu fascinează”, şi că
există o dezavantajoasă „uluitoare confuzie între Budapest şi
Bucureşti”. Rezolvarea acestor neclarităţi, disiparea complexelor
noastre s-ar putea face, spune dramaturgul, „facilitând circulaţia
culturii, imaginând evenimente culturale de natură să creeze
pelerinaje culturale la noi”. Optimismul s-ar traduce simplu: „A
mai rămas ceva în sufletul nostru care este interesant, important,
frumos, nobil, generos, de natură să-i fascineze pe occidentali”. Să-
l credem pe Matei Vişniec!
În cap. „Arca lui Noe” – evocări, apariţii editoriale, file
dintr-un jurnal, cronici literare, plastice sub semnăturile acad. Al.
Zub, jurnalistul Grigore Elisei, criticul de teatru Bogdan Ulmu,
criticul de artă plastică Valentin Ciucă ş.a. Partea bibliofilului este
rezervată prezentării altor noutăţi editoriale, fie recenzate, fie ca
semnale editoriale şi, în finalul nr. 2 al revistei ieşene, o consistentă
„bibliografie retrospectivă şi selectivă” a revistei „Dacia literară”
(2000-2010). Binevenită pentru bibliografi şi nu numai.
„Dunărea de Jos”, Galaţi, nr. 97, martie 2010. Coborâm
spre malul stâng al bătrânului Danubius. Rubricile revistei întreţin
interesul pentru atmosfera culturală zonală, împletind constant
tradiţia şi modernitatea. De altfel, semnatarii sunt vârfuri ale
intelectualităţii, care acoperă o paletă largă de interes cultural:
expoziţii fotografice şi de documente, vernisaje expoziţionale,
activităţi la Biblioteca „V.A. Urechia”, cronichete literare.
Substanţa revistei constă în medalioanele lui Ioan Toderiţă din O
antologie a literaturii gălăţene contemporane (Coriolan Păunescu
– poet, prozator; Ion Grosu – epigramist; Teodor Parapiru –
prozator, eseist…; Dan Plăeşu – dramaturg; Mitriţa Camară Velicu
– cântăreaţă de muzică populară), reperele bibliografice despre
Constantin Solomon adunate de Paul Ciobotaru precum şi
prezentarea pictoriţei Maria Dunavăţu făcută de Corneliu Stoica, a
scriitorului Dumitru Solomon des-prinsă de Virgil Guruianu din
Dicţionarul General al Literaturii Române (Ed. Academiei
Române) ori portretul lui Vasile Florea, „un pribeag din
Buciumeni”, grafiat atent în evocarea eseistului Ionel Necula.
Toate acestea denotă un lăudabil şi sporit interes pentru
cunoaşterea şi promovarea valorilor spirituale din arealul gălăţean.
N-aş încheia fără a evidenţia Chestiuni cu dichis, un interviu
cu întrebări abrupte, realizat de Sorin Atanasiu cu Viorel
Ştefănescu. Întrebat cum devine cineva „critic literar”, „omul de
litere” încearcă o definire a condiţiei acestuia: „Sincer, nu ştiu cum
„devine”, lecturile nu fac decât să-l rafineze, dar cred că se naşte cu
plăcerea de a (re)povesti o operă literară, sau de a glosa ceva
convingător pe marginea ei, incitându-i şi pe alţii s-o citească…”
Aşteptăm cu interes (sentimental, fiind din această zonă)
următoarele numere.
„Oglinda literară”, Focşani, nr. 99, martie 2010.
Întoarcem itinerarul revuistic pentru un popas pe malul Milcovului,
unde revista se pregăteşte pentru jubileu: urmează al 100-lea
număr. Drum lung şi nu lesne de parcurs, după cum notează
„ispravnicul” revistei. Cu anticipaţie, adresăm felicitări
redactorului şef Gheorghe Andrei Neagu, adjunctului Gabriel
Funica şi întregului colegiu redacţional, editorilor şi colaboratorilor
revistei „Oglinda literară”!
Amarele opinii ale prozatorului Nicolae Breban, asezonate
cu atitudinea de frondă şi reproşurile direct rostite împotriva
intelectualilor „subţiri” ai contemporaneităţii răzbat chiar din titlul
siglelor, GDS şi CNSAS. Cărţile abia apărute beneficiază de cronici
şi recenzii puse-n paginile revistei de către Theodor Codreanu (Ion
Hadârcă, Pianul din abator), Florentin Popescu (Leontina Nedelcu,
De ce să plâng?), Liviu Comşia, (Petru Popescu, Supleantul), Aura
Christi (Nicolae Breban, Trădarea criticii), Angela Furtună (Ionuţ
Caragea, universul poetic), Victor Martini (Adrian Marino, Viaţa
unui om singur), Tudor Cicu (Gh. A. Neagu, Purtătorul de cruce),
Marian Victor Buciu (Aura Christi, Casa din întuneric) etc. Nu e
de neglijat pagina de semnal editorial (provocator de lectură,
credem) constant şi cochet îngrijită de Gh.A. Neagu – Bibliopolis
(15 cărţi!). Conchidem că se scrie mult, poate cu har creativ, poate
mai puţin bine. Nu suntem noi în măsură să apreciem. Personal,
spun că e de folos să se scrie (poezie, proză, dramaturgie,
însemnări etc.) şi am convingerea că fiecare carte îşi are cititorii,
măcar cititorul, pe care îi/îl aşteaptă cu stoicism într-o librărie, într-
41
o bibliotecă, într-o arhivă… Acum ori mai târziu.
Nu e nicio surpriză răsfoirea unui cuprins foarte bogat, prea
dens, disociat în rubricaturi care să mulţumească pe toată lumea.
Cred că dacă ar figura şi „sumarul”, ar mai fi nevoie de vreo două
pagini. Dar, specificăm, ar fi util pentru cititor. N-avem spaţiu
decât pentru spicuiri din pagini, şi, prin urmare, numim doar câteva
aprecieri/observaţii critice asupra producţiei editoriale, cum, de
altfel, am semnalat şi-n alte reviste literare. Suntem interesaţi de
numărul jubiliar, că doar nu ne va lăsa chiar acum în aşteptare, nu?
Notă: E sigur că mai sunt multe reviste literare ori de ştiinţă
şi cultură care ar merita să fie recomandate cititorilor revistei.
Acum, amintim doar: „Convorbiri literare” (Iaşi), „Revista Nouă”
(Câmpina), „Axa” (Bucureşti), „Literatura şi arta” (Chişinău),
„Argeş” (Piteşti), „Flacăra lui Adrian Păunescu” (Bucureşti),
„Salonul literar” (Focşani), „Baaadul literar” (Bârlad), „Cafeneaua
literară” (Piteşti) şi multe altele. Promitem să zăbovim data
viitoare îndeosebi în arealul revuistic zonal, neuitând nici chiar
„Lohanul”, revista noastră, însăşi de mare circulaţie prin atuul de a
putea fi citită pe Internet.
Theodor Codreanu. Bibliografie
Atitudini civice, social-politice
(continuare din numărul trecut)
Prof. Lina Codreanu – Huşi
P
alma jandarmului, în „Literatura şi arta”, săptămânal al
U.S. din Moldova, Chişinău, nr. 5 (2425), 30 ianuarie
1992, p. 2 (Ideal – Unirea Principatelor Române).
Precizarea faptului că mecanismul dezbinării românilor de pe cele
două maluri ale Prutului au ca sorginte „palma jandarmului”,
sintagmă explicată prin „prelungirea propagandei românofobe” ce a
dus la pierderea memoriei arheului etnic românesc de către
basarabeni şi prin „vinovăţia pseudoromânilor din «vechiul
regat»”, adică indiferenţa politicienilor români la situaţia
basarabenilor. Reluat în „Naţiunea”, săptămânal al Uniunii „Vatra
Românească”, Bucureşti, anul III, nr. 3 (80), ianuarie 1992, p. 9
(Cultura la răscruce).
Presa basarabeană invocă des, în ultimii ani, unele
obstacole care stau în calea reunirii cu ţara, dincolo de cauzele de
ordin economic, militar şi politic, imposibil de ignorat. Dacă
există un puternic curent antiromânesc, faptul se datorează nu
numai propagandei românofobe şi teribilului mecanism al
deznaţionalizării, ci şi românilor înşişi. Afirmaţia din urmă e
incomparabil mai dureroasă, de vreme ce vina românilor nu e în
măsură să contracareze „binefacerile” aduse de ocupanţi. (…)
Fără credinţă în temeliile românismului, nu va putea exista
nici România, fie ea Mică sau Mare. În schimb, va stărui
amintirea palmei jandarmului, amintire la fel de rea ca şi
dezmăţul general care face ca ţara să se prăbuşească sub ochii
noştri. Căci nu numai basarabenii au pierdut memoria arheului
etnic, ci şi mulţi dintre aceia care-şi zic români şi care în
„deşteptăciunea lor”, merg spre Chişinău spre a le da lecţii de
„europenism”, spre a-i avertiza pe „naivii” moldoveni despre
românii „buni” şi „răi”, spre a face bişniţă cu butelii de aragaz şi
televizoare color, spre a-i privi de sus că nu ştiu a vorbi
româneşte ca pe malurile Dâmboviţei etc.…, etc. … Să te mai miri
că autorii morali ai palmei jandarmului, politicienii de tot soiul,
au privit Basarabia ca pe un fel de Siberie a României…
Recenzie
Cine-l „reabilitează” pe Ceauşescu?, în „Naţiunea”, săptă-
mânal al Uniunii Vatra Românească, Bucureşti, anul III, nr. 3 (80),
ianuarie 1992, p. 6 (Dilemele tranziţiei. De la stânga la dreapta).
Reflecţii privind starea de drept a României postdecembriste.
Autorul comentează faptul că „politicienii de azi” ruinează o ţară
lăsată cu un nivel economic bun şi foarte bun, ceea ce va face ca
populaţia sărăcită să-l reabiliteze pe Ceauşescu.
„Statul de drept” există din clipa când intră pe făgaşul
 42
dezvoltării organice, ori România actuală agonizează aşteptând
vane transfuzii din exterior, pe când politicienii demagogi şi
afaceriştii lipsiţi de scrupule prosperă. A preluat guvernul actual
o situaţie economică catastrofală de la vechiul regim? Nici vorbă
de aşa ceva, numai că reforma a fost concepută nu după
principiul organic prin noi înşine, ci prin alţii. Aşa se explică de
ce proiectul Anghel Rugină a fost ignorat cu nonşalanţă şi asta
fiindcă economistul se gândise, în primul rând, la soarta
României şi nu la interesele oligarhiei financiare internaţionale.
Grigore Vieru şi „unionismul” discordiei, în „Totuşi iubirea”,
Bucureşti, anul III, nr. 21 (90), 4-11 iunie 1992, p. 7. Glose în
apărarea poetului Grigore Vieru, victimă a opiniilor lui N. Lupan,
preşedinte al Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina”, care-l
categoriseşte drept antiunionist, conservator…
Rămâi uluit să ţi se spună că Grigore Vieru ar fi un
antiunionist, un conservator, făcând – chipurile – jocul politicii
promoscovite a lui Ion Iliescu şi Mircea Snegur. Nu zic că
respectivii nu fac şi greşeli, dar e limpede că Nicolae Lupan nu
înţelege hăţişurile politicii, intoleranţa sa fiind rodul unei poziţii
partizane care nu ştiu dacă susţine adevăratele interese
româneşti. Să nu uităm că Grigore Vieru este unul dintre
candidaţii propuşi de Academia Română la Premiul Nobel.
Sörös – ultimul „Mesia”, în „Totuşi iubirea”, Bucureşti, anul
III, nr. 22 (91), 11-18 iunie 1992, p. 11 (Cauza naţională). Interpre-
tări critice la cartea lui George Sörös – Pentru o transformare a
sistemului sovietic (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991), în care
promovează conceptul de „societate deschisă”, care ar fi „un
anticomunism”.
Ceea ce păstrează intact George Sörös din vechiul
comunism este primatul internaţionalului asupra naţionalului.
Este chiar baza ideologică a modelului de societate deschisă. De
aceea, rămâne de neînţeles de ce vechile societăţile comuniste
sunt catalogate drept „societăţi închise”, aşa cum misterioasă
apare eticheta de anticomunism pentru noua formă de
internaţionalism. Autorul nu-şi recunoaşte apartenenţa la vreo
patrie: „Ca evreu ungur, n-am devenit niciodată un american
adevărat”. (…) Sörös defineşte cu exactitate condiţia arhetipală a
individului fără patrie, fără rădăcini istorice, dispus întotdeauna
a fi adeptul unor teorii transnaţionale.
Spioni în Parlament, în „Totuşi iubirea”, Bucureşti, anul III,
nr. 26 (95), 9-16 iulie 1992, p. 3. Notă la afirmaţia iresponsabilă,
rostită în Parlament de către M. Bălănescu, privind presupuse
„experienţe nucleare” în România anului 1985.
Comedia stânga-dreapta, în „Totuşi iubirea”, Bucureşti, anul
III, nr. 26 (95), 9-16 iulie 1992, p. 6. Constatarea comico-tragică a
categorisirilor tradiţionale şi moderne, privind politicienii
postdecembrişti.
Cândva, la dreapta se situau naţionaliştii. Acum, însă, cei
care se consideră de dreapta (unii ezită între centru şi dreapta)
sunt, pe faţă, adversarii naţionalităţii, ba chiar ai statului
naţional…
Greşeala preşedintelui Iliescu, în „Totuşi iubirea”, Bucureşti,
anul III, nr. 28 (97), 23-30 iulie 1992, p. 3 (Monitor). Consideraţii
cetăţeneşti privind greşelile oamenilor politici ai vremii, respectiv
Ion Iliescu şi Petre Roman.
Sigur e că tipul de om politic ilustrat de Ion Iliescu n-are
nici o şansă de supravieţuire în societatea de factură
semicolonială care ni se pregăteşte şi cu ajutorul domniei sale.
Aici nu poate prospera decât ciocoiul nou. Prin contrast,
preşedintele apare ca un „conservator”, un „necomunist” care s-
a opune reformei, cum le place unora să spună. Sunt, probabil,
aceleaşi motive pentru care a intrat în dizgraţia fostului regim,
fiind trimis director la o editură. Dacă Ion Iliescu va fi din nou
ales preşedinte, el va fi preferatul „nostalgicilor”, al acelora care
mai cred în posibilitatea unei justiţii sociale, încredinţaţi că
liderul a rămas un om cinstit, chit că, din nou, preşedintele nu va
Recenzie
putea face nimic pentru ei.
Un defect al naţionalismului românesc, în „Totuşi iubirea”,
Bucureşti, anul III, nr. 29 (98), 30 iulie-5 august 1992. Sesizarea că
ordinea socială şi economică pe care încearcă s-o instaureze
politicienii se bazează tot pe frică şi neîncredere reciprocă.
Se-nţelege că toate formaţiunile politice consideră că
trebuie reintrat în ordine, dar nu în cea abia abandonată, ci în
Lohanul nr. 12
ceea ce se numeşte statul de drept. Uluitor e că acţiunile concrete
ale partidelor, în majoritatea, produc efectul invers: accelerarea
haosului. Cum se explică acest paradox? Ordinea vizată,
conştient sau nu de partidele noastre politice continuă să se
bazeze pe frică, ocultând spiritul constituţiei şi al legilor
elaborate după revoluţie.
Pârloaga Europei, în „Vremea”, ziar de luptă naţională,
politică şi socială, Bucureşti, anul I, nr. 11, 28-29 august 1992, p. 1.
Atenţionare asupra distrugerii sistemului de irigaţii, care situa
România antedecembristă pe locul II în Europa, dar care, acum, au
devenit mijloace de prosperare capitalistă pentru cei abili.
Cine călătoreşte prin ţară astăzi constată că România a
devenit pârloaga Europei şi n-ar fi exclus să intrăm în ”Cartea
recordurilor” cu asemenea mândreţe de faptă. Oricum,
pârloagele din România nu-şi au originea în nevoia de „odihnă”
a pământului, fiindcă nimeni nu-şi lasă ogorul vraişte când îl
pândeşte foametea. E vorba de o gravă nevrednicie a
guvernanţilor şi aleşilor poporului.
Obsesia d-lui Petre Roman, în „Vremea”, ziar de luptă
naţională, politică şi socială, Bucureşti, anul I, nr. 10, 27-28 august
1992, p. 1. Comentarea acuzelor de conservatorism al românilor,
exprimate de Petre Roman, politician de moment, aflat în campanie
electorală.
E limpede că selecţia pentru cucerirea instituţiilor naţionale
s-a făcut cu însutită grijă, nicicum pe criteriul competenţei şi al
dragostei pentru acest neam. Publicaţiile care au sesizat
şmecheria, au fost rapid împroşcate în fel şi chip. Iar „grija” de
care vorbeam se răsfrânge în situaţia că românii sunt
nereprezentativi în partea de sus a piramidei sociale, la drept
vorbind, străini şi „minoritari” în propria lor ţară. Înţelegem,
acum, obsesia d-lui Petre Roman: oricine se ridică împotriva
abuzurilor noii pături superpuse este reacţionar, naţionalist
criptocomunist.
Dezarmanta simplitate a cazului Adrian Păunescu, în
„Totuşi iubirea”, Bucureşti, anul III, nr. 31 (100), 12-19 aug. 1992,
p. 19 (Scenariul şi regia). Un portret complex al lui Adrian
Păunescu, adesea acuzat de colaboraţionism, naţionalism şi chiar
iubire nestăvilită pentru semenii şi poporul românesc.
Ca individ uman intrat în iureşul social sub semnul unui
orgoliu uriaş, având acoperire într-un talent poetic şi jurnalistic
ieşit din comun. Din acest punct de vedere, un portret „pitoresc”
a realizat un alt mare orgolios al literaturii române, Eugen Barbu
(…). Excesul de personalitate are o dublă faţă. Pe de o parte
propulsează individul spre glorie, iar pe de alta, îl face vulnerabil,
fiind supus greşelilor omeneşti. Fără îndoială, Adrian Păunescu a
avut parte de ambele ipostaze.
Eminescu şi reîntregirea, în „Vremea”, ziar de luptă
naţională, politică şi socială, Bucureşti, anul I, nr. 14, 2-3
septembrie 1992, p. 3. Dezbaterea problemei de reîntregire
naţională, a unirii Basarabiei cu patria-mumă, ale cărei
caracteristici le găseşte Th.C. în baza de idei a lui Eminescu.
Chestiunea basarabeană, cu mult mai complicată decât la
1877-1878, nu poate fi soluţionată decât eminescian, fiindcă
revoluţia renaşterii româneşti şi-a asumat de la bun început
gândirea poetului ca singura cale de salvare din marasmul
pierderii identităţii etnice. Dacă basarabenii sunt consecvenţi cu
ei înşişi, atunci orice abatere de la eminescianism (esenţa însăşi a
românismului) înseamnă o concesie la continuarea slavizării şi
desprinderii definitive de România.
Paradoxul extremelor şi destinul naţional, în „Totuşi
iubirea”, Bucureşti, anul III, articol publicat în trei numere
consecutiv: (1), nr. 34 (103), 3-10 septembrie 1992, p. 1; (2), nr. 35
(104), 10-17 septembrie 1992, p. 2; (3), nr. 36 (105), 17-24
septembrie 1992, p. 7 (Labirint).
Nu e vorba să negăm existenţa unei puternice
contraofensive naţionale. Dar fenomenul nu este decât o normală
reacţie de apărare a fiinţei naţionale. Eminescu a spus limpede că
naţionalismul e semn rău la un popor, e semnul marii primejdii
ce-l paşte şi cine e bucuros oare că existenţa lui e pusă sub
ameninţarea extincţiei spirituale sau chiar fizice? Naţionalismul
românesc este defensiv în întreaga noastră istorie, dovadă că
românii mereu au bătut în retragere, graniţele exterioare fiind
populate tot de români (2, nr. 35).
Aprilie 2010
Raţiunea unei candidaturi, în „Vremea”, ziar de luptă naţio-
nală, politică şi socială, Bucureşti, anul I, nr. 30, 24-25 septembrie
1992. Expunere de motive (trei raţiuni), care l-au determinat pe
Th.C. să candideze pentru Camera Deputaţilor, pe listele P.U.N.R.
Propriu-zis, noi nu avem încă partide capabile, prin forţe
proprii, să guverneze ţara şi s-o scoată la liman. De aceea e
nevoie de concordia dintre partidele, care au programe politice
apropiate (…).
Dacă nu trăim iarăşi drama „formelor fără fond”, mi-am
zis că un partid care vizează unitatea naţională are datoria de a
fi nucleul coagulant al tuturor formaţiunilor care năzuiesc spre o
Partidă Naţională…
…e nevoie ca legile să fie oglinda tendinţelor fireşti de
evoluţie a societăţii româneşti. Se impune, aşadar, primatul
realităţii în faţa ideologiilor. Acest spirit a lipsit din norma vieţii
parlamentare a ultimilor ani, chiar dacă legislatorii au pretins
contrariul. …manevrele politicianiste de culise au frustrat oraşul
Huşi şi fosta zonă a judeţului Fălciu – de un reprezentant în una
din cele două camere ale Parlamentului. Plus de asta, foştii
parlamentari vasluieni au fost ca şi inexistenţi în viaţa politică…
Partida naţională – o utopie?, în „Vremea”, ziar de luptă
naţională, politică şi socială, Bucureşti, anul I, 26-27 septembrie
1992, p. 2. Comentarii ideologice privind divizarea direcţiei
naţionale care se profila după decembrie 1989.
Din două izvoare vine astăzi incapacitatea naţionalilor de a
se uni într-o coaliţie majoritară şi puternică, în stare să
surclaseze interesele puterilor străine în România şi să canalizeze
energiile naţiunii în crearea unui stat de primă importanţă în
Europa: 1) Politicianismul, fază degenerată a vieţii politice…
2) …incapabil să depăşească politicianismul orgoliilor,
naţionalismul ajunge la discreţia adversarilor neamului
românesc, transformat fiind în unealtă antiromânească.
Ruşinea de a fi român, în „Totuşi iubirea”, Bucureşti, anul
III, serial din trei episoade: (1), nr. 36 (105), 17-24 septembrie
1992; (2), nr. 37 (106), 24 septembrie-1 octombrie 1992; (3), 38
(107), 1-8 octombrie 1992. Observaţii critice privind tendinţele
contemporane ale „elitei” din Uniunea Scriitorilor, care neagă
valorile, marginalizează pe unii scriitori, se converteşte şi impune o
nouă direcţie spre des-naţionalizarea literaturii române.
2) A doua categorie de marginalizaţi sunt cei scăpaţi de
sub control şi care, prin perseverenţă, au ajuns la o consacrare
publică imposibil de ignorat… 3) O categorie aparte o constituie
ezitanţii, cei care au iluzia că se poate trăi liber” în România, că
e loc în cultura noastră şi pentru „modernişti” şi pentru
„tradiţionalişti” (2, nr. 37).
4) În schimb, convertiţii până la capăt sunt cei din ultima
categorie de intelectuali români, care se consideră „elite” ce nu
şi-au trădat menirea (3, nr. 38).
Degringolada O.N.U., în „Vremea”, ziar de luptă naţională,
politică şi socială, Bucureşti, anul I, nr. 38, 6-7 octombrie 1992, p.
2. Sesizarea unor discriminări flagrante în politica internaţională:
cazurile Golf, U.R.S.S., Iugoslavia şi chiar România.
Din nefericire, în ultimii ani, se observă o degradare tot
mai accentuată a drepturilor O.N.U. şi ale Consiliului de
Securitate. Principalul izvor al degringoladei îl constituie orgoliul
de superputere al Statelor Unite ale Americii, imitat, în mod
penibil, de unele state europene şi asiatice. „Jandarmul
universal”, cum i se spune astăzi Americii, vrea să dicteze
„fericirea” popoarelor şi, în consecinţă, O.N.U. şi organismele
sale au devenit instrumente prost deghizate ale exercitării
despotismului mondial.
„Vinovăţia” lui Mircea Eliade, în „Totuşi iubirea”,
Bucureşti, anul III, nr. 39 (108), 8-15 octombrie 1992, pp. 1, 5.
Reacţie polemică la eseul lui Norman Manea, republicat dintr-o
revista americană în revista „22” (începând cu nr. 6/1992), în care
Mircea Eliade este acuzat de aderare la orientarea naţionalistă.
Şi care este vinovăţia lui Mircea Eliade? Ei bine, nu numai
că Mircea Eliade nu şi-a făcut mea culpa relativ la
„naţionalismul” său de tinereţe, dar îl consideră culpa fericită a
vieţii sale! Şi asta în ciuda faptului că i s-a ivit o ultimă şansă de
ispăşire – însemnările de jurnal. Norman Manea a citit cu atenţie
cele câteva volume din Jurnalul lui Eliade şi a constatat că două
pasiuni fundamentale i-au organizat întreaga viaţă sufletescă şi
spirituală: cărţile şi România. (…) Dacă patima cărţilor mai e de
înţeles pentru un cărturar (aici, Norman Manea se arată
îngăduitor!), cealaltă parte rămâne scandaloasă: cum se poate ca
43
un om de valoarea lui Eliade să nu se vindece de nostalgia
românismului, simţământ tribal şi „reacţionar”?
O lovitură de teatru?, în „Totuşi iubirea”, Bucureşti, anul
III, nr. 42 (111), 29 octombrie-4 noiembrie 1992, p. 7 (Labirint).
Surpriza schimbării titulaturii şi programului Asociaţiei Culturale
„Pro Basarabia şi Bucovina” în Partidul Naţional al Reîntregirii
„Pro Basarabia şi Bucovina”, ale cărui argumente emise de Nicolae
Lupan sunt contestate, punctual, de Th.C.
Înfiinţarea noului partid vine într-un moment postelectoral,
deci absolut nefavorabil, când se manifestă tendinţa eliminării
partidelor mici de pe eşichierul politic… În aceste condiţii,
P.N.R.-ul riscă să fie un partid mort din faşă, iar desfiinţarea
Asociaţiei Culturale „Pro Basarabia şi Bucovina” să echivaleze
cu o lovitură de teatru sinucigaşă.
„Vinovăţia” românilor, în „Totuşi iubirea”, Bucureşti, anul
III – articol în serial: (1), nr. 43 (112), 4-11 noiembrie 1992, p. 7
(Labirint); (2), nr. 44 (113), 11-18 noiembrie 1992, p. 10 (Scenariul
şi regia); (3), nr. 45 (114), 18-25 noiembrie 1992, p. 12 (Cauza
naţională); (4), nr. 46 (115), 25 noiembrie-2 decembrie 1992, p. 11
(Labirint). Serie de articole în care autorul susţine ideea naţională,
românismul.
… ne vedem siliţi să admitem că e o absurditate să te
pretinzi român şi să lupţi, fără milă, pentru demolarea întregii
spiritualităţi româneşti pentru a crea o alta abstractă şi
internaţionalistă.
Din nefericire pentru apostolii antiromânismului, românii –
aşa e în firea lucrurilor – nu pot şi nu vor putea fi niciodată
europeni fără să fie, întâi de toate, români. Naţional şi universal
sunt de neconceput separat. O vom repeta mereu, de e nevoie! (4,
nr. 46).
Actorii reintră în scenă, în „Totuşi iubirea”, Bucureşti, anul
III, nr. 44 (113), 11-18 noiembrie 1992, p. 1. Aspecte social-
politice sesizate pe scena unde „se joacă” (dez)interesele românilor
de către diverşi actori, în preajma instalării unui nou guvern.
În clipa de faţă, România nu este o ţară stăpână pe propriul
destin, dar răsturnarea din decembrie 1989 a renăscut speranţa
că ar putea fi. În realitate, revoluţia a dat un nou câştig de cauză
intereselor antiromâneşti şi s-a sperat că faptele vor recurge atât
de bine, încât autohtonii vor suporta cu resemnarea mioritică
ştiută, mulţi ani de aici încolo, condiţia de slugi. Se pare, însă, că
o mare parte a românilor şi-au depăşit vechiul complex şi că nu
mai sunt dispuşi a trăi după cum le cântă alţii.
Uimirile domnului Andrei Cornea în „Totuşi iubirea”,
Bucureşti, anul III: (1), nr. 47 (116), 2-9 decembrie 1992, p. 10;
(2), în nr. 48 (117), 9-16 decembrie 1992, p. 10 (Cauza naţională).
Articol de atitudine privind ideile lui Andrei Cornea (exprimate
într-un articol din „22”, nr. 44/1992), internaţionalist postcomunist,
susţinător al modelului de „societate deschisă”.
Partizanii drepturilor exclusive ale individului ignoră un
fapt fundamental, şi anume că omul este zoon politikon
(Aristotel), o fiinţă socială, iar colectivitatea cea mai armonioasă,
în ansamblu, a fost dintotdeauna poporul evoluat în naţiune.
Pentru a nu degenera în narcisism şi egoism devastator, individul
are nevoie de un obstacol ontologic şi de-aici s-a născut binomul
drept-datorie. Dreptul fără datorie este o enormitate, ca şi datoria
fără drept. Or, datoria implică recunoaşterea dreptului celuilalt
şi, deci, a unei colectivităţi. Andrei Cornea şi cei ca el nu apără,
în fapt, drepturile individului ca atare, ci drepturile unor anume
indivizi, care alcătuiesc, de vrem sau nu să recunoaştem, o
colectivitate, care se vrea a fi „elita intelectualităţii disidente” şi
care se iluzionează că noţiunea de patrie este un anacronism (1,
nr. 47).
„Elitele” şi homosexualitatea, în „Vremea”, ziar de luptă
naţională, politică şi socială, Bucureşti, anul I, nr. 91, 29 decembrie
1992, p. 7. Observaţii asupra riscului de pervertire a tineretului cu
iluzia unei „societăţi deschise”, promovată de „elitişti”.
Recenzie
Marea bătălie se dă pentru pervertirea tineretului, foarte
uşor de înşelat, căruia i se promite un paradis terestru al
destrăbălării fără margini, într-o himerică „societate deschisă”,
în care valorile familiale, naţionale, morale şi religioase
tradiţionale nu mai au ce căuta.(…)
Recunosc că fac parte din categoria naivilor: am crezut
întotdeauna că elita intelectuală înseamnă chiar elevaţie
spirituală, că elita unui popor apără geniul şi demnitatea
poporului din care a ieşit, că elita n-are dreptul să-şi
 44
batjocorească ţara şi valorile naţionale, că aceeaşi elită trebuie
să fie deasupra propriilor slăbiciuni omeneşti şi să nu le ofere ca
modele de urmat.
Vânzătorii de utopii, în „Totuşi iubirea”, Bucureşti, anul III,
nr. 51 (120), 30 decembrie 1992, pp. 1, 10. Articol polemic privind
utopiile lui Constantin Drăgan despre comunism, exprimate într-un
număr anterior în aceeaşi publicaţie..
Anticomunismul nu e o utopie mai puţin hilară decât
comunismul. Anticomuniştii de azi sunt la fel de convinşi, ca şi
comuniştii de ieri, că menirea lor este să aducă mântuirea ţării, să
coboare raiul capitalismului pe pământul patriei. Dar o veritabilă
„mântuire” a unui popor este să nu-ţi propui nici o mântuire, ci
să-i creezi condiţii să se dezvolte în mod organic, conform
intereselor şi înclinaţiilor sale materiale şi spirituale. Avem
nevoie de statul de drept, statul organic, în care să domnească
justiţia, ordinea, meritul personal… (p. 10).
Carte de suflet
Ion N. Oprea - Iaşi
u un „Cuvânt înainte“ de scriitorul Constantin
C Străchinaru şi alte cuvinte dăruite coperţii ultime de
către editorul Ion Machidon de la editura „Amurg
sentimental“ Bucureşti, care ne-a oferit şi alte surprize potrivite cu
opera scriitoarei la care mă refer, proza „Liniştea spaimelor“ de
Elena Olariu ne încântă încă o dată.
Este micro-romanul trăirilor autoarei, ne atenţionează
Constantin Străchinaru. Ca şi în alte materiale publicate în reviste
ori cărţi, proză sau poezie, creaţii dramatice chiar, Elena Olariu
foloseşte propria experienţă de viaţă publică, familială ori şcolară
atenţionându-ne că evenimentele pe care le evocă sunt o
permanentă coparticipare la ceea ce se întâmplă la noi în România,
acum, când o Europă neconvingătoare dă atâta bătaie de cap, mai
ales mulţimii din agricultură dar şi celor care trudesc în instituţiile
statului. Mai ales a celor care sunt chemaţi să se ocupe de
învăţământ şi cultură, de sănătatea omului nevoiaş.
Ion Machidon are dreptate. Lucrarea Elenei Olariu este o
carte de suflet. Suflet şi viaţă. Faptă de viaţă. „Controlorul de la
R.A.T.P.“, „Mărul de pe tejghea“, însăşi repetabilele „Globuri
negre din brad“, „îngerul păzitor“ sunt evocări care îi lasă autoarei
prilejul să se dovedească nu numai că are talent literar, o anumită
topică care îi înnobilează expresia şi ne determină pe noi, cititorii
să-i adâncim cutezanţele, dar reuşeşte, prin ceea ce scrie, să ne
convingă că viaţa are atâtea dedesubturi, pe care numai un suflet
sensibil ni le dezvăluie.
Lucrătoare la o revistă cu profil cultural-religios, „Vestea
Bună“ – Răducăneni, Elena Olariu are avantajul cunoaşterii biblice
şi de aici reuşita ei când scrie despre „Fiul ţărânei“, „Altfel de…
osanale“, „Despre rugăciune şi post“, „Primenire“ etc.
Elevată în căutări, autoarea ne cucereşte şi pentru că această
„Carte de suflet“, cu doar circa 100 de pagini, cuprindere, nu-i uită,
ci ni-i prezintă, creându-le statui proprii, unor mari nume, cum au
fost şi au rămas Eminescu sau Grigore Vieru, atât de mult şi pe
nedrept contestaţi de atâţia neştiutori a operei şi sufletului lor.
Ca să-mi conving cititorii că această colegă a mea în
publicistică -Elena Olariu - are nu numai măsură în totul ce scrie, o
cunoaştere deplină a vârstelor, o mare ştiinţă în dezvăluirea şi
scoaterea din anonimat a faptelor de viaţă, dar mai ales un talent în
a face vorbele să se lege şi să ne încânte, îmi propusesem să vin cu
exemple din proza ei, arătându-vă textele care sunt poezie a
sufletului. Am renunţat a mai face acest lucru, nu atât pentru că m-
aş fi lungit cu argumentele, dar mai ales pentru că această bucurie a
descoperirilor să o aibă cititorul însuşi.
Recenzie
Citiţi, dragii mei, cartea Elenei Olariu, ea este nu numai
ocazie pentru Liniştirea Spaimelor din noi, cât mai ales o Carte de
Suflet! Dar în suflet stă Dumnezeirea.
Iar a sta internat într-un spital, suspectat şi apoi dovedit a fi
infectat TBC, tu „jucându-te“ cu scrisul, după ce ai asistat şi
participat ca tovarăşă de viaţă celui găsit şi operat de neocolon,
maladie cu un înalt risc social şi familial – este chiar, într-adevăr, o
mare Dumnezeire!
Lohanul nr. 12
Arderea de tot
Olariu Elena – Răducăneni, judeţul Iaşi
M
ihai Stoian, în una din scrierile sale afirma:
învingătorii nu încearcă nici o părere de rău pentru
învinşi. Dar, învinşii pot fi. La un moment dat,
învingători.
La prima vedere aceasta certifică bucuria laureatului care,
deşi a participat la competiţie cu cel învins - şi frate de i-ar fi fost,
în plin extaz nu vede sărătura lacrimilor ce brăzdează obrazul
celuilalt… Poate rnândrie, poate egoism, poate o clipă de
supraapreciere… cine ştie… Totul este ca, odată învingător, să nu
te retragi din luptă. Ori să crezi că mereu, totul ţi se cuvine.
Durerea celui învins se transformă în munte de forţă şi voinţă, în
perseverenţă şi dorinţă de a se ridica de la pământ şi, vai celui cu
care se va înfrunta; calculat până la jertfa de sine, mereu în gardă,
perspicace, uneori nedemn de observat, învinsul luptă continuu.
Antrenat de voinţă lăuntrică şi dorinţă de a nu mai fi pe
uitimui loc, învinsul, consumă şi ultima porţie de energie; nu se
lasă furat de starea materiaiă care i se oferă pentru a renunţa, nu
plânge, lamentându-şi eşecul, cunoaşte firea omulul, nu cade în
stare de priveghere şi laşitate: lacrimile i s-au uscat de mult,
sărătura acestora i-au lăsat urme adânci pe obraji, părul, înflorit de
ghiocei, îl dau alura atletică, uşor de remarcat. Braţele, cândva moi,
parcă fără viaţă, îi sunt pline de vervă şi siguranţa omului care ştie
ce vrea, unde să lovească, mai muit ce să lovească. Pentru că, de
cele mai multe ori, nu forţa pumnului e mai puternică ci tăria
privirii, ascuţimea cuvântului şi forţa celor afirmate…
Învingătorii nu încearcă nici o părere de rău pentru cei
învinşi.În plină glorie, mereu lăudaţi, linguşiţi chiar de unii,
învingătorii împart în stânga şi în dreapta peşcheşuri fără să
remarce că acestea într-o zi vor ajunge la fundul sacului, rămaşi
singuri apoi, realizează - vai cât de târziu, că vocea străzii a fost
doar pentru o zi sau… trei, după care totul a reintrat în normal.
Singur şi ei, poate mai singur decât celălalt, învinşi amândoi însă,
unul de joc, celălalt de societate, îşi ling rănile încercând să şi le
cicatrizeze: cum la îndemâna românului, băutura este din plin, de
pe vremea lui Burebista, celelalte droguri sunt delicatesuri. Numai
dacă trimisul străzii mai speră ceva de la tine, cu siguranţă te va
îndemna s-o apuci pe căi lăturalnice… Spre moartea albă. Că doar
el nu pierde nimic!
Învinşii pot fi, la un moment dat, învingători… Precum
lumânarea ce arde continuu, pe dinăuntru însă, învinsul renunţă la
kilogramele supraponderate nu printr-un regim alimentar anume şi
nici prin înfometare. Mereu pus în gardă, între consum interior şi
voinţă nestăvilită, într-o ardere continuă, rănite sufletului său -
cicatrizate acum, îl fac mai bun, mai serios, mai calm, calculat până
la jertfa de sine, ştiind că mâine, într-o zi, vor ajunge, în sfârşit, pe
podium. Acesta este visul lor, nu pot fi întorşi din drum, nu se
lamentează pe umărul nimănui, nici nu stă la palavre lipsite de
noimă, merge înainte, pe drumul drept, ocolişurile lăsându-i un
gust amar… Dar, vai, nici în prietenia oamenilor nu mai are
încredere…
Cu chipul senin, cu privirea caldă, cu mersul hotărât dar nu
trufaş, uşor legănat parcă, cu gândurile plecate mereu spre lucruri
înalte, aparent dezinteresat de lumescul zilelor acestea apocaliptice,
învingătorul ştie că este privit, înţelege vorba celuilalt, nu
întotdeauna favorabilă şi lasă lucrurile să decurgă aşa cum le-a
hotărât destinul… Cine altcineva decât Dumnezeu prin Marea carte
a Vieţii, îţi deschide sau închide drumul spre înălţare, cine
altcineva decât învăţătura Supremă pe care ai avut darul să o
primeşti prin Botezul de Foc, te face să renunţi la bunurile
trecătoare ale acestei lumi, cum altfel decât iubind, iubind
necondiţionat pe ceilalţi, să poţi uita toate gropile în care ai căzut,
te-ai murdărit, ţi-ai scrijelit şi sângerat dar ai ieşit spălându-te de
tină, cine ai putea să de întrebe întâlnindu-te, de ce te-ai schimbat
atât de mult, de ce nu mai eşti cel de ieri, de ce nu eşti la fel cu
ceilalţi, cum poţi trăi într-o astfel de lume?! Simplu: învingătorul,
căutând adevărul, după ani şi ani de muncă, perspicacitate asiduă,
credinţă neştirbită şi oarbă iubire, a găsit adevărata cale: Absolutul.
Şi nu mai are nevoie de nimic.
Aprilie 2010
Costăcheşti: Omagiu - tată şi fiică
Ion N. Oprea – Iaşi
S
e ştie, din Comitetul Unirii pentru Moldova, înfiinţat la
30 mai/11 iunie 1859, din ţinuturile Tutova, Vaslui şi
Fălciu au făcut parte şi Manolache Costache Epureanu,
Grigore Cuza, George Sion, Dumitru Cerchez, Dumitru
Miculescu şi alţii.
In casa lui Constantin Costache din Bârlad s-au întâlnit des,
pe ascuns, fruntaşii unionisti ai Moldovei - Manolache Costache
Epureanu, Alexandru loan Cuza, Costache Negri, Mihail
Kogălniceanu, Anastasie Panu, Iorgu Radu, iar când, după lupte şi
lupte, la 24 ianuarie 1859, la Bucureşti s-a declarat Unirea
Principatelor, prin dubla alegere a lui Alexandru loan Cuza,
oamenii Revoluţiei de la 1848 şi ai Unirii, toţi s-au alăturat
domnitorului – drept sprijin. Manolache Costache Epureanu,
Alexandru Romalo, Nicu Catargi ca miniştri, Constantin Costache,
Gheorghe Lambrino ca prefecţi de judeţe, Emanoil Costin, Andrei
V. Ionescu ca deputaţi, alţii - Costache Racliş, Grigore Cuza, loan
Popescu, Panaite Chenciu ca susţinători entuziaşti în acţiunea de
aplicare a reformelor preconizate…
Boierul unionist bârlădean Manolache Costache Epureanu
din ministru cu diferite portofolii a ajuns chiar prim-ministru.
Vorbind despre ziarul „Bârladul“, fondat de ardeleanul
Solomon Haliţa şi tecuceanul G. Ghimbăşanu, având colaborarea
profesorilor Grigore Negură, C. Slobozeanu şi a altora, aminteam
că la 19 octombrie 1898 ziarul lansa Lista de subscripţie pentru
ridicarea la Bârlad a monumentului lui Manolache Costache
Epureanu (1824-1880), eternizându-1.
Omagiu a descendentei acestuia este şi recentul volum
„Principesa Elena Bibescu“ apărut la Editura „Vitruviu“, realizat de
eruditul profesor universitar şi membru al Academiei de Ştiinţe
Medicale din România, valoros poet, eseist şi traducător -
C.D.Zeletin, pe o întindere de vreo 850 de pagini.
Mare pianistă, originară din zona Bacăului, din care face
parte şi biograful, principesa Elena Bibescu (1855-1902),
muziciană virtuoasă, sprijinitoare şi propagatoare a artelor, o mare
protectoare a lui George Enescu, faţă de care s-a comportat ca o
mamă - căreia şi el i-a închinat întreaga lui operă până la Oedip,
este scoasă din uitarea în care fusese lăsată, ca atâţia alţii, care au
făcut ceva pentru România.
La peste un secol de la moartea prematură a marii pianiste, C.
D. Zeletin face, prin aceasta, un act de mare dreptate, redându-ne-o
ca pe un personaj de mare valoare.
Existenţa ei strălucitoare dar tragică, fiindu-ne prezentată în
lanţul atâtor şi atâtor nume de primă mărime în istoria şi cultura
română şi europeană.
Cartea este o mare lecţie de artă a descifrării, selecţiei şi
prezentării faptelor culese din toate ungherele, pentru a ne fi redată
nu numai eroina, ci şi pe tatăl său, alt uitat, Manolache Costache
Epureanu, văr primar cu Costache Negri, prieten sincer, după cum
spuneam, cu Alexandru loan Cuza, Vasile Alecsandri, Ion Ghica
ş.a.
Rudă prin alianţă cu familiile Brâncoveanu, Cantacuzino,
Filipescu, Caraman-Chimay - de Noailles, prietenă foarte apropiată
şi cu regina Carmen Sylva - care şi ea 1-a protejat pe Enescu,
spusele despre Elena Bibescu, continuate cu cele referitoare la fii
ei, Emanoil şi Anton Bibescu, prieteni cu Marcel Proust, cartea este
o adevărată antologie care face trimiteri interesante nu numai la
oameni şi fapte, dar încântă citind genealogiile lor, istorie,
muzicologie, multă literatură, medicină chiar, arhitectură,
psihologie, o operă multidisciplinară, a imagisticii, care oferă
cititorilor un dar din parfumul timpurilor, ci şi multe surprize,
delectându-ne cu stilul ei alert, stăruitor uneori, cu reluări şi
rememorări. Deşi cu multe capitole, cu trimiteri către oameni şi
zone de interes, cartea este un mozaic care încântă, place, educă,
face memorialistică cultă, la obiect, cum numai maestrul C. D.
Zeletin încearcă şi reuşeşte de fiecare dată.
45
Colivia nicicând nu va fi cuib…
Elena Olariu – Răducăneni, judeţul Iaşi
„Vântură, Doamne, pleava lucrărilor noastre cu vântul
milostivirii tale“ (din Stihia la Vecernia Duminicii Fiului Risipitor).
trămutată, doar de dragul celor care-şi vor mutată natura
S în apartament sau să le cântă în seră, seara, după
asfinţitul soarelui, pasărea, până ieri liberă, caută, caută
continuu să-şi dureze cuib. Rămasă fără pereche – oamenii nu vor
înţelege nicicând rostuirea sufletească a păsărilor, acum îi venise
sorocul ouatului. Şi colivia, în afară de vasul cu apă şi cutia cu
seminţe nu mai avea decât o bară rece, metalică, de care cu
picioruşele ciorchine, se prinse să nu care cumva să se
dezechilibreze atunci când aceasta se balansa.
Plasa în care intrase instantaneu în timpul zborului era un fel
de sită deasă în care erau prinşi peştii de către pescarii braconieri în
timpul nopţilor întunecoase; atunci peştii, dezorientaţi de valurile
tulburi ale apelor, se îndreptau care încotro, căzând singuri în
capcană.
Acum venise rândul păsărelelor de colivie: braconieri tereştri,
găsind un mijloc mulţumitor de venit din vânzarea sticleţilor, s-au
şi apucat de treabă. Numai că aceştia, chiar şi prinşi, trebuiau să fie
pereche. Nu oricine avea şansa de a le înţelege graiul, nu oricine le
studiase viaţa, modul de existenţă şi de înmulţire şi nici cuibul
acestora nu era într-o colivie din sârmă oţelită… Scorbura din tei,
trecut de cincizeci de ani sau nuc a căror cepi, ca nişte răni,
putreziră încet, încet, era un mijloc propice de amenajarea cuibului
pentru familia de sticlete: unde mai pui că se şi hrăneau cu
vermişorii şi minusculele insectele de sub coaja sfărâmată pic cu
pic, mai târziu fiind folosită ca aşternut pentru estomparea
zgomotelor la puişori. Iar pentru căldură, fire de iarbă uscată,
cimbrişor sălbatic şi petale de cicoare înflorită.
Colivia nu va fi niciodată cuib. Singur, sticletele femelă, îşi
adună forţele încercând să rupă cu pliscul o bucată din sârma
oţelită. Mult mai rezistentă decât s-ar fi aşteptat, din urma efortului
depus scăpă un ouşor drept în vasul cu apă. Din impactul cu fundul
vasului acesta se sparse, apa îngălbenindu-se… Sughiţul de plâns al
sticletelui se transformă într-un strigăt strident pe care nimeni,
nimeni nu-l auzea. Şi nici înţelege…
Se aşeză cu picioruşele pe marginea vasului plin cu apă
tulbure; nu-şi mai vedea chipul în limpezimea dinainte şi nici
sfâşietoarea durere n-avea cui o spune… Colivia nu-i va fi
niciodată cuib… Şi nici din ouăle sale nu voi ieşi puişori!…
Stăpânul. Atoateştiutor însă, nu lăsă disperarea micuţei să-i
curme viaţa pentru că spre seară, Irinuca, fetiţa-prinţesă de la
castel, îşi invită prietena să-i arate darul primit de la tati de ziua ei
şi cum o ştia pe prietena sa, Celestina, oarecum mai modestă dar
„enciclopedie“ la biologie, să-i spună ce fel de pasăre poate fi
aceasta cu penaj atât de deosebit şi de ce era atât de speriată? Doar
este pasăre de colivie!… Lui tati îi plăcuse mult penajul; voise
altceva pentru prinţesă şi o cumpărase fără să întrebe ce soi este şi
dacă are cumva un nume…
— Irinuca, spuse fetiţa de cum o văzuse, aceasta nu-i pasăre
de colivie…!
— Imposibil!! A fost cumpărată de la un ambulant din piaţă!
Cum să nu fie de colivie?! Uite şi tu, Celestina, cât este de mică şi
ce penaj deosebit are!… Numai că este foarte speriată… De parcă
n-a mai văzut oameni în jur…
— Aşa şi este! Aceasta este o pasăre care trăieşte în
singurătatea codrului, având tovarăş de prietenie cântecul mierlei şi
trilul privighetorilor. Acesta este, este…şi, punându-şi amândouă
Literatură
mâinile la frunte încercă să-şi amintească ce specie de pasăre şi
cum se numea aceasta din colivie…Deodată, zărindu-i penajul
împestriţat, exclamă:
— Acum ştiu! Este un sticlete! Este un sticlete! Dar, cum şi
cine l-a pus în colivie?!…
— Haide. Celestina, să fim serioase! Noi fi eu enciclopedie,
ştiu că nu-i papagal, dar nici sticlete nu-i…
Cum nici una nu cedă în privinţa speciei păsărelei din colivie,
deodată amândouă amuţiră: ca un cunoscător al limbajului
 46
omenesc, aceasta, iţiindu-se, le asculta pe fete. Cine ştie, auzindu-şi
numele strigat - sticlete, în sinea-i crezu că poate o vor elibera.
— Stai, Celestina! Nu este sălbatică! Nu vezi că ne
ascultă?… Noi suntem străini pentru ea, de aceea nu-şi află locul…
— Eu, continuă cealaltă, cred c-ar trebui s-o eliberăm!
Priveşte la oul spart din vasul cu apă! Este obişnuită cu viaţa liberă
unde-şi are cuibul în scorbura vreunui copac. Cu siguranţă, are şi
pereche; poate de aceea şi se tot zbate în ghearele acestei colivii
metalice…
Şi după ce-o mai observă o bucată de vreme, continuă:
— Ce-ar fi s-o eliberăm! Îi spui tatălui tău adevărul: nu este
pasăre de colivie şi colivia nu-i va fi niciodată cuib sticletelui…
— Vezi tu, continuă lrinuca mai puţin sigură pe ea. Tati a dat
o mulţime de bani pe ea… Cum s-o eliberez?
— Este şi acesta un răspuns; imaginează-ţi însă că tu însuţi ai
fi într-o colivie de acest soi şi că, fiind răpită de braconieri ai fost
vândută unui ambulatoriu de câştiguri rapide ce n-a ţinut deloc
seama de plânsul sufletului tău… N-ar fi o minune cerească să te
elibereze, fie el şi un necunoscut?!…
— Oare, gândi Irinuca, nu era mai bine dacă n-o aduceam
să-i arăt pasărea? O fi invidioasă pe mine… Ce-i voi spune lui tati
dac-o eliberez…?! După care reluă discuţia:
— Uite cum facem! Mergem cu colivia. Îi spunem lui tati ce-
i şi cum după care el singur are să hotărască…
— Adică, o întrerupse Celestina, să faci un bine trebuie
numaidecât să trâmbiţezi în stânga şi în dreapta?!… Oare nu cumva
tu însuţi te afli într-o colivie Irina? Cea a părinţilor tăi! Nu cumva
eşti precum boţul de aur care stă în vârful palatului de cleştar şi
mănânci numai ce ţi se pune pe tavă!?…
Văzând-o întristându-se. Se apropie şi îmbrăţişând-o
continuă:
— Irinuca, să poţi să înfrunţi obstacolele vieţii trebuie să spui
adevărul! Să înfrunţi cu curaj nedreptăţile altora şi să întorci
lucrurile aşa cum au fost şi să iubeşti necondiţionat!… Trebuie,
aşadar, să ducem pasărea în piaţă, acolo de unde a cumpărat-o
tăticul tău şi să-i dăm drumul… Ce va fi de ea după aceea…
Dumnezeu cu mila…!
În toată această vreme, sticletele, cu urechiuşele ciulite,
asculta interesantul dialog al celor două prietene, aşteptând să vadă
ce întorsătură avea să-i aducă destinul, atunci când se prinsese în
plasa braconierului, lăsase în cuibul din scorbură trei ouşoare
acoperite cu pene şi puf smulte de pe corpul ei minuscul, gândul
fiindu-i să-şi potolească un pic trupul cuprins de arşiţă: nu peste
multă vreme avea să vină vremea clocitului şi atunci îi va aduce
mâncare şi apă în plisc sticletele soţ.
Dar mai avea de făcut două-trei ouă şi de-abia atunci începea
acest răsfăţ…
— Acum, îşi zise, numai de-ar hotărî fetele astea să mă
elibereze cât mai degrabă!… Drumul îl cunosc şi cu ochii închişi şi
ouăle, nu cred să se fi răcit…
Şi tot gândindu-se, şi tot ascultându-le pe Irinuca şi Celestina,
deodată îşi zări chipul în oglinda apei pe al cărei fund de vas se
depuse un fel de mucilagiu nisipos-cleios al oului său spart. Un fior
îi străbătu trupşorul firav, agitându-se şi ţipând de mama focului. A
mai pierdut un puişor…! Şi anul trecut, cucul îi aruncase două din
ouăle depuse, fiind nevoită după aceea să-şi dureze alt cuib… Iar
acum. altă năpastă! Ea însăşi căzuse victimă braconierilor…
Fetele observând agitaţia păsărelei din colivie, amuţiră:
— Oare ne cunoaşte gândurile, zise Irinuca.
Desigur, răspunse Celestina. Păsările, animalele chiar, deţin
un al şaselea simţ, pe care noi, oamenii l-am pierdut din păcate; de
aceea simt pericolele din natură, cataclismele. Numai că fiind
minuscule, nu ştiu să se apere, cad victime chiar, de multe ori
pierzându-şi viaţa. Vezi, tu, lrinuca, s-ar putea ca această pasăre să
aibă ouă, chiar pui pe undeva; de aceea se zbate şi ţipă… Şi după
un moment de tăcere, continuă:
Literatură
— Haide, calcă-ţi pe inimă şi dă-i drumul!! Are nevoie de
prietenia noastră…
Privind lung la colivie Irinuca încet, timid parcă se apropie de
portiţa acesteia, cu gând s-o deschidă.
Stai, ce faci! o întrerupse cealaltă.
Păi, nu tu spuneai c-ar fi mai bine s-o eliberăm! Că nu este
pasăre de colivie ci doar un sticlete?! Acum, ce-ţi veni!…
Desigur, îi vom da drumul! Dar nu aici, în cameră. Nu se va
putea orienta să iasă dintr-o cameră închisă. Mai ales că o vreme a
fost ostatecă.
Lohanul nr. 12
— Atunci? întrebă Irinuca
Mai întâi, scoatem colivia afară, după care vei deschide
portiţa, lăsând-o singură să iasă. În această vreme, noi , de la
distanţă vom observa-o. Să vedem dacă-şi va şti traiectoria…
Irinuca, cu strângere de mână parcă, prinse mânerul coliviei
şi, urmată de Celestina, ieşiră. Aici, aşezând-o pe masa din grădină,
deschise cu grijă uşiţa din sârmă oţelită după care se îndepărtă.
Aşezându-se amândouă pe un şezlong, priviră atente spre sticlete.
Nevenindu-i să creadă că între oameni mai găseşti şi suflete
alese, sticletele, privind în stânga şi în dreapta curţii sale provizorii,
făcu câţiva paşi spre portiţă: fiind cald şi linişte afară, aceasta
rămase aşa cum o lăsase fata. Se aşeză mai întâi pe tocul acestei
uşiţi improvizate; nu-i venea să creadă că este liberă!
Se mai învârti un pic prin colivie, se mai balansa pe sârma
pusă drept ramură de copac, îi simţi răceala de sub picioruşele ei şi
aşa mici şi înroşite de cum se tot zbătuse să se elibereze, când
deodată zări apa din vas: tulbure acum, aceasta îi aminti de oul
scăpat fără voia ei şi, nici una, nici două, zbârrr! Afară.
— În sfârşit, liberă! îşi zise. Dar picioruşele, mai mult
amorţite o săgetară până în vârful unghiilor şi fu nevoită se să aşeze
pe cea dintâi ramură de copac. Aici, îşi ciuguli o bună bucată de
vreme penele curcubitacee după care ridicându-şi căpşoru-i din
care doi ochi mici, mici, le săgetau, le zări pe cele două fete.
— Trebuie să le mulţumesc! gândi. Scuturându-se şi ciripind
piţigăiat, îşi luă având, îndreptându-se spre şezlong. Le privi pe
amândouă deopotrivă după care, mai ciripi un pic, făcând câteva
rotocoale în jurul acestora, după care, înarmată şi liberă tăie zarea
în pieziş, zburând către înălţimi. O sete sufocantă îi usca gâtlejul
minuscul dar trebuia să ajungă la cuibul care nu era la doi paşi; mai
mult, simţi că nu peste multă vreme are să facă un nou ouşor.
Atotputernicul voind să-i bucure sufletul cu viţa nouă pe care o v-a
da în cuibul pe care şi-l va dura singură… Dacă nu-şi va găsi
perechea. Oricum tot era mai bine decât în colivia care niciodată
nu-i va fi cuib…
Elena Olariu – Răducăneni, judeţul Iaşi
Măriei...
Maria, Sara ori Estera –
Maria tuturor timpurilor-
îmbrăţişează sfâşâietor pământul,
mâine semenilor bine să le fie...
Din acelaşi parfum cu pământul-
golită de pământul-pământ-
trupul ei sfinţitor
mlădiţă nouă răsare -
Cuvântul-
lumii mântuire s-aducă...
Maria ori Sara sau Estera-
mlădiţă din sămânţa lui
David
cu rouă cerească har nouă aduce
pământul primenind...
Aprilie 2010
Documente interzise
Motto: Pe o carte de Eminescu nu
poţi citi decât ...tăcere (Grigore Vieru)
Perechi de ochi - culori curcubitacee
Înfloresc în grădini înmiresmate
De iubire -
Flori născute pe altarul jertfei de sine,
Flori născute prin jurăminte divine,
Flori născute, la rându-le să înflorească...
În legea nescrisă a iubirii interzise
Flori de cuvânt se nasc în miez de noapte
Şi şoapte neplânse lăcrimează obrazul
Fecioarei...
Interzisă-i iubirea aceasta de lut
Şi ofu-i pe veşnicie închis
I-1 înţelege doar perechea cealaltă de ochi -
Curcubeul nu vrut-a lumii s-arate;
Documente interzise astăzi, şi ieri -
Dintotdeauna...
Doar floarea Cuvântului să-i vadă
Prin vis şi să-şi plângă sorocul
Nenunţii...
Perechi de ochi în faţa altarului încremeniţi
Răsar, petrec şi dispar - himere de vis
Flori născute din jertfa supremă a Iubirii-
Divinul să ierte păcatul de ieri şi de azi
Legea nescrisă pe pergamentul din Sfântul
Altar
Să dăinuie, norodul Chivotul să-şi apere;
Astfel Copacul cel Mare roadă multă va da
La umbra-i liniştea minţii s-o aflăm
Şi hrana duhovnicească...
Carmen Angheluş - Huşi
Totul la paritate cu totul
un semn din care să cobori
tu
nepreţuită
femeia de leac
lady in red
sămânţă violet care umple pământul
apoi devii din ce în ce mai aceeaşi
deşi îţi schimbi veşmintele (des)
eşti uşor de recunoscut
uşor de iubit într-ascuns
de ascultat
de întrebat
de chemat
esti exact femeia răsădită
în parcul cu amoraşi
din care unul mereu e lipsă
din care lipsesc băncile şi mai ales
lipseşte preţuirea celuilalt
măcar s-o mimăm cu mutre posace
uneori
dar nu
noi suntem obosiţi plictisiţi angoasaţi
şi ne grăbim spre nicăieri
spre nicicând...
cât de mult aş fi putu iubi dacă
ai fi avut răbdare să mă cunoşti.
Prof. Constantin Partene -
Ghermăneşti
Ploaia
Vara-i mult prea secetoasă,
Cu dimineţi fără de rouă,
Mică-i iarba pentru coasă,
Tristă-i lumea că nu plouă.
Veştedă-i frunza pe pomi,
Se usucă toate cele,
Trişti devin şi cei boemi,
Trăim deja în vremuri grele.
Merg acasă la Sauca,
Văd pământul tot crăpat,
Merele-au rămas cât nuca,
Strugurii s-au stafidat.
Căldura asta e cumplită.
Ni-i dor de apă în şiroaie,
Totul arde ca pe plită,
Nici un nor n-aduce ploaie !
Vin cirezi flămânde-n sat,
în nori de praf şi hărmălaie.
Doar bătrâni sunt la rugat
Ca să dea Domnul şi ploaie.
Văd trecând cu mic, cu mare,
Mulţi săteni cu-a lor copii.
Efectiv, sunt arşi de Soare
Şi cu suflete pustii.
Plouă acolo, sus, în munţi
Şi pe pădurile din deal,
Căci aici, zic cei cărunţi.
De-ar ploua, ar fi normal.
Când vara este secetoasă
Şi totul e lipsit de viaţă,
Îmi spuneau bătrâni, la coasă
Că-i bună şi... ploaia cu gheaţă !
Pentru cei din sud şi est
(Şi ce spun nu-i veste nouă)
„Viaţa-i bună“, căci în rest...
Nu au nici rouă, dacă nu plouă.
Prof. Adrian Talaşman – Huşi
Nepăsare
Cineva m-a lovit cu un cuţit
Peste nas…
Eu nu l-am băgat în seamă.
Altul, în noapte, m-a muşcat
De obraz…
Eu nu l-am băgat în seamă.
Unul,ce ştiam că mi-i duşman,
Mi-a spus să-mi omor frica…
Eu nu l-am băgat în seamă.
Şi, uite aşa am căzut…
Nici ei nu m-au băgat în seamă.
Eu nu m-am mai ridicat
Şi de abia îi vedeam
Cum urcau treaptă cu treaptă,
An de an, tot mai sus
Până ce a venit ploaia
47
Şi i-a aruncat peste mine:
M-au îngropat…
Nici atunci nu i-am băgat în seamă.
Aprozarul
Zile şi nopţi de-ar fi să-mi spui
Că jos, la aprozar, se vând mirese,
N-aş crede, dar mai sigur aş fugi
Departe de minciunile lumeşti.
Zile şi nopţi de-ar fi să-mi spui
Că jos, la aprozar, se vând războaie,
N-aş crede, dar mai sigur m-aş înrola,
În oastea călătoare, cu grad de general.
Zile şi nopţi se tot repetă ciclic,
Timpul este trezit puţin din somn
Şi-aceeaşi voce mie-mi spune-ntr-una,
Că jos la aprozar ieri s-a vândut minciuna,
N-aş crede, dar…
Petru Brumă – Huşi
Românca
(preluare şi prelucrare după Ion Manu)
Românca are-n ea de toate.
Şi tocmai ăsta-i şarmul său...
Românca, vorba românească,
Românca-i dată naibi, zău !
Că poţi s-o dibui dintr-o mie,
Din orice rasă pământeană-
Ca dânsa cine se boieşte
Şi-şi smulge părul din sprânceană?
Sau se frizează pe la ceafă
Ca să apară mai garsoană?
Tot ea, când vrea, e la poruncă
Bucătăreasă sau cucoană.
Cu aţa taie mămăliga,
Dar şi cu telul, maioneza.
Ea-i soră bună cu Maneaua
Da-i soră şi cu Marseillais (-a).
E leneşă de-ngheaţă apa,
Şi harnică de-aprinde focul,
Şi blândă cum e mieluşeaua,
Şi rea de-ţi dă în cap cu tocul...
Românca trage-n jug acasă,
Dar şi-n rivali cu revolverul.
Ea ştie şi credinţă ce e,
Dar ştie ce-i şi adulterul.
În lumea plină de ispite,
E Penelopă, e şi Evă.
Cu patimă se dăruieşte,
Dar şi cu ţâfnă intră-n grevă.
Româncă ! sună ca ecoul
Pierdut în peştera adâncă-
Un nume rar care conţine
Tot ce-i mai bun: Şi Rom şi Rică.
Poezie
Iar dacă romul de îmbată
Atuncea încă, te trezeşte.
Româncă ! Fii binevenită
Pe globul ce ne-adăposteşte !
 48
Anonim
Speranţa
Eu sunt, mângâierea speranţelor de mâine,
Eu sunt, lăcrimarea părerii de rău,
Eu sunt, aurora dimineţii ce vine,
Din ploaia de stele peste sufletul tău.
Întinde-mi o mână s-ajung până la tine,
Să trecem alături de rău şi de bine,
Nimic nu-i aproape, nimic nu-i departe
Nimic nu e viaţă, nimic nu e moarte.
Să trecem dincolo de gânduri şi şoapte,
Să ne amintim din clipele plăcute uitate,
Cheamă-mă acum lângă tine să fiu,
Să nu ştim regretul c-a fost prea târziu.
P.S. Poezie culeasă de Lucian
Petrescu (Aceste versuri au fost găsite
scrise pe afişierul Bisericii Catolice Sântul
Anton din Huşi).
Înv. Corneliu Lazăr
Cireşul
— Măi cireşe, măi cireşe..!
Primăvara-ţi leagă feşe
Peste răni nevindecate
Să-ţi aducă sănătate.
Mişună mii de albine
Aducând balsamuri fine
Ramurilor bandajate
Cu feşe imaculate.
Raze ultraviolete
Asistenţi-băieţi şi fete.
Până când şi-un sanitar
Ţi-a dat genunchii cu var
— N-a sosit încă momentul
Ca să-ţi dai jos pansamentul?
(Strigă piciul din cărare)
Stai, nu-l da
Dacă te doare.
Vine noaptea-bate v â n t u l
(Aşa cum şi-au dat cuvântul).
Şi-i desfac încet bandajul,
(Vai cât e de alb pavajul..!)
Ciucuri de chibrituri mii
Strălucesc d i n gămălii
Legănându-se sub soare.
Când or să se-aprindă oare?
— Soare, soare! – strigă-o fată
Hai, aprinde-te odată!
Dă-mi şi mie o pereche
S-o agăţ d u p ă ureche...
— N u mai fi aşa tăcut
Poezie
Ţi-am promis că te sărut!
Cumva, dacă n u mă crezi,
Dă-mi perechea, şi-ai să vezi!
N-am văzut, dar a m aflat
Că apoi s-au sărutat
S u b cireş, în l u n a mai
Vai, ce nuntă...! Ce alai..!
Vai ce focuri s-au aprins
Vai ce hore s-au încins
Vai ce vesele perechi
Cu cireşe la urechi...!
Dumitru Râpanu - Huşi
Epigrame
La Lohanul
Şi acum, de bună seamă,
Am un mare handicap :
Eu m-apuc de epigramă,
Voi cu mâinile de cap.
Parlamentar
De-aproape-o săptămână
La senat, votând orbeşte,
A făcut scurtă la mână
Şi acum se odihneşte.
Lui Florin Călinescu, afimând despre
Monica Columbeanu că este „moldo-
veancă şi atât”
Un actor de trei parale,
Un bufon pe nume …escu
Personaj din Caragiale:
Sinonim Brânzovenescu.
Lui Dan Puric (originar din Buzău),
spunând despre un moldovean că făcea
duş ţinând căciula pe cap de teamă să
nu-i fie furată
Ai luat-o pe-arătură
Ieri în monologul tău:
Persoana de sub căciulă
Făcea duşul la Buzău.
Lui Mircea Geoană
L-a lovit flacăra vie
Când stătea lângă Băsescu,
Plecată în Galaxie
Din timpul lui Eminescu.
Unui contestatar al lui Mircea Ionescu-
Quintus (Universul larg)
E uşor s-aduci acuza
Într-un mod aşa injust…
Însă, tipul are scuza
Universului îngust.
Corneliu Văleanu – Iaşi
Epigrame
Unui prieten al paharului
Dând pe gât multe pahare
Nu merge doar pe-o cărare,
Soaţa-acasă într-un stres
Îl caută prin GPS.
Lohanul nr. 12
O nouă primăvară
O nouă primăvară a sosit
Cu vechile dureri iar ne-a găsit,
Ca să le vindecăm, n-avem medicament,
Deci le oferim cadou la Parlament.
Darul noii societăţi
În 20 de primăveri
Românii au strâns numai dureri,
Oferite,cum se ştie,
De noua democraţie.
Slogan electoral perpetuu
Cu berea, micii şi cârnatul
Se câştigă electoratul,
Cum se termină votatul
Dau la electori … ra…!
Întrebare
Ştim cum e la vârsta-a treia
Şi bărbatul şi femeia,
Unii-s slabi, alţii ca piatra,
Cum vor fi la vârsta-a patra?
Circ la Parlament
În „strălucitul” nostru Parlament
Sunt şedinţe de amuzament,
Aleşii noştri fripturici
Au rol de-a fi şi măscărici.
Darul domnului
Când pe lume am venit
Domnu-aşa ne-a poruncit,
Broasca s-o aibă femeia,
Iar bărbatul e cu cheia.
Petale de gând - Cvinarii
Numai de dragoste
Dăruie-mi inima să fie numai a mea,
Pe aleile iubirii să mergem împreună,
Sub pomii înfloriţi să fim vrăjiţi de lună,
Un murmur de izvor ne cânte lin din strună.
Dăruie-mi inima să fie numai a mea.
Ţi s-a-nălţat un templu să fii înveşnicită,
Pioşi îndrăgostiţii ofrandă să-ţi aducă,
În lume-ai fost creată spre a nu fi caducă
Şi nici ca floarea ce-n soare se usucă.
Ţi s-a-nălţat un templu să fii înveşnicită.
Lumină din lumină-mi eşti în existenţă
Şi rătăcit aş fi ca bobu-ntr-o genune
De nu te întâlneam între minuni minune
Ca visurile tale din haos să m-adune.
Lumină din lumină-mi eşti în existenţă.
Distruge totu-n mine, dar nu-mi lua iubirea,
Învolburează-n suflet furtunile de dor,
Dă-mi o pedeapsă aspră ca pentr-un
muritor,
Îmbracă-mă în haina de ultim cerşetor.
Distruge totu-n mine, dar nu-mi lua iubirea.
Biciue-mi inima, iubito, cu biciul de foc,
Topeşte-o de vrei să fiarbă ca magma din
soare,
Fă-mi-o cenuşă s-o semene vântul pe-
ogoare,
Din ea să răsară floarea iubirii care nu
moare.
Biciue-mi inima, iubito, cu biciul de foc.
Aprilie 2010 49

