Revista Clubul Artelor Bifrost NR 15 Apr Iun 2023

REDACȚIA
Daniel ONACA
Maria NIŢU
Elena ARBUNEA
Maria Monica BOJIN
Cornelia ALEXOI
Andi DUMITRACHE
Adresa redacției:
Complex Rezidențial Răsărit de Soare
str. Liviu Rebreanu 46-58
sector 3, București
e-mail: office@bifrost.ro
facebook/Cenaclul-Bifrost
ISSN / ISSN-L 2668 – 9413
Redactare şi corectură: Maria Niţu
Concepția grafică: Andi Dumitrache
C l u b u l A r t e l o r B I F R O S T 2
Dragi cititori, dragi colaboratori,
Dorim ca această revistă de cultură, ce poartă acum noul nume al Clubului Artelor Bifrost
(continuator al fostului Club al Artelor Kibo Titan), să fie o pistă de lansare spre universul artelor,
univers fabulos, divers, vast, interesant și atrăgător. Invităm, pe această cale, pe oricine consideră că
are ceva de spus în acest domeniu să contacteze redacția și să înceapă o colaborare frumoasă și utilă cu
noi.
Fiecare autor care dorește să publice în această revistă este singurul răspunzător pentru
conținutul articolelor sale, pentru opiniile și orientările sale. Redacția își rezervă dreptul de a respinge
de la publicare materiale ce încalcă normele etice și juridice de orice fel, care aduc atingere valorilor
consacrate ale umanității, ce au o slabă calitate artistică sau care nu respectă convențiile privind
drepturile de autor.
Tema acestei ediții a revistei este CĂLĂTORII SPIRITUALE, iar cea a numărului 3 (16) /
2023 va fi IZVOARE ȘI FÂNTÂNI.
Redacția / 30 iunie 2023
coperta 1 – Grădina castelului Fontainebleau, Franța (foto: Philippe Salmon, 2022)
© Revista de cultură Clubul Artelor Bifrost. All rights reserved.

Copierea sau reproducerea conținutului revistei, pe orice suport tehnic, sunt interzise fără acordul scris al redacției.
SUMAR
Daniel Onaca – Privire de pe pod / Pe urmele temerarilor ........................................................... – pag.5
Maria Niţu – Eveniment / Sanda Buțiu și cochilia vieții .............................................................. – pag.7
Mihaela Șerbulea – Corespondențe japoneze / Călătorie la Tokushima - Insula Shikoku .......... – pag.12
Dan Romașcanu – Corespondențe israeliene / Călătorii imaginare, călătorii reale ..................... – pag.16
Philippe Salmon – Corespondențe franceze / Castelul Fontainebleau /

Le château de Fontainebleau ................................... – pag.21
Maria Monica Bojin – Corespondențe belgiene / Muzica înainte de toate !

Stagiunea muzicală 2023-2024 în Belgia ............................... – pag.24
Mihaela Suciu – Corespondențe germane / Întâlnire cu poezia lui

Nichita Stănescu la Berlin ........................................ – pag.26
Daniel Onaca – Corespondențe spaniole / O primăvară pe Tenerife sau

în zarea vulcanului Teide .................................... – pag.30
Carmen Focșa – Fața ascunsă a lumii / De la proverbe, la bancnota de 5 mii de pesos ............. – pag.35
Maria Niţu – Arta călătoriei / Olanda - între lalele, saboți, biciclete și mori de vânt .................. – pag.39
Andi Dumitrache – Prin muzeele lumii / Pictând viața – Johannes Vermeer (I) ......................... – pag.44
Mihaela Marilena Chițac – O zi din viața artistei / Alternanțe ................................................... – pag.50
Victoria Milescu – Poezie / Pretextul viața .................................................................................. – pag.51
Adriana Șerb – Poezie / Vis de copil ........................................................................................... – pag.59
Daniel Onaca – Micropoeme / Daostihuri - decupaje din Skania ............................................... – pag.61
Andi Dumitrache – Din loja iubitorului de dans / Sezonul de balet 2023-2024

la Covent Garden .......................... – pag.62
Cella Ilie – Debut / Aceeași primăvară ....................................................................................... – pag.65
Redacția – Semnal cultural / Știri de pe Planeta Artelor ............................................................. – pag.66
PRIVIRE DE PE POD
Daniel
Onaca Pe urmele temerarilor
Motto: „Oriunde v-ați îndrepta, îngrijiți-vă să prefaceți

călătoria voastră într-una lăuntrică. Pe de altă parte, cel ce
călătorește înlăuntrul său poate colinda întreaga lume.”
