)

Marturii culturale
REVISTĂ TRIMESTRIALĂ DE CULTURĂ
Satu Mare, Anul II, nr. 4(8), octombrie-decembrie 2017
Director fondator: Aurel Pop Redactor ș ef: Viorel Câmpean

Acest număr este ilustrat cu lucrări ale artistei

MARIA OLTEANU
 )
Marturii culturale
Mãrturii în imagini

Satu Mare-2017, lansare de carte: Aurel Pop, pr. Satu Mare - 2017, lansare de carte: George
Cristian Boloș , Daniela Bă lu, Elisabeta Prodan, Mircea Vulturescu, Alexandru Zotta, Horia Bă descu, Vasile
Blideran Mic, Vasile Dâ ncu, Ion Cristofor, Lacrima Istră uan.

Carei – 2017, dezvelirea bustului poetului național Satu Mare – 2017. Colocviile revistelor literare; Aurel
Mihai Eminescu: Viorel Câ mpean, Mircea Popa, Ovidiu Pop, Carol C. Koka, Ovidiu T. Pop.
T. Pop, Gheorghe Filip, Aurel Pop.

Satu Mare – 2017, lansare de carte: Gheorghe Glodeanu, Satu Mare – 2017, Nocturna bibliotecilor: Marta Cordea,
Voicu D. Rusu, Teodor Curpaș . George Vulturescu, Alexandru Zotta, Viorel Câ mpean.

)
Marturii culturale
De la revoluție la... revoluții
Aurel POP
Au trecut 28 de ani de la
revoluția din decembrie 1989.
Amintiri, amintiri,... . Cei ieșiți în
stradă fluturau steaguri tricolore fără
stemă, în timp ce alții stăteau la pândă
așteptând momentul să... dea lovitura.
Și au dat-o! Câți n-au răgușit strigând
în 1989: Libertate! Jos tiranul! Jos
Ceaușescu! Timpul a trecut. Cei care
stăteau la „cotitură” după „perdea”,
au dat lovitura, ieșind în față. S-au dat „mari și
tari”, că ei au făcut, că ei au dres, consumând tone
de hârtie. În acele vremuri, mulți au făcut bătături
la degete „fabricându-și dosare”de revoluționar.
Mulți dintre acei participanți la revoluție sunt
acum pensionari. Unii dintre ei s-au pensionat
înainte de vreme, alții s-au „îmbolnăvit” subit.
Sunt mulți care în 1989 n-au avut nici după ce bea
apă, dar azi sunt marii bogătași ai țării, îmbogățiți
peste noapte. Au jefuit Grădina Maicii Domnului!
Conturile bancare ale ţării din străinătate au fost
golite de cei care azi ne conduc. Nici Cel de Sus nu
le-a putut stat în cale! Populaţia activă de ieri,
pensionarii de azi, stau la mila celor care le decid
soarta. Promisiunile sunt mari, dar faptele sunt
mici. Din patru în patru ani, „candidații” momesc
alegătorii. Pentru ca promisiunile să fie mai...
credibile, fie se dă una „mică şi mici la grătar” în
crâșma din centru, fie se dau obiecte de „unică
folosință”. Degeaba cei plecați peste graniță le
explică unora dintre cei... rămaşi acasă că odată la
patru ani au puterea în votul depus în urnă! O parte
dintre cei care votează nu... înţeleg. Ce știți voi? –
sunt reproșurile care vin de fiecare dată. Voi v-aţi
pus „coada pe spate” și ați plecat. Noi aici
rămânem cu ei, buni sau răi. Ce vă pasă vouă ? Noi
am plătit cu sânge în acele zile de decembrie
îndrăzneala de-a ieși în stradă. În cei 28 de ani, am
trecut prin mineriade, s-au făcut și desfăcut
guverne, am ieșit furioși din casă, repetând acea
revoluție, prin revoluții de tot felul. Unii au suferit,
alții sau ales cu „certificat de revoluționar”
1
Editorial
beneficiind de multiple avantaje.
„Statul” după perdea i-a avantajat. Au
ieșit la momentul „potrivit”. Au pus
bazele unei democrații originale, în
care s-au dat „tunuri” şi s-au tras
„țepe” de rămâi cu ochi-n soare!
Fenomenul s-a amplificat încât azi,
pentru unii pare a fi ceva normal. Cu
toate că s-au făcut cercetări, încă nu se
știe ce a fost în acel decembrie:
revoluție sau lovitură de stat?
Serviciile secrete se calcă-n picioare.
Cei din sistem și nomenclaturiștii au ieșit la
pensie, beneficiind de compensatorii la care sunt
adăugate pensiile nesimțite, că de... au servit şi
servesc patria, unii sub acoperire, alții la vedere.
Mulți au „plecat dincolo”, ducând cu ei tainele
acelor evenimente numai de ei știute, păstrând
secretul... de stat, iar cei „noi” veniți în sistem
veghează azi „starea nației”. Ce-a fost, a fost!
Totul e învăluit în mister. Cert e că unii au profitat,
justificându-și prezența în zilele acelui decembrie
sângeros prin diverse metode. Se pare că nimeni n-
are interesul să se dezlege misterul, în fond acum
chiar dacă s-ar ști, cui i-ar servi? Corupția e în
floare, serviciul „pile, cunoștințe,relații”,
funcționează perfect, fără perdea, pentru cei care
în decembrie '89 se ascundeau după... perdea.
După aproape 30 de ani nu ne-am ales cu nimic.
Am devenit treptat-treptat o piață de desfacerea a
bătrânului continent. Printr-o revoluţie se schimbă
un regim! Prin revoluţii periodice şi dese se
distruge o... naţiune. În ţara noastră, sunt tot timpul
revoluţii în învăţământ, în cultură, în sănătate şi în
justiţie! Ce se mai poate... revoluţiona? Dumnezeu
nu ştie! Politicienii... ştiu: orice, oricând şi oricum
astfel încât lor să le fie... cald şi bine!
Centenarul Marii Uniri bate la ușă. Trebuie
să aducem în memoria națiunii figurile celor care
s-au jerfit pentru binele ei. Avem această obligaţie
şi datorie! În momentele importante ale istoriei
noastră, în faţă s-au aflat... oamenii de cultură. Ei
au schimbat cursul vremurilor!
Eseu
CENTENAR IONIȚĂ G. ANDRON (1917-2017)
IV
Claudiu PORUMBĂCEAN
Vom încheia anul centenar Ioniţă G.
Andron cu un nou articol dedicat
fotografiei celui aniversat. Pentru acest
număr al revistei ne-am oprit asupra altor
fotografii de-a dreptul excepţionale din
portofoliul Ioniţă G. Andron, extrase din
volumul Fotografii comentate 1 , care
surprind atât supărarea cât şi bucuria
omului de rând în toată splendoarea sa,
imagini document pentru Ţara Oaşului de
altă dată.
***
Cămărzanul cu tăciunele
Anul 1939 este unul dintre cei mai rodnici
pentru mine deşi au trecut mulţi, foarte mulţi, până
când tablourile vii, văzute şi trăite de mine, apoi
fixate pe peliculă în scurta şi trecătoarea fracţiune de
secundă să fie considerate din partea criticilor de artă
şi a istoricilor la adevărata lor valoare.
Când pașii nenumăratelor drumeții prin Țara
Oașului mă purtau pe plaiuri înalte, pe culmile
munților, cu deschideri largi cuprinzătoare în cele
patru zări, mă simțeam fericit din plin.
2
)
Marturii culturale
Când reușeam să fixez pe peliculă
figuri de bătrâni cu plete ninse de numărul
anilor sau scene din datinile străbune,
simțeam din plin mulțumirea dublă a
adevărului că noi suntem din leagăn de
istorie prezenți aici precum și bucuria
creației - o adevărată euforie - fiind
conștient că am fixat pe peliculă pentru
posteritate câte o mică părticică din marea
noastră realitate oșenească.
Simţeam o adevărată zguduire
sufletească şi o revoltă în mine împotriva
orânduirii celei nedrepte, atunci când
vedeam mizeria şi sărăcia din Ţara Oaşului, aşa cum
mi s-a întâmplat şi la începutul anului 1939 pe
dealurile dintre Târşolţi şi Cămărzana.
Calendarul arăta iarna lui 1939
Eram la vânătoare. În locul numit Gruiul Tufii
am observat că dinspre Cămărzana urca spre mine un
om cu suman lung care mi se părea că avea ceva în
mână şi din când în când o ducea spre gură. L-am
aşteptat mai mult pentru a-mi stâmpăra curiozitatea,
iar când s-a apropiat m-am dumirit: avea în mână un
tăciune în care sufla din când în când pentru a-i
întreţine arderea-i latentă. Ducea foc din sat în deal,
pentru a-şi reaprinde focul la coliba unde îşi ierna
oile.
Avea cioarecii destrămați în partea de jos, cu un
petec mare de culoare mult mai închisă, așa că acesta
izbea în ochi de la distanță, încălțat cu o pereche de
opinci enorme, lăbărțate, sumanul lung și peticit
răspândea miros de fum și mucegai. Pe cap purta o
căciulă tipic oșenească, ce a luat exact forma capului.
Fața îi era tulbure, privirea pierdută.
Am simţit că îmi fuge terenul de sub picioare. De
abia am avut atâta putere ca să-mi iau aparatul de
fotografiat din tocul de piele, să-mi pun la punct
elementele și să-l surprind suflând în tăciune.
După trecerea atâtor ani mă bucur astăzi că am
avut tăria de a fixa atunci pentru ziua de astăzi și
pentru cea de mâine, acest tablou veridic de sărăcie,
de mare mizerie care nu este altceva decât un act de
acuzare în contra celor care nu au făcut nimic pentru
Țara Oașului, nimic pentru ușurarea traiului oșenilor,
care trăiau și în 1939 chiar așa cum arăta istoriograful
maghiar la începutul acestui veac:
„Este o parte a teritoriului județului Satu Mare,
Oașul, care este cu totul independent, un ținut închis
care, prin obiceiurile străvechi, ne dă o oglindă fidelă
despre viața tipică a valahimii. Oșenii au fost încuiați

)
Marturii culturale
sute de ani chiar și de contactul cu frații lor de același
neam și numai în târgul de la Seini merg adesea
pentru a vinde puținele lor produse și pentru a se
aproviziona cu puținele necesități...” și descrierea
vieții de mizerie continuă, dar parcă icoana aceasta
din 1939 era și mai tristă decât cea descrisă mai sus.
Dureros, dar aceasta a fost realitatea.
Pentru mine a fost aproape de necrezut distanţa
în timp a gestului cămărzanului deoarece dacă
distanţa în spaţiu dintre mine şi el era de 4-5 m, -
simţeam că mă găsesc într-un fel de tunel al timpului
– şi că aceea dintre mine şi el – în timp - era de 4-5000
de ani, cam în perioada când locuitorii acestor plaiuri
îşi confecţionau scule de silex, aşa cum este toporaşul
pe care un consătean de al meu, răcşan, l-a găsit la
locul numit Cremene şi l-a păstrat ani în şir, aşteptând
să mă întâlnească şi când cărările vieţii m-au dus în
preajma casei lui m-a observat strigându-mi:
- Ioniţă, stăi să-ţi dau orice, că ştiu că li-i cinsti!
Şi mi-a dat toporaşul din neolitic pe care-l cinstesc şi-
l păstrez ca pe una dintre cele mai preţioase piese din
colecţia mea.
Icoana cămărzanului a rămas peste vreme un act
de acuzare, un adevărat rechizitor al trecutului faţă de
prezentul de atunci.
Dacă nu aş fi avut îndrăzneala să surprind pe viu
această scenă în dramatica ei desfăşurare, poate că
astăzi, după scurgerea atâtor ani nici eu nu aş mai
crede şi aş zice: poate mi s-a părut.
Gioconda Oașului
Îndată ce m-am întors din București la începutul
lunii septembrie 1965, unde am fost invitat de
Academia Română la un simpozion etnografic, în
prima duminică, am plecat la Cămărzana, marea mea
slăbiciune, mai ales pentru peisajul ei văzut de la
Piatra Cornii. Deși timpul nu era favorabil pentru
fotografii de peisaj, am urcat totuși cu prietenii mei
care mă însoțeau, până în acel loc de unde am savurat
din nou aceeași priveliște atotcuprinzătoare. Am
coborât apoi în comună unde am avut norocul
3
Eseu
nesperat de a întâlni câteva fete cu cunună, cărora a
fost „musai” să le fac câte un „chip” așa cum au dorit
ele, pentru ca la urmă să le fac și așa cum am dorit eu,
fotografii documentare cu împletitura de mireasă
văzută din față, profil și din spate.
Ceea ce m-a făcut să consider acea zi din ajun de
toamnă ca o zi mare din viața mea de foto-amator, și
care mi-a adus mari satisfacții, a fost icoana-portret a
unei fete cu cunună, pe numele ei David Maria - care
pur și simplu m-a fascinat. În afară de înfățișarea ei
plăcută, o brunetă cu fața lunguiață pe care „ți se
odihneau ochii”, m-a izbit sobrietatea ornamentației
părului ei împletit, în special cea foarte discretă a
„fețelor obrazului”, în comparație cu explozia de
culori a mărgelele din zgărdanele ce ornau „coada
miresei”, în comparație cu cele din alte sate, ca Bixad,
Moișeni, Certeze, Racșa etc., a acelorași împletituri.
Parcă și prin această discreție a ornamentației părului
din față / de cele două părți de unde vine și denumirea
locală, respectiv de zonă, „fețele obrazului” / doar cu
câteva fire de lână de culoare galben închis; mi se
atrage atenția că aici suntem într-un ținut cu totul
retras, singuratic, la margine de codru, la capăt de
lume. Acest simțământ l-am avut privind împletitura
miresei din Cămărzana, iar când am rugat-o să se
întoarcă pentru a o fotografia și din spate, am rămas
uluit de contrastul aproape de necrezut dintre
ornamentația părului în față și cea din spate - de unde
și denumirea de „coada miresei”: un evantai
multicolor al numeroaselor zgărzi dispuse simetric în
formă de semicerc acopereau aproape în întregime
împletitura părului (țesătura), căci într-adevăr
șuvițele erau atât de fine și ochiurile atât de mici încât
puteai zice că părul nu este împletit, ci țesut.
O explozie de culori izbește plăcut ochiul mirat
de atâta frumusețe și, nu știu prin ce asociație de idei,
mi-a venit să compar acest amalgam cromatic cu
acela al florilor din nord, de pe cercul polar, care își
trăiesc scurta viață în puținul răgaz ce-l au în puținele
zile călduțe, însorite dintre o iarnă prelungită și ivirea
unei noi ierni timpurii, când își etalează exuberante
culori, să atragă puținele gâze.
De necrezut cum la o distanță de câțiva km, ca de
exemplu între Bixad și Cămărzana, să fie totuși în
cadrul aceleiași împletituri tradiționale, atât de
variate tipuri de împodobire, nu de la o zonă la alta, ci
de la o așezare la alta, în cadrul aceleiași zone. Și
aceasta este o caracteristică a Țării Oașului.
Privind chipul distinsei fecioare din Cămărzana
mi-a venit în minte „țâpuritura” feciorului „de pe
sate” - adică din altă localitate din Oaș - în timp ce
dansa cu o fată din Cămărzana:
„Mândră din Cămărzana,
Ce mi-ai dat din mâna ta,
Că nu te mai pot uita?”
Eseu
Mireasa din Bixad
În Țara Oașului, „de când îi lumea” și până acum
câțiva ani, nunțile aveau loc în zi de joi, considerată de
oșeni din moși-strămoși și până la noi, nepoții și
strănepoții lor, ca fiind „zi cu noroc”.
Pe la mijlocul lui octombrie am fost poftit la o
nuntă de către un bun cunoscut din Trip, feciorul său
cel mai mic se însura cu o fată din Bixad. Bineînțeles
că nunta era în zi de joi, care a fost o zi călduță,
senină, iar roua abundentă, nu s-a rușinat să
zăbovească până spre amiazi în locurile mai îndosite.
Pe la amiazi am sosit la casa miresei, sub dealul
Mănăstirii, având la mine ambele aparate, Exacta și
Zeiss Ikon-Superikonta cu care făceam 16 clișee 4,5 x
6.
Mireasa tocmai „suferea” ultimele retușări din
partea femeilor și a prietenelor care o „înstruțau”.
„Miresuica” era foarte tânără, doar împletitura și
podoabele o mai maturizau. Am fotografiat-o la loc
deschis, în ograda părintească. Când am privit-o mai
de aproape, din diferite unghiuri, parcă m-am simțit
transpus mult înapoi în timp și parcă aveam în fața
ochilor, fiica unui rege dac, gata de a-și întâmpina
alesul inimii care urma să sosească cu alai mare din
cine știe ce colț îndepărtat al Daciei, la această aleasă
floare, căreia i-a mers vestea frumuseții.
Mi s-a mai întâmplat - și nu odată - aici în Țara
Oașului să fiu furat pe moment și transpus în timp în
urmă cu veacuri sau chiar milenii. Așa ceva mi s-a
întâmplat și de data aceasta, trebuind să fac un efort de
voință și să mă reîntorc la prezent, transpunând pe
peliculă chipul gingaș al miresei. După ce s-a terminat
ceremonialul de „rămas bun” luat de „staroste” în
numele miresei de la părinții și neamurile ei, am mai
făcut fotografii și cu alaiul miresei spre cununie. Cu
ceea ce am cules în imagini în acele ceasuri aveam
4
)
Marturii culturale
motive îndreptățite să mă simt foarte mulțumit și în
realitate, eram. Nu mai așteptam nimic de la acea zi
din mijlocul lui octombrie și puteam pleca satisfăcut
acasă, doar fotografia mirilor după cununie mă
reținea, ca să-mi îndeplinesc obligația și față de
neamurile mirelui.
Alai de nuntă din Bixad - „Prin vulturi vântul viu
vuia”
Așteptam să sosească și mirele. În aparatul
Exacta mai aveam 3 clișee pe care aș fi dorit să le fac
cu orice subiect: fie și un chip banal, pentru a putea
developa filmul, iar mirii urma să-i fotografiez cu
Superikonta.
Dar ... parcă am prins un zvon care vestește
apropierea alaiului. Soarele îmi venea chiar în față,
așa că nici parasolarul nu prea m-ar fi ajutat, așa că
„din instinct fotografic” - zic eu - mi-am ales un loc
potrivit în care razele soarelui nu ajungeau, fiind
oprite de un frasin îngemănat ce se ridica dincolo de
drum. Ca să nu stau chiar degeaba, am măsurat cu
Sixtomatul ce-l aveam atunci intensitatea luminii,
fixând diafragma și timpul de expunere, continuând
să aștept alaiul mirelui care se apropia. În față era o
căruță trasă de doi cai albi ca spuma laptelui, urmată
de alte căruțe cu cai ce se țineau cât mai aproape de
cea din frunte, în care se afla și mirele. La început nu
îmi venea să cred, dar fiecare pas ce-mi apropia acest
neașteptat de frumos alai, mă încredința că ceea ce
văd e realitate. Toată lumea de pe marginile drumului
privea cum se apropie căruțele, care, după ce au
scăpat de urcușul mai greu au pornit la trap, în
chiuiturile dezlănțuite ale nuntașilor și a melodiilor
ceterașilor.
Colbul uliței era răscolit de copitele cailor. După
căruța dintâi, celelalte se pierdeau parcă estompat în
spatele ei, învăluite în norul de colb stârnit, și în
această înaintare a alaiului am fost surprins, dar nu
înainte de a duce aparatul la ochi și de a cuprinde cât
am putut de liniștit în acele momente și a încadra cât
mai corect imaginea, urmărind cu multă atenție

)
Marturii culturale
momentul - cheie, momentul dinamic al întregii
scene, acela în care va trebui să declanșez. Am avut
puține secunde în care ochiul a urmărit atent trapul
parcă sincronizat al cailor și când am crezut că e
momentul, am declanșat. În orice caz acest moment
nu trebuia să fie nici cu o secundă mai târziu, astfel că
am surprins clipa când botul unui cal a atins marginea
conului de umbră al frasinului - parasolarul meu.
A fost atâta lumină și umbră în acest tablou încât
involuntar m-am gândit la marele regizor Eisenstein,
cu deosebirea că aici nu am făcut nici cea mai mică
regie, dar parcă totul a fost regizat: fiecare persoană
de pe marginea opusă a drumului, ia parte în felul său
la trecerea acestei fantastice cavalcade, demnă de
alaiul descris de marele nostru Coșbuc în Nunta
Zamfirei.
Atâta a fost: a 125-a parte dintr-o secundă, timp
suficient să fixez pe peliculă unul dintre ultimele
alaiuri tradiționale de nuntă din Țara Oașului, în toată
splendida ei desfășurare, datină care la vremea aceea,
nici nu mă gândeam că nu va dăinui mai mult. Ar fi
fost păcat, mare păcat dacă nu ar fi rămas un
document stric autentic, fără nici cea mai mică urmă
de regizare, despre aceste alaiuri de nuntă cu căruțe
trase de cai iuți, înnebuniți și ei de țâpuriturile
nuntașilor, de cântecul ceterei și de clinchetul
zurgălăilor de pe steag. Alaiul a trecut în sus,
aproximativ 200 metri, apoi s-a întors într-un
adevărat concurs de viteză, un fel de „Ben-Hur” văzut
cu ochii mei timp în care am coborât și eu de la
„Nunta Zamfirei”, din nou în Țara Oașului.
Eram sub puternica emoție a momentului
anterior, pe care nu-mi venea a crede că am reușit să-l
rețin în momentul cel mai potrivit. Simțeam marea
satisfacție că nu am scăpat această fază care mi s-a
îmbiat după atâția zeci de ani de drumeții prin Țara
Oașului. Îmi venea să strâng la sân aparatul foto și
fericit să-l mângâi ca pe un prieten bun, căci știam că
pe pelicula de cei câțiva cm2, așteaptă în stare latentă
să fie adusă la viață una din cele mai frumoase scene
de nuntă văzute în viața mea. Eram atât de fericit
pentru ce ne-a adus acel mijloc de brumărel.
Când am scos filmul din baia de fixaj, am
constatat cu o rară satisfacție, că toate clișeele sunt
reușite, iar cea cu alaiul de nuntă este o raritate. Din
mii și mii de fotografii se mai întâmplă să-mi
reușească și mie câte una…
Tabloul mărit la dimensiunile de 2m x 1,10 m
este în holul Muzeului Țării Oașului din Negrești.
La salonul internațional de artă fotografică
organizat de țara noastră în decembrie 1979 a fost
admisă și această lucrare, căreia i-am dat titlul „Prin
vulturi vântul viu vuia”, pentru a pune icoana mea din
Țara Oașului, cât mai aproape de „Nunta Zamfirei”
lui badea George din Hordoul Năsăudului.
5
Eseu
Durerea neamului
Pârjolul celui de al doilea război mondial ardea
omenirea. Într-un sat, nu departe de Tisa, ne-am
apropiat de o bisericuță veche de lemn din dealul care
domina întreaga împrejurime, observând o tânără
care stătea pe gânduri lângă un mormânt proaspăt,
având mâna stângă sub bărbie, iar privirea îi aluneca
undeva, departe.
Ce mult am regretat că nu aveam un teleobiectiv,
pentru ca fără să o stânjenesc, să o pot surprinde în
această poziție. Jenat, m-am apropiat de ea și am
rugat-o să mă ierte, dar să stea în continuare așa ca și
înainte, ca și cum eu nu aș fi acolo.
Am surprins-o în această poziție, având în planul
ultim al imaginii, o parte din peretele bisericuței, pe
care se zăreau câteva cruci de lemn, dintre care una
mai recentă. Am făcut un singur clișeu deși poziția
tinerei îndoliate se preta la o mulțime de poziții, dar
eram și eu cuprins de durerea pe care o vedeam
exteriorizată pe fața ei. „Durerea Neamului”, mi-a
venit dintr-odată în minte, ca titlu al acestei scene,
deoarece sunt convins că de nenumărate ori de-a
lungul zbuciumatei noastre istorii, durerea neamului
se răsfrângea în sufletul îndurerat al nenumăratelor
femei-mame, în sufletul acelora care și-au pierdut ce
au avut mai drag, pentru ca Neamul nostru să trăiască
mai departe.
Dacă avem pictura lui Rosenthal din 1848
intitulată „România revoluționară”, pentru mine
această icoană, la aproape un veac de la acel
memorabil an, simboliza durerea tuturor mamelor
care și-au pierdut soții și copiii, pentru ca toţi cei ce
vor urma, să aibă un trai mai bun.
Ileana - căci așa o chema – reprezenta pentru
mine în acele timpuri, nu numai durerea noastră a
celor sfârtecați de la sânul patriei mame, ci și durerea
întregului neam românesc, pentru clipele grele prin
care trecea.
1
Claudiu Porumbăcean, (editor), Ioniţă G. Andron,
Fotografii comentate – Commented Pictures, Ed.
Muzeului Sătmărean, Ed. Argonaut, Satu Mare, Cluj
Napoca, 2017, 116 p.
Eseu
George Pop de Băsești,
secvențe din legăturile lui cu Sătmarul
Viorel CÂMPEAN
Ne-am propus în cele ce urmează
să ne reamintim principalele legături ale
lui George Pop de Băsești cu oameni și
locuri din actualul teritoriu al județului
Satu Mare. Neîndoielnic, cele mai multe
localități și cei mai mulți dintre oamenii
despre care vom vorbi au aparținut
Sălajului istoric; aparținând acum
județului Satu Mare, ar fi păcat ca acele legături să se
piardă în negura istoriei.
Întâia legătură a lui George Pop de Băsești
credem că o reprezintă faptul că mama sa, Susana
Pop de Turț, făcea parte dintr-o familie nobiliară cu
origini oșenești. Cunoaștem că membri din această
familie locuiau în a doua parte a secolului al XIX-lea
în comunele Turț, Batarci, Cămărzana și Odoreu.
Donaţia nobiliară fusese făcută în Turţ1. Un lucru
interesant reiese din arborele genealogic al familiei
Pop de Băsești, anume că un strămoș al lui George
Pop a avut un fiu, Petru, care din căsătoria cu Susana
Raț a avut o fiică, Elisabeta, căsătorită întâia oară cu
un anume Andrei Pop din Turț2. Blazonul familiei
„Papp de Turcz” îl găsim în monografia comitatului
Sătmar, redactată în primul deceniu al secolului al
XX-lea sub redacția lui Borovszki Samu3. Mama
patriotului a fost caracterizată ca „o femeie nobilă,
economă, prevăzătoare – calități ce are să le
transmită și fiului ei”4.
Ne vom menține în registrul rubedeniilor.
Aici trebuie să amintim familia preotului Ştefan
Pop de Mireşu Mare, incontestabil înrudită cu
ramura Pop de Băsești5. În 1892, slujind în parohia
Babța, a fost prezent la Viena, între delegaţii care au
prezentat „Memorandumul”. Primul născut în
familia lui Ștefan Pop de Mireșu Mare a fost Petru
Pop de Mireşu Mare6. Dispunea de o avere destul
de mare, numărându-se printre cei mai bogaţi preoţi
din zonă. A activat în cadrul Despărțământului
Şimleu al „Astrei”. Îl găsim alături de George Pop de
Băsești în luptele electorale din 1905. Celălalt fiu al
lui Ștefan Pop de Mireșu Mare a fost Grigore Pop
de Mireşu Mare 7 , care și-a efectuat studiile
gimnaziale la Satu Mare, fiind elevul lui Petru Bran.
A salvat un preţios protocol al şedinţelor Societăţii
de lectură a junimii româneşti sătmărene, oferindu-l
cu mărinimie profesorului Vasile Scurtu, cel care
avea să fie autorul monografiei închinate lui Petru
6
)
Marturii culturale
Bran. Membru pe viaţă al „Astrei”, a
sprijinit activităţile culturale pe aceste
meleaguri, spre exemplu „Societatea
pentru fond de teatru român” și
„Reuniunea învăţătorilor români” din
părţile în care a slujit. La Acâș s-a născut în
1886 unicul fiu, Ştefan (m. 1977, Gherla).
Naşii copilului au fost George Pop de
Băseşti cu soţia, lucru ce atestă înrudirea
cu familia celebrului patriot.
Cronologia ne aduce apoi în față
ultimul an de liceu, efectuat la Premonstratenși în
Oradea, unde „la îndrumarea sa idealistă” a
contribuit și faptul că i-au fost colegi Dimitrie
Sfura8, Samuil Pelle (1837-?, preot greco-catolic, a
slujit la Supuru de Jos și Săsar) 9 sau Laurențiu Caba,
despre care vom avea ocazia să mai vorbim.
Un preot greco-catolic născut acum 150 de
10
ani în teritoriul de azi al județului Satu Mare (la
Unimăt), Antoniu Băliban, a avut șansa de a trăi
între 1902-1915 în imediata apropiere a lui George
Pop de Băsești, fiind paroh în localitatea de reședință
a acestuia, dar deținând și funcția de secretar
personal al marelui patriot. Personalitate a
ținuturilor noastre, memorandist, în toți anii cât a
fost lângă „badea George” au suferit împreună, dar
nu au renunțat la idealul național. A ținut de altfel ca
somnul de veci să îl doarmă la Băsești, aproape de
cel care i-a fost un model de viață și de patriotism11.
O legătură interesantă este și cea cu protopopul
onorar Ioan Marcu12.Nunta tânărului teolog cu
Aurelia Vaşvari, fiica pr. Ioan Vaşvari, a fost foarte
apreciată de redacţia „Familei” lui Iosif Vulcan,
fiind considerată chiar „de imitat”. La eveniment,
George Pop de Băseşti, deputat dietal, a propus ca în
dansul miresei să fie inclusă şi o colectă pentru
fondul Societăţii „Petru Maior”. S-au strâns 50 de fl.,
din care jumătate au fost dăruiți spre ajutorarea
medicinistului de la Universitatea din Pesta,
Ludovic Meheşiu13. Constanța prieteniei și nutrirea
de sentimente românești o demonstrează și în 1894,
când, alături de învăţătorul Alexandru Paul şi câţiva
poporeni din Giurtelec, a sprijinit lupta fruntaşilor
împrocesuaţi la Cluj14.
La 30 decembrie 1891, un grup de clerici
greco-catolici de la Gherla, îl felicită pe
„conducătorul plin de zel și devotament pentru
cauza noastră națională”, George Pop de Băsești,
urându-i totodată un nou an plin de izbânzi. Între
aceștia îi remarcăm pe viitorii slujitori ai

)
Marturii culturale
credincioșilor din actualul județ Satu Mare: Ioan P.
Bruchental15, Teodor Vaida16,Domiţian Cupșa17,
Alexandru Băban18.
O legătură strânsă a avut și Alexiu Berinde19
cu George Pop de Băsești. Aici amintim doar că la 22
februarie 1898 s-a ţinut în casa lui adunarea de
constituire provizorie a Despărțământului Sătmar-
Ugocea al „Astrei”, cu participarea lui George Pop
de Băseşti. S-a format un comitet format din Gavril
Lazăr de Purcăreţi, Vasile Lucaciu, Antoniu Gitta, G.
Barbul şi George Şuta. Mai târziu se va spune că
despărţământul se constituia „cu chiu cu vai” 20, fiind
totuși înfiinţat la 25 august 1898 la Seini. Putem
spune că înființarea acelui despărțământ a fost
posibilă și prin sprijinul patriotului din Băsești.
O legătură puternică cu George Pop de
Băsești a avut și Ştefan E. Cucu. Născut în 1856 la
Urminiş, a rămas orfan de tânăr, cu alţi patru fraţi,
având şansa de a fi crescut de către George Pop de
Băseşti. Studiile gimnaziale le-a început la Liceul
minoriţilor din Baia Mare, activând în cadrul
„Societăţii de lectură” 21. A absolvit liceul la Beiuş în
1879 iar după aceea a studiat teologia la Gherla,
absolvind în 1882, în acești ani corespondând cu
binefăcătorul său. S-a căsătorit cu Maria Rezei, fiind
hirotonit în 1883. Fruntaş al mişcării naţionale
pentru emanciparea românilor, în 1892 s-a numărat
printre cei 300 de memorandişti români prezenţi la
Viena. Nu e un lucru de mirare căci încă din anii
studenţiei la Gherla ştim că a scris lui George
Bariţiu. A fost ales pentru a fi prezent la Conferinţa
P.N.R. din 7-9 mai 1887 de la Sibiu22. A colaborat şi
la „Şezătoarea”, cu poezia Toate trec, în chiar
ultimul număr de apariţie al „foii poporului român”
condusă de Iosif Vulcan23. Sub pastoraţia sa a fost
construită în 1889 biserica de zid cu hramul „Sf.
Arhangheli Mihail şi Gavril” din filia Sărvăzel. S-a
numărat printre primii membri ai „Astrei” de pe
aceste meleaguri. A trecut la cele veşnice în 24
decembrie 190424.
Stăruim acum asupra legăturilor lui Ştefan E.
Cucu cu muzica şi literatura. Amintindu-şi de
frumoasele vacanţe de la Băseşti, petrecute alături
de alte domnişoare precum surorile Aurelia şi Elena
Vaşvari, Maria Stanciu, Emilia şi Eugenia Trifu,
toate fiice de preoţi greco-catolici, Elena Pop de
Băsești îl descrie şi pe Ştefan E. Cucu. Dar iată acest
text apărut în anul când fiica ilustrului patriot a
decedat: „În lipsă de şcoale româneşti de fete, toate
învăţam în şcoli streine şi acuma trebuia să suplinim
prin diliginţă proprie ceeace nu făcusem la şcoală:
cunoaşterea literaturii şi cultivarea muzicei noastre
româneşti. Bunul nostru noroc ne favoriză şi-n
această direcţie, căci în persoana poetului sălăjan
7
Eseu
Petre Dulfu, am avut un potrivit şi competent
maestru. Domnul Dulfu, azi pensionar în Bucureşti,
e originar dintr-un sat din jurul Băseştilor, din Tohat,
şi petrecea în vacanţa de vară mult la noi şi fiind încă
pe atunci un poet tânăr mult promiţător, care văzând
zelul nostru de-a ne instrui şi introduce în tainele
literaturii române, se ocupa de noi cu multă răbdare
şi bunăvoinţă. Mai era apoi la noi un teolog tânăr,
Ştefan Cucu, care rămânând cu alţi patru fraţi orfan
de tată şi mamă, fu primit sub tutoratul tatei şi aşa
petrecea vacanţele totdeauna la noi. Era şi acesta o
fire cam poetică. Aşa apoi se completau rolurile,
făcând domnul Cucu repetiţiile din diferiţi autori
indicaţi pentru noi prin d. Dulfu. Se învăţau multe
poezii pe de-a rostul şi se citea mult, pentru a ne
deprinde cu pronunţarea şi accentul, căci în ţara lui
«amu» şi «hăpt aşe» se vorbea o românească cam
pocită pe acele vremuri”25.
Intelectualii din părțile despre care vorbim
și-au manifestat adesea solidaritatea cu George Pop
de Băsești. În 11 iunie 1866 alături de numeroși
credincioşi ai lor au fost prezenţi la Urmeniş mai
mulți preoţi greco-catolici unde au protestat
împotriva deciziei prefectului Wesselényi F. de
Hodod de a-i suspenda din funcţii pe primpretorii
Alex. şi George Pop, precum şi pe juratul Mihai Pop
din Băseşti26. Între conducătorii protestatarilor îi
remarcăm pe: Ioan Vașvari27, Mihai Musta, Ioan
Șimon, Daniil Vultur, Laurențiu Caba.
Preotul Daniel Vultur28 a fost alături și la
alegerile din 1875 de George Pop de Băseşti,
susţinându-l cu însufleţire.
În luptele electorale din 1905 au fost, alături
de George Pop de Băsești, „la înălțimea chemărei și
datoriei naționale” și avocatul Andrei Cosma,
precum și preoții Antoniu Băliban, Laurențiu Caba
și Petru Pop.
Insistăm acum asupra personalității
părintelui Laurențiu Caba (1833-1910). Născut în
Ortelec, a făcut parte, probabil, din familia Caba din
Ortelec, având încă doi frați preoți, Lazăr și Petru
Caba. Familia era nobilitată din 1465 de către Matei
Corvin, la 1575 de Ştefan Báthori şi de către Maria
Thereza în 1776. A terminat gimnaziul la Oradea în
1854, fiind coleg de clasă cu George Pop de Băseşti,
după cum am precizat. Teologia a urmat-o la Blaj,
absolvind în 1858, an în care a şi fost hirotonit. Altă
sursă afirmă că anul hirotonirii ar fi 1859. Căsătorit
cu Maria Stan.
După hirotonire a slujit la Târgu Lăpuş
(Lăpuşul unguresc). În 1860, copleşit de sărăcia din
parohie, scrie o scrisoare impresionantă
protopopului, cerând o proprietate pentru a putea
ridica aşezăminte necesare bunei funcţionări a
Eseu
bisericii şi şcolii. A fost apoi multă vreme slujitor al
credincioşilor din Giurtelecu Hododului, din 1861
până în 1881. A fost membru al „Astrei” încă din anii
când slujea în această parohie.
La Giurtelec s-au născut nu mai puţin de 10
copii ai familiei Caba, 5 dintre ei au murit însă la
vârste fragede. Deşi cu o familie numeroasă, a putut
să le asigure copiilor şcolarizarea în condiţii optime,
întrucât era unul dintre cei mai bogaţi preoţi din
zonă, deţinând la un moment dat 97 iugăre de teren
agricol. Din 1881 până în anul trecerii la veşnicie, a
funcţionat în parohia Someş-Guruslău, cu filia
Husia, din districtul Năpradea, purtând însă titlul de
vice-arhidiacon emerit al Oarţei29.
La 14 martie 1905 românii din părțile
Tășnadului îi scriau: „Deși rămas-ați rănit pe câmpul
de luptă, Vă asigurăm că fiecare picur de sânge,
vărsat pentru drepturile noastre, a stors, pe de o
parte, mii și mii de lacrimi de bucurie, văzând cum
mâna Tatălui Ceresc n-a lăsat să Vi se curme viața
scumpă, - iar, pe de altă parte, sângele vărsat va fi
totdeauna un memento, un impuls puternic, pentru
noi, în lupta titanică ce avem să o purtăm pentru
existența noastră națională, din care luptă cu puteri
îndoite voim a ne lua și noi parte cinstită”30.
În 1905 George Pop de Băseşti şi dr. Vasile
Lucaciu au fost condamnaţi la câte 7 zile de arest şi
câte 140 de coroane amendă pentru că au convocat la
10 ianuarie 1905 conferinţa Partidului Naţional
Român, care fusese dizolvat; cei doi au făcut apel
prin avocatul dr. Teofil Dragoş31.
În 4 august 1907 plaiurile nord-vestului
românimii au îmbrăcat straie de sărbătoare. La
Băsești era omagiat veteranul luptei de emancipare a
românilor de pe aceste meleaguri, George Pop.
Festivitățile au fost deschise prin oficierea liturghiei,
oficiată de către vicarul Olimpiu Barbuloviciu,
8
)
Marturii culturale
împreună cu protopopul Augustin Vicaș și parohul
local Antoniu Băliban. După terminarea serviciului
religios a fost vizitat mormântul părinților
sărbătoritului. Și-au desfășurat apoi lucrările
adunările generale ale Despărțământului „Astra”
Sălaj și a Reuniunii Femeilor Române Sălăjene. La
orele 12.00 a avut loc prezentarea copiilor sălăjeni.
George Pop de Băsești a înmânat la peste 300 de
mame premii între 2-10 coroane, răsplătind astfel
devotamentul și aleasa educație dăruită odraslelor. A
urmat masa comună, unde au rostit toasturi, printre
alții, dr. Vasile Lucaciu și Iosif Patachi32. Acesta din
urmă a adresat românilor sălăjeni invitaţia de a
participa la adunarea naţională a românilor din
Sătmar, pentru a discuta realizarea scopurilor
naţionale şi apărarea limbii strămoşeşti33. De notat că
evenimentul aniversar a fost onorat și de prezența
unor patrioți din Regat, Emanoil Butculescu,
Alexandru D. Florescu, Nicu Filipescu.
Vom încheia demersul nostru referindu-ne la
o figură mai puțin cunoscută a istoriei acestor locuri,
un apropiat prin naștere al lui George Pop de Băsești,
dar cu o contribuție importantă la 1 Decembrie 1918,
când locuia în părțile Ugocei, la Halmeu. Dr. Sever
Pop (1884-?), s-a născut în localitatea Băița din
Sălajul istoric (actualmente în jud. Maramureș,
localitatea are denumirea Băița de sub Codru), în
familia preotului greco-catolic Dumitru Pop și a
Mariei Frâncu. Tatăl era originar din Băsești și
locuia peste drum de casa lui George Pop de
Băsești34. Mama era fiica preotului Gavrilă Frâncu
din Ciolt. Singurul frate al tatălui, Andrei, deținuse
funcția de președinte al Secției VI – urbarială a
Înaltei Curți de Casație din Budapesta. Decedat în
1907, acesta și-a lăsat întreaga avere Mitropoliei din
Blaj, unde a fost administrată ca Fundațiunea lui
„Andrei Frâncu”. Sever, în calitate de nepot, a
beneficiat de o sumă importantă, îndestulătoare
pentru efectuarea studiilor universitare. După
terminarea studiilor Sever Pop a deschis, în 1912, un
cabinet de avocat la Halmeu. În 1915 s-a căsătorit cu
Aurelia, fiica preotului Ioan Hotea din Turț. În anul
1918 împreună cu Dr. Ioan Doboși a organizat plasa
și județul Ugocea, ținând adunarea de constituire la
17 noiembrie 1918 în comuna Turț. În 30 ianuarie
1919, fiind urmărit de un detașament militar, a
trebuit să plece din județ, trecând linia
demarcațională cu ajutorul protopopului Aurel
Dragoș. A suferit o internare de 4 săptămâni.
În ședința adunării generale de constituire a
C.N.R. Turț din 17 noiembrie 1918, a fost delegat
alături de alți 4 români pentru Adunarea de la Alba-
Iulia din 1 Decembrie 1918. A fost ales membru al
Marelui Sfat Național, el spune că „probabil la

)
Marturii culturale
propunerea lui Gheorghe Pop de Băsești, care mă
cunoștea, fiind de origină din comună Dsale, unde
îmi petreceam vacanțele școlare, locuind la bunicul
meu – peste drum – fiind încredințat în ziua adunării
și cu ducerea tuturor proceselor-verbale de
constituire din întreg Ardealul, pe cari apoi le-am
dus personal, mergând împreună cu întreg Statul
Major în frunte cu Dl. Gheorghe Pop de Băseşti -
până în sala de ședință”.
La 1 aprilie 1919 a fost numit judecător la
Judecătoria din Cluj, apoi la Șomcuta Mare. Și-a
deschis cabinet de avocat în această localitate, unde
a rămas până la 3 septembrie 1940. În refugiu, a fost
numit Inspector de Control la două fabrici din
Timișoara, iar în octombrie 1941 a fost delegat ca
Administrator General al bunurilor expropiate de la
evreii din județul Timiș-Torontal, funcție în care a
rămas până la 1 aprilie 1942. S-a apropiat apoi de
fiica sa Aurelia, care era căsătorită cu dr. Sabin
Cioară, avocat, deschizându-și cabinet de avocatură
în Baia de Arieș, jud. Cluj-Turda. Considerăm
important să precizăm povestea fotografiei pe care o
redăm și noi în cuprinsul articolului: „Neavând altă
fotografie, Vă trimit pentru întrebuințare o
fotografie din anul 1918 pusă la cartea de Identitate
No. 295/1925 a baroului Satu-Mare, rugându-vă să
binevoiți a mi-o restitui la timp, deoarece nu am altă
legitimație la mine din partea Baroului”35.
Nu ne vom opri atenția în materialul de față
asupra relației dintre George Pop de Băsești și „Leul
de la Șișești”, în acest caz de prietenie și de aceeași
stare permanentă de veghe în slujba națiunii fiind
publicate numeroase documente și informații. De
altfel, relația dintre cei doi corifei ai patriotismului
românesc din părțile noastre ar merita un volum
separat.
Note:
1. Ioan cavaler de Puşcariu, Date istorice privitoare la
familiile nobile române, vol. I, Cluj-Napoca, 2003, pp. 17-
18; vol. II, Cluj-Napoca, 2003, p. 286.
2. Ioan Georgescu, George Pop de Băseşti. 60 de ani din
luptele naţionale ale românilor transilvăneni, Oradea,
1935, p. 16.
3. Szatmár vármegye. A Magyarország vármegyéi és
városai központi szerkesztő-bizottságának felügyelete
alatt, Budapest, [1908], p. 600.
4. Ioan Georgescu, op. cit., p. 15.
5. Ştefan Pop de Nireşu Mare (1822-1898). Căsătorit cu
Terezia Bencze, a fost hiroronit în 1844, slujind la Ghirolt,
din 1845 până în 1850, iar din acel an până la repausare
doar în Babța. Dedicat neamului său, a avut de suferit de pe
urma atitudinii din primăvara anului 1848, când se pare că
a fost întemniţat alături de un alt slujitor al altarului, Moise
Sora Noac. Căsătoria i-a fost binecuvântată cu venirea pe
9
Eseu
lume şi a copiilor: Petru și Grigore, amândoi preoți.
Spiritul lui patriotic este vădit şi de dărnicia dovedită faţă
de soldaţii români răniţi în Războiul de Independenţă.A
fost membru al „Astrei”.
6. Petru Pop de Mireşu Mare (1856-1914). A urmat liceul
la Beiuş, absolvind în 1877, iar teologia la Gherla, în 1881.
Căsătorit cu Veronica Laszlófi. A fost hirotonit în 1882,
slujind la Traniș, Babţa și Corni. Vezi și Schematismus
Venerabilis Cleri Dioecesis Szamosujváriensis graeci
ritus catholicorum pro anno a Christo nato 1900, Gherla,
1900, p.334.
7. Grigore Pop de Nireşu Mare (1859-1942). A urmat
teologia la Gherla, unde se pare că a fost preşedinte al Soc.
Literare Seminariale „Alexi-Şincai”. Căsătorit cu Emilia
Ossian. Hirotonit în 1882.A slujit la Acâş și Unimăt, apoi
și-a legat viața de Gherla. În 1910 a primit numirea de
canonic iar în 1914 era canonic prebendat. A deţinut vreme
de 11 ani funcţia de rector al Seminarului din Gherla. În
1930 era canonic arhidiacon sau lector, vicepreşedinte al
Tribunalului matrimonial şi al Exactoratului diecezan,
preşedinte al Comisiei pentru examinarea cantorilor. A
păstrat o legătură frumoasă cu localitatea natală,
iconostasul bisericii de zid, fiind realizat pe spesele sale,
întru amintirea scumpilor săi părinţi. A ajuns nestorul
Capitlului Catedral din Gherla, trecând la cele veşnice la
sfârşitul anului 1942. Vezi „Unirea”, Blaj, an LII, nr. 50, 26
decembrie 1942, p. 4.
8. Dimitrie Sfura (1831-1858), poet născut la Vezendiu,
mort de tânăr, o poezie a sa a fost apreciată de Mihai
Eminescu, vezi George Vulturescu, Cultură şi literatură în
ţinuturile Sătmarului. Dicţionar 1700-2000, Satu Mare,
2000, pp. 219-220.
9. Viorel Câmpean, Preoți din Sătmar, ms.
10. Idem, 150 de ani de la nașterea părintelui Antoniu
Băliban, „Mărturii culturale”, Satu Mare, an II, nr. 2 (6),
aprilie-iunie 2017, pp. 2-5.
11. Idem, Antoniu Băliban – o personalitate a ţinuturilor
nord-vestice, în „Flori de crin”, Şimleu Silvaniei, an XV
(serie nouă), nr. 4 (57), decembrie 2015, pp. 13-17.
12. Ioan Marcu (1857-1925). A absolvit liceul la Beiuş în
1874, iar teologia patru ani mai târziu la Gherla. Hirotonit
în 1879, a slujit la Nadișu Român, Giurtelecu Hododului
(aproape 40 de ani) și Bezded.Vezi șiSchematismus
Venerabilis Cleri Dioecesis Szamosujváriensis graeci
ritus catholicorum pro anno a Christo nato 1906, Gherla,
1906, p. 315.
13. „Familia”, Budapesta, an XV, nr. 86, 8/20 noiembrie
1879, p. 556; Ibidem, nr. 94, 6/18 decembrie 1879, p. 604.
14. Nicolae Josan, Adeziunea populară la mişcarea
memorandistă (1892-1895. Mărturii documentare,
Bucureşti, 1996, p. 299.
15. Ioan P. Bruchental (1866-?). A absolvit gimnaziul la
Beiuş în 1888. Studiile teologice le face la Gherla,
absolvind în 1892. A slujit la Sudurău, Bicaz, Porț,
Derșida, Suplacu de Barcău. A fost un membru activ al
„Astrei”. Viorel Câmpean, Preoți din Sătmar, ms.
16. Teodor Vaida (1870-1950). A absolvit liceul la Beiuş,
teologia la Gherla, absolvind în 1894. Hirotonit în 18
aprilie 1895. A slujit la Biuşa, Hurezu Mic, Bănişor și
Sărăuad. Vezi și http://www.caietesilvane.ro/articole/
Eseu
885/Monografia-localit-259-355-ii-Biu-351-a-V.html
17. Domiţian Cupșa (1865-1925). Arhidiacon onorar, s-a
născut la Câmpia (Sălaj) în familia înv. emerit Constantin
Cupşa. A absolvit liceul la Beiuş, teologia a studiat-o la
Gherla, remarcându-se atât pe tărâmul spiritual, cât şi pe
terenul luptei naţionale. A slujit la Porţi și Tășnad, unde a
fost şi protopop din 1925. Şi-a văzut visul cu ochii, fiind
prezent în 1 Dec. 1918 la Alba Iulia. Vezi Preoţii greco-
catolici Dumitru şi Viorel Câmpean, Domiţian
Cupşa,personalităţi ale localităţii Câmpia Sălaj, în „Flori
de crin”, Şimleu Silvaniei, an XVII (serie nouă), nr. 1 (62),
martie 2017, pp. 7-10.
18. Alexandru Băban (1869-1932). Studiile gimnaziale şi
liceale le-a urmat la Liceul de Stat din Baia Mare, iar apoi
teologia la Gherla. Hirotonit în 1894, a slujit la Odoreu,
Bixad și Prilog. În 31 aug. 1909 a fost prezent la Baia Mare
la constituirea P.N.R. comitatens Satu Mare.A fost
membru al desp. Sătmar-Ugocea al „Astrei”.A fost unul
dintre cei mai de seamă militanţi din părțile oșenești pentru
unirea tuturor românilor. Rămânând văduv de tânăr, casa
lui a devenit azil pentru copii, în fiecare an creştea câte trei,
oferindu-le îngrijire şi educaţie. Viorel Câmpean, Oameni
şi locuri din Sătmar, vol. III, Satu Mare, 2015, pp. 178-
182.
19. Alexiu Berinde (1844-1923), vezi pentru biografia
detaliată a acestuia și Claudiu Porumbăcean, Viorel
Câmpean, Kereskényi Sándor, Oameni din Seini, Arad,
Satu Mare, 2013, pp. 30-49.
20. „Familia”, Oradea, an XXXIV, nr. 7, 15/27 februarie
1898, p. 84, Ibidem, nr. 35, 30 august/11 septembrie 1898,
p. 419.
21. V. Scurtu, M. Triteanu, „Societatea de lectură a elevilor
români de la Liceul din Baia Mare (1869-1877)” în „Studii
şi articole de istorie”, VIII, 1966, Bucureşti, p. 161.
22. Ioan Ciocian, Biserica şi societatea românească din
Transilvania. Vicariatul Silvaniei în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, Arad, 2000, p. 248.
23. „Şezătoarea”, Oradea, an VIII, nr. 12, 15/27 decembrie
1882, p. 188.
24. Pentru detalii vezi Viorel Câmpean, Marta Cordea,
Ioan Eugeniu Cucu, deputat al Tăşnadului în Dieta de la
Pesta, în „Acta Musei Porolissensis”, Zalău, sub tipar.
25. Elena Hossu-Longin, Amintiri, în „Ţara Silvaniei”,
Zalău, 1940, pp. 5-11.
26. Ioan Georgescu, op. cit., p. 36.
27. Ioan Vașvari (1837-1915). S-a născut în familia
Vaşvari, înnobilată în 1563 de către Ferdinand I. A absolvit
liceul la Beiuş iar teologia la Gherla. Hirotonit în 1862. A
slujit la Urminiş și Bârsău de Sus.Fruntaş al mişcării
naţionale din zonă, memorandist. În 1868 a fost prezent la
adunarea de solidaritate cu Pronunciamentul de la Blaj a
românilor din zona Codrului, membru de frunte al
Despărțământului Şimleu al „Astrei”. Vezi Viorel
Câmpean, Oameni şi locuri din Sătmar, vol. I, Satu Mare,
2010, pp. 164-165; Ioan Ciocian, op. cit., pp. 122, 253,
258.
28. Daniel (Dănilă) Vultur (1813-1879), s-a născut,
probabil, în familia pr. Demetriu Vultur la Apşa de Mijloc.
Hirotonit în 1836, a fost slujitor numai al credincioşilor
din Bârsău de Sus, până la repausare.A fost conectat la
10
)
Marturii culturale
activitatea cultural-patriotică manifestată pe atunci de
intelectualii din zona Codrului. A fost membru al „Astrei”,
încă din primii ani de funcţionare a acesteia. A făcut parte
din grupul de patrioţi sălăjeni care au redactat
Memorandul din 1861. În 2 august 1868 a semnat protestul
românilor din zona Codru împotriva instituirii
dualismului. În anul 1870 şcoala confesională românească
din localitate a fost transformată în şcoală de stat. La
intervenţia hotărâtă a lui, caracterul naţional, românesc, a
fost păstrat.În anii 1877-1878 a militat pentru strângerea
de fonduri în sprijinul soldaţilor români aflaţi pe frontul
cuceririi Independenţei.A avut, probabil, trei fete: Iulia
(căsătorită cu pr. George Marchiş), Terezia (căsătorită cu
avocatul Simion Popovici-Deseanu) şi Lucreţia
(căsătorită cu pr. Vasile Pavel, nepot de frate al episcopului
Mihail Pavel).
29. Victor Bojor, Canonicii Diecezei greco catolice de
Gherla (1857-1937), Cluj, 1937, p. 193; Simion Retegan,
Parohii, biserici şi preoţi greco-catolici din Transilvania
la mijlocul secolului al XIX-lea (1849-1875). Mărturii
documentare, Cluj-Napoca, 2006, pp. 192-194;
S c h e m a t i s m u s Ve n e r a b i l i s C l e r i D i o e c e s i s
Szamosujváriensis graeci ritus catholicorum pro anno a
Christo nato 1900, Gherla, 1900, p. 291.
30. Ioan Georgescu, op. cit., pp. 129-130.
31. „Familia”, Oradea, an XLI, nr. 26, 26 iunie/9 iulie
1905, p. 311.
32. Iosif Patachi (1872-1952). S-a născut la Vezendiu.
Liceul l-a terminat la Oradea în 1892. A urmat apoi
cursurile Seminarului teologic din Strigoniu, absolvind în
1896. Căsătorit cu Carolina, fiica lui Gavril Lazăr de
Purcăreţi. A fost hirotonit în 1898.A început preoţia ca şi
cooperator şi învăţător în parohia Sanislău, până în anul
1907 când va ajunge paroh în Săsar, lângă Baia Mare. În
1917 conducea oficiul vice-arhidiaconal al distr. Ardusat.
În 1909 a fost prezent la Baia Mare la constituirea P.N.R.
comitatens Satu Mare. La 1 Decembrie 1918 a participat la
Marea Adunare de la Alba Iulia, în calitate de deputat de
drept. Şi după Unire a avut activitate politică, pe aceeaşi
linie naţională, ulterior naţional-ţărănistă.Destinul lui, şi
preoţesc, se va contopi, începând cu 1928 cu o parohie
importantă pentru părțile Sătmarului, Sanislău. A avut
activitate îndelungată în cadrul „Astrei”, încă de pe
vremea când slujea la Săsar. Între 1928 şi 1942 a fost
preşedinte al cercului Sanislău al „Asociaţiunii”.
„Aderent” al P.N.Ţ, prin 1946 era în vizorul autorităţilor.
33. Ioan Tomole, Aniversarea împlinirii vîrstei de 70 de
ani a lui Gheorghe Pop de Băseşti, moment semnificativ al
manifestării voinţei de unitate şi libertate a poporului
român, „Acta Musei Porolissensis”, Zalău, IV, 1980, p.
582.
34. Demetriu Pop (1853-1915). A absolvit liceul la Satu
Mare în 1873. A urmat apoi teologia la Gherla. A fost
hirotonit în 1877. A slujit după hirotonire în Băița, în Motiș
și Culcea, parohie unde a și trecut la cele veșnice.
35. Gelu Neamţu, Mircea Vaida-Voevod, 1 Decembrie
1918. Mărturii ale participanţilor. Ioachim Crăciun.
Documente la un sfert de veac de la Marea Unire, vol. I,
Bucureşti, 2005, pp. 270-271.