Pe urmele lui Ştefan cel Mare Evoluţia şomajului

Inst. Mihaela Guţu – Huşi
La Huşi, peste 100 de copii au adus în memoria timpului,
faptele de vitejie ale marelui domnitor Ştefan cel Mare, uniţi în
cadrul unui proiect educaţional interjudeţean, intitulat sugestiv ,,Pe
urmele lui Ştefan cel Mare”.
Iniţiatorul acestui proiect educaţional este Grădiniţa nr. 12
Huşi, director – inst. Aurelia Cociu, coordonator de proiect fiind
doamna inst. Mihaela Guţu, în parteneriat cu: Grădiniţa nr. 12
Piatra Neamţ, reprezentată prin director – Paulina Boţu, Şcoala nr.
3 Huşi – director Petrică Baltag şi învăţătoare Otilia Cuceanu,
Şcoala Ghermăneşti (com. Drânceni) – director Constantin Partene
şi educatoare Ivoneta Iftimescu (Grădiniţa Râşeşti), Şcoala Arsura
– director Vasile Dumitru şi educatoare Adina Partene.
Proiectul are ca scop influenţarea dragostei pentru istoria
neamului şi dorinţa de cunoaştere a altor meleaguri încărcate de
istorie, meleaguri dominate încă de spiritul lui Ştefan cel Mare,
aducerea la cunoştinţa copiilor a câtorva mari ctitorii ale marelui
domnitor şi trăirea unor stări afective pozitive.
Proiectul a debutat în luna octombrie 2009 prin vizita celor
de la Huşi la unitatea parteneră din Piatra Neamţ, unde s-au vizitat
o parte din marile ctitorii ale domnitorului moldovean în zona
Neamţului. Au avut loc interesante schimburi de idei, impresii,
pornind de la prezentarea unităţilor partenere, apoi a zonelor
geografice de unde fac parte unităţile partenere, a celor două judeţe,
ale ctitoriilor realizate de către domnitorul Ştefan cel Mare în cele
două judeţe.
Recent, la Grădiniţa 12 Huşi a avut loc o nouă activitate
,,Ctitorii ale Marelui Ştefan pe teritoriul Moldovei”, constând într-o
expoziţie de lucrări plastice şi practice (machete) realizate de copiii
de la Grădiniţa nr. 12 Huşi, urmată de o prezentare Power Point
realizată de înv. Otilia Cuceanu a portretului lui Ştefan cel Mare,
apoi copiii grupei mari –,,Piticot”, îndrumaţi de doamna Inst.
Mihaela Guţu, au pus în scenă un mic episod din viaţa
domnitorului - ,,Muma lui Ştefan cel Mare”, urmat de câteva
dansuri populare prezentate de copiii grădiniţei, îndrumaţi de
doamnele educatoare Mihaela Guţu, Veneţia Şerban, Angela
Cocuz, Monica Ghiban, Claudia Hristea şi Cecilia Pisaltu, sub
privirile admirative ale şcolarilor şi a celorlalte cadre didactice
implicate în proiect.
Pe parcursul derulării activităţii, copiii au fost încărcaţi
pozitiv de imaginile derulate, de felul cum au fost apreciate
propriile lucrări, felul cum s-au descurcat în rolurile avute pe
timpul acţiunii: de la actor, dansator, la simplu spectator.
în municipiul Huşi
Prof. Gianina Dogaru – Huşi
Judeţul Vaslui este unul dintre cele câteva judeţe care an de
an a fost consecvent în ceea ce priveşte numărul mare al şomerilor,
situându-se de fiecare dată pe un loc fruntaş în ceea ce priveşte rata
şomajului. Rata şomajului la nivelul judeţului Vaslui este cea mai
ridicată între toate judeţele regiunii Nord-Est. După cum se poate
observa din diagrama de mai jos, tendinţa pentru judeţul Vaslui
începând cu anul 2005 a fost una de creştere, deşi la nivelul
regiunii a fost una de scădere. Desfiinţarea unor obiective
industriale din judeţ, corelată cu implementarea defectuoasă a
măsurilor de protecţie socială (salariile compensatorii oferite
necondiţionat) a condus la un nivel al şomajului ridicat. Acest
fenomen, numit de economişti „un rău necesar în cadrul economiei
de piaţă” a devenit în cazul judeţului Vaslui, o problemă socială de
mare amploare. Rata şomajului din judeţul Vaslui reflectă în
general intensitatea declinului industriei, a procesului de
restructurare industrială şi a implicaţiilor acestuia.
Trecerea de la economia centralizată la cea liberă de piaţă,
fenomen numit tranziţie, este un proces inedit, complex,
multidimensional cu evoluţii caracterizate de simultaneităţi
temporale şi contradicţii structurale ce şi-a marcat prezenţa în
municipiul Huşi mai ales prin restructurarea din cadrul activităţilor
industriale. Între anii 1970-1980 au marcat crearea şi apariţia zonei
industriale la marginea oraşului cu Fabrica de tricotaje „Moldotex”,
Fabrica de Conserve, Fabrica de încălţăminte „Huşana”.
Anii următori lui 1990 şi mai ales după schimbarea politică
din anul 1996 au accelerat fenomenul de restructurare şi de
privatizare a acestor întreprinderi, fenomenul şomajului atingând
acut aceste întrepriunderi.
Între anii 2002 - 2008 numărul persoanelor beneficiare de
îndemnizaţie de şomaj, are fluctuaţii înregistrând un maxim 2003
de 1958 de persoane şi un minim în anul 2002 de 1323 de
persoane. Această situaţie poate fi explicată prin înfiinţarea unor
noi centre industriale de tipul IMM-urilor, înfiinţare favorizată de
cadrul legislativ dar şi de „ ieşirea” din cadrul, din condiţiile ce
trebuie îndeplinite pentru a avea statutul de şomer.
Evoluţia ratei şomajului în judeţele Regiunii Nord-Est
( P.I.D.U. - Huşi 2009)
Social

În finalul întâlnirii s-au făcut aprecieri despre activităţi,

despre derularea proiectului, despre necesitatea ducerii la bun
sfârşit a acestuia, susţinându-se ideea că prin aceste proiecte nu
vom cunoaşte doar istoria şi realizările înaintaşilor, ci ne vom
cunoaşte pe noi înşine prin cele ce putem face pentru a pune în
valoare abilităţile artistice ale copiilor şi nu numai.
 50 Lohanul nr. 12
să se lepede de sine, de patimile sale şi de toată pofta care
contravine învăţăturii Sale, şi luându-şi jugul (crucea) acesta asupra
sa şi să-l urmeze pe Mântuitorul prin modelul dat în Sfânta
Evanghelie, plin de înţelepciune, râvni şi fără vicleşugul cu care
Etapele biruirii în lupta diavolul, fiind unul dintre îngerii din Ceruri, a fost aruncat în focul
cu păcatul desfrânării cel veşnic. De aceea, noi, care voim să îl urmăm pe prea dulcele
nostru Mântuitor, pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care pentru
mântuirea noastră s-a jertfit şi a Înviat, trebuie să murim o dată cu
El, faţă de patimile şi poftele cele rele ale noastre, şi împreună cu
Protosinghel Veniamin Ilie – Brăila El să înviem spre viaţa cea veşnică, iar nu sălăşluindu-ne în păcate
să urmăm îndemnul diavolului şi mergând la suferinţa veşnică în
care acesta a fost aruncat, să fim chinuiţi pentru totdeauna.
Înfrânarea şi urmarea lui Hristos Una dintre poruncile lui Dumnezeu este aceasta: „Să nu fii
desfrânat” (Ieşire 20, 14). Despre călcarea acestei porunci avem
in toate veacurile, diavolul, ştim bine că a încercat datoria să vorbim cu mult mai mult în perioada postului, când
D prin orice formă să surpe pe omul cel zidit după chipul trupul este mai invulnerabil în faţa ispitelor, când, datorită lipsei
şi asemănarea lui Dumnezeu, din invidie şi răutate. El hranei celei pline de toată plăcerea, puterea omului de a nu ceda în
nu poate fi niciodată moştenitor al împărăţiei cereşti, asta faţa oricărui fel de ispită, creşte foarte mult. Patima desfrânării este
determinându-l să poarte ură pe tot omul care are posibilitatea de a una dintre călcarea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea spune
se mântui. Aceasta pentru că diavolul nu numai că a fost alungat Mântuitorul: „Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.” (Ioan 14,
din împărăţia lui Dumnezeu, din vremea când acesta era încă unul 15). Cu alte cuvinte, nu este cu putinţă ca cineva să îl iubească pe
dintre îngeri, ci nu se mai poate învrednici de acest dar niciodată. Dumnezeu şi în acelaşi timp să-l slujească pe diavol când acesta îi
Începând din primele veacuri dă porunca păcatului! Despre aceasta, Domnul nostru Iisus Hristos
ale existenţei omului, încă de când spunea: „Nu puteţi să slujiţi lui
acesta era în slava împărăţiei lui Dumnezeu şi lui Mamona
Dumnezeu, răutatea diavolului s-a (păcatului).” (Matei 6, 24).
arătat biruitoare, şi de aceea omul Despre păcatul desfrânării s-a
supunându-se învăţăturii diavolului, a scris în Dumnezeiasca Scriptură încă
pierdut cinstea sa de a fi împreună cu din primele veacuri ale existenţei
Dumnezeu în Raiul desfătărilor. omului pe pământ. De aceea a şi dat
Timp de aproape 5000 de ani omul a Dumnezeu legea ca nimeni să nu
suferit din cauza stării în care a fost desfrâneze, pentru că păcatul, logic,
aruncat, datorită urmării îndemnului prinsese rădăcini în trupurile şi
diavolului. Abia după atâtea veacuri practicile oamenilor. În diferite feluri
Dumnezeu s-a milostivit spre zidirea Dumnezeu l-a pedepsit pe om pentru
mâinilor sale şi i-a trimis pe cineva, acest păcat, aceasta fiind spre a ne
care să-l ajute pe om să se ridice din arăta nouă cât de mare este
căderea sa, fiind lipsit de înţelepciune consecinţa de după plecarea din trup.
şi având nevoie de ajutor. Aşa s-a Mulţi dintre creştini caută să se
sălăşluit în lume lumina cea îndreptăţească pe sine cu tot felul de
adevărată prin naşterea Fiului lui cuvinte, dar să nu-şi mărturisească
Dumnezeu, care s-a făcut şi El om, ca păcatele lor. Iată ce ne spune
şi noi, despre care Proorocul Isaia Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „De
spunea: „Acesta neputinţele noastre n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit,
a luat şi bolile noastre le-a purtat.” păcat nu ar avea; dar acum n-au
(Matei 8, 17; Isaia 53, 4). Despre cuvânt de dezvinovăţire pentru
Iisus Hristos, tot proorocul Isaia păcatul lor.” (Ioan 15, 22).
spunea: „El fusese străpuns pentru Îndreptăţire pentru păcatul desfrânării
păcatele noastre şi zdrobit pentru nu pot avea creştinii, şi nici cei ce au
fărădelegile noastre. El a fost cunoscut Legea lui Dumnezeu şi
pedepsit pentru mântuirea noastră şi Biserica Ortodoxă. Nu este cuvânt de
prin rănile Lui noi toţi ne-am Iisus Hristos cheamă la El pe toţi cei împovăraţi1 îndreptare prin care să se nege
vindecat.” (Isaia 53, 5). Frumoasă păcatul săvârşit, întrucât Legea s-a
tristeţe…! dat prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii
Venirea lui Dumnezeu în lume a fost împlinirea tuturor Părinţi, de către Iisus Hristos, Dumnezeul nostru.
prorocirilor referitoare la redobândirea mântuirii şi cinstei din care Săvârşirea păcatului desfrânării nu are nici un fel de
omul a fost aruncat dintru început pentru păcat. De aceea El s-a mântuire; însă, orice cădere poate aduce după sine şi ridicarea. De
întrupat din pântecele unei Fecioare, care din fragedă vârstă a aceea, spune: „Cel drept cade de şapte ori şi tot se ridică.” (Pilde
urmat poruncile lui Dumnezeu, slăvindu-l neîncetat şi trecând peste 24, 16). Iar Proorocul Iezechiel, spunea: „Toate faptele lui bune, pe
toate ispitele cu biruinţa înţelepciunii. Prin Cel ce s-a născut din care le va fi făcut, nu se vor pomeni, ci pentru nelegiuirea sa, pe
Preacurata Fecioară şi de Dumnezeu Născătoare, avea să care va fi făcut-o, şi pentru păcatele sale, pe care le-a săvârşit, va
strălucească în întreaga lume Evanghelia mântuirii, ca toţi cei ce muri.” (Iezechiel 18, 24). O dovadă că Dumnezeu nu iubeşte pe cel
vor binevoi să o urmeze, să se înfrumuseţeze cu virtuţile şi cu desfrânat este lupta conştiinţei; pentru că oricine face păcatul,
păzirea ei. De aceea Mântuitorul nostru Iisus Hristos spunea: adună ruşinea, iar împăcarea cu propria-i conştiinţă se face foarte
Spiritualitate

„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-ţi ia greu. Cu toate acestea, iată ce ne spune Domnul nostru Iisus
Crucea sa şi să-mi urmeze Mie.” (Matei 16, 24). Prin aceste dulci Hristos: „La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însa
cuvinte avea să arate că mântuirea este opţională şi nu obligatorie, toate sunt cu putinţă.” (Matei 19, 26). Mântuirea s-a dat pentru toţi
pentru că definirea mântuirii este Sfânta Evanghelie, iar nu voia care o voiesc; însă, cum am mai spus, opţional. Nimic nu este cu
omului. De aceea, oricine voieşte să se mântuiască, ajunge la neputinţă la Dumnezeu! Nici iertarea păcatelor, nici îndreptarea din
cuvântul Său, care zice: „luaţi jugul Meu asupra voastră” (Matei păcat şi întoarcerea la Dumnezeu, dar nici ridicarea fără cuget curat
11, 29) „căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.” (Matei nu rămâne aşa, ci este urmată de o altă cădere. Oricine cade cu
11, 30). Aşadar, oricine voieşte să se mântuiască şi să ajungă la ideea că Dumnezeu este bun şi blând şi iartă, mai mare osândă îşi
veşnicele locaşuri ale Împărăţiei lui Dumnezeu, trebuie numaidecât ia asupra sa, pentru că Dumnezeu iubeşte pe cel ce s-a ridicat din
cădere, şi se mânie pe cel ce stăruieşte în cădere. El încearcă cu
blândeţe, se mânie cu înţelepciune, şi totodată poate să sfârşească
1 Veche icoană rusească. Sursa: Pictures of the past timpul în care s-ar fi putut pocăi omul pentru păcatele sale, prin
(www.logoi.com) [G.F.]
Aprilie 2010 51
vom afla aceasta decât dacă vom pune
început, şi nu numai atât! Ci atunci
când începutul îl vom fi pus cu foarte
multă vreme în urmă, iar căderea nu s-
a întâmplat de atunci de când am pus
începutul spre mântuirea noastră! Aici
trebuie să reamintim cuvântul Mân-
tuitorului, care ne spune: „luaţi jugul
Meu asupra voastră” (Matei 11, 29)
„căci jugul Meu e bun şi povara Mea
este uşoară.” (Matei 11, 30). Oare, să-
i fie uşor unui om care s-a obişnuit cu
păcatul? Oare, să-i fie aşa de uşor unui
om care ani de zile a dat hrană
poftelor sale prin păcate? Nicidecum
vom răspunde, dacă nu avem nici
măcar credinţă atâta cât este de mic un
grăunte de muştar. Şi aici este bine să
ne amintim ce a spus Mântuitorul
Apostolilor săi: „De aţi avea credinţă
cât un grăunte de muştar, aţi zice
acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi
te sădeşte în mare, şi va asculta.”
(Luca 17, 6). Şi iarăşi: „Dacă veţi
Mănăstirea Voroneţ – Judecata de Apoi [G.F.] avea credinţă în voi cât un grăunte de
muştar, veţi zice muntelui acestuia:
Mută-te de aici dincolo, şi se va muta;
moarte cumplită. Dar, omul care are frica morţii şi a osândirii şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.” (Matei 17, 20).
asupra sa, vede cât de ruşinoasă îi este fapta sa şi conştientizează cu Totodată îmi aduc aminte de o întâmplare care a rămas în
cât mai mare este osânda pe care o va primi de la Dumnezeu, şi istoria Bisericii Ortodoxe cu o însemnătate foarte mare. În
pune început bun de pocăinţă, prin hotărâre proprie şi bunăvoinţă. vremurile de prigoană pentru Biserica lui Hristos, au năvălit
„Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă păgânii într-o mănăstire şi au cerut părinţilor de acolo să părăsească
de la calea sa şi să fie viu.” (Iezechiel 33, 11). pustia. Aceştia au refuzat şi s-au opus păgânilor care voiau să
Căutând cu înţelepciune la acest cuvânt al Scripturii, dobândească locul şi să-l strice. Păgânii au dat termen dreptslă-
înţelegem că nu este nimic imposibil, iar cel ce voieşte să se vitorilor ca în câteva zile să se mute cu tot cu munte dacă vor voi să
întoarcă spre Dumnezeu de la orice fel de cală păcătoasă, află rămână acolo. Aceştia, cu credinţă puternică s-au rugat în tot acest
luminarea duhovnicească de la Duhul Sfânt şi reuşeşte să îşi poarte timp, cu post şi cu curate gânduri, şi când au venit păgânii au găsit
făgăduinţa şi să se mântuiască. Pentru că Dumnezeu nu voieşte ca muntele în altă parte şi s-au mirat de aceasta, venind şi ei la dreapta
omul să nu se mântuiască, mai cu seamă că pentru mântuirea credinţă. Iată că Dumnezeu nu uită făgăduinţele Sale şi rânduiala
omului s-a răstignit Iisus Hristos pe Cruce, iar prin Învierea Sa a pe care a lăsat-o acum 2000 mii de ani nu a schimbat-o, ci credinţa
dăruit viaţă tuturor care vor să-l urmeze şi să îl iubească pe El, oamenilor a scăzut îngrijorător datorită păcatului. Crescând păcatul,
păzindu-i poruncile şi învăţăturile Sale. Dacă Dumnezeu nu ar fi credinţa şi puterea credinţei a pierit; însă, dacă credinţa creşte şi
fost îngăduitor, zadarnică ar fi fost răstignirea Fiului Său, şi după omul ia în mâinile sale armele virtuţilor, redobândeşte aceleaşi
cum ştim cu toţii, Dumnezeu nimic nu face în zadar, ci toate cu o puteri care le-au avut Sfinţii Părinţi.
rânduială le întocmeşte şi le săvârşeşte, şi nimic nu rămâne nefăcut
din cele pe care acesta le rânduieşte. Firea omului este
schimbătoare, Dumnezeu este neschimbător în hotărârile Sale!
Omul hotărăşte să se lepede de păcat, dar cade, iar după o oarecare
cădere, moare! Asta înseamnă că Dumnezeu îşi păzeşte hotărârile
Sale, luate cu dreptate dumnezeiască şi mai presus de gândirea
omenească, ceea ce înseamnă moartea păcătosului şi osânda
veşnică. Dar, după cum aflăm şi în învăţăturile Apostolilor, dându-
ne seama de câtă milostivire şi dragoste are Dumnezeu, mai putem
să-l refuzăm când ne cheamă la El? Mai avem puterea să spunem
că ne vom pocăi data viitoare? Oare, cine s-a răstignit pentru noi:
diavolul care ne ispiteşte şi osândeşte, sau Hristos care s-a răstignit
El, ca noi urmându-l să nu mai suferim veşnic, pentru că suferinţa
noastră a purtat-o el? Pe cine se cuvinte să urmăm? Pe cel ce ne
osândeşte, sau pe Cel ce ne iubeşte şi pentru noi a făcut atâtea
minuni? Acestor întrebări sunt mulţi care vor răspunde cu evlavie
şi cu credinţă în Dumnezeu; însă, mulţi vin spre Dumnezeu, şi
puţini rămân în calea mântuirii. Aceasta pentru că spre Rai calea
este strimtă şi fără de răutate, iar calea spre osânda veşnică este
largă, plină de iniţiative, de viclenie şi de păcat. Pe ce cale trebuie
Spiritualitate

să urmăm? Iarăşi, acestei întrebări vor răspunde în mare parte „pe

calea mântuirii”, şi tocmai dintre cei ce vor răspunde aşa, vor fi
mulţi care vor urma în continuare pe calea spre pierzare, pentru că
a vorbi este lucru mare pentru oricare; însă, când vine partea
importantă a săvârşirii celor folositoare şi pentru mântuire, mulţi se
opresc şi chiar fără să recunoască înaintea lui Dumnezeu, merg pe
calea lor murdară. Asta înseamnă că oricât de mult s-a ostenit
Hristos pe cruce pentru mântuirea noastră, pentru unii dintre noi
mai apreciabil este faptul că diavolul îi înşeală şi îi duce în foc
veşnic, în chin şi în osândă fără de sfârşit. Pentru ce? Pentru că s-au
spus trupului muritor, iar nu lui Dumnezeu care este veşnic şi care
dă tuturor viaţa veşnică. Printre car dintre aceştia ne numărăm noi:
printre cei ce vin, sau printre cei ce rămân; sau cu cei ce pleacă? Nu Capela Sixtină, Vatican – Judecata de Apoi de Michelangelo [G.F.]
 52 Lohanul nr. 12
Oare câţi dintre noi se vor întreba: „Ce să fac să mă furiş, intră în casa sufletului pe fereastra prin care acesta este
mântuiesc lepădându-mă de păcat?” Cred că foarte puţini. Cu mult luminat înăuntru, şi după ce jefuieşte, lasă casa lipsită de toată
mai uşor va veni omului lipsit de înţelepciune să întrebe: „Ce să fac bunătatea. Aici se înţelege ce s-a zis prin proorocul Iezechiel,
să împac şi varza şi capra – şi pofta mea şi pe Dumnezeu?” Cei referitor la omul căzut în patimi: „Toate faptele lui bune, pe care le
care vor răspunde aceste cuvinte vor da dovadă că nu au fost deloc va fi făcut, nu se vor pomeni, ci pentru nelegiuirea sa, pe care va fi
atenţi la ceea ce s-a spus până acum, ci au participat numai cu făcut-o, şi pentru păcatele sale, pe care le-a săvârşit, va muri”
trupul, nu şi cu inima, gândul şi voinţa. Pentru aceştia am vorbit (Iezechiel 18, 24). Aceasta ne face să înţelegem cu adevărat că
zadarnic, pentru că orice s-ar face, tot în păcate vor rămâne, pentru omul care este jefuit de duşmanii săi, adică de diavoli, rămâne fără
că diavolul nu îi dezleagă uşor de lanţurile păcatelor pe cei pe care toată bunătatea pe care a agonisit-o cu osteneală şi tot la osânda
i-a prins în ghearele patimilor; însă, care vor avea credinţă cât un veşnică va merge. De aceea trebuie multă luare aminte încă de când
grăunte de muştar, şi vor avea credinţa şi voinţa de a se mântui, vor diavolul încearcă să arunce sămânţa păcatului în interiorul omului,
întreba: „Ce să fac să mă mântuiesc?” ca focul, care după ce înfierbântă trupul, îl arde şi îl strică.
Ştim cu toţii că între lumină şi întuneric nu este nici o Alt simţ care prin întinarea sa atrage cu repeziciune păcatul
comuniune, şi nici între Dumnezeu şi diavolul. Cu atât mai mult nu desfrânării este simţul auzului. Dacă omul nu-şi păzeşte acest simţ
există plată şi răsplată asemănătoare pentru păcat şi virtute, şi de la auzirea vorbelor despre păcat şi dulceaţa amăgitoare a
totodată trebuie să fim conştienţi că nici cei ce merg pe calea păcatului, aduce în interiorul său o luptă foarte mare. Creştinul care
păcatului nu vor ajunge la un loc cu cei ce merg în mântuirii, este doreşte să se biruiască pe sine şi să nu lase păcatul desfrânării să-l
destul de logic. Deci, ce va trebuie să facem? Oare, ar mai trebuie cucerească şi să-l depărteze de Dumnezeu şi de darurile Sale, se
să ne întrebăm aceasta, după câte am vorbit până acum? Nu Hristos fereşte de vorba cu orice om care nu are cugetul curat şi care
a făcut totul pentru noi şi pentru mântuirea noastră? Deci, iată că un gândeşte la cele deşarte; pentru că nimeni nu se poate numi pe sine
lucru trebuie să-l facem, urmând învăţăturii Sale, când acesta zice: puternic în lupta cu păcatul, şi de aceea biruitor se arată acela care
„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-ţi ia nu lasă să-i pătrundă în interiorul său lupta ca pătimaşă. Prin auzire
Crucea sa şi să-mi urmeze Mie” pătrunde în interiorul trupului
(Matei 16, 24). Pentru cei ce vor să- luptele desfrânării chiar de la prima
l urmeze pe Hristos, iată care este auzire; pentru că diavolul nu stă
rânduiala lepădării de păcatul degeaba, ci după ce omul aude
desfrânării: despre săvârşirea unui păcat,
Păcatul desfrânării îşi face diavolul începe să însămânţeze
singur rădăcini, printre hrana unora tendinţele de a săvârşi păcatele
dintre cele 5 simţiri ale omului, cu întocmai celor auzite, poate mai
păcate şi pofte, dar mai ales prin mici sau mai grave, ca până la urmă
întinarea în momente de nepăsare, să se înrădăcineze patima şi să fie
venind fără de veste şi focul cel înlănţuit omul.
greu al păcatului. Dar, pentru a şti În învăţăturile Sfinţilor Părinţi
să ne lepădăm de păcatul acesta, aflăm că sărutarea pătimaşă este
trebuie să cunoaştem toate cele arvuna păcatului. Aici descoperim
necesare, în mare parte să le că prin păcatul desfrânării se spurcă
vorbim, iar în înţelepciunea şi simţul pipăitului. Întinarea
duhovnicească să le înţelegem şi să acestui simţ spurcă şi inima şi
le dezvoltăm prin curăţirea de orice trupul şi îl înrobeşte pe om
spurcăciune. păcatului. Prin pipăit se pune lanţul
din care omul fiind prins în cursele
Curăţirea simţurilor şi diavolului, nu mai are scăpare,
protejarea lor de indiferent de puterea sa. Evitând
întinăciunea desfrânării spurcarea acestui simţ, ne apropiem
Curăţirea simţului vederii este şi mai mult de înfrânarea cea
întâiul pas pentru a se curăţa omul plăcută de Dumnezeu şi pe care a
de păcatul desfrânării. Prin vedere dat-o oamenilor prin poruncă. Un
se hrănesc toate instinctele om care se sălăşluieşte în păcatul
păcătoase ale oricărui om. desfrânării, nu poate fi plăcut
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne înaintea lui Dumnezeu. În primul
spune: „Luminătorul trupului este Atotţiitorul Iisus Hristos Mântuitorul rând pentru că păcatul desfrânării –
ochiul tău. Când ochiul tău este Pictură de Tizian [G.F.] al curviei şi al preacurviei – este
curat, atunci tot trupul tău e unul dintre păcatele care nu spurcă
luminat; dar când ochiul tău este numai un mădular al omului, ci tot
rău, atunci şi trupul tău e întunecat.” (Luca 11, 34). Prin vederea trupul său şi îl depărtează pe om de Dumnezeu. Iar în al doilea
celor deşarte se naşte râvna deşertăciunii în trupul oricărui om, iar rând, omul desfrânat nu mai are cugetul ce-l avea când era aproape
trupul întinat, spurcă şi sufletul şi aduce osânda veşnică prin de Dumnezeu, oricând el se gândeşte la plăcerile sale, nu la cele
patimi. În zilele noastre televizorul, calculatorul, ziarele şi revistele viitoare. Sunt mulţi dintre noi care caută ale lor, fără să se
aduc o foarte mare luptă pentru cei ce le întrebuinţează în scopuri gândească dacă face bine urmând îndemnurilor duşmanilor săi –
de necinste şi hrănire a patimilor. Însă, aşa cum cuţitul poate fi diavolilor, sau dacă le este mult mai folositor să-i îndepărteze pe
întrebuinţat pentru uşurarea unor necesităţi fireşti, precum hrana, diavoli şi să nu primească sămânţa care înfloreşte şi creşte în trup
tot aşa poate fi folosit ca o armă. Aşa şi aceste mijloace moderne păcatul desfrânării, rămânând aproape de Dumnezeu şi gata fiind să
pot fi folosite într-un mod folositor pentru a-l descoperi pe moştenească împărăţia lui Dumnezeu, dacă ziua cea de pe urmă li
Spiritualitate