Multe sunt modurile de raportare la un fenomen atât de banal precum călătoriile. Banal și, în
același timp, fascinant. Cu cât mai lungi și mai dificile, cu atât mai fascinante. La un curs de literatură,
urmat după stabilirea mea în Suedia, profesoara ne-a întrebat în care țară de pe glob am visa să
călătorim. Dintre colegii mei suedezi, fiecare a răspuns că ar vrea să călătorească ba în Japonia, ba în
Australia, ba în nu mai știu care țară exotică. Când mi-a venit rândul, am răspuns că nu doresc să
călătoresc în nicio altă țară pentru că eu mă găseam deja în locul la care visasem să ajung: era tocmai
țara în care mă aflam! Răspunsul meu i-a nedumerit pe unii. Sunt sigur însă că, pentru cei care, la fel ca
și mine, au trăit în anii dictaturii lui Ceaușescu, el nu este chiar atât de „ciudat”.
Mulți dintre noi își amintesc desigur, cu cât jind ne uitam după mașinile străine care treceau prin
oraș; cum încercam să ghicim din ce țară veneau, citind literele de pe tăblițele de pe capotă: AU, GB,
S, DK (cele cu DK credeam că erau din Danemarca!)... Ori, ce ne mai buluceam în jurul unui coleg
care venea la școală cu câte un număr din revista „Bravo”. Ce entuziasmați eram să vedem cum se
ortografia numele unor formații de muzică pop aflate în mare vogă pe atunci!... Îmi amintesc, de
exemplu, cât de uimit am fost să văd cum se scrie Creedence Clearwater Revival (nume pe care nu
reușeam să-l pronunț de fel). Cum ascultam seară de seară melodiile transmise la Radio Luxembourg și
ne imaginam cum ar fi fost să le vedem „pe viu”!… Ce fantezii mai înfiripam despre țările unde
concertau acele grupuri; de unde proveneau… Cele mai multe erau din SUA, din Anglia… dar mai era
și ABBA… Toate acele vise rămâneau pentru mulți dintre noi doar la stadiul unor deziderate
intangibile.
Ce să percepem noi subtilități! „Fleacuri” de genul „călătoria cea mai importantă este cea care
duce spre sinele propriu”. Noi nu doream altceva decât, pur și simplu, să scăpăm din țarcul în care
societatea socialistă multilateral dezvoltată ne ținea prizonieri. Pentru noi călătoria însemna libertate!
Călătoriile la mare sau la munte nu erau călătorii adevărate. Erau mai mult recreații. Adevărata
călătorie nu era drumul „spre sinele propriu”, ci călătoria făcută peste hotare; și nu peste orice fel de
hotar, ci doar acela care ne despărțea de Occident. De „apusul” din cântecul formației Phoenix. Nici nu
se punea problema, „încotro?” „Oriunde, numai să scăpăm de aici”, era dorința noastră. Unul din foștii
mei colegi de liceu, care încercase și el să treacă Dunărea înot, a răspuns la anchetă că a făcut-o pentru
că voise să vadă Jocurile Olimpice de la München.
Poate că, inconștient, exista, pe undeva, și dorința de a descoperi orașe, locuri istorice și culturi
străine, de a cunoaște alți oameni, alte obiceiuri, de a dezvolta abilități de comunicare interculturală și
altele asemenea -- lucruri care, în lumea globalizată de astăzi, sunt de la sine înțelese. Numai că, pentru
noi, ele erau greu sesizabile în spatele unei realități impalpabile, dar mult mai puternice, care se numea
POFTA de a călători.