)
Marturii culturale
Profesorul Ioan Giurgea,
un dascăl de vrednică amintire
Carol C. KOKA
Mărturisesc că răsfoiesc cu
emoție un număr mai vechi din
perioada interbelică a revistei
”Școala sătmăreană” (nr. 9,
noiembrie 1937). La pagina 9 se
găsește un articol semnat de
profesorul Ioan Giurgea în care el
dezvăluie, prin cele 20 de întrebări pe care le pune,
starea jalnică în care se află învățământul
românesc, în multe locuri din partea de nord-vest a
țării, și face importante propuneri pentru grabnica
remediere a situației.
Ilustrul profesor solicită edificarea de localuri
de școală, impunătoare ”igienice, frumoase,
moderne”, cu un număr corespunzător de
învățători. Directorii de școli, după câțiva ani de
directorat, să lase locul altora și să nu considere
direcțiunea ca un bun al lor, ca un monopol.
Solicită apoi ca învățătorii din fiecare județ să aibă
câte un reprezentant al lor în parlamentul țării. El
vrea să vadă mai multă demnitate, mai multă
conștiință națională, oameni harnici, energici,
cinstiți, oameni deștepți, care să nu calce niciodată
principiul sacru creștinesc: ”Ce ție nu-ți place,
altuia nu face”. Și scrie în încheiere: ”Ar fi bine, ca
un suflu nou, de înnoire, și de purificare, să vină
peste această frumoasă țară, peste acest încercat
popor, care a răbdat cum nici un popor de pe lume
n-a răbdat. Și, astfel să înscriem în cartea sfântă a
neamului, acea zi, care să ne despartă de lumea
cea veche și care să ne arate noi zări prevestitoare
de zile mai senine și mai fericite”.
Profesorul Ioan Giurgea s-a născut în anul
1907, în localitatea Mădăras din județul Satu Mare
într-o familie de țărani înstăriți, Gheorghe și Maria
Giurgea. A avut trei frați: Gheorghe, Vasile și
Coriolan. Gheorghe, născut în anul 1902, a devenit
învățător, apoi profesor de istorie. A fost directorul
adjunct al Liceului de băieți ”Mihai Eminescu”
din Satu Mare. A decedat în anul 1959. Vasile
11
Eseu
Giurgea (1905-1968) a rămas în
satul natal. Coriolan Giurgea (?-
1 9 4 5 ) a f o s t t o t î n v ă ț ă t o r,
necăsătorit. În timpul celui de-Al
Doilea Război Mondial, a
participat la luptele pentru
eliberarea Budapestei, apoi la
luptele din Cehoslovacia. A căzut în
luptă, locul mormântului său
nefiind cunoscut.
Ioan Giurgea a urmat școala primară în satul
natal, după care Școala Normală din Sighetu
Marmației, devenind învățător în anul 1925. Ca
învățător a funcționat în localitățile: Homorod,
Terebești, Baba Novac, Mădăras, Satu Mare, la
Școala Generală nr. 1. A depus o muncă de
apostolat, permanent fiind preocupat de ridicarea
național-culturală a românilor. Gheorghiță Horia,
în lucrarea ”Satu Mare, oameni și fapte”, Satu
Mare, 1935, la pagina 41, lucrare apărută cu un
cuvânt înainte semnat de Nicolae Iorga, scrie:
”Ioan Giurgea este tânărul, activul și simpaticul
învățător din comuna Mădăras, neobosit luptător
nu numai pe terenul școlilor, dar și pe cel cultural
și național…”.
Profesorul Ioan Giurgea a fost președintele
Societății culturale ”Dr. Vasile Lucaciu” a
tineretului intelectual din comuna Mădăras. La
Satu Mare a colaborat la revista profesional-
literară a Asociației Învățătorilor din Satu Mare,
”Viața Școlară”, fondată de Dariu Pop, revistă la
care Ioan Giurgea devenise redactor în anul 1940.
În anul 1937 a editat volumul ”Probleme
școlare și naționale la graniță”. Despre această
carte Th. I. Țucanovici, în revista ”Datina” a scris
următoarele: “Cartea bate foarte mult la ochi prin
revoltă, o mânie mai mult ironică… Cuvintele sunt
alese, gramatica perfectă și oglindește un om
străbătut de iubirea de patrie”. Referindu-se în
carte la plaga analfabetismului răspândit la sate,
autorul scrie că analfabetismul se poate combate
prin ”înființarea școlilor primare, acum
insuficiente, și mărirea numărului de învățători.
Eseu
Mai propune pregătirea tinerilor pentru viață,
redeșteptarea sentimentelor patriotice și naționale,
înființarea atelierelor școlare, a laboratoarelor și
creșterea numărului de dascăli”.
În timpul odiosului Dictat de la Viena, Ioan
Giurgea s-a refugiat împreună cu familia la Arad,
cu soția Angela (născută Văleanu), fiul Dorin și
socrii Iuliu și Veturia. În timpul războiului a fost
concentrat și trimis pe front. Reîntors, a profesat
ca învățător la Școala nr. 1 din Satu Mare, apoi la
școlile nr. 5 și 4. A obținut în urma cursurilor
urmate, diploma de profesor. S-a pensionat în anul
1969. În ultimii ani ai activității sale a fost
secretarul Filialei sătmărene a Societății de științe
filologice. A decedat la 16 martie 1978. A lăsat în
manuscris începutul romanului ”Neamul
săracilor”.
Semnatarul acestor rânduri l-a avut pe Ioan
Giurgea ca profesor de limba și literatura română,
în clasa a V-a, la Școala Generală nr. 4 din Satu
Mare, actualul Liceu Sportiv. Era unul dintre cei
mai reprezentativi profesori. În timpul orelor
punea mare accent pe gramatică, citirea textelor
literare și pe compunere. Avea pretenția ca elevii
să urmărească cu degetul textul citit. Noi elevii i-
am dat numele de ”Tăticu”. Toamna, mai ales,
elevii preferau să piardă vremea pe la tarabele de la
piața din apropiere, în loc să meargă la ore. Atunci
când profesorul făcea prezența, el se interesa de
fiecare elev de ce lipsește. I se răspundea că acel
elev se află la piață. Atunci profesorul amenința:
”Lasă că îl voi spune la tăticul său”. Oriunde îl
întâlneam, îl salutam cu mult respect. Impunea și
prin statura lui. Când îl întâlneam, avea obiceiul să
ne pună întrebări din gramatică, în curtea școlii, în
pauze sau chiar pe stradă. Era un profesor exigent,
dar bun. Își făcea meseria cu conștiinciozitate. Am
fost nu odată lăudat de el pentru compunerile pe
care le făceam.
Pe ”Tăticu” îl cunoșteam de la grădiniță, din
anii 1954-1956. Educatoarea de la Grădinița de pe
Bulevardul Republicii, azi Vasile Lucaciu, era
soția profesorului, doamna Angela, verișoară
primară cu soacra mea, învățătoarea Luiza
Nicoară. Familia Giurgea locuia în clădirea în care
se afla grădinița, la nr. 29. Ulterior am aflat că în
această clădire a locuit în ultimii ani ai vieții sale
12
)
Marturii culturale
dr. Vasile Lucaciu. O placă dezvelită pe clădire
menționează acest lucru.
În al său ”Jurnal literar (1974-1989)”, Nae
Antonescu, consemnează pentru ziua de joi, 16
martie 1978 o întâlnire pe care a avut-o cu Mircea
Zaciu, dar și faptul că moare la Satu Mare
profesorul Ioan Giurgea, fost învățător și redactor
la ”Școala sătmăreană”, prima serie: 1938-1940.
El a fost un animator cultural al Sătmarului, alături
de Mihai Bălaj din Seini, cu care împreună a
redactat revista. Și scrie mai departe: ”Când în
1970 am ajuns în situația să scot publicația în
seria a doua, l-am pus să-și scrie amintirile de la
”Școala sătmăreană”, pe care le-am publicat la
rubrica ”Texte și documente”.
Cartea lui Ioan Giurgea, publicată în 1938,
a fost apreciată de Nae Antonescu ca fiind o:
”Contribuție prețioasă la bibliografia
sătmăreană”. ”Mi-a fost – scrie Nae Antonescu -,
aproape zece ani secretar la Societatea de științe
filologice, Filiala Satu Mare, un fel de om de
i n i m ă , b u n g o s p o d a r, i u b i t o r d e s l o v ă
românească”. Profesorul Ioan Giurgea a fost
înmormântat în cimitirul greco-catolic de lângă
Gară. Cu prilejul înmormântării, profesorul și
omul de cultură Nae Antonescu a rostit un frumos
cuvânt de rămas bun, care a impresionat întreaga
asistență.
Bibliografie:
1.”Școala sătmăreană”, Anul XIV, nr.9,
noiembrie, 1937, p. 9-13
2. Gheorghiță Horia, Satu Mare. Oameni și fapte,
Tipografia Gloria, Satu Mare, 1935.
3. Antonescu, Nae, Pilda vie a înaintașilor, în
”Cronica sătmăreană”, anul XIV, nr.3.457, 7
ianuarie, 1981, p. 2
4. Câmpean Viorel, Oameni și locuri din Sătmar,
Editura Citadela, vol. II, Satu Mare, 2010
5. Andrișan, Dariana, Giurgea, Pilda vie a
înaintașilor – profesorul Ioan Giurgea,
”Citadela”, anul V, nr. 33-38, iulie-octombrie,
2011, p.59-62
6. Antonescu, Nae, Jurnal literar (1974-1989),
Ediție și studiu introductiv: Florina Iliș, Editura
Argonaut, Cluj-Napoca, 2015

)
Marturii culturale
Aspecte privind învățământul românesc
din zona sătmăreană a fostului Sălaj istoric
în perioada interbelică
Marin POP
A doua zi după Marea Adunare
Naţională de la Alba Iulia, conducerea
Transilvaniei a fost încredințată unui
Consiliu Dirigent (guvern provizoriu),
la conducerea căruia a fost ales marele
om politic sălăjean, Iuliu Maniu. Între
cele 12 ministere (Resort se numea la
vremea respectivă) s-a numărat şi un
Resort al Cultelor şi Instrucțiunii
Publice, în fruntea căruia a fost
desemnat fruntaşul politic arădean, Vasile Goldiş.
Uniformizarea învățământului la nivelul întregii
țări începe abia prin punerea în practică a legii pentru
învățământul primar al Statului și învățământul
normal-primar adoptată la 26 iulie 1924, sub
ministeriatul lui dr. Constantin Angelescu, care a avut
mai multe mandate de excepţie în fruntea
învăţământului românesc, în timpul guvernărilor
liberale1, fiind considerat un al doilea Spiru Haret
pentru şcoala românească.
În timpul mandatelor sale de ministru al
Instrucțiunii Publice s-au construit numeroase școli și
în județul Sălaj. Amintim aici câteva din şcolile
construite sau reparate până la sfârşitul anului 1925,
cuprinse în zona noastră de studiu: Giorocuta, Supurul
de Sus, Hodod şi Nadişul Hododului. Urmau a fi
definitivate şcolile din Ciuta, Ser şi Giurtelecul
2
Hododului .
Legea învățământului din iulie 1924 prevedea,
printre altele, că: „Învățământul primar este
obligatoriu pentru copiii tuturor cetățenilor români. El
este gratuit în școlile statului”. Durata învățământului
primar era de 7 clase; în primele 4 clase se predau
elemente de cultură generală, iar în următoarele 3 se
întărea și completa cultura generală, „dându-se în
același timp o deosebită dezvoltare învățământului
3
practic utilitar” .
După anul 1924, încep să sosească tot mai
mulţi dascăli din vechiul Regat care erau atraşi, în
primul rând, credem noi, de un spor de 50% pe care îl
aveau la salariu faţă de învăţătorii locali. Mulţi dintre
ei însă au venit pentru a întreprinde muncă de
apostolat, aici la graniţa de vest, având în vedere faptul
că exista o criză de dascăli bine pregătiţi, în primii ani
de după Marea Unire.
13
Eseu
Unii dintre „revoluţionarii ”
dascăli sosiţi din vechiul Regat, intră în
conflict cu preoţii locali, contestându-le
autoritatea şi subliniind faptul că Spiru
Haret nu s-a luptat pentru ca dascălii să
fie conduşi de preoţi. Un astfel de
contestatar a fost învăţătorul Gheorghe
Alboiu din Tămăşeşti4, care analizează
raporturile dintre preoţi şi învăţători,
precum şi cauzele deselor mutări ale
dascălilor dintr-un sat în altul. Dar
acesta a fost un caz izolat. Dascălii
veniţi din vechiul Regat nu înţelegeau
legăturile dintre preoţi şi şcoală şi că înainte de 1918
aici au funcţionat şcoli confesionale, unde cel care se
ocupa de buna administrare a şcolilor erau preoţii şi
senatul bisericesc scolastic. Desigur că au fost şi
cazuri în care preoţii şi-au depăşit atribuţiunile, dar ele
nu pot fi generalizate.
Unul dintre învăţătorii veniţi din vechiul
Regat în zona studiată de către noi a fost Zaharie C.
Pruteanu, originar din Moldova, care a funcţionat ca
dascăl la şcoala din Giurtelecul Hododului în perioada
1925-1928 şi „a desfăşurat o activitate atât şcolară cât
şi extraşcolară foarte frumoasă. De la Dsa încoace
archiva este condusă în cea mai mare regulă”5.
După cum reiese şi din cuprinsul monografiilor
şcolare, progresul înregistrat de şcoala românească
după 1918 este evident. Creşte numărul de elevi,
frecvenţa şcolară şi scade numărul de analfabeţi, în
special în rândul tinerei generaţii şcolite după 1918.
În continuare, redăm câteva exemple ale şcolilor
din zona studiată. Iată ce se afirmă în monografia
şcolii din Babţa despre învăţământul din perioada
interbelică, în comparaţie cu cel de dinainte de 1918:
„Provedinţa Dumnezeiască după sfârşitul războiului
mondial a dispus schimbarea situaţiei regretabile
întucât şcoala devenind şcoală de stat, a primit de înv.
pe Emilia Aluaş, actuală înv. în Zalău soţia dlui V.
Drăgan inginer agronom. Dânsa a funcţionat un an
dând cele mai bune rezultate, dovadă recunoştinţa
revizorului de control, Alexandru Pop care i-a dat nota
6
foarte bună” .
În monografia şcolii din Nadişul Hododului se
subliniază că înainte de 1918 nu a existat şcoală cu
predare în limba română. De asemenea, nici în primii
ani de după Marea Unire: „În comuna Nadişul
Hododului n-a existat şcoală românească înainte de
Eseu
Unire. De la Unire până în anul 1920, n-a existat nici
chiar şcoală de stat. În 1920 luna dec. Trecând la
serviciul statului de la şcoală confesională ref. şi fost
învăţător de stat înaintea Unirei.
Cu trecerea în serviciul statului a înv. Lucs
Francisc la 19 dec. 1920, s-a reînfiinţat şi în această
comună şcoală de stat, însă nu s-a făcut educaţia în
limba română, fiind secţie maghiară şi pe motivul că
învăţătorul nu cunoştea de loc limba română. Comuna
e locuită de unguri.
Cu penzionarea înv. Lucs Francisc, la 1 sept.
1926 am fost transferat subsemnatul Bedö Francisc,
de când şi până în prezent conduc şcoala.
În prezent se propune la această şcoală în 2
limbi: română şi maghiară, neputându-se scoate limba
maghiară din şcoală”7.
Învăţătorul Vasile Ardelean consemnează în
monografia şcolii din Sărăuad despre perioada 1919-
1933 următoarele: „Cu data de 1 sept. 1920, după
războiul cel mare sau mondial şi alipirea meleagurilor
subjugate la o Românie Mare, întregită între fireştile-i
hotare, se preia de către Statul român prin domnii:
Vasile Marcu înv. local, Oşan Mihai primarul comunei
şi notarul cercual Plos, zidul şcolar de peatră fost al
Statului maghiar, pe lângă următorul proces verbal:
„Protocol, luat la 1 septembrie 1920, cu prilejul
preluării şcoalei naţionale de la confesiunea reformată
fiind de faţă subscrişii: 1. Dl. secretar Plos face
cunoscut Ord. Revizoratului şcolar ceea ce conf. ref. ie
spre ştiinţă, cu aceia eştepţiune că conf. ref. au fost
predat şcoala la reg. 3 călăraşi pentru cvartir pe lângă
inventar ad. Vasile Marcu înv. preia şcoala cu toate
rechizitele prescrise în inventarul luat în 18 nov. 1919.
Nefiind altceva de pertractat, şedinţa se închise.
D.c.m.s. Semnat: Mihai Oşan primar, Plos jegyzö, V.
Marcu înv., Elekes Gyula ref. lelkész. Asistent la
luarea în primire a şcoalei, Plut. Maj. V. Olteanu,
1.9.1920”.
Acest zid şcolar s-a construit între anii 1908-
1910, de către statul maghiar, cu primul învăţător
Nagy Karoly şi apoi Ordög Aron până la preluare.
După 1920 plata învăţătorilor români ai
şcoalei naţionale revine Statului, iar întreţinerea ei,
comunei. Conform acestora, se încep apoi lucrările de
amenajare a şcoalei în vederea deschiderii cursurilor.
În 10 oct. 1920, Revizoratul şcolar al judeţului Sălaj,
prin Ord. nr. 2301 – 1920, face cunoscut sfatului şcolar
constituit pe lângă şcoală, că Ministerul Instrucţiunii
Publice, Secretariatul General din Cluj cu nr. 28759 –
1920, a numit pe Dl. Vasile Marcu înv. tit. şi C. Sireagu
înv. ajutor la şcoala primară naţională din Sărăuad,
căci între timp avându-se în vedere populaţia şcolară
numeroasă, s-a sistemizat şi postul al II-lea, fiind
plasat în localul şcolaei proprietate a confesiunii gr.
cat. Din 1 sept. 1920, şcoala primară de Stat din
Sărăuad funcţionează cu 2 puteri didactice, dintre cari,
14
)
Marturii culturale
puterea I-a didactică în localul de şcoală proprietate a
statului şi situat în mijlocul comunei, iar puterea II-a
didactică în localul mai sus amintit”8.
La rândul lui, învăţătorul Vasile Caraba, autorul
monografiei şcolii din Ţeghea, consemnează
următoarele: „După unirea tuturor Românilor a trecut
pe la 1920 în posesiunea şi controlul statului Român.
Adevărata şcoală românească datează din
1921 când este înv. Ioan Iancu azi demnisionat. A fost
înv. până în anul 1928. El a fost bun român, a iubit
foarte mult şcoala românească. A voit să fie şcoala, o
adevărată şcoală românească chiar dacă era
frecventată de toate naţionalităţile. Din cauza aceasta
a fost neînţelegeri între el şi popor mai ales între el şi
românii filo maghiari cari nu puteau suferi ca copii lor
să fie obligaţi a vorbi limba româească, pe care ei nu o
înţeleg nici azi.
În anul 1928 a ocupat postul de înv. Caraba
Vasile. În anul şcolar 1932-1933 are înscrişi 56 elevi
împărţiţi în 5 clase. Se clasifică după naţionalitate
români 17; unguri 36; evrei 3; Total 56. La cursul de
adulţi sunt înscrişi 5 din care ştiutori de carte 4 şi unul
neştiutor de carte, români. Din câţi frecventează
şcoala cunosc limba românească şi o vorbesc, români
17 iar unguri şi evrei 22. Nu ştiu deloc româneşte 17
elevi. Nu vorbesc pe stradă, acasă şi în alte locuri
limba românească 26 elevi, români 4” 9.
Învăţătorul A. Precup din Unimăt, pe lângă
evoluţia procesului de învăţământ, arată şi
personalităţile marcante care au studiat la şcoala
respectivă: „Întreţinerea şcoalelor până la anul 1924
cădea în sarcina com. bis. contribuind statul român cu
leafă bănească învăţătorilor. De la anul 1924 statul
Român statificând învăţământul primar şi pe
învăţătorii confesionali români, a rechiziţionat dreptul
de folosinţă a şcoalelor confesionale române,
atribuind întreţinerea lor comunei politice conform
legii şi reglem. Înv. primar din 1924, contribuind statul
cu leafă bugetară învăţătorilor. Şcoalele sunt
proprietatea imobilă şi pe mai departe a com. bis.,
pentru uzul cărora, statul prin comuna politică plătea
chirie comunităţii bis. Învăţământul cu toate
îndatoririle aparţinătoare lui de la 1924 şi până în
prezent să face în conformitatea legii, regulamentului
şi-a programei analitice promulgată în 1924. […] În
cursul timpurilor şcoala din Unimăt, dar mai ales de la
preluarea acestor ţinuturi de către Imp. român – a dat o
mulţime de oameni de valoare culturală ca: Medici:
Dr. Ştefan Pop, Gherla a studiat în Cluj, Austria şi
Germania; Dr. Ignaţiu Terţan, Oradea a studiat în Cluj;
Dr. Volumia Bălibanu, Cluj a studiat în Cluj; Avocaţi:
Căpâlnaşiu Ioan a studiat în Cluj; Culic George a
studiat în Cluj; Tătăran Ioan a studiat în Oradea; Terţan
Nicolae a studiat în Oradea; Mare Ioan a lui Vasile, a
studiat la Cluj; Preoţi: Nicolae Iuhas, preot Satu-Mic;
Şerban Nicolae preot în Odaşa; Virgil Bălibanu, preot

)
Marturii culturale
prof. de teologie Cluj; Teofil Bălibanu, preot Marca;
Chiş Gheorghe, preot Bicaz; Notari: Vasile Podar,
notar Camăr; Învăţători: Marc Vasile, înv. Moara-
Banfi; Caraba Vasile, înv. Ţeghea; Pereş Maria, înv. la
Şc. norm. de fete Gherla; Ana Culic, înv. Hurez;
Viorica Căpâlnaşiu, înv. Unimăt; Podariu Elisabeta,
înv. Camăr; Juhas Ioan, înv. diplomat fără post;
Funcţionari: Titea Gheorghe, percepţia Supurul de
Jos; Pop Traian, percepţia Tăşnad; Culic Augustin,
percepţia Tăşnad; Culic Emilia, funcţ. jud. de ocol
Tăşnad; Ştefan Pop, funcţ. R.M.S. (Regia
Monopolului de Stat – n.n.); Mărincaş Grigore, funcţ.
R.M.S; Pal George, funcţ. R.M.S.; Râpa Ioan,
agronom la Episcopia Bihor; Mărincaş Ignaţiu, funcţ.
R.M.S.; Bob Aurel, funcţ. R.M.S.; Plosca Grigore,
funcţ. la Ocolul Silvic; Racolţa Victor, impiegat de
mişcare la C.F.R. Gheorgheni; Tărţan Paul, Arte şi
Meserii; Studenţi: Ovidiu Bălibanu, Valeria Bălibanu,
Caraba Grigore, Plosca Ioan, Racolţa Vasile, Terţan
Vasile, Culic Grigore, Chiş Victor, Lemeni Pop
Silviu”10.
La şcoala din Giorocuta se remarcă activitatea
deosebită a învăţătorului Ioan Talpoş, consemnată şi
de către urmaşul său, Augustin Mocanu: „În anul 1920
vine ca înv. cu calificaţie Talpoş Ioan care a servit până
la anul 1928 desfăşurând o activitate destul de
însemnată. Sub dânsul s-a clădit noul local şcolar.
În anul 1928-29 a servit ca înv. Filimon
Alexandru. Diploma de capacitate şi-a câştigat-o la
şcoala normală „Iosif Vulcan” din Oradea.
În anul 1929-30 a fost înv. Sabou Alexandru
absolvent al şcoalei normale din Zalău.
În anul 1930-32 sunt două puteri didactice.
Înv. Pitea Ilie în postul I şi înv. Pop Luiza în postul II,
absolventă a şcoalei normale de fete din Şimleul
Silvaniei.
În anul 1932 sunt transferaţi ca înv. Mocan
Aug. În postul I absolvent al şcoalei normale „Iosif
Vulcan” din Oradea şi Mocan Cristina n. Mărincaş în
11
postul II absolventă a preparandiei din Gherla”
Cea mai completă monografie şcolară rămâne,
însă, cea elaborată de vrednicul dascăl şi director al
şcolii din Hurezul Mare, Traian Cionfli. Iată cum
descrie el perioada de mari prefaceri de după Marea
Unire, până în anul 1933, când a elaborat monografia
şcolii, publicată în serial de către conducerea revistei
„Şcoala Noastră”, revista pedagogică a învăţătorimii
sălăjene, care apare la Zalău, în perioada 1924-1940:
„A început apoi epoca organizării şi adaptării vieţii
noilor cerinţe create de unire. Aşa a trebuit să se
organizeze şi şcoala. În anul 1923 s-a făcut statificarea
tuturor şcolilor confesionale române din provinciile
alipite de către guvernul român, împreună cu
învăţătorii acestora. Şcoala din Hurez de asemenea a
fost statificată. Statul îşi ia obligaţiunea de a plăti
învăţătorul, iar susţinerea localului trece în sarcina
15
Eseu
comunei politice.
Dreptul de proprietate a rămas şi pe mai departe al
bisericii până în anul 1927 când comuna politică a
cumpărat definitiv localul actual cu suma de 200.000
lei.
În anul 1924 prin noua lege se organizează
învăţământul primar punându-se pe bazele moderne
de azi.
În 1925 se votează noua lege de unificare
administrativă prin care pe 1 Ianuarie 1926 comuna
Hurez se alipeşte jud. Sălaj primind numirea de
Hurezul Mare, iar şcoala trece sub administraţia şi
controlul Revizoratului şcolar din Zalău.
În 1926 Dl Ioan Fathi e numit de subrevizor de
control. În locul dânsului până la finea anului e numită
D-ra Emilia Culic din Unimăt, ca suplinitoare. Ea face
primul examen de absolvire cu 7 clase.
În noua sa calitate Dl Ioan Fathi obţine de la
Comitetul şcolar judeţean din Zalău un ajutor de
50.000 lei cu care până în 1929 renovează radical
localul şcolar, amenajându-se o a doua sală de
învăţământ.
În anul 1927-28 funcţionează la această şcoală D-
ra Cornelia Fathi singură. Numita are diploma de
învăţătoare de la Şcoala normală de fete din Şimleu. Îşi
face serviciul punctual şi ţine poporului în duminici şi
sărbători conferinţele impuse prin ofensiva culturală
de atunci, punând bazele unei biblioteci şcolare.
În anul 1928, la postul II., nou înfiinţat e numită
D-ra Eugenia Giurca, exact cu aceeaş pregătire. Tot în
acest an, statul român a înfiinţat şi o secţie germană
pentru copiii de această naţionalitate, al cărei titular
este până azi Dl Paul Richt înv. de gr. I.
În anul 1930 Dl Ioan Fathi e numit directorul
şcoalei primare de stat din Şimleu, unde se mută cu
toată familia. În acest an funcţionează la şcoala din
Hurezul Mare D-rele Eugenia Giurca ca directoare, iar
la postul 2 Felicia Haiduc tot cu aceeaş pregătire, de
origine fiind din comuna vecină Supurul de Jos.
Deodată cu începerea anului şcolar 1931-32 am
fost transferat aici subsemnatul împreună cu soţia mea
Ana Cionfi. Eu am diploma de la Şcoala normală de
învăţători din Zălau iar soţia mea de la cea din Şimleu
şi am venit din comuna Măerişte. Titlul meu e definitiv
iar soţia mea e provizorie.
Condiţiunile între cari se efectuează învăţământul
sunt destul de satisfăcătoare. Populaţia este
înţelegătoare şi-şi trimite copiii regulat la şcoală.
Astfel frecvenţa în sezonul iernii este de 95 % iar în cel
de vară e de 65-70 %. Această situaţie ne face să nu fim
nevoiţi a recurge la drasticele măsuri ale legii.
Populaţia e destul de cultivată, iar analfabeţi nu avem
deloc, sau poate dintre cei absolut bătrâni pe cari nu-i
găseşti. Foaia cea mai răspândită ce se citeşte de
români este „Unirea Poporului” de la Blaj ce vine în
comună în 5 exempl[are].
Eseu
Cu secţia germană însă avem necaz. Şvabii,
sfătuiţi de agenţii iredentei maghiare îşi trimit în cea
mai mare parte copiii la şcoala confesională
ungurească din loc, boicotând în toate chipurile secţia
germană care s-a creat tocmai cu scopul de a-i readuce
la originea lor etnică, germană. Se pare că acum se
duce mai cu multă furie lupta pentru maghiarizarea
şvabilor de aici decât în trecut şi am impresia că dacă
se va continua în felul în care s-a început, apoi peste
vre-o două decenii nici urmă nu va rămânea din şvabii
renegaţi”12.
În finalul instrucţiunilor trimise de Ioan Mango
învăţătorilor sălăjeni, se recomandă o documentare
cât mai solidă a monografiilor, subliniind faptul că „cu
cât monografia va fi sprijinită pe mai multe date
documentare cu atât este mai preţioasă”. Totodată,
indica şi sursele pe care învăţătorii le puteau folosi în
elaborarea monografiilor: arhivele şcolilor, cele
parohiale, a comunei, cărţile vechi bisericeşti, precum
şi tradiţia orală, acolo unde documentele lipseau. Era
obligatorie indicarea surselor şi se oferea ca model
monografiile întocmite în judeţul Bihor sau cele ale
Astrei.
Din păcate, după cum arătam şi mai sus, o mare
parte din documentele şcolare au dispărut în vremurile
tulburi ale primului război mondial, în timpul
revoltelor din toamna anului 1918 şi în timpul
ofensivei trupelor maghiare bolşevizate. În acest
context, în cazul în care lipseau documentele,
învăţătorii au făcut apel la memoria colectivă, la
persoanele cele mai în vârstă, care îşi mai aduceau
aminte de primii lor învăţători, după cum reiese şi din
monografia şcolii din Orţiţa: „Greutăţile care le
întâmpinăm în descrierea monografiei şcoalei sunt
cauze parte din neexistenţa totală a arhivei doar cum
am auzit de la bătrânul Zaharia Nuţ de 67 ani om cu
puţină carte şi de la bătrânul Botă Mihaiu de 75 ani
care au fost permanent în comună şi au spus ceace au
mai ştiut, iar parte din cauza schimbărilor dese a
învăţătorilor tineri câte ½ an sau un an, au propus în
această şcoală fără a lăsa urme din trecutul şcoalei13.
Pentru datele istorice, din analiza monografiilor
şcolare reiese că sursa principală cercetată de către
învăţători a fost Monografia judeţului Sălaj, autor
Petri Mor.
O altă sursă documentară foarte importantă
folosită de către învăţători în elaborarea monografiilor
şcolare a reprezentat-o arhiva parohiilor, acolo unde
ele au fost păstrate în ordine de către preoţi.
Un exemplu relevant este cel al preotului Romul
Mihalca, amintit de învăţătorul Traian Cionfi, autorul
monografiei şcolii din Hurezul Mare, care evidenţiază
izvoarele istorice studiate. De asemenea, subliniază că
lucrarea se doreşte a fi una cât se poate de obiectivă şi
că o dedică memoriei tuturor dascălilor care au
îndrumat copiii pe calea cunoaşterii: „Înainte de a
16
)
Marturii culturale
începe încrestarea la răboj a evenimentelor şcolare din
comuna unde funcţionez, am răsfoit arhiva şcoalei
destul de săracă în documente, precum şi a parochiei
locale, unde am găsit în schimb acte şi însemnări vechi
din belşug, puse la dispoziţie cu amabilitatea ce-l
caracterizează, de către M.O.D. Romul Mihalca, preot
local actual.
Ţin să fac o expunere obiectivă şi bazată pe acte
autentice constituite de înaintaşii noştri, cari au ţinut
vie făclia românismului, decenii lungi şi grele, chiar şi
în acest mic dar ameninţat cuibuşor străbun care este
acum Hurezul Mare. (…)14.
Fac acest omagiu postum atât preoţilor cât şi
învăţătorilor cari deşi între condiţiuni de viaţă mult
mai reduse decât ale noastre, au muncit din greu la
nivelarea drumului sufletesc şi la ridicarea poporului
sărac şi amărât, apunând în suprema sforţare înspre
mai bine.
Spiritul lor cred că şi azi veghează din sferele
cereşti asupra şcoalei pe care atât de mult au iubit-o;
călăuzind paşii celor ce-i duc mai departe menirea.
Pilda vieţii lor va fi isvorul nesecat al energiei ce
cuprinde sufletul nostru, animat de aceeaş sinceră
dorinţă de a continua şi duce spre înălţare faima
neamului nostru şi a geniului său străbun”15.
Odată elaborate monografiile şcolare, învăţătorii
aveau obligaţia de a întocmi o carte, pe care Ioan
Mango o numeşte „Cronica şcoalei”, un fel de jurnal,
„ca să putem creia legătură între trecut, prezent şi
viitor”. În Cronică, învăţătorii aveau obligaţia de a
scrie, pe lângă monografia şcolii, evenimentele
şcolare mai importante din viaţa şcolii, precum
începutul anului şcolar, rezultatul înscrierilor şi
statistica elevilor, mersul învăţământului, starea
igienică, progresul realizat în învăţământ şi educaţie,
trecerea elevilor la şcoli mai înalte, comerţ, meserii
ş.a.. De asemenea, serbările şcolare şi culturale,
înfiinţări de diferite societăţi cu elevii, etc. Un capitol
separat urma a fi rezervat pentru Corpul didactic şi
descrierea activităţii lui16.
Din păcate, entuziasmul lui Ioan Mango nu a avut
un ecou pe măsură în rândul dascălilor. Astfel până la
data de 1 septembrie 1927, termen prelungit, din cele
276 şcoli primare câte funcţionau în judeţul Sălaj au
fost trimise doar două lucrări pentru concurs, iar după
expirarea termenului încă 32.
În aceste condiţii, prin intermediul revistei
pedagogice „Şcoala Noastră” se făcea un nou apel
către cei peste 500 de dascăli care funcţionau la şcolile
primare din judeţ, să trimită inspectoratului
monografiile şcolilor unde ei îşi desfăşurau
activitatea. Era fixat un nou termen, pentru data de 1
aprilie 1928. Totodată, se sublinia faptul că nu se
cereau „lucrări lungi şi migăloase cu amănunte de
puţină importanţă, ci lucrări scurte de 2—3 pagini de
tipar, numai să cuprindă tot ce este esenţial şi să fie

)
Marturii culturale
bine lucrate”. Cele mai bune lucrări urmau a fi
premiate, după examinarea lor de către o comisie de
specialitate17.
Cu toate acestea, până în luna mai 1928, au fost
trimise doar 70 de monografii şcolare18, iar până în
luna februarie 1929 au fost trimise 8419.
Abia după 3 ani de insistenţe, majoritatea
şcolilor au trimis monografiile, în afară de cele din
Aluniş, Bodia, Buciumi, Chieşd, Cioara, Plopiş, Iaz,
Jibou, Răstolţ, Romita, Sanislău, Sălişte, Stremţ,
Tihău şi Valea lui Mihai20.
La începutul anului 1931, se făcea un nou apel
către cele câteva şcoli care nu au trimis monografiile
nici până la acea dată, printre ele, în mod
surprinzător, chiar Zalăul: „Suntem din nou siliţi să
ne ocupăm cu ele la acest loc, deoarece pe lângă
toate nizuinţele, ce depunem de 3 ani, încă n-am
primit monografia şcoalelor din Bodia, Carei,
Plopiş, Răstolţul Mare, Romita, Sanislău, Salişte,
Stremţ, Valea lui Mihai şi Zălau”21.
În anul 1932, prin ordin ministerial, Traian
Gherman este numit Inspector general pentru
învăţământul primar din Ardeal.
Una dintre primele sale preocupări a fost
reluarea iniţiativei întocmirii monografiilor şcolare.
În acest sens, trimite inspectoratelor judeţene un
chestionar cu structura pe care învăţătorii trebuiau să
le respecte în elaborarea monografiilor şcolilor în
care îşi desfăşurau activitatea. La rândul său, noul
Revizor şcolar al judeţului Sălaj (inspector general),
Dumitru Mărgineanu, ajuns în funcţie în anul 1930,
după pensionarea vrednicului dascăl Ioan Mango, a
popularizat chestionarul prin intermediul
prestigioasei reviste pedagogice sălăjene, Şcoala
Noastră, în luna decembrie 1932.
La final, Dumitru Mărgineanu sublinia
„importanţa excepţională a acestor lucrări, prin
faptul, că ele vor forma temelia unei opere menită să
perpetueze pentru posteritate evoluţia culturală a
22
poporului şi viaţa satelor noastre” .
În continuare, redăm şi noi structura
chestionarului pe care învăţătorii trebuiau să-l
completeze şi sursele de documentare pe care le
puteau folosi, el alcătuind, în fapt, monografia şcolii
din satul respectiv: „1. De când există în localitate
şcoală românească ? (In aceasta privinţă, a) veţi
consulta arhiva şcoalei, a comunei şi în special
arhiva parohiei, cu îngăduinţa dlor, preoţi; b) veţi
întreba bătrânii satului, cari Vă pot servi date foarte
preţioase din timpul, când încă nu se găsesc date
oficiale din arhive. Veţi nota numele şi etatea
persoanei, care v'a dat informaţiile.)
2. Intru cât a existat şcoală românească, dar a
fost sistată, sau transformată în şcoală cu limbă de
predare străină, a) se va nota de când şi până când a
existat ca şcoală românească; b) cari au fost
Eseu
motivele sistării, sau transformării ?
3. Cine a fost şi e azi susţinătorul şcoalei?
(Confesiunea? comuna? sau vre-o societate, ori
particular?) Cu ce a contribuit la susţinerea şcoalei ? (A
dat localul, mobilierul, plata învăţătorului, a servitorului
etc.).
4. Cari au fost învăţătorii — cu numele — cari au
funcţionat la şcoală ? De când şi până când ? Ce pregătire
au avut şi unde şi-au câştigat-o?
5. Cam ce metode au folosit în educaţie şi predarea
materiilor (Se vor nota din spusele localnicilor
întâmplări din viaţa lor, pot fi chiar cazuri hazlii, se va
nota ce rol a avut în educaţie « virgaşul » şi alte metode
similare.)
6. Cam ce materii s'au predat în şcoală?
7. Au desvoltat şi o activitate extraşcolară ? Au
înfiinţat bibliotecă, ori coruri bisericeşti şi lumeşti? Au
dat reprezentaţii teatrale? Au întrodus în comună
gazete? Ce gazete se cetesc azi? La ce acţiuni de ordin
naţional şi cultural au luat parte de ex.: Astra,
Memorandul, mişcarea în potriva Hajdudorog-ului etc.)
S-a distins vreunul ca scriitor, ori literat, ca de ex.: Ioan
Pop-Reteganul.
8. Se cunosc azi rezultatele activităţii lor ? (Câţi
ştiutori de carte sunt din generaţia crescută de
respectivul învăţător, şi câţi analfabeţi? Ocazia potrivită
de a se face, pe generaţii, o statistică şi temeinică, câţi
ştiutori de carte şi câţi analfabeţi sunt în localitate, dela
15 ani în sus.)
9. Ce plată au avut învăţătorii în cursul timpului ? (In
numerar ? In cereale ? etc. Cunosc sat, unde între altele
învăţătorul avea plată mâncarea pe rândul satului.)
10. Ce manuale s-au folosit în şcoală ? (Să se adune
din sat orice carte de şcoală dinainte de războiul
mondial, cu scopul de a se pune baza unui muzeu şcolar.
Se va nota până când s'a învăţat cetitul şi scrisul cu litere
cirile, şi când s-au introdus literele latine.)
11. In cursul timpului ce oameni de valoare —
culturală şi politică — învăţători, preoţi, funcţionari,
medicii etc. au eşit din şcoala primară ? (Vor fi
menţionaţi cu numele şi se va da o scurtă biografie
pentru fiecare.)
12. Ce clădiri şcolare au fost în cursul timpului?
13. De când se află şcoala în actuala clădire ?
14. Când s-a înfiinţat postul II, III sau etc. la şcoală ?
15. Sub regimul unguresc ce ajutor de stat a avut
şcoala şi care era numărul populaţiei, căreia i-se dă acest
ajutor?
16. De când se conduc registre şcolare?
17. Să se copieze din arhiva şcoalei, ori a parohiei
contracte de angajamente — plata învăţătorilor — şi alte
acte vechi, cari le credeţi potrivite, cu ortografia în care
sunt scrise?
18. Ar fi de dorit întru cât se poate, să se anexeze câte
o fotografie a clădirilor şcolare, vechi şi actuale, şi a
învăţătorilor, cari au activat în acestea”.
17
Eseu
Învăţătorii sălăjeni aveau obligaţia de a întocmi şi
trimite Inspectoratului judeţean monografiile, până la
sfârşitul lunii februarie 193323.
Cel de al doilea tip de monografii, cu o structură
mult mai schematizată, au fost elaborate de către
învăţători pe baza primelor monografii şi aduse la zi.
Credem că a fost o muncă mult mai uşoară decât în
cazul primelor monografii, deoarece învăţătorii aveau
la dispoziţie informaţiile necesare până prin anii 1927-
28.
Decretul nr. 175 pentru reforma învăţământului,
publicat în Monitorul Oficial din 3 august 1948, a
însemnat o rupere evidentă de sistemul de învăţământ
existent până atunci, prin adoptarea modelului
sovietic.
Noile principii diriguitoare erau următoarele:
învăţământ laic, organizat exclusiv de stat; educarea
tineretului în spiritul democraţiei populare; pregătirea
cadrelor medii şi superioare necesare noului regim;
licee „unice în toată țara ca organizare, program,
metodă de predare”; manuale unice pe fiecare profil;
programe analitice obligatorii și unice pentru toate
catedrele de aceeași specialitate.
Urmând modelul sovietic, durata de școlarizare se
reduce la 10 ani (elementar și mediu); notarea, de la 1
la 5; multe manuale sunt traduse inițial direct după
cele sovietice; limba rusă obligatorie în clasele IV-X; o
a doua limbă străină a fost introdusă ulterior.
Lupta de clasă a fost parte componentă a reformei
învățământului. În anii școlari care au urmat a avut loc
o epurare politică fără precedent a cadrelor didactice și
a studenților.
Academicianul Dinu C. Giurescu apreciază că
pentru perioada 1948-1989 se pot delimita trei mari
faze ale evoluţiei şcolii în Republica Populară
Română şi Republica Socialistă România:
- învăţământul sub dictatul modelului sovietic
şi al luptei de clasă (1948 până spre începutul anilor
'60);
- revenirea spre o relativă normalitate şi spre
unele tradiţii româneşti (din 1962/64 și până spre
1978/79);
- din nou sub dictatul crescând al politicului, al
ideologiei și al unei așa zise revoluții culturale
(1978/79 până în decembrie 1989).
În concluzie, credem că menirea şcolii a fost
înţeleasă de către întreaga societate românească, după
Marea Unire, inclusiv de către clasa politică. Astfel, în
perioada interbelică, indiferent de partidul care s-a
aflat la guvernare a existat o preocupare constantă
pentru diminuarea analfabetismului și creșterea
numărului celor care știau să scrie și să citească. De
asemenea, pentru pregătirea profesională a dascălilor,
în institute pedagogice şi îmbunătăţirea bazei
materiale, prin construcţia unor edificii şcolare noi şi
diversificarea materialelor didactice. Au venit, însă,
18
)
Marturii culturale
norii negri ai celei de a doua mari conflagraţii
mondiale, iar la sfârşitul ei ocupaţia sovietică, care vor
schimba şi politiza excesiv sistemul educaţional din
România, iar urmările se văd, din păcate, şi în zilele
noastre.
Note:
1. Iată perioadele în care Dr. Constantin Angelescu s-a aflat
în fruntea învăţământului românesc: primul mandat fost în
cadrul guvernului condus de marele om politic Ion I.C.
Brătianu, în perioada 19 ianuarie 1922 – 29 martie 1926; al
doilea mandat în noul guvern condus de Ion I.C. Brătianu, în
perioada 21 iunie – 24 noiembrie 1927; şi-a continuat
activitatea după moartea fulgerătoare alui Ion I.C. Brătianu
şi în guvernul condus de fratele acestuia, Vintilă I.C.
Brătianu (24 noiembrie 1927 – 9 noiembrie 1928); a fost
ministru în guvernul condus de I.G.Duca, până la asasinarea
acestuia de către legionari, în seara zilei de 29 decembrie
1933, în Gara Sinaia, respectiv 14 noiembrie – 29
decembrie1933; după asasinarea lui Duca a fost numit prim-
ministru interimar (30 decembrie 1933 – 4 ianuarie 1934) şi
ministru al Instrucţiunii Publice, Cultelor şi Artelor; după
desemnarea ca prim-ministru sau preşedinte al Consiliului
de Miniştri cum se numea funcţia în epocă a lui Gheorghe
Tătărescu, Dr. C. Angelescu s-a aflat, din nou, în fruntea
învăţământului în toate guvernele conduse de acesta (5
ianuarie 1934 – 28 decembrie 1937) (Stelian Neagoe,
Istoria guvernelor României de la începuturi – 1859 până în
zilele noastre – 1995, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995,
pp. 88-120).
2. Vezi, în acest sens, Nicolae Nistor, Activitatea
Comitetului Central de Construcţii Şcolare din judeţul Sălaj
în 1924-1925, Zalău, Tipografia „Luceafărul”, 1926.
3. Ioan Scurtu, Istoria civilizației românești. Perioada
interbelică (1918-1940), Bucureşti, Editura enciclopedică,
2012, p. 225.
4. Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Sălaj (în
continuare S.J.A.N. Sălaj), fond Revizoratul Şcolar al
judeţului Sălaj, dosar 84/1929.
5. Ibidem, dosar 143/1933.
6. Ibidem, dosar 40/1929.
7. Ibidem, dosar 168/1933
8. Ibidem, dosar 180/1933.
9. Ibidem, dosar 198/1933.
10. Ibidem, dosar 199/1929-1933.
11 Ibidem, dosar 142/1927-1933.
12. Şcoala Noastră, nr. 1/1934.
13. S.J.A.N. Sălaj, fond Revizoratul Şcolar al judeţului
Sălaj, dosar nr. 172/1933.
14. Şcoala Noastră, nr. 5, mai 1933.
15. Idem, nr. 2, februarie 1934.
16. Idem, nr. 3, 1 Februarie 1927. p. 69.
17. Idem, nr. 19 - 20, 1-15 dec. 1927, pp. 542-543.
18. Idem, nr. 9 - 10, 1-15 mai 1928, p. 251.
19. Idem, nr. 3 - 4, 1-15 febr. 1929, p. 106
20. Idem, nr. 20, 1 dec. 1929, p. 744.
21. Idem, nr. 1-2, 1-15 ianuarie 1931.
22. Idem, nr. 11-12, decembrie 1932.
23. Ibidem.