Dumnezeu şi mai ales pentru a da hrană duhovnicească fiecărui s-a apropiat, despre care nu cunoaşte nimic şi fără de veste va veni,
simţ omenesc, prin care se hrăneşte şi sufletul şi se udă şi floarea şi în ce stare îl va găsi pe om, în aceea va merge la Judecata de
vieţii veşnice. În cuvântările Sfinţilor Părinţi aflăm că poarta prin apoi, dând răspuns pentru toate câte a făcut în viaţa aceasta şi
care diavolul însămânţează toată spurcăciunea este ochiul. Dacă primind răsplată veşnică sau chinuri veşnice. De aceea, simţul
omul fereşte acest organ de la vederea celor deşarte, îşi protejează pipăitului trebuie protejat cu foarte multă pricepere, ca nu cumva
şi sufletul de căderea în păcat. Ispita întinării organului văzător este cel ce voieşte să păzească porunca lui Dumnezeu şi să nu
foarte mare, dar nu aşa de greu de biruit cum sunt alte patimi. desfrâneze, să cadă în capcanele diavolilor care sunt mult prea
Începutul oricărui păcat este foarte uşor de evitat, iar păcatul în sine vicleni ca omul obişnuit să-şi dea seama de aceasta. De cele mai
devine mult mai împovărat şi greu de învins. De aceea, dacă omul multe ori, cei ce cad în capcanele desfrânării, sunt acei care se lasă
reuşeşte să se abţină de la întinarea organului văzător, poate spune atinşi vicleneşte, considerând că prin atingere se naşte şi dragostea.
că a reuşit să biruiască o luptă cu potrivnicii săi. Vicleşugul Nicidecum! Dragostea se naşte în inima omului, precum omul are
diavolului se vede în măreaţa lui pricepere, atunci când vine pe dragoste de părinţii săi, de fraţi şi de surori; iar, prin pipăit se naşte
Aprilie 2010
patima curviei. Este una dintre tehnicile cele mai des folosite de
diavol pentru al ispiti pe om şi al depărta de Dumnezeu, înrobindu-l
prin arvuna păcatului. Cu toate acestea, această rădăcină a păcatului
poate fi tăiată foarte uşor, prin neprimirea îndemnurilor diavolilor,
care de cele mai multe ori sunt date tocmai prin oameni, indiferent
de situaţie; pentru că dragostea creştinească nu are părţi de
spurcăciune, şi aceasta este dragostea pe care Dumnezeu a
poruncit-o creştinilor, iar nu dragostea cea pătimaşă, după cum
spune Sfântul Apostol Pavel: „Dragostea nu se poartă cu
necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte
răul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevăr. Toate le
suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată.” (1 Corinteni 13, 5-8). Iată cum în
aceste cuvinte Sfântul Apostol Pavel ne defineşte în mare parte
virtutea dragostei în adevăratul sens al cuvântului. Descoperind noi
toate acestea, fiecare trebuie să ne gândim numai la păcatele
noastre şi să vedem unde este mădularul cel spurcat şi să-l curăţim;
iar după cum spune Mântuitorul, nu este om care să nu caute cu
ochiul sau cu gândul la femeie (sau femeia la bărbat) şi să nu
săvârşească păcatul, spurcându-se ori în inima sa, ori în gândul său,
iar acest păcat vine privind la cele deşarte. „Că oricine se uita la
femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui. Iar daca
ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la
tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale,
decât tot trupul sa fie aruncat în gheena” (Matei 5, 28-29).
Şi iarăşi spune: „Şi dacă mâna ta cea dreapta te sminteşte pe
tine, taie-o şi o aruncă de la tine, căci mai de folos îţi este să piară
unul din mădularele tale, decât tot trupul tău sa fie aruncat în
gheena.” (Matei 5, 30). Aici ne amintim de încă una din felurile
patimii desfrâului, şi anume malahia, care de asemenea se
săvârşeşte prin spurcarea simţului pipăitului. Şi acest păcat se
înrădăcinează în trup prin întinarea celorlalte simţuri de care am
vorbit până acum. În cele mai multe cazuri, diavolul arunci
sămânţa păcatului în sufletul omului prin vedere, pipăit, auzirea
glasurilor despre păcat şi gândirea la cele deşarte. Dacă omul are
unul dintre aceste simţuri spurcat de un oarecare diavol al curviei,
lupta nu se poate depărta. Însă, dacă omul reuşeşte ca încă din
început să lepede de la el întinarea acestor simţuri, patima nu mai
are nici o putere, fiind lipsită de hrana ei, precum omul se lipseşte
de orice putere dacă nu este hrănit la vremea sa, şi de asemenea,
dacă este hrănit fără de vreme, oricând şi oricât, se lipseşte de
puterea şi devine neputincios. Prin păcatul malahiei omul încearcă
să-şi manipuleze organele sale şi să se înrobească păcatului, de
unul singur. Pentru lepădarea acestui păcat am vorbit, şi de aceea
este cel mai bine să ne protejăm înainte de a veni la noi ispita
fierbinţelii. Această ispită este asemănată cu focul, pe care dacă nu
pui lemn, arde câte puţin până se stinge şi rămâne numai cenuşa,
amintindu-ne de cât de frumos ardea păcatul când era alimentat cu
gândirea şi vederea celor pătimaşe, iar acum fiind numai
spurcăciune neplăcută nici la vedere, nici la atingere. Iată şi care
este partea pe care o vor lua aceştia, Sfântul Apostol Pavel de
spune: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui
Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la
idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii,” (1 Corinteni 6,
9). Sunt unii care spun că păcatul malahiei se deosebeşte de cel al
desfrânării. Iată că nu este nici mai mic şi nici mai mare, întrucât
nici desfrânaţii nu intră în împărăţia lui Dumnezeu, nici sodomiţii,
nici malahienii. „Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar
v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi
în Duhul Dumnezeului nostru. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu
toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa
biruit de ceva.”(1 Corinteni 6, 11-12). Acestea toate ne aduc
aminte de cuvântul rostit de Sfântul Apostol Ioan, care zice: „tot ce
este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu
sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel
ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” (1 Ioan 2, 16-17). Iar
Sfântul Apostol Pavel, spune: „nu ştiţi că celui ce vă daţi spre
ascultare robi, sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi?” (Romani
6, 16). „Căci unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Iisus
Hristos, ci pântecelui lor.” (Romani 16, 18). Lepădarea de orice
păcat este cu putinţă la tot creştinul care are în cugetul său
dragostea faţă de Dumnezeu; însă, omului care este rob pântecului,
rob al păcatului, toate sunt cu neputinţă. Şi dacă ar fi omul înţelept,
nu ar înţelege că stăpânul său, pe care îl ascultă şi îl urmează, îl şi
răsplăteşte pentru aceasta? De aceea Dumnezeu va da plată pentru
orice creştin care păzeşte rânduiala firii şi a înfrânării, şi totodată
53
diavolul va da osândă celor ce-l urmează şi i se supun. Deci, câtă
înţelepciune îi trebuie unui om să înţeleagă ceea ce este bine pentru
el? Iată ce spune Proorocul Solomon: „Frica de Dumnezeu este
începutul înţelepciunii.” (Pilde 1, 7). Pentru omul care îl iubeşte pe
Dumnezeu şi îl ascultă pe El, frica nu este mai mare ca dragostea;
însă, pentru păcătosul care nu se supune lui Dumnezeu, după cum
spune Proorocul David „certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va
mustra” (Psalmul 140, 5), îi mustră pe ei cu dreptatea Sa
dumnezeiască, pentru că nu voieşte moartea nimănui, ci să se
întoarcă şi să fie viu. Însă, pentru cei ce nici această chemare nu le
este spre mântuire, pentru că nu vor să o audă, înţelepciunea este
departe de ei, şi de asemenea, mântuirea. Pentru omul care a
săvârşit păcatul malahiei, deşi osânda iadului este tot aceeaşi cu a
păcatului curviei, al desfrânării, al adulterului (concubinajului), din
acesta se poate ridica mult mai uşor, prin ajutorul lui Dumnezeu,
pentru că săvârşirea păcatului s-a făcut numai cu mintea, dar nu şi
cu trupul în sine, care după ce s-a veselit de dulceaţa păcatului, din
făţărnicia diavolilor, devine rob al acestuia chiar şi după ce păcatul
îi devine lui mustrare, osândire, chinuri şi necazuri, boli şi
suferinţe. Destul este ca noi să-l lăsăm pe diavol, din nepăsare, să
arunce prima sămânţă a desfrânării şi să o sădească în inima
noastră, pentru că după aceea ea creşte, fiind udată la rădăcină cu
voinţa de a păcătui, şi aşa creşte şi îl înrobeşte pe om cum robeşte
Edera orice casă lângă care creşte; însă, nu este cu neputinţă
dezrobirea.
Aspecte esenţiale referitoare la
judecata critică, acuzatoare,
superficială şi răuvoitoare
Prof. George Bianu – Bucureşti
Pentru mulţi oameni, a-i judeca pe ceilalţi este o
obişnuinţă care face parte din firea lor şi din modul lor de a fi
şi de a acţiona. Întâlnim această atitudine aproape peste tot în
jurul nostru astfel încât, în zilele noastre, ea poate să le pară
multora normală şi firească.
n realitate, acest gen de judecată declanşează o serie de
Î fenomene nefaste – în primul rând, pentru cel care
procedează în acest fel – şi, de asemenea, este extrem de
nedreaptă pentru cel sau cei pe care „îi ia în vizor”. Dacă ne
gândim atent la acest subiect, vom descoperi că nu e nevoie să ai
anumite calităţi sau înzestrări deosebite sau să faci vreun efort
special ca să critici pe cineva. Pe de altă parte, pentru a judeca just
trebuie să-ţi dezvolţi anumite calităţi şi aptitudini spirituale
(inteligenţa, bunul simţ, compasiunea, simpatia, umilinţa etc.).
În cazul fiinţelor umane în care se trezeşte şi se amplifică
starea demoniacă, judecăţile critice, acuzatoare, superficiale şi
răuvoitoare devin pe nesimţite o obişnuinţă care, printre altele, le
face să se cufunde din ce în ce mai mult într-o stare de orbire
spirituală.
„Acela care seamănă vânt, va culege apoi furtună”
La modul general vorbind, judecata critică, acuzatoare,
superficială şi răuvoitoare este şi rămâne mai ales acea judecată
Spiritualitate
ce este în mod preponderent defavorabilă şi care este orientată
asupra cuiva sau asupra a ceva. O astfel de critică este, înainte de
toate, dăunătoare şi nefastă mai întâi pentru fiinţa umană care o
emite (în ipostaza de canal răutăcios) tocmai datorită proceselor de
rezonanţă ocultă ce apar la scurt timp după aceea în universul
fiinţei umane atunci când ea transmite astfel de judecăţi critice,
acuzatoare, răuvoitoare şi otrăvitoare. Într-o asemenea situaţie este
evident pentru cei iniţiaţi că Legea Dăruirii Oculte începe imediat
să funcţioneze, dar de data aceasta exact de-a-ndoaselea. În această
direcţie merită să ne amintim cuvintele pline de înţelepciune ale
lui Iisus, care la un moment dat a spus: „Acela care seamănă vânt,
va culege apoi furtună”. În lumina acestor revelaţii, ne putem da
 54
seama de tâlcul ascuns al acestor cuvinte pline de înţelepciune.
După cum ştim cu toţii, în cazul Legii Dăruirii Oculte, exact
ceea ce le dăruim celorlalţi, sau celuilalt, ne dăruim totodată, în
simultaneitate, exact aceeaşi stare şi nouă înşine. Prin urmare, este
evident că în cazul în care o fiinţă umană manifestă judecăţi critice,
acuzatoare, superficiale şi răutăcioase, declanşează totodată în
universul ei lăuntric anumite procese de rezonanţă oculte, nefaste,
care o vor afecta în simultaneitate, în egală măsură, astfel că tot
răul pe care ea îl va canaliza direcţionându-l conştient sau
inconştient către celălalt sau către ceilalţi prin intermediul
judecăţilor ei critice, acuzatoare, superficiale şi răutăcioase va trece
mai întâi chiar prin fiinţa ei şi în felul acesta (în mod inevitabil) o
parte considerabilă din acele energii subtile toxice, malefice vor
rămâne apoi şi se vor acumula în aura ei. Imediat după aceea, acele
energii subtile nefaste vor începe să o afecteze într-un mod direct
proporţional, devenind totodată pentru ea o sui generis hrană
obligatorie pe care, vrând-nevrând, ea va trebui apoi să o consume
până când o va epuiza.
Judecata critică, acuzatoare, superficială şi răuvoitoare
deschide „poarta” către infern
Dacă în răstimpul în care acea fiinţă umană este obligată să
se hrănească cu acea sui generis otravă subtilă ea va avea tendinţa
să manifeste din nou şi din nou, datorită obişnuinţei, alte judecăţi
critice, acuzatoare, superficiale şi răutăcioase, respectiva fiinţă
umană va continua să devină (de fiecare dată) un canal de captare şi
de emisie pentru acelaşi gen de energii subtile otrăvitoare,
chinuitoare, nefaste ce vor deveni din nou şi din nou pentru ea o
hrană obligatorie pe care, vrând-nevrând, ea va fi constrânsă să o
înghită şi să se hrănească cu ea până la epuizarea acelor energii
subtile nefaste. Totodată, în felul acesta vor apărea în universul ei
lăuntric felurite procese de rezonanţă ocultă infernale, care îi vor
diminua frecvenţa globală de vibraţie în sfera aurei ei. În felul
acesta, fără ca acea fiinţă să-şi dea seama, vor începe să apară în ea,
mai întâi pe nesimţite, unele rezonanţe malefice îngrozitoare care
vor face să apară în microcosmosul fiinţei sale focare nefaste active
de rezonanţă malefică ce o vor pune în contact cu cumplitele
tărâmuri infernale. De îndată ce o asemenea fiinţă umană va face
această greşeală (emiterea unor judecăţi critice, acuzatoare,
superficiale şi răuvoitoare), ea va fi totodată obligată să înceapă să
suporte consecinţele nefaste, chinuitoare ale acţiunii sale. În cazul
în care va fi apoi dezvoltată în timp o astfel de obişnuinţă nocivă,
ne putem da seama cum o va afecta aceasta, ajungându-se ca într-o
anumită etapă de regres ea să înceapă să manifeste astfel de
judecăţi critice, acuzatoare, superficiale şi răuvoitoare chiar
împotriva ei înşişi.
Iată deci că, atunci când o fiinţă umană ignorantă şi
inconştientă lunecă pe această pantă nebănuită a răului şi
regresează apoi din ce în ce mai mult, ea trezeşte totodată şi
amplifică în propriul ei univers lăuntric felurite rezonanţe nefaste,
malefice care vor declanşa apoi un proces de intensificare a
rezonanţelor malefice infernale în propriul ei univers lăuntric. Un
astfel de joc periculos se va întoarce apoi chiar împotriva ei, făcând
după aceea să apară în microcosmosul fiinţei sale stări de tulburare
şi dezechilibre, care, la un moment dat, vor face să se declanşeze
anumite boli sau afecţiuni a căror sămânţă chiar ea a semănat-o în
fiinţa sa prin astfel de acţiuni prosteşti, distructive şi inconştiente.
Cel mai adesea, o astfel de critică (acuzatoare, superficială şi
nedreaptă) evidenţiază lipsa discernământului spiritual, a
inteligenţei, a bunului simţ, a intuiţiei, a înţelegerii profunde şi
neputinţa de a ne identifica într-un mod obiectiv şi autentic cu
celălalt. Dat fiind faptul că tot ceea ce le dăruim celorlalţi sau îi
dăruim celuilalt, ne dăruim totodată nouă înşine, fără nicio
excepţie, mai ales acest gen de judecată critică, acuzatoare,
Spiritualitate
superficială şi răuvoitoare ce este direcţionată către anumite fiinţe
umane, declanşează imediat în fiinţa umană care o manifestă şi
apoi o transmite, procese oculte de rezonanţă nefastă, malefică.
E uşor să critici, dar este dificil să înţelegi corect
Iată deci că a judeca într-un mod critic, acuzator, superficial
şi răuvoitor şi a înţelege într-un mod profund aşa cum se cuvine,
sunt întotdeauna două manifestări în mod diametral opuse. Aproape
întotdeauna fiinţa umană care reuşeşte să aibă o înţelegere justă şi o
cunoaştere profundă nu judecă într-un mod critic, acuzator,
superficial şi răuvoitor pe alte fiinţe umane. Aproape fără nicio
excepţie se poate spune că judecăţile critice, acuzatoare,
Lohanul nr. 12
superficiale şi răuvoitoare nu reuşesc să înţeleagă realitatea tainică
a unei fiinţe într-un mod profund şi nu pot niciodată să atingă în
felul acesta cunoaşterea inefabilă ce apare prin identificare, tocmai
datorită declanşării de fiecare dată a proceselor de rezonanţă ocultă
perturbatoare, nefaste care apar în felul acesta.
Întotdeauna, fără excepţie, identificarea şi cunoaşterea
autentică ce face cu putinţă înţelegerea profundă, atât a celorlalţi,
cât şi a realităţii proprii ce există în microcosmosul fiinţei, implică
o angrenare atentă, lucidă, perseverentă şi metodică şi totodată
presupune ca fiinţa umană respectivă să-şi fi trezit anumite calităţi
lăuntrice şi unele valori specific umane, cum ar fi: compasiunea,
inteligenţa, iubirea, simpatia, luciditatea, bunul simţ,
discernământul, capacitatea de a se identifica cu ceilalţi şi empatia.
În schimb, la celălalt pol, judecata critică, acuzatoare,
superficială şi răuvoitoare se complace în larvaritate, în ignoranţă,
în egoism, în egocentrism, în lene, în orgoliu, în încăpăţânare, în
absenţa iubirii, implicând totodată tendinţe haotice, lipsă de sens,
superficialitate şi îndepărtare de Dumnezeu. Tendinţa de a
manifesta judecăţi critice, acuzatoare, superficiale, pripite şi
răuvoitoare nu implică niciodată niciun efort şi mai mereu se
manifestă întocmai ca un impuls iraţional, aproape irezistibil şi nu
presupune nicio dispoziţie sau înzestrare specială din partea fiinţei
umane care la un moment dat se obişnuieşte să se manifeste doar în
acest fel. Extrem de puţini sunt aceia care îşi dau seama că fiecare
judecată critică, acuzatoare, superficială şi răuvoitoare, fără
excepţie, declanşează apoi instantaneu în universul lăuntric procese
de rezonanţă ocultă nefaste care, după aceea, prin repetare, devin
obişnuinţe rele şi, în timp, vor face să încolţească şi să crească în
grădina fiinţei lor felurite buruieni otrăvitoare, ciulini, spini şi
neghină pe care, datorită tendinţelor haotice şi ignoranţei în care se
complac, lor li se pare că le văd sub forma defectelor, a greşelilor şi
a viciilor la anumite fiinţe umane cu care vin în contact.
Cei care judecă îi acuză pe ceilalţi de propriile lor defecte
şi vicii
De cele mai multe ori, astfel de fiinţe umane ce sunt orbite
din punct de vedere spiritual nu fac altceva decât să proiecteze, cu
o mare putere malefică, asupra anumitor fiinţe umane propriile lor
defecte sau vicii care deja există în universul lor lăuntric şi despre
care ele nu îşi dau seama că deja le au şi că, într-o anumită măsură,
aceste defecte chiar le deranjează. Datorită orbirii şi a larvarităţii în
care se complac astfel de sărmane fiinţe umane proiectează apoi, în
mod paradoxal, toate aceste defecte, mizerii şi vicii asupra
celorlalţi, grăbindu-se imediat după aceea să îi acuze pe ceilalţi (de
viciile, defectele şi mizeriile care sunt de fapt în ele) emiţând cu un
aplomb cretin judecăţi critice, acuzatoare, superficiale şi răuvoi-
toare. Astfel de sărmane fiinţe ajung să-i considere pe nedrept pe
ceilalţi cum că ei sunt în fel şi chip, exact aşa cum ele proiectează
prin intermediul imaginaţiei lor nefaste şi dezlănţuite, văzând apoi
în mod fals în ceilalţi propriile lor vicii sau mizerii interioare.
Tocmai de aceea, un faimos dicton al înţelepciunii afirmă:
„Adeseori, tocmai cei perverşi, demonizaţi, răi, încăpăţânaţi,
egoişti şi orgolioşi îi judecă pe ceilalţi într-un mod critic cu o mare
răutate şi proiectează asupra lor cu putere propria lor răutate,
propriile lor vicii şi propria lor perversitate, acuzându-i apoi cu
mult aplomb (pe ceilalţi) că sunt exact aşa cum sunt chiar ei în
realitate. Tocmai de aceea, exact ei simt nevoia să-i judece într-un
mod critic şi răutăcios pe ceilalţi, considerându-i că sunt nişte
mari perverşi, cu toate că în realitate marii perverşi sunt chiar ei,
cei care îşi proiectează în mod paradoxal propriile lor mizerii şi
perversităţi asupra acelora care nu au în ei deloc astfel de
perversităţi.” În folclor există un proverb care spune: „Marele hoţ
este cel mai adesea ferm convins că toţi ceilalţi care se află în jurul
lui sunt cu toţii, fără excepţie, nişte hoţi”.
Nu e nevoie să fii inteligent ca să critici pe cineva!
Tocmai datorită faptului că judecăţile critice, acuzatoare, su-
perficiale şi răuvoitoare sunt destul de des nişte reacţii instinctuale
ce ajung să îmbine obişnuinţa cu absenţa anumitor înzestrări sau
calităţi, pentru marea majoritate a fiinţelor umane ignorante, lar-
vare, inconştiente, demoniace, orgolioase şi superficiale este mult
mai uşor să judece într-un mod critic, acuzator, superficial şi răută-
cios fie pe altul, fie pe ceilalţi, decât să-i înţeleagă într-un mod pro-
fund, aşa cum trebuie. Tocmai din această cauză, foarte mulţi oa-
meni ignoranţi şi larvari sunt tentaţi să îi judece într-un mod critic,
acuzator, superficial şi cu rea voinţă pe ceilalţi.
Aprilie 2010
Pentru a înţelege cât mai bine aceste aspecte iniţiatice vă
oferim în cele ce urmează un citat plin de înţelepciune din Noul
Testament în care sunt redate cuvintele divin inspirate ale lui Iisus:
„Nu judecaţi niciodată (într-un mod critic, acuzator, superficial şi
răuvoitor, n.n.) pentru a nu fi după aceea voi înşivă judecaţi în
acelaşi fel. Luaţi aminte că întotdeauna exact în modul în care voi
îi veţi judeca (într-un mod critic, acuzator, superficial şi răuvoitor,
n.n.) pe ceilalţi, exact în acelaşi mod veţi fi voi înşivă judecaţi după
aceea. Luaţi aminte că întotdeauna cu ce măsură îi veţi măsura voi
pe ceilalţi, exact cu aceeaşi măsură vi se va măsura apoi şi vouă
tot ceea ce veţi face. Rămâi acum o clipă şi gândeşte-te de ce oare
eşti tu atât de pornit şi îndârjit ca să priveşti paiul ce se află în
ochiul fratelui tău? Ai remarcat tu vreodată până astăzi bârna ce
deja se află în ochiul tău? Întreabă-te oare de ce vrei tu să mergi
la fratele tău şi să-i spui: «lasă-mă să îndepărtez acest pai din
ochiul tău»? Oare tu nu vrei să observi niciodată bârna ce deja se
află în ochiul tău? Ipocritule, îndepărtează mai întâi bârna ce se
află în ochiul tău şi apoi vei putea vedea totul suficient de clar
pentru a merge să îndepărtezi apoi paiul din ochiul fratelui tău.”
(Matei VII, 1-5)
Atunci când privim cu multă atenţie în jurul nostru, ne putem
da seama că, adeseori, ceea ce le tulbură pe multe fiinţe umane nu
sunt situaţiile, evenimentele sau alte fiinţe umane, ci tocmai jude-
căţile critice, acuzatoare, superficiale şi răutăcioase pe care le
manifestă cu privire la astfel de situaţii sau cu privire la anumite
fiinţe umane.
În fiecare judecată, fiinţele umane ar trebui să-l imite pe
Dumnezeu
Fiinţele umane sunt chemate şi chiar îndemnate să-L imite
întotdeauna pe Bunul Dumnezeu în toate judecăţile lor. Dat fiind
faptul că întotdeauna, fără excepţie, Dumnezeu este un judecător
plin de înţelepciune, bun şi drept, tot aşa şi fiinţele umane sunt
chemate şi chiar îndemnate să-i judece întotdeauna, fără nicio
excepţie, pe ceilalţi oameni cu bunătate, compasiune, înţelepciune
şi dreptate. Ei trebuie să facă întotdeauna aceasta, recunoscând în
permanenţă că, fără excepţie, judecata finală Îi aparţine în totalitate
doar lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, fiinţelor umane li se cere să
dea întotdeauna dovadă de mult bun simţ, de înţelepciune, de
bunătate, de discernământ atunci când îi judecă pe ceilalţi oameni,
în nu contează ce situaţii. Trezirea capacităţii de a face aceasta cu
multă bunătate, compasiune şi înţelepciune, exact aşa cum trebuie,
este şi rămâne un semn important de adevărată maturitate lăuntrică
şi de bun simţ.
Un aforism la care este bine să reflectaţi: „Ce este fiinţa
umană, în permanenţă cuprinsă în supergiganticul macrocosmos în
care cu toţii trăim şi existăm? Ea este un minuscul nimic faţă de
Misteriosul Infinit care ştie în permanenţă totul şi poate totul,
îmbrăţişând fără încetare tot şi toate cele ce există. Fiecare fiinţă
umană este şi rămâne întotdeauna un minuscul tot în miniatură
(microcosmos) în cadrul supergiganticului tot ce a fost creat de
Dumnezeu cel Infinit, Veşnic şi în cea mai mare măsură Misterios.
Chiar şi atunci când (deocamdată) nu intuieşte aceasta, fiecare
fiinţă umană există ca un sui generis mediu (canal) de comunicare
sau, altfel spus, ca un pod între nimicul aparent şi Marele Tot
(macrocosmosul). Realitatea copleşitoare a acestei revelaţii poate
fi intuită, pătrunsă şi asimilată numai de cei puţini prin experienţă
lăuntrică, directă şi inefabilă.”
Iisus a avertizat oamenii într-un mod clar şi ferm cu privire la
pericolele inerente ce apar de îndată ce fiinţele umane judecă într-
un mod critic, acuzator, pripit şi superficial fie pe ceilalţi, fie pe
celălalt, într-o manieră în care nu numai că greşesc, dar totodată
anticipează într-un mod caricatural judecata Dumnezeiască finală.
Având în vedere acest aspect, fiinţele umane trebuie să dea dovadă
de fiecare dată de bun simţ, de compasiune, de prudenţă şi este
necesar să nu uite că, de fapt, orice judecată critică, acuzatoare,
superficială şi nefastă ce este emisă de oameni este aproape
întotdeauna provizorie şi totodată poate să fie mai mult sau mai
puţin greşită. Tocmai de aceea, atunci când deocamdată nu ne
putem abţine să emitem judecăţi faţă de ceilalţi în anumite situaţii,
trebuie să facem aceasta dând dovadă de mult bun simţ, umilinţă,
luciditate, detaşare, înţelepciune, compasiune şi bunătate, urmărind
pe cât posibil să ne manifestăm de fiecare dată într-o justă şi
inspirată perspectivă divină.
55
După faptă, şi răsplată
La ora actuală, în cadrul religiei creştine, omul zilelor noastre
respinge într-un mod direct şi uneori chiar vehement ideea că, într-
o bună zi, atunci când va părăsi definitiv această lume (prin aşa-
zisa moarte), va trebui totuşi să dea socoteală pentru viaţa sa,
pentru faptele sale rele, pentru acţiunile răuvoitoare, pentru
alegerile sale greşite, pentru intenţiile sale nefaste şi pentru
deciziile sale care l-au făcut să păcătuiască. Din mărturiile
excepţionale ce există la ora actuală, se ştie că multe dintre fiinţele
umane care au avut întâlniri cu îngerii de lumină atunci când s-au
aflat în stări de moarte clinică, de îndată ce s-au aflat faţă în faţă cu
îngerul de lumină, acesta le-a pus o întrebare esenţială: „Ce-ai făcut
cu viaţa ta?!”.
Pierderea deplină a credinţei şi a convingerilor ce existau
anterior referitor la viaţa ce urmează după aşa-zisa moarte,
combinată cu erodarea ideii de responsabilitate morală ce a apărut
pe baza interpretărilor populare (în mod preponderent materialiste)
ale teoriilor psihologice şi psihanalitice au contribuit la
amplificarea şi apariţia unei stări de indiferenţă morală şi la
pragmatismul din ce în ce mai accentuat ce există în zilele noastre.
Din nefericire, la ora actuală, problemele morale, în măsura în care
contează, sunt raportate numai la momentul prezent şi cel mai
adesea sunt considerate ca fiind legate de fericirea personală. Ideea
că ele ar putea fi totuşi raportate într-un mod transcendent la
dimensiunea dumnezeiască sau că într-o bună zi (atunci când
părăsesc definitiv această lume) oamenii vor fi chemaţi spre a fi
determinaţi să accepte responsabilitatea pentru aceste decizii
morale în prezenţa îngerului de lumină care este un mesager al lui
Dumnezeu Tatăl cel Atotştiutor, Atotputernic şi Atotvăzător, este
privită de mulţi dintre ei ca fiind o anatemă (osândire, pedepsire de
către Biserică).
Totuşi dincolo de aparenţele care sunt cunoscute şi accesibile
pentru fiinţa umană modernă, acest aspect este adevărat. Judecata
indirectă a îngerului de lumină, cât şi aceea a lui Dumnezeu, sunt şi
rămân de fiecare dată inevitabile după ce părăsim definitiv această
lume. O astfel de judecată dreaptă ne aşteaptă atunci în mod
inevitabil pe fiecare dintre noi. În faţa tendinţei moderne de a
contesta sau de a lua în derâdere existenţa judecăţii viitoare cu care
vom fi astfel puşi faţă în faţă, există o responsabilitate şi mai mare
şi mai stringentă de a păstra şi de a aprecia aşa cum se cuvine
aceste revelaţii care ne privesc pe noi, oamenii.
Judecata înţeleaptă pune accent pe împlinirea voinţei
divine
În Biblie, în textul Noului Testament, accentul este pus pe o
înţeleaptă judecată ce face parte din natura cea misterioasă a lui
Dumnezeu Tatăl şi din activitatea Sa esenţială. Întocmai precum în
revelaţiile ce sunt prezente în Vechiul Testament judecăţile pline de
bunătate, înţelepciune şi iubire ale lui Dumnezeu nu sunt limitate la
viitor, ci ele operează deja în viaţa fiinţei umane, chiar în vremea
prezentă. O astfel de judecată divină este asociată chiar şi în
prezent cu Iisus Christos, care manifestă deja judecăţile Tatălui
Ceresc (Dumnezeu). Lumina cea tainică a cuvântului lui Dumnezeu
străluceşte deja în această lume, prin intermediul revelaţiilor pline
de înţelepciune ale lui Iisus şi ele sunt un sui generis far călăuzitor
în experienţa morală a omului, ce este revelat în mod suprem de
Dumnezeu Tatăl (prin intermediul cuvintelor lui Iisus Christos).
Prin urmare, judecata critică, acuzatoare, pripită, superficială şi
răuvoitoare a oamenilor atunci când deja este în acţiune (fiind
proiectată asupra semenilor lor), reprezintă o eroare, iar prin astfel
de fapte rele ei arată într-un mod indirect că „iubesc întunericul şi
nu lumina dumnezeiască”.
Atunci când nu se pot totuşi abţine şi emit unele judecăţi
referitoare la semenii lor, oamenii nu trebuie să piardă niciodată din
Spiritualitate
vedere că întotdeauna, fără excepţie, temeiul unor astfel de judecăţi
va trebui să fie răspunsul fiinţei umane faţă de realizarea Voii
revelate a lui Dumnezeu. Prin urmare, atunci când oamenii nu se
pot totuşi abţine şi se simt îndreptăţiţi să-i judece pe semenii lor, o
astfel de judecată a lor va trebui să includă neapărat aproape
întreaga gamă a experienţelor umane, aproape toate gândurile pe
care acea fiinţă se presupune că le-a avut, precum şi toate intenţiile,
cuvintele şi faptele pe care le-a săvârşit până atunci. O astfel de
judecată cât mai justă a oamenilor va fi de o asemenea natură, încât
va trebui să permită luarea în considerare a gradului diferit de
cunoaştere a Voii lui Dumnezeu şi va trebui, prin urmare, să
 56
implice o măsură diferită a capacităţii acelei fiinţe umane de a o
împlini. Abia o astfel de judecată, care ia în considerare toate
aceste aspecte despre care am vorbit aici, începe să fie o judecată
ce se aseamănă într-o anumită măsură cu judecata ce este cu
desăvârşire dreaptă, totală, imparţială şi plină de înţelepciune a lui
Dumnezeu Tatăl. Ştiind toate acestea, merită să ne întrebăm: oare
câte fiinţe umane de pe această planetă sunt la ora actuală
capabile să manifeste o astfel de judecată ce se apropie asimptotic
de judecata cea perfectă a lui Dumnezeu Tatăl?
Nu judecaţi, pentru a nu fi judecaţi!
În lumina acestor revelaţii, putem în sfârşit să înţelegem
profunzimea şi înţelepciunea sfatului lui Iisus, care a spus: „Nu
judecaţi niciodată (într-un mod critic, acuzator, superficial şi
răuvoitor, n.n.) pentru a nu fi după aceea voi înşivă judecaţi în
acelaşi fel. Luaţi aminte că întotdeauna exact în modul în care voi
îi veţi judeca (într-un mod critic, acuzator, superficial şi răuvoitor,
n.n.) pe ceilalţi, exact în acelaşi mod veţi fi voi înşivă judecaţi după
aceea. Luaţi aminte că întotdeauna cu ce măsură îi veţi măsura voi
pe ceilalţi, exact cu aceeaşi măsură vi se va măsura apoi şi vouă
tot ceea ce veţi face. Rămâi acum o clipă şi gândeşte-te de ce oare
eşti tu atât de pornit şi îndârjit ca să priveşti paiul ce se află în
ochiul fratelui tău? Ai remarcat tu vreodată până astăzi bârna ce