Pe urmă îmi amintesc și de marea dezamăgire trăită în lagărul de refugiați din fosta Iugoslavie,
după ce reușisem să trec granița. Până atunci nutrisem iluzia că toți cei care trec „dincolo” sunt
conștienți că se află la începutul unei călătorii esențiale și sunt doritori să înceapă o viață nouă, una
cinstită, spălată de răutăți, de dogme și de felurite prejudecăți. Nu mi-a trebuit mult timp ca să înțeleg
că mă înșelasem. Iar învățătura pe care am deprins-o la începutul propriei mele aventuri - deopotrivă
fizice și spirituale - putea fi sintetizată în cuvintele: „Călătorule, ești liber să-ți porți prejudecata prin
lume; închisoarea e în tine!”
Vincent van Gogh - Lan de grâu cu ciori

(ulei pe pânză, 50,2 cm × 103 cm, 1890)
EVENIMENT
Maria
Niţu Sanda Buțiu și cochilia vieții
„De la București la Timișoara este câtu-i de

la Timișoara la București, nici mai mult, nici mai
puțin”, s-ar zice, parafrazându-l pe Ion Creangă. Și
totuși, nu-i chiar așa! Atât de lung mi s-a părut
drumul până a ajuns Sanda Buțiu la expoziția
promisă de la Timișoara, și atât de scurt și rapid
drumul plecării spre București, că m-am revoltat
puțin pe acest timp care nu se pliază pe dorințele
noastre, chiar ca un sabotor!!
Născută la Bucureşti, în 11 mai 1958, Sanda
Buțiu a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae
Grigorescu”, Secția de Artă Monumentală -
Restaurare, 1981 şi este membră a U.A.P. Filiala
Bucureşti, Secția Pictură. Pe lângă expoziții
personale, e prezentă în diverse expoziții de grup, în
țară și în străinătate - Salonic (Grecia), Moscova,
Beirut (Liban), Praga, Berlin, Roma, New Delhi (India) etc., premiată, Menţiune de onoare la a IV-a
ediţie a Expoziţiei Internaţionale de Miniatură – Toronto, Canada, 1989, Certificat de excelenţă la
Competiţia de artă SOHO – New York, USA, 1995, Premiul la secţiunea de pictură în ulei, Salonul
Internaţional de Artă, Carcassonne, Franţa, 2001.
Entuziastul pictor Costin Brăteanu, într-o deschidere altruistă caracteristică, i-a propus o
expoziție personală la galeria sa, „Galeria Brăteanu” din Timișoara, într-o zi de martie 2023, o
expoziție ce s-a numit „Efemer”.
Invitația la vernisaj incita și prin selecții din prezentarea Doinei Mândru (istoric și critic de artă,
curator specializat în artă românească modernă, multă vreme directoarea Centrului Cultural Palatele
Brâncovenești de la Mogoșoaia): „Pictura Sandei Buțiu aruncă o privire senină, optimistă, lumii
înconjurătoare. Descoperă în cotidian nebănuite resurse de frumusețe și taină, în cele mai umile,
obișnuite lucruri sau flori, ocolind cu grijă orice urmă de solemnitate. Cred că dincolo de plăcerea de
a pune în valoare câte un detaliu, cu toate savorile care îl încarcă, relevant rămâne felul în care,
alegându-și și dispunând atât de neașteptat obiectele într-o natură statică, pictorița ajunge la
construcția unui univers paralel și autonom, liber, ghiduș, dezvăluind câte-o surpriză la fiecare privire
atentă.”