)
Marturii culturale
Ziua Domnului și Cina Domnului
Cristian BOLOŞ
“Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o
cinsteşte” (Ieşire XX; 8).
Motto-ul menţionat mai sus face referire
la porunca a IV-a a Decalogului, care, în
întregime, ni se prezintă astfel: “Adu-ţi
aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti.
Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate
treburile tale, iar ziua a şaptea este
odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în
acea zi niciun lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta,
nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul
tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care
rămâne la tine, că în şase zile a făcut Domnul cerul şi
pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar
în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat
Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o” (Ieşire XX; 8-
11).
Duminica reprezintă ziua săptămânală de odihnă
şi de sărbătoare religioasă a creştinilor, constituind
cea dintâi şi cea mai veche sărbătoare creştină. Este
zi de sărbătoare încă din timpul Sfinţilor Apostoli,
când aceştia frângeau pâinea, adică săvârşeau Taina
Euharistiei în cadrul Sfintei Liturghii (Faptele
Apostolilor XX; 7), înlocuind Sabatul iudaic. Sub
împăratul Constantin cel Mare, duminica a fost
recunoscută şi consfinţită oficial, în anul 321, ca zi
legală de odihnă săptămânală, rămânând astfel până
astăzi la toate popoarele creştine. Duminica se mai
numeşte: ziua Domnului (dies dominica), ziua
domnească, “ziua pâinii” (conform Sfântului Ioan
Gură de Aur), “împărăteasa zilelor” (după afirmaţia
Sfinţilor Părinţi), ziua cea dintâi a săptămânii (Matei
XXVIII; 1). Păgânii, la rândul lor, o numeau “ziua
soarelui” (dies solis). Duminica nu se lucrează, ci
fiecare creştin se gândeşte la sufletul său, mergând la
biserică şi rugându-sei. Creştinul “sfinţeşte” ziua
Domnului prin faptele bune pe care le săvârşeşte.
Potrivit “Catehismului ortodox”, a patra poruncă
dumnezeiască ne învaţă că, după şase zile de muncă,
trebuie să-I închinăm Domnului o zi de odihnă, aşa
cum Dumnezeu Ȋnsuşi a făcut la zidirea lumii. În
Vechiul Testament, ca zi de odihnă şi de rugăciune
era ziua sâmbetei, pe care evreii o serbează şi astăzi
(Sabatul).Creştinii însă, chiar de la Ȋnvierea
Domnului, au ţinut Duminica, adică prima zi a
fiecărei săptămâni, nu ultima. Respectând Duminica
19
Eseu
în locul sâmbetei, creştinii nu încalcă
porunca Decalogului, fiindcă ceea ce ne
cere această poruncă este ca în fiecare
săptămână să se păstreze o zi, ca zi de
odihnă, închinată cinstirii lui
ii
Dumnezeu . Temeiurile pentru care
creştinii au stabilit şi păstrează
Duminica, ziua Ȋnvierii Domnului, drept
zi de odihnă şi de rugăciune, sunt
următoarele: 1.în ziua aceasta a început
creaţia lumii; 2.în ziua aceasta a înviat
din morţi Domnul nostru Iisus Hristos,
biruind deplin păcatul şi moartea; 3.în ziua aceasta S-
a arătat Domnul, după Ȋnviere, în mijlocul ucenicilor
Săi, spunându-le: “Cărora veţi ierta păcatele vor fi
iertate” (Ioan XX; 23); 4.în ziua aceasta S-a pogorât
Duhul Sfânt asupra Apostolilor şi, de atunci, El a
rămas statornic în Biserică, sfinţind şi întărind pe
credincioşi în Hristos (Faptele Apostolilor II; 1);
5.chiar de la început creştinii au ţinut ziua Duminicii
drept zi de rugăciune obştească (I Corinteni XVI; 2);
6.Duminica este, deci, ziua de odihnă şi sărbătoarea
în care creştinii preamăresc, în chip special, pe Tatăl-
Creatorul lumii, pe Fiul-Mântuitorul lumii şi pe
Duhul Sfânt-Sfinţitorul lumiiiii.
Porunca a patra ne îndeamnă, de asemenea, ca, în
afară de duminici, să cinstim şi celelalte sărbători
rânduite de Sfânta Biserică. De odihna impusă de
această poruncă a Decalogului trebuie să se bucure
nu numai oamenii, ci şi toate dobitoacele/animalele
de care are omul nevoie la munca sa. Însă, obligaţia
de a nu face nimic în ziua de odihnă nu trebuie
înţeleasă aşa cum o înţelegeau fariseii, abţinându-se
de la orice lucru, ci aşa cum a învăţat Mântuitorul
Iisus Hristos, că nu este oprit a face o faptă bună în
ziua de odihnă (Matei XII; 11-12)iv. Prin urmare,
sărbătorile creştineşti trebuie respectate astfel: 1.prin
încetarea lucrului obişnuit, ca să ne putem înviora
puterile trupeşti şi sufleteşti; 2.prin mergerea la
sfânta biserică, pentru ca, împreună cu ceilalţi
credincioşi, să luăm parte la sfintele slujbe şi să
ascultăm cuvântul de învăţătură al preotului; 3.prin
săvârşirea de fapte bune, ca: cercetarea celor părăsiţi,
ajutorarea celor bolnavi şi neputincioşi, mângâierea
celor întristaţi şi alte fapte bine plăcute lui Dumnezeu
şi de folos semenilor; 4.prin citirea Sfintei Scripturi
şi a altor cărţi ziditoare de sufletv.
Precum am remarcat, în amintirea Învierii
Domnului şi pentru o trăire perpetuă a acestui
eveniment de o importanţă covârşitoare în istoria
Eseu
mântuirii, Biserica a desemnat duminica în locul
sâmbetei, ca zi de sărbătoare săptămânală, în care se
săvârşeşte, în chip deosebit, Sfânta şi Dumnezeiasca
Liturghie, ca zi în care creştinii participă, în mod
special, la Cina Domnului, împărtăşindu-se cu
Domnul Iisus Hristos, Pâinea Vieţii. Ȋn timp ce învăţa
în sinagoga din Capernaum, Iisus a rostit
următoarele cuvinte: “Eu sunt pâinea vieţii... Eu sunt
pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine
mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar
pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este
trupul Meu... Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea
sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în
ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare
şi sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă
trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi
Eu întru el...” (Ioan VI; 48, 51, 54-56). Este vorba
despre Sfânta Împărtăşanie, fără de care nimeni nu
poate moşteni viaţa veşnică.
Mântuitorul nostru a instituit Sfânta
Euharistie/Sfânta Ȋmpărtăşanie la Cina cea de Taină:
“Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând
ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul
Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând:
Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, al
Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre
iertarea păcatelor” (Matei XVI; 26-28, Marcu XIV;
22-24, Luca XXII; 19-20). Apoi, Domnul a adăugat:
“Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea... Căci ori de
câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest
pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni”
(Luca XXII; 19, I Corinteni XI; 24-26). Sfânta
Euharistie, conform învăţăturii de credinţă, este
Taina prin care, sub forma pâinii şi a vinului,
creştinul se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele
Domnului, prezente în mod real prin prefacerea
elementelor de pâine şi vin la jertfa euharistică din
cadrul Sfintei Liturghii, când Duhul Sfânt Se
pogoară asupra lor la invocarea preotului şi la
rugăciunile comunităţii. Este cea mai importantă
dintre cele şapte Taine ale Bisericii, fiindcă prin
intermediul acesteia creştinul se împărtăşeşte cu
însuşi izvorul harului, cu Domnul Iisus Hristos
întreg, unindu-se cu El, în timp ce prin celelalte Taine
primeşte numai harul dumnezeiesc. Împărtăşania
este Taina unităţii Bisericii, prin excelenţă: “Că o
pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne
împărtăşim dintr-o pâine” (I Corinteni X; 17). Toţi
creştinii alcătuiesc un trup: trupul lui Hristos
(Biserica), la temelia căruia stau cele mai curate
sentimente de iubire: “Să ne iubim unii pe alţii, ca
într-un gând cu toţii să mărturisim: pe Tatăl, pe Fiul şi
pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi
nedespărţită”. Numai iubirea constituie liantul cel
20
)
Marturii culturale
mai solid dintre oameni şi dintre ei şi Dumnezeu.
Numai iubindu-se întreolaltă, oamenii pot să tindă
spre divinitate cu inima curată, aşteptând “darea cea
bună” şi “darul cel desăvârşit” de la “Părintele
luminilor”.
A mânca Trupul Domnului sau pâinea euharistică
necesită vrednicie, fapt evidenţiat cât se poate de clar
de Sfântul Apostol Pavel: “Oricine va mânca pâinea
aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie,
va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului.
Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce
din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi
bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea,
nesocotind Trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre
voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (I
Corinteni XI; 27-30). Aşadar, cei care îndrăznesc să
mănânce Pâinea vieţii şi să bea Sângele Domnului
fără o pregătire corespunzătoare prealabilă, adică
fără mărturisirea completă şi sinceră a păcatelor (prin
Taina Spovedaniei), însoţită de rugăciune, pocăinţă
autentică, post şi acte de milostenie, îşi atrag osândă
şi pedeapsă. Cei care se împărtăşesc cu Trupul şi
Sângele Domnului cu vrednicie beneficiază de
unirea cu Însuşi Iisus Hristos, potrivit cuvintelor Sale
divine (“Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele
Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el”, Ioan VI; 56).
Fiind o hrană duhovnicească, cuminecarea
implică iertarea păcatelor, progresul în viaţa
duhovnicească, constituind totodată şi garanţia vieţii
veşnice, după cum reiese din formula rostită de preot:
“Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (N) cu cinstitul
şi sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului
şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea
păcatelor şi spre viaţa de veci. Amin”. Astfel,
credinciosul dobândeşte asigurarea Mântuitorului
privind învierea şi nemurirea: “Cel ce mănâncă
Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi
Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan VI; 54).
Creştinul, prin Sfânta Împărtăşanie Îl primeşte pe
Hristos în sine, devenind în mod deplin membru al
Bisericii Sale. Prin Împărtăşanie ne încorporăm
deplin Bisericii şi devenim “concorporali cu
Hristos”, Care ne hrăneşte şi sălăşluieşte în noi, aşa
cum se exprimă Pr. dr. Ioan Mircea, autorul unui
complex “Dicţionar al Noului Testament”.
Sfânta Euharistie este cu adevărat o jertfă,
actualizând perpetuu pe sfintele altare jertfa de pe
Cruce a Mântuitorului, dar în mod nesângeros. În
Euharistie este prezent în mod real, nu simbolic,
Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos jertfit şi
înviat, oferindu-ne şi nouă posibilitatea de a muri şi
învia împreună cu El şi a dobândi astfel viaţa cea
veşnică. Pâinea şi vinul se prefac într-adevăr în
Trupul şi Sângele Domnului, adevăr consfinţit şi de

)
Marturii culturale
Sfinţii Părinţi. În conformitate cu Părinţii Bisericii,
teologii creştini (de ex. Părintele Dumitru Stăniloae
şi Hristu Andrutsos) susţin cu tărie că prin chemarea
Sfântului Duh şi sfinţirea de către preot a
elementelor, pâinea şi vinul se schimbă în realitate în
însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos, încât acestea,
după binecuvântare, sunt pâine şi vin numai în formă
exterioară şi după gust, în timp ce, prin fiinţă, ele sunt
Trupul şi Sângele lui Hristos.
Având în vedere aceste considerente, înţelegem
pe deplin cuvintele lui Dumnezeu exprimate în
Decalog: “Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o
sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate
treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului
Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi niciun lucru...
De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a
sfinţit-o”, ca prin intermediul ei să ne sfinţească şi pe
Ovidiu T. POP
Mărirea şi căderea lui... Noţică
Ardeleanul Noţică, alias sudistul... Mitică,
este un... nimeni. Este un individ fără şcoală făcută...
la timp. După ce s-a... maturizat în anonimat, la o
anumită vârstă, a intrat sub... aripa unui politruc.
Atunci a început să facă... şcoală, mai ca Făt Frumos
din poveste. În timp record, este licenţiat la mai
multe... university, are mai multe... masterate şi
acum este chiar... doctorand. Toate aceste diplome şi
titluri le-a obţinut la diverse university din zone
folclorice, facultăţi neacreditate şi nerecunoscute,
adevărate... tipografii de diplome pe bani.
Noţică intră în... partid. Se remarcă în cadrul
activităţilor de...grup, lins, scărpinat, purecat etc., ca
un tovarăş de nădejde, competent şi de încredere al
partidului. Primeşte câteva funcţii de care se achită
impecabil... pentru partid şi pentru colegii de partid.
Este trimis în străinătate la diverse
specializări în domeniul... nimicului bine făcut.
Urmează şi... niște cursuri de formare profesională
postuniversitară, aceste cursuri având nişte titluri...
pompoase. Este de remarcat puterea de muncă şi
efortul depus de Noţică. Într-o perioadă aşa de scurtă
a „făcut” atâta... şcoală. Nu ştiu când a mai putut
dormi?
Obţine titlul de doctor într-un domeniu foarte
important. Importanţa mondială a acestui domeniu,
a făcut ca, conţinutul tezei să fie... la secret.
Pentru activitatea sa în slujba partidului şi
pentru rezultatele cercetării ştii...inţifice obţinute în
21
Eseu
noi, dăruindu-ni-L pe Ȋnsuşi Fiul Său prin Sfânta
Ȋmpărtăşanie, în cadrul Sfintei Liturghii, făcându-ne
părtaşi la Cina Lui.
Note:
i
Vezi Pr. Ion M. Stoian, “Dicţionar religios”, Editura
Garamond, Bucureşti, 1994, p. 87.
ii
A se vedea: “Catehism ortodox”, tipărit cu
binecuvântarea Ȋnaltpreasfinţitului Părinte Andrei,
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi
Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului,
Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 113.
iii
Ibidem, pp. 97-98.
iv
Ibidem, pp. 113-114.
v
Ibidem, pp. 99-100.
Microeseuri
teza de doctorat, este primit în Adunătura Naţională
de Personulităţi. Membrii acestui for de știi...ință și
de incultură, au un statut social... deosebit, dar...
secret.
Noţică este mare, tare şi în... vârf. Are putere,
este bogat, are de toate şi prea... multe.
Dar, a venit momentul ca Noţică să fie
întrebat de... sănătate! Este acuzat de mai multe
infracţiuni: constituire de grup infracţional
organizat, fals intelectual, uz de fals şi abuz în
serviciu.
Pentru Noţică, urmează... începutul
sfârşitului şi... căderea liberă!
Din nou despre... ouă
De ce... politrucii sunt „interesaţi” de ouă?
Din mai multe… motive.
La… întâlnirile lor de lucru, se desfăşoară
activităţi individuale şi de… grup şi în… grup, adică
lins, scărpinat, purecat, pupat, trădat etc. În cadrul
acestor activităţi foarte importante pentru… ţară, un
bun cunoscător al acestora, spunea că, pentru
încrederea reciprocă este utilă şi activitatea de
numărare a… ouălor.
Este bine pentru… politruci, ca în ţară să fie
cât mai multe ouă. Dacă sunt multe ouă, câteva în…
minus nu se… vede, dar la unii se… simte! Începe…
acţiunea cu un… ou. Apoi… două, trei etc. După…
vorba: Cine… vede azi un ou/ Mâine va vedea un…
bou!
Interesul pentru număratul şi privitul ouălor
este o chestie… abstractă, greu de priceput pentru
omul… simplu.
Eseu
FERICIREA VINE CU ASCENSORUL*
Liviu CHISCOP
Deşi se află – iată! – la al optulea
roman scris în limba română şi difuzat în
România, scriitorul german Paul-
Lucian Letzner continuă să fie încă
puţin cunoscut la noi, ceea ce ne
determină a considera oportună
comunicarea / divulgarea câtorva
amănunte din interesanta şi bulversanta
sa biografie. Etnic german de origine,
născut în Bucureşti la 5 ianuarie 1963,
Paul-Lucian Letzner a absolvit, în 1985, Academia
de Marină „Mircea cel Bătrân” din Constanţa. Doi
ani mai târziu, în 1987, reuşeşte să evadeze din
lagărul comunist, stabilindu-se în cele din urmă în
Germania, unde lucrează actualmente ca inginer de
instalaţii industriale – îndeletnicire cronofagă
fiindcă presupune, între altele, pentru el, frecvente şi
îndelungi deplasări în state din Europa, Asia şi
Africa. Cu toate acestea, făcând dovada unei puteri
de muncă ieşite din comun, a unei tenacităţi demne
de invidiat, dar şi a unui talent scriitoricesc de
necontestat, Paul-Lucian Letzner a reuşit să se
impună, în ultimii ani, drept unul dintre cei mai
activi, mai pasionaţi şi pasionanţi romancieri din
spaţiul literar românesc.
După un debut editorial remarcabil cu
romanul Şi diavolii mor cândva (2010), Paul-Lucian
Letzner a dat la iveală, an de an, câte un nou roman,
într-o cadenţă fără fisură, de-o exactitate şi cu o
meticulozitate prusacă. Astfel, romanului de debut i-
au succedat cele intitulate Jertfa uitată. Haiducii
Dobrogei (2011), Jurnal de destin (2012), Meşterul
Manole redivivus, Mănăstirea Chiajna-Giuleşti
(2013), Poveşti luate de apă (2014), Taina
strămoşilor (2015), Dezertor din lagărul comunist
(2016) şi cel mai recent, pe care îl prefaţăm aici –
Fericirea vine cu ascensorul (2017), titlu care
sugerează atât tema, cât şi ideea cărţii, fiindcă „titlul
– după cum spunea un conaţional al autorului, cu
două secole în urmă – trebuie să fie pentru o carte
ceea ce este adresa pentru o scrisoare”
(Schopenhauer). E locul să spunem că toate aceste
reuşite editoriale n-ar fi fost posibile fără aportul
profesorului Daniel Nicolescu, consilier editorial
competent care a ştiut să se erijeze, atunci când a fost
nevoie, în devotat agent literar ori chiar în prefaţator
şi recenzent...
22
)
Marturii culturale
Spre deosebire de prozatoarea
Herta Müller, de pildă, fugită şi ea din
România şi stabilită în Germania, care
se remarcă prin excese rechizitoriale la
adresa foştilor conaţionali, asupra
cărora aruncă doar săgeţi înveninate,
semn că nu mai poate privi înapoi fără
m â n i e , P a u l - L u c i a n L e t z n e r,
dimpotrivă, mărturiseşte că motivaţia
producţiilor sale epice nu e alta decât
intenţia/dorinţa de a-şi plăti datoriile
morale faţă de patria natală. A fost
nevoit să părăsească România în urmă
cu trei decenii doar pentru a-şi împlini destinul în
lumea liberă, dar se vede de la o poştă că se simte
încă puternic atras de ţara noastră, pe care o iubeşte
cu pasiune pentru frumuseţile ei fără seamăn,
admirându-i trecutul eroic şi fabulos şi încercând să
o apere, pe cât îi stă în putinţă, de rapacitatea
urmaşilor celor care ne-au distrus elitele în anii '50,
reveniţi acum sub chipul unor magnaţi ai finanţelor,
cu intenţia instaurării, la noi, a unui „regim de
ocupaţie de factură modernă”. Campania
instrumentată de aceştia – ne avertiza undeva Paul-
Lucian Letzner – are drept obiectiv jefuirea avuţiei
naţionale, precum şi distrugerea „stâlpilor de
rezistenţă ai unităţii şi coeziunii poporului, ai
credinţei noastre strămoşeşti, ai dorinţei românului
de a trăi într-o ţară liberă şi independentă, în care să
se simtă stăpân pe munca şi pe bogăţiile sale, valori
pentru care şi-au dat viaţa generaţii întregi de
înaintaşi”. (Dezertor din lagărul comunist, p. 206.)
În câteva dintre romanele sale, elemente din
biografia autorului sunt împrumutate biografiei
personajului principal, ceea ce conferă aproape
tuturor scrierilor sale un vădit caracter
autobiografic. În această privinţă, nici Fericirea vine
cu ascensorul nu face excepţie, în sensul că Martin
Truss, unul dintre protagoniştii romanului, e, de fapt,
autorul însuşi. Ni se comunică acum un amănunt
biografic pe care doar îl intuiam şi care explică în
mare parte comportamentul, atitudinea şi
mentalitatea scriitorului, anume acela că mama sa
era româncă. „Marieta Truss născută Bratu, mama
lui Martin – citim în subcapitolul consacrat
respectivului personaj –, era o femeie simplă, deşi se
trăgea din neam de preoţi cu tradiţie în comuna
Răşinari – Sibiu. Părinţii ei fuseseră printre cei care
suferiseră după instaurarea guvernului comunist în
România, datorită convingerilor lor creştin-

)
Marturii culturale
ortodoxe. Marieta fusese o elevă foarte bună în şcoli,
dar faptul că tatăl ei fusese deţinut la închisoarea
comunistă din Piteşti, unde a şi decedat, i-a închis
accesul spre studiu la o facultate, cu atât mai mult cu
cât voia să studieze filologia. În Bucureşti, Marieta
lucrase ca secretară la o firmă din industria chimică”.
Tatăl lui Martin, Johann Truss, era sus din Sibiu, dar
lucra în Bucureşti ca ziarist. Cert e că atât vârsta lui
Martin Truss (42 de ani), cât şi profesia (inginer
mecanic), localitatea de domiciliu (oraşul Nürnberg
din Germania) şi probabil situaţia sa familială sunt
identice cu cele ale autorului. Divorţat încă din 1998,
inginerul Martin Truss trăia acum singur „într-un
mic dar drăguţ apartament din cartierul
«Gebersdorf». Fiica sa Johanna se măritase şi locuia
la soţul ei, Michael Krause. Aveau împreună o fetiţă,
pe Christina Krause. Începând din toamna lui 2010,
Martin Truss lucra la Societatea de Asigurări
„Cautus Vita”. Serviciul îi plăcea, dar avea o şefă
tare arogantă şi neprietenoasă, care îi punea mereu
„beţe în roate”, nimeni alta decât directoarea
generală Corina Wagner, „o femeie frumoasă, înaltă
de 1.72m., cu un păr lung, blond închis, care-i
umbrea ochii negri, frumos conturaţi, uşor
migdalaţi, aşezaţi pe o figură ovală, feminină,
inteligentă. (...) Se putea spune, fără îndoială, că este
o femeie nu numai drăguţă, ci chiar frumoasă, ruptă
din reviste, spus în limbajul popular”. Soţul Corinei,
Alex Wagner, lucra la o prosperă firmă de
transporturi, aparţinând tatălui său. Din păcate însă,
mariajul lor era cât se poate de nefericit – pentru a ne
exprima eufemistic – fiindcă Alex, alcoolic şi
afemeiat, devenit bisexual în ultima vreme, venea tot
mai rar pe acasă, neglijându-şi nu doar familia, ci şi
obligaţiile de serviciu. Totuşi cei doi, Corina şi Alex,
hotărâseră să petreacă Revelionul 2011 la un
restaurant, împreună cu un grup numeros de prieteni.
În dimineaţa zilei de 31 decembrie 2010, Cora îl
sună pe Alex pentru a-l întreba la ce oră vor pleca la
party-ul de revelion. Alex îi răspunde că el trebuie să
plece urgent la München, pentru a încheia o
importantă afacere. Cu această scurtă convorbire
telefonică între cei doi soţi – care constituie un prim
element al intrigii – începe, de fapt, romanul.
Celelalte informaţii ţinând de ceea ce se cheamă
expoziţiune – locul, timpul şi protagoniştii acţiunii –
ne vor fi furnizate ulterior, măiestrit imbricate în
etapele desfăşurării acţiunii, care, ca în orice roman,
comportă mai multe planuri, fiecăruia dintre ele
corespunzându-i un conflict. Un prim plan ar fi acela
al statutului social al Corinei, al neîmplinirii acesteia
în planul vieţii conjugale, compensat oarecum de
eclatantele sale succese profesionale. Dacă alăturăm
acestui plan şi numeroasele informaţii referitoare la
23
Eseu
familia socrilor Corinei, la aceea a Johannei, fiica lui
Martin Truss, sau chiar la cea întemeiată ulterior,
spre final, de Corina şi Martin, putem spune că
Fericirea vine cu ascensorul este, înainte de toate,
un roman al vieţii de familie. Apoi, prezentarea
detaliată a situaţiei întreprinderilor în care a lucrat
Martin, ca şi a firmei de transporturi a socrului
Corinei şi, mai ales, a Societăţii de Asigurări
„ C a u t u s Vi t a ” , u n d e l u c r e a z ă î n p r e z e n t
protagoniştii, ne îndreptăţesc să afirmăm că
Fericirea vine cu ascensorul este şi un roman social.
Zbuciumul sufletesc al eroinei, partajată între
dorinţa de a avea o viaţă de familie normală, de a
salva aparenţele sociale şi dorinţa de a întemeia o
căsnicie fericită alături de Martin Truss fac din
Fericirea vine cu ascensorul un roman psihologic,
un izbutit roman de „analiză”, în accepţia conferită
cândva termenului de Garabet Ibrăileanu în celebrul
său studiu intitulat chiar „Creaţie şi analiză”. În
sfârşit, modalitatea cu totul insolită, ingenioasă
imaginată de autor pentru a-i determina pe cei doi
protagonişti să evolueze de la antipatie la simpatie,
iar mai apoi de la admiraţie la iubire, fac din
Fericirea vine cu ascensorul un captivant roman de
dragoste. Avem de-a face, aşadar, cu o operă
complexă, cu un roman total, calităţi rarisime în
cazul unor scrieri de dimensiuni relativ reduse, aşa
cum este Fericirea vine cu ascensorul.
Abandonată de soţul vicios şi infidel tocmai
în seara de revelion, directoarea Corina Wagner îşi
mai face de lucru, până târziu, în somptuosul ei
birou de la etajul 22 al Societăţii „Cautus Vita”. La
fel procedează şi inginerul Martin Truss, fiindcă nici
pe el nu-l aştepta nimeni acasă. Abia a doua zi după-
amiază era anunţată vizita fiicei sale Johanna,
împreună cu soţul ei şi cu fiica lor, nepoţica lui
Martin. Întâmplarea face ca cei doi protagonişti –
Corina şi Martin – să plece din birourile lor cam în
acelaşi timp, întâlnindu-se în lift. O defecţiune
tehnică, absolut imprevizibilă, face ca ascensorul să
se blocheze între etaje. Asemenea cuplului din
romanul japonezului Kobo Abe, Femeia nisipurilor,
de pildă, cei doi sunt nevoiţi să convieţuiască mai
multe ceasuri în lift – „petrecând”, practic,
revelionul acolo şi chiar să acţioneze împreună
pentru a găsi soluţiile de ieşire din această situaţie-
limită, adică de repornire a ascensorului, moment
care constituie punctul culminant al acţiunii.
Blocarea liftului care, după părerea noastră,
marchează cel de-al doilea moment al intrigii, a fost,
totuşi, de bun augur pentru cei doi, întrucât le-a oferit
posibilitatea să se cunoască mai bine, să-şi
descopere calităţile şi chiar să se îndrăgostească unul
de celălalt, hotărându-se să rămână împreună,
Eseu

decizie echivalentă cu deznodământul planului
Corina – Martin. Deznodământul celuilalt plan al
acţiunii, coincident vieţii conjugale a Corinei şi a lui
Alex Wagner, se va rezolva nu prin divorţ – cum
preconizase Corina – ci printr-un tragic accident al
automobilului pe care Alex îl conducea în stare
avansată de ebrietate.
Partea cea mai consistentă a romanului,
adică cea mai interesantă şi antrenantă, savuroasă şi
plină de suspans, graţie mai ales mânuirii cu
dexteritate a tehnicii dialogului, o constituie, fără
îndoială, noaptea petrecută de principalii actanţi în
liftul blocat, care le va aduce, în chip nesperat, mult
dorita fericire a vieţii de familie, de care până atunci
fuseseră privaţi. Soarta celor două personaje ale
acestui fascinant love-story nu-l poate lăsa
indiferent pe cititor: el va fi antrenat, cu siguranţă, în
poveste, captivat fie de climatul neliniştitor, fie de
situaţia extremă atât de bine conturată prin
organizarea originală a intrigii. Asemenea multora
dintre personajele romanelor anterioare ale
autorului, Martin şi Cora – ambii etnici germani cu
origini româneşti – trăiesc exilul şi solitudinea ca pe
nişte forme omniprezente de nonapartenenţă la o
lume tot mai îndepărtată de valorile etice
tradiţionale.
În privinţa stilului, Paul-Lucian Letzner nu
se dezminte nici în Fericirea vine cu ascensorul,
unde oralitatea rămâne trăsătura dominantă.
Propoziţiile succinte şi clare, ce se succed în rafale,
)
Marturii culturale
conferă fluiditate expunerii, ajutând mai ales
dialogul, care capătă astfel supleţe şi o remarcabilă
impresie de firesc, de autenticitate. Deşi au,
inevitabil, şi un procent de ficţiune, întâmplările
relatate în prezentul roman sunt preponderent
memorialistice, capabile să producă un puternic
impact emoţional îndeosebi asupra cititorilor cu
vârste apropiate de a autorului, trecuţi prin
experienţe istorice şi existenţiale similare. Prin forţa
talentului său narativ, Paul-Lucian Letzner a ştiut să
propună cititorilor o poveste de iubire pe care a
trecut-o prin calvarul suferinţei pricinuite de situaţie
extremă – izolarea în liftul blocat în noaptea de
revelion! Plin de emoţii şi de neprevăzut, Fericirea
vine cu ascensorul se înscrie în pleiada celor mai
sesizante şi mai fascinante creaţii ale literaturii de
dragoste.
Atractiv şi incitant, scris pentru cititori –
probabil cu intenţia subliminală a unui binemeritat
succes de public – romanul de care ne ocupăm
reprezintă, fără îndoială, un eveniment remarcabil în
beletristica română. Cât despre critici, Paul-Lucian
Letzner l-ar putea imita pe Gabriel Garcia Márchez,
spunând: „Daţi-vă la o parte, eu vreau să vorbesc cu
cititorii!”
*
Paul Lucian Letzner, Fericirea vine cu ascensorul,
Bacău, Editura „Alma Mater”, 2017.

Fila de dictionar
,
)

Maria Olteanu (n. 15 decembrie 1940, comuna Ceanu Mare, județul Cluj) –
profesoară de desen, artist plastic. Copilăria și-a petrecut-o în localitatea
natală. După studiile primare, gimnaziale și liceale, a urmat și absolvit în anul
1968, Institutul Pedagogic de 3 ani – facultatea de Arte Plastice din Cluj-
Napoca. Și-a desfășurat activitatea ca profesor de desen la Școala ”Mircea
Eliade” din Satu Mare. Pe lângă activitatea desfășurată la catedră a manifestat
o preocupare deosebită în domeniul artelor plastice, prin expoziții personale
și de grup în județ, în țară și străinătate după cum urmează: Expoziții
personale: 1983 – Satu Mare, Carei; 1985- Satu Mare, Baia Mare; 1986 – Satu
Mare; 1987 –Satu Mare; 1988- Deva; 1989- Satu Mare; 1992 – Zutphen (Olanda); 1994-1995 – Satu Mare;
1996 – Amplepuis (Franța); 2003 –Expo ”Satul transilvan” – Ceanu Mare; 2006 –”Deslușiri” – acuarelă -
Satu Mare. Expoziții de grup: 2010-2011 – ”Acorduri”, Deva; 2016- ”Acorduri”, Satu Mare; 1978-până în
prezent participă la toate ”Saloanele de Artă”; 1988-2016 – Expozițiile județene și interjudețene de Artă
Plastică, organizate de Filiala U.A.P. Satu Mare; 2010-2016 – Expoziția Happening internațională ”Micul
Prinț” Satu Mare. Participă la expozițiile organizate de filiala UAP Satu Mare la: Nyireghhaza și Csenger
(Ungaria), Chișinău (R. Moldova), Ujgorod (Ucraina). Participă la ”Salonul de Artă în sprijinul copiilor”
Montpellier (Franța) Tabere de creație: Constanța, Brașov, Târgu Mureș, Sibiu; Mangalia, Bistrița; Târgu-Jiu,
Abrud.

24

)
Marturii culturale
Reluarea activității școlare
la Liceul Mihai Eminescu din Satu Mare,
după al Doilea Război Mondial
Gheorghe COSMA
Izvorul firav al acestui liceu a
început să curgă în urmă cu aproape
patru veacuri, în anul 1634, pe meleaguri
locuite majoritar de români, trăind sub
dominaţie străină. Şi-a sporit apele acum
un veac şi jumătate, în grai românesc ce
tălmăcea aspiraţia păstrării fiinţei
naţionale, pentru ca, după aproximativ
nouă decenii, să devină râul care şi-a
adunat apele din lupta pentru libertate şi
unitate naţională. S-au deschis porţile
unei ţări reîntregite acum, în care s-a născut un liceu
românesc, în anul 1919, ce purta cu fală numele
genialului poet Mihai Eminescu. Românii sătmăreni
obţineau, după lupte grele, nu doar o stăpânire
românească, ci şi un edificiu în care, în deceniile care
au urmat, a fost cultivat spiritul creator, au fost
clădite profesii, a fost servită cultura românească şi
au fost propulsate în ţară şi în lume numeroase
generaţii.
Un corp didactic de prestigiu a servit şcoala
în perioada interbelică, aducând mari servicii
culturii române în general: Teodor Neş, Francisc
Groza, Alexandrina Pelle, Vasile Herman, Gavril
Barbul, Ambroziu Iluţiu, G.V. Botez, Horia Bottea,
Eftimiu Pandrea, Vasile Scurtu, Traian Marcu,
Şerban Lungu, Octavian Ruleanu, Aurel Peia,
Mihail Raţiu, Cornel Mezea, Nicolae Brana, Titus L.
Roşu.
Numeroşi profesori universitari din Cluj-
Napoca, prin cuvântări, prelegeri şi conferinţe, în
aceeaşi perioadă, au răspândit lumina culturii în
oraşul şi judeţul Satu Mare; astfel: Vladimir
Ghidionescu, Onisifor Ghibu, Ştefănescu Goangă,
V. Bogrea, Silviu Dragomir, E. Panaitescu, G.
Bogdan Duică, M. Dumitrescu, Henri Jacquier,
francez de origine şi român prin adopţiune,
absolvent al Sorbonei, devenit profesor universitar
de limba franceză la Cluj-Napoca.
Voi relata, în ceea ce urmează, din
cunoaşterea directă a unor realităţi trăite, ca elev al
acestui liceu, după al Doilea Război Mondial, deci
din proprie experienţă de viaţă, începând din anul
25
Eseu
şcolar 1945-1946, sau din cele aflate de
la personalităţi ale oraşului, modul în
care au fost reluate cursurile şcolare, din
anul 1945.
În perioada de după război,
învăţământul în Satu Mare, la Liceul
Mihai Eminescu, a debutat în condiţii
grele: clădiri avariate, lipsa
combustibilului, a curentului electric,
lipsa cadrelor didactice şi a elevilor. Cu
timpul, baza materială a liceului a fost
asigurată de Statul Român, condiţiile
fiind destul de bune pentru acea vreme.
Trebuia să se rezolve însă, imediat după
război, problemele cele mai importante ale şcolilor
româneşti: a cadrelor didactice, a populaţiei şcolare
şi a rechizitelor pentru elevi.
Sătmarul a fost eliberat de sub ocupaţie
maghiară, la 25 octombrie 1944. Între 1940 şi 1944,
n-a existat în oraş nicio şcoală cu limbă de predare
română. Viaţa civilă începea să intre în normal după
eliberarea ultimelor brazde din glia strămoşească.
Şcolile începeau să-şi reia activitatea, dar, spre
surprinderea românilor, toate doar în limba
maghiară. În Satu Mare, toată administraţia
funcţiona după vechile structuri din timpul ocupaţiei
maghiare. Autorităţile de administraţie românească
nu apăruseră, deoarece comandamentul sovietic nu
avea niciun interes în acest sens, iar noul primar
Matolcsy, vechi bolşevic şi luptător în armata de
criminali a „revoluţionarului”, de la 1919, din
Ungaria şi Transilvania, Bela Kun, a instalat poliţia
civilă, care a avut sarcina să împiedice revenirea
lucrurilor la forma lor de dinainte de 1940, din
timpul României Mari. Chiar şi acolo unde încercau
să se organizeze, sub protecţia armatei române, ce se
reinstala, autorităţile române au fost supuse
şicanelor, boicotului, izolării şi chiar arestării.
Singura instituţie care funcţiona sub îndrumare
românească era C.F.R.-ul.
Pentru românii din Satu Mare, şcolile în
limba română reprezentau una din marile probleme.
Trecuse un trimestru şi încă în ianuarie nu funcţiona
aici nicio şcoală românească. Ministerul
Învăţământului îl împuternicise pe protopopul
greco-catolic dr. Ioan Dragomir (viitor episcop în
Eseu
clandestinitate), cu redeschiderea şcolilor
româneşti, prin intermediul preoţilor greco-catolici,
în toate satele judeţului. La sate, demararea
activităţii era mai simplă, elevii, sub îndrumarea
preoţilor din diverse localităţi, reluându-şi
activitatea. La oraş, lucrurile au mers mai greu, din
motivele prezentate. Sub îndrumarea protopopului
unit, dr. Ioan Dragomir, toată suflarea românească
din Satu Mare, de religie greco-catolică (nu se făcea
deosebire între ortodocşi şi catolici, căci toţi erau
români), a hotărât să se facă tot ce e posibil spre a
redeschide măcar Liceul Mihai Eminescu. Un număr
de vreo 40 de intelectuali s-au întâlnit, ca într-o
conspiraţie, la o consfătuire, în Librăria Şuta, unde
au stabilit, cu storurile trase şi cu uşa încuiată, ce
aveau de făcut.
Au fost prezenţi membrii familiei Şuta:
Baciu Mitru Şuta, verişorii lui, dr. Ioan Şuta (avocat)
cu fiul lui, dr. Mihai Şuta (avocat), dr. Vasile Şuta
(fost prim-pretor, în plasa Ardud), profesorul de
latină Francisc Groza, părintele dr. Gavril Bălan,
teologul Ioniţă Andron, prefectul Ştefan Andercău,
fraţii Tănase şi Vasile Demian (medici), domnişoara
Zoe Molnar, româncă ce studiase Filologia (limba
franceză) la Budapesta, pictorul Aurel Popp, şeful de
gară, un român basarabean, Ioan Şuta (nepotul lui
Dumitru Şuta), care, din anii '50 până în '80, a servit
cultura regiunii, apoi a judeţului Maramureş, prin
difuzarea de carte românească şi universală (de
literatură, ştiinţă şi artă).
Acţiunea de organizare a liceelor de la Satu
Mare a fost coordonată de profesorul Francisc
Groza.
În privinţa cadrelor didactice, s-a hotărât la
acea consfătuire, să se demareze anul şcolar cu
cadrele existente, făcându-se apel la intelectualii în
măsură să preia, voluntar, munca la catedră. Cadrele
didactice au fost recrutate deci dintre avocaţi,
medici, ingineri, preoţi, dar şi dintre studenţii care nu
se reîntorseseră încă la facultăţi. Profesorul Iuliu
Pop, căruia i-a fost încredinţată conducerea liceului,
s-a străduit să ia toate măsurile, ca, în termen cât mai
scurt, totul să reintre în normal. Treptat, şcoala a fost
încadrată cu profesori titulari, cadre didactice de
excepţie, de diverse specialităţi: protopop Herman
Vasile (religie), Mihai Basarabescu (lb. română),
Iuliu Pop (istorie), Ioan Dumbravă (lb. latină), Petru
Teleagă (lb. latină), Petru Gherman (biologie), Ioan
Silaşi (matematică), Gheorghe Paziuc (matematică),
Ioan Popa-Cicău (filozofie), dr. Ioan Sabău (istorie),
Gabriel Gerogescu (lb. română), Ana Popa (fizică,
chimie), Alexandru Davidovici (lb. franceză), dr.
Ernest Hauler (lb. germană), Aloisia Corodan
26
)
Marturii culturale
(biologie), Angela Silaghi (geografie), Leontin
Ghiţescu (geografie), Florica Simu (geografie),
Mihai Perianu (muzică), Victor Marian (ed. fizică),
Radu Şoneriu (desen).
Prin activitatea şcolară desfăşurată cu
asemenea profesori, s-a reluat şi s-a continuat firul
tradiţiei din perioada interbelică, liceul
redobândindu-şi prestigiul de dinainte.
O parte dintre foştii mei profesori au devenit
cadre didactice universitare: Gabriel Georgescu
–profesor universitar de limba şi literatura română la
Universitatea din Baia Mare (o placă omagială de pe
faţada liceului îi păstrează memoria); profesorul de
matematică Ioan Silaşi a devenit cadru universitar la
Facultatea de Construcţii din Bucureşti (fostului
meu profesor, Ioan Silaşi, îi datorez cariera mea
–profesor de matematică). Acest excelent cadru
didactic, Ioan Silaşi, ne-a antrenat în rezolvarea
problemelor pentru Gazeta Matematică. Una dintre
marile satisfacţii ale adolescenţei mele a fost apariţia
numelui meu printre rezolvitorii de probleme de la
această revistă. Mihai Perianu şi Petru Teleagă au
pus bazele Conservatorului de Muzică din
Timişoara, iar dr. Ioan Sabău a devenit cercetător
principal la Institutul de Istorie din Cluj.
Era necesară apoi formarea unor efective de
elevi, pentru câte o clasă, lucru destul de dificil,
având în vedere că multe familii cu copii, fuseseră
refugiate sau că unii elevi români frecventaseră în
anii ocupaţiei maghiare (1940-1944) şcoli cu limba
de predare maghiară, în lipsa celor româneşti. Elevii
pentru licee trebuiau recrutaţi nu numai de la oraş, ci
şi din sate. La vremea respectivă, după terminarea a
patru clase primare, se dădea admitere pentru a intra
în clasa I de liceu. Cei ce terminau clasa a V-a, a VI-a
şi a VII-a puteau susţine examene de diferenţă,
pentru a intra în clasa a II-a, a III-a şi a IV-a de liceu.
Astfel, la sfârşitul anului 1944 şi la începutul anului
1945, au fost pregătiţi numeroşi copii de la ţară,
printre care mă aflam şi eu, pentru diferenţele
amintite mai sus. Cu aceştia şi cu orăşenii, unii
reveniţi din refugiu, s-a redeschis învăţământul la
Liceul „Mihai Eminescu”, în anul şcolar 1945-1946,
fiind şi eu elev aici, în clasa a III-a. Aspiraţia mea de
a deveni elev la acest liceu de prestigiu, anterioară
războiului, a devenit realitate abia acum, din cauza
evenimentelor tragice.
În preocuparea rechizitelor şcolare, au fost
implicaţi numeroşi intelectuali români din Satu
Mare, dar şi o persoană neobişnuită prin virtuţile
sale, Baciu Mitru Şuta (librarul Dumitru Şuta, cu
prăvălia pe strada Cuza-Vodă din Satu Mare), care
ocupa un loc aparte printre cetăţenii de frunte ai

)
Marturii culturale
oraşului şi în librăria căruia se întâlnea nu numai
elita naţionalităţilor municipiului: români, maghiari,
evrei şi germani, ci şi oameni din întreg ţinutul. Era
un comerciant priceput şi un om de cultură, a cărui
viaţă întreagă s-a consumat printre cărţi şi oameni.
Se bucura de dragoste şi cinste, dar şi de o mare
popularitate. Apelativul de „baciu” îi aducea o aură
de demnitate străbună, provenind din rândul
ţărănimii care asigura pâinea naţiunii. Intelectualii
cu înalte studii din oraş, numindu-l „baci”, îi
recunoşteau rolul de părinte şi patriarh al culturii din
oraşul de pe Someş, încadrându-se în oastea lui
protectori, consumatori şi sponsori ai culturii.
Cu o familie frumoasă, soţia Olga şi cele
două fete, Olga şi Eva, a devenit şi un om prosper
după război, cu ajutorul familiei şi cu credite de la
bancă, reuşind să obţină acum, când noile structuri
administrative româneşti erau la început, un fel de
monopol asupra a tot ceea ce ţinea de înzestrarea
instituţiilor, cu articole de birou, şi a şcolilor, cu
rechizite şi cărţi. Ajuns om bogat, a devenit o
prezenţă caritabilă sub aspect material şi moral.
Activa în diverse comitete ca: cel şcolar, al teatrului,
al curatoriului Bisericii Greco-Catolice, la a cărei
construcţie a contribuit din plin, fiind în acelaşi timp
şi vicepreşedinte al Camerei de Comerţ. Ca oaspete
sau ca sponsor, era invitat la toate manifestările
cultural-artistice. „Baciu Mitru” făcea totul din
suflet, din profundă omenie, cum a dovedit şi în
problema aprovizionării elevilor de la Liceul Mihai
Eminescu din Satu Mare, cu rechizite şi manuale
şcolare.
Pentru procurarea acestora era nevoie de
capital, de bani, obţinuţi prin organizarea unei chete
printre români. Librarul Dumitru Şuta urma să aducă
manualele şi rechizitele de la Bucureşti, având bune
relaţii cu editurile „Cartea Românească” şi „Socec”,
parteneri comerciali ai acestuia şi înainte de 1940.
Banii trebuind să fie duşi în numerar, librarul şi-a
pregătit securitatea şi paza pe timpul călătoriei, prin
personalul ceferist (şeful de tren şi conductorii,
instruiţi de şeful de gară, basarabeanul sufletist).
Având de dus un geamantan greu de bani, precaut, l-
a luat cu sine pe nepotul său Ion, calfa. La plecare, în
gară, cu puţin înainte de a ajunge în biroul unde era
stabilită întâlnirea cu şeful de tren şi de staţie, Baciu
Mitru, care mergea înainte, urmat la mică distanţă de
Ion, care purta geamantanul, a fost acostat de o
patrulă de soldaţi sovietici şi invitat într-un fel de
birou de vamă. Omul a îngheţat, dar şi-a păstrat
calmul, urmându-i cu un pas natural pe sovietici.
Experienţa de viaţă, stăpânirea de sine şi
înţelepciunea şi-au spus cuvântul. Patrula de
27
Eseu
„tovarăşi” nu l-a băgat în seamă pe „hamalul” din
urmă, care căra geamantanul şi care, cu paşi mari şi
siguri, de marş, fără să-şi piardă prezenţa de spirit, a
mers mai departe, spre ţinta sa. „Aşa a vrut
Dumnezeu, ca totul să iasă bine”, a povestit mai
târziu Ion. Eliberat, librarul a fost însă mai mult mort
decât viu, la gândul consecinţelor, dacă, în lăcomia
lor, sovieticii ar fi deschis geamantanul. Putea fi
arestat ca spion şi sabotor şi trimis, fără judecată,
într-un lagăr de exterminare din Uniunea Sovietică.
Marfa adusă de la Bucureşti, mai mult de o
jumătate de vagon, aproximativ 1300 de colete ce
cuprindeau manualele pentru toate materiile şi toate
clasele, au putut fi obţinute şi salvate, pentru că
oamenii erau atunci curaţi la suflet, de cuvânt,
demni, cinstiţi, încrezători unii în alţii, cu simţ de
răspundere, corectitudine, de la intelectuali, până la
ultimul muncitor ceferist. Niciunul nu s-a dus să
„sufle”, la „organele de ordine”, despre adunarea
secretă de la librăria Şuta, iniţiată de protopopul
Dragomir, despre colecta făcută şi despre drumul
atât de riscant şi „eroic” al librarului D. Şuta
(salvatorul) la Bucureşti.
La începutul lui februarie 1945, Liceul Mihai
Eminescu, şcoală cu limba de predare română, îşi
deschidea porţile, numărul şcolarilor ajungând la o
cifră impresionantă în numai trei zile. În anul şcolar
următor, 1945-1946, s-a deschis şi Liceul Doamna
Stanca, din acest oraş. Toţi patrioţii oraşului şi-au
trimis copiii la şcoală, ca dovadă că „avem copii
români, că avem nevoie de şcoli pentru ei”.
Sosit din refugiu, reputatul profesor de
matematică Ioan Silaşi, a condus liceul, în calitate de
director, mulţi ani. După două decenii, soţia
profesorului Silaşi (cu familia ţinusem legătura, ca
fost elev al acestui profesor), anunţa decesul
acestuia, la Bucureşti. Fiind la acea dată director al
acestui liceu, am participat şi eu la ceremonia
funerară, la Cimitirul Bellu Catolic din Capitală.
Există şi obligaţii de conştiinţă; îi datoram profesia
mea.
Relaţia mea cu Liceul Mihai Eminescu a fost
şi este una familială, de îndată ce aici mi-am petrecut
toţi anii de liceu şi aproape 40 de ani de carieră
didactică. Îi trec pragul şi acum, adesea, nu ca
oaspete, ci ca unul din zecile de mii de membri ai
marii familii a „Eminescienilor”.
Numele liceului este aureolat de cel al
patronului său, poetul nostru naţional, Mihai
Eminescu, dar şi de cei doi profesori străluciţi, mari
patrioţi, Petru Bran şi Vasile Lucaciu, a căror luptă
grea, cu enorme sacrificii, stă la temelia acestei
reputate unităţi şcolare din Satu Mare.
Eseu

)
Marturii culturale
Cornelia Erdös
caracteristic vieţii mele de până acuma cred că este
Gheorghe suferinţa. Da, cred că da. Poate pare paradoxal, dar
GHEORGHIADE nu este un alt termen care să-mi definească mai bine
anii trăiţi până acum.”
A suferit în copilărie pentru că era săracă, în
Cornelia Erdös1 nu a publicat nici o poezie în
adolescenţă pentru că era olteancă printre
timpul vieţii şi nici nu a mărturisit cuiva că scrie
momârlani, în tinereţe pentru că nu şi-a putut realiza
poezie şi ţine un jurnal. Dar la o lună după moartea
visul de a fi actriţă, când a devenit femeie a suferit
ei, întâmplată în august 2008, soţul ei, actorul Carol
din dragoste, pentru ca în final să cunoască cumplita
Erdös, a găsit în locuinţa lor, într-un sertar, un
spaimă a descoperirii că este grav bolnavă.
mănunchi de coli dactilografiate, legate cu o şină,
Momentul în care doctorul îi comunică diagnosticul
conţinând textele a 38 de poezii, ca şi cum ar fi fost
este redat prin succesive enumerări şi interogaţii,
pregătite pentru tipar. Pe prima pagină, care se vroia
care surprind perfect dramatismul clipei, într-un stil
a fi pagina de titlu, se putea citi numele autorului
viu, de adevărat scriitor, care ne face să regretăm că
acelor poezii, O'Coris, şi titlul posibilului volum,
nu au rămas de la Cornelia Erdös şi alte scrieri în
Drumul speranţei (cuvântul salvator).
proză, în afara acestui jurnal „Trăsnetul a
Emoţionat dar şi puternic îndurerat, Carol
picat, cerul s-a deschis deasupra mea,
Erdös a înţeles imediat că autorul acelor
pământul s-a mişcat sub picioare, capul
poezii era însăşi soţia sa. O'Coris era un
mi-a devenit inert, mintea mi-a paralizat,
secret numai al lor. Cu acest apelativ,
iar de suflet nu mai ştiam ce înseamnă.
jucăuş dar şi tandru, a alintat-o pe Cornelia
Auzeam cum vorbele dure, directe ale
timp de 35 de ani. După dispariţia ei, îl
doctorului îmi loveau pereţii minţii pentru
regăsea transformat în pseudonim literar,
a pătrunde, pentru a mă face să realizez:
ca şi cum i-ar fi lăsat un ultim mesaj.
„Boală virală cronică. 5 ani…!!!!” Ce
Alături de colile dactilografiate soţul ei
voia să spună?! Eu ! Mie? Ce mi se
a mai descoperit şi un caiet cu linii, format
întâmplă? De ce, cum, de când?!”
A4, umplut cu scrisul mare şi ordonat al
Din acel moment a început pentru ea o
soţiei sale. Era Jurnalul Corneliei,
viaţă nouă, dacă viaţă se poate numi ceea
început în 21 februarie 1984, dar imediat
ce s-a întâmplat cu trupul şi cu sufletul ei.
întrerupt, reluat în anul 1991 şi dus, cu
Paginile jurnalului ne-o dezvăluie în toată grozăvia
mari pauze, până în 10 iunie 2003 când devine cu
ei. Cu luciditate şi totală sinceritate îşi descrie stările
adevărat pentru Cornelia „un prieten care mă
fizice, fără să se menajeze, dar şi fără să se considere
ascultă atunci când simt nevoia să scot din mine
o victimă a destinului şi a oamenilor. „Aşa cum sună
unele frământări sau dureri; acel prieten care tace şi
moto-ul de la începutul jurnalului („suferinţa,
doar ascultă. Recunosc, nu e suficient întotdeauna
laitmotivul vieţii mele”), aşa s-a desfăşurat viaţa
dar asta e…. Oricum ar fi exprimate, sunt gândurile
mea… Au apărut alte probleme de sănătate, s-au
şi stările mele”.
mai modificat cele vechi. În câteva propoziţii: mi-a
Ultima însemnare e datată 30 iunie 2008, seara,
apărut un melanom pe omoplatul stâng, care ca un
când se întreabă dacă nu cumva ştacheta aspiraţiilor
bulgăre de zăpadă, rostogolindu-se, a dus la trei
sale a fost prea înaltă, dacă nu cumva a visat prea
operaţii chirurgicale într-o singură vară, cea a lui
mult. Cum nu are răspuns încheie copleşită de
2006. Am fost obligată să mă operez şi la ochiul
amărăciune: „Câte alte multe întrebări vor rămâne
drept de cataractă, schimbându-mi-se cristalinul.
fără răspuns ?”
Dacă nu are răspunsuri la multele întrebări pe La această oră este bolnav şi ochiul stâng, nu mai
care şi le-a pus în viaţă, are cu siguranţă o văd absolut nimic cu el. Ar trebui operat dar
certitudine: „Dacă mă gândesc bine ce este deocamdată nu o pot face din cauza tratamentului

28

)
Marturii culturale
pentru melanom… Din cauza tratamentului foarte
dur mi-a căzut foarte mult păr şi mi s-a întins firul
(nu mai e ondulat natural), gingiile sunt foarte
slăbite, având atât gingivită cât şi parodontoză. Ca
urmare îmi cad dinţii… Se pare că voi ajunge la
proteză. Pentru durerile insuportabile de spate iau
medicamente, altfel n-aş putea îndura. Dacă la asta
reamintesc existenţa în organismul meu a virusului
hepatic „C”, cu tot cortegiul lui de urmări, ar trebui
să fiu bolnavă şi psihic… Şi totuşi încă rezist”.
Şi a rezistat, în ultimii ei opt ani de viaţă, deoarece
a avut înţelepciunea să accepte că „viaţa poate fi
frumoasă nu numai în nemărginirea ei ci şi în
crâmpeie din ea”, pentru că a crezut cu ardoare în
Dumnezeu: „Nu pot să cred că Dumnezeu m-a
abandonat, simt că EL ştie ce vrea de la mine, de ce
mă pune la atâtea încercări. Problema este: eu încă
nu ştiu nimic, dar simt uneori atingerea Lui şi
puterea de a rezista şi sper în bine. Vreau să-l simt şi
mai puternic în fiinţa mea. Simt că de aici ar veni
vindecarea. Simt, simt că există o vindecare şi pentru
mine” (12 aprilie2008), dar mai ales datorită
scrisului: „De toată tensiunea care se acumulează
între timp încerc să scap scriind, sub forma aceasta
confesională sau punând în cuvinte o parte din
trăirile mele, ca apoi să le ordonez, pe ele, cuvintele,
în presupuse versuri”.
Cornelia Erdös a început să scrie poezie prin anul
2000, după momentul când a aflat că este atinsă de o
boală incurabilă. În Jurnal nota: „Anul 2000 n-a fost
sfârşitul lumii mari dar a fost început sfârşitul lumii
mele de până atunci, al universului propriu în care
mă formasem… Acest univers nu mai concorda cu
noua mea situaţie… Vedeam acum lumea cu alţi
ochi. Toate mărunţişurile, toate cele ce mă
înconjurau aveau o altă semnificaţie, o altă
importanţă”.
A scris poezii pe paginile unor mici carneţele în
lungile perioade de spitalizare, în „Nu prea albe
saloane, / Triste încăperi”, alături de „Nu prea albe
halate” şi „Firave trupuri bolnave” (Spitalul), dar
şi în cenuşiile momente de singurătate de acasă când
nu avea voie decât să privească cu nostalgie „Prin
sticla de la geam” şi în spatele ferestrei să rămână
îndurerată, deoarece „Doar gândul şi dorinţa/ Azi,
zidul pot să treacă” (Colivia).
Şocul descoperirii bolii a fost atât de puternic,
disperarea atât de mare, încât au desferecat resortul
intim al filonului poetic care stătea ascuns de zeci de
29
Eseu
ani în sufletul şi mintea Corneliei Erdös. Ea era
pregătită de mult timp pentru a scrie literatură. Era
cultivată, citea poezie cu plăcerea cu care unii citesc
astăzi emailurile pe Internet, iar pentru marii poeţi
români avea un adevărat cult. Ne-o spune chiar ea în
Anotimpul poeţilor:
Cu drag de vers citesc Alecsandri şi-i vară,
Cu George Topârceanu intru în primăvară,
Bacovia de toamnă, sensibil, îmi vorbeşte,
Iarna, Coşbuc mă poartă prin poveste.
Cu Macedonski, adesea, gândesc la luna mai,
Cu umbra lui Nichita mi-acopăr inima…,
Cu psalmii lui Arghezi mă întâlnesc în noapte
Câţi alţi poeţi reînvie, când le deschid o carte!
Eterni cântăreţi ai sufletelor noastre.
Dar o inefabilă aureolă de modestie şi delicată
discreţie a oprit-o pe Cornelia Erdös, alias O'Coris,
să-şi ignore mult timp vocaţia poetică, deşi existenţa
ei a stat tot timpul sub vraja teatrului şi a poeziei. Dar
când a înţeles că:
Toate gândurile, devenite cuvinte,
Sunt lacrimi uscate, pe hârtie-aşternute.
Astfel născute, toate cuvintele
Sunt sentimente reconvertite.
Prin ele mă eliberez de mult,
Prea mult durerosul din trup,
Prin ele îmi limpezesc sufletul,
Prin ele îl hrănesc, neîntrerupt.
(Scrisul)
versurile au devenit poezie, iar paginile Jurnalul s-
au acoperit cu scrisul ei frumos, dar care purtau
gânduri de o dureroasă sinceritate.
A perceput boala ca o colivie, care o ţinea
încercuită în lanţuri cenuşii. Privind prin sticla de la
geam multe regrete îi picură în suflet pentru că ştie:
Oricât aş vrea să ningă
Oricât aş vrea ca albul
Să-mi lăcrimeze ochii
Şi obrajii să roşească
De ger, de râs, de şotii,
Nu pot să trec hotarul,
Să mă arunc în alb,
Un cenuşiu în lanţuri
Mă ţine să nu scap.
(Colivia)
Eseu