deja se află în ochiul tău? Întreabă-te oare de ce vrei tu să mergi
la fratele tău şi să-i spui: «Lasă-mă să îndepărtez acest pai din
ochiul tău»? Oare tu nu vrei să observi niciodată bârna ce deja se
află în ochiul tău? Ipocritule, îndepărtează mai întâi bârna ce se
află în ochiul tău şi apoi vei putea vedea totul suficient de clar
pentru a merge să îndepărtezi apoi paiul din ochiul fratelui tău.”
(Matei VII, 1-5).
Privind toate acestea dintr-un punct de vedere fundamental se
poate spune că în realitate nu există justificare pentru fiinţa umană
fără „fapte” (adică fără ascultarea atentă, umilă şi rodnică a lui
Dumnezeu). O astfel de ascultare profund creatoare şi
binefăcătoare ce implică să realizăm de fiecare dată Voia Tatălui
Ceresc reprezintă temeiul pentru prezenţa fiinţei umane în ipostaza
„celui drept” atunci când ea se află înaintea lui Dumnezeu. Este
important să ne dăm seama că de fapt o credinţă chiar puternică în
Dumnezeu fără fapte bune (sau, altfel spus, ce nu este
însoţită aproape întotdeauna de fapte bune) este falsă, deoarece nu
este cu putinţă să existe o credinţă puternică în Dumnezeu care să
nu ne „încorporeze” totodată într-o enigmatică stare de comuniune
cu El, cu toate implicaţiile radicale pe care acest aspect le prezintă
pentru caracterul moral al aceluia care crede în Dumnezeu.
Cu alte cuvinte, justificarea ce nu duce la sfinţire se
dovedeşte că nu este nicidecum justificare. Altfel spus, fiecare
dintre noi trebuie să dovedim fără încetare obârşia noastră nu
numai prin aspiraţia frenetică, dar şi prin îndrăzneala noastră de a
deveni şi de a fi sfinţi. Atunci când, la un moment dat, Iisus a fost
întrebat: „Ce să facem ca să împlinim faptele care îi sunt plăcute
lui Dumnezeu?”, Iisus a răspuns: „Fapta cea mai importantă pe
care Dumnezeu v-o cere este aceasta: să credeţi cu tărie de
nezdruncinat în El şi să-L iubiţi.”
„Aceluia căruia i s-a dăruit mult, apoi mult i se va cere”
Prin urmare, realizarea Voii lui Dumnezeu pentru fiecare
dintre noi implică să recunoaştem, să acceptăm şi să respectăm
poruncile Sale, legile Sale şi binele Său. A crede cu o tărie de
nezdruncinat în Dumnezeu înseamnă, înainte de toate, să
manifestăm intenţii binefăcătoare şi să facem apoi de fiecare dată
Spiritualitate
faptele bune pe care Dumnezeu le cere. Faptele bune, ce se bazează
întotdeauna pe intenţii benefice clare şi ferme, ale celor puri şi
drepţi nu sunt niciodată acte întâmplătoare de bunăvoinţă. Ele sunt
şi chiar rămân fapte bune prin intermediul cărora misiunea cea
enigmatică a lui Dumnezeu în sfera acestei planete (Pământ) va fi
ajutată, iar în felul acesta noi devenim „canale” tainice în şi prin
care Dumnezeu se manifestă. Toate aceste fapte bune ale unei fiinţe
umane vor face să se manifeste atât în universul ei lăuntric, cât şi
prin ea, harul lui Dumnezeu care acţionează astfel în sfera umană,
anihilând de fiecare dată răul şi promovând fără încetare binele
dumnezeiesc. Există un germene de adevăr în afirmaţia plină de
Lohanul nr. 12
înţelepciune: „O cunoaştere din ce în ce mai amplă şi profundă a
lui Dumnezeu ce ni se oferă se îmbină apoi cu toate şansele şi
darurile divine pe care le merităm şi implică să manifestăm o
responsabilitate mult mai mare.”
Nu vă grăbiţi să judecaţi!
În privinţa tuturor judecăţilor pe care le manifestă, fiecare
fiinţă umană este chemată să-L imite cât mai mult şi în permanenţă
pe Dumnezeu Tatăl. Altfel spus, aşa cum Dumnezeu Tatăl este în
permanenţă un perfect judecător, mereu drept, absolut imparţial,
plin de înţelepciune, plin de compasiune, plin de bunătate, plin de
iubire şi bun simţ, tot aşa şi oamenii care sunt înclinaţi să-i judece
pe semenii lor, atunci când nu se pot abţine să emită judecăţi despre
ceilalţi, trebuie să fie foarte atenţi şi să-şi dea seama că fiecare
judecată pe care o manifestă implică totodată o mare
responsabilitate şi tocmai de aceea li se cere ca întotdeauna, fără
excepţie, să îi judece pe semenii lor cu bunăvoinţă, cu bun simţ, cu
imparţialitate, cu responsabilitate, cu compasiune, cu îngăduinţă,
fiind animaţi de spiritul unei stări de dreptate. Ei trebuie să-şi dea
seama că, dincolo de aparenţe, judecăţile lor nu pot fi niciodată
perfecte, pline de înţelepciune, complete şi pe deplin obiective.
Tocmai de aceea, ei trebuie să se abţină să emită judecăţi
critice, acuzatoare, pripite, superficiale şi răuvoitoare, care pe
deasupra nu pot fi definitive. Atunci când sunt tentaţi să emită
judecăţi critice faţă de semenii lor ei trebuie să ştie că de fiecare
dată (fără excepţie) o astfel de judecată (critică, acuzatoare,
superficială şi răuvoitoare) îi expune să suporte implicit
consecinţele pe care le merită. Tocmai de aceea, fiecare dintre cei
care sunt tentaţi să emită astfel de judecăţi (critice, acuzatoare,
superficiale şi răuvoitoare) trebuie să-şi amintească imediat că
acela care „seamănă în felul acesta «vântul» pe care implicit îl
dirijează către aproapele său, va culege imediat după aceea în
fiinţa sa furtună, iar ulterior va trebui să suporte (la momentul
potrivit) «furtuna» pe care o va merita din partea semenilor săi,
care vor fi tentaţi la rândul lor să acţioneze exact aşa cum el a
acţionat cândva şi l-a judecat (într-un mod critic, acuzator,
superficial şi răuvoitor) pe semenul său”.
Fiinţei umane i se cere să dea întotdeauna dovadă de mult
discernământ, de înţelepciune, de profunzime şi să nu se pripească
niciodată în a judeca într-un mod critic, acuzator, superficial şi
răuvoitor, mai ales atunci când se simte tentată să condamne
feluritele situaţii morale. O astfel de reuşită este un semn de
adevărată maturitate lăuntrică, de înţelepciune şi de bun simţ. De
mai multe ori în Biblie fiinţa umană este avertizată într-un mod clar
şi categoric cu privire la consecinţele la care se expune atunci când
îi judecă pe ceilalţi într-un mod critic, acuzator, superficial, pripit şi
răuvoitor, fiind tentată să anticipeze judecata dumnezeiască finală.
Tocmai de aceea, nu trebuie să pierdem niciodată din vedere că, în
realitate, orice judecată umană este provizorie şi de cele mai multe
ori ea poate fi parţială, în lumina judecăţii viitoare cea cu adevărat
plină de înţelepciune a lui Dumnezeu.
La un moment dat, Iisus ne pune într-un mod ferm în gardă
împotriva tuturor „judecătorilor improvizaţi” critici, acuzatori,
superficiali şi răuvoitori ce îşi arogă dreptul de rosti fel şi fel de
astfel de judecăţi împotriva aproapelui lor, fără a beneficia de
majoritatea aspectelor de care Dumnezeu dispune. Tocmai de aceea
Iisus ne avertizează să nu judecăm pentru că, afirmă el: „Exact cu
ce judecată veţi judeca, cu aceiaşi judecată veţi fi judecaţi şi voi, şi
cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi măsură vi se va măsura apoi
şi vouă.” (Matei 7;1-2 Luca 6;37) .
Aprilie 2010
Secretele comportamentului uman
Alex Ionescu – Bucureşti
Dacă vreţi să scoateţi mierea, nu răsturnaţi stupul
Moto: „ Fiecare om care îmi iese în cale îmi este superior
într-o anumită privinţă. De aceea învăţ de la fiecare trecător.”
Emerson
„V oi merge pe acest drum o singură dată, deci nu mă
voi da în lături de la orice binefacere pe care pot
să o aduc, sau orice lucru amabil pe care îl pot
rosti. Dacă amân sau neglijez să fac astfel, nu voi mai avea
această şansă, căci nu voi mai trece pe aici.” - proverb
După cum se afirmă în tradiţiile spirituale, comportamentul
nostru faţă de ceilalţi ar trebui să fie jalonat de cinci reguli de bază:
non-violenţa, adevărul, non-posesivitatea, non-furtul şi înfrânarea.
Chiar dacă sunt multe persoane care află de aceste aspecte, nu sunt
prea multe cele care urmăresc să le aplice. De fapt, aceste rigori
sunt doar nişte simple repere care să ne ajute să ne manifestăm cu
adevărat ca nişte fiinţe umane, să manifestăm, în comportamentul
nostru faţă de ceilalţi, lumina scânteii divine pe care o purtăm, să
ne exprimăm de la nivelul sufletului, dând la o parte, cu ajutorul
acestui cod moral, tot mărăcinişul construit de propriul ego, de
propria minte, în ceea ce priveşte relaţionarea cu exteriorul. Ce ne
spun aceste rigori, de fapt? Că ... nu are sens să fim violenţi faţă de
ceilalţi pentru că nu aceasta este natura luminii divine, că trebuie să
manifestăm adevărul pentru că el este lumina, să nu dorim mai
mult decât ne trebuie şi să nu furăm de la ceilalţi pentru că nu vom
străluci mai tare decât lumina pe care deja o avem în noi şi ... să
avem control în manifestarea propriei naturi, arătând astfel
supremaţia conştiinţei, a luminii din noi, asupra materiei şi
energiei.
De respectarea legilor rutiere răspunde poliţia rutieră, de
respectarea legilor administrative răspunde fiscul, de respectarea
diferitelor legi în cadrul societăţii răspund anumite foruri, dar de
respectarea acestor minime reguli cine răspunde? Răspunsul este
simplu şi la îndemâna oricui: conştiinţa fiecăruia. Dumnezeu a
lăsat o deplină libertate fiinţei umane, astfel că respectarea acestor
rigori ţine doar de conştiinţa fiecăruia. Prin nerespectarea lor în
timp, de-a lungul vremurilor, la nivel de mase au apărut multiplele
sisteme de legi pentru toate domeniile, în diferitele societăţi. Iar
toate aceste sisteme de legi au grijă ca, de fapt, fiinţa umană să
revină la respectarea acelor minime rigori sau să nu le încalce, în
niciunul din domeniile de manifestare exterioară. În ceea ce
priveşte comunicarea interumană, din cele cinci reguli,
nerespectarea non-violenţei şi a adevărului sunt cel mai uşor
resimţite şi sancţionate de orice fiinţă umană. Fiecare dintre noi
simţim când cineva ni se adresează pe un ton nepotrivit şi ne
supărăm când nu ni se spune adevărul. Dar şi dacă ni se spune
adevărul într-un mod nepotrivit, fără ca celuilalt să îi pese de ceea
ce simţim, iarăşi nu ne este bine. La începutul secolului XX, Dale
Carnegie a pus bazele unui curs practic de comunicare interumană
care respectau, dintr-un bun simţ al relaţionării cu oamenii, aceste
norme morale (fără a le expune într-un mod explicit). Una din
lucrările desprinse din acest curs este „Secretele succesului. Cum
să vă faceţi prieteni şi să deveniţi influent”.
Lowell Thomas, în introducerea la ediţia originală a
volumului citat, a realizat o scurtă incursiune asupra modului în
care a apărut acest fenomen educaţional: «Ce vor adulţii să
studieze? Iată o întrebare importantă şi, pentru a răspunde,
Universitatea din Chicago, Asociaţia Americană a Educaţiei
Adulţilor şi Şcolile Unite YMCA au efectuat un sondaj de opinie pe
o perioadă de doi ani. Sondajul a evidenţiat faptul că interesul
fundamental al adulţilor este dirijat către sănătate. A mai dat la
57
iveală că pe locul al doilea în topul intereselor se află capacitatea
sporită de a comunica cu ceilalţi. Nu vor să devină oratori, nici să
asculte discursuri pompoase despre psihologie; vor sugestii simple,
care pot fi aplicate imediat în afaceri, în contacte sociale şi acasă.
(...) Căutând un manual, autorii sondajului au descoperit că nu
fusese scrisă niciodată o carte de acest tip, care să-i ajute pe
oameni să îşi rezolve problemele cotidiene în relaţiile cu ceilalţi.
Frumoasă treabă! Sute de ani se scriseseră volume erudite ce
aveau ca subiect greaca, latina şi matematicile superioare –
subiecte care nu-l interesau nici cât negru sub unghie pe omul
obişnuit. Dar nu exista nici măcar un rând scris despre subiectul
despre care el era însetat să ştie mai multe, simţind o adevărată
dorinţă pentru supraveghere şi sprijin în această direcţie. »
În continuare vom reda fragmente din lucrarea lui Dale
Carnegie, aşa cum a fost ea scrisă, referitor la modalităţile
armonioase de interacţiune cu oamenii, modalităţi care sunt în
spiritul celor expuse în primul paragraf al articolului.
Cum să vă comportaţi în lume – tehnici fundamentale
1. „Dacă vreţi să scoateţi mierea, nu răsturnaţi stupul”
Principiul nr. 1 – nu criticaţi, nu condamnaţi şi nu vă
plângeţi.
Critica este zadarnică pentru că îl plasează pe individ în
defensivă şi de obicei îl face să lupte pentru a se justifica. Critica
este periculoasă pentru că răneşte orgoliul personal, lezează
sentimentul de importanţă şi stârneşte ranchiuna.
B. F. Skinner, psiholog american care a trăit în secolul XX, a
dovedit prin experienţele sale că un animal recompensat pentru
bună purtare va învăţa mult mai rapid şi va reţine cu multă uşurinţă
ceea ce învaţă, decât un animal pedepsit pentru greşeli. Studii
ulterioare au arătat că aceleaşi concluzii se pot aplica şi în cazul
oamenilor. Resentimentele provocate de critică pot demoraliza
angajaţii, rudele şi prietenii, fără a ameliora situaţia care le-a
provocat.
George B. Johnston din Enid, Oklahoma, era responsabil cu
protecţia muncii la o companie de inginerie. Una din răspunderile
sale era aceea de a verifica dacă angajaţii săi poartă căştile de
protecţie când lucrează pe teren. El a declarat că ori de câte ori s-a
confruntat cu cazuri în care muncitorii nu purtau căştile, i-a
avertizat cu toată autoritatea investită prin lege că trebuie să
respecte regulamentul. Ceea ce obţinea era o supunere posacă şi
adesea, după ce el pleca, lucrătorii îşi scoteau căştile. Atunci s-a
hotărât să se poarte altfel. În următoarea ocazie în care a surprins
nişte muncitori fără căşti de protecţie, i-a întrebat dacă îi
incomodează sau dacă nu li se potrivesc. Apoi, pe un ton glumeţ,
le-a amintit că acea cască era proiectată ca mijloc de protecţie
contra insultelor şi le-a sugerat să le poarte permanent la serviciu.
A obţinut astfel o respectare mai atentă a regulamentului şi a evitat
orice resentiment sau reacţie emoţională.
Dacă vrem să provocăm resentimente care vor dăinui zeci de
ani (...) ajunge să ne complacem în a face cea mai neînsemnată
critică – indiferent de cât de justificată ni se pare. Când avem de-a
face cu oamenii trebuie să reţinem că nu ne aflăm în faţa unor
făpturi logice. Ne aflăm în faţa unor făpturi emoţionale, clădite din
prejudecăţi şi conduse de vanitate şi mândrie.
2. Marele secret al comportamentului uman
Principiul nr. 2: fiţi drepţi şi sinceri în aprecieri!
Unul din cei mai mari oameni de afaceri americani, cu un
salariu de mai bine de 1 milion de dolari pe an, era Charles Schwab
– primul preşedinte al Companiei Americane de Oţel, fondate în
1921. Schwab nu avea pe atunci decât 38 de ani. Schwab spune că
Psihologie
a fost plătit (cu 3000 de dolari pe zi) în mare parte pentru
capacitatea sa de a colabora cu oamenii: «cred că puterea mea de a
trezi entuziasmul oamenilor cu care lucrez este cel mai preţios
capital al meu şi sunt convins că unicul mijloc de a descoperi ce e
mai bun în oameni este prin aprecieri şi încurajări.»
Diferenţa între apreciere şi linguşeală este următoarea: prima este
sinceră, cealaltă este din vârful buzelor. Ralph Waldo Emerson, eseist
american din secolul al XIX-lea, afirma: «Folosiţi ce limbaj vreţi, dar nu
exprimaţi niciodată altceva decât ceea ce simţiţi cu adevărat.»
 58
3. Cine e în stare de asta are lumea la picioare. Cine nu, e
condamnat la singurătate
Principiul nr.3: stârniţi în ceilalţi o dorinţă vie!
Aproape în fiecare vară mă duc la pescuit pe râul Maine. Mie
unuia îmi plac foarte mult căpşunile cu frişcă, dar mi-am dat seama
că, dintr-un motiv bizar, peştilor le plac râmele. Deci când merg la
pescuit nu mă gândesc la ce vreau eu, ci la ce vor ei. Nu am pus în
cârlig căpşuni cu frişcă.
Deci, unica modalitate de a-i influenţa pe ceilalţi este de a
vorbi despre ceea ce vor ei şi a le arăta cum pot să îşi îndeplinească
dorinţele. Orice acţiune pe care aţi întreprins-o din clipa în care v-
aţi născut a fost motivată de faptul că voiaţi ceva anume. Ce ziceţi
de ocazia în care aţi donat o sumă însemnată Crucii Roşii? Da, nu
există excepţie de la regulă. Aţi dat acei bani pentru că aţi dorit să
daţi o mână de ajutor; doreaţi să faceţi ceva frumos, altruist, de
esenţă divină. Dacă nu aţi fi preţuit acel sentiment mai mult decât
vă preţuiaţi banii, n-aţi fi făcut donaţia.
În excepţionala sa carte „Arta de a influenţa conduita
umană”, Harry A. Overstreet spunea: «Motorul acţiunii noastre
este o dorinţă fundamentală pe care o resimţim şi cel mai bun sfat
pentru cei care pretind să convingă, în afaceri, acasă, la şcoală
sau în politică este: mai întâi de toate, stârniţi în ceilalţi o dorinţă
vie. Cine e în stare de asta, are lumea la picioare. Cine nu, e
condamnt la singurătate. »
Mâine veţi dori probabil să convingeţi pe cineva să facă ceva.
Înainte de a vorbi, luaţi-vă răgazul de a vă răspunde la întrebarea:
„Cum pot să trezesc în acest om dorinţa de a face acest lucru?”
Această întrebare ne va împiedica să ne mai pripim în discuţii
mărunte şi zadarnice despre propriile noastre dorinţe.
Henry Ford ne dă în final unul dintre cele mai bune sfaturi în
arta delicată a relaţiilor interumane. El a spus: «Dacă există vreun
secret al succesului, el rezidă în capacitatea de a înţelege punctul
de vedere al celuilalt şi de a vedea lucrurile atât din perspectiva
acestuia, cât şi din a dumneavoastră.»
Vorba dulce, mult aduce
Se spune că faţa pe care o arătăm vieţii, aceea ne-o arată şi ea
nouă, ca într-o oglindă. E doar un feedback de care trebuie să fim
conştienţi. Nu trebuie să ne supărăm că, spre exemplu, de cele mai
multe ori dăm peste vânzătoare care nu au chef să ne servească, iar
prietenul nostru întotdeauna are parte de o servire amabilă şi
îndatoritoare, sau că se ţipă la noi fără niciun motiv, iar un amic are
parte numai de vorbe frumoase şi cadouri. În tot ceea ce ni se
petrece, zilnic, este prezent „pedagogul” de la şcoala vieţii care dă
filă după filă din cartea noastră, a fiecăruia, şi care urmăreşte să ne
înveţe nu regulile de gramatică sau matematici speciale ci ... cum ar
vrea Dumnezeu să trăim. Doar suntem copiii lui, nu?Ce?Aţi uitat?
Şi întrucât nu trăim în peşteri ci suntem nevoiţi să interacţionăm cu
mulţi oameni în fiecare zi, cel mai bine ar fi ca această interacţiune
să fie impregnată cu o aromă suavă şi luminoasă ca de primăvară,
nu cu un cenuşiu aspru şi rece de iarnă. Formule standard precum:
„mă scuzaţi că vă deranjez”, „aţi avea amabilitatea să...”, „vă rog
frumos...”, „dacă nu vă supăraţi...”, „mulţumesc” sunt mici dovezi
de politeţe care ung roţile maşinăriei monotone a vieţii de fiecare zi
şi, pe deasupra, sunt dovezi de necontestat ale educaţiei noastre.
Dale Carnegie a predat cursuri şi a scris cărţi care să înveţe oamenii
sau să le readucă aminte despre acest mod frumos de a interacţiona
unii cu ceilalţi. Redăm mai jos câteva modalităţi de a ne
înfrumuseţa existenţa, printr-o interacţiune armonioasă cu semenii.
Şase modalităţi de a deveni agreabil
(Extras din cartea lui Dale Carnegie: „Secretele succesului.
Cum să vă faceţi prieteni şi să deveniţi influent”).
Psihologie
1. Faceţi aşa şi veţi fi primit cu braţele deschise pretutindeni
– Manifestaţi un interes sincer faţă de cei din jur!
De ce să citiţi într-o carte cum să vă faceţi prieteni? De ce să
nu studiaţi tehnica celui ce a reuşit să-şi facă cei mai mulţi prieteni
din lumea întreagă? Cine e el? S-ar putea să-l vedeţi mâine trecând
pe stradă. Când vă apropiaţi destul încât să-l observaţi, începe să
dea din coadă. Dacă vă opriţi să-l mângâiaţi, o să sară în sus de
bucurie ca să vă demonstreze cât de mult vă place. Şi ştiţi bine că
Lohanul nr. 12
îndărătul acestor manifestări de afecţiune nu sunt motive ascunse,
nu vrea să vândă proprietăţi imobiliare şi nici să vă ia în căsătorie.
V-aţi gândit vreodată că singurul animal care nu trebuie să
muncească pentru a supravieţui este câinele? Găina cloceşte ouă,
vaca dă lapte, canarul cântă. Dar câinele îşi câştigă existenţa numai
dăruindu-ţi iubire.
Când ducele de Windsor era Prinţ de Wales a avut planificat
un turneu în America de Sud şi, înainte să plece, a petrecut luni
întregi învăţând spaniola, ca să poată ţine discursuri în limba ţării;
şi sud-americanii l-au iubit pentru asta.
În doar două luni puteţi să vă faceţi mai mulţi prieteni
interesându-vă sincer de soarta lor – mult mai mulţi decât aţi putea
obţine în doi ani străduindu-vă să-i faceţi pe alţii să se intereseze de
soarta dumneavoastră. (...) Oricine poate obţine atenţia, timpul şi
chiar cooperarea celor mai solicitate persoane doar prin
manifestarea unui interes sincer faţă de ele. Dacă vrem să ne facem
prieteni, atunci trebuie să fim dispuşi să îi ajutăm pe ceilalţi – asta
cere timp, energie, altruism şi înţelepciune.
Alfred Adler afirma: „acela care îşi pierde orice interes în
semenii săi şi îi loveşte cât mai mult posibil, se va izbi în viaţă de
cele mai mari obstacole. În aceşti oameni prinde rădăcini
resentimentul eşecului şi mulţi vor deveni nişte rataţi.”
Prin urmare, pentru ca ceilalţi să arate un interes sincer faţă
de noi, trebuie mai întâi ca noi să manifestăm un interes sincer faţă
de cei din jur (n.n.).
2. O cale simplă de a lăsa o primă impresie favorabilă –
Zâmbiţi!!
Preţul unui surâs: Nu costă nimic, dar oferă mult. Îi
îmbogăţeşte pe cei care îl primesc, fără a-i sărăci pe cei care-l
oferă. Nu trăieşte decât o clipă, dar amintirea lui supravieţuieşte
uneori o eternitate. Nimeni nu e atât de bogat încât să se poată
descurca fără el şi nimeni atât de sărac după ce i-a cunoscut
avantajele. Aduce fericirea în cămine, cultivă bunăvoinţa într-o
afacere şi este parola prieteniei. Poartă odihna celor obosiţi,
speranţa celor descurajaţi, lumina soarelui pentru cei trişti şi este
cel mai bun antidot al Naturii pentru necazuri. Totuşi, nu poate fi
cumpărat, cerşit, împrumutat sau furat, căci nu serveşte la nimic
până nu este dăruit.
3. Numele cuiva este pentru el cea mai dulce muzică ce-i
poate mângâia auzul.
Dincolo de ceea ce ar putea fi la prima vedere acest principiu
– o tendinţă de a măguli orgoliul celuilalt, el ne invită la a acorda
un profund respect fiinţei celuilalt (n.n.).
Mulţi oameni nu pot reţine nume pentru simplul fapt că nu
investesc timpul şi energia suficiente pentru a se concentra, a-şi
repeta şi a-şi întipări definitiv acele nume în memorie. Apoi îşi
confecţionează scuze: sunt prea ocupaţi. Dar nu au, probabil, pe
cap mai multe decât Frank D. Roosevelt; el şi-a folosit o parte din
timp pentru a memora numele mecanicilor auto cu care a venit
măcar o dată în contact. (...) De asemenea, Napoleon al III-lea,
împăratul Franţei şi nepotul marelui Napoleon, se lăuda cu faptul
că, în ciuda tuturor îndatoririlor sale regale, ţinea minte numele
fiecărei persoane cu care se întâlnea.
Toate acestea cer timp dar, după cum spunea Emerson,
„bunele maniere se clădesc din micile sacrificii”. Numele
individualizează, creează unicitatea fiecăruia dintre noi.
4. Învăţaţi să conversaţi cu uşurinţă – Fiţi un bun ascultător.
Încurajaţi-i pe ceilalţi să vorbească despre ei înşişi!
Care este secretul misterios al unei întrevederi de succes? În
opinia lui Charles W. Elliot, decanul universităţii Harvard în
perioada 1869-1909, „nu există niciun secret magic al unei
întruniri de afaceri fructuoase... E foarte important să acordaţi
atenţie exclusivă persoanei care vă vorbeşte. Nimic nu măguleşte
mai mult decât asta.” Dar reamintim primul principiu – este
important ca această atenţie pe care o acordaţi să fie sinceră! (n.n.)
Dacă vreţi să ştiţi cum să-i faceţi pe oameni să vă ocolească,
să râdă de dumneavoastră pe la spate, şi chiar să vă dispreţuiască,
iată reţeta: nu zăboviţi niciodată ascultându-i pe ceilalţi. Vorbiţi
necontenit despre dumneavoastră. Dacă vă vine o idee în timp ce
Aprilie 2010
vorbeşte cineva, nu-l aşteptaţi să termine: interveniţi brusc şi
întrerupeţi propoziţia exact la mijloc.
Oamenii care vorbesc doar despre ei înşişi, se gândesc doar la
ei înşişi. Şi „cel ce se gândeşte doar la persoana sa”, spune dr.
Nicholas Murray Butler – preşedintele Universităţii Columbia la
începutul secolului XX şi laureat al premiului Nobel pentru pace
(n.n.), „este iremediabil prost crescut. Nu are educaţie, indiferent
de câtă instrucţie (studii) ar beneficia.”
Deci, dacă aspiraţi la statutul de bun vorbitor, fiţi un
ascultător atent. Arătaţi-vă propriul interes, dacă vreţi să deveniţi
interesant. Puneţi întrebări la care ceilalţi vor răspunde cu plăcere.
Încurajaţi-i să vorbească despre ei înşişi şi despre împlinirile lor.
5. Cum să treziţi interesul în ceilalţi – modelaţi-vă discursul
în funcţie de interesele interlocutorului dumneavoastră!
Toţi cei care l-au vizitat vreodată pe Theodore Roosevelt erau
uimiţi de vastitatea şi diversitatea cunoştinţelor sale. Indiferent
dacă musafirul era cowboy, maestru de călărie, politician din New
York sau diplomat, Roosevelt avea mereu replica pregătită. Cum
reuşea? De fiecare dată când avea să primească pe cineva,
Roosevelt se culca târziu şi citea despre subiectul care ştia că îl
interesa pe oaspetele său cel mai mult.
Să discuţi respectând interesele ambelor părţi e profitabil
pentru toată lumea. Howard Z Herzig, director în domeniul
comunicaţiilor, şi-a subordonat întraga activitate acestui principiu.
Când a fost întrebat ce profit a avut, domnul Herzig a răspuns că nu
doar că a primit răsplată de la fiecare persoană în parte dar, în
general, fusese recompensat prin aceea că îşi îmbogăţea existenţa
de fiecare dată când vorbea cu cineva.
6. Cum să câştigaţi simpatie instantaneu – Faceţi în aşa fel
încât interlocutorul dumneavoastră să se simtă important şi
fiţi sinceri în ceea ce spuneţi.
Acest principiu al comportamentului uman este foarte vechi –
a fost predicat de Zoroastru, Confucius, Lao Ze, Buddha, Iisus –
acesta l-a formulat sub forma unei învăţături: „poartă-te cu ceilalţi,
aşa cum ai vrea ca ceilalţi să se poarte faţă de tine.” Nimeni nu
doreşte o linguşire ieftină, dar oricine ar dori să audă o apreciere
sinceră. Charles Schwab, primul preşedinte al Companiei
Americane de Oţel, afirma: „aprobaţi cu însufleţire şi lăudaţi din
belşug!” Cum? Când? Unde? Răspunsul este: mereu, pretutindeni.
Ceea ce se întâlneşte de multe ori este că adeseori cei ce
dispun de cea mai nefondată justificare pentru un sentiment de
împlinire îşi alimentează ego-urile cu un torent de agitaţie inutilă şi
vanitate care provoacă dispreţ. Cum spunea şi Shakespeare:
„...omul, trufaşul om/ În pânza de păianjen a puterii / ...Greşeşte
atât de mult faţă de ceruri/ încât şi îngerii îi plâng trufia.”
Nu trebuie să aşteptaţi până când deveniţi ambasador în
Franţa (...) ca să puneţi în practică această filozofie a aprecierii. Va
face minuni pentru dumneavoastră aproape în fiecare zi. Adevărul
de necontestat este că aproape toţi oamenii cu care ne întâlnim simt
că ne sunt superiori într-o anumită privinţă şi o cale sigură spre
inima lor este aceea de a-i face să înţeleagă, cu tact şi subtilitate, că
le recunoşti sincer importanţa.
În loc de încheiere...
Manifestând un interes sincer faţă de cei din jur, zâmbind,
reţinând numele celor cu care venim în contact, fiind un bun
ascultător şi încurajându-i pe ceilalţi să vorbească despre ei înşişi,
modelându-ne discursul în conformitate cu interesele
interlocutorului şi făcând în aşa fel încât interlocutorul să se simtă
important, fiind sinceri în ceea ce spunem adică, cu alte cuvinte,
respectând cele şase modalităţi indicate de Dale Carnegie în
lucrarea menţionată, cu siguranţă vom reuşi să ne bucurăm şi să ne
îmbogăţim împreună cu ceilalţi, prin interacţiunea armonioasă
reciprocă. Iar astfel, vom reuşi să respectăm şi să omagiem într-un
mod simplu energia fundamentală care scaldă şi susţine acest
univers, cea a iubirii. (n.n.)
Iubeşti - când sub timpuri prin sumbre vâltori,/ unde nu
ajung sorii,/ te-avânţi să culegi printre umbre/ bălaiul surâs al
comorii. (Lucian Blaga – Iubire)
59
Apariţii uluitoare şi miracole
contemporane ale Fecioarei Maria
Prof. Paul Matei - Bucureşti
U
na dintre cele mai cunoscute apariţii uluitoare ale
Fecioarei Maria a avut loc în 1917 la Fatima, în
Portugalia, unde s-a produs cel mai mare fenomen
supranatural declanşat în ultimele sute de ani pe această
planetă. Puţini, în schimb au auzit măcar despre miracolul
apariţiei mariale de la La Salette, un sătuc pierdut din Isère,
Franţa. Motivul este în bună măsură, ca şi în cazul celui de-al
treilea secret de la Fatima, legat de mesajul Fecioarei, care de
data aceasta nu s-a sfiit să îi încondeieze pe ierarhii Bisericii
pentru pierderea credinţei şi rătăcire. Revelaţiile Fecioarei
fiind jenante, s-a preferat trecerea lor sub tăcere, spre „liniştea
Bisericii“.
Mesajul transmis de Fecioara Maria la La Salette
Contrar altor apariţii, precum cele de la Garabandal (despre
care vom vorbi în acest articol), sau de la Fatima, la La Salette
Fecioara li s-a arătat copiilor fără a fi însoţită de îngeri,
transmiţându-le un mesaj foarte cuprinzător, şocant prin duritatea
sa, care ne apare ca o veritabilă dezvoltare a Apocalipsei Sfântului
Ioan: „Căci iată Vremea vremilor, Sfârşitul sfârşitului. Biserica va
fi întunecată, omenirea va rămâne fără grai. Dar iată-i pe Enoh şi
pe Ilie insuflaţi de Duhul lui Dumnezeu. Ei vor predica cu
ardoarea lui Dumnezeu [...]. Nenorocirea va veni asupra
locuitorilor Pământului! Ei vor avea parte de războaie sângeroase
şi de foamete, de ciumă şi de boli contagioase. Vor veni ploi cu o
grindină înfricoşătoare pentru animale; tunete vor zgudui oraşele,
cutremure vor înghiţi ţări întregi; se vor auzi voci în văzduh;
oamenii vor ajunge să se dea singuri cu capul de pereţi, pe de o
parte îşi vor dori moartea, pe de altă parte moartea le va fi un
supliciu, sânge va curge în toate părţile. [...] Enoh şi Ilie vor fi
martirizaţi. Roma cea păgână va dispărea. Foc din cer va coborî şi
va arde trei oraşe. Întregul univers va fi cuprins de teroare.
Iată că vremea stricăciunii şi a pustiirii începe. Iată Fiara cu
slujitorii ei, iată-l pe regele întunericului, care îşi spune Salvatorul
lumii. El se va ridica plin de orgoliu în văzduh, pentru a urca până
la ceruri. Va fi însă doborât de suflarea dumnezeiască a
Arhanghelului Mihail şi va cădea. Pământul, care vreme de trei
zile va fi într-o frământare şi prefacere continuă, îşi va deschide
pântecele încins şi plin de flăcări. Împreună cu toţi ai săi, Satan se
va prăvăli în hăurile veşnice ale iadului. Apoi, apa şi focul vor
purifica Pământul şi vor mistui toate lucrările orgoliului omenesc.
Şi totul va fi astfel reînnoit“.
Regăsim în tulburătorul mesaj divin de la La Salette multe
elemente comune cu cele din alte profeţii ale Fecioarei. În plus, în
cartea sa „Dezvăluirea Secretului de la La Salette“, Michelle
Corteville reproduce un alt mesaj divin, din 1846, descoperit de el
într-un dosar prăfuit din arhivele Vaticanului, în timp ce studia
pentru teza sa de doctorat: „Va veni un pontif pe care nimeni nu-l
aşteaptă. Va fi luat pe sus. Vor vrea să îl omoare. Dar nu i se va
putea face nimic.“ Nu ne aflăm în faţa unei profeţii vaporoase şi
enigmatice a lui Nostradamus, cu 10 sau 20 de semnificaţii
posibile, ci în faţa unei fraze afirmative, clare, precise, despre un
Spiritualitate