Aspect de la vernisajul expoziției „Efemer” – Timișoara, 30.03.2023
Mi-a plăcut mult să prezint expoziția Sandei Buțiu, cu o tușă proprie: în primul rând vorbeam
despre expoziția unei prietene, iar un prieten (dincolo de impresia exterioară rece a unui vizitator
oarecare, gen „imi place/nu-mi place”), pătrunde în interior cu căldura prieteniei, înțelegând acel
suflet al tabloului dincolo de tehnica lui, când simți cu sufletul autorul, într-o relație de empatie, pentru
că orice artist, în subtextul oricărei tematici, se exprimă pe sine însuși, astfel încât, dincolo de emoția
estetică obiectivă, transpar culisele sufletului de artist, când tabloul prinde viață, freamătă emoțional, e
viu. Te pătrunde acel mesaj emoțional strict necesar al artei, pentru că orice lucrare de artă, dacă nu e o
stare poetică, nu transmite o emoție, nu e artă.
Sanda Buțiu ne oferă, în acest flash pictural, o pictură luminoasă, plină de delicatețe și de o
prospețime aparte, parcă în arpegii de Bach, Mozart sau Chopin.
Poate din experiența de restaurator, e grija liniilor subțiri, precise, delicate, ca de stampe
japoneze, pentru că tablourile nu sunt în tușe groase, în culori puternice, intense, agresiv moderniste, ci
opus, în culori pastelate, odihnitoare, visătoare, ca o baladă pe „Muzica apelor” a lui Handel.
În tablourile cu natură statică prepoderente, în consens cu arta de restaurator, se relevă precizia
contururilor și rigoarea compozițională - grija pentru compoziția tablourilor. Nu e lăsat nimic la voia
întâmplării, a unui eventual efect spontan, ci e atent analizat, cu resposabilitatea mesajului înalt pentru
privitor. Sunt flori cvasi stilizate, într-o dominantă de albastru străveziu, de cristal, un alb argintiu,
într-un fundal în care se luminează totul.
Rolul gândului compozițional într-o natură statică este decisiv; totul este minuțios studiat, cu
precizie, fiecare element să fie în armonie cu celelalte și cu întregul, ca versurile unui sonet ori rondel,
într-o topică anume pentru ritm și rimă, într-o adevărată poetică picturală, ca scenografia într-un
spectacol – o punere în scenă a poveștii, a mărturisirii intimității unice.
Orice artist are lumea sa secretă și acolo iși caută expresia artistică, se caută pe sine, nu in viața
social superficială (spunea V. Brauner într-un interviu), astfel că fiecare artist se exprimă pe sine, când
se afundă în acea lume secretă a sa - locul inspirației - unde caută să se înțeleagă și să se definească pe
sine, astfel că avem o pictopoezie implicită, căci fiecare tușă devoalează poezia sufletului său, în
atmosfera mătăsoasă a sensibilității feminine.
Cochilia, prezentă ca un leitmotiv, e tocmai emblema acelei lumi interioare, ca vuietul mării în
interiorul unei scoici, din mulțimea ce va deveni nisipul oceanelor.
În consens, titlul expoziției, „Efemer” surprinde acest paradox al artei: efemerul vieții - cel din
obiectele materiale și stările de moment trecătoare - e abolit, detronat tocmai prin penelul artistului,
care oprește trecerea din vremelnicia sa, fixând-o pe pânză, în neefemer, în acea clipă de eternitate dată
de starea poetică a artistului, în complicitate cu cea de contemplație artistică a privitorului.
Am cunosut picturile Sandei Buțiu, invers acelor de ceasornic, de la expoziția de la Timișoara,
am pornit-o în amonte pe firul apei, la fiecare expoziție din urmă, până la debutul ei.
Printre galeriile bucureștene gazdă, a fost Galeria „Foișor”, din Centrul Cultural Palatele
Brâncovenești, Mogoșoaia, tot într-un timp de martie, 2017, cu expoziția „Atelier/ Studio”.