)
Marturii culturale
Deşi boala a chinuit-o, ea nu a transformat poezia şuvoiul liric curge direct din suflet. Poezia are ceva
într-o fişă medicală, într-o litanie sfâşietoare. firesc şi cald. Nici metafore rare, nici epitete
O'Coris s-a trezit cu suferinţa trupului, dar nu a nefolosite. Melodia cuvintelor e de o monotonie
rămas încarcerată propriei dureri. Ceea ce se monahală care poartă un doliu ascuns, iar evocarea
remarcă ca o notă specifică a liricii sale este tocmai nostalgică a unui tărâm pierdut este făcută cu
patosul trăirii. Ea bănuieşte că sfârşitul îi este discreţie, sfială şi sensibilitate.
aproape şi zilele îi sunt numărate, dar viaţa este
dorită cu patimă până în ultimul moment. Nu se Flori, buruieni, pomi, case, drumuri,
fereşte să vorbească de durere, de moarte, dar în Mi-aduc aminte de copilărie,
Şi simt în nări şi suflet, retrăind,
poezia ei stăruie în permanenţă o rază de lumină.
Miresme-mbătătoare dintr-o natură vie.
În fiecare dimineaţă
Chiar şi un mărăcine urât şi înţepat,
Se naşte o nouă speranţă,
Poartă în sine parfum de nostalgie,
În fiecare dimineaţă
Şi-mi aminteşte, prin pulbere de praf
Te bucuri că vieţii-i faci faţă
Cum alergam, desculţă, spre strugurii din vie.
(În fiecare dimineaţă)
(Parfumul amintirilor)
Dar cum la multele sale îndoieli nu are nici un
Raze nostalgice ne mângâie azi, chipul,
răspuns, este cercetată şi de marile întrebări: Frunze multicolore valsează lin cu vântul.
Şi nu ştim că-n blânda căldură de afară
Spune-mi măcar, Tu, Doamne, E sufletul toamnei care nu vrea să moară.
Cum să mă-mpac cu mine? (Agonie)
Cum să împac un suflet?
Cum să împac o minte? Pentru cei care au cunoscut-o pe Cornelia Erdös
Cum să îmi apăr trupul
în timpul vieţii, care i-au fost în preajmă şi s-au
Nimic să nu mă doară?
Să scap de slăbiciune! bucurat de blândeţea, corectitudinea şi generozitatea
Să nu mă las rănită! ei, cele 38 de poezii create de ea, firesc, cald şi
Dă-mi Doamne, un semn puternic emoţionant, precum şi însemnările din Jurnal,
Să scap de îndoială! notate cu durere, nu fac decât să întregească ceea ce
(Îndoiala) preţuiau şi iubeau la ea. Şi aceasta deoarece paginile
din Drumul speranţei şi Jurnalul Corneliei,
Pe care doar speranţa într-o minune i le poate născute din suferinţă, sunt scrise cu talent literar şi
risipi: sinceritate.
Aştept un curcubeu s-apară
Trimis de Dumnezeu
Să-nsenineze trista toamnă Notă:
Din sufletul meu.
1. Cornelia Erdös (17 martie 1953, Cetate, jud. Dolj-
Şi să mă bucur ca-n trecut 22 august 2008, Satu Mare). În 1954 se mută cu
De tot ce mă-nconjoară
părinții în Valea Jiului. Absolvă Liceul Teoretic din
Să simt cum bunul Dumnezeu
Mă naşte-a doua oară Petroșani în 1972. Lucrează ca bibliotecar la Liceul
(Dorinţă) Comercial din Petroșani, apoi la Casa de Cultură din
același oraș, unde activează și ca actor amator. În
Şi poate că minunea 1977 își urmează soțul la Satu Mare, unde lucrează
Fereastra va deschide ca referent literar la Teatrul de Nord până în 1981.
Şi Dumnezeu prea Bunul, Între 1982-1984 a fost bibliotecară la Biblioteca
Curând îmi va surâde Comerțului. Din 1985 până în 1990 a fost
(Colivia) bibliotecară la Întreprinderea „23 August” Satu
Mare. Din 1992 până în 2000 și-a desfășurat
În poezia lui O'Coris nimic nu e „făcut”, nu e
activitatea la Biblioteca Județeană Satu Mare.
compus cu ostentaţie. Totul e limpede şi curat, iar

30

)
Marturii culturale
Edițiile prime ale poeziilor lui Paulus Melissus Schede
Marta CORDEA
Printre ediţiile prime pe care Biblioteca Judeţeană
Satu Mare le are în inventar, se numără şi un volum
semnat de Paulus Melissus, un poet nu foarte cunoscut
în zilele noastre, dar foarte apreciat în vremea sa.
Născut în anul 1539 (20 decembrie) la Melrichstadt
(landul Bavaria), a devenit vestit datorită operei sale,
Meletemata sau Schediasmata poetica. Datorită acestei
lucrări, a fost încoronat poet de către Ferdinand I şi
Maximilian al II-lea în anul 1564. Şi-a făcut studiile la
Jena, a fost cantor la Königsberg (1559) şi Viena (1561-
1567). A stat în Franconia (1567-1568), Geneva (1568-
1571), Heidelberg (1571-1577), Italia (1577-1580),
Nürnberg (1580-1584), Paris (1584-1585) şi Londra
(1585-1586). A fost unul dintre puţinii umanişti care s-a
dedicat poeziei, nu numai în tinereţe sau în timpul liber,
ci chiar şi-a făcut un crez din aceasta. El a îmbinat arta
poeziei cu marea lume a politicii, influenţându-le cu
personalitatea sa puternică. Cu toate că era un calvinist
convins, a ocolit polemicile religioase. S-a orientat nu
numai spre modelele literare latine, ci şi înspre cele
italiene (maniera literară a petrarchismului) şi franceze
(şcoala literară franceză Pleiada). Este interesant de
menţionat despre Melissus, supranumit Schede, că
începând cu anul 1586 a fost conducătorul Bibliotecii
Palatina din Heidelberg.
Volumul pe care îl deţine Biblioteca Județeană
Satu Mare cuprinde Schediasmata poetica, lucrare
publicată în anul 1574, Schediasmatum reliquiae,
lucrare publicată în anul 1575 şi Melissi Musae, s.a.
Primele două lucrări au fost tipărite la Frankfurt pe
Main de către tipograful Georgius Corvinus şi îl au ca
editor comercial pe Matthaeus Harnisch. Lucrările
beneficiază de numeroase dedicaţii, urări,
corespondenţă, precum şi de aprecieri ale unor oameni
renumiţi din acea vreme: Ioachimus Camerarius
Pabeperg, Henricus Stephanus, Fabricius Chemnicius,
Gerartus Falkenburgius, Ioannes Posthius Germ.,
Rotanus Patavinus, Clemens Trelaeus, François
D`Averly (Franciscus Averlinus), Victorinus Strigelius
etc.
Din cele două scrisori adresate de către Victorinus
Strigelius lui Melissus în anul 1568, respectiv 1569 şi
dintr-o scrisoare a lui Ioachimus Camerarius din anul
1573, reiese că lucrarea Schediasmata poetica trebuia
să apară cu câţiva ani înainte şi că a fost aşteptată cu
deosebit interes.
Iată câteva aprecieri referitoare la opera lui
Melissus, extrase din prefaţa primei ediţii:
31
Eseu
Vestitul umanist german, Ioachimus Camerarius,
pe numele său de familie, Liebhard, numit
Kammermeister (n. Bamberg 1500 apr. 12 – m. Leipzig
1574 apr. 17), profesor de limba greacă şi latină la
gimnaziul din Nürnberg (1526), fondator al catedrelor
de limbi clasice din Tübingen şi Leipzig (1535,
respectiv 1541), editor ştiinţific al operelor autorilor
clasici greci şi latini, îşi exprimă surprinderea asupra
faptului că Melissus a recurs la serviciile sale de editor
ştiinţific. Acesta compară „virtuţile şi învăţăturile
înfloritoare” ale lui Melissus cu propriile idei, idei ale
unui „om secătuit de puteri din cauza vârstei înaintate”.
Camerarius consideră că nimic nu-l poate mulţumi mai
mult decât tipărirea volumului lui Melissus, în care
„muzele sunt reunite atât de frumos”. În cuvântul
înainte intitulat „De carminibus et cantilenis eximii
poetae Pauli Melissi Schedii” (Despre poeziile şi
cântecele remarcabilului poet Paulus Melissus
Schede), Ioachimus Camerius apreciază faptul că,
reunind toate muzele într-o singură lucrare, Melissus s-
a achitat de misiunea pe care şi-a asumat-o şi chiar a
depăşit-o „prin înţelepciune şi farmec”, „aşa încât
devotamentul către Apolo să nu-i fie ştirbit”. Profesorul
Camerarius menţionează şi faptul că, pe lângă
compunerea versurilor cu cuvinte potrivite, „armonios
meşteşugite”, poetul a reuşit să dea versurilor ritmuri şi
cadenţe plăcute, sunete armonioase. Datorită eleganţei
versurilor, Camerarius consideră că poetul şi-a
descoperit o a doua natură superioară, menită să dea
strălucire celei dintâi. Cuvântul înainte a fost scris în
anul 1565.
Teologul protestant german, Victorinus Strigelius
(n. 1524 dec. 26 – m. Heidelberg 1569 iun. 26),
profesor de teologie la Jena (1548), Leipzig (1563) şi
Heidelberg (1567), autor al mai multor lucrări de
teologie, dintre care cea mai importantă este Loci
theologici (4 volume apărute între anii 1581-1584),
aduce cuvinte de laudă şi de mulţumire pentru poeziile
lui Melissus. Strigelius îl asigură pe poet că versurile,
care l-au încântat „prin bun-gust”, vor fi apreciate „de
toţi oamenii pricepuţi”.
Structura şi descrierea volumelor:
1. Schediasmata poetica
I. „Italis, gallis, hispanis poetis” (Dedicaţia lui
Melissus către poeţi)
II. „Ad Iosephum Scaligerum Iulii Caes.”
(Dedicaţia autorului adresată lui Iosephus Scaligerus,
fiul vestitului filolog şi critic literar din Leyda, Iulius
Caesar Scaligerus)
III. „Lectori” (Cuvântul autorului către cititor, în
care se întreabă ce impact va avea asupra cititorului
opera sa, care constă din improvizaţii şi dacă poate să-şi
considere scrierile adevărate opere de artă)
Eseu
IV. „De carminibus et cantilenis eximii poetae
Pauli Melissi Schedii” (Despre poeziile şi cântecele
remarcabilului poet, Paulus Melissus Schede,
reprezentând cuvântul înainte scris de Camerarius).
Dedicaţiile lui Henricus Stephanus, Fabricius
Chemnicius, Victorinus Strigelius etc.
V. „Typographus Lectori s.” (Tipograful către
cititorii săi).
Tipograful Georgius Corvinus menţionează
hendecasilabul falecian în care au fost compuse
versurile şi precizează că autorul a adăugat celor nouă
cărţi de epigrame traduse din limba greacă şi descrierile
fluviilor din Germania a lui Fidler.
VI. „Insignia Melissi”. Semnul heraldic al lui
Melissus, reprezentând o coroană, un scut, un gâscan şi
deviza „Manet immutabile fatum” (Destinul rămâne
neschimbat).
VII. Lucrarea propriu-zisă, cuprinzând versuri
(ode, elegii, epigrame) dedicate multor personalităţi ale
vremii (de ex. Victorinus Strigelius, Georgius
Buchananus Scotus, Ioachimus Camerarius, Casparus
Peucerus, Henricus Stephanus etc.), grupate sub
diferite titluri: „Melissi Melica”, „P. Melissi earina”,
„P. Melissi elegiae”, „Melissi heroicum”, „Melissi
symicta sive miscella”.
VIII. Două scrisori ale lui Victorinus Strigelius
către Melissus şi scrisoarea lui Ioachimus Camerarius
IX. Corrigenda
X. Colofonul, cu marcă tipografică şi cu textul
„Ditat servata fides. Mathe. Harnisch”
Volumul îl are ca tipograf pe Georgius Corvinus, a
apărut la Frankfurt pe Main, avându-l ca editor
comercial pe Matthaeus Harnisch din Heidelberg.
Formatul volumului este in octavo (in 8º) (15 cm);
oglinda paginii: 29 rânduri, cu dimensiunile 12,3 x 7
cm; paginaţia: [14], 195, [1]p. Tiparul este negru,
volumul are ornamente tipografice, legătura este
comună, din carton. Volumul a aparţinut lui Franciscus
Bokrosi, lui Iohannes Bartok şi bibliotecii
documentare a Muzeului Raional din Carei.
Exemplarul aflat la Biblioteca Judeţeană Satu Mare
(având numărul de inventar 202600, cota I 256) are
pagina de titlu lipsă şi este colligat cu Shediasmatum
reliquiae (număr de inventar 202601) şi Melissi musae
(număr de inventar 202602).
Volumul este menţionat în catalogul lui Graesse,
„Trésor de livres rares et precieux”, vol. IV, p. 473.
2. Schediasmatum reliquiae
I. Pagina de titlu cu o gravură reprezentând
portretul lui Melissus
II. Dedicaţia către Iosephus Scaligerus
III. „Lectori” (Către cititor)
IV. „Addenda musis”
V. „Typographus lectori s.” (Tipograful către
cititorul său)
VI. „F. Fidleri Flumina carmine descripta”
(Descrierea în versuri a râurilor de F. Fidler)
32
)
Marturii culturale
VII. Annotatiunculae. Melissus lectori s. (Note la
lucrarea lui Fidler. Cuvântul lui Melissus către cititor)
VIII. „Index”
IX. Colofonul, în care este menţionat anul 1574,
spre deosebire de pagina de titlu pe care este menţionat
anul 1575.
Volumul a fost imprimat la Frankfurt pe Main de
acelaşi Georgius Corvinus şi plătit de Matthaeus
Harnisch.
Formatul este in octavo (in 8º) (15 cm); oglinda
paginii: 30 rânduri, cu dimensiunile 12,2 x 6 cm;
paginaţia: [16], 31 p. Tiparul este negru. Volumul este
menţionat în catalogul lui Graesse, vol. IV, p. 473 şi în
catalogul lui Brunet, „Manuel de libraire et de
l`amateur de livres”, vol. III, col. 1591.
Cele două lucrări prezentate mai sus sunt colligate
şi cu o altă lucrare a lui Melissus, care conţine: „Melissi
Musae”, „Lilietum Cygneum”, „Miscellorum
appendix”, „Melissi Spinae”. Aceasta ar putea fi o
continuare a celorlalte două, dar în lipsa paginii de titlu
şi a colofonului nu se poate stabili exact acest lucru.
Lucrarea nu este menţionată nici în cataloage, nici
printre lucrările lui Melissus. Ediţia a doua a lucrării
Schediasmata poetica, menţionată în catalogul lui
Graesse, cuprinde însă trei părţi apărute într-un singur
volum (ediţia a doua cu adăugiri, Paris, apud Arnoldum
Sittartum, 1586, vol. 1: [14], 562, 11 p. „Melica”; vol.
2: 157, [2] p. „Epica”; vol. 3: 325, [11] p.
„Epigrammata”) şi încorporează şi cea mai mare parte a
lucrării Melissi Musae (în partea intitulată
„Epigrammata”). Ediţia a doua a fost corectată de
însuşi Melissus şi oglindeşte peregrinările poetului prin
centrele culturale europene. Cea de-a doua ediţie
cuprinde multe texte noi. Poetul a aşezat odele, elegiile
şi epigramele din acest volum în ordine cronologică,
având intenţia să-şi publice poeziile în mai multe
volume. În catalogul lui Graesse şi lexiconul lui Pierer
mai este menţionată ediţia a patra a lucrării
Schediasmata poetica, apărută la Halle în 1625.
Alte lucrări ale lui Melissus menţionate în
cataloage: Cantatione in quattuor et quinque vocum,
Witeb., 1566, Di Psalmen Davids, Heidelb., 1572,
Odae Palatinae, Heidelb., 1588, Introductio in
linguam germanicam, Dictionarium germanicum
(două lucrări de lingvistică rămase inedite),
Epigrammata in urbes Italiae. Eiusdem odis ad Romam
în volumul De Italia regione Europae nobilissima libri
duode Nicolaus Reusner, apărută la Strasbourg în
1595. Pe internet mai este menţionată şi lucrarea
Meletematum piorum libri 8, Frankfurt pe Main, 1595.
Melissus a murit în anul 1602 dar n-a fost dat
uitării, mărturie în acest sens stau şi câteva lucrări
dedicate operei sale: Pierre Nolhac, Paulus Melissus
(un poéte rhénan, ami de la Pléiade), 1923, E. Schäfer,
Die Dornen des Paulus Melissus în: Humanistica
Lovaniensia (22), 1973, s. 217-255, E. Schäfer,
Deutscher Horaz, 1976.

)
Marturii culturale
GHEORGHE GLODEANU – 60
Printre colegi și prieteni
Alexandru ZOTTA
L-am cunoscut după 1981, când el era proaspăt
absolvent al filologiei clujene și după ce preluasem
răspunderile funcției de inspector școlar pentru
îndrumarea și controlul predării și învățării limbii
române. Auzisem de el doar în treacăt, pe când
răspundeam de limbile moderne, dar nu reușisem să-
l întâlnesc. Nu m-am grăbit să-l inspectez la clasă, în
exercițiul meseriei de dascăl; m-am convins repede
că nici nu era mare nevoie. Pentru că de la prima
acțiune de cercetare pe care am inițiat-o, Gheorghe
Glodeanu a participat fără rețineri, poate și cu o
oarecare curiozitate profesională pentru efectul
comunicării pe care a susținut-o în fața colegilor de
specialitate din municipiul Satu Mare. Era o
comunicare despre poezia lui Mateiu I. Caragiale,
subiect ce nu intra nicicum în programa școlară. Mi-
a plăcut, deși nu am destăinuit multă vreme, că
interesul lui științific se extindea dincolo de
prevederile programei școlare; am considerat acest
fapt ca semn de vocație pentru cercetarea literară.
Pentru aceasta l-am cuprins între dascălii preocupați
de cercetarea științifică, domeniu care a constituit un
obiectiv prioritar al activității mele de inspector
școlar pentru îndrumarea și controlul limbii române.
33
Medalion aniversar
Aveam deja o experiență în activitatea de inspector
la discipline foarte apropiate, respectiv la limbile
moderne studiate pe atunci, adică engleză, franceză,
germană, rusă, chiar dacă nu se studiau și literaturile
respective. Dar experiența din acest domeniu îmi
întărise convingerea că, dincolo de pregătirea
didactică și metodică, eficiența învățării depindea
decisiv de pregătirea de specialitate a profesorului și
de dăruirea lui către elevi. Cu cât pregătirea de
specialitate este mai bună, cu atât dascălul găsește și
calea cea mai potrivită pentru a o comunica
discipolilor. Aceasta era pe atunci convingerea
noastră, a dascălilor de limba și literatura română.
Am avut satisfacția să cunosc și să colaborez cu
asemenea oameni.
De la prima acțiune de cercetare Gheorghe
Glodeanu a rămas printre colaboratorii cei mai
apropiați, devenind un membru foarte activ al unei
echipe spontan constituite și neoficial recunoscute,
care a performat apreciabil, fapt constatat nu atât de
organele de control, ci mai ales de numeroși
profesori, colegi și cunoscuți. Deși echipa era una
deschisă tuturor celor cu preocupări de cercetare,
nucleul ei puternic l-au alcătuit, Gheorghe
Glodeanu, Cornel Munteanu, George Achim,
Florica Rațiu, Lucia Budai, Eleonora Bruciu, Stela
Toma Bozero,Viorel Rus de la Tășnad, cărora li s-a
Medalion aniversar
alăturat grupul din Oaș, cu Gheorghe Năprădean,
Octavian Doclin, Remus Vârnav, toți trei de la
Bixad, Mihai Fodor, Georgeta Cozma, ulterior Livia
Mărcan, Cristina Șoltuz, Angela Negreanu, Paul
Orha și mulți alții mai tineri. Echipei i s-au alăturat și
creatorii de literatură, precum Corneliu Bala, Radu
Ulmeanu, Ion Ghiur, Ioan Nistor, Ion Dehelean și
alții cu încercări sporadice, care nu au confirmat
întotdeauna.
Cu o astfel de echipă am reușit să transformăm
acțiunile metodice în sesiuni de comunicări
științifice care cuprindeau și Revista presei literare,
informări despre noi apariții de specialitate, dar mai
cu seamă comunicări, care inițiau, pe de o parte, și
confirmau, pe de alta, pasiuni și promisiuni,
preocupări și vocații. Acestora li s-au adăugat
întâlnirile cu scriitorii, cele mai multe cu scriitori de
la revista Steaua, și cu personalități marcante ale
criticii și istoriei literare, precum profesorii Eugen
Simion, Alexandru Piru, Ștefan Cazimir, Vicu
Mândra, Ion Vlad, Ioana Em. Petrescu, Mircea Mutu
și mulți alții. Reușisem și să edităm și câteva numere
frumoase dintr-un „Buletin de informare și
documentare” cu articole pertinente ale colegilor
filologi.
La foarte scurt timp după 1989, din echipa
sătmăreană s-au detașat George Achim, Cornel
Munteanu și Gheorghe Glodeanu care au susținut
examenul de doctorat și au ajuns să constituie baza
catedrei de limba și literatura română de la
Universitatea din Baia Mare.
Cercetările lor, începute în întâlnirile noastre
colegiale și prietenești, au generat aspirații
îndrăznețe însemnând abordarea unor teme și
domenii prea puțin cercetate anterior, dar devenite
de actualitate: utopia, pamfletul, fantasticul,
romanul modern ... și, urmând îndrăzneala lor,
parabola. Privind astăzi în urmă constatăm cu
bucurie și cu oarecare uimire că aceste eforturi,
concretizate în apreciate teze de doctorat, nu au
rămas insignifiante, oferind multor cercetători idei,
repere și instrumente de investigare a fenomenului
literar, dar și un exemplu de angajare în activități
dificile.
De Gheorghe Glodeanu și de mulți dintre
dascălii de literatură mă despărțea o diferență de
vârstă și o experiență nereușită de susținere a
doctoratului cu ani în urmă într-un moment
nepotrivit din vechiul regim. Renunțasem la idee,
preocupându-mă totuși de literatură, de dramaturgie
și teatru. Alături de regretatul profesor universitar
Gavril Ardelean, cel care m-a încurajat să revin a fost
34
)
Marturii culturale
Gheorghe Glodeanu; el mi-a itinerat și argumentele
pentru acest pas și m-a convins că merită, chiar dacă
nu mai aveam șansa avansării în ierarhia universitară
datorită vârstei. Și nu-mi pare rău; a însemnat o
lărgire considerabilă a orizontului cultural și o altă
poziție de abordare a cercetării literare.
Respectul meu pentru calitatea de scriitor,
cultivat din adolescența ieșeană, din studenția
bucureșteană și din legăturile cu lumea universitară
și literară a Clujului, mă inhiba total. Ghiță
Glodeanu și-a adus contribuția prietenească și la
depășirea acestei stări păguboase. Ce bine e ca în
momente decisive să-ți fie alături oameni de bună
credință, adevărați prieteni!
Am avut de la început încredere în el; l-am
propus și a acceptat să ocupe în locul meu funcția de
inspector școlar, înainte de a accede în lumea
universitară. Încrederea a fost însă reciprocă; din
partea lui s-a manifestat în câteva momente decisive
pentru cariera mea și continuă și azi prin aprecierea
scrierilor mele, prin publicarea unora în „Nord
Literar”, revista pe care o conduce, prin participarea
împreună la multe acțiuni literare și culturale. Și m-
am bucurat când a primit cu încredere însemnările
mele despre una din cărțile lui, mai ales că și după
aceea a continuat și a diversificat strategia și
instrumentele de investigare a literaturii așa cum le
identificasem în scrierea amintită.
Am avut ocazia să lucrez vreo douăzeci de ani la
nivel universitar într-o specializare filologică, fiind
colegi și aici un scurt timp. După ce a ajuns profesor
universitar și conducător de doctorate, am îndrumat
către el câțiva absolvenți talentați și sârguincioși; la
masterat și la doctorat, trepte promovate cu
frumoase rezultate. Prin ei legătura noastră
profesională continuă. Sperăm că se va realiza și
continuitatea preocupărilor noastre.
Ca să conving de sinceritatea celor relatate am
vorbit poate nepermis de mult despre mine; însă
tocmai vorbind despre mine nu pot să nu vorbesc și
despre profesorul și prietenul Gheorghe Glodeanu.
Mă obligă colegialitatea și prietenia noastră veche și
statornică.
În numele acesteia îi doresc
Multă sănătate,
Multe împliniri și bucurii personale și întregii
familii
și încă alte cercetări de istorie literară!
Cu profesorul și istoricul literar Gheorghe
Glodeanu orașul nostru poate și merită să se
mândrească!

)
Marturii culturale
Gheorghe Glodeanu între criticii de la TRIBUNA
Vasile SĂLĂJAN
Pentru început, o scurtă privire, ca un spot de
scanner, peste nord-vestul literar (las la o parte zona
băimăreană, alt areal!), nu că aş fi adeptul ideii
existenței provinciilor literare, oricum imprecis
conturate, cu trasări de hotare indecis apăsate,
franjurate, precum coada cometelor (dar astea fix
prinse într-o rezoluţie la atâţia şi atâţia pixeli, cum ar
cere o expertiză avizată chiar de... Cărtărescu etc.).
Dintr-un punct superior de observație, Sătmarul
pare, pentru privitor, un creuzet generos, poeţi fără
număr (căci cine nu scrie poezie la Sătmar ori nu face
reviste?), prozatori, e drept, mai puţintei, vreo doi-
trei, istorici literari pur-sânge, unul (Nae Antonescu),
iar critici literari, specie rară, și mai puţini, cei
existenți migrând spre alte teritorii (Cornel
Munteanu, Al. Zotta, Ioan Nistor). Dar, iată, astăzi,
parcă pe neașteptate, sexagenarul nostru Gheorghe
Glodeanu, răsare, la purtător, cu un palmares de
titluri și o arie de preocupări impresionante etc.
Monografiază teme și autori, când e cazul, altfel, face
incursiuni aproape diurn, id est: efectuează diferite
raiduri de prospector de zone literare mai puțin
cercetate, are aer de purtător pe cap de cușmă de jder,
cu codița-i atârnându-i de sub chică, pe spate, e
exploratorul virgin, chiar dacă-i pe căi uneori mai
călcate, dar care știe că o re-lectură (termen drag
școlii critice de la Cluj, fie ea literară sau istorică, asta
mai ales și mai precis formulată: istoriografică), nu
poate fi decât îmbogățitoare mereu & profitabilă.
La revista Tribuna, pe-atunci – și este
momentul pe care vreau să-l evoc, să tot fie anii
optzeci şi și înainte de aceștia –, se puteau observa,
chiar și cu ochiul chior, semnele vizibile ale unei
crize generaţioniste, ştafetele critice se schimbau
după mersul politicii, al celei literare nu mai puțin, of
course, „alergătorii” nu (mai) „răzbeau”, cei vechi, la
turnantă, gâfâiau spre expiere, uneltele din rucsacuri
erau expirate; pe de altă parte, cei veniţi odată cu
D.R. Popescu erau/păreau, de-acum (trecuseră
aproape cinci luştri!), iarăşi, şi ei mai... încremeniţi,
cum ar veni, „în proiect”. Şi, astfel, apăruse nevoia de
noutate... critică la Tribuna.
Căci, neîndoielnic, sectorul „tare” al unei
reviste este cel critic, cel care evaluează şi dă direcţia
(a se vedea cazul istoric al Convorbirilor Literare sau
al Vieţii Româneşti, al Sburătorului sau,
actualmente, al României Literare, cu toate că, nu-i
aşa?, şi viaţa literară s-a plastifiat, precum ceasurile
35
Medalion aniversar
lui Dali, prin „democratizare”/s-a democratizat până
la fluidizare, dar purtând totuşi, alchimic, sarcina
dintâi, gena primordială). A avea o mână de critici
puternici, cu weltanschauung-ul (ar trebui să fac
acordul la feminin!) consolidat, sau pe cale de
cristalizare, e atu-ul forte al unei publicaţii de
cultură. La Tribuna, prin anii 70 – 80 ai veacului
trecut, asta se întâmpla, aceasta era situaţia.
Susțineau, atunci, oficiul critic condeie de talia unor
Victor Felea (poezie, în special), Ion Vlad (proză şi
teorie literară), Virgil Ardeleanu etc... Când am
preluat Tribuna, în 1982, vechea gardă de cronicari
literari dădea semne aproximative de „înec la mal”,
se afla a bout de soufle, se mai ofilise, reflexele de
prospețime critică parcă amorțiseră. De unde nevoia
de primenire, de schimbare ori dublare a vechii
„gărzi pretoriene”. Aşa a fost pregătit schimbul
următor, pornind din linia de aşteptare, care, la
început, să-i dubleze/„asiste” pe seniori, apoi „să-i
calce pe picioare”; aşa a fost „transferat”, ca titular al
cronicii literare, regretatul Petru Poantă, ca prim pas.
(Ce vremuri! Pe atunci, instanța cronicii literare era
chiar una de luat în seamă!)
Necesitatea de a întări garda critică (o revistă
prin asta se impune & legitimează, în principal, asta e
linia frontului într-o bătălie de inovaţie literară ori de
susţinere a ei), devenea, prin urmare, imperioasă. Au
trecut cronicari literari, pe lângă Petru Poantă deja
titularizat, Ioana Bot (poezie, în special, dar nu
numai), Gheorghe Glodeanu (mai ales proză) – asta
în contextul în care în paginile revistei tronau încă,
imperial, și semnături precum cele ale lui Ion Vlad şi
Victor Felea, Marian Papahagi, Liviu Petrescu
(cronica literară, eseistică & studii literare), Adrian
Marino (cronica ideilor literare), Achim Mihu
(cronica ideilor), Camil Mureşanu şi Pompiliu
Teodor (valori istorice), Ion Cocora (cronica
teatrală), Mircea Toca (cronica plastică) etc. Și,
astfel, sistematic, echipa de critici s-a lărgit cu
prezența în paginile de specialitate ale Tribunei cu
semnături de prestigiu, precum cele ale Ioanei Bot,
Gheorghe Glodeanu (cei doi, pe vremuri tinere
speranțe, devenite, ulterior, apreciați profesori
universitari, conducători de doctorate etc.).
Gheorghe Glodeanu a debutat și s-a format
sub auspiciile rigorii teoretic-analitice a mentorului
său (dar şi al meu!, fie-mi admisă asocierea),
eminentul, inubliabilul și indelebilul profesor Ion
Vlad, fostul decan al Filologiei clujene și rector al
prestigioasei universităţii napocensiene, acest, pe cât
de acribios teoretician al ideilor & structurilor
Medalion aniversar
literare, pe atât şi observator de extremă exigenţă al
fenomenului literar curent, în anii când
oficia/coordona serviciul critic al Tribunei. Iar
emulul său, urmându-l îndeaproape, dovedește, în
practica-i critică, aceeaşi meticulozitate, rigoare şi
disciplină teoretică, sistemică. Și, păstrând canonul
receptării sub-speciei epice, sub care-l studiază,
călcându-i, prin urmare, pe urme Magistrului, dă la
iveală dimensiunile fascinației tărâmului de alături.
Și ce este mai mare și mai acaparatoare pentru
spiritul imaginativ decât fascinația povestirii, a
epicului, ca singura formă a eternității!
Bibliografia sexagenarului nostru (întinsă cât
pe un cearceaf cât toate zilele, cum ar scrie Dumitru
Radu Popescu!) este impresionantă, numărând titluri
de referinţă, unele chiar de pionierat. O scurtă privire
în rafturile biblioteci-mi și transcrierea titlurilor ar
prea umple textul de față de mică întâmpinare la
aniversară. S-o lăsăm pe seama biografilor
scrupuloși!
Dar să remarcăm, nu în trecere, propensiunea
sa, parcă înnăscută, dar dacă nu, atunci cultivată, spre
fantastic, reflexul/transpoziţia acestuia în literatură,
compunerea în marginea şi cu mijloacele lui,
autocreaţia, autoreferenţialitatea... Alipirea celor
două zone, că literatura în sine e fantastică, id est:
ireală, materia ei, imaginaţia, ficţiunea, dar aşadar şi
în teritoriului/interiorul acesteia s-a ivit clonarea:
literatura despre fantastic, apoi critica despre
literatura fantasticului, fără a fi, critica, la rândul ei...
fantastică: a intra/vieţui, a crea în intimitatea unei
irealităţi imediate, nu-i aşa?, cum bine transcria
Marcel Blecher, unul dintre scriitorii români dragi
aniversatului nostru. Aplecarea lui Gheorghe
Glodeanu asupra unui tărâm oarecum încă friabil,
acesta, al irealului/fantasticului, ale cărui dimensiuni
le cartografiază cu o obediență de admirat, e de
reținut; apoi, el îi ordonează liniile de contur și face
taxononomie veritabilă în interiorul lui, acțiune ce
devine, concomitent, o pledoarie pentru
însușirea/aproprierea acestei dimensiuni mai puțin și
nu îndeajuns revelate a literaturii române, de mai de
ieri, începând cu toate începuturile veritabile ale
scrisului românesc, adică cu Eminescu, și sfârșind în
zona celei încă nematurizate îndeajuns de bine
manifestări a literaturii de gen. Pledoaria lui,
deschisă, la vedere, pentru literatura fantastlâcului
românesc (formularea îmi aparține!), este, totodată,
o chemare în teritoriul acesteia, îmbiindu-te să
descoperi, alături de el, „insolite lumi imaginare”,
făcând imersiunea într-o „mirifică aventură
spirituală”.
Pe de altă parte, cronicarul literar, in nuce sau
ab initio, care s-a dovedit a fi și este Gheorghe
Glodeanu, e unul ce şi-a însuşit bine lecţia clasicilor
36
)
Marturii culturale
într-ale practicii speciei: o cronică literară, un text
critic, adică de întâmpinare, trebuie să respecte
canonul, id est: trebuie să aibă introducere,
desfăşurare, dezvoltare şi un final, în cazul nostru, un
verdict de genul: cartea/volumul de faţă este/sunt
aşa-şi-aşa, e bun sau prost etc.., primește ori ba notă
de trecere. Sacerdoțiu critic pe care-l duce și azi cu
aplicație în revista pe care a întemeiat-o la Baia
Mare, Nord Literar, prestigioasă prezență în
orizontul revuisticii culturale actuale. Critica literară
curentă practicată de el, din păcate, cu parcimonie,
este, astfel, un „complex și ingenios act
hermeneutic” (vezi și descinderea „arpentată” a lui
Adrian Marino în teritoriile operei lui Mircea Eliade,
dar și un apropriat, pe viață ,al criticului nostru; în
acest sens, de urmărit „predoslovia”, adică
deschiderea la volumul Orientări în proza fantastică
românească, tom masiv, deși nu exhaustiv, deci cu
posibilități de loc de întoarcere, revenire, prin care –
și prin asta – Gheorghe Glodeanu se înscrie printre
cei mai avizați specialiști într-ale „fantasticologiei
românești”, cum numește el însuși acest
compartiment de neocolit al literaturii române).
De unde și aserțiunea mea, privind teritoriul
de deasupra înțelegerii/privirii/percepției noastre,
fantasma că nord-vestul nu este numai fantasmatic,
în sineși, ci-și produce, el însuși, propriii cartografi,
căci altfel n-ar exista/nu s-ar povesti. Extensia lui
Gheorghe Glodeanu asupra unei imense postăți a
literaturii române de mai ieri și de azi, e benefică,
deși e pusă, strategic, sub semnul unor
indeterminante generice: orientări, incursiuni,
aspecte, dimensiuni, coordonate, ipostaze,
configurații, metamorfoze (a se vedea sumedenia de
indeterminări din titlurile volumelor sale). Dar, în
tot, acestea configurează configurația pe deplin
desemnată în detaliile de contur, coerentă, aceea a
unei staturi de critic de anvergură plurimorfă.
Mă leagă de Ghiţă Glodeanu/ne leagă, de
fapt, o veche şi discretă prietenie, cimentată pe o
mutuală încredere, mai nou augmentată prin scurte
mesaje „e-mail-itice” (cum le zic eu), prin informaţii
privind noutăţile din familie, cu veşti bune şi mai
triste, aşa, ca între vecini, peste gard (deși atâta spațiu
ne desparte!), ori despre ecoul cărţilor – mai ales ale
lui –, despre prezenţa sa constantă şi ades bine
marcată în peisajul literar actual, asta pe urmele şi în
continuarea unei îndelungate colaborări la publicaţia
clujeană, despre care am pomenit înainte.
Cât despre – ca o sentință finală – criticul,
istoricul & researcher-ul literar Gheorghe Glodeanu,
am avut, în alegere, cum se vede, mână bună! Meritul
îi revine/este al celui care s-a lăsat prins în mrejele
unei asemenea provocări.

)
Marturii culturale
PROFESORUL DE ELIADE
Gheorghe PÂRJA
Universitarul băimărean,
criticul și istoricul literar Gheorghe
Glodeanu ni se înfățișează ca o
conștiință a scrisului. Și-a asumat
proiecte de anvergură, cutreierând
teritorii mai puțin bătătorite de alții.
Face parte dintre intelectualii care și-
au asumat curajul de a privi din
unghiuri noi opera marilor scriitori
români. Este criticul care pune în lumină stări
adormite ale operelor literare. Folosește în acest sens
o impresionantă experiență de lectură. Ne-a adus
aproape scriitori importanți, care au marcat epocile,
care ar fi zăcut mult în rafturile unor biblioteci.
Scriam cu zece ani în urmă că prima redută cucerită
de criticul Gheorghe Glodeanu a fost opera lui
Mircea Eliade. A abordat cu îndrăzneală, dar și cu
inteligența lecturii opera marelui scriitor și istoric al
religiilor. Cu reușite recunoscute, considerând
universul eliadesc un teritoriu inepuizabil pentru
orice exeget. De aceea îmi place să-l consider
Profesorul de Eliade. Este un fin cunoscător al
literaturii fantastice. Mircea Eliade parcă a fost
aeroportul de pe care a decolat spre alți maeștri ai
genului. A deschis culoare inedite în cercetarea
operei lui Max Blecher, a lui Anton Holban, a lui
Liviu Rebreanu ori a lui Mateiu I. Caragiale. Raftul
de cărți al lui Gheorghe Glodeanu, pe care noi opere
îl completează, este și va fi o provocare pentru
cunoașterea unui intelectual complex. Mai rar
întâlnit astăzi pe meleagurile literaturii române.
Opera lui sporește cu fiecare an. Este autorul unor
opere monumetale și la propriu, dar și în curajul
abordării. În urmă cu cinci ani, citeam într-o carte de
650 de pagini, semnată de profesorul Gheorghe
Glodeanu despre Metamorfozele jurnalului intim în
literatura română. Narcis și oglinda fermecată i-a
înlesnit autorului nostru citirea trecutului,
prezentului și chiar a viitorului din prisma acestui
37
Medalion aniversar
gen de operă literară: jurnalul intim.
Profesorul Gheorghe Glodeanu ajunge
la concluzia că literatura este plină de
oglinzi magice.
Recent a apărut un alt tom
impresionant (800 de pagini) despre
Ipostaze ale discursului amoros în
literatura română. De unde se vede că,
din cele mai vechi timpuri, în procesul
anevoios al creației oamenii de artă au
implorat ajutorul muzelor. Profesorul
Glodeanu ne dăruiește câteva faimoase
povești de dragoste care au generat opere
nemuritoare. Această seducătoare carte ar putea sta
și sub semnul viziunii lui Blaga: „Orice dragoste
care duce la creație își dobândește legitimitatea”.
Criticul mai are o virtute dătătoare de
respect. S-a ocupat cu migală și autoritate critică de
scriitorii din Maramureș. Îi datorăm multe,
deoarece, în această confuzie, el a pus diagnostic
valorii în acest spațiu.
Și în acest text scriu despre criticul și
istoricul Gheorghe Glodeanu, cu regretul că nu pot
surprinde în câteva rânduri energia unui intelectual
profund, căruia nu-i lipsesc ironiile, nici sarcasmul
când este nevoie. A demonstrat cu prisosință că poate
susține o lege valorică în literatură.
Se spune că rotunjește șase decenii de viață.
Recapitulez un timp de început al distinsului
confrate. Eram martor când a primit întâiul premiu
important pentru critică literară la revista „Tribuna”,
în anul 1987. Eu îl primeam atunci pentru poezie. De
atunci am rămas sub semnul prețuirii. Acum, când
împlinește șase decenii de viață, îi spun ca acum zece
ani: Profesorul de Eliade. Nu uit că debutase în
„Tribuna” cu un articol despre Mircea Eliade.
Urarea mea de bine se reazemă pe o apreciere critică
la care mă raliez: E unul dintre istoricii cei mai
importanți ai literaturii române. Cărturar de seamă,
domnul profesor Glodeanu e un reper al cercetării
scrisului de astăzi.
Interviu

)
Marturii culturale
Aurel Pop în dialog cu criticul literar,
prof. univ. dr. Gheorghe Glodeanu
„Nu scriu niciodată la întâmplare despre noutățile din librării, ci încerc să mă concentrez
asupra unui singur subiect, până când acesta se transformă în carte.”

Concitadin fiind cu prof. univ. dr. Gheorghe revistei „Echinox”, întâmplarea a făcut ca eu să
Glodeanu, am ocazia să-l întâlnesc la diferite debutez în revista „Tribuna”. Trebuie menționat
manifestări culturale: lansări de carte, simpozioane faptul că am publicat primul studiu în țară despre
organizate atât la Satu Mare, cât și în alte județe dinromanul Noaptea de Sânziene. Cum lucram din
Nord sau din țară. Întrucât peste câteva săptămâni greu (dar și cu o plăcere deosebită) la teza mea de
împlinește vârsta de 60 de ani, n-am ratat ocazia, licență despre metamorfozele timpului în proza lui
rugându-l să-mi răspundă la câteva întrebări pentru Mircea Eliade, le-am propus celor de la redacție un
revista „Mărturii culturale”. ciclu de articole. Ideea a fost primită cu interes, dar la
vremea respectivă nu puteai să scrii oricând despre
Aurel Pop: Domnule Gheorghe Glodeanu, cititorii Mircea Eliade. Când se încerca atragerea reputatului
revistei vor să afle cine sunteți, și ce ați om de cultură pe meleagurile
scris înainte și după evenimentele din mioritice, i se publicau în grabă câteva
decembrie 1989 ? lucrări. Cum acesta refuza să vină
Gh. Glodeanu: Dacă aș vrea să mă pentru că gestul lui ar fi fost interpretat
definesc cât mai simplu, aș spune că drept un fel de adeziune la regimul
sunt un cititor împătimit care, de la un politic al timpului, autorul lui Maitreyi
moment dat, a simțit nevoia să își devenea un scriitor interzis. Așa se
exprime în scris impresiile de lectură. explică faptul că a trecut aproape un an
Desigur, lucrurile nu sunt chiar atât de până când mi-a apărut un al doilea
simple. Făcând critică literară, nu m- articol, de data aceasta despre
am exprimat public decât atunci când problematica timpului și a memoriei în
am simțit că sunt pregătit pentru acest narațiunea Pe strada Mântuleasa.
lucru. Când am crezut că am ceva de Nici această creație nu era prea
spus. În anul IV, am participat la o Gheorghe Glodeanu cunoscută în țară la vremea respectivă.
sesiune națională pentru studenți, Inițial, eu însumi am citit-o în versiune
organizată la Universitatea „Lucian Blaga” din franceză. Abia mai târziu textul a fost inclus în
Sibiu. M-am prezentat cu o comunicare despre volumul de povestiri În curte la Dionis, editat de
romanul Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade, către Eugen Simion în 1981. Între timp, eu
foarte puțin cunoscut în România în 1980. Era vorba părăsisem Clujul, devenind profesor de limba și
de o carte tipărită în limba română la Paris (Editura literatura română la Liceul Industrial Nr. 5 din Satu
Ioan Cuşa, 1971) și interzisă în țară, la care am avut Mare. La absolvire, în 1981, am avut ghinionul să
acces datorită profesorului meu de literatură prind tocmai momentul închiderii orașelor mari.
contemporană de la Facultatea de Filologie din Cluj, Drept consecință, pentru un careian, Satu Mare a
Leon Baconsky. Acesta a fost o perioadă lector de devenit o opțiune firească. În paralel cu activitatea
limba română în Franța, de unde s-a întors cu acest de la catedră, am început să colaborez tot mai intens
volum de referință din opera lui Mircea Eliade. În la revista „Tribuna”, în câțiva ani devenind
momentul în care juriul prezidat de către profesorul cronicarul literar al acesteia. M-am împrietenit cu
Eugen Simion m-a premiat, am considerat că a sosit prozatorul Vasile Sălăjan, noul redactor-șef al
momentul să ies în lume. Într-adevăr, comunicarea a publicației, care a încercat să mă angajeze la această
fost publicată în revista „Tribuna” din Cluj, unde prestigioasă revistă la care lucra și prozatorul
profesorul Liviu Petrescu coordona o rubrică Augustin Buzura. Din păcate, eforturile sale s-au
destinată studenților, intitulată „Alpha”. Redactorul- dovedit zadarnice deoarece Clujul era un oraș închis,
șef al revistei era, la vremea respectivă, reputatul iar eu nu posedam buletinul magic în măsură să îmi
prozator D. R. Popescu. Deși cei mai mulți dintre deschidă porțile cetății. Am colaborat timp
studenții de la Litere își făceau ucenicia în cadrul îndelungat la revista „Tribuna”, dar, în paralel, am

38

)
Marturii culturale
m a i p u b l i c a t ș i p r i n „ F a m i l i a ” , „ Va t r a ” ,
„Contemporanul” și „Luceafărul”. Uneori, eram
prezent și în pagina de cultură a ziarului județean,
„Cronica Sătmăreană”. Prin 1983, am depus la
Editura Cartea Românească manuscrisul volumului
Fantasticul în proza lui Mircea Eliade. Fiind vorba
despre un scriitor interzis, a trebuit să aștept zece ani
până la apariția cărții. Cei care au trăit perioada dură
a anilor 80, știu foarte bine cât de greu era să publici
atunci o carte! Mai ales pentru un debutant. În sfera
poeziei și a prozei, se practica debutul colectiv. Abia
pe urmă aveai dreptul, după lungi așteptări, să
tipărești un volum de autor.
Desigur, lucrurile s-au schimbat în mod
radical după 1989. Un an și jumătate am fost
inspector de limba română la Satu Mare, după care,
din toamna anului 1992, am devenit lector la
Universitatea din Baia Mare. Puțini știu că Augustin
Buzura m-a chemat să lucrez la Fundația Culturală
Română din București, dar am ales universitatea.
După 1990, am fost cuprins și eu de efervescența
culturală a momentului. M-am numărat printre
fondatorii revistelor „Poesis” și „Pleiade” din Satu
Mare, respectiv „Archeus” și „Nord Literar” din
Baia Mare. Am publicat primele cărți, m-am înscris
la doctorat și am urcat treptele ierarhiei universitare.
Iată-mă în pragul vârstei de 60 de ani, profesor,
conducător de doctorat, cu 22 de cărți de istorie și
critică literară, cu peste 500 de articole publicate,
prezent în zeci de volume colective și prefațând
peste 50 de cărți. Este un bilanț impresionant, dar
care a presupus și un efort intelectual pe măsură.
Aurel Pop: Sunteți profesor în cadrul Universității
Tehnice Cluj-Napoca, Facultatea de Litere din Baia
Mare, vă știu implicat de peste 10 ani în conducerea
revistei „Nord literar”, una dintre revistele de
prestigiu ale geografiei literare românești,
participați la formarea viitoarelor cadre didactice,
participați la diferite manifestări locale din țară și
străinătate, apoi să nu uităm contribuția adusă în
sânul familial. Cum reușiți să gestionați o zi din viața
dumneavoastră?
Gh. Glodeanu: Nu cu mult timp în urmă, un coleg
mai tânăr, fost doctorand de-al meu, m-a întrebat
același lucru. I-am răspuns că nu există soluții
miraculoase. Totul se reduce la o muncă acerbă și la
sacrificarea timpului liber. Însă, dacă lucrezi cu
plăcere, dificultatea muncii dispare, iar rezultatele
încep să apară. Când am pornit la drum, scriam cu
stiloul, apoi am beneficiat de ajutorul mașinii de
scris. Apariția calculatorului a făcut ca munca mea să
devină mult mai eficientă. Articolele pe care le
39
Interviu
public în revistele de specialitate fac din mine un
cronicar literar atipic. Nu scriu niciodată la
întâmplare despre noutățile din librării, ci încerc să
mă concentrez asupra unui singur subiect, până când
acesta se transformă în carte. Așa am făcut cu mai
multe lucrări de sinteză: Dimensiuni ale romanului
contemporan (1998), Poetica romanului interbelic
(1998), Incursiuni în literatura diasporei și a
disidenței (1999), Poezie și poetică (2004), Narcis și
oglinda fermecată. Metamorfozele jurnalului
intim în literatura română (2012), Orientări în
proza fantastică românească (2014), Scriitori,
cărți, muze. Ipostaze ale discursului amoros în
literatura română (2017). După cum se poate
constata, pentru asemenea proiecte de anvergură,
gestiunea timpului nu vizează zile, ci se măsoară în
ani.
Aurel Pop: Faceți parte din cea mai importantă
instituție de învățământ superior din Maramureș, o
parte din viață v-o petreceți printre tineri. Sunt tinerii
zilelor noastre preocupați de fenomenul cultural ?
Gh. Glodeanu: Evident, altfel nu ar alege să fie
studenți la o facultate de științe-umane. Este
adevărat, nivelul de azi nu mai este cel de la
începutul anilor 90. Nu mai există concurența acerbă
de atunci. Cu toate acestea, există și azi numeroși
studenți buni și foarte buni, care muncesc din greu și
care obțin performanțe remarcabile. Care își
continuă studiile la un nivel superior și sunt
preocupați de munca de cercetare. O dovedesc
numeroasele teze de doctorat aparținând tinerilor
cercetători. Din păcate, există și foarte multă
mediocritate. Cum nu se mai intră la facultate pe
baza unui examen foarte riguros, numeroși studenți
nu prea știu ce vor.
Aurel Pop: Credeți că ei, tinerii și-au câștigat
libertatea de exprimare ? Sau sunt influențați politic
în actul creator ?
Gh. Glodeanu: Printre cele mai mari câștiguri ale
căderii societății totalitare se numără libertatea de
exprimare. Din fericire, există azi numeroase
modalități de expresie extrem de eficiente. Atât prin
revistele și buletinele științifice de specialitate, cât și
prin intermediul internetului, care a schimbat în mod
radical fața lumii. În zilele noastre, comunicarea a
devenit mult mai rapidă decât în urmă cu câteva
decenii. Nu cred că tinerii de azi, obișnuiți cu o
libertate deplină de exprimare, pot fi influențați
politic. Imixtiunea politicului în actul creator nu a
avut niciodată efecte pozitive.
Interviu
Aurel Pop: În calitatea dumneavoastră de critic
literar, vă rog să-mi precizați modul în care vă
aplecați asupra unui autor, a cărții sale despre care
scrieți ?
Gh. Glodeanu: Nici eu și nici alți autori din țară nu
trăim din scris. Drept urmare, avem o profesie, iar
creația ține de timpul nostru liber. Din fericire, în
cazul meu putem vorbi de șansa abordării literaturii
și în cadrul orelor de serviciu prin activitatea
desfășurată la catedră. Cu toate acestea, actul de
creație se reduce la timpul liber. Drept consecință,
trebuie să fiu cât mai eficient. Nu îmi permit să mă
risipesc în activități mărunte, lipsite de semnificație.
În mod firesc, lecturile mele sunt dictate de cartea la
care tocmai lucrez. Cum e și firesc, urmăresc cu
atenție noutățile din librării. Cu toate acestea, mă
interesează cu predilecție volumele care îmi sunt
absolut necesare pentru proiectul aflat în derulare. În
acest sens, încerc să fiu la zi cu bibliografia
problemei, chiar dacă acest lucru presupune și
achiziționarea unor cărți din străinătate. În ciuda
aspirației firești la rigoare și obiectivitate, un critic
literar are dreptul să aibă propriile sale preferințe.
Am descoperit opera lui Mircea Eliade încă pe
vremea liceului și această întâlnire m-a marcat în
mod decisiv. De aici și numeroasele studii
consacrate reputatului om de cultură. Am început cu
o lucrare de licență și am continuat cu numeroase
cărți și articole. M-am apucat să studiez opera
autorului Nopții de Sânziene atunci când aceasta era
greu accesibilă, fiind interzisă în țară. Lucrurile s-au
schimbat radical după 1990, când s-a început
recuperarea literaturii diasporei și a disidenței. În
plus, răspândirea internetului a facilitat foarte mult
posibilitățile de informare. Mai multe din cărțile
mele au fost scrise din necesități didactice, devenind
rapid adevărate manuale școlare. Poetica
romanului interbelic, Dimensiuni ale romanului
contemporan, Măștile lui Proteu. Ipostaze și
configurații ale romanului contemporan
reprezintă lucrări din care au studiat numeroase
generații de tineri. Atât la Universitatea din Baia
Mare, cât și în alte centre universitare din țară. Din
fericire, am șansa ca la cursurile mele să abordez
câteva perioade extrem de interesante din istoria
literaturii române: perioada interbelică, literatura în
anii totalitarismului, literatura de după 1989. Sunt
epoci de maximă efervescență creatoare, când au
trăit numeroși autori extrem de interesanți.
Aurel Pop: Există vreo influență privind părerea
dumneavoastră despre o carte și autorul ei ?
Gh. Glodeanu: Impactul unei cărți asupra cititorilor
40
)
Marturii culturale
este destul de greu de măsurat. Cu toate acestea,
premiile literare pe care le-am primit de-a lungul
timpului, cronicile literare care au fost consacrate
celor 22 de lucrări pe care le-am scris (câteva sute),
capitolele ce mi-au fost dedicate în lucrările de
specialitate, prezența în dicționare și în bibliografiile
marilor sinteze, numeroasele citări în studiile de
specialitate, presa literară, teze de doctorat etc.
demonstrează faptul că se ține cont de opinia mea.
Nemaivorbind de studenții, masteranzii și
doctoranzii pe care îi coordonez. Conduc teze de
doctorat din 2003, răstimp în care 26 din doctoranzii
mei și-au finalizat lucrările. Cei mai mulți dintre ei
sunt profesori prin școlile din Maramureș și Satu
Mare. Multe din aceste proiecte sunt remarcabile,
aducând numeroase lucruri noi în investigarea
fenomenului literar. În lumea academică,
cuantificarea valorii și a performanțelor unui
cercetător se realizează prin intermediul indicelui
Hirsh. Indicele obținut de lucrările mele este 6, ceea
ce nu este la îndemâna oricui.
Aurel Pop: Azi există o motivație să scrieți critică
literară ?
Gh. Glodeanu: Motivația de azi este similară cu cea
de ieri. Am fost și am rămas un cititor împătimit, care
simte nevoia să își transpună pe hârtie impresiile. A
ține cursuri de literatură la universitate presupune
lecturi continue, a fi în pas cu ceea ce este nou în
domeniul tău. În plus, sunt cronicarul literar al mai
multor reviste: „Nord Literar”, „Poesis”, „Mișcarea
literară”, dar public frecvent și în diferite buletine
științifice. Am debutat în revista „Tribuna” din Cluj,
fiind cronicarul literar al acestei publicații timp de
un deceniu și jumătate. Când am lucrat la cartea
despre literatura diasporei și a disidenței, am devenit
colaboratorul „Jurnalului literar”, principala revistă
de la noi care se ocupă de literatura exilului. Public
în revista „Poesis” din Satu Mare de la înființarea ei,
adică de peste un sfert de veac și sunt cronicarul
revistei „Nord Literar” din Baia Mare de 14 ani. O
tentație aparte reprezintă articolele scrise în
străinătate. Am reușit să public în mai multe reviste
din Spania și Mexic, contribuind la cunoașterea
literaturii române pe aceste meleaguri. Am avut
ocazia să prefațez ediții în limba lui Cervantes din
Camil Petrescu (Patul lui Procust), Liviu Rebreanu
(Ciuleandra), M. Blecher (Poezii). Ocupându-mă
mult timp de roman, de proză în general, la un
moment dat, Nicolae Breban m-a întrebat dacă nu
vreau să scriu și opere de ficțiune. Desigur,
cunoscând bine teoria romanului, există tentația de a
face pasul de la postura de exeget la cea de creator de