Papă „pe care nimeni nu-l aşteaptă“ şi care va face obiectul unei
tentative de asasinat: „va fi luat pe sus, vor vrea să îl omoare“. Şi
această prevestire datează din secolul al XIX-lea! Îl recunoaştem cu
uşurinţă pe Ioan Paul al II-lea, primul Papă care nu a fost italian din
1523, care ar fi putut să cadă ucis de Ali Agca la 13 mai 1981, dată
aniversară a apariţiei Fecioarei la Fatima. În mod semnificativ,
exact în momentul în care Ali Agca a tras, Papa s-a aplecat dintr-o
dată spre o fetiţă care flutura în aer o fotografie a Fecioarei de la
Fatima, ceea ce l-a salvat. Dacă Fecioara de la La Salette ne-a oferit
informaţii atât de precise cu 150 de ani înainte, trebuie încă de pe
acum să luăm foarte în serios prevestirea despre vremurile din
urmă şi întoarcerea profeţilor Ilie şi Enoh.
 60
Adevărul despre ce s-a petrecut la La Salette
Există la La Salette ceva misterios, ceva care nu poate fi
cuprins de mintea omenească. Dacă atunci când este vorba despre
Lourdes, se simte forţa rugăciunilor şi mai ales profunzimea
meditaţiilor şi a rugăciunilor aproape palpabile, la La Salette, totul
pare învăluit în taină, fiind mai impersonal şi mai misterios în
acelaşi timp. Prezenţa divină este mai ascunsă, locul fiind lipsit de
fervoarea pelerinilor, de parcă i-ar îmbia la rugăciune numai pe cei
cu vocaţia retragerii. Această biserică ridicată în vârful muntelui nu
este decât prelungirea vizibilă a unei lumi de taină, ferită de
privirile profanilor.
Profeţiile pe care Fecioara le-a făcut aici sunt foarte
tranşante, astfel că preoţii, incomodaţi de ele, nici nu au consemnat
în prospectele pentru pelerini ceva despre mesajul său apocaliptic.
Aceste prospecte conţin informaţii doar despre faptul că Fecioara le
apăruse, cu o coroană de trandafiri pe cap, celor doi mici păstori,
cărora le-a cerut să nu spună prea multe despre această apariţie...
La Lourdes, la Paris, la Tre Fontane, scopul apariţiei
Fecioarei este întotdeauna clar afişat fie pe altar, fie pe pereţii
sanctuarului. La La Salette nu există nimic, în afara acestei fraze
scoase din context pentru a culpabiliza ţăranii: „dacă recoltele se
strică, este din cauza semenilor voştri“. Localnicii le reproşează
preoţilor bisericii că nu spun tot adevărul despre ceea ce s-a
petrecut şi că împiedică orice vizită oficială pentru a distrage
atenţia. Roger Riviere, ghidul local, chiar afirmă: „Papa Ioan-Paul
al II-lea a fost convins de consilierii săi să renunţe la hotărârea de
a efectua un pelerinaj la La Salette, oficial din motive de
securitate, dar neoficial din motive ideologice, pentru a nu
înspăimânta miliardul de catolici care urmează îndeaproape
deplasările sale şi care ar fi putut afla adevăratul mesaj de la La
Salette.“ Se subînţelege că preoţii modernişti au făcut totul pentru
a-l împiedica pe îndrăzneţul Ioan Paul al II-lea să viziteze La
Salette aşa cum vizitase toate celelalte locuri în care Fecioara se
arătase în viziuni, ceea ce ar fi atras, de facto, atenţia întregii prese
mondiale asupra mesajului apocaliptic. Se ştie că Papa avea la
început o devoţiune deosebită pentru Fecioară şi că a străbătut
locuri chiar mai puţin cunoscute. Şi iată că pur şi simplu,
responsabilii bisericii de la La Salette par să facă totul pentru a
disimula adevăratul mesaj al Fecioarei Maria.
La Salette a devenit un semn al controversei
Un capitol întreg din cartea lui Michelle Corteville despre
miracolul de la La Salette a fost consacrat pentru a evidenţia
caracterul supranatural al apariţiei şi echilibrul psihologic al celor
doi copii, în special cel al Melaniei, care a fost atât de împroşcată
cu noroi de ierarhii francezi ai bisericii.[...] Se subînţelege, mesajul
Fecioarei, tabu pentru catolici, a fost înăbuşit pentru că este
incomod, neplăcut şi stânjenitor pentru ierarhi. Altfel, ce motiv ar
exista pentru a fi aruncat un astfel de văl asupra acestei apariţii
dumnezeieşti de către preoţii moderni, şi chiar de către preoţii de la
La Salette, cei care administrează acest sanctuar? Ce anume
deranjează atât de tare? Chiar supranaturalul? Cei doi copii şi-au
descris viziunea prin cuvintele „O femeie din lumină“ care avea la
gât o cruce pe care Hristos îşi mişca uneori faţa. Ei au relatat de
asemenea că, de câte ori Iisus Îşi cobora capul, de atâtea ori îl
ridica şi deschidea ochii pentru a-i privi.
Acuzaţia părintelui Bourmaud a rămas fără răspuns şi
reprezintă ceva foarte grav. Părerea ierarhilor Bisericii este că ceea
ce s-a petrecut atunci, în urmă cu 160 de ani, nu trebuie întotdeauna
cunoscut de credincioşi, nici măcar în zilele noastre, căci ei ar
putea pune întrebări stânjenitoare.
Tabloul acestei femei mai luminoase chiar decât Soarele, dar
a cărei lumină dumnezeiască nu orbeşte, descrierea bunăvoinţei ei,
a lacrimilor care i se prelingeau pe chip, căzându-i apoi în pliurile
Spiritualitate
robei şi pe pământ, a mesajului său (de neînţeles pentru copii, dar
teribil de clar pentru adulţi), toate acestea, dublate în plan concret
de ţâşnirea unui izvor exact în locul în care ea a apărut, rămân
coerente şi perfect corelate cu toate celelalte apariţii mariale,
trecute şi viitoare. La La Salette, totul pare trist: mesajul este
întristător, Fecioara este plină de compasiune şi plânge foarte mult
în faţa copiilor, iar biserica este sumbră. Doar peisajul este
magnific, şi un mister impalpabil şi dramatic pluteşte în aer, căci
chiar şi pietrele de pe pământ par să păstreze pentru totdeauna
amintirea lacrimilor vărsate de Fecioara Maria.
„Adevăratul secret“ de la La Salette este unul prea puţin ştiut
de public: micuţa vizionară Melanie a trăit un calvar din cauza
Lohanul nr. 12
mesajului. Studiul redactat de abatele Joseph Grumel, intitulat
„Apocalipsa Maicii Domnului, secretul de la La Salette“, cuprinde
următorul pasaj semnificativ: „La Salette a devenit un semn al
controversei. O demonstrează încă şi astăzi. Actualii capelani ai
sanctuarului păstrează o tăcere ipocrită asupra «secretului»
încredinţat Melaniei, va să zică asupra esenţei mesajului, care ar
putea fi intitulat «Apocalipsa Maicii Domnului». Acest text, care ar
fi putut părea enigmatic altădată, a devenit un adevăr arzător,
istoria şi timpul confirmându-i prevestirile în cea mai mare parte.
De altfel, oricine cunoaşte Sfânta Scriptură poate să recunoască
stilul vechilor profeţi, de la Iisus şi până la Apostoli, şi să confirme
vechile previziuni despre tulburarea adusă lumii de târfa
Babilonului: distrugerea şi dispariţia aşa-zisei noastre civilizaţii.“
La La Salette Vaticanul trece sub tăcere mesajul
Fecioarei, dar recunoaşte autenticitatea apariţiilor
La La Salette avem un amestec contradictoriu: pe de o parte,
Vaticanul trece sub tăcere mesajul Fecioarei, pe de altă parte, i-a
recunoscut autenticitatea şi a permis construirea nu doar a unei
simple biserici, ci chiar a unei bazilici. Aceasta arată că fenomenele
supranaturale (vindecări spontane) care au avut loc aici, au fost
analizate cu grijă, în pofida unei puternice opoziţii interne. De
altfel, majoritatea previziunilor Fecioarei s-au împlinit, aproape la
virgulă, aşa după cum subliniază această scrisoare în care episcopul
Zola dă permisiunea de tipărire:
„Având în mâini manuscrisul Secretului de la La Salette de
ceva timp, sunt martor al îndeplinirii previziunilor pe care le
conţine; şi pot susţine aceasta acum în faţa lui Dumnezeu. Sunt
încredinţat, aşadar, de autenticitatea revelaţiei datorită virtuţilor
cunoscute ale preafericitei păstoriţe, dar şi prin asentimentul în
acest sens al mai multor episcopi, şi mai ales prin îndeplinirea
predicţiilor.
Chiar atât de încredinţat fiind, a trebuit să lupt împotriva
propriilor mele judecăţi, care mă îndemnau să mă opun publicării
Secretului. Atâta timp cât Preasfânta Fecioară şi-a manifestat
voinţa în faţa Melaniei şi i-a permis să dezvăluie profeţia în anul
1858, eu, ca simplu om, nu mai puteam să-i interzic publicarea.“
La La Salette, secretul este dat Melaniei. La Fatima, secretul
este dat Luciei. La Garabandal, secretul este dat Conchitei. De ce
această nevoie ca Fecioara să încredinţeze secretele acestor copii
clarvăzători, dându-le o dată anume pentru a le revela? Fără
îndoială, pentru că, în inocenţa lor, aceşti copii nu puteau altera
mesajul şi, în plus, pentru a atrage atenţia oamenilor, astfel încât să
nu uite niciodată nici de La Salette, nici de Fatima, nici de
Garabandal.
Iată cum prezintă tânărul Maximin decorul revelaţiei :
„Pe 19 septembrie 1846, am văzut o Doamnă frumoasă. Noi
nu am spus niciodată că a fost Sfânta Fecioară, ci am vorbit
întotdeauna despre o frumoasă Doamnă. Nu ştiam atunci dacă era
Sfânta Fecioară sau o altă persoană. Acum însă, cred cu
convingere că era Sfânta Fecioară“.
Secretul încrediţat Melaniei de către Fecioara Maria la
La Salette
Mărturia în manuscris a Melaniei este mai completă.
Cuvintele Fecioarei, pe care le reproducem mai jos, sunt
usturătoare mai ales pentru preoţi, acuzaţi de toate relele, o acuzaţie
care va apărea sistematic şi la Fatima, în Portugalia, şi la
Garabandal, în Spania, şi la Akita, în Japonia:
„Melanie, ceea ce îţi spun acum nu va rămâne un secret
pentru totdeauna; vei putea să îl faci public în 1858.
[În această parte, profeţia se referă la preoţi]
Preoţii, slujitorii Fiului meu, datorită vieţii lor rele, datorită
necuviinţei lor şi a lipsei de credinţă în săvârşirea sfintelor taine,
datorită iubirii de arginţi, onoruri şi plăceri, au devenit o cloacă a
necurăţiilor. Da, faptele rele ale preoţilor cer răsplată pe măsură şi
pedeapsa divină atârnă deasupra capetelor lor. Nenorocirea îi paşte
pe acei preoţi şi pe acele persoane care şi-au închinat viaţa lui
Dumnezeu şi care, prin păgânismul lor şi prin viaţa lor rea Îl
răstignesc din nou pe Fiul meu! Păcatele celor care s-au consacrat
anterior lui Dumnezeu strigă la cer şi cer pedeapsă şi iată că
pedeapsa este la uşa lor, căci nu mai este acum aproape nicio fiinţă
care să implore compasiunea şi iertarea pentru poporul său; nu mai
sunt suflete generoase, nu mai există nimeni care să-I ofere
Eternului sufletul său imaculat drept chezăşie pentru semenii săi.
Aprilie 2010
[În această parte, profeţia se referă la Dumnezeu]
Dumnezeu va lovi aşa cum nu a mai făcut-o până acum.
Nenorocirea va veni peste locuitorii Pământului! Dumnezeu îşi va
revărsa întreaga mânie şi nimeni nu va putea să se sustragă de la
responsabilitatea atâtor mârşăvii adunate. Căpeteniile, conducătorii
poporului lui Dumnezeu au părăsit rugăciunea şi pocăinţa şi
diavolul le-a întunecat minţile, ei au devenit acele stele rătăcitoare
pe care balaurul cel de demult le va trage după sine cu coada pentru
a le nimici. Dumnezeu îi va îngădui şarpelui să semene vrajbă
printre guvernatori. Toate comunităţile şi toate familiile vor suferi
sufleteşte şi trupeşte: Dumnezeu îi va lăsa pe oameni în seama
propriului lor discernământ şi va revărsa asupra lor pedepse care se
vor succeda mai mult de treizeci şi cinci de ani. Lumea este în
pragul celor mai teribile calamităţi şi al unor mari evenimente.
Oamenii vor fi mânaţi cu un toiag de fier şi vor bea din potirul
mâniei lui Dumnezeu.
[În această parte, profeţia se referă la Papă]
Vicarul Fiului meu, suveranul pontif Pius al IX-lea, să nu mai
părăsească Roma după anul 1859; dar, dacă va fi ferm şi generos şi
dacă va lupta cu armele credinţei şi ale iubirii, atunci eu voi fi
alături de el. Să nu se încreadă în Napoleon. Are un suflet prefăcut
şi, când va vrea să fie totodată Papă şi împărat, îndată Dumnezeu îl
va părăsi; el este vulturul care, dorind mereu să ajungă mai sus, va
cădea sub sabia de care a vrut să se servească pentru a obliga
poporul să i se supună.
[În această parte, profeţia se referă la Italia]
Italia va fi pedepsită din cauza trufiei sale de a se răzvrăti
împotriva stăpânirii Domnului Dumnezeu; şi ea va fi lăsată pradă
războiului, sângele va curge din toate părţile, bisericile vor fi închise sau
profanate, preoţii şi credincioşii vor fi prigoniţi, vor fi ucişi şi chiar vor
muri de o moarte crudă. Mulţi dintre ei îşi vor pierde credinţa, iar
numărul celor care vor abandona adevărata credinţă va fi mare; printre
aceştia vor fi chiar şi episcopi. Papa va trebui să se ferească de făcătorii
de minuni, căci a venit timpul în care cele mai uimitoare miracole se vor
petrece, pe pământ şi în văzduh.
[În această parte, profeţia se referă la diavol]
În anul 1864, Lucifer împreună cu un mare număr de demoni vor
veni din infern: ei vor aboli credinţa puţin câte puţin, chiar în preoţi sau
călugări, fiinţe care şi-au consacrat viaţa lui Dumnezeu. Demonii îi vor
orbi într-o asemenea măsură încât, în lipsa graţiei divine, spiritul
diavolesc al îngerilor căzuţi le va pătrunde fiinţa; mai multe curente
religioase îşi vor pierde în întregime credinţa şi vor duce la pierzanie
multe suflete. Cărţile rele vor împânzi pământul şi spiritele tenebrelor vor
răspândi peste tot nepăsarea pentru tot ceea ce înseamnă slujirea lui
Dumnezeu. Ei vor avea un foarte mare impact asupra naturii, vor exista
chiar aşa-zise biserici puse în slujba acestor spirite. Unele persoane, chiar
şi preoţi, vor fi purtate dintr-un loc în altul de către aceste spirite rele, ele
nemaifiind ghidate de spiritul dumnezeiesc al Evangheliei, care este
spiritul umilinţei, al milosteniei şi al râvnei pentru slava lui Dumnezeu.
Vor fi înviaţi unii dintre cei morţi şi unii dintre cei drepţi.
[În această parte, profeţia se referă la pierderea credinţei
din cauza preoţilor]
Tot felul de aşa-zise minuni se vor produce peste tot, pentru
că adevărata credinţă s-a stins şi pentru că o lumină înşelătoare şi
falsă se revarsă asupra lumii. Nenorocirea îi paşte pe prinţii
bisericii, care nu se preocupă decât să adune bogăţii peste bogăţii,
să îşi impună autoritatea şi să stăpânească plini de orgoliu. Vicarul
Fiului meu va avea mult de suferit, deoarece, pentru o vreme,
Biserica va fi supusă unor mari persecuţii; va fi vremea
întunericului, Biserica va trece printr-o criză cumplită. Sfânta
credinţă în Dumnezeu va fi uitată şi fiecare individ va vrea să se
conducă el însuşi şi să fie superior semenilor săi. Vor fi abolite
autoritatea civilă şi ecleziastică, ordinea şi dreptatea vor fi călcate
în picioare; nu se vor vedea decât crime, ură, gelozie, minciună şi
discordie, fără iubirea pentru patrie sau pentru familie.
[În această parte, profeţia se referă la un atentat la viaţa
unui Papă]
Sfântul Părinte va suferi mult. Voi fi alături de el până la sfârşit
pentru a-i primi sacrificiul. Răuvoitorii vor atenta de multe ori la viaţa sa,
fără a reuşi să-i curme zilele, dar nici el şi nici succesorul său, care nu va
domni pentru mult timp, nu vor vedea triumful Bisericii lui Dumnezeu.
61
[În această parte, profeţia se referă la separarea Bisericii
şi a Statului]
Guvernele civile vor avea toate aceleaşi intenţii, de a aboli şi
de a face să dispară orice principiu religios, pentru a face loc
materialismului, ateismului, spiritismului şi tuturor viciilor. În anul
1865, urâciunea pustiirii se va instala în locurile sfinte. În
mănăstiri, florile Bisericii vor putrezi şi Demonul se va face rege al
sufletelor. Cei care sunt în fruntea comunităţilor monastice să fie
preveniţi şi să aibă grijă pe cine primesc în obşte, pentru că
Demonul îşi va folosi întreaga sa abilitate malefică pentru a
introduce în ordinele religioase persoane care s-au dedat păcatului,
căci haosul şi atracţia faţă de plăcerile carnale vor fi răspândite pe
întreg pământul.
[În această parte, profeţia prevesteşte războaiele civile]
Franţa, Italia, Spania şi Anglia vor fi în război. Sângele va
curge pe străzi, francezii se vor bate cu francezii, italienii cu
italienii, apoi va izbucni un război general care va fi
înspăimântător. Pentru un timp, Dumnezeu nu va mai vrea să audă
nici de Franţa, nici de Italia, pentru că Evanghelia lui Iisus Hristos
va fi complet nesocotită de oameni. Cei răi îşi vor desfăşura
întreaga lor răutate. Omorurile şi masacrele se vor face până în
pragul bisericilor.
[În această parte, profeţia descrie Apocalipsa]
Încă de la prima lovitură a spadei sale fulgerătoare, munţii şi
pământul întreg vor tremura de spaimă pentru că fărădelegile şi
crimele oamenilor vor fi strigătoare la cer. Parisul va fi ars, iar
Marsilia înghiţită. Mai multe oraşe vor fi zdruncinate şi înghiţite de
cutremurele de pământ, se va crede că totul este pierdut, nu se vor
vedea decât omucideri, nu se vor auzi decât zgomotul armelor şi
blasfemiile. Cei drepţi vor suferi mult, penitenţele şi lacrimile lor
vor urca până la cer şi tot poporul lui Dumnezeu va cere iertare şi
milă, vor cere ajutorul şi intervenţia mea. Atunci Iisus Hristos,
printr-un act de justiţie şi de mare compasiune pentru cei drepţi, va
porunci îngerilor Săi ca toţi duşmanii Săi să fie daţi morţii. Dintr-o
lovitură, prigonitorii Bisericii lui Iisus Hristos şi toţi oamenii dedaţi
păcatului vor pieri şi pământul va fi pustiit. Atunci se va face pacea
şi reconcilierea lui Dumnezeu cu oamenii. Iisus Hristos va fi slujit,
adorat şi slăvit. Compasiunea şi iubirea vor înflori peste tot.
[În această parte, profeţia se referă la timpul păcii]
Noii regi vor fi braţul drept al Sfintei Biserici, care va fi
puternică, umilă, evlavioasă, săracă, zeloasă şi va urma virtuţile lui
Iisus Hristos. Evanghelia va fi predicată peste tot şi oamenii vor
face progrese mari în credinţă pentru că va fi unitate printre
lucrătorii lui Iisus Hristos şi oamenii vor trăi cu frica lui
Dumnezeu. Această pace printre oameni nu va fi lungă, 25 de ani
de recolte bogate îi vor face să uite că păcatele lor sunt cauza
tuturor suferinţelor care apar pe pământ.
[În această parte, profeţia se referă la un precursor al
Anticristului]
Un precursor al lui Anticrist, cu trupele sale din mai multe
naţiuni va lupta împotriva adevăratului Hristos, singurul Mântuitor
al lumii; el va vărsa mult sânge, dorind să distrugă credinţa în
Dumnezeu, pentru a fi el însuşi privit ca un Dumnezeu. Pământul
va fi lovit de tot felul de plăgi, printre care ciuma şi foametea, care
vor fi generale; vor fi o serie de războaie până la ultimul război,
care va fi declanşat de cei zece regi ai Anticristului, care vor avea
toţi acelaşi ţel şi vor fi singurii care vor conduce lumea. Înainte să
se petreacă aceasta, va fi un fel de pace înşelătoare în lume.
Oamenii nu se vor gândi decât cum să se distreze; cei răi se vor
deda la tot felul de fapte păcătoase; dar copiii Sfintei Biserici,
Spiritualitate
copiii credinţei, cei care mă urmează cu adevărat, vor crede în
iubirea de Dumnezeu şi în virtuţile pe care le preţuiesc cel mai
mult. Fericite vor fi sufletele umile conduse de Duhul Sfânt! Voi
lupta alături de ele până când vor ajunge la maturitate.
[În această parte, profeţia se referă la răzbunarea naturii]
Natura cere răzbunare pentru distrugerile oamenilor şi ea
freamătă de spaimă în aşteptarea a ceea ce trebuie să i se petreacă
acestui pământ mânjit de crime. Să tremuri, Pământule, şi tremuraţi
voi, cei care v-aţi făcut o profesie din a-L sluji pe Iisus Hristos, şi
care în sinea voastră vă adoraţi doar pe voi înşivă, căci Dumnezeu
vă va pune în mâinile duşmanilor Săi, pentru că locurile sfinte sunt
 62
întinate; multe mănăstiri nu mai sunt casele Domnului, ci păşunile
lui Asmodel şi ale alor săi.
[În această parte, profeţia se referă la Anticrist]
Vor veni acele timpuri când se va naşte Anticristul dintr-o
evreică, o falsă fecioară care va fi în comuniune cu şarpele cel de
demult, cu Necuratul; tatăl său va fi episcop; la naştere, va profera
blasfemii, într-un cuvânt, va fi diavolul încarnat; va scoate strigăte
înspăimântătoare, va face minuni, se va hrăni doar cu necurăţii... va
avea fraţi care, chiar dacă nu vor fi ca el, demoni încarnaţi, vor fi
copii ai răului; la doisprezece ani, se vor face remarcaţi prin
biruinţele îndrăzneţe pe care le vor repurta. Curând, ei vor fi fiecare
în fruntea unei armate, asistaţi de legiunile infernului.
[În această parte, profeţia se referă la schimbarea
anotimpurilor]
Anotimpurile se vor schimba, pământul nu va mai produce
decât fructe rele, astrele îşi vor pierde mişcările regulate, Luna va
reflecta doar o slabă lumină roşiatică; apa şi focul vor provoca
globului pământesc mişcări convulsive şi oribile cutremure de
pământ, care vor înghiţi munţi, oraşe etc.
[În această parte, profeţia se referă la decăderea
Vaticanului]
Roma îşi va pierde credinţa şi va deveni sălaşul Anticristului.
Demonii aerului împreună cu Anticristul vor face mari minuni pe
pământ şi în văzduh, iar oamenii vor deveni tot mai perverşi.
Dumnezeu va avea grijă de slujitorii săi fideli şi de oamenii de
bună credinţă; Evanghelia va fi propovăduită peste tot, toate
popoarele şi toate naţiunile vor putea cunoaşte adevărul.
[În această parte, profeţia se referă la divina chemare a
Fecioarei]
Adresez o chemare urgentă Pământului; îi chem pe cei care
sunt adevăraţii ucenici ai Dumnezeului celui viu care stăpâneşte în
Ceruri, îi chem pe adevăraţii slujitori ai lui Hristos care s-a făcut
om, singurul şi adevăratul Mântuitor al oamenilor; îi chem pe copiii
mei, adevăraţii mei devoţi, cei care mi s-au dăruit mie pentru ca eu
să-i conduc la divinul meu Fiu, cei pe care îi port, ca să zic aşa, în
braţele mele, cei care trăiesc în comuniune cu mine; în sfârşit, îi
chem pe apostolii vremurilor din urmă, fidelii ucenici ai lui Iisus
Hristos care au trăit în dispreţul lumii şi al propriei lor persoane, în
sărăcie şi în umilinţă, în desconsiderare şi în tăcere, în rugăciune şi
post, în curăţie şi comuniune cu Dumnezeu, în suferinţă şi
necunoscuţi de lume. A sosit timpul ca ei să iasă la iveală şi să vină
să lumineze pământul. Veniţi şi ridicaţi-vă, copiii mei dragi; sunt
cu voi şi în voi, dacă credinţa este lumina care vă luminează în
aceste zile ale nenorocirii. Fie ca zelul vostru să vă facă însetaţi de
slava şi onoarea lui Iisus Hristos. Luptaţi, copii ai luminii, voi,
puţinii care sunteţi; căci iată, vine Vremea vremilor şi Sfârşitul
sfârşitului.
[În această parte, profeţia se referă la profeţii Enoh şi
Ilie]
Biserica va fi întunecată, omenirea va rămâne fără grai. Dar
iată-i pe Enoh şi pe Ilie insuflaţi de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.
Ei vor predica cu ardoarea lui Dumnezeu şi oamenii de bună
credinţă vor crede în Dumnezeu şi multe suflete vor fi mângâiate;
ele vor face mari progrese prin puterea Duhului Sfânt şi vor
condamna greşelile diabolice ale Anticristului.
[În această parte, profeţia se referă la Apocalipsă]
Spiritualitate
Nenorocirea va veni asupra locuitorilor Pământului! Ei vor
avea parte de războaie sângeroase şi de foamete, de ciumă şi de
boli contagioase. Vor veni ploi cu o grindină înfricoşătoare pentru
animale; tunete vor zgudui oraşele, cutremure vor înghiţi ţări
întregi; se vor auzi voci în văzduh; oamenii vor ajunge să se dea
singuri cu capul de pereţi, pe de o parte îşi vor dori moartea, pe de
altă parte moartea le va fi un supliciu, sânge va curge în toate
părţile. Cine va putea birui, dacă Dumnezeu nu va scurta timpul
încercărilor? Cu sânge, lacrimi şi rugăciuni, Dumnezeu se va lăsa
înduplecat. Enoh şi Ilie vor fi martirizaţi. Roma cea păgână va
dispărea. Foc din cer va coborî şi va arde trei oraşe. Întregul
univers va fi cuprins de teroare şi mulţi vor fi înşelaţi, pentru că nu
L-au adorat pe adevăratul Hristos care trăia printre ei.
Lohanul nr. 12
[În această parte, profeţia se referă la vremurile din urmă, la
cele trei zile de prefaceri şi la Sfântul Arhanghel Mihail]
A venit timpul; Soarele se întunecă; credinţa este singura care
va supravieţui. Iată că vremea stricăciunii şi a pustiirii începe. Iată
Fiara cu slujitorii ei, iată-l pe regele întunericului, care îşi spune
Salvatorul lumii. El se va ridica plin de orgoliu în văzduh, pentru a
urca până la ceruri. Va fi însă doborât de suflarea dumnezeiască a
Arhanghelului Mihail şi va cădea. Pământul, care vreme de trei zile
va fi într-o frământare şi prefacere continuă, îşi va deschide
pântecele încins şi plin de flăcări. Împreună cu toţi ai săi, Satan se
va prăvăli în hăurile veşnice ale iadului. Apoi, apa şi focul vor
purifica Pământul şi vor mistui toatelucrările orgoliului omenesc.
Şi totul va fi astfel reînnoit: Dumnezeu va fi slujit şi slăvit.“
Mesajul de la Fatima a fost o confirmare a celui de la La
Salette
Din câte am putut vedea până acum, acest text este într-
adevăr asemănător cu textul secretului de la Fatima, atât cât l-a
explicat părintele Malachi Martin. De asemenea, este similar cu
mesajul de la Akita. Regăsim aceleaşi teme, aceleaşi avertismente,
şi înţelegem că ierarhii Bisericii nu au putut să suporte criticile
tranşante la adresa lor, dar nici aceste prevestiri de o mare
limpezime ale unui eveniment apocalipitic de natură celestă. Dacă
analizăm apariţiile Fecioarei de la Fatima, Garabandal, Akita şi
Betania, mesajul este esenţialmente identic cu cel de la La Salette.
Într-o lucrare foarte mică, dar cu totul deosebită, „Secretul de
la Fatima dezvăluit în 17 ianuarie 1963“, un fascicul de doar 48 de
pagini scris de abatele Aithofer, confesorul unei stigmatizate,
acesta afirmă că puţini au înţeles mare lucru din mesajul dezvăluit
micuţei Melanie. Astfel, conştient de dificultatea multora de a
înţelege mesajul divinei apariţii, acest preot nu a încetat să se roage
Fecioarei, cerându-i să-l lumineze asupra „textului-fluviu al
secretului de la La Salette“. Abatele Aithofer consemnează în
cărticica sa: „Fecioara a binevoit să-mi răspundă la toate întrebările
pe care i le-am adresat prin intermediul sufletului său privilegiat, a
cărui identitate nu sunt autorizat deocamdată să o dezvălui. Acest
document a fost adus la cunoştinţa a 25 de persoane pe 2
decembrie. Într-un anume fel, Preasfânta Fecioară l-a semnat atunci
ea însăşi, obţinând de la divinul său Fiu un miracol euharistic
extraordinar, care a fost săvârşit asupra a trei ostii (ostia este
împărtăşania sau pâinea euharistică), care au fost picurate cu
preţiosul sânge în momentul sfinţirii, şi aceasta în prezenţa a 25 de
martori. Astfel, ea a dorit să se adreseze inimilor copiilor săi aflaţi
în pericol, înainte să fie prea târziu.“
În esenţă, Fecioara a explicat în 1962, prin intermediul
acestei stigmatizate, că mesajul de la Fatima a fost, într-adevăr, o
confirmare a celui de la La Salette, „căci de când oamenii şi clerul
au mărit cloaca necurăţiei... Biserica se află la o răscruce: ori va
merge spre pierea sa, ori îşi va regăsi calea pe care nu ar fi trebuit
să o părăsească niciodată. [...] Satan va face totul pentru ca oamenii
să nu afle acest mesaj“.
Practic, la Fatima omenirea a primit esenţa mesajului de la La
Salette. Pentru cei care vor explicaţii suplimentare, celebra
stigmatizată italiană Tereza Musco a lăsat o adevărată comoară, în
jurnalul său intim (de la vârsta de 8 ani!!!). La data de 3 ianuarie
1952, ea şi-a notat viziunea Fecioarei, care i-a vorbit despre Fatima
cu 8 ani înainte de 1960, anul în care al treilea secret revelat sorei
Lucia de către fecioară trebuia făcut public:
„Vreau să-ţi spun că lumea este pervertită. Am apărut în
Portugalia, unde am lăsat mesaje, dar nimeni nu m-a ascultat; am
apărut la Lourdes, la La Salette, dar foarte puţine inimi împietrite s-
au înmuiat. Ţie însă vreau să-ţi spun atâtea lucruri care îmi
mâhnesc Inima. [...] Acum o să-ţi vorbesc despre cel de-al treilea
secret pe care i l-am încredinţat Luciei, la Fatima. Pot să-ţi spun că
el a fost deja citit, dar nimeni nu a suflat o vorbă despre el.“
Gabriel Roschini (unul dintre cei mai reputaţi mariologi ai
secolului XX) povesteşte că Fecioara Maria i-a prezis Terezei
Musco călătoria Papei Paul al VI-lea la Fatima. Fecioara i-a spus
Terezei, cu anticipaţie, că acesta va invita toată lumea la rugăciune
şi la penitenţă, dar a încredinţat-o că Papa nu va îndrăzni nicidecum
să le vorbească despre secret, pentru că este „înspăimântător“:
„Omenirea“, i-a explicat Terezei într-o viziune Fecioara
Maria, „se îndreaptă vertiginos spre un mare dezastru... Populaţia
este din ce în ce mai rătăcită... Focul şi fumul vor învălui întreaga
lume. Valurile oceanelor vor deveni foc şi vapori. Valurile
înspumate se vor ridica, vor acoperi Europa şi vor transforma totul
Aprilie 2010
într-o lavă de foc, milioane de adulţi şi copii vor pieri în acest foc,
şi cei rari care vor scăpa îi vor invidia pe cei morţi. Pentru că în
orice parte vor privi, nu vor vedea decât sânge, morţi şi ruine, în
lumea întreagă.“
În aceste condiţii, dată fiind gravitatea mesajului, chiar dacă
omeneşte putem înţelege o parte dintre motivele pentru care
Vaticanul a păstrat tăcerea asupra celui de-al treilea secret de la
Fatima, astăzi a sosit vremea ca cel de-al treilea secret încredinţat
Luciei să fie făcut cunoscut tuturor.
Apariţiile Fecioarei Maria la Garabandal, în Spania
Părintele Malachi Martin a rezumat situaţia actuală în in-
terviul său din 1998: „Întrucât secretul de la Fatima nu a fost reve-
lat în 1960, Fecioara a apărut la Garabandal, în Spania, pentru a-l
face public în modul său propriu [...] Vedeţi, dacă Vaticanul ar re-
vela secretul, bisericile s-ar umple imediat de credincioşi în ge-
nunchi.“ Şi pentru a pregăti decorul, tot Sfântul Arhanghel Mihail a
fost trimis în Spania, exact ca şi la Fatima. Amintiţi-vă că tot
Sfântul Arhanghel Mihail este cel care va înfrunta legiunile de în-
geri răzvrătiţi într-o bătălie care nu a avut loc încă, şi totuşi este
mai celebră decât toate. Acest paradox este extraordinar! Deci,
când Fecioara apare în compania Arhanghelului Mihail, aceasta se
poate interpreta: „Atenţie, nu-i de glumă!“. Şi la Garabandal,
apariţia sa a lăsat o amprentă de neşters,
chiar dacă evenimentul nu a fost
recunoscut de Vatican. Dar acesta nu va
recunoaşte niciodată apariţia de la
Garabandal, aşa cum nu va dezvălui nici
întregul conţinut al celui „de-al treilea
secret“. Roma i-a interzis, de asemenea,
timp de zece ani misticului Padre Pio să
mai apară în public! Prea mult
supranatural i-a jenat întotdeauna pe marii
prelaţi gătiţi în veşmintele lor pline de
panglici. De exemplu, cu ocazia călătoriei
sale la Fatima, Papa Paul al VI-lea a
umilit-o în public pe sora Lucia, o vizio-
nară autentică aflată în comuniune
aproape permanentă cu Dumnezeu, care îi
ceruse cu umilinţă să fie primită în audi-
enţă... Cât despre preoţii moderni, pentru
ei miracolele nu există decât pe hârtie. De
aceea, faptul că Arhanghelul Mihail ar
putea merge în persoană la Fatima sau la
Garabandal pentru a pregăti copiii să „o
vadă“ pe Fecioara Maria, pulverizează în-
treaga teologie absconsă care le este pre-
dată la seminar. Această posibilitate nu a
fost niciodată explicată în cărţile lor de
dogmatică. Iar la Garabandal, Fecioara s-a
manifestat din plin: supranaturalul a fost
acolo înmiit. Este extraordinar faptul că
numeroase scene au fost fotografiate şi
filmate – e drept, cu tehnica anilor ’60 –
dar totuşi au fost imortalizate. Imaginile cu copiii intrând spontan
în extaz sunt de-a dreptul uluitoare!