Curatoare, criticul de artă Doina Mândru notează: „Formată ca pictor monumentalist şi
restaurator la Institutul Nicolae Grigorescu, promoţia 1981, Sanda Buţiu a practicat, ani buni,
restaurarea de artă în paralel cu pictura de şevalet. Experienţa de restaurator este răspunzătoare pentru
timbrul special care-i marchează opera fundamental ancorată în tradiţia picturii româneşti postbelice în
care Sanda Buțiu impune prospeţimea privirii feminine. Practica restauratorului a generat tehnica
impecabilă și factura îngrijită a lucrărilor, atenţia pentru detaliu, pentru lucrul bine făcut. Nostalgia
picturii monumentale traspare şi ea în compoziţia naturilor ei statice, generând anvergura planurilor
principale, dispunerea aerată şi decorativă a obiectelor care alcătuiesc scenografia unui interior plin de
surprize, de amintiri şi de simboluri”.
Expoziția „Atelier”, prin preponderența naturilor statice, reînvie atmosfera de lucru și viața
intima a unui artist, spațiul său de suflet - atelierul ca simbol al vieții din culise, devoalând misterul din
spatele creației unei picturi, acea lume interioară proprie artistului, expusă nouă prin elemente efemere,
de uz cotidian, un ceainic, o floare, o vază, un fruct, dar care sunt înnobilate prin simțirea estetică,
plante luxuriante, scoici, pietre, cutii de acuarele, caietul de desene, manuscris, care dau seamă de un
univers intreg al poeticii sale picturale, natură statică cu colivie, zambile, bujori, cu flori de vară, de
primăvară, ori flori de toamnă, „Fereastră în atelier”, „După amiază în atelier”,„Metamorfoze” (cu aripi
mari, dar discrete de flutur), o scenografie a unui colț blând, plin de amintiri.
„Expoziția Atelier a Sandei Butiu oferă privitorului senzația de calm și voluptate, intimidate și
candoare.” (Roxana Păsculescu, critic de artă).
Expoziția de la Elite Art Gallery, (București, 2013), numită „Călătorii, Corăbii, Suvenire”,
devoala pasiunea inerentă unui artist pentru călătorii, reale sau imaginare, cu impresii, gânduri, trăiri,
amintiri din suflet și minte, tezaurizate în imagini picturale. Preponderente de data aceasta erau
peisajele, descoperind în Sanda Buțiu o peisagistă fină și profundă, „tablourile peisagistei Sanda Buțiu
reușesc să transmită impresia de lirism poetic condensat.”(Doina Păuleanu, directoarea Muzeului de
Artă).
Orice artist e devorat de călătorii interioare și imaginare , iar cochilia revine ca un simbol al
nostalgiei și atotcuprinderii călătoriilor.
Fiecare străbate spațiul în alt fel, cu alte amănunte, impresii, ori obiecte - suvenir. „O călătorie,
se confesa autoarea, nu e doar o deplasare spre un spațiu exterior, ci întotdeauna presupune o mare
călătorie interioară, spre noi înșine, spre miezul nostru pe care-l scoatem din spațiul în care se
desfășoară în viața de zi cu zi și-l mutăm să reacționeze, îl obligăm să fie altfel, să oglindească altă
realitate, alt adevăr (…) „Am ales frumuseţea, pentru că sunt mai multe direcții prin care putem
străbate diversitatea lumii, fără de care lumea n-ar putea exista, frumusețea ca adevăr, ca drum spre
care putem să călătorim”. Această frumusețe a lumii nu poate fi exprimată decât în imagini de multă
delicatețe, luminoase şi mereu cu o prospețime aparte, ca sensibilitatea petalelor florilor de mac.
Călătoriile în Normandia de exemplu, îi oferă prilejul unor superbe „Marine”. Tot în
Normandia a prezentat o expoziție de „Icoane pe lemn”, semn că în spatele creației proprii, dincolo de
efemer, e harul divin, inspirația fiind credința în „mâna care ne scrie”. „Merg pe mâna mâinii mele, și
știu că e bine, a inimii, a gândului, nu a rațiunii, pentru că arta nu e știință, precisă, cunoaștere, mai
degrabă e iluminare”, spunea V. Brauner într-un interviu.
Toate elementele arată puterea și darul de a se reinventa continuu, de la o expoziție la alta,
tematic și în tehnică - în ulei pe pânză, tempera, acuarelă, acril, guașe, colaje.