)
Marturii culturale
romane. Deocamdată, mai am câteva proiecte
importante în sfera criticii literare. Cum sintezele pe
care le abordez sunt extrem de ample, necesită o
investigație de mai mulți ani, pe moment, mă
mulțumesc cu statutul de critic și istoric literar. Dar
nu exclud posibilitatea de a scrie cândva proză, mai
ales romane.
Aurel Pop: Se zice că prieteniile tinereții nu se uită.
În cazul în care scrieți despre cartea unui prieten,
țineți cont despre acest aspect ?
Gh. Glodeanu: Când scriu despre o carte, relev
calitățile și/sau eventualele slăbiciuni ale acesteia.
Nu mă interesează să îl menajez pe autor doar pentru
că îmi este prieten. Faptul că îl cunosc pe autor mă
poate determina să scriu despre cărțile acestuia, dar
nu influențează emiterea judecăților de valoare.
Desigur, atât eu cât și alți critici care se bucură de un
anumit prestigiu suntem asaltați cu propuneri de a
scrie despre cărțile celor din jur. O opinie sinceră,
chiar dacă este motivată, poate să deranjeze teribil.
Contează foarte mult și cum te exprimi, maniera în
care emiți judecata de valoare. Nu întotdeauna
talentul autorilor se ridică la nivelul orgoliilor. Din
fericire, în dificilii ani 80, m-am format și am evoluat
alături de alți autori care au crezut în talentul lor și
care s-au luptat să se impună pe tărâm literar. Și au
reușit: George Vulturescu, Radu Ulmeanu,
Alexandru Pintescu, Ion Vădan, Alexandru Zotta,
Ion Nistor. La Baia Mare i-am cunoscut și am
devenit coleg de redacție cu Gheorghe Pârja, Săluc
Horvat, V. R. Ghenceanu, Augustin Cozmuța etc.
Sunt scriitori care trăiau din plin actul literar și care
încercau să se impună din provincie. O provincie
geografică, creatoare, și nu o provincie a spiritului.
Aurel Pop:...apropo de prieteni, are criticul literar
Gheorghe Glodeanu dușmani ?
Gh. Glodeanu: Sunt un om pașnic, deci nu ar trebui
să am dușmani. Chiar dacă opiniile mele exprimate
sincer și direct au deranjat și deranjează adesea. Am
ajutat multă lume și, după ce nu au avut nevoie de
mine, mulți mi-au întors spatele. Am putut constata
pe viu adevărul proverbului că nici o faptă bună nu
rămâne nepedepsită. La un moment dat, un prieten
constata cu amărăciune că eu am o problemă cu
oamenii pe care i-am ajutat. A trebuit să îi dau
dreptate. Dar nu pot să generalizez. Desigur, scrisul
alcătuiește un sector unde se manifestă numeroase
orgolii și mult mai puțin talent. Calitatea de membru
al Uniunii Scriitorilor sau publicarea unui număr
important de cărți de certă valoare poate să nască
invidii, mici răutăți. Se uită, însă, mult prea repede
41
Interviu
faptul că literatura reprezintă un domeniu generos,
unde este loc pentru toți autorii talentați. Nimeni nu
invidiază munca depusă în vederea realizării operei,
sunt invidiate doar rezultatele. Or, rezultatele nu vin
din senin, ci presupun o muncă enormă. Și nu toată
lumea este capabilă de un asemenea sacrificiu.
Revenind la întrebare, nu știu dacă am dușmani, dar
știu că am foarte mulți prieteni, care știu să aprecieze
valoarea cărților mele. Pe lângă colegii din acest
Nord Literar, mi-am făcut mulți prieteni prin
intermediul celor peste 100 de comisii de doctorat în
care am fost referent.
Aurel Pop: Ați călătorit atât în țară cât și străinătate.
Care dintre locurile vizitate v-au impresionat într-un
mod deosebit ?
Gh. Glodeanu: Am călătorit, dar nu atât cât mi-aș fi
dorit. De multe ori, tocmai redactarea cărților m-a
obligat să îmi sacrific concediile. Dar cum am lucrat
cu plăcere, nu a fost vorba de un sacrificiu dureros.
Culmea e că numeroasele comisii de doctorat la care
am participat în calitate de referent au făcut să îmi
cunosc mult mai bine țara, pe care am străbătut-o în
toate direcțiile. Avem o țară frumoasă, din păcate
prost gospodărită. Aștept și eu, asemenea altor
milioane de români, să avem, în sfârșit, autostrăzi pe
care să putem circula rapid și în mod civilizat.
Constat cu tristețe că, spre deosebire de alții, nu știm
să ne punem în valoare frumusețile patriei. Înainte de
90, când primeai pașaportul turistic o dată la doi ani,
am reușit să vizitez câteva din țările vecine: Ungaria,
Cehoslovacia, Polonia, fosta R.D.G. După 90, când
vizele se obțineau foarte greu, am zis că nu
călătoresc în occident până nu reușesc să o fac în
condiții civilizate. Drept consecință, am ajuns la
Paris abia în ultimele zile din 1999, când am
participat la o conferința UNESCO. Am reușit să
vizitez câteva capitale europene și am putut constata
că fiecare oraș are o personalitate aparte. Roma,
Londra, Viena, Budapesta își au farmecul lor. Totuși,
cel mai mult m-a impresionat Parisul, pe care l-am
descoperit cu ochii omului de cultură. Nu
întâmplător sunt absolvent de română-franceză.
Desigur, nu am rămas insensibil nici la frumusețile
Veneției, o altă minune arhitectonică.
Aurel Pop: Ați vizitat multe case memoriale ale
unor scriitori de referință din literatura română. Ce
părerea aveți despre starea lor ?
Gh. Glodeanu: Nu am vizitat foarte multe case
memoriale, deci nu pot să generalizez. Mi-a plăcut
faptul că unele au fost renovate și că oamenii locului
păstrează amintirea vie a marilor oameni de cultură.
Interviu
Mi-au atras atenția castelul lui Octavian Goga de la
Ciucea, casa memorială Cezar Petrescu din Bușteni,
Casa memorială Liviu Rebreanu din Năsăud și aș
putea continua. În ceea ce privește noul complex de
la Ipotești, dincolo de utilitatea proiectului, nu sunt
convins că arhitectura lui se găsește în concordanță
cu vechea casă memorială a lui Eminescu.
Aurel Pop: ... dar despre noile apariții editoriale ?
Gh. Glodeanu: Trăim într-o perioadă în care se
publică foarte multă carte și se citește din ce în ce
mai puțin. Din păcate, această constatare este
valabilă și pentru studenții de la litere, care ar trebui
să devină niște cititori de profesie. În ultimele
decenii, dezvoltarea tehnicii a făcut ca procesul
publicării unei cărți să se simplifice foarte mult.
Drept consecință, apar numeroase titluri de referință,
lucrări de excepție. Se traduce mult, ceea ce este
iarăși un lucru bun. În câțiva ani, s-a recuperat
literatura diasporei și a disidenței, un alt mare câștig.
Din fericire, accesul la cultură nu mai este limitat de
criteriile de factură ideologică. Din păcate, alături de
cărțile de certă valoare, se publică și multă
maculatură.
Aurel Pop: La anul tot românul sărbătorește
Centenarul Marii Uniri. Ce ne recomandați în
calitatea dumneavoastră de profesor, critic literar,
conducător de revistă în acest sens?
Gh. Glodeanu: Este un moment pe care trebuie să îl
sărbătorim așa cum se cuvine. Prin cărți, articole,
simpozioane, mese rotunde etc. Faptele mărețe ale
predecesorilor se cuvin a fi cinstite la adevărata lor
valoare.
Aurel Pop: Trăiți în Nord, vă simțiți intr-un fel
marginalizat? Suferă criticul literar Gheorghe
Glodeanu de complexul provincialismului?
Gh. Glodeanu: Există provincialismul geografic și
cel spiritual. Din punct de vedere spiritual, nu m-am
simțit niciodată un provincial. În tinerețe, câteodată,
mi-am pus problema că, trăind la Cluj sau în
capitală, aș avea parte, probabil, de o afirmare mai
ușoară. Mai ales că un critic literar are nevoie de
niște biblioteci bine dotate. Ceea ce, din păcate, nu
întâlnești la Satu Mare. Am avut ocazia să ajung la
București, dar am refuzat acest lucru, preferând
Universitatea din Baia Mare. Și nu îmi pare rău
pentru alegerea făcută deoarece am lucrat cu reală
plăcere. Am făcut ceea ce îmi place și acest lucru
contează enorm. Cred că provincialismul este o stare
de spirit și că poți să fii provincial și în capitală, nu
numai în nordul geografic. Până la urmă, literatura
42
)
Marturii culturale
reprezintă o problemă de muncă și de talent. Nu
întâmplător, mari scriitori se retrag adesea din
București în locuri mai liniștite pentru a găsi tihna
necesară redactării operei. La vârsta mea, nu mă mai
atrag marile aglomerări urbane, în care pierzi o
groază de timp până și cu deplasarea la locul de
muncă.
Aurel Pop: Există corupție în domeniul culturii ?
Dacă da, e nevoie de-o redresare culturală ?
Gh. Glodeanu: Este o întrebare la care nu pot să
răspund. Știu că ar fi foarte multe lucruri de făcut și
în acest domeniu. Din păcate, constat cu tristețe că
prestigiul culturii scade tot mai mult.
Aurel Pop: Putem vorbi despre Sătmar, ca punct
distinct în geografia literară a momentului ?
Gh. Glodeanu: Din fericire, da. Niciodată cultura
sătmăreană nu a fost mai dinamică, mai
efervescentă. Aceasta datorită faptului că există aici
un grup de scriitori care a ajuns la maturitate deplină,
autori recunoscuți în plan național și chiar
internațional. Chiar dacă numărul lor este destul de
mic, ei se impun prin valoarea incontestabilă a
operelor pe care le-au creat. Este un adevărat miracol
că tocmai la Satu Mare există câteva reviste literare
foarte bune, că aici a apărut prima revistă de poezie
din țară, că aici se organizează, de peste un sfert de
veac, celebrele Zile Poesis. E mai greu de anticipat,
însă, ceea ce va urma. Dacă această generație impusă
mai ales după 1980 va avea urmași pe măsură.
Aurel Pop: Ați scris un raft de cărți. Care dintre
cărțile scrise vă sunt la suflet? ... sau încă n-ați scris-
o?
Gh. Glodeanu: Fiecare carte a fost muncită din
greu. Fiecare își are povestea ei. Drept consecință,
țin la toate cărțile mele. Am așteptat zece ani ca să
îmi apară prima carte și, dacă nu se petrecea
schimbarea de regim, ar fi fost puține șanse ca ea să
apară vreodată. Este vorba de Fantasticul în proza
lui Mircea Eliade, publicată abia în 1993, deși a fost
predată la Editura Cartea Românească încă prin
1983-1984. Poetica romanului românesc
interbelic îmi aduce aminte de munca intensă
desfășurată pentru pregătirea și susținerea tezei mele
de doctorat din 1996. Studiile prezente în această
carte au alcătuit nucleul de la care am pornit în
redactarea monografiilor publicate mai târziu
despre Liviu Rebreanu, Mateiu I. Caragiale, Anton
Holban și M. Blecher. După 1989, s-a pus problema
recuperării literaturii exilului. Drept consecință, am
scris o carte de actualitate, intitulată Incursiuni în

)
Marturii culturale
literatura diasporei și a disidenței. Anul 2000 a fost
anul Eminescu și am considerat că este momentul
potrivit să public cartea despre Avatarurile prozei
lui Mihai Eminescu. Un efort deosebit a necesitat și
elaborarea sintezei despre metamorfozele jurnalului
intim în literatura română, lucrare intitulată Narcis
și oglinda fermecată. Am fost și rămân un mare
iubitor de proză fantastică, motiv pentru care am
redactat o altă lucrare de sinteză, intitulată Orientări
în proza fantastică românească. Și să nu uit de
lucrarea mea recentă, care discută un alt subiect
incitant, marile povești de dragoste din literatura
română. Este vorba de Scriitori, cărți, muze.
Ipostaze ale discursului amoros în literatura
română. Este cartea definitivată pentru acest
moment aniversar.
Aurel Pop: Ce proiecte literare aveți în agenda de
lucru ?
Gh. Glodeanu: Am fost și sunt plin de proiecte. Nu
am vorbit nimic despre prezența mea în volumele
colective, despre numeroasele prefețe și postfețe pe
care le-am scris la ediții din Rebreanu, Camil
Petrescu, M. Blecher, Anton Holban, Urmuz etc. Dar
nu îmi place să vorbesc despre proiecte decât în
momentul în care acestea se finalizează. Tocmai
pentru că este foarte ușor să te pronunți asupra lor,
dar este foarte greu să le duci până la capăt.
Aurel Pop: Multe dintre cărțile dumneavoastră au
fost premiate cu diverse ocazii. La care dintre
premiul primit, țineți în mod deosebit ?
Gh. Glodeanu: Într-adevăr, pe parcursul anilor am
primit câteva premii mai mult sau mai puțin
importante, unele cu puternică valoare sentimentală.
Țin mult la primul premiu valoros, premiul pentru
critică literară acordat de revista „Tribuna” din Cluj
în 1987. Odată cu mine au fost premiați și doi
prieteni: Al. Pintescu pentru traduceri și Gheorghe
Pârja pentru poezie. Merită amintit și Premiul pentru
debut în critică la cel de-al IV-lea Salon naţional de
carte şi publicistică, Cluj, 1994, pentru lucrarea
Fantasticul în proza lui Mircea Eliade. Un alt
premiu la care țin având în vedere prestigiul
participanților și al juriului este Premiul „Autorul
anului” 2005, acordat la Galele APLER din
Câmpina pentru Măștile lui Proteu. Ipostaze și
configurații ale romanului contemporan. Am
primit de patru ori premiul filialei din Cluj a Uniunii
scriitorilor pentru Liviu Rebreanu. Ipostaze ale
discursului epic (2002), Max Blecher și noua
estetică a romanului românesc interbelic (2005),
Narcis și oglinda fermecată. Metamorfozele
43
Interviu
jurnalului intim în literatura română (2013) și
Orientări în proza fantastică românească (2015).
Fiecare premiu este important deoarece înseamnă o
recunoaștere a muncii, dar și un stimulent, un semn
că te afli pe drumul cel bun.
Aurel Pop: Datorită activității și scrierilor
dumneavoastră sunteți membru al Uniunii
Scriitorilor din România, în sânul căreia sunt
cuprinși scriitori din generații diferite. Credeți în
fenomenul de generație, și dacă da, în care generație
vă încadrați ?
Gh. Glodeanu: Sunt membru al Uniunii Scriitorilor
de peste 20 de ani. Când timpul îmi permite, particip
cu real interes la ședințele Filialei din Cluj de care
aparțin. Este o filială extrem de activă de când în
fruntea ei se găsește Irina Petraș. Aici mă întâlnesc
cu scriitori ce aparțin unor generații diferite, dar care
se înțeleg excelent, demonstrând faptul că autori de
vârste diferite pot comunica foarte bine între ei.
Fenomenul generațiilor există, o dovedește și istoria
noastră literară. În ultimele decenii, literatura
română a fost puternic marcată de scriitorii
generației 60, apoi de cei aparținând generației 80.
Cum am debutat publicistic la începutul anilor 80,
țin de această generație. Dar am trăit destul de
departe de ea. Nu am fost un scriitor de grup, ci un
solitar de cursă lungă ce și-a văzut de propria
activitate.
Aurel Pop: După această trecere-n revistă a celor 60
de ani, vă simțiți un om împlinit ?
Gh. Glodeanu: Desigur, întotdeauna există
diferențe între proiecte și realizarea lor. Când am
pornit la drum, era foarte greu să publici o carte.
Drept urmare, nu credeam că voi ajunge la acest
număr impresionant: 22. Mai ales că multe din
lucrările mele au avut două, trei sau patru ediții.
Foarte puțini critici literari români de azi au reușit să
dea monografiile și sintezele pe care le-am publicat
eu de-a lungul timpului. Sub acest aspect, sunt
mulțumit. Unele neîmpliniri pot să vină din
difuzarea lucrărilor mele. Dar destinul cărții este
destul de sinuos și de imprevizibil. Este nevoie de
timp ca o carte să se impună în conștiința publică.
Aurel Pop: Mă opresc aici cu tirul întrebărilor puse.
Care întrebare a-ți fi dorit să v-o pun și n-am pus-o ?
Gh. Glodeanu: Poate merita să intrăm mai adânc în
problematica lucrărilor mele, să vorbim despre
concepte și concepții, dar rămâne pentru o altă dată.
Poate pentru un alt moment aniversar.
Vă mulțumesc.
Poezii
Nicolae SILADE
mini epistole
16
în stânga era o biserică mare pe
un deal aurit. cu două
turnuri gemene. în dreapta un râu
şerpuind printre sălcii.
în faţă o câmpie cu lanuri de
grâu. nesfârşită. şi muntele
în spatele meu. acoperit cu
zăpadă. apoi au construit un
bloc înalt în stânga. un bloc înalt
în dreapta. un bloc înalt
în faţă şi un bloc înalt în spatele
meu. să nu se mai vadă
biserica. să nu se mai vadă râul.
să nu se mai vadă câmpia.
nici muntele acoperit cu zăpadă.
dar eu încă vedeam totul.
în stânga. în dreapta. în faţă şi-n
spate. şi chiar mă urcam
uneori pe un bloc ca să văd totul.
în sus şi în jos. înainte şi
înapoi. şi totul era atât de frumos.
văzut de sus în sus. văzut
de jos în jos. şi înaintele parcă
era mai frumos ca apoi.
însă totul nu se lăsase văzut
întrutotul. ca să-l văd
mai bine să-l cunosc mi-am
întors privirea spre mine.
17
mi-am băut cafeaua mi-am fumat
ţigara am închis feisbucul şi
am ieşit să văd cum vine
primăvara peste lume am ieşit să
văd
cum înfloreşte magnolia am ieşit
să văd ce mai fac albăstrelele
pe câmp ce mai face câmpul sub
invazia de toporaşi şi narcise
am ieşit să văd să mă văd pentru
)
Marturii culturale
viaţa lumii este viaţa mea da
e bine să ştii asta e bine să ştii
cum a fost începutul şi cum
s-a sfârşit când începe sfârşitul şi
când va sfârşi e bine să ştii
cum se face totul şi cum se
desface cine umblă pe ape şi
apele
cum se despart de ape ei bine nu
că numai ieşind din tine însuţi chiar în ordinea asta nu
te poţi vedea pe tine însuţi şi da
numai ieşind din tine însuţi poţi dar ce contează când ai tot timpul
să te întorci în tine însuţi cel care de pe lume şi
eşti şi acum şi totdeauna şi iată tot timpul de pe lume e al tău iar
şi iată-mă în vizită la firul de tu eşti chiar timpul
iarbă cel trecut prin cinci
anotimpuri
19
iată-mă în cel de-al cincilea
anotimp despre care vorbea pentru mine România a devenit
Rimbaud literară îmi duc viaţa printre
iată-mă în aprilie cea mai crudă litere sunt un om de litere aşadar
dintre luni cum spunea t. s. Eliot îmi duc viaţa printre cuvinte
iată-mă viu după moarte cu sunt un om de cuvânt aşadar un
moartea pre moarte călcând cum om de litere un om de cuvânt
se printre cuvintele limbii române
spune despre Isus Cristos cel care aici în România mea literară
cu adevărat a înviat dar cum
şi limba română este cea mai
dar cum a înviat nimeni nu ştie frumoasă dintre toate limbile
doar firul de iarbă pământului şi cuvintele limbii
ivit în aprilie deasupra române sunt cele mai frumoase
mormântului gol mai melodioase cuvinte şi
dumnezeu este român şi ce mi-am
zis
18 eu mie hai să-mi fac un imperiu
un imperiu al limbii române da
am tot timpul de pe lume şi tot
timpul de pe lume e al meu şi o armată de cuvinte care să
de acum şi până la facerea lumii cucerească lumea să o facă mai
şi de la facerea lumii până la bună mai frumoasă un popor de
desfacerea ei am tot timpul de pe cuvinte care să se înmulţească
lume şi iarăşi de la desfacerea să dea naştere cuvântului să scrie
istoria doamnelor şi domnilor
lumii la refacerea ei tot timpul de
pe lume este timpul meu istoria limbii române istoria
României mele literare istoria
de la omul făcut din pământ până acestei
la omul născut din cuvânt
am tot timpul de pe lume şi de la împărăţii care pentru noi oamenii
omul născut din cuvânt până şi pentru a noastră mântuire
la omul de cuvânt am tot timpul da pentru noi oamenii şi pentru a
de pe lume şi tot timpul de pe noastră mântuire va fi
lume este timpul meu şi toată
44

)
Marturii culturale
Ștefan Aurel DRĂGAN
CHEMAREA
Toate suferinţele lumii se sting şi
se adună sub lut
iar strigătul se spulberă-n zarea
cea fără hotare,
doar ecoul lor mai amână cărarea
spre un loc neştiut
unde se scaldă miriade de sori
şi de acolo ne trimit o
necontenită chemare.
Nimănui nu-i este străin drumul
spre lumină,
din hăul fără margini întind
braţul să caut vremea,
mă-ncălzesc cu o hrană lumească
pe care nimeni nu are puterea
pe deplin să o cucerească,
să-i smulgă anotimpul şi leacul;
nimeni nu poate pe deplin să-i
aline suspinul
şi în călcâi să-i înflorească
spinul.
SCÂNCET
Am vrut de la-nceput să fiu
saltimbanc,
să umplu un spart burduf cu care
am fost pedepsit,
să-mi tot schimb pielea din
palme pentru a amăgi foamea,
pentru a-mi ridica lemnul de pe
spate
pe care apoi l-am schimbat în
fier, apoi în cuvânt
folosit mai târziu ca unealtă
pentru minciună:
iată că foamea a triumfat
şi pe verticala umană este
stăpână;
un gol se tot umple şi se tot
deşartă,
nimeni nu ştie când se va sparge
sau se va întoarce la prima
arătare spre umblet,
spre spaima din care a răsărit, ca
unealtă, un scâncet.
VISE ASCUNSE
M-am rugat să-mi crească aripi la
subsuoară
ca să pot să-mi arunc trupul de
câte ori vreau
spre visele ce le ascund oamenii
înainte de zori,
când spaimele întunericului încă
mai licăresc
peste încolăcitul şarpe
ce se strecoară din a
cuibului noapte.
Prima ridicare de braţ e al meu
păcat
căci mă fulgeră zgomotul
luminii,
mă aruncă în neobositul vârtej
ce se smulge din buricul
pământului
şi se dezleagă de sânul
lumii
cu o prea mult nedescifrată vină
pe care nici astăzi după atâta
trudă
vânzoleala diurnă nu a descifrat.
SINGUR PE PUNTE
Clopotele, fără motiv şi fără
regulă, au început să bată,
45
Poezii
şi fără vrerea lor,
de parcă s-au pornit să se spargă,
de parcă era semn de sinucigaşă
dezintegrare,
de parcă n-ar fi trase de mână de
om
ci de o nevăzută chemare,
mânate de o grozavă ameninţare
venită de niciunde;
suflul unui duh încolăcit pe funie
fără scăpare.
Creanga se apleca înspăimântată
şi zidul ameninţa cu surparea,
şuvoiul a trecut peste margini
lăsând a lumii drum,
întorcându-se în a lui cuib de sub
piatră.
Un om cu cartea-n mână
striga zadarnic la răspântie
împotriva vremii
ce alerga lepădând a vieţii parte
în faţa unui nebun ce ameninţa
că valul universului pe braţul lui
se împarte.
Eu, rămas singur pe punte,
făceam semne spre clopotul
năuc:
pe unde să mai apuc
FURTUNA
Aş înfiinţa o şcoală a lacrimei,
dar cine să spună,
dar cine să audă
când nimeni nu ştie de unde
inundă
şi de ce ne fereşte;
de unde, din ce adună
nesemănată...
sau rodul plânsului cui este,
pentru cine e sortită durerea sau
râsul,
prin care ferestre pândeşte
şi din ce necunoscută mare
flutură semn, strigă
sau linişteşte o furtună
Poezii
Ileana POP-NEMEȘ
Dorinţa
La Poarta Sărutului,
mi-ai promis să mă duci
atunci când mi-ai scris…
De dor mă sfâşie anii cu riduri,
purtând ochelarii prin gânduri.
Până şi-o babă modernă-n
oglindă,
Râde de dor şi mă-ngână, mă-
ngână…
Pasăre nebună
Lasă-mă pasăre nebună,
să-mi ating visul
că mă doare,
greu ca roua,
pribeag
gândul mă fură
Să m-ascund în dor,
adunând umbra,
murmurând…
că ulciorul
se sparge şi el,
cât ar fi de ulcior…
Rugăciunea timpului trist
Cere-i lui Dumnezeu,
păstrându-ți picătura de finețe,
nu-i cere prea multe
pentru atâta tristețe,
decât să te-asculte
și de poate să ierte.
Cere-i lui Dumnezeu,
când ești împărțit în două grădini
în care râzi și suspini...
Să-ți pună în loc de ninsoare,
lumină pe palmele goale
și apa cea vie la rădăcină.
Cere-i lui Dumnezeu
să-ți cearnă anii de întuneric,
prin timpul călcat în picioare,
rupt ca o creangă subțire
)
Marturii culturale
și stins ca o beție într-o lumânare. desfrunzindu-mă de câte o
Cere-i lui Dumnezeu,
o cifră ce plimbă magie,
strivită târziu de ecoul din tine
ca mustul sub tălpi
toamna la vie.
Cere-i lui Dumnezeu,
oameni cuminți
cu lacrimi de rouă descântată
de un albastru din infinit
care să curgă neîncetat
și să te spele și în altă viață.
Simfonia Toamnei
De-aș putea-n această toamnă
să te-ascund în ochii mei
să te cos în fir albastru
ca pe-un lacăt prins la chei.
De-aș putea-n această toamnă
să mă prefac în fântână
așezat să-mi bei din palme
să-ți fiu mir la rădăcină.
De-aș putea-n această toamnă
să-ți sap norul de tristețe
și să-l fac izvor de pace
până dau de tinerețe.
De-aș putea-n această toamnă
să-ți prind râsul pe culori
ți-aș pune zăvor la umeri
și copaci în loc de flori.
De-aș putea-n această toamnă
să te ud în gândul meu
până-n ceasul cel din urmă
să-mi prind cerul de al tău.
46
De-aș putea-n această toamnă
să te pierd în ruginiu
mi-aș da inima din piept
să te scot luminii viu.
Cât e toamnă…
O noapte întreagă
te-aş înveli cu lumina din mine
şi tu m-ai căuta
alegorie…
De la bărbie până la frunte
mi-ai prinde câte-o taină
şi de la piele până la sânge
mi-ai coase dureri…
Aşa cum coşi o haină
De-ai ştii să mă întrebi
din care lume am fost
de vânt adunată,
târâtă până-n talpa stâncii
când tu plimbai irisul negru,
o dată sau de două ori
pe cele patru semne ale crucii…
Şi-apoi să-mi spui
că-s dezlegată de blesteme…
cunoaşte-mă ca doamna
de albastru ori de verde
din care muguri îmi adun
poeme…
Când plâng fără să ştie nimeni,
atunci culeg seva din tine.
Căutări
Aseară mi-am căutat amintirile
în fiecare frunză asortată,
aseară mi-am căutat dragostea
în podul casei din care mi-a căzut
ecoul,
aseară mi-am căutat setea
în literele prenumelui…
Şi-am adormit
sub nedumerirea unui altfel de
om.

)
Marturii culturale
VERDE, PLOAIA DE METEORIȚI
- PREUMBLAREA ÎNGERILOR PRIN PLOAIE –
IV
Corneliu BALLA
De o bună bucată de vreme aproape că
nu mai sunt scos din celulă. Nici măcar
pentru a goli tineta. Altcineva este osândit ori
poate răsplătit cu urât mirositoarea corvoadă
purtată câţiva paşi mai încolo, mai aproape
de huruitul tramvaielor de pe stradă.
Mi se pare că a fost Schimbarea la Faţă.
Nu mă mai pot orienta corect în timp. Cu
atâta întuneric în celulă, nu am scrijelat nicăieri
trecerea zilelor. Dacă aş fi făcut-o de la început – nu m-
am gândit la asta – puteam să trag în cimentul moale
câte o dungă cu degetul. Le-aş fi numărat pe pipăite.
Acuma e prea târziu. După socotelile pe care mi le fac,
nu m-ar mira să fie greşite, ne apropiem de Sfânta
Marie Mare. Adormirea, Înălţarea ei la cer a fost? În
fiecare zi îngân cântecele mariane ştiute. Şi pricesne.
Încerc să-mi amintesc cât mai multe. Mi-e dor de
Paraclisul Maicii Domnului aşa cum an de an, în anul
trecut eram la Carei, îl cântau poporenii în biserica
plină în fiecare după amiază. Tinerii, mai cu seamă
elevii şi studenţii nu lipseam. După ieşirea din biserică
alcătuiam programele de petrecerea timpului pentru
seară… Unde a rămas seninul din sufletele noastre?
Nădăjduiesc şi cred că ancheta mea s-a terminat.
De multe zile - două, trei, patru săptămâni? – n-am mai
fost scos. Sunt lăsat singur, singur, singur. Parcă mă
linişteşte singurătatea asta. Mai greu este cu
întunericul. Umezeala, răcoarea, nu le mai simt decât
după ce de trei ori pe zi se deschide şi se închide pentru
nu mai mult de două-trei minute uşa. Atunci mă izbeşte
ca un şomoiog de cârpe moi un aer cald, stătut, cu
miros de amoniac. Şi iară sunt lăsat în scorbura mea,
numai a mea, a gândurilor şi închipuirilor mele. Bunul
Dumnezeu îmi ascultă bâlbâitele rugăciuni şi mă ajută
să mă deprind cu evlaviile singurătăţilor tăcerii.
Paşii supraveghetorului trec pe lângă uşa mea. Nu
sunt numai paşii lui. În lunile acestea auzul mi-a luat-o
înaintea celorlalte simţuri. E mai treaz decât ele. Mai
este cineva cu el. Ssst! Doi paşi mai încolo şi se întorc
la uşa mea. Uşa se deschide, şomoiogul de cârpe mă
izbeşte iară. În obraji. Gardianul îi face loc unui al
doilea care intră (da, intră!) în celula mea, mă prinde de
braţ, Ia-ţi şi haina… Mi-o trage peste cap, mânecile mi
le prinde ca pe-un căpăstru sub bărbie. Mă scoate din
celulă. Hai! Cunosc drumul. Cele patru trepte de urcat
la ieşirea din beci, încăperea gardienilor, apoi alte patru
47
Proza
)
trepte şi suntem în capul coridorului de unde
vom urca la etaj. La unul dintre cele două pe
care le are clădirea. Văd o zare de lumină.
Căpăstrul nu este strâns prea tare. Instinctiv
încerc să-mi aplec privirea în jos, dar decid
repede, mersul mi-l ghidează civilul care m-a
luat în primire, să mă uit în sus. Aşa cum
bănuiam urcăm un rând de trepte de
marmură, largi. Aceleaşi trepte fac un ocol la
dreapta, mai sus, dar mai întâi sub ferestrele
imense de la casa scărilor, pe perete oglinzi
mari de tot, înrămate… Cum mă duce omul
acesta? El nu vede? Încă doi, deţinut şi agent…
Coboară? Urcă? Prinsul se fereşte să nu dea peste
mine, înseamnă că şi el m-a zărit prin deschizătura
gulerului hainei, aşa cum îl văd şi eu pe el şi încerc să-l
feresc. Haina şi pantalonii lui, ba chiar şi cămaşa au o
culoare neobişnuită: un albastru spălăcit, bătând în
verzui. Vrea şi el să se ferească din drumul meu, ne dăm
amândoi în aceeaşi parte, ridic puţin capul din
strânsoarea hainei, insul din faţa mea are părul albastru
spălăcit, bătând şi el în verzui. Şi jocul de-a fereala se
repetă, ne privim ochi în ochi… Mişcă, ce faci? Te uiţi
în oglindă? Urcăm mai departe…Uluit, îmi dau seama
că celălalt, omul cu păr albastru, eram eu… Dar de
unde culorile acelea? Mă pipăi din mers. Sunt jilav. Un
fel de mâzgă… Suntem la etajul I. Mai fac câţiva paşi
pe coridor, apoi sunt tras-împins într-o odaie pe care
plămânii mei o simt uscată dar neaerisită. Cu faţa la
perete! Nu mişca. Nu te uiţi nici la dreapta nici la
stânga… Mi se scoate căpăstrul… Îl aruncă la
picioarele mele. Lasă-l acolo! Pot să-l privesc în voie,
să mă privesc în voie, să mă pipăi discret. Mucegai!
Haina, pantalonii, cămaşa îmi sunt mucegăite. Mâzga
albastră verzuie. Îmi dau cu mâna prin păr. Umed. Da,
eu eram omul cu părul albastru spălăcit. Mucegăit.
Aud uşa deschizându-se iarăşi. Încerc să văd cu
coada ochiului. Nu reuşesc. Au mai intrat doi, trei, nu-
mi dau seama deocamdată. Aud aceleaşi comenzi: Cu
faţa la perete! Nu mişca. Nu te uiţi nici la dreapta nici
la stânga… Un scaun târşit pe podea. Apoi o voce,
necunoscută pentru mine: „Organizaţia legionară a
elevelor de la şcoala normală a fost iniţiată la
îndemnul meu împreună cu Olga Todoran, fiica gazdei
la care locuiam în chirie. Şedinţa de constituire s-a
ţinut în camera mea, în prezenţa mea şi a mai multor
membre din organizaţie. Dintre care amintesc….
aşa… cutare, cutare… şi Oana Şerb…. Ai auzit
domnişoară? Asta a declarat el… Întoarce-te cu faţa…
Şi tu domnişorule… Vă cunoaşteţi. Nu?…
Proza
)
Oana… Nu ştiam de arestarea ei. Nici de a fetelor.
Care şi câte? Nu ştiam de organizaţia lor. Citatul din
pretinsa mea declaraţie era o minciună. Elevele nu
putea fi organizate ca legionare. Locuiam cu chirie la
familia Todoran, de acolo m-au arestat dar cu Olguţa n-
am discutat niciodată despre Mişcarea Legionară,
Frăţii de Cruce ori Cetăţui… Ce să mai zic de frazele
reproduse din aşa zisa declaraţie a mea. Dacă ar fi fost
să spună adevăruri l-aş fi spus în cu totul alte cuvinte.
Dar cum să protestez? Aştept să văd ce urmează:
- Îl cunoşti?
- Ţiule!… Citesc pe faţa ei consternarea. Ai minţit,
tu?… Da, îl cunosc – răspunde Oana şi mă priveşte
insistent. Înţeleg că în situaţia de acuma trebuie să fim
de partea adevărului. Cu orice preţ.
- Tu o cunoşti? - întrebarea mi se adresează şi
pare uşor amuzată… Nu pricep de ce dar răspund.
- Ne cunoaştem. Încă din şcoala primară… După
refugiu nu ne-am mai văzut decât foarte rar… N-am
mai stat de vorbă…
Anchetatorul mi-a ghicit stratagema. Voiam să-i
spun Oanei că noi de fapt nu ne-am mai întâlnit chiar
dacă urmam fiecare câte o şcoală secundară în acelaşi
oraş.
- Răspunde numai la ce te întreb. Recunoşti că şi
Oana Şerb a fost de faţă în camera ta închiriată când
aţi pus la cale organizaţia elevelor de la Şcoala
Normală?
- Nu-i adevărat. Nu recunosc nimic.
Mă aşteptam la o reacţie violentă. Care n-a
venit. Am gândit într-o fracţiune de secundă.
Anchetele sunt pe sfârşite. După declaraţiile noastre de
până acum ei nu se mai aşteaptă la alte „noutăţi”. Şi-au
îndeplinit planul. Confruntarea de acuma a figurat
probabil pe lista de sarcini la începutul cercetărilor.
Datele pe care le-au obţinut de la noi le sunt
îndestulătoare, s-ar zice.
- Cum vrei… Te mai gândeşti. Noi avem răbdare
să aşteptăm până când te vei hotărî să nu ne mai
ascunzi nimic. Nimic. Înţelegi? … Du-l la cameră… Să
nu piardă felul doi la cină…
Accept ironia, bucuros că am scăpat cu atâta.
Căpăstrul pe cap… Facem calea întoarsă. Nu mai sunt
interesat să mă regăsesc în oglinzi. N-aş fi crezut
niciodată că mucegaiul se poate aşeza şi pe omul viu.
Când îmi deschide uşa la celulă şi mă împinge în
obscuritatea aerului închis îmi vine să-i zic
mulţumesc… Reflex al bunei cuviinţe de dincolo de
aceste ziduri. Astăzi vor mai deschide uşa de două ori.
Pentru cină: zeama de varză acră. Şi la numărătoarea
de seară. Până atunci mă întind pe pământul celulei în
locul adâncit deja pe potriva trupului meu culcat mai
mult pe dreapta. Scoaterea de astăzi a fost cea mai
scurtă şi nesperat de paşnică. Am tot mai mult
convingerea că dosarul meu este pe aproape de
finalizare. Se apropie ziua trimiterii la judecată. De
eliberare nu poate fi vorba. La urma urmelor nu mă
48
)
Marturii culturale
consider nevinovat faţă de Republica Populară
Română. Nu o iubesc aşa cum iedul nu poate iubi
cuţitul.
Oana şi Gigi. Copiii domnului Şerb, care a venit
învăţător la şcoala primară de stat în anul în care am
fost trimis şi eu să învăţ carte. Cu Gigi am fost coleg de
clasă, Oana era în urma noastră cu un an. Familia
domnului învăţător era a doua familie de români cu
carte la noi în Olosig. Încă din a doua zi a venirii lor ne-
am cunoscut şi noi, copiii. Iezii… Iedule îmi zicea
câteodată unchiul Cornel… Mă gândesc că am avut şi
zile fericite, eu orfanul nefericit al familiei. Dar nu
atunci când mă copleşeau cu compătimirile lor. „Bietul
de el, cum a rămas din primul ceas fără mamă!”. Nu
eram eu bietul. Nedreptăţită a fost mama care a trebuit
să moară ca să mă nasc eu. Aşa cred şi simt, şi voi crede
mereu chiar dacă acelaşi unchi a încercat odată să-mi
explice că mama a murit din cauza unei hemoragii în
timpul naşterii. Hemoragie pe care nici moaşa şi nici
medicul adus în goana trăsurii (unuia dintre cai i-a
crăpat inima la sosirea acasă) nu au mai putut-o opri.
Mamă, măicuţă dragă, iartă-mă că am rămas şi ţi-am
luat locul în lume…
Desculţ, pe drumul ţării, calc praful fierbinte, şi
praful ca o vietate catifelată îmi fuge printre degetele
picioarelor.
Un ciob de soare mai arde în crângul de salcâmi
ce mărgineşte dinspre câmp strada de sus. La capătul
celeilalte străzi paralelă care taie satul ca o secantă la
cerc şi îi poartă pe călătorii care vin şi pleacă dinspre şi
înspre lume de cele mai multe ori fără să se oprească
aici, se ivesc primele vite cu mersul leneş şi îngreunat
de saţ. Vine de la câmp cireada, la început compactă, ca
norul de praf sur-gălbui care o însoţeşte învăluindu-o,
apoi destrămându-se treptat, subţiindu-se, pe măsură
ce dobitoacele intră cu firească siguranţă, ca unele ce
sunt de-ale casei, pe porţile din vreme larg deschise în
aşteptarea lor. Soarele a scăpătat dar cerul este de
culoarea focului de paie, copacii, învelişurile caselor -
stuf şi ici colo ţigle - pământul, au luat şi ele foc; dacă
te-ai trezi în ceasul acesta dintr-un somn lung şi greu
te-ar cuprinde spaima judecăţii de apoi, bine că focul se
stinge treptat, stropit, murdar de colbul risipit al cirezii,
amestecat cu răzleţe fumuri albăstrui, cu negura
înserării. Apropierea întunericului o adeveresc liliecii
care au început să brăzdeze văzduhul străzii în lung,
dus-întors, cu fulgerele lor negre. În fete, mai cu
seamă, dar şi în băieţi încolţeşte teama ca nu cumva
şoarecii zburători să li se acaţe în părul cel lung.
Casele din chirpici. Aproape toate. Câteva
aşezate nemijlocit la stradă dar cele mai multe
despărţite de ea printr-un strat, o „grădiniţă” cu flori.
Învelite cu trestie, mai puţine cu ţiglă şi mai puţine cu
tablă sau paie de secară fixate cu crengi groase.
Târnaţul, cu stâlpi, la cei săraci fără balustradă, muruit,
la cei mai cu stare cu „brâul casei” cu părcana de lemn
dantelată. Case perpendiculare pe stradă şi pe poiata

)
Marturii culturale
din fundul ei. Undeva în prelungirea casei cuptorul de
pâine – cu „vătruţa” din faţa lui, apoi grădina cu
straturile de zarzavat, tufele de zmeură şi agrişe, cireşi,
vişini, caişi, pruni… Luminişul copilăriei mele.
Odăile muruite cu lut amestecat cu bălegar. În
casa din faţă scaune cu şezutul de papură, cu spătar dar
şi scaune lungi, de lemn, cu spătar. Spătarul cu
cioplituri cu motive sau pur şi simplu cu desene în
formă de lalele. Se mai şedea şi pe lada de zestre cu
capacul plat. Masa cu loc de pâine sub ea, salteaua cu
paie de ovăz ori pănuşi de porumb. În partea opusă
casei şopronul acoperiş pentru căruţa cu coş de nuiele,
coteţul de păsări, cocina de porci, grajdul. În mijlocul
curţii fântâna cu cumpănă. În câteva curţi fântâni cu
roată. Ca şi în curtea noastră. Turnul fântânii rotunde
zidită din cărămidă, turnul însuşi din cărămidă şi totul
acoperit cu pod de scânduri şi ţiglă arsă. Capacul
interior şi el din scânduri avea o uşiţă de deschidere cât
să încapă găleata coborâtă şi ridicată pe vârtejul rotit de
roata din afara zidului.
Ograda cu stogurile de paie şi de fân. Gheţăria.
Cum aş putea s-o uit? În tot satul numai noi aveam în
ogradă, în spatele şurii, o gheţărie. Săpată pieziş în
pământ, căptuşită cu paie, umplută cu calupuri mari de
gheaţă, peste ele alte paie, strujeni de porumb, şi peste
toate o movilă mare de pământ bătătorit. Vara, la
nevoie se dezvelea câte o uşiţă prin care se scotea
gheaţă câtă era nevoie. Către sfârşitul verii uşiţa
trebuie lărgită pe măsură ce gheaţa se împuţinează tot
mai în afund. Într-una din acele zile, după o astfel de
dezvelire a gheţăriei, înainte de a fi din nou acoperită,
în vreme ce bucătăreasa şi servitorul duceau bucăţile
de gheaţă în casă m-am aventurat în peşteră. Simt cum
căldura mea se izbeşte de îngheţul de dinăuntru ca de
un zid nevăzut şi reuşeşte să-l spargă. Pentru puţină
vreme pentru că gerul se îngrămădeşte peste mine, îmi
pătrunde sub cămăşuţa şi pantalonaşii de vară, mi se
strecoară sub piele, încerc să mă retrag în mine însumi,
în plămânii mei aerul încă e cald, pleoapele mi se
îngreunează, încheieturile mi se înmoaie, curge prin
mine toropeala ca o miere deasă dar nu e dulce nu-mi
place de ce nu mai vine Maria să mă scoată… Tată, nu
vreau în gheţărie…. Mă zdruncină frigul, mă leagănă
… Cine mă hâţână?
- Hei! Dormi? Deşteptarea! Să mai ziceţi că vă
merge rău. Poporul muncitor munceşte şi asudă, voi
dormiţi, nu faceţi nimic şi mâncaţi pâinea poporului…
Mama voastră de bandiţi!
Gardianul îmi scutură umărul, sar ca un arc a
venit numărătoarea de seara am pierdut oare cina da,
am fost la confruntare. În sfârşit uşa se închide pot să
mă adun, să mă trezesc din buimăceală.
Nu am renunţat la gândul balului. Am exclus
orice colaborare cu Lina lui Stupkai. Aşa că a trebuit să
găsim un alt loc potrivit petrecerii pe care ne-o doream
şi de care cel puţin eu eram convins că aveam atâta
nevoie în acest anotimp de pace după atâţia ani de
49
Proza
)
război. La vreo două zile 10-15 băieţi, unii flăcăi, alţii
puştani, ne-am întâlnit la obişnuita seară de fotbal pe
terenul comunal anume îngrădit. Între două reprize a
venit iarăşi vorba de o întrunire de dans pe care ar
trebui s-o organizăm. Cum nimănuia dintre noi, cei de
acolo, exceptându-mă pe mine, nu-i dăduse în gând să
treacă pe la Tineretul Progresist ba mai mult excludeau
cu toţii orice întovărăşire cu ai lui Lina, rămânea să mai
întrebăm, să căutăm un loc potrivit. Unii au propus să
ridicăm un cort mare, aşa cum se obişnuieşte la multe
din nunţile de peste vară. Cort mare dar nu destul de
încăpător pentru cei nu puţini pe care contam la primul
bal de după război. Şi mai trebuia să ne gândim şi la
mersul vremii. Fie şi numai o răpăială cu tunete şi
fulgere multora le-ar fi putut strica buna dispoziţie.
Păream oarecum dezorientaţi când l-am auzit pe
Ioşcuţa, poreclit Nod pentru cei 150 de cm ai înălţimii
lui, „Măi băieţi, eu ştiu, ştiţi şi voi clădirea aceea care
a fost una dintre magaziile de cereale în anii cu grâne
multe de dinainte de război. Le-a clădit groful în afara
curţilor lui. Una dintre ele este aproape în centru, pe
drumul care urcă spre Dealul Viilor. Până acu' doi ani a
fost folosită de armată. Acuma este aproape în
paragină. S-au furat uşi, ţiglă de pe acoperiş, ba chiar şi
cărămizi de lângă tocurile uşilor. Groful a fugit, şi-a
lăsat averea pe mâna nimănui. În castel s-a instalat
Comandatura Sovietică. Magazia nu-i folosită de
nimeni. Ce ar fi s-o cerem noi? Cămin cultural. Asta să
facem din ea”. „Cine să ţi-o dea?”. „Cum cine?
Primăria, cu voie de la comandatură”. „De unde
materiale, de unde bani? De unde zidari pe vremea asta
când multă lume a început să-şi mai repare din
stricăciunile războiului, mai ales afară în vie?”. Pe cât
de prompte şi multe întrebările pe atâta de repede au
venit şi răspunsurile. Materialele, cărămizi şi mai mult
ţigle, varul şi celelalte le vom cerşi fiecare de la
apropiaţii şi cunoştinţele noastre. Cel puţin doi meşteri
sunt rudenii cu câţiva dintre noi. Zilerii vom fi noi.
Domnişorii aflaţi în vacanţă vor putea lucra aproape
toată ziua, ceilalţi, prinşi în treburi cu familiile lor vor
veni după apusul soarelui. Zilele de vară sunt lungi.
Până la lăsarea întunericului se poate lucra. S-a lucrat.
O parte din banii trebuitori au venit de la gospodarii
reuniţi - încă - în asociaţia viticultorilor. În schimb ne-
au cerut să păstrăm sala curată cel puţin până la balul
culesului strugurilor, obicei pe care voiau să-l reia după
ce în anii războiului renunţaseră la el.
De Sfânta Maria s-a ţinut primul bal. Al
tineretului. Dar au venit şi perechi de însurăţei, ba chiar
şi părinţi nu tocmai tineri, mai cu seamă mame care,
după obicei, le însoţeau pe tinerele fete. Pe laviţele
înşirate lângă pereţi măicuţe şi mătuşi, ba chiar şi câte o
bunică îşi aduseseră scăunaşe de acasă. Afară în curtea
strâmtă vreo zece mese cu şi fără scaune dar pline ochi
cu sticle de bere printre care se lăfăia şi câte o carafă cu
vin scos din pivniţa proprie. Zarvă şi voie bună din
belşug, înăuntru muzică, dans, şi praful amestecat cu
Proza
)
fumul ţigărilor.
Balul propriu zis începea cu un moment care
impuneau o oarecare solemnitate. Acela în care
Piroşka dădea semnalul deschiderii cu un tangou
argentinian despre care de la el am aflat că fusese
compus prin '34 şi devenise o piesă obligatorie la
balurile domneşti. Din ritmurile latine trecea în „Aurul
şi argintul” lui Lehár, revărsat, limpezind luminile
gălbui murdare şi spaţiul sordid dar pentru seara asta
măturat, împodobit cu ghirlande şi panglici colorate
din hârtie creponată, care atârnau din tavan. Printre ele
se ascundeau patru becuri alimentate de curentul
dinamului de la moara mecanică. Şi aerul cânta şi
muzica albastră aburea...
Fata cu ochi migdalaţi dansează uşoară ca un
fulg, dansând pluteşte plutirea ei se învolburează din
când în când vârtejul ei mă cuprinde… Încă nu o
cunosc. După ce se va termina dansul…Până atunci
prins ca de doi magneţi, cufundat în ochii ei îmi las
închipuirea să se rotească şi ea… Ritmurile se
schimbă, fluierul şi toba, zurgălăii şi cobzavin din ce în
ce mai aproape de noi doi aici în sala aceasta imensă
din care se ridică trepte de marmură în spirală, din
şemineul uriaş cu uşi de fier forjat se revarsă o căldură
care ne inundă, mai bine am dansa desculţi, să ne
scoatem opincile nu se cade ceilalţi au încălţări de piele
şi catifea ne-ar putea călca pe picioare… Ardeleana cu
paşii ca de plimbare împărătească, de aici un gând
numai până la palotaşul din saloanele grofeşti, şi mai
departe, mai înainte poloneza ale cărei ritmuri mi le
pretindea Magda, profesoara mea de pian…
Şi aerul cânta şi muzica albastră aburea... Parcă
alta… O palidă reverberaţie târzie a acelei schrammel
musik la modă în saloanele de la începutul secolului
aci, în Mitteleuropa.
Prezentă, plină de viaţă era muzica lui Piroşka
(Roşcovanul). Acest Piroşka nu era un lăutar oarecare.
Ţigan cu tenul alb, cu părul roşu auriu şi ochi albaştri
era corb alb printre ai lui. Băiatul era încă mititel când
tatăl său a fost sfătuit să-l trimită la oraşul cel mare
unde nişte neamuri mai îndepărtate ar fi putut să facă
din el un cerşetor de elită. Copilul se arăta a fi deştept,
ascultător, tăcut şi, asta era, tare şchiop. O luxaţie a
şoldului. Se născuse cu ea şi nimeni nu-şi bătea capul
să-l scape. Numai că tată-său a înţeles şi era chiar
mândru că băiatul cu un picior beteag avea căpşorul şi
sufletul mai sănătoase decât ale multora. I-a cumpărat
o vioară pe măsură, îl scuteau de treburile grele din
casă, aşa că pe Piroşka îl găseai de cele mai multe ori în
maimuţăria de şopron în care ţineau crengi uscate, şi
câţiva coceni pentru foc ori, vara, în ogradă şezând în
faţa unei iurte din tulpini uscate de porumb. La început
numai el şi vioara, apoi la anii şcolii primare pe care -
spre deosebire de cei de seama lui - o frecventase după
rânduială, cu un caiet cu portative şi două trei ştime
ajunse – maică-sa nu ştia cum – pe mâna lui. De cum a
terminat şcoala a fost mobilizat pe loc la taraful din
50
)
Marturii culturale
comună (că la cătănie tot nu putea fi recrutat). În anii de
război nu s-au mai ţinut baluri tarafurile s-au mai rărit
dar nunţile n-au încetat. Piroşka nedus pe front
devenise vioara întâi pe lângă un al doilea viorist, un
contrabasist şi un ţambalagiu, aceştia toţi bătrâni care
cu câţiva ani înainte renunţaseră să se mai angajeze la
petreceri. În lipsa tinerilor au ieşit iară cu uneltele lor în
lume şi l-au chemat pe roşcatul mai retras din fire să le
fie primaş. Scump la vorbă cu angajatorii, dar şi cu
colegii lui, afişa mereu un zâmbet amabil împovărat de
o tristeţe împăcată cu sine - cred eu. El a fost acela care
la toate balurile umplea pauzele dintre două dansuri cu
cântece de ascultare dar şi piese concertante. De la el
am ascultat pentru întâia dată „Cântecele ţigăneşti” de
Sarasate… Cărora adeseori le alătura la cererea
noastră, în altă pauză, „Balada” lui Ciprian
Porumbescu. Şi câte altele…
Şi astăzi ca şi la balurile de altădată se dansează
ardeleana, hora, ceardaşul, uneori sârba. Dintre
dansurile domneşti: valsul vienez, tangoul, english;
foxtrotul şi charlestonul, americane. Shimmy nu ştiu
ce a fost. Am auzit că era la modă prin anii '20-'30.
Cadrilul, mazurca şi polca aparţinuseră castelelor,
blues-ul şi bostonul n-au prins. Swing, chacha şi twist-
ul încă n-au ajuns în provincia noastră de câmpie
rurală; abia un simulacru de „conga” – şir şerpuitor
săltând vesel de pe un picior pe altul dovedeşte că
totuşi tineretul nu este total imun la ecourile lumii.
Atunci şi acolo, la primul bal de după război, am
cunoscut-o pe Luminiţa Leahu. Lumi. Mă bucur că n-
am renunţat la gândul balului.
De când n-am mai ieşit din celulă? Mi se pare că
am pierdut şirul zilelor. Ori al nopţilor? Aşa or fi
nopţile polare? Cine ştie… Nu ajung eu pe acolo. Şirul
orelor îl mai bâjbâi, pe pipăite. Cu buzele mele caut
buzele gamelei, de trei ori în cele – de regulă - 24 de
ceasuri iar cu fundul marginile de sus ale tinetei fără
capac. Care am grijă să nu miroase prea tare. Adică îmi
reţin pe cât se poate urina; nu-mi golesc vezica decât de
două cel mult de trei ori pe zi şi încă o dată la două trei
zile când mă aşez de cele mai multe ori în zadar să
tronez ca oricare împărat.
Aţele albe s-au încâlcit cu cele negre într-un
ghem cu noduri. Nu şi numărul anilor. Câţi ani sunt de
când am întâlnit-o pe Lumi? Trei, patru? Da de unde…
Stai aşa; vara lui 4̉5 acuma suntem în 1948 şi dacă stau
să socotesc pe zile abia dacă sunt ca la o mie… Parcă au
trecut veacuri de când ne-au izgonit din rai. Ultima
dată am ne-am întâlnit pe drumul peste munte de la
Beiuş la Moneasa. O zi, o noapte dormită sus pe un plai
în coliba pe care am încropit-o din crengi, pe o saltea de
frunzare numai noi doi sub cer. Târziu, către miezul
nopţii am mâncat nuci cu miere şi am căutat fără să-l
găsim, Jgheabul. Am pus spada castităţii aşezată între
noi şi ne-am îmbrăţişat. Nu-mi pare rău…. Mă va
aştepta?