Apariţiile îngerului
Dar să spunem câteva cuvinte despre Garabandal. Acest sătuc
uitat de lume, aflat în mijlocul „ţării nimănui“ – aşa cum Fecioara
ne-a obişnuit deja – cuibărit pe o colină la 500 m altitudine şi în
care sălăşluiau doar vreo 70 de suflete (precum Nazaretul
odinioară) – se găseşte la 4 ore distanţă de Bilbao, în nord-vestul
Spaniei. Locuitorii erau agricultori sau crescători de vite, iar
caprele stăteau în casă laolaltă cu oamenii. Nu exista telefon şi nici
televiziune. Viaţa se legăna alene între slujbele de duminică şi
ritmurile păstoritului. În ziua de duminică, 18 iunie 1961, patru
fetiţe de 11-12 ani, Jacinta, Mari-Cruz, Conchita Gonzales şi Mari-
Loli Mazon, s-au dus să se joace pe o potecă străjuită de meri.
Deodată, s-a auzit un zgomot ca un tunet. Fetiţele privesc cerul şi
nu văd niciun semn de furtună. Atunci, ele se sperie şi o iau la fugă.
Câteva clipe mai târziu se opresc şi, liniştindu-se, reîncep să se
joace. Între timp, Conchita cade brusc în genunchi. Celelalte fetiţe
o privesc, încearcă să o ridice şi, nereuşind, decid să meargă să o
anunţe pe mama ei că a făcut o „criză de nervi“. Dar imediat, cad şi
ele în genunchi, când descoperă ceea ce Conchita văzuse deja:
63
îngerul. Cele patru povestesc entuziasmate că el era „îmbrăcat cu
un veşmânt albastru, lung, fără centură... Aripile roz, luminoase,
erau destul de mari, foarte frumoase. Chipul său era nici alungit,
nici rotund, nasul era foarte frumos, ochii negri, iar tenul era mat.
Mâinile erau foarte fine, unghiile tăiate, picioarele invizibile. Părea
să aibă opt sau nouă ani. Atât de tânăr, şi totuşi dădea impresia unei
forţe invincibile!“. Îngerul dispare fără să spună nimic.
Când îşi revin, fetiţele se privesc una pe cealaltă fără să
înţeleagă nimic şi se grăbesc spre sat, pentru a se ascunde. Mai
întâi vor să se refugieze în biserică, dar nu îndrăznesc să intre, aşa
încât se ascund în spatele capelei şi încep să plângă. Ceilalţi copii
le întreabă ce s-a petrecut şi, treptat, vestea se răspândeşte.
Bineînţeles, povestea ia amploare până când se ajunge la un înger
mare cât un avion. Puţini săteni le dau crezare. Totuşi, îngerul
revine trei zile mai târziu, pe 21 iunie. De data aceasta, cele patru
fetiţe sunt urmărite de către curioşi, printre care şi preotul satului.
Îngerul apare brusc şi imediat urmăritorii sunt şi ei proiectaţi în
supranatural: ei remarcă, spre exemplu, că chipurile lor au devenit
albe, aproape strălucitoare, iar capetele sunt răsturnate pe spate
brusc, ca şi cum cineva i-ar fi tras brusc de păr.
Îngerul anunţă apariţia Fecioarei Maria
Atunci, fetele încep să umble fără să clipească şi fără să-i
vadă pe martorii apariţiei, ceea ce din
punct de vedere practic este uimitor. Un
alt fenomen neobişnuit: mişcările lor sunt
perfect coordonate, ca într-un spectacol.
Îngerul, la fel de tăcut, dispare, dar revine
a doua zi. Mulţimea din jurul fetiţelor
creşte neîncetat, iar scepticii îşi fac o
plăcere deosebită din a dovedi celorlalţi
că nu este vorba decât despre o mare
mascaradă. Dar, de îndată ce îngerul
soseşte, fetele „dispar“, sunt purtate într-o
altă lume, în extaz. Medicii le ciupesc, le
trec flăcări prin faţa ochilor, le împing
etc., fără ca vreuna dintre ele să
reacţioneze în vreun fel. Ele intrau atunci
într-o stare cataleptică. Într-unul dintre
documentele filmate, trei medici încearcă
să o ridice pe Jacinta, fetiţa înaltă de un
stat de palmă şi necântărind mai mult de
30 de kilograme. Nici gând să reuşească!
În acea stare, fetiţa era grea ca o stâncă. În
schimb, mai târziu, când erau împreună
cu Sfânta Fecioară, fetiţele se ridicau una
pe alta pentru a ajunge să o îmbrăţişeze,
ca şi cum nu ar fi fost mai grele decât un
pisoi, aşa cum se vede în unele fotografii
de epocă. Evident, întreaga regiune îşi
dădea deja întâlnire cu fetiţele şi peste
200 de persoane vedeau „luminozitatea“
Arhanghelului, care rămânea uneori câte
două ore. Când ieşeau din starea de extaz,
fetiţele credeau că aceasta nu a durat mai mult de două minute.
Îngerul nu spunea niciodată nimic, doar se mulţumea să surâdă şi le
modifica percepţia temporală. În fine, pe 1 iulie, el le-a vorbit
pentru prima oară şi le-a întrebat: „Ştiţi de ce vin eu la voi?“. Fetele
l-au privit înmărmurite. „Pentru a vă anunţa că mâine, duminică,
Sfânta Fecioară vă va apărea sub înfăţişarea de Fecioară a
Carmelului“.
Îngerul li se arătase mai întâi mai multe zile fetelor doar
pentru a le obişnui cu viziunile şi pentru a atrage atenţia satului. În
ziua anunţată de către Arhanghelul Mihail, Garabandal număra mai
Spiritualitate
mulţi curioşi decât locuitori.
Este una dintre rarele apariţii angelice din istoria umanităţii
în care un înger anunţă un miracol dinainte, menţionând şi ziua
precisă. Este deci, într-un fel, o reluare a evenimentului de la
Fatima, unde Arhanghelul Mihail oferise, de asemenea, copiilor
taina împărtăşaniei (aşa cum se prezintă în filmul lui Daniel
Costelle). În acelaşi timp, este poate prima dată când un înger face
un miracol public cu ocazia unei apariţii a Sfintei Fecioare.
Arhanghelul Mihail s-a ţinut de cuvânt: a doua zi, spre ora şase
seara, Fecioara a apărut însoţită de doi îngeri. Primul era Mihail,
dar „celălalt nu ştim cine era; el era îmbrăcat precum Arhanghelul
Mihail şi îi semăna ca un frate geamăn“. Fratele Paul Marie
 64
remarcă, în lucrarea sa, „Des apparitions de Garabandal“
(„Apariţiile de la Garabandal“) că „nu se poate vorbi despre
autosugestie. Pe de o parte, fetele nu auziseră niciodată despre
apariţiile de la Fatima, iar pe de altă parte, reprezentările moderne
ale Fecioarei Carmelului, foarte numeroase în Spania, nu seamănă
deloc cu viziunile fetelor. Ea este reprezentată de obicei îmbrăcată
în brun, cu un voal alb sau negru, precum carmelitele sau, uneori,
este îmbrăcată în roşu şi poartă un voal alb sau albastru. Din acest
punct de vedere, viziunea lor este perfect originală, şi, totodată,
este conformă cu vechile reprezentări ale Fecioarei Carmelului din
iconografia tradiţională, pe care fetele nu aveau de unde să le
cunoască“. În plus, în 1961 satul era izolat de lume şi nu dispunea
încă de telefon sau de electricitate.
Sunetul suprem
al actului creator divin
Ing. Dan Bozaru – Iaşi
Ştiinţa actuală ne prezintă începuturile lumii, actul
creator propriu-zis, ca fiind Marea Explozie Iniţială (Bing
Bang), recunoscând însă şi limitările acestei concepţii tributare
dogmei materialiste; în primul rând, discontinuitatea în
punctul de origine al exploziei şi unele atribute ale acesteia,
care nu pot fi explicate decât prin acceptarea unei Realităţi
Divine Supreme care a generat aşa-zisa „explozie”.
n termenii tradiţiei spirituale însă această extraordinară şi
Î aproape inimaginabilă „explozie” este asimilată în mod
firesc şi unui sunet suprem şi primordial, care trebuie să
îmbrace şi el caracteristicile aparent antagonice ale Totului, ale
Întregului. Astfel, sunetul iniţial şi suprem, Sunetul Divin
Primordial, este în realitate identificat cu însuşi Logosul Divin
Creator, Cuvântul Suprem al Începutului din Evanghelii (Ioan, 1-1)
care, în transcendenţa lui ce cuprinde sintetic infinite potenţialităţi
creatoare, semnifică Liniştea şi Tăcerea Divină Absolută. Din
această perspectivă, materia ulterior obiectivată ne apare precum un
mit sau, oricum, lipsită de veracitatea esenţei divine primordiale,
infinit de subtile şi atotcuprinzătoare. Pentru ca acest act al creaţiei
să subziste, nu este însă de ajuns ca Fiinţa Divină Supremă să-l
manifeste o dată, la începuturi, după care să-l abandoneze; este ca
şi cum ne-am închipui că, suflând o singură dată în flaut, acesta va
continua să cânte singur în eternitate, în timp ce noi ne-am putea
preocupa de alte lucruri. Fiind însăşi esenţa şi raţiunea de a exista a
acestei Creaţii, Divinul participă continuu, fără încetare, la actul
creator care este perfect şi armonios conceput ca o inefabilă muzică
divină eternă şi plină de iubire.
Epopeea muzicală a fiecărui om
Sintetizând la nivel microcosmic ideea şi particularităţile
acestei „muzici divine universale”, umanitatea a utilizat muzica în
toate timpurile şi epocile cunoscute pentru a vindeca, a calma, a
relaxa şi a consola suferinţele şi durerile omeneşti şi pentru a ridica
sufletul uman către înălţimile divine. Pentru un suflet aflat în
căutarea Adevărului, aceasta a devenit un fel de „filosofie naturală
Spiritualitate
a transfigurării”, deoarece el trebuia să alchimizeze „cadavrul
lumii”, după spusele Sfântului Apostol Toma, „în nectarul
nemuririi şi al cunoaşterii supreme”. Această veritabilă
transmutaţie se realizează însă treptat, deoarece adeptul porneşte de
la o bază energetică „sonoră”, altfel spus, de la o vibraţie
particulară relativ joasă care – transpusă în termeni muzicali – ar
apărea, de pildă, ca o partitură obositoare, plină de disonanţe şi
stângăcii armonice. „Epopeea muzicală” a fiecărui individ începe
de fapt de la stadiul de fetus, pentru care lichidul amniotic
reprezintă spaţiul oceanic şi matriceal în care şi prin care el
comunică cu exteriorul. Limbajul utilizat este precum o undă, o
maree, o mişcare continuă aparent fără de sfârşit, prin care se naşte
Lohanul nr. 12
o dorinţă insaţiabilă de a cunoaşte şi de a participa. Din perspectivă
ontologică, acesta este eternul început divin creator, reeditat în mic,
mereu şi mereu în cazul fiecărei fiinţe umane încarnate, ce trece
astfel prin stadiul incipient al devenirii macrocosmice. Tot ceea ce
se transmite iniţial fetusului aflat în sânul materiei amniotice
ajunge la acesta într-o formă alterată de filtrul materiei, al limitelor
corporale şi al destinului acelui spirit încarnat. Este ca şi cum am
asculta o muzică divină, celestă dar, simultan, peste aceasta s-ar
suprapune zgomote puternice de ciocane lovind fierul, motoare
ambalate, voci amestecate, aşa încât se mai pot auzi doar frânturi
ale acelor armonii divine perfecte, care totuşi vor continua să existe
în eternitate. Toate aceste „impulsuri” sonore diferite reprezintă
caracteristici individuale ale Sunetului Divin Suprem şi , întrucât
sunetul reprezintă în fapt o energie subtilă având o anumită
frecvenţă de vibraţie, aceste energii subtile sonore se vor combina
la nesfârşit pentru a găsi „formula melodiei perfecte” şi
nemuritoare a sufletului pe deplin realizat spiritual. Dacă fiecare
,,impuls” corespunde unei anumite ,,melodii” individuale, atunci
înseamnă că toate semnalele sau pulsiunile neurofiziologice, toate
stările şi sentimentele umane, emoţiile, percepţiile, dorinţele
individului alcătuiesc un ansamblu complex, înţeles ca ,,muzica”
proprie corpului său. Astfel, fiecărei respiraţii, fiecărei tendinţe sau
necesităţi umane îi corespunde, am putea spune, o melodie aparte,
uneori chiar o întreagă simfonie sau doar simple acorduri armonice
subtile, prefigurări în plan uman ale energiilor subtile ale vibraţiilor
sonore universale, deoarece fiecărei astfel de pulsaţii din existenţa
omului îi corespunde un sunet, o culoare, o plantă, un organ etc.
Corpul şi psihicul fiinţei umane sunt ,,modelate” de
vibraţiile sonore
Aşadar, vibraţiile sonore care însoţesc practic orice tip de
manifestare macro sau microcosmică, fie că sunt audibile sau nu
urechii umane, influenţează în cel mai înalt grad activitatea şi viaţa
oricărei fiinţe. Studiile şi experimentele ştiinţifice efectuate au
confirmat faptul că urechea, ca organ al percepţiei auditive, nu îşi
asumă doar funcţia acestei percepţii vibratorii, ci are, de asemenea,
capacitatea de a selecţiona sunetele înconjurătoare, astfel încât
vibraţiile sonore adiacente sunt receptate de toate celelalte părţi ale
corpului, influenţându-le corespunzător. Dacă aceste vibraţii subtile
sonore prezintă anumite caracteristice benefice, atunci întregul corp
şi chiar creierul fiinţei umane, acolo unde sunt prelucrate şi
,,traduse” toate tipurile de informaţii, vor fi profund stimulate şi
energizate. Intuind acest adevăr, binecunoscutul compozitor şi
interpret american de muzică electronică Steven Halpern afirma
într-unul din interviurile sale: ,,Corpul nostru posedă un anumit
număr de canale energetice subtile care sunt, am putea spune
«programate în avans», prin intermediul cărora noi identificăm şi
recunoaştem toate senzaţiile agreabile care ne apar. Astfel, unele
combinaţii melodice şi ritmice prezintă o clară acţiune biologică,
determinând organismul nostru să se confrunte cu o stare mai
armonioasă şi mai bună decât alte tipuri de trăiri”. Deloc
întâmplător, Steven Halpern este unul dintre autorii de muzică
electronică ce îşi corelează adecvat armoniile sonore cu acţiunea
directă a acestora asupra psihismului uman, evidenţiind în acest
mod cât se poate de clar efectul terapeutic al muzicii. Acest fapt a
încurajat realizarea anumitor experimente bazate pe utilizarea
undelor sonore, experimente efectuate asupra fiinţei umane chiar
din primele stadii de dezvoltare embrionară. La maternitatea din
Pithiviers (Franţa), de pildă, pe durata mai multor săptămâni,
femeile însărcinate au ascultat vocea suavă a unei cântăreţe
profesioniste; ele şi-au ameliorat în mod evident starea lor fizică şi
psihică, iar copiii născuţi aveau membrele superioare foarte bine
dezvoltate, fiind de asemenea mai calmi şi mai bucuroşi,
acomodându-se mai uşor diverselor situaţii cu care se confruntau.
Într-adevăr, fetusul percepe în ansamblu undele sonore exterioare
care o înconjoară pe mamă; audiţia repetată a unui concert de
muzică clasică sau a unui fragment instrumental inspirat ales poate
rămâne în memoria copilului aflat chiar şi în primele stadii ale
dezvoltării sale, cu efecte benefice notabile asupra capacităţilor sale
viitoare.
Aprilie 2010
Ultima frontieră – călătoria în timp
este un salt în non-timp
Zoltan Marosy – Cluj Napoca
Posibilitatea de a călători în trecut şi, de ce nu, în viitor a
fost multă vreme privită ca simplă fabulaţie a unor autori mai
mult sau mai puţin talentaţi. Astăzi însă este studiată cu toată
atenţia de parapsihologie. Nici fizica nucleară nu a rămas
insensibilă.
ncă de pe la jumătatea secolului al XX-lea, Einstein însuşi
Î a făcut descoperiri semnificative în acest domeniu. Dar
totul a fost păstrat în mare secret pentru generaţiile
viitoare, mai lucide poate, mai înţelepte... Până atunci trebuie totuşi
să ne pregătim. Iar umanitatea nu poate înţelege incursiunile în
timp până nu cunoaşte adevărată natură a timpului. Coranul descrie
călătoria pe care a făcut-o profetul Mahomed împreună cu
arhanghelul Gabriel în spaţii subtile ale Cerului şi Infernului. Sunt
relatări despre salturi succesive în diferitele lumi ale astralului,
salturi care se făceau instantaneu. Cu toate că întregul drum a durat
destul de mult, la întoarcere Mahomed a constatat că în lumea
fizică trecuseră doar câteva minute. Aşadar cel care studiază
Coranul are o certitudine: călătoria în timp este o modalitate de
cunoaştere, o şansă de a întâlni îngerii şi arhanghelii. Cartea sacră a
Islamului nu este singulară, asemenea istorisiri se regăsesc şi în
epopeea lui Ghilgameş, mult mai veche decât Coranul şi Biblia. În
miturile sumeriene, eroul Ghilgameş întâlneşte numeroşi zei în
drumul său către nemurire. Ei îl poartă aproape un an prin locuri
misterioase, iar la întoarcere realizează că au trecut doar câteva
zile. Nimic mai mult decât poveşti? În câteva tratate, secrete în
mare parte, sunt pomenite tehnici clare şi concrete prin care poţi să
înveţi cum să călătoreşti în timp.
O trăire de neuitat
Majoritatea oamenilor au tendinţa de a ridiculiza acest
subiect, pentru că celor care cunosc explicaţia ştiinţifică şi o
prezintă le lipseşte veriga spiritualitate. Parapsihologia, în schimb,
tratează foarte serios aceste realităţi şi caută să clarifice anumite
aspecte ale călătoriilor temporale. Spontane sau nu, acestea sunt
întotdeauna precedate de un sentiment viu şi deosebit al întregirii
fiinţei.
Relatări ale unor persoane diferite prezintă asemănări şocante
în privinţa sentimentelor şi a trăirilor extrasenzoriale. Simpla
neîncredere nu schimbă adevărul etern, ci doar îl acoperă, amâna
acceptarea sa. Iar pentru moment se dovedeşte semnificativ studiul
comportamentului celor care se confruntă cu asemenea fenomene.
La începutul anilor ’60 un grup de turişti a vizitat Rievaulx
Temples – nişte clădiri din secolul al XVIII-lea, foarte aproape de
Mănăstirea Rievaulx din Yorkshire, Anglia. Lisa, o adolescentă din
grup, se bucura de seara aceea de vară şi discuta cu o doamnă mai
în vârsta, în timp ce se plimbau în jurul clădirilor. „Dintr-o dată
m-am simţit de parcă eram înfăşurată în vată”, îşi aminteşte Lisa.
„Nu mai puteam auzi ce îmi spunea prietena mea, cu toate că
desluşeam ca prin ceaţă mişcarea buzelor ei. Părea că înaintăm
amândouă cu încetinitorul şi eram conştientă că nu mai era nimeni
în jur, cu toate că, în urmă cu doar câteva clipe, o parte din membrii
grupului fuseseră cu noi. Nu se auzea niciun sunet, cu excepţia unui
bâzâit uşor şi a unui zgomot ce aducea cu tropăitul potcoavelor de
cal. O trăsură urcă spre clădiri pe drumul din spatele nostru. Un
bărbat şi o femeie îmbrăcaţi în haine de epocă (ulterior, din
descrierile ei s-a dovedit că era moda secolului al XVIII-lea) au
trecut în linişte pe lângă noi, ţinându-se de mâna, ca şi când nu ne-
ar fi văzut.
Aproape imediat a fost ca şi cum vraja s-ar fi rupt şi tovarăşa
mea mi-a propus într-un mod cum nu se poate mai pământesc şi
65
mai real să mergem să luăm ceaiul. Ea nu văzuse şi nu simţise
nimic neobişnuit, dar eu cu siguranţă aveam nevoie de ceaiul acela,
ca să-mi revin din starea în care mă aflam.” Această relatare simplă
este nesemnificativă pentru unii, însă ascunde un indiciu foarte
important.
Călătoria în timp necesită o anumită pregătire a fiinţei prin
schimbarea nivelului său de vibraţie. Practicanţii Laya relatează
deseori asemenea stări în care simt aerul vătuit, iar un soi de
energie îi delimitează parcă de mediul înconjurător. Este ca şi cum
acest fluid invizibil produce în asemenea momente o alunecare în
non-timp a întregii fiinţe. Starea de pace care apare în meditaţiile
profunde este fundalul care permite subiectului să intre în legătură
cu profunzimile sale într-un mod ce nu se poate face în starea
normală de conştiinţa. Un om în meditaţie profundă trece printr-o
etapă în care nu mai percepe timpul şi trecerea sa. Acest sentiment
este viu şi trăirea în sine nu se uită. Iar aceste trăiri sunt aceleaşi,
chiar dacă subiectul este sau nu familiarizat cu procesul de
translaţie temporală sau de meditaţie profundă. O uşă se deschide
indiferent dacă cel care apăsă pe clanţă este gazda sau o alta
persoană. Se deschide atunci când există cheia potrivită. „Nu există
spaţiu, timp, nu există înainte, nu există după.” J. A. Wheeler.
Apare un sunet subtil
Civilizaţia occidentală cunoaşte şi defineşte timpul drept
durată, proces, drept calcul pentru „cât timp“ sau „în cât timp“.
Această viziune este în conexiune cu privitul în fugă pe cadranul
ceasului. Mulţi cercetători de renume confirmă în zilele noastre
acest adevăr. Astrofizicianul rus Kozyrev a propus chiar o teorie
revoluţionară. „Timpul – spune el – este o formă subtilă şi
misterioasă de energie. Energia subtilă a timpului nu se propagă
precum undele luminoase, ci se manifestă şi se propagă
instantaneu“. Practicanţii care se angrenează în meditaţii intense au
deseori senzaţia că trăirile lor sunt instantanee şi apar pe fundalul
unui sunet subtil. Intim uniţi cu acesta sunt purtaţi uneori în diferite
călătorii subtile temporale. Sunetul intens şi dens învăluie în acel
moment întreaga fiinţă, amplificând intuirea unora dintre tainele
energiei timpului.
Deloc întâmplător regăsim acel sunet puternic, sub forma
unui bâzâit prelung, în descrierile celor mai mulţi dintre cei care au
avut experienţa unor călătorii temporale. Faptele şi relatările există,
contestarea lor nu foloseşte la nimic. Chiar dacă ştiinţa nu are încă
termenii obiectivi în care să descrie şi să analizeze asemenea
fenomene, merită să ia în considerare acest gen de experienţe şi să
le supună unei atente cercetări.
Uneori călătoriile în timp survin brusc; singurul avertisment
este adesea doar o înfiorare a pielii şi o senzaţie de transformare
psihică şi mentală. De altfel cele mai multe revelaţii, indiferent
dacă sunt de natură spirituală sau ştiinţifică, survin brusc, precedate
de stări asemănătoare. Aceste senzaţii au vestit, de pildă, cea mai
faimoasă dintre toate călătoriile în timp – cea care urma să devină
cunoscută sub titlul „Fantomele de la Trianon”, călătoria a două
doamne erudite, Moberley şi Jourdain din Anglia, în primii ani ai
secolului trecut. Ele se plimbau în parcul palatului Versailles, lângă
locul numit „micul Trianon”, când au avut un brusc şi foarte intens
sentiment de apăsare. S-a lăsat deodată o linişte mormântală. Un
bărbat a trecut alergând pe lângă ele. Purtă haine din secolul al
XVIII-lea şi le-a vorbit într-o franceză arhaică. Imediat ele au văzut
o femeie blondă purtând un costum din aceeaşi epocă. Cercetările
ulterioare asupra vestimentaţiei, precum şi asupra modului în care
arăta parcul le-au demonstrat celor două femei că ele s-au
confruntat cu o proiecţie în timp.
Secretul meditaţiei
Paranormal
Uneori liniştea ce se revarsă asupra celor care meditează este
resimţită ca o apăsare, mai ales atunci când aceştia intră într-o stare
profundă fără a avea o pregătire sau practică suficientă. În unele
cazuri prima pătrundere în necunoscut e însoţită de o senzaţie de
disconfort sau chiar de temeri care se destramă imediat ce
practicantul se angajează ferm în meditaţie. În descrierea unor stări
de introspecţie, de reîntoarcere către esenţă apar inevitabil
formulări de genul „linişte profundă” sau „tăcere interioară”.
Pentru o persoană nepregătită par de temut din cauza
imensităţii şi măreţiei care se regăseşte după ce cade vălul iluziei.
 66
Dincolo de diferenţele de limbaj relatarea celor două femei care au
avut experienţa spontană a unui salt în timp comparată cu relatarea
celui care practică asiduu Laya pune în evidenţă similitudini greu
de neglijat. Cea mai importantă deosebire rămâne faptul că cel care
se confruntă cu stări profunde de meditaţie nu se limitează la
urmărirea desfăşurării temporale.
Cheia călătoriilor temporale se regăseşte în capacitatea fiinţei
de a rezona cu o frecvenţă stabilă a timpului. Această este în
strânsă legătură cu percepţia energiei timpului. Frecvenţele înalte
de vibraţie a energiilor noastre permit perceperea timpului ca un
flux continuu de „momente prezent“. Cuanta de energie devine
astfel o cuantă de timp. Fizica cuantică este cea care permite o
intercorelare profundă între ştiinţă şi spiritualitate.
Cele mai multe descrieri ale proceselor care apar în
intimitatea materiei studiate prin fizica cuantică se apropie simţitor
de conceptele redescoperite în scrierile din vechime. Ei nu aveau
aparatele şi dispozitivele actuale, se pare însă că nici nu le erau
necesare, deoarece aveau altă metodă de studiu – meditaţia
profundă. De altfel, cele mai mici unităţi de măsură a timpului au
fost găsite în scrierile vedice, fără să fie înţeleasă necesitatea lor.
După mult timp fizicienii au constatat că anumite particule
subatomice aveau o durată de viaţa măsurabilă cu acele unităţi. La
fel ca în antichitate, şi maeştrii actuali vorbesc despre timp şi spaţiu
în termeni care par extraşi dintr-o carte de fizică: „Dacă vorbim
despre experienţa uluitoare a energiilor spaţiului şi timpului în
meditaţie, intrăm deja într-o dimensiune total diferită… şi din nou
remarcăm că aceasta nu rămâne statică, ci devine un continuum
beatific, viu, în care energiile timpului şi ale spaţiului sunt
armonios integrate”, spune Lama Govinda. „Spatiul-timp este un
concept cu o valabilitate limitată… Nu există spaţiu, timp, nu
există înainte, nu există după. Întrebarea ce se va întâmpla în viitor
este lipsită de înţeles. Aceste considerente relevă faptul că
respectivele concepte de spaţiu-timp nu sunt primare, ci secundare
în structura teoriei fizicii.” – fizicianul J. A. Wheeler.
Cele două relatări par să se completeze şi să se dinamizeze
una pe alta. Aşa ar putea arăta o discuţie între un cercetător
contemporan, cunoscător al celor mai îndrăzneţe teorii ale fizicii,
care a trăit experienţa de non-timp sau dincolo de timp. În fond
orice călătorie în timp este un mic salt prin non-timp. Starea de
non-timp este podul care face trecerea între două momente de timp
care în mod normal nu sunt legate unul de altul. Este ca şi cum am
vrea să trecem un râu de pe un mal pe celălalt, dar trebuie să urcăm
întâi podul pentru a ne afla undeva între cele două maluri.
Experienţa mistică se produce în momentul în care acesta se
menţine într-o stare perfectă de meditaţie între „cele două maluri”.
Atunci el este conştient de trecerea timpului, dar o vede doar ca pe
o modificare permanentă a faţetelor aceluiaşi adevăr.
Momentul iluminării spirituale
„Timpul, spaţiul şi cauzalitatea sunt precum ochelarii prin
care este văzut Absolutul… În Absolut nu mai există în realitate
nici timp, nici spaţiu, nici cauzalitate”, afirmă Swami Vivekananda.
Este ca atunci când urmărim un film. Povestea cinematografică ne
incită şi ne preocupă, câteodată suntem aproape identificaţi cu
evenimentele prezentate sau chiar trăim o dată cu ele sentimentele
personajelor, dar undeva, în forul interior, suntem conştienţi că este
Paranormal
doar un film şi nimic mai mult… Dacă menţinem vie această stare
în conştiinţa noastră, chiar şi când suntem în „realitate“, vom
constata cu uimire că filmul vieţii noastre se derulează într-o
riguroasă ordonare a timpului. Momentul iluminării spirituale
risipeşte această iluzie, dezvăluind natura adevărată a timpului, ca
parte din esenţa nesfârşită a lui Dumnezeu. „În lumea spirituală
aproape că nu există diviziuni temporale cum ar fi trecutul,
prezentul şi viitorul, întrucât ele s-au contractat acolo într-un
moment extatic singular al prezentului etern în care viaţa divină
freamătă în adevăratul ei sens… Trecutul şi viitorul sunt ambele
topite în acest moment beatific prezent de iluminare.” D.T. Suzuki
Lohanul nr. 12
Pescuitul
Ec. Marian Nedelcu – Huşi
Începem astăzi un capitol care dorim să fie cât mai pe placul
cititorilor revistei Lohanul şi anume Pescuitul. Pentru unii această
ocupaţie a însemnat un mijloc de existenţă începând încă de la
apariţia omului şi a evoluat până în zilele noastre deoarece peştele a
fost şi este o componentă importantă în alimentaţia omului.
Tehnica pescuitului a cunoscut progrese, de la pescuitul cu mâna la
ostie, cârlig, capcane (oboare) şi plase.
Astfel, începutul cercetărilor ihtiologice s-a pierdut în timp şi
nu poate fi localizat cu precizie. Cunoaşterea ştiinţifică a peştilor
începe cu Aristotel (384-322 î.e.n.) care descrie cu precizie 260 de
specii de peşti. Observaţiile privind biologia şi anatomia peştilor
sunt valabile şi azi.
Peştele este un animal vertebrat, craniat, ce trăieşte în mediu
acvatic. El respiră oxigen dizolvat în apă. Se cunosc aproximativ
29.000 de specii de peşti.
Ştiinţa ce se ocupă cu studiul peştilor se numeşte ichtiologie.
Peştii sunt cei mai puţin dezvoltaţi dintre craniate.
În teritoriul românesc primele atestări privind bogăţia mare a
apelor în peşti valoroşi aparţine poetului Ovidiu în lucrarea
„Halieutica”.
Creşterea peştelui a apărut ca o necesitate firească pentru
societatea umană aflată în expansiune numerică şi transformare
socială, iar perfecţionarea uneltelor şi metodelor de pescuit a
condus la realizarea unor capturi mai mari decât consumul imediat,
ceea ce i-a determinat pe oameni să gândească posibilitatea stocării
peştelui viu, la început pentru perioade scurte, probabil în oboare
realizate la malul râului sau a bălţii şi apoi pentru perioade mai
lungi în mici braţe ale râului care puteau fi izolate, în bălţi mici şi
apoi în râmnice, heleştee şi când s-a inventat roata cu zbaturi, în
iazurile construite în special pentru mori.
Primele atestări privind creşterea peştelui apar în China şi
Japonia. În Europa, documentele atestă apariţia preocupărilor de a
creşte peşte încă dinainte de era noastră.
Sunt numeroase referiri la pescuit şi piscicultură în
documentele oficiale din secolele XIV-XIX pe teritoriul actual al
României.
Alexandru cel Bun întăreşte fiilor lui Ivan Vornicul la 3 iunie
1439 mai multe sate din care unul “pe Iubăneasa, la iaz“. Ştefan cel
Mare întăreşte lui Mihail Logofatul la 18 februarie 1445 “iazul de
la Jelioara uscată”. Se menţionează în documente “iazul lui Pancu
la 13 iunie 1456“. Călătorul rus Reicherstorfer a cunoscut Moldova
în vremea lui Petru Rareş (1527-1538) şi descrie bogăţia mare “şi
în heleştee şi bălţi cu peşti aleşi şi variaţi“. La 17 martie 1562 Ion
Vodă dă mănăstirii Humor un sat pe Sitna, anume Feredeianii, “cu
iaz şi cu mori“. Petru Schiopul întăreşte lui Petrişor veche sa ocina
care trecea “pe din jos de heleşteul cel vechi pe care l-a făcut Sava
în zilele lui Arbore.
De-a lungul istoriei dezvoltarea ştiinţifică a întocmit o
clasificare a peştilor în funcţie de specii, familii zone etc. Articolul
de astăzi descrie succint una din cele mai reprezentative şi anume
aceea a Ciprinidelor.
Clasificarea familiilor de peşti:
1. Ciprinidele
Piscicultură
Ciprinidele cultivate industrial în România se încadrează din
punct de vedere sistematic în: încrengaturi, clase, ordine si familii
Încrengătura: Vertebrata
Subîncregătura: Gnathostomata
Supraclasa: Pisces
Clasa: Osteichthyes
Subclasa: Actinopterigieni
Supraordinul: Teleostei
Ordinul: Cypriniformes
Subordinul Cyprinoidei
Aprilie 2010
Familia Cyprinidae cuprinde:
– Cyprinus carpio Linnaeus (crap),
– Hypophthalmichthys molitrix Valenciennes (crap
argintiu, singer),
– Aristichthys nobilis Richardson (crap marmorat, novac),
– Ctenopharyngodon idella Valenciennes (cosas),
Alte ciprinide:
– Tinca tinca Linnaeus (lin),
– Mylopharingodon piceus Richardson (scoicar)
Cipriniforme:
– Silurus glanis Linnaeus (somn) (Ordinul Cypriniformes,
Subordinul Siluroidei, Familia Siluridae)
– Carassius auratus gibelio (caras).
– Cyprinus carpio L.(crap comun)
Crapul trăieşte în ape dulci, continentale, uneori în ape uşor
salmastre. Repartiţia geografică este extrem de extinsă, întâlnindu-
se în toate continentele. În mod natural, crapul comun se întâlneşte
în Europa, Asia, Africa şi lipseşte din America de Nord, America
67
Combinarea corectă a alimentelor –
garanţia unei sănătăţi de fier
Dr. Mariana Sava - Bucureşti
„Hrana ingerată este divizată în trei părţi. Partea
intermediară, grosieră, se elimină. Partea mijlocie se transformă
în constituenţi corporali. Partea subtilă devine hrană pentru
minte.” (Chandogya Upanishad VI.4.I)
„Eu sunt hrana. Eu sunt cel care mănâncă hrana. Eu sunt cel
care îl înghite pe cel care mănâncă hrana. Eu devorez întregul
Univers. Lumina mea este asemenea Soarelui.” (Taittiriya
Upanishad II.9.6)