„Pictez pentru că sunt definitiv sedusă de frumusețea lumii materiale - chiar și atunci când e
devastată, ruptă, mai poate oferi un surprinzător detaliu în frumosul ei.” – Sanda Buțiu
(Fotografii din arhiva personală a pictoriţei Sanda Buţiu)
CORESPONDENȚE JAPONEZE
Mihaela
Şerbulea Călătorie la Tokushima - Insula Shikoku 四国
Mihaela Şerbulea, medic de profesie, doctor în biologie moleculară la Universitatea din Nagoya, trăieşte
în Japonia, ţara visurilor din copilărie, din octombrie 1993. De atunci, continuă să scrie jurnal zilnic, citeşte şi
călătoreşte în variate forme.
Japonia este un arhipelag format din, după ultimele calcule publicate în februarie 20231, 14.125
de insule. Astăzi voi povesti puțin despre Tokushima, una din cele patru prefecturi ale insulei Shikoku,
a patra insulă ca mărime. Denumirea Shikoku înseamnă „patru țări”, pentru că și acum este formată
administrativ din cele patru provincii tradiționale. Numele lor s-a schimbat oficial la revoluția Meiji, și
împreună au acum o populație mai mică decât orașul Yokohama, în care locuiesc.
Dorul de cunoaștere m-a împins să explorez cât mai mult din țara visurilor mele, în care am
venit inițial pentru 18 luni, acum aproape trei decenii. Anul trecut, când am participat la cursa ciclistă
pe Ruta Shimanami, care unește insula principală (Honshu) cu Shikoku, trecând peste alte câteva
insulițe din Marea Interioară Seto, mi-am propus spontan să vin în fiecare an în Shikoku.
Și ocazia pentru anul acesta a apărut brusc în mai, așa că am zburat pentru câteva zile la
Tokushima. Vizitasem această provincie, pe numele ei tradițional „Awa”, cel mai recent și în vara
anului 2021, dar chiar și locurile cunoscute pot apărea într-o lumină nouă în alt anotimp sau/și în
compania unor oameni noi.
1 Recount with digital map leads to doubling of listed Japanese islands | The Japan Times
Muntele Tsurugi - 剣山 - însemnand „sabie” are 1955 m înălțime și este plin de legende și
tradiții. Ca loc de antrenament pentru călugării din secta Shugendo (o combinație între religia animistă
Shinto și budism) este venerat din timpuri imemoriale și festivalul anual are loc în 17 iulie. Dar și între
1 și 15 august au loc ceremonii la care poate participa oricine. (foto) Dintre cei „100 munți faimoși din
Japonia” este unul din cei mai ușor de urcat, datorită liftului care te transportă de la parcare, la 200 m
diferență de nivel față de vârf, în 15 minute.
Am vizitat pentru a doua oară și strada cu case
tradiționale „udatsu”. În epoca Edo, aceasta zonă a devenit
renumită pentru cultivarea plantei de indigo și vopsitul
țesăturilor de cânepă și bumbac cu ea. Comercianții și-au
construit case cu o arhitectură specifică, având un sistem de
protecție împotriva extinderii incendiilor de la o clădire la alta,
numit „udatsu”. A intrat în vocabular expresia „îți ridici
udatsu” însemnând „ai reușit în afaceri”, „ai succes care îți
permite construcția aceasta specială”. Acum această zonă este
amenajată turistic, astfel încât arată aproape la fel ca în epoca
ei de glorie, inclusiv fără cabluri electrice (care sunt
subterane).
Cultivarea cânepii în Japonia este acum limitată la
această regiune, care are și un shrine cu emblema imperială
(crizantema cu șaisprezece petale) și blazonul cu frunza de
cânepă, de aici pornind, într-o procesiune specială, firele din care urmează să se țeasă straiele
ceremoniale ale împăratului.