)
Marturii culturale
„Revanșa postumă” a lui I. D. Sârbu
în viziunea lui Nicolae Oprea
Icu CRĂCIUN
Criticul și istoricul literar
Nicolae Oprea, profesor universitar la
Facultatea de Litere a Universității din
Pitești, are câțiva autori preferați din
literatura română cărora le-a consacrat
lucrări meticuloase și pertinente. Aș
aminti aici cărțile: „Alexandru
Macedonski între romantism și
simbolism” (ed. Dacia, 1999), „Magicul în proza lui
V. Voiculescu” (ed. Paralela45, 2002), „Vasile
Voiculescu – monografie” (ed. Aula, 2006), „Poetul
trivalent” (ed. Tracus Arte, 2011, despre Alexandru
Macedonski), pe lângă altele de critică literară, demne
de luat în seamă de către cititorul contemporan,
interesat special de literatura actuală și nu numai:
„Provinciile imaginare” (ed. Calende, 1993), „Opera
și autorul” (ed. Paralela45, 2001), „Timpul lecturii.
Selecție de cronicar” (ed. Dacia, 2002), „Literatura
Echinoxiului” (ed. Dacia, 2003), „Nopțile de
insomnie. Opțiuni livrești” (ed. Paralela45, 2005),
„Sinteze critice” (ed. Paralela45, 2009), „Arte
poetice românești” (ed. Tiparg, 2011), „Synopsis”
(ed. Tipo Moldova, 2013), „Cronicar întârziat” (ed.
TracusArte, 2013); dacă aș adăuga edițiile și volumele
colective în care s-a implicat, fișa biobibliografică ar
fi mult mai lungă, dar mă opresc pentru a scrie despre
afinitatea și interesul pentru viața și opera lui I. D.
Sârbu, căruia i-a dedicat cărțile „Ion D. Sârbu și
timpul romanului” (ed. Paralela 45, 2000, apărută și
în ediție revizuită în 2015) și „Revanșa postumă” (ed.
Bibliotheca, 2016). Despre aceasta din urmă vom face
vorbire mai la vale, precizând că are 4 secțiuni:
„Prolegomene”, „Eseuri. Accente și reveniri”,
„Posteritatea critică” și „Restituiri și revalorificări”.
Ea s-a născut ca urmare a avalanșei exegetice a
diverșilor critici care s-au aplecat asupra cărților
postume cu o rigoare analitică responsabilă, mă refer
la masivele romane „Adio, Europa!” și „Lupul și
Catedrala”, la „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, dar
și la bogata corespondență publicată sub diverse
îngrijiri editoriale: Virgil Nemoianu și Marius Ghica
(1994), Ion Vartic (1996 și 1998), Dumitru Velea
(1997 și 2009) și Cornel Ungureanu (1998), critici și
istorici atașați și fascinați de acest prozator postbelic
51
Cronica literara
)
cu un destin exemplar. Într-un an au
apărut 5 volume de studii și eseuri
semnate de: Lelia Nicolescu („Ion D.
Sârbu despre sine și lume”, ed. Scrisul
Românesc, Craiova, 1999), Ioan Lascu
(„Un aisberg deasupra mării, Eseu
despre opera postumă a lui Ion. D.
Sârbu”, ed. Ramuri, 1999, ediția a II-a,
revăzută și adăugită, ed. Universitaria,
Craiova, 2009), Elvira Sorohan („Ion D.
Sârbu sau Suferința unui spirit captiv”, ed. Junimea,
Iași, 1999), Sorina Sorescu („Jurnalistul fără jurnal.
Jocurile semnăturii”, ed. Aius, Craiova, 1998) și Toma
Grigorie („Eseuri subsidiare la <Adio, Europa!>de
Ion D. Sârbu”, ed. Cartea Românească, București,
1999), pentru ca după anul 2000 să apară alte
monografii scrise de: Antonio Patraș („Ion D. Sîrbu –
de veghe în noaptea totalitară”, ed. Universității
<Alexandru Ioan Cuza>, Iași, 2003) și Daniel
Cristea-Enache („Ùn om din Est”, ed. Curtea Veche,
București, 2006), evocări: Deliu Petroiu („Cartea
prietenilor mei”, ed. Universității de Vest, Timișoara,
2006), mărturii: Mihai Barbu („Memoriile lui Ion D.
Sîrbu – o reconstituire, (Roumain Gary, A la recherche
du temps futu”, ed. Autograf MJM, Craiova, 2011)),
investigații: Clara Mareș („Zidul de sticlă, Ion D.
Sîrbu în arhivele Securității”, ed. Curtea Veche,
București, 2011), micro-conferințe: Ioan Lascu („Ion
D. Sîrbu așa cum a fost. Convorbiri despre Gary”, ed.
Ramuri, Craiova, 2014) dedicate în exclusivitate lui I.
D. Sârbu, toate comentate cu onestitate și exigență în
acest volum, ajutând la conturarea personalității și
profilului acestuia; sunt analizate și cele două cărți
despre Cercul Literar de La Sibiu scrise de: Gabriela
Gavril („De la <Manifest> la <Adio, Europa!>,
Cercul literar de la Sibiu”, ed. Universității
<Alexandru Ioan Cuza>, Iași, 2003) și Dan
Damaschin („Cercul Literar de la Sibiu/Cluj.
Deschidere spre europeism și universalitate”, ed.
Zenit, Cluj, 2009) precum și culegerea contribuțiilor
colocviale a cărei coordonator este Ioan Lascu
(„Caietele Colocviului Național Ion D. Sîrbu,
Posteritatea scriitorului/ 95 de ani de la naștere/ 25 de
ani de la moarte”, ed. Autograf MJM, Craiova, 2014).
În continuare, Nicolae Oprea zăbovește
asupra perioadei de studenție a viitorului scriitor
Cronica literara
)
(înzestrat cu o „inteligență scăpărătoare”, cum îl
caracterizează I. Negoițescu), când acesta intră în
competiție cu membrii Cercului Literar de la Sibiu,
(înființat ca „o reacție împotriva exaltării ruralului și a
etnicului autorilor ardeleni”): Radu Stanca, Cornel
Regman, Șt. Augustin Doinaș, Eugen Todoran, N.
Balotă, I. Negoițescu, O. Cotruș etc., cu toții
considerându-se descendenți ai lui Maiorescu și
având ca model de generație pe Eugen Lovinescu.
Precizez că Universitatea Ferdinand I de la Cluj –
unde predau, printre alții, Lucian Blaga și Liviu Rusu
-, se mutase la Sibiu din cauza Diktatului de la Viena,
din 1940.
Din secțiunea a II-a („Eseuri. Accente și
reveniri”) am reținut comentariul pătrunzător, de
substanță, făcut cu acribie romanului alegoric „Adio,
Europa!” (în „Distopia lui Ion D. Sârbu” și
„Personajul-pereche”), în care criticul, cunoscător în
profunzime al operei autorului petrilean, (I. D. Sârbu
a făcut 935 de zile de front, datorită orientării
bolșevice din tinerețe până s-a dezmeticit ce-i cu
utopia comunistă, deși fusese student, și a trecut prin
lagărele comuniste de la Periplava și Strâmba –
condamnat întâi la un an, pe urmă la șapte ani, din care
a executat șase), arată că se fac referiri evidente la
sistemul totalitar al lui Ceaușescu, subliniind natura
aparent histrionică, spiritul polemic și predilecția
pentru pamflet ale lui I. D. Sârbu, neuitând să
amintească de anularea personalității umane prin așa-
zisa iavașa coercitivă, un fel de clește folosit pentru
castrarea cailor prin provocarea unei dureri mai mari
decât operația în sine prin strângerea buzelor
animalului atât de tare, încât acesta nu mai simte
operația în sine, valorificând, - aidoma lui Bujor
Nedelcovici în „Al doilea mesager” -, „motivul
mancurtizării introdus de prozatorul kirghiz Cinghiz
Aitmatov”. Candid Dezideriu, protagonistul
romanului, (legătura cu personajul lui Voltaire nu este
întâmplătoare) – un alter ego al lui I. D. Sârbu –
„ilustrează”, scrie N. Oprea, „condiția tragică a
intelectualului, prizonier al absurdului generat de
sistemul comunist”, cu alte cuvinte acel râsu-plânsu
autohton, respectat prin echilibrarea esteticului și
moralei, cerută de construcția romanescă, alegându-și
ca formă de scris secolul al XVIII-lea cu
reprezentanții săi : Voltaire, Lessage, Swift, dar și pe
românii Cantemir și Budai-Deleanu. Nicolae Oprea îl
compară pe Dezideriu cu Victor Petrini al lui Preda,
dar și cu Ștefan Viziru din „Nopțile de Sânziene” al lui
Mircea Eliade; și el are formație filozofică, este
însetat de istorie, își ratează cariera universitară,
Petrini scrie „Era ticăloșilor”, iar Candid Dezideriu
52
)
Marturii culturale
concepe „Prolegomenă la o viitoare
VICTIMOLOGIE”, ba mai mult, trăiește eșecuri
repetate, ca Ștefan Viziru, și caută „semne ezoterice în
cotidian”, urmând să se descurce cum poate în jungla
prezentului. Tustrei suferă de „boala parantezelor, a
escamotării esențialului”, fac digresiuni filozofice
sau emit reflecții morale sănătoase.
Un comentariu interesant și profund este făcut
romanului „Lupul și Catedrala”, - din care nu lipsește
ca ingredient obligatoriu metafizicul - fundamentat pe
simbolistica lupului, unde este dezvoltată „teza epică
a coborârii premature a neamului din spațiul securizat
al Pădurii în perimetrul terorii urbane” (p. 45),
dovedindu-se, în final, o întoarcere imposibilă la
origini; Lupul singuratic este sacrificat în fața
Catedralei, după care se instalează teroarea și
suspiciunea (să nu uităm: romanul este scris în plină
perioadă comunistă!). Atrage atenția, de asemenea,
paralela făcută între „Istoria ieroglifică” a lui
Cantemir și acest roman, în care Lupul „constituie
simbolul rezistenței față de dictatura personală
instaurată în politică”, la primul, simbolizând
„rezistența și demnitatea eroică în fața Corbului
cotropitor (C. Brâncoveanu)”, iar la cel de-al doilea,
îmbrăcând „forma rezistenței – sortită eșecului – față
de dictatura comunistă” prin personajul central Ion
Lupu. Bineînțeles că această carte, proiectată între
anii 1983-1986, deodată cu „Adio, Europa!”, în care
se regăsesc multe elemente autobiografice, a pornit de
la un fapt real; în iarna anului 1951, un lup a coborât
Feleacul și a ajuns în fața Catedralei, unde a fost
omorât de „niște sergenți”, conjunctura social-
politică a făcut ca romanul acesta să vegeteze în
mintea autorului vreme de 32 de ani.
Povestea proiectatei reviste „Euphorion” a
cerchiștilor, de după 1945, și îngroparea acestui vis
este prezentată în articolul „Utopia euphorionistă –
reconstituire (aproape) dramatizată”. Semnarea
intrării în P. M. R. a lui Negoițescu, Doinaș și C.
Regman i-a destabilizat moral pe ceilalți, care, în
final, au renunțat, bineînțeles și datorită contextului
socio-politic și cultural nefavorabil. Intenția lor va
deveni realitate în aprilie 1990, când această
publicație va apărea lunar, având în colegiul de
redacție pe: Dumitru Chioaru (viitor redactor-șef),
Radu Țurcanu, Iustin Panța, Vladimir Munteanu și
Ștefan M. Găbrian, editorialul din primul număr fiind
semnat de Șt. Aug. Doinaș. Aceeași atenție o acordă și
„Revistei Cercului Literar” în articolul „Memoria
revistelor efemere”, revistă, care deși a supraviețuit
doar un an (șase numere, fiecare având 80 de pagini,
cu excepția ultimului numerotat triplu), a avut un
 Cronica literara
)
Marturii culturale

impact însemnat în evoluția literaturii române,
dovadă – zice Nicolae Oprea - interesul stârnit
regretatului Petru Poantă și lui Dan Damaschin, care
au devenit exegeți ai vieții și operei acestei efemere
reviste sibiene.
În ultima secțiune, „Restituiri și
revalorificări”, Nicolae Oprea apreciază inițiativele
eseistului petroșănean Dumitru Velea de a recupera
manuscrisele de sertar, interviurile, eseurile, cronicile
teatrale, cronicile plastice, scrisorile, confesiunile lui
I. D. Sîrbu, descoperite inclusiv în publicații obscure
sau efemere, publicate în 8 volume, și le detaliază în
cele două articole: „Avalanșa recuperărilor”, și
)
„<Jertfele> scriitorului”. O atenție specială este
acordată culegerii de scrisori intitulată „Iarna bolnavă
de cancer/ <Un roman epistolar> gândit de Cornel
Ungureanu/ Scrisori către Deliu Petroiu, Mina și Ion
Maxim, Delia și Ovidiu Cotruș (ed. Curtea Veche,
București, 1998) în articolul „Alt roman epistolar”,
unde, printre altele, este comentată și periculoasa
scrisoare în care I. D. Sârbu le propunea lui
Negoițescu, Balotă și Petroiu să fugă din țară.
„Revanșa postumă” este o carte densă și
seducătoare, care nu numai că te inițiază în opera unui
scriitor redescoperit și reabilitat după 1989, dar te și
îndeamnă la aprofundarea ei.

Poezii
Mintea nu-și dă seama de ce
Dana CRISTE Nu pricepe,

LUPTĂ. Poezia e cea care le ține-n

putere.
Săgeți de neliniști Multă mirare...
Unele foarte ascuțite Și niciun pic de teamă!
Stridente...
În roșu , apar, rămân DE PE CĂRARE
Și străpunge
Sângele acesta tremură Tot mai adânc, De pe cărarea aceasta
Ascuns Mi-ar fi mult mai simplu
Pe interior Să te descriu.
Unde nimeni nu-l vede Sufletul stă ascuns
În mireasma de vară
Cu gust de senin, Dar caut mereu
Înfricoșată Să mă transform
Îl simt Astfel ca să mă absorbi
Nu spun nimic Ignorând clipa
Aceeași cu tine să fiu,
Ar însemna să fiu ce nu sunt Ploaia
Chiar că e matinală.
Eu și tu...
Mai pun deoparte Mână în mănâ
Un cuvânt sau două JOC Să ne înțelegem
Apoi... În albastre tăceri,
Sunt pregătită să nu strig. Neputința
Se joacă cu sufletul Colecționare
DE TOAMNĂ De la primul țipăt De tristeți și bucurii rare
La ultimul cuvânt Eu să fiu tu...
Se anunță încă o toamnă Și tu să fii eu.
E tristă Inima deabia respiră
Și doare. Sub sălbaticele Câteodată mă cuprinde
Ticăloasele simțuri O dorință nebună
Tac... De a putea hotărî
Zâmbetul se înfinge în minte Palmele se bagă în seamă Soarta noastră în lume.

53
Cronica literara
)
AFTELE, MASTURBAREA ȘI RATAREA
CONTINUĂ A ESENȚIALULUI: vol. „TRANSFER”,
de LIVIU IOAN STOICIU
Adrian BOTEZ
Despre spaţiul cu „n” dimensiuni, despre
„scurtcircuitarea” temporalităţilor, până la
desfiinţarea lor în Unica Sinteză Atemporală – se ştie
şi se vorbeşte de mii de ani, prin ALCHIMIE şi
ASTROLOGIE. Din păcate, „cele mai înalte
ştiinţe” (cum le numeşte Învăţătorul, din nuvela
belgianului Jean Ray – „Psaltirea din Mainz”) n-au
fost şi nu sunt la îndemâna oricui: ele sunt
supranumite „ştiinţe regale”, au fost practicate de
preoţii templelor sacre şi de cei mai dotaţi spiritual
dintre ucenicii lor, iniţiaţi o viaţă de om... – ...şi, de
aceea, şi azi, în aşa-zisa „modernitate”, ele sunt luate
în râs (mai abitir ca altădată!), de tot mai josnica
populaţie de plebei ignari, aprope grohăitori, ai
Terrei...
Abia dacă sunt admise discuţii vagi (discuţii
născute din politeţe frivolă, de salon, nicicum din
Ştiinţă!), despre ALCHIMIE şi ASTROLOGIE,
dar nu în forma lor esenţial-adevărată, ci tangenţial,
prin literaturizare „fantastică” sau, cel mult,
„ştiinţifico-fantastică”! - în cazurile unor somităţi
mondiale, de tipul unui Mircea Eliade („La ţigănci”,
„Secretul doctorului Honigberger”, „Nopţi din
Serampore” etc.), sau Jean Ray (contemporan cu
Mircea Eliade – excelenta nuvelă „Psaltirea din
Mainz” apare în 1929, în „La revue belge”: „N-am
acum nici dispoziţia necesară, nici mintea destul de
limpede, pentru a vă ţine un curs de hipergeometrie,
dar sunt convins că există un spaţiu diferit de al
nostru; un spaţiu pe care visele, de pildă, ne fac să-l
discernem şi care prezintă, într-un plan unic,
trecutul, prezentul şi poate viitorul, însăşi lumea
atomilor şi a electronilor, cu aştri rotitori, cu spaţii
relative şi imense, cu vieţi vertiginoase şi
misterioase […]. Astrologia este o ştiinţă a celei de-a
patra dimensiuni, şi savanţi ca Nordmann şi Lewis
încep să-şi dea seama că această înţelepciune
milenară, ştiinţa modernă a radioactivităţii şi cea
foarte nouă a hiperspaţiului sunt surori trigemene”
– cf. Jean Ray, „Psaltirea din Mainz”, în antologia
„Maeştrii anticipaţiei clasice”, Minerva, Bucureşti,
1975, p. 209).
În această zonă, tulbure şi extrem de periculoasă,
prin necunoscut şi prin absoluta incontrolabilitate,
încearcă, şi LIVIU IOAN STOICIU (cu timiditate şi
54
)
Marturii culturale
precauţiuni infinite, cum se şi cuvine...) să-şi aducă
personajele noului său roman, „Transfer”. Evident că
nu poate oferi nici garanţii, nici soluţii, la problema
„hiperspaţiului”, a spaţiului cu „n” dimensiuni – dar,
spre deosebire de colegii săi scriitori – măcar
încearcă: folosindu-se, ca de nişte palide şi nesigure
argumente (aproape hilare, în faţa preagrăbiţilor şi
jalnicilor locuitori ai zilei de azi...), de străvechi
eresuri, de sacre tradiţii şi, mai cu seamă, de intuiţie
(„voci interioare”).
Dar demonstraţia sa, de fapt, morala întregului
său roman, este că oamenii sunt total nepregătiţi
pentru experimentarea sacralului suprem,
despiritualizarea şi mimarea, revoltătoare şi jalnică, a
„credinţei” (înnămolită în superstiţii şi formalism
senil, chiar de către Biserica-de-Zid!), parazitarea
percepţiei sacrale, prin fleacuri evenimenţiale, prin
gălăgie babilonică, infernal-inutilă şi asurzitoare de
Duh, prin pierderea „antenelor” spirituale şi a
capacităţii de discernământ valoric, prin instincte
înjosite - îi livrează, complet dezarmaţi şi
îngreţoşător de grosolani, în faţa Sublimului
Necunoscut (care SUBLIM NECUNOSCUT nu
depersonalizează, ci revelează, după iniţieri cumplit
de periculoase şi de profund dureroase [a se vedea
„aftele” şi „tumorile” ce-l torturează, în roman, pe
personajul central, experimentatorul ne-
experimentat spiritual şi, până la urmă, dovedit ne-
vrednic de iniţiere – pedagogul OLIMPIU],
REVELEAZĂ EUL ESENŢIAL, EUL DIVIN:
„Adevărul e că Oli [Olimpiu] n-are cum să priceapă
vocile interioare, n-are destulă linişte, nici distanţă.
Nici n-are parte de atâta singurătate, să mediteze, să
aprofundeze şi să audă esenţialul” – cf. p. 330.
Şi de aceea, probabil, „cartea” va rămâne la
stadiul de „jurnal”. Nici acela terminat.
De fapt, sunt două jurnale, paralele:
a-caietul intitulat „Strict confidenţial”, prin care-
şi comunică, reciproc, el şi colegul său, pedagogul nr.
2, CORNEL, banalităţile cotidiene (fiecare, din
„schimbul” său...) – banalităţi, însă, violente şi
absurde, ale unui internat de elevi şi eleve
demenţi/demente sau, poate, de posedaţi/posedate...
sau, poate, de indivizi tineri care au refuzat invazia
posesivă a temporalităţii, baricadându-se în violenţa
şi sexualitatea exacerbată (dar...trezită doar prin
absolut sterila MASTURBARE, de cele mai multe
ori!) a unui prezent inconştient/non-conştientizat,

)
Marturii culturale
lăsat complet la voia întâmplării... – ...şi tocmai aşa
pierzându-şi personalitatea...;
b-jurnalul („notele”) lui RADU, fratele „nebun”
al soţiei sale, DIDA.
[...Şi va mai exista un pseudo-jurnal, început,
ludic, mimetic şi hilar, de însuşi...OLIMPIU!]
Dar cine ar putea afirma, cu mâna pe inimă, în
zilele noastre, care este bariera care-i separă pe cei
non-nebuni („normali”), de cei „nebuni” („a-
normali”)?!
Fără să pună accente excesiv-insistente (şi bine
face!) pe dimensiunea politică a existenţei
anonimului spiritualo-existenţial OLIMPIU (un
pedagog de internat liceal, apolitic), LIS urmăreşte:
1-pe de o parte, comportamentul („behavior”)
pedagogului OLIMPIU, în raport cu familia (soţia-
Dida, fiul Mihai, rudele lui Olimpiu şi ale Didei), cu
elevii din internat (şi cu „colegii”-pedagogi şi
profesori, directori, inspectori, chiar...securişti!), cu
factorii feminini de seducţie (aparent aleatorii!),
NICOLETA şi INA –
2-pe de altă parte, evoluţia lui RADU, fratele aşa-
zis „schizofrenic”, al Didei, în relaţia sa, peste timp,
„în trecut”, prin intermediul unui jurnal („dictat
dinafară”), cu un plutonier-intelectual, mort în
Primul Război Mondial, în bătălia de la Mărăşti – 11-
19 Iulie 1917 – MARIAN K.
[1917-1977: 60 de ani. LIS îndeamnă (pe cei
„paralizaţi” de temporalitatea degradată, în frunte cu
OLIMPIU!) la meditaţie întru Neam, sub semnul
cifrei 6 (ŞASE): „NUMĂRUL
ANTAGONISMULUI ŞI AL LIBERTĂŢII;
UNIREA; MUNCA; SĂPTĂMÂNA CREAŢIEI”.
Dar şi simbolul ÎNDRĂGOSTITULUI...Cum
vom vedea mai jos, ratarea, în domeniul EROS
(„zeul născut înainte de toţi zeii”, zice HESIOD, în
„Theogonia” sa!), este cvasi-perfectă...!]
Apoi, obosit de această primă experienţă
transtemporală „în trecut” (plutonierul „mort”,
MARIAN K., de fapt, un spirit autoritar, aciuat în
interstiţiile unui timp iluzoriu, şi care încearcă să-l
invadeze, interior-comportamental, nu doar pe
„scribul” jurnalului, RADU - ci şi pe cititorul
jurnalului, OLIMPIU: OLIMPIU nu ştia să cânte la
pian şi, dintr-odată, în sala Casei de Cultură,
OLIMPIU se trezeşte cântându-i la pian,
dumnezeieşte, colegului său, pedagogului
CORNEL...unicul său spectator!) - OLIMPIU nu
mai e în stare să-l urmeze (decât scurt şi secvenţial),
pe RADU, într-o experienţă transtemporală ÎN
VIITOR, cu o enigmatică şi destul de banală fată, dar
intens premonitorie, pentru cei din 1977!) - ANCA...
L-am numit pe personajul OLIMPIU, mai sus:
„nevrednic”. Nevrednic de Revelaţia Originarităţii,
precizăm noi, acum (pentru „pregătirea vizionară”,
OLIMPIU a auzit, întâi, zvonul despre un
55
Cronica literara
)
„STRĂIN” enigmatic, care se plimba, ca un
„strigoi”, prin internatul liceului unde era el
pedagog...apoi, într-o sală publică, a avut viziunea
unor multitudini de membre şi capete umane,
străbătând/răzbătând, dintr-o altă dimensiune, prin
văzduhul încăperii...): „aftele”, din gură şi de pe
limbă, simbolizează o încercare, mai mult ca sigur,
„DINAFARĂ” (din hiperspaţiu!), de iniţiere întru
Logos-ul Divin DEMIURGIC. OLIMPIU nu
suportă durerile iniţierii, se vaietă „ca o muiere”,
cum îi zice soţia sa, Dida.
Cutremurul din 4 Martie 1977 îl
impresionează, pe OLIMPIU, până la lacrimi (...dar
nu-şi pune prea multe întrebări, în legătură cu
dispariţia unui autobuz plin cu pasageri, în SUD,
ÎNAINTE de cutremur, şi reapariţia aceluiaşi
autobuz, DUPĂ cutremur, în zona de NORD-VEST
a ţării, cu tot cu pasageri!), îşi dă seama că poate fi un
fenomen conex viziunilor şi meditaţiilor lui RADU
(de fapt, RADU îl şi atenţionează că, de cum va fi
aflat şi citit jurnalul său, se va dezlănţui un MARE
cutremur!) – dar rămâne la nivel de lamentaţie, şi
nicidecum nu aprofundează conexiunile mistice
(dintre Logos şi Acţiune/Evenimenţial - conexiuni
care duc la Rădăcinile Logos-ului Mundano-
Demiurgic!
Adică, duc DINCOLO DE „AFTE” (situate la
nivelul gingiilor şi al Vârfului Limbii, adică la
RĂDĂCINA LOGOS-ULUI FIINŢEI UMANO-
DIVINE!) ŞI TUMORI „DORSALE”...dublate de
„inflamaţia” penisului (a se vedea nuvela lui
DANIIL GRANIN, „Loc pentru monument”, în
care tulburările de identitate temporală se
manifestă tot prin apariţia unor „pete maladive”,
aparent „infecţioase”... – cf. antologia de literatură
ştiinţifico-fantastică sovietică, „ŞALMUGRA”,
Univers, Bucureşti, 1981, p. 17)!!!
OLIMPIU nu vrea/nu poate să înţeleagă, din
eresuri, decât aspectul lor primitiv şi cvasi-penibil,
ludic, nu-i în stare să întrevadă (dincolo de „aspect”!)
PARADISUL, realitatea ultimă, cea de după
„aberaţii”-„vrăjeli”, (cum scrie OLIMPIU despre
propria sa viaţă, într-un pseudo-jurnal, calchiat după
cel al lui RADU: „În această dimineaţă, Oli s-a trezit
scriind de mână, într-un caiet dictando. La fel s-o fi
trezind şi Radu scriind notele lui Marian K,
dedublat!Doar că, din câte a luat seama mai apoi,
Olimpiu s-a dedublat într-un fel vizionar, care se
priveşte pe el peste…12 ani, a făcut socoteala, în
anul 1989![…] Ce e ăla <<spirit>>? Toată viaţa s-a
întrebat ce este un <<spirit>>. Nu e o aberaţie? Se
vede din ceruri, ce chestie. S-a gândit să scrie ca
despre altul, a pus titlu:<<VRĂJELI>> ” – cf. p.
303).
Nu. Nici vorbă de vizionarism: ANCA, o
ipostază mult inferioară, spiritual, lui MARIAN
Cronica literara
)
K., cel venit „din trecut” - vine, totuşi, „din viitor”,
şi este respinsă (fără discernământ!), de
iresponsabilul, de blazatul, de hipoenergeticul
OLIMPIU. Pur şi simplu, din oboseală...
În definitiv, totul şi toate, în univers, sunt un
vârtej energeticenorm, cosmico-rânduit, de forme
şi informităţi (precum le văd elevele din internat
ANA IONETE, CLAUDIA etc. – când e vorba să-l
descrie pe „STRĂINUL MISTERIOS”, care se
plimba prin internat...): „...o sferă mică,
luminoasă...după care s-a trezit brusc încărcată cu
electricitate statică...Claudia i-a declarat că era o
lumină ciudată, albă cu totul, cu o formă nedefinită,
vaporoasă...”.
OLIMPIU se eschivează, jalnic, total perdant, de
la acest „vârtej energeticenorm”.
Mai grav: OLIMPIU (în ciuda numelui său, cu
rezonanţe mitologice supreme şi în ciuda sugestiei,
prin onomastică, a luptei întru victoria miraculos-
divină – „olimpiada”...) tratează Erosul la nivel
strict fizic, ba chiar la modul isteric şi obsesiv-
bestial. Se repetă, mecanic, aproape enervant, coitus-
urile cu soţia sa, pentru „a se calma”. NICOLETA şi
INA sunt experienţe sacrale, pe care OLIMPIU le
acceptă (dintr-un instinct inferior), dar nu şi le asumă,
spre propria-i evoluţie spirituală - şi le lasă (cel
puţin în al doilea caz) doar la nivelul de...”sex oral”.
Nu poate înţelege esenţa: „fiinţa energetică” sau
„făptura de lumină” - totul fiind trecut, de
OLIMPIU, prin ZONA MERCANTILULUI strict
uman: „Cu siguranţă, RADU a încheiat un târg,
adus în acea lume...Adică nu numai diavolii încheie
pacte secrete, după care te trezeşti recompensat cu
puteri paranormale, ci şi îngerii?” – p. 275. Şi, mai
departe, simplifică grotesc, în zona
raţionalităţii/conştienţei şi a simplei „dublări” de
personalitate (în loc să facă efortul de a percepe
semantica mistico-iniţiatică a „somnului” şi
„trezirii”), pornind de la afirmaţia lui RADU: „Aşa
sublinia Radu: <<Existam în două lumi…dar
niciodată n-am fost treaz (conştient) în acelaşi timp
în ambele lumi, ci ori aici, ori acolo>>. Că numai
printr-o astfel de tehnică a dedublării <<se poate
ajunge pe alte corpuri cereşti şi comunica anume cu
fiinţe din alte lumi îndepărtate>>” (cf. p. 275) - fără
să ia în seamă iniţierea rosicruciană, în care nu e
vorba de „alte corpuri cereşti”, ci de stadiile prin
care trece evoluţia spirituală a Pământului!
Chiar dacă MASTURBAREA domnină secta
„Energiilor Arhanghelului” (dezvăluită lui
OLIMPIU de către INA şi condusă de „Doamna
ARISTOCRATĂ”!), OLIMPIU nu aprofundează
identitatea şi efectele ultime ale sectei, fie ea şi
luciferică (fetele din internat „îi mulgeau” de
sămânţă/”spermas”-ul eterico-divin, pe băieţi, în
56
)
Marturii culturale
eprubete!) - ...fie ea şi dezgustătoare, fie ea şi demnă
de ulterioară respingere, categorică...
OLIMPIU este construit, de LIS, ca un soi de
păpuşă „LI-HILDE” („Olimpiu, acasă: termină de
cusut păpuşa Li-Hilde - <<un mecanism infernal,
care nu coase ţesături, ci minţi>> - îi spune soţiei
lui, Dida”), un automat înţepenit în acest prezent
aneantizator. UN RATAT PERFECT!
Regretăm reţinerea lui LIS de a folosi dialogul
REAL, pentru a dramatiza, până la „interogaţia-
fundament”, acţiunile şi fenomenele narate...Dar
există, totuşi, un oarecare dramatism, suficient de
elaborat, obţinut prin „ciocnirea” banalului
exasperant, al primului jurnal („Strict confidenţial” –
cel al „transferului” evenimenţialului efemer, total
entropizat şi entropizant, derivat din behaviorismul
unui perfect insignifianto-năuc, pedagogul-coleg mai
tânăr, CORNEL) – cu al doilea jurnal, faţă de care
RADU dezvoltă exaltările sale mistice, de „călător
prin sine”. O altă „ciocnire”, generatoare de cvasi-
dramatism, este chiar „ciocnirea” dintre impotenţa
spirituală şi cognitivă a „aftosului” (citeşte:
„încercatului şi doveditului ca nevrednic PAZNIC
AL INTRĂRILOR!) OLIMPIU – şi vizionarismul
extrem de riguros, al temerarului meditativRADU
(...care va şi dispărea din privirile umane, în
finalul romanului – după ce s-a iniţiat, extrem de
conştiincios şi corect, şi şi-a asumat
HIPERSPAŢIUL!).
Oricare „ciocnire” este generatoare de energii.
Romanul lui LIS nu rezolvă nimic din problemele
umanităţii, dar incită la căutări personale, la soluţii de
iniţiere întru ocultarea spaţio-temporală. Fiecare,
după forţele sale, după „gradul său de alienare”, în
raport cu „temniţa acestei lumi”.
După opinia noastră, titlul nu reflectă exact ceea
ce se străduieşte autorul să demonstreze: nu este
vorba de „transfer de personalitate” (singurul
argument, şubred şi discutabil, până şi el...) este
cântatul la pian, al unui individ care, până atunci, nu
cântase deloc (cf. lecturarea jurnalului „dictat” al lui
RADU, unde se afirma că MARIAN K. cânta la pian,
profesionist...), ci de căutarea (ratată) a identităţii
umane terestre, în hiperspaţiul SUPREM-NON-
IDENTITAR.
LIS devine, prin acest roman, un continuator al
acelor celebri (şi iniţiaţi!) scriitori meditativi ai
Terrei, care, mereu, îndeamnă omenirea la ieşirea din
sinele său strangulator (sinucigaş), şi eliberarea în
SINEA COSMICO-DIVINĂ.
Chiar ratatul OLIMPIU devine conştient că, prin
această auto-eliberare, omul ar putea scăpa
(ocolindu-le...) de consecinţele Apocalipsei...
”anunţate”!

)
Marturii culturale
„Dirijorul de cuvinte pe marea poeziei,
cu vântul înainte”
Mihaela MERAVEI scrie aparent la fel. Dacă la primii
Odată cu a doua jumătate a
anilor șaizeci, în literatura universală s-
a declanșat un nou curent literar care va
fi pe deplin conștientizat și accentuat
abia în anii optzeci și care continuă și în
zilele noastre. Așadar autori interesați
de o estetică nouă, de avangardă, au
profilat în spațiul literar românesc noi
direcții lirice, poeziei.
”Poezia postmodernă –
consideră Nicolae Manolescu – își împrumută
criteriul poeticului din aceea modernă, cu deosebire
că se arată mult mai îngăduitoare în preferințele și în
idiosincraziile ei. Epoca postmodernă nu inventează
cu adevărat o nouă poezie, așa cum inventase epoca
modernă. Monica Spiridon îl consideră în schimb
doar un mit cultural și nimic altceva. Mircea
Cărtărescu, dimpotrivă, accentuează latura
autobiografică, realistă, orală și prozaizantă a
curentului. Ion Bogdan Lefter evidențiază legăturile
dintre postmodernism și experimentul literar
românesc din anii '60-'70. Pe lângă toate acestea
postmodernismul mai înseamnă joc, combinație,
ironie, retorică, eliberarea fanteziei și împrumutarea
limbajului familiar, dar și ingenioase construcții din
„prefabricate”. Iar lista trăsăturilor ar putea fi
amplificată. ( sursa: Wikipedia.ro / ”Literatura
română post modernă”).
Însă, raportat la zilele noastre, acest curent
pornit prin juxtapunere a poeticii cu viața de zi cu zi,
scapă de sub control, uneori, și așa cum afirmă
scriitorul, Mihai Vintilă, în articolul ”Între
postmodernism și prost-modernism”, apărut în
publicația IfoEst, ” suntem asaltați de la o vreme de
poezia proastă. E ca mizeria care nu poate fi curățată
de pe parbriz decât dacă folosești chimicale
puternice. Toată această pseudopoezie pusă sub
semnul postmodernismului nu face decât a contura
diferențele imense dintre postmoderniștii autentici
precum Alexandru Mușina, Florin Iaru, Ioan Es. Pop
57
Cronica literara
)
și noua generație care se chinuiește să
aveam o inovație a limbajului,
ascunderea unor mesaje în textualism
căutat, o ironie bazată pe o cultură bine
aprofundată la noua generație poetică
nu avem decât o mâzgă cleioasă
ascunsă sub o mare de zgură în vorbe. ”
Ultimul volum de poezii al
domniei sale, apărut la Editura InfoEst,
anul acesta, intitulat sugestiv
”Dirijorul de cuvinte”, vine ca o
dovadă că se poate și altfel iar poezia
postmodernistă încă își păstrează etica și valoarea
literară. Într-o formă grafică deosebită, cu imagini
care amintesc de vechea Brăilă și o copertă semnată
chiar de autor, poetul Mihai Vintilă ne oferă, cum
afirmă criticul, A.G. Secară, în prefață, ”un manifest
al strigării, dacă strigătul ar fi fost principalul
erou.”
Structurat în trei capitole cu titluri metaforice
elocvente: Geambaș de cuvinte, Străzi fără poeți,
Exil de poet, volumul, ”Dirijorul de cuvinte”,
debutează cu un grupaj de poeme dedicat confraților
poeți care, pe parcursul carierei poetice a autorului,
au interacționat cu acesta. Astfel aflăm că poetul,
Mihai Vintilă, l-a cunoscut pe scriitorul, Nicolae
Dabija, când ”A întins spre mine/ Aripa de sub
cămașă/ Și zâmbetul său/ Răscolea de dincolo de
ea”, iar întâlnirea cu poezia lui Arcadie Suceveanu
a avut loc ”Când se topea de zile iarna/ (…)Venise în
Galați să lumineze/ Printre muritorii cuvintelor/
Retrași într-un birou/ i-am atins umărul/ Să văd
dacă există cu adevărat”, despre poetul, Alexandru
Halupa, că era un semizeu, ”Învăluit în poezie/
Credea în el/ Puterea îi dădea binețe/ Schimba
destine literare” și despre cuvintele poetului
brăilean, Valeriu Ioan Găgiulescu, că s-au topit în
tristeți ”Și s-au scurs pe morminte/ Unde schelete/
Se ascundeau în timp/ Trosneau istoria în oasele lor/
Și faptele lăsaseră urme”. Despre versurile
veteranului bibliotecarilor brăileni, Aurel Furtună,
aflăm că nu pot fi învinse pentru că ”De-o viață / Se
Cronica literara
)
joacă în litere culori/ Strânge în ochi din ele/ (…)/ Îi
colorează sângele ce-n el/ La părăsit pe roșu”, iar cu
scriitorul Alexandru Costin Tudor, autorul leagă
dialoguri electronice, în spiritul prieteniei și al
poeziei: ”Am sentimentul/ Că vrei să-mi spui ceva/
Mi-ai zis într-o? zbatere de seară/ Mâncând pixeli
pe facebook”. Pe scriitorul, Virgil Andronescu, îl
îndemnă la pozitivism căci: ”Din necropsia
literară/ Din vers și lacrimă amară/ Am înțeles și
acum știu/ Tu ești poemul/ Și te transformi prin chin/
Poemul tău este în viu”. Poemul care oferă chiar
titlul cărții, un titlu pe cât de reușit, pe atât de
semnificativ, cu conotații în subsidiar pe care
cititorul le va percepe cu siguranță la nivelul eului
poetic al autorului, i-l atribuie profesorului de limba
şi literatura română al mai multe şcoli din Brăila,
directorul al câtorva dintre acestea, publicistul,
criticul literar, redactor la mai multe ziare locale,
domnul Dumitru Anghel. Sunt lesne de înțeles
sentimentele pe care poetul, Mihai Vintilă, le are față
de mentorul său: respect, iubire, idolatrie. Voi cita
acest poem în totalitate nu doar pentru frumusețea
lirică, dar mai ales pentru mesajul poetic: ”El a
condus revolta/ Binelui în sânge de verb/ Este un
Bach ce cântă cu biciul/Până slova devine verb/
Scrie cărți în clarobscur/ Împletește cu grijă
cuvintele/ Este andante și este allegro/ Nu e călăul, e
un părinte./ Citește destinul în vorbe/ Ca un Adam în
piele de șarpe/ Pescuiește fără undiță/ În ape ce nu
sunt ape./ Nu poate fi ce cred că este/ Cunoaște omul
după scris/ Și este "rău"când dă de veste/ Ce este el?
Cine este?/ Dumitru Anghel/ Dirijorul de cuvinte!”
Cel de-al doilea capitol, Străzi fără poeți,
este o elegie a orașului de cuvinte în care trăiește
poetul, Brăila ideală, cum ne spune chiar dumnealui,
unde totul este veștejit, unde ”Încărunțesc în
lampadare timpi/ Și visele mișcau în oameni/
Cuvintele ce prizoniere/ Nu părăseau o gură/ (…) Și
îi târau să afle cum se moare/ lângă sicriul cu
speranțe”, într-o Brăilă în care ” Salcâmii nu mai
cântă/ Păsările au uitat să zboare”, iar
”bulevardele nu mai zâmbesc”, ”albeau la tâmple
zilele/ oamenii nu mai păreau oameni”. Totuși , în
acest oraș al tristeții,”când lucrurile simple / încep
să dispară/ iar străzile își pierd poeții”, autorul nu îl
părăsește, rămâne solitar ”ca un semizeu”, ca un
dirijor să-și instrumenteze cuvintele, să și le crească,
cu ele să-și hrănească orașul.
58
)
Marturii culturale
Ultimul capitol al cărții format din cele mai
multe poeme, continuă șirul tristeților bacoviene,
începând cu exilul conștient al poetului, Mihai
Vintilă, pe insula binefăcătoare a inegalabilului
Eminescu, formată chiar și dintr-un vers:”Am citit
poezie cu toate lacrimile/ Până când cuvintele/ S-au
spânzurat de înțelesuri/ Mâinile mele au ars
paginile/ Iar amprentele mi-au murit/ S-au plâns
literele de durerea mea/(…) Într-un final/ M-am
exilat într-un vers / de Eminescu”, continuând cu
acea melancolie profundă care apropie sufletul de
Dumnezeu întru eternitate: ”Sunt trist până la o
secundă/ De Dumnezeu/ Și disperat încerc / Să pot
cuprinde / Toată viața”. Acest toată viața de care
face uz poetul, Mihai Vintilă, se referă de fapt la
imensitatea lumii și a tot ceea ce ne înconjoară, a
Universului Creator și a micului Univers care este de
fapt omul și care, cu atât mai greu, este de cuprins.
Și în toată această melancolie, este de așteptat ca eul
poetic să se răzvrătească, frustrat fiind de mediul
ostil în care este obligat să creeze și cu care nu
empatizează. Cu atât mai puțin versurile create de
domnia sa, cu cele în vogă pe piața poeziei. Din acest
strigăt de revoltă a luat naștere poemul ”Prost-
modernism” , despre tematica lui vorbind anterior:
”Mi-am ascuțit toate creioanele/ Să trag cuvintele în
țeapă/ Să omor ce-i de prisos/ Din populația miilor
de poezii proaste/ Gumele au vrut/ Să șteargă
cuvintele păroase/ Care cu blana lor/ Împiedicau
ochii la mângâiere./ Ar fi trebui să tai toți copacii/
Pentru creioanele/ De care aveam nevoie/ Și atunci
m-am gândit/ Să dau toată puterea unui cuvânt/ Pe
care și un prost-modernist l-ar înțelege/ Delet.”.
Cu alte cuvinte, poetul Mihai Vintilă
stimează poezia de calitate, poezia cu nerv și idei
clare, poezia cu context și limbaj liric adecvat,
pentru care nici hârtia, nici creionul, nici copacul din
care a fost făcut creionul și hârtia, și nici timpul
cititorului să nu fie irosite și din care metafora nu
trebuie să lipsească și nici să se lase atrasă într-un
somn al metaforei. De altfel metafora aceasta
fermecată și fermecătoare, este tocmai acea baghetă
magică prin care cineva, destul de dăruit și creativ,
poate dirija cuvintele transformându-le în poeme.
Desigur, acest rol i se poate atribui oricărui poet , dar
mai ales autorului volumului de versuri ”Dirijorul
de cuvinte” , Mihai Vintilă.

)
Marturii culturale
Ion Timaru – Poetul
Andrei PETRUȘ
Noi cu toții ne bălăcim în noroi
dar unii din noi privesc spre stele.
(Oscar Wilde)
Dintotdeauna haina militară mi-a
impus respect; cea de ofițer superior de
aviație și admirație. L-am știut pe
comandorul Ion Timaru de prozator viguros care-și
găsește subiectele în trecutul apropiat pe care-l pune
în antiteză cu prezentul.
De data aceasta comandorul se îndreaptă
,,Spre stele” (,,Rovined Publishers, Bacău, 2016) în
noua sa ipostază, aceea de poet. Dacă prozatorul a
vrut să ne surprindă, a reușit. Cu o ,,Prefață”
excelentă semnată de prof. dr. Luminița Săndulache,
volumul de poezii impresionează cititorul avizat
prin câteva trăsături definitorii.
Pentru Ion Timaru poezia este o datorie, fiască
și firească, față de cei care au muncit pământul și l-au
apărat cu prețul vieții. Astăzi, când se vinde
pământul țării străinilor, a întrebat cineva pe eroii de
la Mărășești, Mărăști, și din alte locuri sfințite cu
sângele lor despre aceste vânzări?
Asemenea lui Zaharia Stancu din celebrul său
roman ,,Desculț” (,,Să nu uiți Darie), Ion Timaru
scrie la ,,Poruncă” dar nu una dată de mai marii
vremii ci una sfântă dată de părinții săi și de părinții
părinților săi (,,Morții poruncesc celor vii” – Mihail
Sadoveanu):
,,Să scrii, Ioane,/ Auzi?/ Să scrii frumos!(...)/
Să scrii de noi/ de viața și de timpul nostru noduros,/
de plâns, și de joc, și de bucurii,/ și de necazuri,/ de
munci și datorii/ de moarte,/ nunți și cumetrii,/ (…)
Și să mai scrii/ c-am crezut neîncetat/ că ne-am
născut noi cu vreun rost./ Să scrii c-am fost!/ Să scrii
Ioane!/ Auzi?/ Să scrii frumos!...” (p.51)
Și poetul Ion Timaru scrie într-adevăr frumos,
necontaminat de insanități postmoderniste, versuri
de o înaltă ținută morală: ,,Arta a avut întotdeauna o
înaltă ținută morală și orice adevărată operă artistică
59
Cronica literara
)
o îndeplinește ( Titu Maiorescu –
„Comediile d-lui I.L. Caragiale”, p. 276
din vol. ,,Critice”, II, E.P.L., București,
1967).
Poezia care dă titlul volumului
spune multe în puține cuvinte: ,,Trăiam în
zbucium,/ totuși uneori/ făuream
idealuri,/ animat de speranță/ Îmi părea că
urc,/ mă susțineau/ aripi colorate/ iar
stelele deasupra-mi/ aruncau lumini
nesfârșite./ Cătam îngăduința,/ de teama
zborului./ Plutirea mă săgeta/ când
necuprinsul/ se lipea de mine” (p.33).
Pentru comandorul-poet, viața militară, cu
toată asprimea ei, este un nesecat izvor de inspirație:
,,Plecasem cătană”, „Taină”, „Aripi cazone”, „Piloți
în flăcări”, „Aviator”, „Răniții”, „Război”…
Surprind sintagme care dau stilului său poetic
o notă aparte: „întrebare sifilitică”, „aiurite
vremuri”, „greierii dezmorțesc iarba”, „satul
fantomatic”, ,,o prispă fracturată”, „kerosen”,
„așteptarea îmbătrânise” ș.a.
Ca orice femeie frumoasă, poezia lui Ion
Timaru își pune câteva podoabe stilistice care îi scot
frumusețea în evidență:
- epitete: ”Noapte de păcură”, ,,lacrimi
cernite”, „ploaie de gânduri”, „fire albe și roșii”,
„pământul lihnit”, „satul pustiit” și alte „specialități
bacoviene”;
- personificări surprinzătoare: „Biblioteca a
plecat în exil”, „Solstițiul de iarnă sclipește”;
- metaforele însă au cel mai mult farmec: taina
(„chemarea luminii”), izvoarele („cuiburi arse”),
cruce („îndoială nesfârșită”), satul („uriaș
adormit”), avioanele („cochete păsări cu flăcări în
coadă”, „șerpi de metal”), (arcușul („flacără vie”),
orbul („bastonul alb”)…
La un poet băcăuan atmosfera bacoviană nu
surprinde: ,,E moină,/ un gol sifilitic/ cu rozul din
suflet/ furat la cântar./ Par zilele ocnă/ sub cerul
stelar./ Peisaj mioritic/ de doină/ în plâns și amar”
(,,Depresie”).
Evantaiul temelor și motivelor sale poetice
este larg. Poetul cântă „Gara”,
„cu-mbrățișări fugare/ și despărțiri rebele”;
„Cumpăna”, unul din cele mai frumoase și mai
Cronica literara

)
Marturii culturale

)
dramatice poeme din toată poezia contemporană;
„Salcâmul”; „Buciumul”, („Flăcăii făceau cu sârg/
dovada măiestriei/ stelele clipeau ritmat/ vuietul
gârlei legăna vise,/ casele se așezau/ la picioarele
nopții,/ sub vraja tânguirii,/ deschideau pe rând/
pleoapa destinului./ Nicăieri, pentru mine, ca acolo,/
dumnezeirea omului/ n-a răsărit vreodată” (p. 141);
„Satul meu”: „Înhămat în dealuri/ uriaș adormit,/
adulmecă spre ziuă,/ cocoșii/ soarele/ țărâna./
Zâmbește ascuns/ de iazuri/ Roua a primenit/
verdele/ pe paralele patru șase” (p.143);
„Muncitorii”, „O pereche de cai” dar și sărbătorile
creștinilor ortodocși: „Moșii de iarnă”, „De
Sânpetru”, „Sântion de toamnă”, „Armindeni”; și pe
„Ucă, poetul” din vremea când, ca liceeni interni la
Piatra Neamț, îi scriam versurile pe care el le
compunea ad-hoc; și ființa adorată cu mâini de aur
care i-a dat viață și i-a fermecat raiul copilăriei
(„Aurii mâini de mamă”).
Poema „La taifas cu Freud și o vrăjitoare” este
de-a dreptul delicioasă, mai gustoasă decât madlena
lui Proust din cofetăria „În căutarea timpului
pierdut”
Eternul feminin este înfățișat discret, subtil, cu
inocență adolescentină: „Te-ai ascuns/ în scrisoarea
de liceană,/ Vacanța plecase cu poștașul/ peste
câmpuri./ În gară, / înfloreau amintiri./ Am scăpat
trenul” („Din liceu”).
Dintre numeroasele simboluri întâlnite, ne
oprim o clipă să admirăm un „Curcubeu”: „Ploua cu
litere/ și din nisip/ țâșnea sânge./ Am înrămat
tabloul/ pe strada goală,/ în miezul zilei” (p.99).
„Curcubeul este cale și mediere între lumea de
aici, de jos, și cea de dincolo, ascunsă în spatele
cerului” (conform Dicționarului de simboluri”,
Editura ,,Artemis”, București, 1994). Curcubeul
înseamnă materializarea legământului biblic
(,,Facerea, 9, 12-13).
Poezia lui Ion Timaru, izvorâtă din suferință,
din resemnare, din nostalgii și dezamăgiri, din furie
și revoltă, din dragoste și speranță („Vom fi ce-am
fost și mai mult decât atât” – Petru Rareș) îl împacă
pe poet cu lumea și cu sine în drumul său ,,Spre
stele”.