D
de Sud, Madagascar şi Australia, aici fiind aclimatizat în sec. XIX- ieta corectă este esenţa oricărui tratament naturist.
XX. În România, crapul sălbatic se întâlnea în toate apele interioare Alimentele pe care le consumăm pot amplifica,
până la altitudinea de 450 m. Condiţiile cele mai bune pentru diminua sau chiar anula efectele altor terapii
reproducere şi creştere le ofereau bălţile permanente din zona (chiar şi influenţa vindecătoare a plantelor medicinale). Pe de
inundabilă a Dunării şi Delta Dunării. altă parte, o dietă incorectă poate fi unul dintre principalii
Crapul trăieşte în ape cu temperaturi cuprinse între 1 şi 35o C, factori cauzatori de boală.
se hrăneşte începând de la 5-9o C după unii autori sau chiar de la 3o
C după alţi autori, se reproduce la 16-18o C şi se dezvoltă optim în Ştiinţa străveche, Ayurveda ajută fiecare fiinţă umană să
intervalul 26-27o C sau chiar 30o C. Ca urmare a cercetărilor descopere care este regimul alimentar care i se potriveşte cel mai
efectuate intervalul termic optim de creştere a crapului este de 18- bine, precum şi tot ceea ce este necesar din acest punct de vedere,
26o C, temperaturile mai mari conducând la situaţii care pot scăpa pentru a preveni sau trata eventualele dezechilibre.
de sub control datorită în primul rând vitezei mari cu care se
desfăşoară procesele chimice şi biologice din heleşteu, cu consum Eşti ceea ce mănânci
mare de oxigen. Aşa cum am mai menţionat, se pot înregistra Dietoterapia se bazează pe faptul că dobândim calităţile
mortalităţi în masă la temperaturi ale apei mai mari de 31oC. hranei, cu alte cuvinte, suntem ceea ce mâncăm. Într-adevăr, putem
Reproducerea crapului are loc primăvara la sfârşitul lunii aprilie - observa şi singuri, dacă suntem atenţi, că alimentele pe care le
începutul lunii mai, la temperatura apei de 16-18oC. Crapul ajunge mâncăm ne influenţează starea psiho-mentală din perioada ce
la maturitate sexuală la vârsta de 3-4 ani în funcţie de climă, hrană urmează mesei respective. Este ştiut că marii consumatori de carne
şi calitatea mediului (oxigen, pH, minerale, substanţe organice sau cafea sunt predispuşi la a manifesta mânie, agresivitate sau alte
etc.). Prolificitatea depinde de rasă, vârstă şi condiţiile de creştere emoţii negative „fierbinţi”. Medicina iniţiatică tradiţională
şi este cuprinsă între 100.000-200.000 icre/kg greutate vie. Ovarul ayurveda cunoaşte de mii de ani faptul că regimul carnivor
femelelor, în stadiul V de dezvoltare, reprezinta 18 – 22 % din „supraîncălzeşte” sângele în timp ce regimul vegetarian este
greutatea corporala totala. Ovarul masculilor, în stadiul V de renumit pentru predispunerea la echilibru, calm şi linişte, care sunt
dezvoltare, reprezintă 12 – 15 % din greutatea corporală totala şi 1 manifestate deseori chiar şi în condiţii foarte stresante. Celebrul
cm3 de sperma are 18 – 24 mil. spermatozoizi. filosof iniţiat Omraam Mikhael Aivanhov spunea: „Mâncatul cărnii
întreţine în corpul persoanei respective o legătură invizibilă a
corpului cu lumea animală şi cred că individul ar fi înspăimântat
Producţia de ciprinide la nivel mondial dacă şi-ar putea vedea culorile urâţite ale aurei sale invizibile (n.n.
– invizibile ochilor obişnuiţi, dar care deja la ora actuală poate fi
Număr Principala parţial pusă în evidenţă graţie fotografiei în efect Kirilian, ecrane
Nr ţară cu dicianină etc.), însoţit fiind de toate sufletele animalelor pe care
de ţări Producţie
. Speciile producătoare le-a mâncat.”
produ- (tone)
crt
cătoare
Ţara %
Anumite alimente induc rezonanţe planetare
1 Cyprinus carpio Fiecare aliment are o rezonanţă astrală predominantă, care
48 1.184.000 China 57 favorizează inducerea unei întregi game de emoţii, sentimente,
(crap)
gânduri şi stări specifice vibraţiei planetare respective în fiinţa care
2 Hypophthalmichthys 11 1.462.000 China 99 îl consumă cu regularitate (minim 30 de zile). Spre exemplu,
molitrix (sânger)
Medicină naturală