Reviste primite la redacție:

Dunărea de Jos, Galaţi, nr. 188, octombrie 2017 (serie nouă), nr. 189, noiembrie 2017, (serie
nouă), Florina Zaharia (manager).
Caiete Silvane, Zalău; Anul XIII, (serie nouă), nr. 10 (153) octombrie 2017; nr. 11(154)
noiembrie 2017, Daniel Săuca (redactor-şef).
Plumb, Bacău, Anul XIII, nr.128, noiembrie 2017; Ioan Prăjişteanu (director), Petru
Scutelnicu (redactor-şef)
Bucureştiul literar şi artistic, București, Anul VII, nr. 10 (73), octombrie 2017, Coman Şova
(director) Florentin Popescu (redactor şef).
Sud, Bolentin Vale, anul XXII, nr.9-10(serie nouă) septembrie-octombrie 2017, Vasile
Grigore (redactor șef) Florentin Popescu (senior editor ).
Actualitatea literară, Lugoj, Anul VIII, nr. 75 septembrie 2017, nr. 76, octombrie 2017.
Nicolae Silade (director).
Litere, Târgoviște, Anul XVIII, nr. 9, septembrie 2017; nr. 10 octombrie 2017, Tudor Cristea
(director), Mihai Stan (redactor șef) .
Eroii Neamului, Satu Mare, Anul IX, nr. 3(32), septembrie 2017; col(r). Voicu Șichet
(redactor coordonator).
Nord Literar, Baia Mare, Anul XV, nr. 7-8 (170-171), iulie-august 2017; nr. 9 (172),
septembrie 2017; nr. 10 (173), octombrie 2017, Gheorghe Glodeanu (director), Săluc Horvat
(director executiv), Gheorghe Pârja (redactor șef).

60

)
Marturii culturale
Cornel Galben - Poeții Bacăului la început
de mileniu: debuturi 2000-2010
Cristina ȘTEFAN
Cornel Galben, jurnalistul neobosit al
câtorva decenii de publicistică pe regiunea
Moldovei, a scris până acum adevărate
dicționare de scriitori și personalități din
Bacău. Cărțile editate sunt un cumul de
scrieri și fapte ale ultimelor decenii care,
dacă s-ar alătura, ar deveni istoria recentă de
pe meleagurile noastre, una culturală și evaluatoare.
Câteva titluri:
«Enescu etern», «Personalități băcăuane»,
volumele I – II, «Ieșirea de siguranță», «Poeții
Bacăului la sfârșit de mileniu. Debuturi 1990 – 2000,
«Personalitățile Bacăului», «Personalități băcăuane»,
volumele III – IV, «Convorbiri fără adiționale»,
«Lecturi aleatorii» și «Alergând prin subteranele
textului».
I-aș zice muncă sisifică dacă nu m-ar uimi
rezultatul complet al acestei laborioase arhivări de
scriitori și personalități de după '90, pentru că astăzi, cu
sute de edituri, cu sute de reviste care publică literatură,
tagma scriitorilor a devenit atât de încăpătoare, încât
demersul însuși de a-i descoperi este unul uriaș.
Biblioteci cutreierate, informare din om în om, redacții
de reviste, prieteni apelați, sunt doar câteva din sursele
de informare ale autorului.
Cartea Poeții Bacăului la început de mileniu:
debuturi 2000-2010, la editura Pallas Athena, 2015,
completează cu 90 de nume, 90 de debuturi literare ale
primului deceniu, 90 de recenzii la volumele apărute.
Cu toate aceste expuneri, autorul rămâne sceptic
scriind la începutul cărții câteva “gânduri de rămas
bun”, pentru că, nu-i așa? și mitului lui Sisif i se poate
schimba karma:
“Din păcate, eforturile mele nu au avut sorți de
izbândă în totalitate, dar cele câteva mii de texte mai
mult sau mai puțin poetice parcurse au avut darul să
mă edifice cât de cât în privința poeziei scrise de
băcăuani în anii din urmă, deși puțini dintre ei au dat
dovadă că și-au înțeles menirea și că nu au publicat
doar de dragul de a-și vedea numele pe coperta unei
cărți.”
Și totuși, cărțile de critică și istorie literară ale lui
Cornel Galben, nu vor rămâne o picătură într-un ocean
61
Cronica literara
)
pentru că timpul, trecerea anilor, fie i-au
confirmat aceste reflecții, fie au închis
drumuri deschise de aceste apariții scrise cu
sârg. Important rămâne dicționarul de
editări lirice ale Bacăului, dar și mai
important este că alcătuirea nu este una
alfabetică și de opis ci, spune autorul,
rămâne cu discernământ:
“…am inserat versurile semnificative,
țesând în jurul lor o poveste și dezavuând,
acolo unde a fost cazul, textele mediocre, care separă
net veleitarii de poeții cu har.”
Ce am remarcat la parcurgerea acestei cărți ține de
simțul critic special al lui Cornel Galben, sistematizat
în câteva considerente:
- Criticul, deși nu face o structurare pe însușiri
de autor, stiluri, performanțe lirice, se preocupă de
reperele importante ale scrisului, fără deosebire de
vârstă, profesie, sau recunoaștere a autorilor recenzați
și merituos în acest demers este că a expus tineri
condeieri: Anca Adochiței, 15 ani din Comănești,
Cristian Constantin Bostan, Alexandra Drăgăstan,
Elena Amalia Filip, Andreea Fulaș, sunt nume de tineri
elevi care au debutat cu volume în perioada 2000-
2010.
- Sunt cuprinși autori care deja au devenit
membri ai USR sau ai altor asociații de scriitori,
dovedind încă o dată o bună intuiție a criticului Cornel
Galben în recenzarea volumelor. Titlurile recenziilor
expun rezumativ dominante ale scrisului lor:
Capcanele gândului ( Silvia Miller), Cu sufletul în
palmă( Constantin Telu Leonte) Magul rătăcitor(
Leonid Iacob), Vitrina în care dorm mirii ( Tincuța
Horonceanu Bernevic), Inventarul existenței ( Cristina
Ștefan), Îndrăgostitul de lumi ( Sever Bodron),
Fericirea sub “masca durerii impuse” ( Mihaela
Băbușanu), Lumini și umbre ( Victor Mitocaru),
Vârstele poetei ( Cecilia Moldovan), Între eros și
thanatos ( Dan Petrușcă), Adevăratul debut (Mihaela
Violeta Savu). Și iată, am găsit o recenzie la scrisul
Gabrielei Vrânceanu Firea sub titlul “Lumea Gabrielei
Firea”, despre ale cărei tangențe literare nu se cunoștea
mare lucru până la noile alegeri administrative.
- O a treia remarcă la această amplă lucrare și nu
aș califica-o coincidență ci viziune este balansul bine
realizat între scris și perspectiva reală de a merge pe un
drum literar. Cornel Galben are un catalog invizibil al
autorilor și notele sale nu sunt de la 1 la 10 ci de la
Cronica literara

)
Marturii culturale

)
stagnare la viitor. Sunt autori pe care îi recomandă,
autori pe care îi încurajează “în lupta cu eul din care să
iasă învingătoare poezia”, dar și autori de la care
așteaptă alte “volume în care uneltele moralistului și a
tâlcuitorului de sensuri să fie mult mai bine
valorificate”.
Cornel Galben și-a ales o misiune grea prin
antologarea critică a aparițiilor de debut publicistic
băcăuan, din deceniul 2000-2010, dar își duce opera la
bun sfârșit obținând ceea ce se întâmplă rareori în
critica literară: viziune și perspectivă la autorii aflați la
linia de pornire. Cornel Galben este un spirit critic
sistematic și prin această nouă carte reușește o
validare a scriitorilor băcăuani, confirmată în timp, dar
și un spirit analitic de elocință demonstrat prin
preocuparea constantă de detectare, analiză și orizont
literar băcăuan.

Poezii
Irina Lucia MIHALCA
Aşa se nasc îngerii
Să vrei să o iubeşti încet, încet, atât Să vrei s-o simţi pe tine, întinsă,
de încet,
scufundat în necunoscut
să îi asculţi doar respiraţia inimii,
în şoapte calde s-o dezbraci,
iar ochii ei senini să-ţi lumineze
noaptea!
Să vrei să o descoperi, pas cu pas,
ninsoare de petale
să-i aduci din cel mai alb trandafir, şi tot ce-i place,
raze de soare, de lumină, din el să-i să vrei cu ea să pluteşti,
faci,
ca dragostea să i-o închini!
Să vrei să vezi cum răsar, din
primul vis zămislit,
cioculeţii hulubilor ei dornici de
iubire,
să vrei să o săruţi toată, toată,
să vrei să o alinţi cu gura ta,
nesătulă vreodată de ea,
să-i simţi gustul, miresmele şi-
aroma iubirii.
Ca un nebun să o iubeşti!
Să vrei să-i simţi vibraţia cu-a ta
cum se uneşte,
devenind una singură, minunată!
Să-i simţi tremurul sânilor cum se
zbat
sub săruturile, sub mâinile
şi-atingerile tale,
într-una să o mângâi, s-o guşti,
s-o muşti uşor, uşor,
să o cunoşti, s-o recunoşti
şi să rămână pururea cu tine, în
tine,
în mintea şi-n inima ta atât de
dornică de ea.
desfăcută,
ca o cruce a iubirii, amândoi un
tot,
un crucifix topindu-se sub flacăra
vrăjită
a iubirii voastre curate, veşnice.
Ah, cât o vrei! O vrei cu tine!
Să vrei tot ce-şi doreşte
aşa cum nu ai plutit toată viaţa!
Să vrei să-i simţi în vene murmurul
iubirii,
îmbătat de sunetele ei de dragoste,
să vrei să simţi cum freamătă şi
cum palpită,
să simţi susurul bucuriei
şi cum plăcerea vă inundă!
Să vrei să te răscolească cu
respiraţia ei sacadată,
cu geamătul iubiririi să te readucă
la viaţă,
să vrei să te privească
cu ochii ei miraţi, de diamante
negre,
să vrei să-ţi şoptească, mereu şi
mereu, că te iubeşte!
Iubirea ce i-o porţi în suflet, în
stele să o scrii,
din fiecare dimineaţă, un răsărit să-
i dai,
cea mai iubită să se simtă,
să-i mulţumeşti că-i steaua, iar tu
un meteor,
din viaţa ta frumoasă
o jumătate să i-o dăruieşti.
Cu-ncrederea şi gândul să porneşti,
vrei cerul plin de stele
şi-o noapte lungă, lungă,
vrei îngerii să-ţi cânte şi tot n-o să-
ţi ajungă,
vrei clipa dimineţii şi zile cu
mister,
în dar de ţi le-oferă, nimic n-ai să-i
mai ceri.
Să vrei să ţi se desfacă în braţe
cu voluptatea bujorului ce
înfloreşte,
cu iubirea cea arzând, ca văpaia
din ea,
cu cerul în privirea ei limpede.
Doamne ce gust are!
O săruţi şi nu te mai saturi!
Să simţi cum o cutremură
săruturile tale!
Miroase toată a iubire, gustul
iubirii veşnice...
Aşa se nasc îngerii, în lumea ce-ai
visat!
Simţi cum îţi cresc aripi şi zbori,
zbori acolo unde este numai iubire,
iubirea din toate timpurile,
din toate cerurile, din toate
universurile.
Da, te iubeşte! Simţi asta, da, ah, te
iubeşte,
cum numai ea ştie să iubească!

62

)
Marturii culturale
Tristețea umorului la Dumitru Hurubă
(Dumitru Hurubă, Scuzați că ne-am cunoscut,
Florești-Cluj: Editura Limes, 2017)
Constantin STANCU
Dumitru Hurubă și-a fixat textele
scurte, savuroase și atinse de umor
veritabil, scris cu pană de moralist lucid în
cartea Scuzați că ne-am cunoscut, o
antologie echilibrată, bine concepută. El a
adunat textele de proză scurtă pe care le-a
considerat esențiale pentru creația sa, a
revăzut narațiunea, dialogurile, umorul de
primă clasă, șmecheria vremurilor pe care le trăim.
Cartea este oglinda unor întâmplări aparent simple,
întâmplări cu scop și morală. Putem recunoaște în
scrierile acestea o lume atinsă de superficialitate,
aflată în eternă tranziție spre un ideal pierdut pe scara
de bloc. Temele, limitele, destinul oamenilor care au
format societatea în orice loc: La stadion, pe scara de
bloc, în biroul dușilor de acasă, pe contrasens, la
spital, în piață, în autobuz, la primărie etc. Sunt acele
personaje în căutarea unei fericiri iluzorii, demne
pentru o cauză mai bună, cu viața aproximativă, sub
presiunea taxelor, a dorințelor extreme, greu de
realizat, a iubirilor scurte și fără finalitate, în căutarea
unui destin pierdut.
Recunoaștem stilul unic, inconfundabil, al
umoristului „serios”, care își apreciază personajele,
le dă viață din viața de piață globală, le dă și nume
speciale, care trădează caracterul lor, erorile lor de
fiecare zi.
Dialogurile sunt spumoase, fantezia umoristului
depășește așteptările cititorului, narațiunea are sare și
piper, spitalul de nebuni este un loc respectabil, în ton
cu societatea, rezervația cu zăpăciți în tranziție are un
loc special în schema cetății. Democrația este doar de
paradă, cultura un moft, cuvintele sunt lăsate
oamenilor pentru a crea alte cuvinte, la limita dintre
limba română și orice altă limbă străină, atinse de
moda americanismelor cu ștaif.
Universul în care se mișcă aceste personaje de
tranziție, efect al tranziției eterne, este unul special,
un teritoriu unic, umorul este al cincilea anotimp:
Aiureala, fuga după funcții, mai ales de manager (e la
modă, director este ceva perimat), agentul sub
acoperire, călătorii cu surprize, anotimpuri fără
limite, de la sărbătorile de Crăciun la vacanțe pe
litoral. Hurubă își extinde analiza de moralist de la
63
Cronica literara
)
micul funcționar la șeful de bloc, de la
șomer la polițistul cu inițiative bizare, de
la decolteul femeilor fatale la accidentul
de pe autostradă. Misoginul, intelectualul
de birou, cel aflat în delegație, bărbatul
trădat și femeia adulteră care promite
mereu o vizită la biserică, funcționarul
sufocat de colegi și șef, nevasta șefului,
personaje în căutarea frumoasei case de
nebuni… Este o stratagemă, cei fără
discernământ nu răspund pentru faptele
lor, o situație perfectă pentru acești eroi
harnici.
Dumitru Hurubă poate defini o stare în câteva
fraze, el vede dincolo de aparențe tragedia
personajelor sale, scrie cu umor despre stăruința lor
într-o lume care nu-i pasă de ele.
Căsătoria:
Mulți s-au mirat și, dacă mai trăiesc, se miră și azi
ca Dracu' că doi oameni căsătoriți din dragoste, să
aibă repartizate atâtea ghinioane de către Bunul și
Răbdătorul Dumnezeu, pe scurt: BRD. În sfârșit, cu
luatul din dragoste, mai povestim noi, fiindcă e o
poveste nostimă care, cel puțin pentru mine, mă
amuză copios, așa cum am spus și altora care au
hotărât în unanimitate că sunt tâmpit. Motivația? Fix
la trei luni după nuntă, nevastă-mea a născut
băiețelul care – toată lumea căzuse de acord –semăna
leit cu taică-său, doar dinspre ceafă, spuneau ei,
aducea foarte puțin cu mine… (Nașterea în secolul
vitezei, p. 92).
Despre atmosfera din biroul funcționarului
mărunt, cu leafă de la stat sau de la privat, după caz,
umoristul reține:
Buni-răi cum suntem, intelectualii biroului
nostru formăm un colectiv de oameni ai muncii
strâns unit în jurul șefului de birou. Așa se vede
dinspre celelalte birouri; în realitate, dacă ar începe
un nou război mondial, sau parțial și s-ar distribui
arme… Doamne-ferește! (Intelectualii biroului
nostru, p. 175).
Dialogurile au impact asupra cititorului,
cuvintele reflectă modul de gândire a celor care au
ceva de spus, aduc argumente și fac evaluări despre
situația concretă în care se află. Hurubă are talentul
de a reda cu fidelitate ce se întâmplă cu aceste
personaje terorizate de cuvintele pe care trebuie să le
folosească.
 Cronica literara
)
- Păi, e simplu, oameni buni, simplu-simpluț:
din strada Titulescu coborâți în port, luați troleul 5,
care vă duce la gară de unde luați unșpele care vă
duce fix la Mangalia. Puteți merge cu trenul – aveți
unul peste optișpe minute… Dacă prindeți un
demaraj bun, îl ajungeți. Eu v-aș duce da n-am
benzină, așa că îmi dați objdoi dă mangoți și mi-a
părut bine de cunoștință… Sece „Viteza” serele, vă
urează bun venit pe litoral și noroc. La revedere, a
mitraliat el cuvintele spre noi în timp ce nevastă-mea
îi dădea hârtia de-o sută de lei (Litoralul, ca o fata
morgana…, p. 71).
Ca de obicei, numele personajelor au impact,
reflectă caracterul lor, acțiunile, „talentele” ascunse.
Scriitorul a devenit un specialist în botezul acestora,
umorul, ironia, gluma cu piper și ardei iute au toate un
rol important. Exemplele sunt relevante: Veronela
Crapu, Troașcă Visarion, Rapsodica, Berean, Filip
Moflincea, Ieronim Vetrea, Claustrina, Trocan,
Tiriplic, Neluțu Peangă, Ijfan Unealtă, Silfida etc.
Limbajul eroilor este în ton cu „moda” care a
invadat patria prin Internet, a venit cu noii investitori,
a aterizat cu normele venite de la UE, s-a insinuat
împreună cu noile romane traduse de editurile
cosmopolite și grăbite după profit, din telenovelele de
fiecare seară. Cu alte cuvinte, globalizarea s-a
realizat mai ales în limbaj, limba română fiind,
evident, perimată și departe de pretențiile sosite de la
centru… Care centru, nu se știe… Exemplele ne
probează noul stil de a discuta „elevat”: El Dorado,
l a d y, p a n c a k e s , s i v i u l , s o r r y, m u t r ă
vestsălbăticieană, horror, placebo, gugălnetu,
thriller, welcome to my cozy bus, startrec, all right,
magister, fasfood etc.
Povestirile au mereu surprize, Hurubă are talentul
de a declanșa situații noi, cu explicații „logice”, cu
motivații luate prin mica publicitate, de la talk show,
din emisiunile de umor.
Din punct de vedere logic, uman și social,
încheierea acestei povestiri ar trebui să sune cam așa:
și au trăit împreună până la adânci bătrâneți având de
la bunul Dumnezeu prunci frumoși și cuminți…
Aiurea! Sfârșitul sună așa: după trei săptămâni am
hotărât să divorțăm, eveniment de la care vom
comemora în această vară doi ani, iar procesul de
împărțirea bunurilor continuă cu martori, cu țipete și
expresii care amuțesc nu numai asistența ci și
completul de judecată. O doamnă judecătoare,
blonduță și cu trei cruciulițe patriarhice, atârnând
senzual printre o pereche de sâni ceva mai viguroși
decât ai Pamelei Anderson, a jurat cu mâna pe
Constituție că ea n-a mai auzit asemenea trivialități.
Dar cine a obligat-o să vină la procesul nostru?
(Uraaa, îmi refac viața… p. 185).
De reținut tehnica prozatorului de a accepta să fie
unul dintre eroii narațiunilor sale, are dialog cu
64
)
Marturii culturale
personajele emblematice, intră în conflict cu ele, se
eschivează sau acceptă sentințele care vin din zone
neașteptate. Acest lucru permite cititorului să intre în
lumea creată cu realism și ironie de scriitor.
Dumitru Hurubă a realizat o antologie relevantă
pentru scrierile sale, faptul că a procedat la revizuirea
și actualizarea textelor sale constituie un adevărat tur
de forță, denotă respect față de cititor și demonstrează
că literatura română are resurse inepuizabile. Există
un rezervor (pentru a-l cita pe Ladislau Daradici)
veridic, operele sunt realizate, au evadat din sertarele
secrete în ciuda aprecierilor criticilor grăbiți să-și
refacă viața după noul stil.
Titlul antologiei este simbolic, scriitorul își
pregătește ieșirea discretă din scenă, își cere iertare
mai ales personajelor sale pe care le-a pus în situații
complicate, le-a terorizat cu morala de care au fugit.
Hurubă se retrage în culise cu zâmbetul pe buze,
cunoașterea este reciprocă, fiecare are dreptul de a
evalua noile paradigme. Mai subliniem că în subtext
se simte linia blândă a valorilor clasice, a celor
creștine, a bunului simț care pot susține lumea pe
scena vremurilor de azi și de mâine.
Cartea se citește cu interes, cu deschidere, marile
drame se rezolvă prin umor. Cu regret, umorul nu
intră în atenția mediului academic, momentan, dar va
veni vremea când lucrurile se vor reevalua.
Considerăm că Dumitru Hurubă este un bun scriitor
de umor, printre puținii care au nerv, evită
vulgaritățile la modă în stil dâmbovițean și protevist,
are talent, cultură, empatie pentru contemporanii săi.
Când un regizor cu suflet va descoperi proza
scurtă semnată de Hurubă și va îndrăzni să pună în
scenă textele sale, iar personajele vor avea curajul să
vorbească direct și fără timiditate, așa cum a
intenționat autorul, vom asista la momente de ținută,
rupte din marele culoar pe care au circulat Caragiale,
Mușatescu și ceilalți corifei…
Editura Limes, prin Mircea Petean, a susținut cu
profesionalism demersul lui Dumitru Hurubă, fixând
un tablou exact al umorului românesc de bună
calitate.
Dumitru Hurubă explică clar situația scriitorului
de astăzi, pendulează între realitate și satiră:
…E simplu-simpluț: I-auzi, numai: alo, Editura
Smak-Smak? Da? Mersi, dragă, ok… Știți? Am scris
și eu un roman și aș vrea să-l tipăresc la
dumneavoastră… Sunteți cea mai prestigioasă
editură din punctul meu de vedere… Bani, bani ai,
domnu romancier? Am. În regulă – trimite textul…
Iar în două-trei săptămâni ai romanul tipărit, aranjat
frumos… Corectura o faci dumneata, că noi nu avem
prevăzut în organigramă post de corector… Ai văzut,
vecine? Devin rapid romancier respectabil și
respectat… (Roman-frescă, p. 120).
 Cronica literara
)
Marturii culturale

)
NOI ARHIVE, NOI COMORI, NOI DESCOPERITORI:
„ARHIVELE DE LA HAȚEG – Monografii, legende
și vivisecții”, de CONSTANTIN STANCU
Sursele sunt profunde, denumirea
Adrian BOTEZ trimitea la un <<haţeg>>, pădure
măruntă, hăţiş, dar nu şi denumire
coruptă de funcţionarii din cancelariile
Născut în toi de legendă şi vârtejuri
vechi, interesaţi să facă stăpânilor pe plac.
istorice milenare, haţeganul
Poate o familie de frunte a dat
CONSTANTIN STANCU îşi reînnoieşte
denumirea localităţii – Haczoku -, apoi a
dezvăluirile şi revelaţiile, în noua sa carte
pierit în negura vremurilor. Unii au
monumentală, „ARHIVELE DE LA
considerat că Haţegul a fost <<colţul din
HAŢEG – Monografii, legende şi
spate>>, un umăr de deal – o localitate de
vivisecţii”, Editura CronoLogia, Sibiu,
margine de lume! Denumirea putea
2017 (care o continuă pe prima: Arhivele de
proveni de la un loc de judecată, <<şase
la Haţeg: de la Neantia la Vâltoarea
scaune de judecată>>. Capitala Daciei
Sufletelor, Editura Realitatea Românească, Vulcan,
romane se numea <<Sarmazege>>, o denumire mai
2010).
puţin remarcată de istorici, dar posibilă sursă pentru
Cartea sa cea nouă nu este, cum s-ar crede, la o
numele actualei localităţi. Cumanii puteau să-şi fi
privire superficială, doar o reluare de recenzii,
lăsat urmele pe aici – <<hârs>>, însemna URS (n.n.:
publicate, în timpuri trecute, prin reviste – ci, în
de fapt, nu cumanii, ci dacii simbolizau casta
primul rând, o viziune cronicărească şi critică,
războinicilor, prin URS!). În Europa Evului Mediu
deosebit de temperată (deşi „patima topos-ului”
exista un titlu nobiliar: <<herzog>>, <<herstsog>>,
clocoteşte, sub crusta obiectivităţii!):
<<herceg>>, <<herţeg>>(n.n.: însuşi Mircea cel
CONSTANTIN STANCU îşi iubeşte şi-şi respectă,
Bătrân se intitula „herţeg al Amlaşului şi
ca nealtul, locul naşterii, care coincide cu punctul
Făgăraşului...”)” – cf. Iancu Badiu, Haţegul, din
ZERO al pornirii istoriei daco-valahe şi, de ce nu,
cele mai vechi timpuri, până la anul 1700, p. 22).
chiar mundane.
Suferinţele haţeganilor au continuat, în afară de
De aceea, nu ne miră deloc, ci considerăm ca
ocupaţia romană, sub austrieci: Haţegul era zonă
urmând logica memoriei Haţegului, când autorul
grănicerească! „Pentru că Haţegul a fost un oraş
dedică mai bine de 60 de pagini scrierilor şi
grăniceresc, a fost nevoie de o abordare a
cercetărilor acribioase asupra istoriei şi mitologiei
fenomenului regimentelor din Haţeg, cu toate
originar-haţegane, ale lui IANCU BADIU: „Badiu
regulile, drepturile şi obligaţiile care rezultau din
Iancu, un pasionat de istoria Ţării Haţegului” (p.
această activitate specială, într-un imperiu care se
16), „Cultura de Haţeg: Mistere, arheologie,
apăra de celelalte imperii, cu analizarea vieţii de zi
suferinţă...” (p. 19), „Haţeg, un turn de veghe pentru
cu zi, cu problemele care măcinau traiul
o mie de naraţiuni” (p. 22), „Valea Sargeţiei,
grănicerilor din această cetate (...) Haţegul era
povestea Ţării Haţegului în vremuri complicate” (p.
controlat în stilul marilor imperii!” – cf. Iancu
28), „Haţeg, epopee şi farmec” (p. 35), „Istoria de
Badiu, Oraşul Haţeg sub stăpânirea austriacă,
Haţeg” (p. 43), „Despre <<DISTRICTUL>> Haţeg”
1688-1867, p. 28).
(p. 51), „Haţeg, un oraş între două lumi” (p. 60),
Dar Haţegul a fost şi zonă de cultură, iluminată de
„Haţeg: Cheia unui oraş în tranziţie” (p. 65).
trecerea unor personalităţi de geniu, ale daco-
Se spune că Haţegul ar fi fost, la începuturile
valahilor de altădată: AUREL VLAICU,
istoriei dacice, capitala Daciei...Nu se ştie adevărul
OCTAVIAN GOGA, familia DENSUŞIANU, ION
adevărat despre această afirmaţie, încă neprobată
POP RETEGANUL, NICOLAE R. DANILESCU
suficient, dar se ştiu nişte realităţi lingvistice:
– dar şi EMINESCU sau BOGDAN PETRICEICU
„<<Terra Harszoc>> avea un statut special, f[cea
HAŞDEU şi NICOLAE IORGA. Pe aici a trecut
parte din voievodatul lui Litovoi. Era locuită de
MIHAI VITEAZUL, în drum spre Praga şi, apoi,
<<olahi>>. (...) Era un castelan de Haţeg, era o
spre Alba Iulia…la Prislop este locul minunat, în care
cetate, un district, a fost un sat, a devenit un oraş,
are sălaş de veci Duhul Sfânt al lui ARSENIE
târg însemnat, a fost un <<fluvium Haczac>>.
BOCA…

65
Cronica literara
)
“Ţara Haţegului a fost vizitată intens de Nicolae
Iorga, marele istoric, care a ajuns în posesia unui
document important: CONDICA HAŢEGULUI,
unde au fost însemnări în limbile română, germană,
maghiară, latină (…). Nicolae Iorga a deplâns, în
anul 1923, modul în care era administrată mărturia
despre o lume care a fost, în antichitate, în acest
ţinut. Cărturarul a revenit în Ţara Haţegului în anul
1940, a călătorit prin zonă ca un cuceritor,
fotografiile sale din acea perioadă sunt, şi acum,
păstrate în casele oamenilor” (cf. Iancu Badiu,
Oraşul Haţeg în perioada interbelică, 1914-1944,
p. 45).
Dar Haţegul înseamnă şi ciocniri (uneori,
sângeroase…!) şi armistiţii religioase, între romano-
catolici, ortodocşi, greco-catolici, lutherani,
penticostali, baptişti…înseamnă şi societăţi cultural-
literare (Haţeg – filiala ASTREI!), biserici, reviste,
viaţă literară, mai obscură sau mai activă…înseamnă
adeziuni la mişcările sociale şi naţionale valaho-
ardeleneşti (anii răscoalei lui Horia şi ai revoluţiei
1848-1849, a lui Avram Iancu, sunt scrise, în Cronica
Haţegului, cu sânge şi lumină!)…
…În anii comunismului stalinist incipient, “au
apărut la putere pături sociale anistorice: evreii,
maghiarii, ţiganii, minorităţile naţionale, săracii,
refugiaţii de război, trimişii de la centru (…). În anul
1948 a început fenomenul de captare a Bisericii
Greco-Catolice în cadrul Bisericii Ortodoxe…într-o
reîntregire forţată, din motive politice şi de strategie
comunistă” – cf. Iancu Badiu, Oraşul Haţeg în
regimul communist, 1944-1965).
…Azi, Haţegul trăieşte mari nedumeriri şi, de
multe ori, dezamăgiri istorice…dar, alături de
tragedii, ei ştiu să nădăjduiască în victorii viitoare:
“…marile unităţi din domeniul agro-alimentar au
dispărut, nu au rezistat în faţa cerinţelor pieţii
naţionale şi internaţionale. Abatorul de prelucrarea
cărnii, Fabrica de bere, unităţile industriei locale, o
parte din meşteşugari dispar sau îşi reduc mult
activitatea. (…) O nouă lume se naşte, încet,
oamenii trăiesc după noile reguli, respiră libertate,
responsabilitate, tragedii, victorii nesperate” (cf.
Iancu Badiu, Haţegul, un oraş în tranziţie, între
două lumi – 1989-2015).
C-aşa-i românul: “cel mai adaptabil animal
terestru…”.
După recenzarea analitică şi creatoare de
perspective “de mare altitudine şi sintetice”,
ofertante de viziuni mai clare, asupra istoriei şi
destinului haţegan – scriitorul CONSTANTIN
STANCU pune în evidenţă potenţialul creator-artistic
al “topos-ului sacru”, Haţegul natal. Adică, nu doar
recenzează, ci prezintă personalităţile şi opera unor
scriitori de “primă mână”, truditori ai Duhului şi
66
)
Marturii culturale
condeiului, din “zona sacrală”: RAUL
CONSTANTINESCU (pseudonimul lui Constantin
Constantinescu), nu doar scriitor, ci şi eminent
folclorist (“Ca la o adevărată judecată a satului sunt
strigate toate fetele şi nevestele din sat, fiind luate în
râs defectele şi viciile acestora, în diferite feluri de
batjocuri, la adresa lor, apoi se iau în râs gospodarii
beţivi, mincinoşi, leneşi, lăudăroşi, zgârciţi, făloşi
etc., având ca scop îndreptarea năravurilor rele” –
cf. Raul Constantinescu, Străvechi tradiţii şi creaţii
populare, din Ţara Haţegului, p. 91) – apoi,
apreciatul profesor de Română, monograf şi scriitor
haţegan, “meditativul şi generosul” RADU IGNA,
apreciat de EUGEN EVU ca posedând, în romanele
sale, “o luciditate insuportabilă” (Vâltoarea, Valea
proscrişilor, Nimic deosebit în timpul serviciului
meu – cf. p. 97) – după care urmează un “intermezzo”
poetic stacian: Ţara Haţegului, Cer de iarbă la
Ponorici, Toamnă latină, Sarmizegetusa…
Mai sunt evidenţiaţi, întru Gloria de Duh Haţegan:
PETRU ISTRATE (profesor de Chimie, în Haţeg,
între 1967-1971 şi Cetăţean de Onoare “al oraşului
Baia Mare, în anul 2010”), scriitor de proză scurtă şi
cronicar al vieţii cultural a Haţegului – DACIAN
MUNTEAN, DANIEL PIŞCU – dar şi, “cu osebire”,
TIBERIU LĂPĂDĂTONI (“Tibi, cum îi spun
prietenii”), cu multiple vocaţii: profesorale,
teologice, lingvistice, semantice, omiletice, de
hermeneutică biblică etc. “A călătorit mult, fiind
pasionat de peregrinări, într-o lume în mişcare, şi
ea”… - dar, mereu, s-a întors la obârşia sa haţegană.
Decedat în 2016: “A lăsat o vie amintire, pentru
oamenii care l-au cunoscut şi apreciat. Spirit elevat,
a suferit în tăcere, în unele moment ale vieţii, pentru
că viaţa i-a rezervat şi umbre, invidii, dureri. Cărţile
sale sunt importante pentru că pun în valoare
principiile creştine de viaţă şi cunoaştere şi au
reflect lumea văzută prin ochii unui dascăl pasionat,
iubitor de călătorii şi prieten curat…” – cf.
CONSTANTIN STANCU, Tiberiu Lăpădătoni, un
gând şoptit: Spre culmi…
Cartea lui CONSTANTIN STANCU se sfârşeşte
printr-o vie şi dinamică prezentare a propriei vieţi şi
opere evolutive, a activităţilor sale de tip monahal-
culturale (medioevice, dar şi renascentiste!),
completate de aprecierile unor critici consacraţi şi
de imagini foto ale cărţilor şi prietenilor săi,
scriitorii analizaţi şi psihanalizaţi, în cuprinsul acestei
cărţi-monument.
Carte-monument pe care, întru lămurirea unor
probleme de identitate spirtuală şi naţională, ar face
tare bine s-o citească (şi mediteze, adânc, asupra celor
citite…) cât mai mulţi dintre daco-valahi…sau dintre
cei care, încă, se mai pretind a fi…a aparţine…a
exista, întru Daco-Valahime.

)
Marturii culturale
Despre BACOVIA într-un timp al tehnologizării,
și neșansa sufletului cybernetizat
de a tangențializa poezia
Mircea BOSTAN
Chiar dacă te-ai născut, ai
crescut, şi ai învăţat în oraşul naşterii lui
Bacovia, ba ţi-ai mai şi hrănit
singurătatea camuflat de ramurile salciei
lui, e dificil de scris despre poetul cu
,,nervi de toamnă”, despre muzicalitatea
poeziei lui, despre culorile predominante
în tablourile sale poetice, despre stările
depresive trăite intens de scriitor. Şi...pe
o arşiţă în streche ca aceasta când îţi
sfârie creierul la + 40° C nu prea poţi să-l abordezi pe
Bacovia.
Născut în 1881, an în care au mai văzut
lumina zilei mari spirite din arealul danubiano-
carpato-pontic şi de pe alte meleaguri, cum ar fi Ion
Minulescu, Octavian Goga, George Enescu, Eugen
Lovinescu, Kemal Atatürk, Roger Martin du Gard --
laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în
1937 ,,pentru vigoarea artistică şi adevărul cu care
a înfăţişat atât conflictele umane cât şi anumite
aspecte fundamentale ale vieţii contemporane, în
ciclul romanesc <<Les Thibault>>”,Pablo Picasso,
Stefan Zweig, Juan Ramón Jiménez - laureat al
Premiului Nobel pentru Literatură în 1956 ,,pentru
poezia lui, care în limba spaniolă, constituie un
exemplu de înaltă spiritualitate şi puritate artistică".
În acelaşi an în lume s-au derulat întâmplări
care mai de rău, care mai de bine, ca într-o lume
nebună şi pusă pe căpătuială ca şi astăzi!
Astfel:
Pătrunde în ,,tunelul de la capătul lumii”, ,,tatăl”
Karamazovilor;
La 13 martie 1881, Ţarul Alexandru al II-lea
al Rusiei este asasinat de revoluţionari. Dumnezeu
să-l ierte şi...trăiască ţarul Alexandru al III-lea ;
În 14 martie Parlamentul României votează
propunerea guvernului liberal condus de Ion C.
Brătianu de transformare a României în Regat,
propunere ce se materializează la 10 mai;
67
Eseu
Pe 14 aprilie la o lună distanţă de
propunerea cu Regatul, Ion C. Brătianu
îşi prezintă demisia argumentând-o prin
nevoia de a se odihni, şi îl propune în
funcţia de prim-ministru pe fratele său,
Dumitru Brătianu. După două luni şi
două zile de ,,guvernare intensă”
Guvernul D. Brătianu demisionează, iar
la butoanele conducerii revine Ion C.
Brătianu. ,,Bună treabă”, mare
învârteală! Cine Doamne iartă-mă a
crezut vreodată că Ion C. Brătianu s-a
odihnit îndestulător în cele două luni de
neguvernare?
Venit pe lume (încă înainte de apariţia
Manifestului mişcării simboliste redactat de Jean
Moréas în 1886) sub semnul zodiacal al Fecioarei
într-o zi de 17 septembrie, Bacovia nu a fost
preocupat nici de carieră sa, nici de câştiguri
materiale, şi nu a fost nici pe departe înţelept,
prudent şi mai ales gospodar aşa cum cică iar fi
prezis ursitoarele.
Fiu de comerciant, a avut o viaţă care s-a
derulat pe coordonate lipsite de culoare.
A încercat mai de toate, Şcoala Militară pe
care o abandonează după un trimestru neputând
suporta rigorile cazone, Facultatea de Drept la
Bucureşti de la care se retrage după un an, urmând a
se înscrie în 1907 la Universitatea din Iaşi tot la
Drept. Devine licenţiat în 1911 şi se înscrie în Baroul
Bacău, dar nu profesează niciodată, convenindu-i
mai degrabă să fie copist, ajutor de contabil,
bibliotecar, şef de birou la Ministerul Muncii, ori
profesor suplinitor pentru a preda desenul şi
caligrafia.
Din cercetările unora se pare că a obţinut la
Examenul de Bacalaureat media 6,63, de parcă
Thomas Alva Edison când a inventat becul cu
filament nu era parţial surd şi absolvent a trei clase şi
jumătate ci terminase şef de promoţie al
Universităţii Harvard.
Ăştia suntem noi românii şi niciodată nu
Eseu
vom căpăta mai multă glagorie.
Survolat de sentimentul inutilităţii în
societate, fire retrasă a muncit în salturi şi inegal
doar pentru a-şi asigura sursele cotidiene de
supravieţuire.
Criticul Constantin Călin aprecia că: ,,Ce
exemplu să scoţi din viaţa lui Bacovia, căci a fost
repetent, bea, lipsea de la serviciu, se îmbolnăvea
cam des şi părea uneori <<decript în ultimul hal>>”.
Aşa o fi fost, dar Bacovia avea alte priorităţi. O fi
afişat el o imagine de ramolit, dar slavă Domnului că
poezia sa a devenit universală!
Nu s-a iubit pe sine şi a stat departe de
compania oamenilor din cauza unei eczeme apărute
în zona nasului pentru a cărei tratare s-a internat la 33
de ani la Sanatoriul de boli Nervoase din Bucureşti.
Iar atunci când bunul său prieten Eugen
Jebeleanu îl întreabă ,,dacă urăşte oamenii” ,
Bacovia îi răspunde: ,,îi iubesc, dar stau departe de ei
pentru a nu-i deprima cu tristeţile mele şi prefer să-i
privesc de la distanţă, de la fereastra lumii mele...”
Viaţa lui Bacovia nu prea i-a interesat pe
critici într-o anumită perioadă, lipsă de interes
explicată delicat de pedantul Tudor Vianu: ,, Opera a
absorbit în întregime pe poet şi lipsa de îndemn de a-l
cerceta pe acesta în ipostaza lui umană provine
tocmai din faptul că îl găsim în întregime în opera
sa”.
Reprezentant al simbolismului autentic,
Bacovia reuşeşte să metamorfozeze poezia
simbolistă într-o poezie metafizică, cu tuşe
expresioniste şi existenţialiste.
Cu harul poetic la purtător, Bacovia
abordează mai toate temele simboliste, exasperat de
angoasele identitare ale Eului atins plenar de
decadenţă, bântuit de imaginea femeii, exponentă a
degradării morale, care refuză dragostea.
Boem, introvertit şi inactiv social Bacovia a
fost marcat de ratarea pe plan profesional, personal
şi sentimental, din cauza modului în care şi-a trăit
viaţa, mod de viaţă care a constituituit şi enzima
inventivităţii sale lirice.
,,Ca Edgar Poe mă reîntorc spre casă
Ori ca Verlaine topit de băutură-
Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă.
Apoi, cu paşi de-o nostimă măsură,
Prin întuneric bîjbîiesc prin casă,
68
)
Marturii culturale
Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură”.
Ritmul sacadat al stilului bacovian conferă întregii
opere poetice o notă modernă într-un decor profund
neliniştitor şi funest.
Se amalgamează în poezia lui Bacovia
,,fanfara militară”, cu ,,ţambale”, şi ,,...note dulci de
flaut,/ Cu ton de violină/ Şi-acorduri de clavire” cu
,,parfumul rozelor ude” şi ,,frigul...violet, tremurând
ca o veste”, prin părul ,,femeilor nocturne”, când
,,toamna cîntă funerar”, într-o ,,noapte plină de
orgii”, iar peste toate în fundal într-o ,,vreme de
plumb” ,,plânge-o cucuvaie”.
Ignorat multă vreme de critică şi considerat
,,un poet cu o materie poetică insuficientă” Bacovia
este reconsiderat după cel de-al doilea Război
Mondial, poezia sa fiind poziţionată alături de
teatrul absurd de către Mihail Petroveanu sau alături
de existenţialism de Ion Caraion, devenind ulterior
dintr-un ,,poet minor” un ,,clasic al literaturii
române”.
Şi pentru că nu era de ajuns critica
detractorilor îl mai ajută şi autorităţile comuniste
care îl interzic din 1946 vreme de patru ani pentru
volumul ,,Stanţe burgheze”. Şi ar fi fost demn de mai
multă consideraţie un ,,ins astenic, dezabuzat, cu o
personalitate alterată” generic formulat un ,,om de
prisos”?
No comment!
Premiat în 1923 de Ministerul Artelor pentru
volumul ,,Plumb”,în 1925 pentru poezie de
Societatea Scriitorilor Români, la egalitate
împreună cu Lucian Blaga şi în 1934 cu ,,Premiul
Naţional de poezie” la egalitate cu Tudor Arghezi,
Bacovia nu vibrează la distincţii şi rămâne acelaşi
poet care îşi torsionează osia vieţii în faţa ploii,
recepţionează sunete apocaliptice şi săvârşeşte din
,,coca” literelor versuri geniale ,,De-atâtea nopţi aud
plouînd,/ Aud materia plângând...”
Şi multe ar mai fi de spus despre cel ce ,,a
făcut aur din plumb”, dar poate dumneavoastră
cititori mai inventivi şi mai şcoliţi decât
subsemnatul...le veţi spune.
Căci într-o lume tehnologizată, în care
poezia plânge, singura noastră şansă este ,,... să
luptăm împotriva acestor timpuri obscure cu poezia
şi frumuseţea”, după zicerea cineastului Sebastián
Lelio.

)
Marturii culturale
In memoriam Traian și Viorica Ursu
Maria GÂRBE
Traian Ursu
(11 decembrie 1940-25 ianuarie 2010)1
Traian Ursu s-a născut la Tilecuș,
județul Bihor, într-o familie de țărani
gospodari.
A pornit pe drumul vieții cu respect pentru
înaintași, pentru ființa neamului. Întotdeauna vorbea
cu mândrie, despre biserica de lemn, construită la 1785
de unul din meșterii lui Horia, ca răsplată pentru satul
care l-a ascuns și i-a salvat viața.
Traian Ursu a absolvit în anul 1967 Universitatea
„Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie
Filosofie, cu specialitatea Istoria Evului Mediu.
A fost profesor de istorie la Halmeu și Satu Mare și,
fără a părăsi cu totul catedra, muzeograf la Muzeul de
istorie, inspector la Comitetul de cultură și artă și
director al Casei creației populare, tot la Satu Mare.
Împreună cu soția Viorica (născută Bilț), fosta sa
colegă de facultate, au inițiat și contribuit la
organizarea unor manifestări științifice și culturale de
amploare națională, primele de acest fel nu numai în
proaspătul înființat județ Satu Mare, ci și în țară. Este
vorba de sesiunea de comunicări din 24 noiembrie
1968 desfășurată cu concursul profesorilor lor de la
Cluj - dedicată personalității preotului dr. Vasile
Lucaciu și prilejuită de aniversarea semicentenarului
unirii Transilvaniei cu România. De asemenea, prima
sesiune științifică privind cunoașterea etnografiei și
folclorului zonei Codru, din 11 octombrie 1975. Pentru
Codru, pentru frumusețea și sobrietatea creației
populare codrenești - poate mai apropiată de cea din
Bihor - pentru istoria scrisă acolo, pentru
personalitatea lui George Pop de Băsești, a păstrat
69
Eseu
toată viața o mare și statornică admirație.
La sfârșitul anului 1975, familia Ursu,
Viorica și Traian, s-au stabilit la Baia Mare,
fiind pentru următorii 30 de ani colegi de
muncă la Muzeul Județean Maramureș.
Între anii 1977-1980, Traian Ursu a
făcut parte din echipa care a efectuat
cercetări arheologice la Cetatea Chioarului,
iar după încheierea campaniilor, în 1981, a
coordonat reconstituirea unui turn din
cetate. Soții Ursu au desfășurat o cercetare științifică
având ca obiect Cetatea Chioarului, efectuându-se
lucrări de salvare și reconstituiri parțiale.
Traian Ursu a contribuit, alături de Viorica Ursu, la
identificarea locului vechii mănăstiri Habra și la
demersurile întreprinse pentru refacerea ei, după 400
de ani de la dispariție. Toată viața a fost preocupat de
monumentele istorice pe care obișnuia să le cerceteze
în fapt, nu doar din birou. Rezultatul cercetărilor,
însemnările lui în fișele analitice de evidență a
monumentelor, Carnetele de teren lăsate sunt reale
documente istorice.
Traian Ursu este autorul sau coautorul unor studii,
unele monografice, ori articole apărute în publicații de
specialitate, sau a unor pliante și broșuri, despre
evenimente deosebite ori personalități importante.
Bibliografia alăturată, fie și selectivă, susține acest
argument. A publicat studii și articole în „Marmația”
(Baia Mare), „Acta Musei Porolissensis” (Zalău),
„Graiul Bisericii Noastre” (Baia Mare), „Pro Unione”
(Baia Mare), „Ortodoxia maramureșeană” (Baia
Mare), „Bibliotheca Septentrionalis” (Baia Mare)
„Gazeta de Maramureș” (Baia Mare), „Graiul
Maramureșului” etc. La unele publicații periodice a
făcut parte din colectivul redacțional sau, cum este
cazul revistei „Familia română”, dintre „Prietenii și
susținătorii revistei”. A participat cu comunicări și
referate la numeroase sesiuni și simpozioane din
Bucureșt, Baia Mare, Brașov, Sibiu, Alba Iulia,
Oradea, Satu Mare etc.
Împreună cu soția Viorica, cu alți muzeografi-
istorici se înscrie printre inițiatorii unor manifestări
prin care să facă cunoscute valorile, însemnele și
însemnătatea monumentelor istorice. Un calendar al
manifestărilor științifice și culturale care au fost
organizate în perioada 1980-2000, unele dintre ele
fiind inițiate și organizate de soții Ursu, sunt prezentate
în revista Muzeului de Istorie din Baia Mare -
„Marmația”, 20022, de către Viorica Ursu și Lucia Pop.
Eseu
Traian Ursu a fost un familist convins, atent cu cei
din jur, dispus să-și ajute semenii cu un sfat, cu o
informație, un bun pedagog, un bun cercetător istoric.
* Colocviilor ASTREI: -„Fruntași ai Revoluției Române
Viorica Ursu
(1 mai 1944-15 decembrie 2016)
Viorica Lucia Ursu a absolvit Universitatea
„Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie
Filosofie.
Studenți fiind, Viorica și Traian au participat la
construcția complexului studențesc „Hașdeu” din
Cluj-Napoca3.
După terminarea facultății, Viorica și Traian Ursu
și-au început anii de muncă în județul Satu Mare.
Viorica Ursu a intrat în familia muzeografilor unde
a rămas până la pensionarea din 2002. La Muzeul
Județean Satu Mare a fost muzeograf dar și director. A
desfășurat o activitate de cercetare istorică. O prioritate
a preocupărilor ei din perioada sătmăreană, dar și
pentru anii următori, a fost activitatea fruntașilor luptei
memorandiștilor, dr. Vasile Lucaciu, George Pop de
Băsești, dr. Teodor Mihali născut la Prislop, comuna
Boiu Mare și alții.
La 24 noiembrie 1968, la Sesiunea de comunicări
științifice „Activitatea lui Vasile Lucaciu - o pagină de
gândire și acțiune în vederea desăvârșirii statului
național român”, din sala Teatrului de Nord Satu Mare,
Viorica Ursu, inițiatoarea activității, a prezentat
comunicarea Lupta maselor populare din județul Satu
Mare pentru Unire (toamna anului 1918).
Din anul 1975 familia Ursu s-a stabilit la Baia
Mare. Viorica a dorit să fie mai aproape de părinți.
Tatăl ei, Valentin Bilț a fost veteran de război.
La Muzeul Județean Maramureș Viorica Ursu a
fost șef al Secției de istorie, fiind specializată în istoria
medievală.
Din relatările ei, dar și din spusele colegilor, știm
că a avut în soțul ei, Traian Ursu, un colaborator
apropiat, completându-se în munca de cercetare
precum și în căsnicie. Viorica a manifestat un interes
deosebit pentru Turnul sau Bastionul Măcelarilor din
Baia Mare.
După mutarea în locația de pe str. Monetăriei (a
Muzeului Județean, 1980), expozițiile cu tematică
istorică au devenit frecvente, la Casa Iancu de
Hunedoara și la Bastionul Măcelarilor, aflate atunci în
administrarea muzeului.
Singură sau în colaborare cu alți colegi de la
Muzeul de Istorie din Baia Mare sau alte instituții a
organizat expoziții, dezbateri, simpozioane,
conferințe, evocări, spre a face cunoscute colecțiile
70
)
Marturii culturale
muzeale, istoria neamului, jertfele înaintașilor pentru
păstrarea ființei naționale.
Viorica Ursu a participat la organizarea
de la 1848 din Transilvania, promotori ai Astrei și a
ideii de unitate națională”, 1998; -„Fii ai județului
nostru în Cartea de Aur a Astrei. Făuritori ai României
Mari: George Pop de Băsești, Vasile Lucaciu, Teodor
Mihali”, 28 nov. 1998; „Unirea Principatelor Române,
o epocă istorică și oamenii săi”, 1999; - Expoziție și
evocare „Mihai Viteazul - 400, Alba Iulia - 1 noiembrie
1599”, 1999; - Participare la „Pomenirea lui Mihai
Viteazul și a familiei sale”, la Mănăstirea Habra -
Groși, conferirea celui de al doilea hram, duminică, 7
nov. 1999; - Aniversare „400 de ani de la unirea țărilor
române sub sceptrul lui Mihai Viteazul”, 16 mai 2000;
- Evocare - pomenire „400 de ani de la unirea înfăptuită
de Mihai Viteazul”, Mănăstirea Habra, Groși, 8 nov.
2000.
Alte manifestări științifice și culturale inițiate sau
organizate de muzeograful Viorica Ursu sunt
prezentate într-un calendarul retrospectiv pe anii 1980-
20004.
În zilele de 14-15 mai 1992 s-a desfășurat la Baia
Mare, Șișești și Băsești, Simpozionul științific
„Centenar Memorandum” (1892-1992), organizat de
Muzeul județean din Baia Mare. Viorica Ursu a fost
moderatorul lucrărilor simpozionului.
Muzeograful Viorica Ursu știa să prezinte, după o
atentă documentare, un eveniment, o personalitate, în
complexitatea ei, pe înțelesul tuturor. Așa a făcut și în
cazul preotului dr. Gavril Bălan căruia în mai 1948 i se
cere să renunţe la convingerile sale religioase:
„Refuzul a însemnat pierderea parohiei şi a catedrei şi
atragerea persecuţiei autorităţilor. S-a retras la părinţi
și la rude în Someşeni - Apa, unde a trăit ascuns în
subsolul casei timp de șase ani”5.
În februarie 2017, într-o discuție cu sătmăreanca
Irina Hebe (care în curând va împlini 93 de ani),
verișoară cu pr. dr. Gavril Bălan6, aceasta și-a amintit
că tatăl preotului, tot Gavril Bălan, învățător cantor-
docinte, decedat în 1955 la vârsta de 72 de ani, este
trecut pe documentul pus la baza construcției unei
biserici sătmărene. Reamintesc aici că Irina a fost soră
cu Livia Bacâru, prietena (pe linie profesională) a
Vioricăi.
În ultimii ani Viorica Ursu a fost colaborator și al
revistei „Pro Unione”. Se pregătea să cinstească
centenarul Unirii din 2018 cu mijloacele specifice
istoricului. N-a uitat asta nici în 2013 când a publicat
Acum 95 de ani, la Alba Iulia, ei au împlinit unirea. Să
nu-i uităm! 7. A promis studii și articole pentru un

)
Marturii culturale
capitol - Martiri ai credinței și ai neamului românesc.
Un exemplu în acest sens este documentarul
Ieromonahul Valentin Bilț din Făurești (1896-1960),
printre morții Aiudului8. Cred că sub acest gând a
apărut și Inginerul Nicolae Barbul din Mocira (1879-
1943), eminent patriot. Diplomat român în America9.
Poate că ultimele rânduri trimise unei reviste spre
publicare au fost cele din „Mărturii culturale” unde
numele ei apare deja în chenar (a plecat dintre noi în
data de 15 decembrie). Este vorba Despre trecutul
Sătmarului, la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din
Baia Mare10. Sunt acolo două pagini care mustesc de
emoții, de aduceri aminte, care, iată, au devenit
memorii: „Două întâlniri din acest an cu sătmăreni de
preț, la Biblioteca din Baia Mare au fost pentru mine
prilejul unor amintiri și emoții din anii elanului
muncitoresc și tineresc pe tărâmul muzeografic din
Satu Mare”. Cele două întâlniri sătmăreano-băimărene
au fost prilejuite de două lansări de cărți ale autorilor
sătmăreni11 despre oameni care au făcut istorie.
Emoțiile Vioricăi, după propria mărturisire: „Au fost
pricinuite însă, de amintirile căutărilor mele de la
începutul meseriei de muzeograf-istoric… În toate
orele celor două evenimente de la Biblioteca din Baia
Mare, mi-am amintit de acești oameni, de alții
asemenea lor și de meleagurile sătmărene pe care le-au
sfințit. A fost ca un film documentar, văzut numai de
mine, care ilustra evocările vorbitorilor de la microfon.
Aș fi vrut să-mi împărtășesc gândurile și emoțiile cu
acel prilej, le-am stăpânit însă și pentru că au fost
vorbitori mulți, consistenți și la subiect. Am făcut bine,
dar ... totul până acum! Când iată, scriu despre asta. Și
ar mai fi multe de spus, sau de scris! Poate cu prilejul
unei alte întâlniri cu sătmărenii, tot pe tărâmul istoriei
din nord-vestul românesc.” Din păcate… Și câte mai
avea de scris…
Viorica Ursu a făcut parte din colectivul de
redacție al revistelor: „Marmația”, „Graiul Bisericii
Noastre”, „Astra Lăpușană” sau dintre „Prietenii și
susținătorii revistei” „Familia română”.
Studiile și articolele care poartă semnătura
muzeograf Viorica Ursu se află în: „Revista
Muzeelor”, „Satu Mare - Sudii și Comunicări”,
„Marmația”, „Acta Musei Maramorosiensis”, „Acta
Musei Porolissensis”, „Pro Unione”, „Familia
română”, „Citadela”, „Graiul Bisericii Noastre”,
„Mărturii culturale”, „Graiul Maramureșului” etc.
În 1990 Viorica și Traian Ursu au început să se
ocupe de documentarea privind vechea mănăstire de
pe Habra. De la Sfânta Mănăstire Habra - Groși avem o
părere avizată despre aceste demersuri: „Verificând
prin documente convingerea oamenilor despre o
71
Eseu
mănăstire care a fost cândva și punând de acord
legenda ei, obiceiurile și denumirile din hotarul satului
Groși, cu datele istorice privind mănăstirea Habra -
care a existat în Țara Chioarului, aproape de Baia
Mare, - d-na Viorica Ursu, de la Muzeul de Istorie, a
identificat mănăstirea, ca fiind aceeași cu cea de pe
Habru. I-a reconstituit istoria - vechimea, ctitorii,
însemnătatea, data și împrejurările dispariției,
semnificația sa deosebită, remarcând și încercările
românilor (nereușite însă, până acum) «de a o
reface»”12.
Numele familiei Ursu se înscrie, astfel, printre
ctitorii Mănăstirii Habra. Nu întâmplător, Viorica Ursu
își doarme somnul de veci în locul pe care l-a iubit atât
de mult (Mănăstirea Habra de la Groși, Maramureș).
Note:
1. Vezi și In memoriam Traian Ursu, în „Pro Unione”, an 14, nr.
3-4 (47-48), 2011. - Ursu, Viorica, In memoriam Traian Ursu
(1940-2010), în „Acta Musei Maramorosiensis”, IX, 2013.
2. Viorica, Ursu, Lucia, Pop, Manifestări științifice și culturale
organizate de Muzeul de Istorie din Baia Mare. Calendar
retrospectiv, 1980-2000, în „Marmația”, 7/2, 2002, p. 293-
300.
3. Informație primită de la Elena Ștreang, nepoata lui Viorica.
4. Viorica, Ursu, Lucia, Pop, Manifestări științifice și culturale
organizate de Muzeul de Istorie din Baia Mare. Calendar
retrospectiv, 1980-2000, în „Marmația”, 7/2, 2002, p. 293-
300.
5. Viorica Ursu, - Pr. dr. Gavril Bălan – 40 de ani de la plecarea
sa în eternitate, în „Graiul Maramureșului”, 8 apr. 2013; - Pr.
dr. Gavril Bălan – 40 de ani de la plecarea sa în eternitate. În
http://bibliotecamm.ebibliophil.ro/articol/pr-dr-gavril-balan-
40-de-ani-de-la-plecarea-sa-in-eternitate?limba=en
6. Pr. dr. Gavril Bălan (21 nov. 1915-8 apr. 1973), şi-a luat
doctoratul la Roma cu „Magna cum laudae” în „studii
teologice, istorice şi arheologice”. Din1945a fostpreot în Satu
Mare la Parohia nr. 5 de peste Someș, undepregătise ridicarea
unei biserici noi. A fost, în același timp, profesor de religie și
director adjunct al Liceului „Mihai Eminescu”.
7. În „Pro Unione” (Baia Mare), an 16, nr. 1-4 (53-56), 2013, p.
11-15.
8. În „Pro Unione”, an 18, nr. 1-4 (61-64), dec. 2015, p. 117-
124.
9. În „Mărturii culturale” (Satu Mare), an 1, nr. 2, apr.-iul.
2016, p. 6-9.
10. În „Mărturii culturale”, an 1, nr. 4, oct.-dec. 2016, p. 21-22.
11. Viorel Câmpean, Oameni și locuri din Sătmar, vol. 3, Satu
Mare, Citadela, 2015; Dariu Pop, Dascălul din Blidari și Note
autobiografice, ediții îngrijite de Ioan Nistor, Citadela, 2015.
12. Rasofora Rafaela Călini, Sfânta Mănăstire Habra –
Groși, în „Graiul bisericii noastre”, an 9, nr. 3 (44), 1999, p.
53-54.
Eseu
Oașul - muzeu etnografic viu
Lucia POP
Oaşul este un adevărat muzeu etnografic viu în care
trecutul istoric şi spiritualitatea artistică a neamului
românesc, de la primele lui începuturi, sunt oglindite
în arta şi muzica populară în dansul specific oşenesc
şi în tradiţiile păstrate nealterat şi retrăite ritmic cu
un fast şi ritual deosebit cu ocazia unor evenimente
cruciale din viaţă (naştere, căsătorie, moarte).
Ţara Oaşului şi-a câştigat faima mai ales prin
tradiţiile şi obiceiurile străvechi care se păstrează
până în ziua de azi şi se practică cu interes şi cu
convingere .Dansurile oşeneşti însufleţite de ritmul
sacadat al „ceterii”(viorii), de vioiciunea şi ironia
ţâpuriturilor sunt admirate şi apreciate de toţi
iubitorii de muzică şi dans.
Cultura spirituală a unei comunităţi se
păstrează pe cale orală ea fiind transmisă prin viu
grai din generaţie în generaţie. Aceasta reprezintă un
lung proces de asimilare, dar în acelaşi timp şi de
adaptare în funcţie de mediul înconjurător, de
condiţiile de viaţă ale oamenilor. La sate se observă
tendinţa de a păstra tradiţia, dar în acelaşi timp şi de a
o înnoi o dată cu evoluţia societăţii. Cei mai deschişi
spre nou, spre inovaţie sunt de fapt tinerii,cei mai
vârstnici fiind mai tradiţionalişti. Cel mai mare rol în
menţinerea obiceiurilor tradiţionale avându-l
femeile. Se poate observa cum în zilele noastre
vechiul coexistă cu noul. Astfel întâlnim nunţile
moderne alături de cele tradiţionale, cântecul
modern alături de creaţiile vechi.
Satul este păstrătorul tradiţiilor şi
obiceiurilor, centrul vieţii folclorice. El este cel care
reglementează relaţiile dintre indivizi sau dintre
indivizi şi colectivitate. Chiar dacă chipul satului
vechi, arhaic se retrage treptat în muzee şi colţuri
muzeistice, în albume şi amintiri, dacă frumosul port
oşenesc se retrage la rândul său spre zile de
sărbătoare, oamenii şi-au păstrat însă nealterat tot
ceea ce au dobândit ancestral în teritoriul demnităţii,
al omeniei, al hărniciei sau al purităţii morale,
adaptându-se din mers la noile condiţii existenţiale.
Influenţele ce au pătruns din afară n-au putut
să altereze formele vieţii tradiţionale, căci oşenia s-a
manifestat în conştiinţa localnicilor ca o realitate
aparte, concretă şi vie.
Oaşul e inconfundabil un spaţiu în spaţiu,
precum fiecare om e o fiinţă printre fiinţe,cu trăsături
72
)
Marturii culturale
comune şi amprente personale; zestrea lui atrage şi
convinge. Individualitatea acestei zone e dată în
primul rând de oamenii săi, de tot ceea ce au adus şi
lasă în urma lor.Nu poţi cunoaşte România dacă n-ai
trecut prin Ţara Oaşului, prin această vatră mirifică a
dacilor liberi, care a conservat rădăcinile etnice şi
spirituale ale acestui minunat popor.
Specificul spiritualităţii acestui colţ de ţară
stă în păstrarea tradiţiei culturale care oferă sugestii
nu numai cântecului popular, creaţiei poetice, cum
zicea Eminescu, ci şi în domeniul confecţiilor
artizanale, a costumelor, căci gustul, alegerea
culorilor ţine de rafinamentul unui popor deprins să-
şi împodobească casa, îmbrăcămintea într-o manieră
plăcută, de armonie şi seninătate.
Legătura profundă cu satul natal, conştiinţa
apartenenţei la acest colţ pitoresc de ţară pare mai vie
aici decât în alte zone ale României. Ţăranul din
întreaga regiune înţelege „oşenia” şi o cultivă ca pe
un stil de viaţă proprie. Mândria de a fi oşan apare
mai evidentă şi de aceea mai frecvent cântată în
horile şi ţâpuriturile localnicilor : „De m-or ţâne cu
ovăz/ Oşenia nu o lăs!/ Cu ovăz de-a cailor/ Cu gura
de-a mândrelor!.../ Oşenia-i a mea ţară,/ De m-ar
ţâne cu săcară!...”
Cântecele,doinele, baladele,ţâpuriturile te
impresionează în mod plăcut atunci când reuşeşti să
înţelegi spiritualitatea cu care sunt ele exprimate de
oşenii noştri. Mai ales cele din urmă sunt
inegalabile, având un conţinut bogat în idei şi fiind
redate liric în orice împrejurări şi manifestări
cultural-populare.
Frumuseţea şi valoarea folclorului este
unanimă pe întreg teritoriul ţării, dar varietatea şi
conţinutul lui diferă în funcţie de zona geografică.
Zona Oaşului este una dintre zonele cele mai
conservatoare în ceea ce priveşte păstrarea
nealterată a folclorului cu diferitele sale forme şi
variante, zonă ce se poate mândri cu un port popular
autentic .
Lumea de azi, o lume în schimbare, în care
domină tendinţele de integrare, de globalizare, pune
cu acuitate problema păstrării identităţii culturale.
Este cunoscut faptul că, cultura populară (folclorul,
etnografia, arta populară) este semnul cel mai
puternic al identităţii etnice, al specificului naţional.
În acest sens, cunoaşterea propriei culturi reprezintă
calea cea mai sigură pentru cunoaşterea de sine.

)
Marturii culturale
Gelu Măgureanu - 50
Cornel GALBEN
Măgureanu, Gelu, n. 24 decembrie 1967,
în Bacău - m. 4 iulie 2009, la Satu Mare,
judeţul Satu Mare. Poet, publicist,
sociolog, inspector. Ivit într-o familie de
rromi, a avut o copilărie și o tinerețe nu
tocmai fericită, cu atât mai mult cu cât a
fost blagoslovit de Dumnezeu cu o
infirmitate a brațului drept, care i-a creat
de-a lungul anilor destule probleme. În
pofida acestui handicap sau poate tocmai datorită lui a
izbutit, cu multă muncă și tenacitate, să-și depășească
etapă cu etapă condiția și să termine cu bine cursurile
primare și gimnaziale. Ambiționat de reușită, a urmat
apoi studiile liceale și universitare, absolvind Liceul de
Filologie „Nadia Comăneci“ din municipiul Oneşti și
Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din
cadrul Universităţii Bucureşti. Cochetând cu poezia
încă din primii ani de școală, s-a numărat printre
laureații unor prestigioase concursuri naționale și
internaționale de literatură, de unde s-a întors cu nu
mai puțin de 15 premii. Între acestea amintim doar
Premiul „George Bacovia“ (1995, 1996), Trofeul
Festivalului Internațional „Lucian Blaga“ de la Sebeș
și Premiul cotidianului Informația de Alba (1997,
respectiv 1998), Premiul I al Festivalului „Imn
vârstelor tinere“ (Târgu Jiu, 1996) și al Concursului
Național de Creație Literară „Nichifor Crainic“
(Giurgiu, 1997), Premiul revistei Familia la Festivalul
„Porni Luceafărul“ (Botoșani, 1995-1996), Premiul
Artei Tecucene la Festivalul „Costache Conachi“
(Tecuci, 1995), Premiul avangardei la Festivalul
Internațional „Tristan Tzara“ (Moinești, 1996). În
perioada studenției a frecventat cenaclurile „Amurg
sentimental“, îndrumat de poetul Ion Machidon (1999-
2001), „Litere“, condus de poetul Mircea Cărtărescu
(2000), „Echinox“ al Uniunii Scriitorilor, coordonat de
criticul Marin Mincu (2002-2004) și, sporadic,
„Euridice“, iar după ce a revenit în Bacău s-a numărat
printre animatorii cenaclurilor „Avangarda XXI(I)“,
„George Bacovia“, „Grigore Grandea“ și „Octavian
Voicu“. Între 1990 și 1998 a fost redactor sau
colaborator al publicațiilor Argus, Moldova,
Oglinda, Opinia băcăuană, Radio STAR B, Viața
băcăuană, Ziua ș.a., dar adevăratul său debut este cel,
cu poezie, din revista Familia (1987), care i-a acordat
apoi și premiul său la festivalul botoșănean de creație
73
In memoriam
dedicat lui Eminescu. Tot grație unui
premiu, cel al TV Symbol, obținut la
Festivalul de Creație Literară „Avangarda
XXI“ (Bacău, 1997), a debutat editorial,
Grupul de Presă „Symbol“ publicându-i, în
același an, placheta de versuri Însinuări,
bine primită de critica literară. Înainte de a
părăsi definitiv urbea natală, a încredințat
tiparului cel de-al doilea volum de poeme,
Fereastra de dincolo (Editura Casa
Scriitorilor, Bacău, 2005), care, din păcate,
avea să fie și ultimul. Stabilit în ultimii ani
de viață la Satu Mare, a lucrat la Primărie ca inspector
pentru problemele rromilor în cadrul Serviciului
Public de Asistenţă Socială şi, în calitate de membru al
Biroului Judeţean al Rromilor și de responsabil pentru
relaţiile şcoală-comunităţile de rromi din cadrul
Comisiei de Desegregare a Inspectoratului Şcolar
Judeţean Satu Mare, a elaborat strategia de
îmbunătăţire a calităţii vieţii rromilor din municipiu,
precum şi strategia educaţională pentru copiii rromi.
Desemnat „rrom-model“, s-a implicat, în martie 2007,
în proiectul „Cetăţenie şi Diversitate Europeană:
Contribuţia rromilor - trecut şi prezent“, lucrând
alături de o echipă transnaţională din Bulgaria,
Ungaria, România şi Slovacia. A sprijinit, de
asemenea, obținerea unor importante fonduri prin
aplicarea Schemei de Grant a Proiectului Phare 2006
Accelerarea Implementării Strategiei Naţionale de
Îmbunătăţire a Situaţiei Rromilor, în valoare de 18
milioane euro la nivelul țării, prin intermediul căreia s-
a reușit îmbunătăţirea soartei membrilor comunităţilor
rrome sătmărene. În calitatea sa de expert, a colaborat,
totodată, cu Institutul pentru Studierea Problemelor
Minorităților Naționale din Cluj-Napoca și cu
partenerii săi în organizarea Universității de Vară
„Vino mai aproape!“ (12-19 iulie 2008), în cadrul
căreia a susținut și comunicări, la secțiunea „Rromii în
literatură“. Deși acaparat de multiplele probleme
legate de atribuțiile sale de serviciu, nu a neglijat nici
pregătirea profesională, nici activitatea literară. A
urmat, astfel, și a absolvit un masterat în Drept
Comunitar la Universitatea „Vasile Goldiş“, a publicat
volumul de sociologie De la diversitatea de nevoi la
egalitatea de şanse (împreună cu Viorel Buda, Editura
Eco Print, Satu Mare, 2008), iar pe plan literar și
publicistic a activat în grupul de scriitori de pe lângă
revista Poesis și în Cenaclul „Afirmarea“ din Satu
Mare, publicând în paginile acesteia și în cele ale
In memoriam

cotidianului Informaţia Zilei, dar și în Ateneu,
Plumb, 13 Plus, Citadela, ori în alte reviste literare.
Inclus în antologiile laureaților festivalurilor de poezie
de la Botoșani (Porni Luceafărul...), Giurgiu (Nichifor
Crainic, aici cu nu mai puțin de 18 poeme) și Tecuci
(Costache Conachi), precum și în volumele Creatori
din Moldova de Mijloc (Editura Casa Scriitorilor,
Bacău, 2005), pe care l-a tehnoredactat și căruia i-a
conceput coperta, și Retrospective 2 (Editura
Fundației Culturale Cancicov, Bacău, 2008), e inclus
în antologia Eternitate prin poezie îngrijită și editată
)
Marturii culturale
de Aurel Pop (Editura Citadela, Satu Mare, 2012), este
primul scriitor rrom băcăuan a cărui creație figurează,
încă din 2006, în programele școlare pentru ciclul
superior al liceului, poeziile sale fiind studiate în
manualul de Limba și literatura rromani de către
elevii clasei a XI-a. Ca inițiator al primului ziar în
limba rromani are, de asemenea, șansa să figureze într-
o viitoare istorie a presei române, care va descoperi și
alte valențe ale gazetarului, nu mai puțin talentat decât
poetul.

Poezii
Avvar
Ștefania Cecilia
Doamne, astăzi,
ȘTEFAN nu ţi-am rostit niciun cuvânt
de aer, de foc, de apă ori de
Paschalii pământ

sufletul a plecat către te-miri-unde
obosit precum orbul ce-şi caută
sălaş
lângă zidul cald al dimineţii de
vară
sufletul a plecat cu o pâine sub
braţ
pe jumătate înmuiată în vin, şi
câteva vorbe
strânse lângă tâmplă, vorbe mici,
de bejenie
vorbe-talisman, care deschid
porţile risipite demult
subţire şi colorat ca un vitraliu,
sufletul
mă răsfrânge printre lacrimile
Legendei
în care dragonii mor învinşi de ei
înşişi,
şi Făt Frumos nu e altul decât
Dumnezeu
iar sabia, raza fremătătoare
din pâinea cu sufletul sufletului în
ea, -
călătorind ca orice basm, prin
gurile Vieţii
astfel mă scurg într-o cupă
necunoscută
spre buzele Cuiva, acoperit din mii
de unghiuri
de sunete vibrând la rădăcina
sunetului,
de gesturi însemnând aerul
începutului lumii, de forme
întrupând
reveria neantului
şi mă orânduiesc în chipuri turnate
în carne, precum
aurul fierbinte, în aşteptarea
podoabei dintâi
sufletul nici măcar nu bănuieşte
că trupul, cu memoria lui „eu sunt”
este el însuşi, un suflet - o larvă,
deschizând aripile, sub sărutul
pascal.
și când stăpânu-i se întoarnă ca o
coajă de ou
prin apele blajinilor, spre ţărmul
acela din sânul stâng
Viaţa devine precum a fost:
merinde surâzândă,
a Cinei-fără-de-taină...
nici din eter, nu s-au întins braţele-
mi obosite
spre lacrimile Tale pios zugrăvite,
spre zâmbetul necuprins în canon,
furişat
sub culorile grave,
sub mortar, sub aérul brodat
ca o lumină pâlpâind la marginea
înţelesurilor
Doamne, Tu te lași prins în mine
ca într-o mrajă a versurilor
şi totuşi astăzi, ofranda cuvântului
am dat-o, lenevoasă, vântului
aceluia, ce spulberă aurora
oricărei iubiri
şi întunecă prora omeneştii vâsliri
către Tine – ţărm fără contur
al mării vii, de strigăte cu ochi,
şi imnoglosii
dar Doamne, tăcerea
în care m-ai întrupat
aude plânsul smochinului uscat
şi-ncet, din aer, foc, apă şi pământ
îşi ţese fruct,
sămânţei de cuvânt

74

)
Marturii culturale
Cu ocheanul, din Turnul Pompierilor...
(jurnal in/util)
Ioan NISTOR
Anunț: caut sediul Statului Paralel...
Mulți oameni de cultură se oferă să facă
pușcărie în locul lui Dragnea, numai să plece acasă...
Ideea nu e rea, dar nu rezolvă problema. Numitul,
după ce ar pleca... la castel, poate conduce partidul și
de acolo, au făcut-o unii de după gratii. De aceea,
venindu-mi o idee mai bună, mă tot chiorăsc prin
lentilele ocheanului și caut sediul Statului Paralel.
Nu-l găsesc! Încerc la sediile partidelor, întreb de
niște pesediști de ispravă, dar nici ei nu au astfel de
informații, așa că mă apucă disperarea. Voi neapărat
să-mi ofer serviciile, să fac o propune crucială pentru
soarta României. O divulg: să i se acorde dlui
Dragnea imunitate totală, totală! Să-și ia Belina și
Brațul Pavel, să ia tot ce a agonisit și... să se ducă. Să
se mute în Brazilia, lăsând poporul în lacrimi. De
fericire.
Limbajul de lemn, în varianta regimului
Dragnea
Câteva mostre: „vrem ca românii să trăiască
mai bine”; „programul de guvernare e bătut în cuie”;
„un program foarte bun pentru români”; „eu nu plec,
eu am o răspundere față de români”; „românii au
votat acest program”; „prioritatea: repararea
nedreptăților”; „pensiile vor crește pentru români”;
„salariile vor crește pentru români”; „taxele o să
scadă pentru români”; „românii vor trăi mai bine”;
„țara să fie dezvoltată”; „să facem niște lucruri
pentru români”; „am vrut să facem ceva important
pentru România”; „statul paralel și sistemul ne
împiedică să lucrăm”; „statul paralel e format din
oameni care nu se văd” (Dragnea îi vede!); „se
întâmplă lucruri care nu trebuie să se întâmple” etc.
Sursa: televiziunile vasale puterii. Când un politician
recurge la limbajul de lemn (repetiții inutile, fraze
goale, clișee, laitmotive devalorizate, refrene
banale...) e un semn că s-a ramolit.
Două imagini sugestive
De la congresul tinerilor PSD-iști, e de reținut o
imagine. Între premier și șeful PSD se afla o tânără.
Drăguță, surâzătoare cu farmec, înveșmântată ad-
hoc în alb. Se vede că la intersecția politică a virat
greșit. În fine, simbolistica albului poate fi
interpretată. Avea o menire această culoare a
nevinovăției, să tempereze negreala celor doi.
Negreală care iradia din vestimentație, dar care
75
Consemnari
)
înnegrea orizonturile. Altă imagine. La Herculane,
unde apa e foarte fierbinte, s-a votat organizarea unor
mitinguri de susținere a lui Dragnea, cu un milion de
manifestanți, idee clocită în capul lui Codrin
Ștefănescu și scârțâită pe la televiziunile
tembelizatoare tot anul. Înțelegem că vor fi
demonstrații organizate ca pe vremea lui Ceaușescu.
Oameni aduși în remorci, în ștrafuri, în basculante...
Codrin își poate aminti lozincile de atunci, fabricate
de agitatorii comuniști. Poate cerceta arhivele,
pentru actualizare, dar „Jos opoziția!” nu poate lipsi.
Comică, dar bună. Însă nu despre asta e vorba, ci
despre ce s-a văzut în sală. A ieșit în evidență o tanti
care, în timp ce dirigintele vorbea despre fanteziile
sale cu statul paralel și cu milionul de țâpuritori, ea
tocmai „se râdea” cu colegele de bancă. Și bine a mai
făcut! Râsul vindecă spiritul gregar și, în plus, va fi
un certificat util când șefu᾿ nu va mai fi șef.
Sute de primării nu mai au bani de salarii.
Așa le trebuie!
Iată și o veste bună. Bună pentru că asta merită
primarii nesocotiți și fuduli. În condițiile în care
drumul până la primărie e facilitat de abundența
autoturismelor, când computerele au înlocuit
creionul chimic iar economisirea resurselor este
capitală pentru dezvoltarea localităților, ei au divizat
comunități care au trăit împreună de secole. Din
orgoliu, cu ruleta la șold, și-au tras câte o comună
proprietate privată. Din niște comune bine
structurate, cu potențial de dezvoltare, cu legături de
decenii, s-au făcut puzderii de cantoane, peste care
niște primari făloși nevoie mare domnesc peste șapte
babe și opt moșneguți, plus niște nepoței risipiți prin
lume. În județ sunt câteva cazuri. Unul este al
comunei Orașu Nou, aflată la intersecție „vamală”,
adică având reale oportunități investiționale. A fost
separată în două comune slabe și cu datorii. Ei bine,
cum a fost posibil? Simplu, dar nu se poate uita lipsa
de viziune, incapacitatea unor politicieni care au
sprijinit ideea de a vedea dincolo de ziua de azi și
dincolo de interesul de a mai avea un primar partizan.
Așa s-a făcut că, sub oblăduirea șefului de senat M.
Geoană și cu eforturile demne de cauze mai bune ale
celor doi parlamentari sătmăreni, cu nume sugestive,
care s-au lăudat în presă că realizarea cea mai marea a
mandatelor lor a fost separarea Orașului Nou de
Racșa, s-a ajuns la situația actuală. Când nu poți plăti
nici măturatul birourilor, când bani nu există nici
pentru lemne de foc, când datoriile cresc, impozitele
Consemnari
)
și taxele au luat-o razna iar tinerii contribuabili
pleacă încotro văd cu ochii, numai de cheltuieli
birocratice imense mai era nevoie. Iar satisfacțiile se
reduc la sentimentul de mândrie, colac peste pupăză.
Etnicii maghiari sunt fericiți că au o comună
majoritar maghiară în Țara Oașului, iar răcșenii
exultă că au comuna lor cu o companie de funcționari
bine plătiți. Iar stagnarea e asigurată. Doar lacrimile
celor doi primari se mai așază împreună pe ruinele
investițiilor comune. Să fie atât de greu de înțeles că
oamenii reprezintă factorul de progres, că numărul
lor dă putere unei comunități? Sunt exemple la
îndemână, zeci de orașe ale lumii care au devenit
monștri economici nu prin divizare ci prin numărul
locuitorilor. Puzderia de comune sărace din toată țara
arată că s-a împărțit sărăcia în loc să se pună
împreună bogăția umană. Le dau o idee primarilor de
pretutindeni, care vin la televizor și se plâng că nu pot
plăti nici celularele de tot felul, iar gunoiul ajunge în
grindă. Oameni buni, lăsați mândria la o parte,
desființați comunele mici și comasați-le. Va fi mai
bine pentru cetățeni.
„Măgariu pre măgariu scarpină”
Expresia am preluat-o de la Petru Maior. E
veche, semn că era utilă și în polemicile de peste
veacuri. Poate fi utilă și azi. Multă vreme am crezut
că televiziunile Antena 3, România TV și
Televiziunea publică subjugată de regimul Dragnea
fac jocurile liderilor PSD- ALDE. Apoi am văzut că e
invers, că partidele menționate sunt manevrate de
cele două televiziuni. Acum sunt convins că situația e
alta. Tăriceanu și Dragnea au mari probleme penale,
primul e condamnat, celălalt simte (și simte bine) că
va avea și el parte de condițiile descrise de mâna
dreaptă a lui Băsescu, Elena Udrea. Cele două
televiziuni care transformă în eroi toți condamnații
sunt mânuite cu sfori transparente de un fost deținut,
respectiv de un dezertor la sârbo-ruși. În consecință,
cele două partide și cele două televiziuni se sprijină
reciproc, adică „măgariu pre măgariu scarpină”. Se
întrezărește negura la orizont. Starea tensionată din
acest an depășește tensiunile provocate de mandatele
lui Iliescu (3) și Băsescu (2) la un loc. Cine ar fi
crezut că nu vom ieși din mlaștină, că „boborul” nu
are ținere de minte? Lumea e în frământare, temeliile
ei se clatină, Europa are dureri, ambițiile lui Putin put
a război... Dar la noi se râde, se inventează dușmani,
se spoiește șandramaua comunistă. Și cade ca o
ghilotină răzbunarea celor doi stăpâni din mass-
media, dublată de ambițiile celor doi despoți ai
coaliției de guvernare. Numele lor vor rămâne mult
timp înscrise în listele Răului.
Ce comisii ar mai putea înființa moș
Tăriceanu?
Șeful Senatului, ideologul principal al coaliției
76
)
Marturii culturale
de guvernare, un fost liberal, acum disperat și
decăzut dat fiind că e atât de alunecos, și el și drumul
între Occident și Orient, mai poate face rost de niște
comisii, drăguțuʼ de el, pupa-l-ar doamna
Cătăniciu... Numele său e mai lunguț, durează, dar e
bine să fie reținut pentru sinteza lui comunistă,
neocomunistă, antidemocratică, antioccidentală și
antiamericană. Iată-l: Călin Anton Popescu
Tăriceanu Groza Dej Ceaușescu Iliescu Băsescu și,
cu voia d-voastră, Erdogan, la coadă. Așadar,
numitul o poate însărcina pe parlamentara Oana
Florea, după ce aceasta va fi prins hoțul din 2009 și-i
va fi scos ochii, să se ocupe și de alte comisii. Dau o
mână de ajutor și ofer o listă de propuneri. 1. Comisie
de investigare a felului în care a câștigat Dragnea
alegerile din 2016 prin manipulare, și promisiuni
mincinoase. 2. Comisia de cercetare a cauzelor care
vor duce la blocarea drumurilor din cauza ninsorilor
în ianuarie 2018, 2019, 2020 și în lunile lui aprilie,
aceiași ani, din cauza inundațiilor. 3. Cauzele care
vor duce în vara anului 2019 la scăderea catastrofală
a producției de porumb din cauza inexistenței
instalațiilor de irigare. 4. Comisii de cercetare a
găurilor din buget care vor fi lăsate de super-prim-
ministrul Dragnea în 2017-2020. 5. O comisie de
investigare a motivelor care-au determinat-o pe
primăreasa Firea să nu dea locatarilor din blocurile
cu bulină roșie biciclete pentru a fugi de cutremure.
6. Comisia de cercetare a stresului produs
guvernanților de lipsa autostrăzilor. 7. Investigarea
legiunilor de diavoli care bântuie mințile liderilor
PSD și ALDE pentru a-i instiga să inițieze tot felule
de tâmpenii menite să acopere neputința de a
guverna. Mă opresc. Pentru pielea politicienilor,
unguentul comisiilor poate avea efect autoterapeutic.
Politicienii noștri au obsesia ouălor de găină
Azi, 05.10.2017, un senator, (nu utilizez numele
mare deoarece e un nume... mare, nici numele mic,
dat fiind că e un politician mic), propune să fie
impozitate ouăle mâncate de țărani în propria
gospodărie. Ceaușescu făcuse la fel. Pentru purcelul
tăiat erai obligat să dai o taxă. Pentru vițelul căsăpit,
făceai ani de pușcărie. Cred că D-sa a uitat asta și
acum i-a venit ideea menită să salveze finanțele țării.
Că, vede și dumnealui cum alde Tăriceanu, după ce
le-a distrus în 2008, repetă isprava... Fostul ministru
și-a amintit cum era să vândă Oltchimul pe un sac
plin de hârtii reciclabile, adus cu pompă de Dan
Diaconescu (viitorul erou al televiziunilor
nesimțite), și s-a decis să pună în operă o nouă
variantă de a face bani de autostrăzi. Vrea
impozitarea ouălor mâncate de țărani. Cum va face
numărătoarea nu se știe. Probabil va sta însuși la
curul găinilor să numere, parcă-l vedem postat cu
barba leninistă la locul de expulzare. Sau, poate le va

)
Marturii culturale
atașa ouătoarelor aparate de marcat, nu se știe,
scumpe, scumpe, dar merită... În această delicată
operație, de care șeful său, săracu᾿, va fi încântat,
desfășurată prin cotețe, cred că ar putea solicita
experiența dlui A. Năstase care, și el, avea ouă de
numărat. Cazul va rămâne în culegerile de texte
hazlii și în dosarele nobelizabililor, ceea ce e o
realizare. A fost analizat, dar insuficient. Nu s-a
investigat concepția inventatorului despre ouăle
clocite, despre cele de sub cloșcă, nu se știe părerea
sa despre găinile maestrului Cristoiu care fentează
fiscul și nasc pe furiș pui vii. De aceea, propun o clipă
de realism, descrierea unei gospodării țărănești. Pot
oferi date: localitate, număr de casă, nume,
fotografii... Așadar: o casă mică, din chirpici, o
cameră cu pământ pe jos, tindă, cămară. Fără baie,
privată în curte, fântână cu roată afară. În fundul
curții, o construcție, casa nouă, proiectată și
abandonată la nivelul pereților. Femeia de optzeci de
ani, fostă membră CAP, cu pensie mică, e bolnavă la
pat de peste patru ani. Toți banii din pensie sunt
pentru medicamente. A rămas cu doi copii, ceilalți au
murit. Are o fată în America, firavă, văduvă cu trei
copii. Fata muncește, trimite bani, dar foarte puțini.
Mai are acasă un băiat care o îngrijește. Devotat...
Salariul lui e de subzistență. A poposi în casa aceea
zece minute înseamnă durere fizică și sufletească. Se
înțelege de ce. Final. Prin curte ciugulesc iarbă trei
găini. Le-am fotografiat. În plan secund, pe peretele
casei, sub streașină, bine ocrotit de ploi, zâmbetul lui
Tăriceanu.
Cum și-a făcut dl Dragnea guvernul
Bun organizator, ce-i a lui a lui să fie, dl
Dragnea a câștigat alegerile, dar e supărat că la
Cotroceni nu e văru-său Ponta (mama mia!) și că i s-a
refuzat Palatul Victoria, după o campanie secretoasă.
În aceste condiții, a purces la încropirea guvernului și
ne putem imagina cum. A luat un mijloc de transport,
o cotigă probabil, și a trecut pe la bâlciuri, pe la piețe
și prin piețe... Acolo, chivuțe, vrăbiuțe, olguțe,
orătănii de tot felul. A văzut și niște cucoane, le-a pus
să facă vocalize, le-a ales pe cele care știau să facă
tărăboi. „Tu și tu, urcați!” Apoi, mustăciosul a plecat
mai departe. „Ia să vedem, a zis, cine se pricepe la oi?
A, tu ești? Ia treci la coada oii, lansează câte-o perlă și
tunde-o pe Bisisica, dar bine, cum facem noi cu
Munții Carpați... Bun, și acum, ia să vedem vreun
emul al lui Andrei Ianuarievici Vîșinski este? Sau
vreun urmaș al mankurților din diviziile Tudor
Vladimirescu și Horia Cloșca și Crișan găsim? Hei tu
cel cu coadă, tavariș drag, ia treci tu la televiziunea
mea, bifurcă-ți limba și aruncă venin împotriva
partenerilor de peste ocean care ne-au fost loiali încă
din 1918, dar vezi și tu că pielea mea e mai aproape
77
Consemnari
)
de mine ca cămașa (pardon!) de peste Ocean. Și,
esențial pentru mine, nu uita că se împlinesc o sută de
ani de la Revoluția din Octombrie, harașo, pașol na
Antena! Dar tip loial, să facă legi pentru liniștea mea
este? O, super-țuțer! Vai! era să uit, vre-un sătmărean
din Maramureș este, că nu le prea am cu județele?
Știu de unul care chiulea de la ore pentru a bate
zăvoaiele Tisei să vadă pe unde se plimbă tabacul
ucrainean, hei, tu știi românește? Nu prea bine, zici,
păcat, totuși treci la... catedre, necăjitule, dar ține-n
gușă trăncănelile, că riști să spui prostii. Da, era să
uit, e acolo unul, cam fără slujbe, dar bun de scârțâit
amenințări, drăguțuʼ de el, tu cel cu tărtăcuța lui
Nikita Sergheevici Hrușciov pe umeri, ai putea clona
un milion de tărtăcuțe? Bine, în cotigă și nu uita,
codrine, Întunecimea-ta, adună milionul de chelii,
pregătește gărzile pretoriene, fasciile, tot ce știi, și
bagă mare!... Iar acum, priviți oiștea. Încotro am
îndreptat-o? Vecinii au cam turbat și au luat-o pe
arătură, prin stepă, dar ne așteaptă și pe noi, îi vom
ajunge. E tensiune în aer, e adevărat, katiușele
sfârâie, dar nu-i nimic, pielea mea e mai prețioasă
decât a țării și ea contează, doar sunt erou. Am mințit,
am manipulat, am câștigat. Și v-am adus la putere. Iar
cu seriozitatea, cu caracterul, cu rușinea, lăsați-o
baltă... Nici eu n-am și uite unde am ajuns. Iar când
va fi o situație delicată și ne vor da de gol slugoii
ăstuia, ai lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, ne ascundem și
ieșim tiptil-tiptil doar la un șpriț, apoi mai facem un
pas înainte. Cu alte trăsnăi! Gata, s-a făcut! Pe
tobogan, copii, cu țară cu tot, fără rușine, avem un
sociolog înregimentat, Pieleanu pre numele său, ne
va umfla cifrele orice ar fi și doar asta contează.
Vrajba, tărăboiul, ura și tot ce s-a adunat în societate
ne vor fi de folos... De mințit, cât puteți, că Sf. Petru
nu are rubrică în catastif pentru minciunile
politicienilor... La televiziuni, avem cățeii noștri de
pază, zăvozi, dulăi. Sunt acolo Ciuvică, Badea,
Gâdea. Va veni Dan Diaconescu, acolo vin foștii
pușcăriași...Iar de opțiunile euroatlantice ne doare în
cot. Am zgrepțănat la masa lui Trump și am pile... În
rest, dacă vom fi la coada cozii în Europa, nicio
noutate, doar am mai fost... Iar cu mândria națională,
păi eu sunt mândria națională.” Punct. Și concluzii.
Au promis că Programul va fi respectat virgulă cu
virgulă și au respectat... virgulele. Au promis că
Programul e Scriptura coaliției și va fi respectat cu
sfințenie. Au început de la sfârșit, cu Apocalipsa.
Duetul stalinist Dragnea-Tăriceanu acaparează
triumfal toată puterea. Mai au o țâră... Își vor
conserva privilegiile. Și vor falimenta economia
României. Dar nu vor fi ei de vină. Vinovații sunt doi
elefanți care au țopăit pe o pânză de păianjen...
Traduceri

)
Marturii culturale
Dorel COSMA
Nefertiti Sena Parigi
(Nefertiti) (Sena) (Paris)

Hai sentito una volta Piove spiacciolo Universo dei destini

gli occhi degli artisti ma tutto vita con
di'altre epoche? palpita e vive l'esenziale
Lontano, nelle parole che si cercano non cambiato.
là in tempo, il senso, Luci ed ombre
con i pensieri nella musica con movimenti
messi dell' acqua santa, d'esistenza.
sorprendo nella voce della notte Piovi spiaccioli
Nefertiti. paurosa, nella luce dell' giorno,
Gli sento i segni nel semplice giocco terrazze aglomerate in
incerti dell' amore dell'ombra oscurità della note,
coperti e della vita. Esseri addotati
dalla bellezza finale Che scoprono
crudele e pesante. Scoprandosi.
Silenzio
Guardo (Linişte) Guardo
( Privesc) (Privesc)
Per un momento
Sotto l'ombre ci rincontriamo Sotto l'ombra
prottetrice all'improviso. protretrice
dei cieli Non sto aspettando nessuno. del cielo
la santa fiama, E tuttavia… la santa fiama,
la santa grota, La luna disegna l'ombra la santa grota,
una percezione, d'argento. una percezione,
un'idee, La chiamata rompe il silenzio di un'idea,
un sentiero. fuori un sentimento.
Ora, Ci affondiamo in buio, Ora,
ni prima, i dopo l'anima dorme Ni prima ni doo
guardo a presentimenti ridicoli. Guardo
in eternità. In eternità.

Dorel Cosma-viaţă trăită

(n.1950, Bistriţa, jud. Bistriţa-Năsăud)
Licenţiat în filologie, doctor în filologie şi în jurnalism, realizator de emisiuni radio-tv, redactor-şef al mai
multor ziare şi reviste, (mai recent „Conexiuni”), cetăţean de onoare al Năsăudului, Premiul Oscar pentru
folclor, Diplomă de excelenţă a Uniunii Scriitorilor, Crucea de Malta cu fir de aur în Portugalia, Distincţia San
Giovanni Rotondo Italia. Preşedintele Uniunii Mondiale de folclor IGF cu sediul în Franţa şi San Giovanni,
multe alte titluri onorifice şi distincţii, superlative care-i definesc numele şi activitatea culturală. D-l Dorel
Cosma, poetul, modern în concepţie şi în exprimare preferă versul necontorsionat cu aspiraţia atingerii
rănilor interioare ale omului şi ale sale, de ce nu? Volumele „Viaţă visată, viaţă trăită”, „Conexiuni”, „La
rădăcinile eternităţii”, „Malul tăcerii”(bilingv), ca şi cele neenumerate, confirmă o personalitate poetică de
substanţă. A publicat şi a lansat cărţi în Romania, Bulgaria, Italia, Grecia, Egipt, Franţa, Argentina, Germania,
Austria, Spania, SUA. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Ziariştilor Profesionişti
din Romania. Vă prezentăm în traducere italiană câteva poezii din volumul „Malul tăcerii”, Bistriţa, Ed. Nosa
Nostra, 2016.
Prezentare, traducere în limba italiană de Livia Mărcan

78

)
Marturii culturale
CU GÎNDUL LA ULISE
Și zilele mele sunt toate la fel,
precum măcinatul și cernutul
orzului și grâului;
îl văd pe Ulise în nenumărate
rânduri,
cu trup de chipeș bărbat,
ivindu-se din ceața cenușie de
deasupra mării,
dintr-o călătorie prea lungă să fie
povestită
într-o singură noapte.
Visez doar când îl văd venind
pe drumul ce duce spre palat:
nu te opri din mersu-ţi grăbit, zic
eu
într-o suflare,
dorind ca vorbele să aibă bătaia
aripii de gâscă
în zori.
Sunt sus…aici, cuprinde-mă cu
brațe drăgăstoase.
După atâta vreme și toate cele
spuse,
un gând mă-ncearcă pe când
lumina străluce pe apă: călătoria
nu se încheie până când el nu
ajunge în odaia noastră,
nu se întinde pe patul nostru, din
lemn de măslin
cu dragostea pe care amândoi o
așteptăm.
Tino VILLANUEVA
MODELELE PE CARE LE
ŢES
Cinci ani.
De cinci ani mintea mea
cutreieră,
străbate o pădure a confuziei și
nu doar o singură dată,
la întoarcere, s-a rătăcit dincolo
de dealurile pietroase.
Măcar de-ar şti Ulise,
bărbat al scumpei dorințe, că
inima-mi bate
înainte și înapoi: îl iubesc... nu îl
iubesc:
îl iubesc, și lesne desfac motivele
pe care le țes;
îl urăsc, și nu fac decât să țes
peste-și-sub-de-a curmezişul-și-
prin-și-adânc în noapte.
Pun jos suveica și îmi frec
mâinile,
și nerăbdarea mea se-ntețește de la
o zi la alta—
Nu m-am născut să-ndur o inimă
atât de tulburată.
La urmă, în momentul somnului
când torțele pâlpâitoare se sting,
un gând irezistibil îmi vine în
minte:
zei și zeițe—
nu se poate spune că există.
Traduceri
Uitate să le fie numele într-o
bună zi.
CUM AȘTEPT
Azi stau lângă fereastră cu mintea
plutind
departe, în largul albastru-azuriu
al mării.
Sunt o femeie care aşteaptă,
îndrăgostită de un bărbat,
și de dragostea noastră, de care
ne-am bucurat cândva.
Mi-am jurat să-l aștept,
şi-l aștept cu-nfrigurare,
chiar şi după ce soarele orbitor
pălește.
Iau cu mine durerea-n așternut,
şi aștept, aştept
până ce somnul dulce îmi
coboară pleoapele.
Ziua următoare mă ridic
și mă aud rostind cuvinte pline de
speranță
și... aștept mai departe. Toate
aceste lucruri le rostesc cu glas
tare
să-mi fie limpede gândul,
să ţin ziua trează.
Sunt o femeie care așteaptă,
așteaptă cu neliniștea valurilor
mării
revenind în mintea ei
ca mesajele aduse de departe.

Tino VILLANUEVA: S-a născut la 11 decembrie 1941, în San Marcos, Texas. Este poet, scriitor și pictor
american. A urmat studii universitare (BA at Southwest Texas State University, an MA at State University of New
York at Buffalo; a PhD at Boston University). Scrie în spaniolă și engleză. Temele predilecte ale poetului rămân
amintirea, dorul și istoria. Este autorul câtorva culegeri de versuri, incluzând Hay Otra Voz: Poems (1972); Scene
from the Movie GIANT (1993), distinsă cu prestigiosul premiu American Book Award; So Spoke Penelope
(2013). A tradus volumul lui Luis J. Rodríguez, La Llaman América (1998). Poemele lui au fost traduse în
italiană, franceză, germană, portugheză, greacă și coreeană. Lucrările de artă apar în Green Mountains Review,
Tri Quarterly, şi Parnassus. A fondat Imagine Publishers, Inc., și a editat Imagine: International Chicano Poetry
Journal și antologia Chicanos: Antología Histórica y Literaria (1980). Universitatea Texas State University-San
Marcos i-a acordat premiul Distinguished Alumnus Award pentru lucrările cu caracter academic, păstrate în
Wittliff Collections, Texas State University. A desfășurat o îndelungată activitate de predare la Wellesley College
și Boston University. Locuiește în Boston.
Traducere: Olimpia Iacob

79
 Cuprins
Editorial: Aurel POP - De la revoluț ie la... Icu CRACIUN - „Revanș a postumă ” a lui I. D.
revoluții 1 Sâ rbu ın
̂ viziunea lui Nicolae Oprea 51
Claudiu PORUMBACEAN - Centenar Ioniță G. Dana CRISTE - Poezii 53
Andron (1917-2017) IV 2 Adrian BOTEZ - Aftele, masturbarea ș i ratarea
Viorel CAMPEAN - George Pop de Bă seș ti, continuă a esențialului: vol. „Transfer”, de Liviu
secvențe din legă turile lui cu Să tmarul 6 Ioan Stoiciu 54
Carol C. KOKA - Profesorul Ioan Giurgea, un Mihaela MERAVEI - „Dirijorul de cuvinte pe
dască l de vrednică amintire 11 marea poeziei, cu vâ ntul ın ̂ ainte” 57
Marin POP - Aspecte privind ı̂nvă ț ămâ ntul Andrei PETRUȘ - Ion Timaru – Poetul 59
româ nesc din zona să tmă reană a fostului Să laj Reviste primite la redacție 60
istoric ın̂ perioada interbelică 13 Cristina Ș TEFAN - Cornel Galben - Poeț i i
Cristian BOLOȘ - Ziua Domnului ș i Cina Bacă ului la ın̂ ceput de mileniu: debuturi 2000-
Domnului 19 2010 61
Ovidiu T. POP - Microeseuri 21 Irina Lucia MIHALCA - Poezii 62
Liviu CHISCOP - Fericirea vine cu ascensorul 22 Constantin STANCU - Tristețea umorului la
Maria Olteanu - Filă de dicționar 24 Dumitru Hurubă 63
Gheorghe COSMA - Reluarea activită ții ș colare Adrian BOTEZ - Noi arhive, noi comori, noi
la Liceul Mihai Eminescu din Satu Mare, după al descoperitori: „Arhivele de la Haț e g –
Doilea Ră zboi Mondial 25 Monografii, legende ș i vivisecții”, de Constantin
Gheorghe GHEORGHIADE - Cornelia Erdö s 28 Stancu 65
Marta CORDEA - Edițiile prime ale poeziilor lui Mircea BOSTAN - Despre BACOVIA ın ̂ tr-un timp
Paulus Melissus Schede 31 al tehnologiză rii, ș i neș ansa sufletului
Alexandru ZOTTA - Printre colegi ș i prieteni 33 cybernetizat de a tangențializa poezia 67
Vasile SALAJAN - Gheorghe Glodeanu ı̂ntre Maria GARBE - In memoriam Traian ș i Viorica
criticii de la TRIBUNA 35 Ursu 69
Gheorghe PARJA - Profesorul de Eliade 37 Lucia POP - Oaș ul - muzeu etnografic viu 72
Interviu: Aurel Pop ın ̂ dialog cu criticul literar, C o r n e l GA L B E N - I n m e m o r i a m : G e l u
prof. univ. dr. Gheorghe Glodeanu 38 Mă gureanu - 50 73
Nicolae SILADE - Poezii 44 Ș tefania Cecilia Ș TEFAN - Poezii 74
Ș tefan Aurel DRAGAN - Poezii 45 Ioan NISTOR - Cu ocheanul,din Turnul
Ileana POP-NEMEȘ - Poezii 46 Pompierilor... (jurnal in/util) 75
Corneliu BALLA - Verde, ploaia de meteoriți - Dorel COSMA - Traduceri 78
Preumblarea ın ̂ gerilor prin ploaie – IV 47 Tino VILLANUEVA - Traduceri 79

Redactor șef adjunct: Ovidiu T. Pop

Secretar de redacție: Marta Cordea
Colectivul redacțional: Cristina Ș tefan (Bacă u), Florentin Popescu, Lucian Gruia (Bucureș ti), Daniela
Gıf̂u (Iaș i), Adrian Botez (Adjud), Constantin Stancu (Hațeg), Marin Pop (Zală u), Ionel Necula (Tecuci),
Mariana Pâ ndaru-Bâ rgă u (Deva), Anca Sır̂ghie (Sibiu), Menuț Maximinian, Elena M. Cım
̂ pan, Dorel
Cosma (Bistrița), Icu Cră ciun (Nă să ud), Olimpia Iacob (Timiș oara), Claudiu Porumbă cean, Nicoleta
Câ mpian, Carol C. Koka (Satu Mare).

ISSN 2501-1200
Redacția: Satu Mare, B-dul Să nă tă ții, bl. K2, ap. 6,
cod poș tal 440171, jud. Satu Mare
e-mail: marturii.culturale@gmail.com
tel: 0361-801824, 0746248263

Acest număr apare cu sprijinul Consiliului Județean Satu Mare, potrivit L. 350/2005.
În atenția colaboratorilor:
Responsabilitatea juridică pentru conținutul articolelor revine exclusiv semnatarilor acestora ca persoane individuale.
Sunt luate în considerare textele colaboratorilor expediate pe suport electronic. Materialele primite nu se returnează.
 )
Marturii culturale

Maria Olteanu - Picturi -

 Mãrturii editoriale
- cãrti, primite la redactie
, -

Iris-Adina Morar, Cu lumea într-o Satu Mare, 2017.

gară, poezie, Editura Citadela Satu
Mare, 2017.
Ovidiu T. Pop, Jurnalul unui ...
matematician,- studiu
biobibliografic, Editura Citadela
Satu Mare, 2017.
*** Gheorghe Glodeanu – 60,
studiu biobibliografic, ediție
îngrijită și editată de Aurel Pop,
Editura Citadela Satu Mare, 2017.
Diana Renata Labas, Aspecte din
viața și activitatea pictorului și prof.
Aurel Popp, studiu biobibliografic,
Editura Citadela Satu Mare, 2017.
Karina Necșe, Biografii uitate din
Primul Război Mondial: General
maior (r) Victor Popescu, artizan al
frontierei de nord-vest a
României,studiu biobibliografic,
Editura Citadela Satu Mare, 2017.
Ioniță G. Andron, schiță
biografică, articole, interviuri,
evocări, fotografii, ediție îngrijită de
Ștefan Haiduc, Editura Citadela
Doina-Laura Sibiceanu-Marița,
Semne mnemonice urme ale
spiritului ancestral metamorfozarea
lor în pictură, Editura Citadela Satu
Mare, 2017.
Debreczeni Eva, A boldogtalan
tollhercegnő – poezii în limba
maghiară, Editura Citadela Satu
Mare, 2017.
Gheorghe Glodeanu, Scriitori,
cărți, muze, ipostaze ale discursului
amoros în literatura română,
Editura TIPO Moldova, Iași, 2017.
Voicu D. Rusu, Nisipul clepsidrei
sparte, povestiri, Editura Inspirescu,
2017.
Szigeti Elvira-Marcela, Pădurea
Minunată, povestiri pentru copii,
Editura Surorile Lauretane, Baia
Mare, 2017.
Constantin Stancu, Arhivele de la
Hațeg – monografii, legende și
vivisecții, cronici literare, Editura
Crono Logia, Sibiu 2017.

Tuturor autorilor, colaboratorilor și cititorilor revistei le

dorim Sărbători Fericite și un An Nou cu multă bucurie!

La mulți ani !
Happy New Year!
Boldog Új Évet!