fiinţelor care doresc să devină mai iubitoare, mai senzuale, mai

3 Aristichthys nobilis „venusiene” le-ar fi de un real folos consumul preferenţial de grâu,
9 694.000 China 98 mere, cireşe, caise, piersici. Celor care vor să-şi amplifice puterea
(novac)
de emisie mentală, strălucirea, autocontrolul sau alte calităţi
4 Ctenopharyngodon 13 1.063.000 China 97 „solare”, le recomandăm un regim alimentar compus din orez
idella (cosaş) preparat cu scorţişoară, nuci, anghinare, seminţe din floarea
soarelui, măsline.
5 Carassius carassius 5 223.000 China 96
(caras) Consumă mai ales hrană produsă în regiunea în care
6 Alte specii 1.501.000 India 77 trăieşti
Tradiţia milenară ayurvedică ne aduce la cunoştinţă rolul
important în menţinerea sănătăţii pe care îl are consumul
Total 6.127.000 vegetalelor şi produselor lactate obţinute de la animalele care cresc
în zona în care trăim. Este celebru printre gerontologi şi dieteticieni
exemplul locuitorilor din zona Hunzo din nordul Indiei, care
reuşesc frecvent să depăşească venerabila vârstă de 100 de ani
(putând şi procrea până la 80 de ani) numai datorită consumului
preferenţial de cereale decorticate, legume, fructe, ouă şi lapte, însă
 68 Lohanul nr. 12
toate acestea produse în regiunea lor. O încetinind digestia amidonului. Totuşi,
dată în plus, a devenit evidentă în lumea hidroliza amidonului necesită o anumită
medicală importanţa aplicării universale a cantitate de apă, care ar trebui, însă, să fie
principiilor acestui sistem multimilenar, deja disponibilă în ţesuturi, deci să
care este medicina ayurvedică, la parvină organismului în afara mesei
condiţiile de viaţă şi activitate din oricare propriu-zise, graţie menţinerii unui
parte a lumii. În ţara noastră, aceste echilibru hidric sănătos (minim 1,5
aspecte sunt prezentate pe larg în cadrul litri/zi).
cursului de Ayurveda organizat de ANM Amidon – lapte Laptele necesită
(Asociaţia Naţională pentru promovarea un mediu acid pentru a fi digerat, fapt
Medicinilor Neconvenţionale). care se opune degradării amidonului. În
cazuri extreme, laptele mâncat cu pâine
De ce este important să combini poate provoca chiar şi o indigestie.
corect alimentele? Proteine – grăsimi Grăsimile
Unul dintre principiile ayurvedice inhibă secreţia sucurilor digestive,
de bază ale dieteticii se referă la încetinind digerarea proteinelor. De evitat
combinarea corectă a alimentelor, atât în această asociere mai ales în cazul
dieta generală, cât şi în cursul aceleiaşi persoanelor obosite.
mese. Valoarea acestui vechi principiu Proteine – legume verzi Este o
este recunoscută astăzi de către asociere foarte bună. De exemplu: brânză
nutriţioniştii moderni, care au albă cu praz sau ouă (nu maioneză care
redescoperit ei înşişi (validând astfel are grăsimile provenite din ulei) cu
vechile învăţături ayurvedice) existenţa dovlecei.
unor compatibilităţi, respectiv Lipide – amidon Este compatibilă
incompatibilităţi alimentare. La baza asocierea grăsimilor cu amidonul, de
acestora stau două aspecte esenţiale. exemplu cartofi fierţi, amestecaţi cu ulei sau unt uşor încălzit sau
Primul aspect este cel al selectivităţii şi compatibilităţii cu fulgi de ovăz sau alte cereale.
secreţiilor enzimatice. Transformările chimice la care sunt supuse Lipide – legume verzi Este o asociere foarte recomandată.
alimentele în cursul digestiei se efectuează în prezenţa unor enzime Lipide – Glucoză (fructoză) Lipidele încetinesc absorbţia
existente în secreţiile produse de glandele digestive. Compoziţia glucozei, care este una dintre cele mai rapide. (De aici şi folosirea
enzimatică a acestor secreţii este influenţată de natura alimentelor ei ca substitutent de hrană în urgenţele medico-chirurgicale, când
consumate. Spre exemplu, dacă ingerăm mai mult amidon (existent este administrată intravenos). În acest context se recomandă, de
în cereale, cartofi) acesta va induce o creştere a concentraţiei de exemplu evitarea smântânii îndulcite.
amilază în secreţiile salivară şi pancreatică (amilaza fiind enzima
care descompune amidonul). Mic dejun Prânz Ora 17 Cină
Al doilea aspect al compatibilităţii alimentare: alimentele, mere, pere, ouă, nuci, mere, stafide iaurt,
pentru a fi asimilate necesită timpi de digestie diferiţi. Fructoza şi urdă cu unt andive, castraveţi,
glucoza din fructe nu suferă nicio degradare chimică prealabilă: ciuperci, varză
sunt direct asimilabile. Zaharoza din trestia de zahăr necesită o salată de verde, praz,
hidroliză sub acţiunea unei enzime intestinale (zaharaza) pentru a fi castraveţi şi dovlecei,
absorbită. Amidonul suferă întâi acţiunea amilazei salivare, iar apoi lăptuci, salată brânză albă
şi a celei pancreatice, transformându-se în maltoză, care sub de morcovi
influenţa maltazei intestinale trece în glucoză simplă, care se poate cu ţelină, ulei
absorbi. Astfel digestia amidonului este mult mai lungă decât cea a de măsline,
fructozei sau glucozei din fructe şi necesită şi mai multă „muncă” şvaiţer
din partea organismului. struguri caşcaval, prune uscate, fasole
Grăsimile încetinesc digerarea oricăror alimente mâncate în proaspeţi, praz, ridichi, pesmet cu unt verde, ouă,
cursul aceleiaşi mese. Astfel, proteinele „grase” (asociate cu iaurt, piersici, spanac, salată napi
grăsimi) sunt digerate mai lent decât proteinele „slabe” (neasociate măsline, de varză
cu grăsimi): brânza slabă se digeră mai lent ca brânza grasă. varză roşie,
Alimentele conţinând acizi necesită un timp de digestie morcovi,
prelungit, întrucât organismul trebuie în prealabil să-i neutralizeze. cartofi la
De exemplu, fructele acide/acre se digeră mai lent decât cele cuptor
semiacide sau dulci. Legumele verzi se digeră destul de repede căpşuni, smântână, banane, Ştevie,
întrucât nu au o concentraţie prea mare de proteine, lipide sau acizi. miere, dovlecel, smochine şi brânză de
Iată câteva consideraţii în legătură cu unele asocieri piersici, conopidă, curmale vaci, pere,
alimentare. caise, lapte salată de varză roşie
bătut (kefir) sfeclă roşie,
Asocieri indicate şi asocieri nerecomandate
Medicină naturală

orez, migdale
Amidon – acizi Digestia amidonului (cereale, cartofi) mere, ouă, vinete, gutui şvaiţer,
debutează în cavitatea bucală sub acţiunea amilazei salivare. Acizii
germeni de gulii mazăre
împiedică acest proces.
grâu
Amidon – proteine Proteinele necesită, pentru hidroliza lor,
suc gastric (care este acid). Acest Ph acid împiedică activitatea
amilazei salivare, care acţionează asupra amidonului într-un mediu Respectarea compatibilităţii elimină posibilitatea
mai alcalin (bazic). De exemplu, este de evitat, pe cât posibil, autointoxicării
În cazul asocierii de alimente incompatibile se pot declanşa
asocierea cerealelor sau cartofilor cu brânză, a pâinii cu iaurt.
uneori fenomene de fermentaţie a glucidelor (generatoare de dioxid
Amidon – glucoză Este o asociere între două glucide cu
timpi de digestie diferiţi. Nu vă grăbiţi să asociaţi deci, cerealele cu de carbon, acid oxalic, alcool – compuşi care produc balonări şi
fructe! crampe abdominale, constipaţie sau diaree) sau procese de
putrefacţie a proteinelor (rezultând hidrogen sulfurat, acid fenil
Amidon – legume verzi Legumele verzi nu favorizează, dar
nici nu îngreunează digestia amidonului. Sunt însă recomandate propionic, indol, scatol, fenoli, alcooli, acid acetic – compuşi toxici
aceste asocieri, deoarece legumele verzi aduc vitamine, săruri pentru organism).
minerale şi oligoelemente, care ajută utilizarea ulterioară în Aşa numitele regimuri omogene, bazate pe compatibilităţi
alimentare, au darul de a uşura digestia, atât prin creşterea vitezei
organism a compuşilor rezultaţi din degradarea amidonului.
Amidon – apă (Atenţie!) Apa poate dilua sucurile digestive, de absorbţie, cât şi prin diminuarea efortului organismului de a
digera alimentele respective, precum şi de a suprima fenomenele
Aprilie 2010 69
fermentaţiei sau putrefacţiei intestinale. Se evită astfel producerea
de toxine la nivelul tubului digestiv, prin a căror absorbţie are loc o
autointoxicare progresivă a organismului, care poate genera diferite
stări de boală.
În continuare, vă oferim câteva sugestii de meniuri bazate pe Descendentul ne revelează latura
respectarea compatibilităţilor alimentare. relaţională a vieţii noastre
Diete ayurvedice pentru cele trei tipuri constituţionale
fundamentale
O dietă corect concepută din punctul de vedere al criteriilor Zoltan Bartha – Cluj Napoca
constituţionale poate fi uneori suficientă pentru a conduce, ea Centrul de Cercetări şi Aplicaţii Astrologice „Helios”
singură, însă într-un timp mai îndelungat, la vindecarea afecţiunilor
de care suferiţi.
Tipul dezechilibrat la care predomină elementul aer – Vatta – acă Ascendentul simbolizează latura individuală,
este cel care suferă cel mai adesea de slăbire excesivă (emaciere),
malnutriţie, boli consumptive (ex: tuberculoza). Focul lui digestiv
este variabil, uneori digeră foarte uşor, alteori are dificultăţi în
prelucrarea şi asimilarea hranei. Stările psihice negative care
D imaginea personalităţii, în partea opusă, Descen-
dentul ne revelează latura relaţională şi impor-
tanţa pe care o au ceilalţi în viaţa noastră. Din
punct de vedere matematic, Descendentul se află în sectorul
însoţesc bolile de tip Vatta sunt anxietatea, frica sau neliniştile de vestic al cerului fiind în analogie cu Zodia Balanţei.
tot felul.
Tipul dezechilibrat la care predominant este elementul foc – Semnificaţia materială
Pitta – este tipul călduros, cu un apetit intens şi o digestie Descendentul ne oferă informaţii despre modul în care ne
puternică. construim relaţiile şi descrie cerinţele acestor relaţii în raport cu
În general suferă de arsuri la stomac sau în alte zone ale planeta guvernatoare a semnului respectiv. Sectorul descendental
corpului. Acest foc digestiv îi poate cauza diaree, infecţii, boli prezintă diferitele tipologii relaţionale şi arată ce fel de relaţii
febrile. Atitudinea negativă generatoare de boală se concentrează în dorim să avem cu ceilalţi. Regăsim aici relaţiile de căsătorie, de
cazul lui pe mânie, violenţă, criticism. amant-amantă, de aventură, toate tipurile de asocieri, contracte,
Tipul dezechilibrat la care predominant este elementul apă – relaţiile de profesor-elev, şef-subaltern, partener de afaceri, relaţiile
Kapha – este cel care are digestia cea mai lentă, suferind adesea, de interes etc.
după masă, de o senzaţie de greutate în stomac. Este predispus la
obezitate, iar emoţiile negative care îl caracterizează sunt lăcomia Semnificaţia spirituală
şi ataşamentul. Raporturile spirituale între două persoane se bazează
Vă prezentăm într-un tabel sintetic alimentele cele mai întotdeauna pe iubire sinceră, dăruire, fidelitate, respect etc. Dacă
indicate fiecărui tip de dezechilibru constituţional, care pot să ne respectăm Descendentul şi ne conformăm viaţa relaţională în
reechilibreze şi să armonizeze fiinţele respective. funcţie de cerinţele semnului descendental, folosind energia acestui
loc într-un mod spiritual, rezultatele vor fi deosebite, deoarece ni se
Tipul Vatta Tipul Pitta Tipul Kapha va revela misterul armoniei sufleteşti. Relaţiile care apar la acest
Fructe caise banane mere cocos mere caise nivel sunt de la suflet la suflet şi conduc spre o evoluţie spirituală
cireşe pepene cireşe comună, evoluţie care este mult mai rapidă decât cea individuală,
grapefruit piersici afine deoarece se ştie că „unde-s doi puterea creşte”. În foarte multe
struguri prune dulci prune uscate situaţii, problemele relaţionale se datorează unor pretenţii
ananas rodii stafide nefondate, care nu sunt în concordanţă cu natura noastră
curmale stafide rodii descendentală, afectivă, astfel se justifică necesitatea unei analize
smochine atente a Descendentului, care poate deveni, aşadar, cheia de
piersici rezolvare a multor teste şi încercări relaţionale.
Legume castraveţi cartofi conopidă varză ţelină
dulci ţelină conopidă Influenţa planetelor aflate în sectorul descendental
ridichi varză salată verde Planetele care se află pe descendent vor colora într-un mod
dovlecei fasole verde ceapă crudă specific relaţiile noastre:
ceapă gătită (călită, castraveţi spanac Marte – relaţii pasionale şi dinamice.
fiartă, dar nu dovlecei usturoi Venus – relaţii romantice şi pline de rafinament.
prăjită), fasole cartofi ciuperci Luna – dorinţa de relaţii profunde, pline de intimitate.
verde salată verde ridichi Soarele – relaţii dominatoare şi impunătoare, dar cu multă
morcovi ciuperci morcovi generozitate şi forţă paternă.
Cereale grâu ovăz grâu orez orz porumb Mercur – relaţii intelectuale unde comunicarea este pe prim
orez ovăz mei hrişcă plan.
Produse unt unt clarifiat (în unt clarifiat fără lactate Jupiter – relaţii profunde, spirituale, dorinţa de a evolua
animale sanscrită – ghee – lapte dulce (excepţie împreună cu fiinţa iubită, relaţii bogate în evenimente.
fiert pentru elimi- unt nesărat laptele de Saturn – relaţii grave, serioase, platonice, izolate, pline de
narea apei şi a capră) maturitate, devotate, fidele, care însă, dacă nu sunt integrate
impurităţilor) lapte spiritual, pot conduce la dorinţa de singurătate, şi la greutate în
dulce exprimarea sentimentelor.
iaurt Uranus – relaţii nonconformiste, de prietenie şi amiciţie,
kefir relaţii de colaborare pentru proiecte de viitor.
Astrologie

smântână Neptun – relaţii ideale în care domină proiecţia viselor,

Uleiuri toate uleiurile anumite tipuri fără ulei imaginaţia, relaţii spirituale cu multă poezie şi muzică.
comestibile (cel de uleiuri (exceptând Pluton – relaţii care ne transformă viaţa şi din cauza aceasta
mai intens efect de comestibile uleiul de pot să apară destul de multe frici şi greutatea de a ne controla
armonizare îl are porumb, dorinţele, iar la nivel spiritual, Pluton determină relaţii în care
uleiul de susan) migdale sau transfigurarea şi autotransfigurarea joacă un rol important,
de floare continenţa sexuală, transmutarea şi sublimarea energiilor fiind o
soarelui, în cerinţă necesară (stringentă).
cantităţi mici)
 70
Initium – substanţă extrem de toxică
testată în premieră
mondială, pe români!
Rebeca Păun – Bucureşti
Numele provizoriu al produsului Initium este
ametoctradin. Acesta este un fungicid din clasa
Pyrimidylamine/Triazolopyrimidine extraordinar de puternic.
Aflăm că produsul este toxic pentru organismul uman, este
carcinogen, reproductiv şi dezvoltă toxicitate, neurotoxicitate,
şi toxicitate acută.
ncepând cu 31 decembrie 2009, România este membră a
Î Comisiei Codex Alimentarius. Acest lucru a stârnit multe
discuţii contradictorii, mai ales din cauză că în acest an,
conform Codexului, ţara noastră este obligată să folo-
sească experimental un produs nou al companiei germane BASF,
un fungicid care conţine o substanţă chimică extrem de toxică,
numit Initium, care va fi utilizat în culturile de viţă de vie, cartofi,
roşii, castraveţi şi ceapă. Gheorghe Mencinicopschi, directorul
Institutului de Cercetări Alimentare Bucureşti, ne informează că un
gram de Initium care este introdus în organism are nevoie de un an
pentru a fi eliminat. Dacă îngurgitarea acestui produs se face zilnic,
atunci el nu va mai putea fi eliminat niciodată din organism.
Gheorghe Mencinicopschi merge până acolo încât spune că pentru
a putea să-ţi faci seara un ceai de tei va trebui să iei reţetă de la
medicul de familie, deoarece din toate produsele naturiste existente
acum pe piaţă nu vor mai rămâne decât foarte puţine. Începând cu
iulie 2005, directivele Codex-ului Alimentarius enunţate de către
Directiva Europeană în ceea ce priveşte suplimentele alimentare
trebuie aplicate sub ameninţarea sancţiunilor financiare. Iată în ce
constau acestea:
Se intenţionează eliminarea oricărui supliment alimentar
natural. Toate aceste suplimente vor fi înlocuite cu 28 de produşi
de sinteză farmaceutică (prin urmare toxici), care vor fi dozaţi şi
vor fi disponibili numai în farmacii, pe bază de prescripţie
medicală. Magazinele noastre de produse naturiste şi suplimente
alimentare vor mai avea pe raft numai 18 produse, cele care există
pe lista Codex-ului. Tot ceea ce nu este pe listă (de exemplu
coenzima Q10, glucosamine etc.), vor deveni ilegale. Adică, dacă
le foloseşti, te duci la închisoare. Medicina naturistă (acupunctura,
medicina energetică, ayurvedică, tibetană etc.) va fi progresiv şi
insidios interzisă.
Agricultura şi alimentaţia animalelor vor fi reglementate
conform normelor fixate de trusturile chimiei farmaceutice, care
interzic din principiu aşa numita agricultură bio. În anul 2001, 12
substanţe chimice, despre care se ştie că sunt cauzatoare de cancer,
au fost interzise în mod unanim de 176 de ţări, inclusiv de SUA.
Codex Alimentarius aduce înapoi 7 dintre aceste substanţe
interzise. Conform regulilor Codexului, aproape toate alimentele
trebuie să fie iradiate. Acum nu avem decât să mâncăm roşii cu
Initium, să aşteptăm să vedem dacă murim ca să ştie UE dacă
fungicidul nemţilor este sau nu toxic.
Initium este un produs toxic criminal
Faptul că nu s-au făcut publice date concrete cu privire la
efectele acestei substanţe asupra organismului uman, aşa cum ar fi
Dezbatere
fost normal să existe în orice raport de cercetare şi evaluare, este
foarte îngrijorător. Având acest obiectiv, publicarea informaţiilor
complete despre consecinţele pe Initium le-ar putea avea asupra
sănătăţii oamenilor ar contraveni scopului pe care şi l-au propus. Pe
de altă parte, în felul acesta nimeni nu poate fi făcut responsabil de
efectele grave care ar putea să apară mai târziu la oameni în urma
consumării alimentelor care au fost injectate cu Initium. Este foarte
dubios faptul că raportul de evaluare pe care se bazează concluziile
Autorităţii Europene pentru Siguranţa Alimentară (EFSA), nu
Lohanul nr. 12
fusese analizat în mod independent şi de alţi cercetători – aşa cum
o cer normele – la momentul la care aceştia au tras concluziile şi au
dat recomandarea. Acest lucru este menţionat chiar în raportul
respectiv: Deoarece raportul de evaluare nu a fost încă analizat şi
de alţi cercetători, concluziile la care s-a ajuns în urma rezultatelor
obţinute trebuie să fie considerate provizorii şi vor putea fi
reconsiderate o dată cu finalizarea rapoartelor suplimentare,
conform Directivei 91/414/EEC. Deci, din datele oficiale existente
la ora actuală nu reiese decât că există această substanţă şi că ea va
fi testată în România. În rest, trebuie să-i credem pe cuvânt pe cei
de la EFSA că substanţa este inofensivă pentru corpul uman. Dar
nu există dovezi clare pentru aceasta. Modalitatea extrem de facilă
şi totodată criminală prin care s-au făcut aceste recomandări, pentru
introducerea acestei substanţe în circuitul alimentar fără existenţa
unor studii şi evaluări riguroase prealabile, este la fel de
„ştiinţifică” precum vaccinarea oamenilor cu un vaccin netestat. Un
vaccin îl mai poţi refuza... încă. Dar cum te fereşti de astfel de
experimente criminale, în condiţiile în care legea cu privire la
utilizarea acestei substanţe nu impune avertizarea consumatorilor...
Enervin şi Zampro - moarte cu linguriţa
România este prima ţară din lume ce autorizează utilizarea
fungicidelor pe bază de Initium, care, potrivit companiei germane
BASF, vor facilita cultivatorilor de viţă de vie obţinerea mai rapidă
a unei producţii de calitate înaltă. Compania germană a indicat că
în afară de produsul conţinând Initium pentru struguri, care va fi
disponibil în România din 2010 sub numele de Enervin, a fost
autorizată şi folosirea produsului Zampro, un fungicid pe baza de
Initium pentru culturi speciale de cartofi, roşii, castraveţi şi ceapă.
Produsele extrem de toxice pe bază de Initium (despre care
compania susţine însă că ar avea un grad redus de toxicitate) se vor
adăuga altora, cum ar fi recent lansatul produs Cabrio Top, un
fungicid complex pentru struguri. Alături de Enervin, Cabrio Top
urmează să devină un produs important în domeniul protecţiei
strugurilor din România. Totodată, produsele pe bază de Initium
urmează să fie omologate în Olanda şi Marea Britanie în prima
jumătate a anului 2010, după care vor urma şi alte ţări europene.
Aşadar, planul criminal de ucidere în masă a populaţiei planetare
cu Initium se intenţionează a fi demarat chiar în România.
Experimentul Codex Alimentarius începe cu România!
De la 31 decembrie 2009, Guvernul Boc a fost obligat să
înceapă implementarea Codexului, alături de alte 165 de state
semnatare (95% din populaţia planetei). Codex Alimentarius este
un pachet de norme după care se vor alimenta populaţiile ţărilor
semnatare. Acesta porneşte de la principiul că Terra nu mai poate
hrăni pe toată lumea în mod natural, ca atare se va trece la hrana
artificială, din produse chimice, cea modificată genetic etc.
România este prima ţară din lume care va folosi în
agricultură produse pe bază de Initium, furnizate de compania
germană BASF şi care vor fi folosite pentru culturile de struguri,
cartofi, roşii, castraveţi şi ceapă. Pentru publicul larg se spune că
„beneficiile pe care le-ar aduce această substanţă sunt legate în
primul rând de combaterea dăunătorilor, dar, totodată ea
micşorează şi durata de obţinere a recoltei.” Conform cercetătorilor
care combat Codex Alimentarius, folosirea produselor cu Initium
sporeşte cu până la 65% rata riscului de cancer de colon. Această
substanţă intră rapid în combinaţii chimice, devenind reziduală în
organism. Aşa cum Initium ajută la creşterea rapidă a celulelor
leguminoase, la fel de repede va conduce şi la mărirea tumorilor
maligne.
În 4 decembrie 2008 se anunţa că primele ţări care vor testa
noul produs Initium vor fi ţările din America de Sud. Europa era
programată pentru 2011! Şi totuşi România este cea care introduce
în premieră mondială acest produs? De ce? Probabil pentru că ţările
din America de Sud au refuzat să îşi transforme cetăţenii în cobai!?
De ce s-a oferit România să facă aceste teste? Cine a semnat pentru
aprobarea acestui experiment în România? Cine a hotărât să
transforme poporul român în cobai, fără a-i cere părerea ? Dacă
acest experiment va avea loc, românii vor fi pur si simplu otrăviţi
treptat, în masă.
Aprilie 2010 71

Deputaţii Sfatului Ţării participanţi la şedinţa legislativului basarabean în ziua de 27 noiembrie/10 decembrie 1918, la
care s-a votat reforma unirea necondiţionată a Basarabiei cu România. Unirea a avut loc la 9 aprilie 1918 (27 martie pe stil
vechi) şi a fost în fapt reunificarea vechii provincii româneşti Basarabia, ruptă de Moldova şi alipită de Rusia în 1812.
Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România pentru a forma România Mare.

Sâmbătă 27 martie 2010, câteva sute de români de o parte şi de alta a Prutului au participat la Chişinău la mai multe
manifestaţii dedicate împlinii a 92 de ani de la Unirea Basarabiei cu România.
Tinerii au organizat un marş pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, spre clădirea unde cândva a activat Sfatul Ţării, pe
strada Mateevici, unde în prezent este situat un bloc de studii al Academiei de Arte.
Ulterior s-au deplasat în scuarul Teatrului de Operă şi Balet unde au susţinut un miting şi şi-au dat mâna în „Hora Unirii".
În faţa statuii lui Ştefan cel Mare participanţi au rostit rugăciuneaTatăl Nostru şi au scandat mesaje unioniste, urmărind
prin acestea să sensibilizeze opinia publică şi mai marii ţării. S-a creat o rezonanţă patriotică naţională care pentru participanţi,
indiferent din care parte a Prutului ar fi fost, a făcut să vibreze la unison o inimă de român. (Foto: prof. Vicu Merlan).
72 Lohanul nr. 12

Adrian Dominte – Anta 95 SRL; Ing. Ioan Valeriu Ciupilan; Ing. Ştefan Catargiu; Serghei Bunescu –
Sponsori Speed SRL; Ing. Ioan Bordei – Vincon SA; Ec. Aurel Cordaş

n
nrr.. 1
122–
–rre
evviissttă
ăccu
ullttu
urra
all şşttiiiin
nţţiiffiic
căă
ffoonnddaattăă:: nnooiieem
mbbrriiee 22000077
Colectivul de redacţie: Referenţi ştiinţifici:
Redactor: Vicu Merlan Dr. Antonio Sandu (filozofie), prof. dr. ing. Avram D. Tudose (viticultură), dr. Doina Grigoraş
Tehnoredactare: Gabriel Folescu (psihologie), dr. ing. Paul Şuşnea (mecanică), dr. George Silvestrovici (medicină generală),
(gabriel.ro@hotmail.com) lect. univ. dr. Gabi Voicu (comunicare şi ştiinţe politice), ec. Aurel Cordaş (economie),
ing. Teo Pop (management), Cristian Marcu (grafică).
Colaboratorii acestui număr: Prof. Costin Clit, prof. Valeriu Neştian, Ion Gavrilă Ogoranu, ec. Aurel Cordaş, prof. Ştefan Plugaru,
prof. dr. ing. Avram D. Tudosie, prof. Lina Codreanu, Ion N. Oprea, Olariu Elena, Carmen Angheluş, prof. Constantin Partene,
prof. Adrian Talaşman, Petru Brumă, înv. Corneliu Lazăr, Dumitru Râpanu, Corneliu Văleanu, inst. Mihaela Guţu, prof. Gianina
Dogaru, protosinghel Veniamin Ilie, prof. George Bianu, Alex Ionescu, prof. Paul Matei, ing. Dan Bozaru, Zoltan Marosy, ec. Marian
Nedelcu, dr. Mariana Sava, ing. Zoltan Bartha, Rebeca Păun, Cristian Marcu.

Puteţi citi revista şi pe www.lohanul.lx.ro

Articole noi pot fi trimise la adresa de e-mail: isaiia2002@yahoo.fr sau C.P. 51, Huşi, jud. Vaslui, 735100.
Contact tel. 0761997505, 0745894379.

Colaboratorii acestei reviste sunt direct responsabili de conţinutul articolelor trimise.