Planta de indigo, cu care se obține minunata culoare albastră, este o alta sursă de mândrie
locală, arta aizome fiind practicată acum de foarte puțini meșteșugari, dar foarte îndrăgită atât din
punct de vedere estetic, cât și pentru proprietățile antibacteriene și benefice pielii. Procesul de extracție
a pigmentului albastru din frunzele verzi de Persicaria tinctoria implică o succesiune de operații, care
amintesc de transformările alchemice în evul mediu, utilizând toate elementele naturale și necesitând
un ciclu complet de anotimpuri.
Într-unul din satele în care populația a scăzut considerabil, o doamnă care a revenit la pensie în
localitatea natală confecționează păpuși, care aduc o notă mai veselă și inedită locului. Am aflat
ulterior că apare și în manualele de gimnaziu, la materia științe sociale.
Un alt loc remarcabil sunt coloanele de nisip Awano
Dochu - 阿波の土柱 - un fenomen geologic cunoscut și în
România.
Shikoku este de asemenea renumit ca unul din cele mai importante locuri de pelerinaj din
Japonia. Traseul, unul din puținele circulare din lume, cuprinde 88 temple oficiale și alte lăcașuri care
prin tradiție au legătură cu Kobo Daishi (Kukai), un călugăr budist din secolul IX. Dacă e parcurs pe
jos, se întinde pe 1200 km și poate fi efectuat din variate motive – religioase, pentru reculegere și
conexiune cu natura și cu sine, în memoria cuiva drag și altele. Este recunoscut recent ca o călătorie
vindecătoare, atât pentru trup, cât și pentru suflet.
Pălăria de paie și hainele albe sunt printre obiectele cele mai reprezentative, fiind atât practice,
cât și simbolice.
Văile din regiunea Iya sunt deosebit de pitorești și unul din motive sunt podurile suspendate,
confecționate din vrejii de Actinida arguta, un fel de kiwi sălbatic. E ușor să ne imaginăm cât de mult
au facilitat aceste poduri comunicarea între cătunele aruncate, precum cele din Apuseni, pe coaste
abrupte, unde se cultivă cel mult hrișca, pe lângă legume. Această zonă este una din cele 74 din 24 țări
desemnată de FAO drept Sistem de Importanță Globală pentru Agricultura Omenirii.
Un monument istoric impresionant pentru aspectul
uman este muzeul Casa Germană din Bando. În timpul
primului Război Mondial au trăit aici, între 9 Aprilie 1917 și 1
Aprilie 1920, circa 1000 germani care fuseseră luați prizonieri
în pensinsula Shandong, China, pe atunci teritoriu german. În
acest timp au avut loc 124 concerte, pe lângă alte reprezentații
de teatru, competiții sportive și alte manifestări culturale,
dovedind mărinimia și umanismul conducătorilor lagărului.
Aici a răsunat, pentru prima dată în Japonia, Simfonia a IX-a
de Beethoven, care, prin tradiție, se cântă aici la sfârșitul
fiecărui an de nenumărate coruri și orchestre, atât de amatori
cât și profesioniste. Interesant este că la sfârșitul războiului, o
parte dintre germani au preferat să rămână în locul de detenție,
pe când majoritatea au fost repatriați, dovedind profundele
legături și simpatia reciprocă față de populația locală.
Muzeul firmei farmaceutice Otsuka, deschis în 1998, este probabil unic în lume prin faptul că
expune replici ale celor mai renumite peste o mie de tablouri din arta occidentală, reproduse în faianță.
Cea mai recentă operă este „Terasa cafenelei noaptea” de Van Gogh, aducând la 17 numărul
capodoperelor din muzeu ale acestui faimos artist.
Tokushima este renumită și pentru fenomenul de vârtejuri de la Naruto, produse de curenții
marini cei mai rapizi din Japonia (și pe locul 4 din lume) din strâmtoarea care poarta același nume cu
îndrăgitul erou de desene animate.
De data aceasta, am făcut o vizită în micuța insulă Tebashima, în care nu e niciun semafor, nu
circulă niciun vehicul motorizat pe singura „stradă”, cu o populație de 30-40 locuitori, dar cu o specie
de alge - Lamprothamnium succinctum - pe cale de dispariție, care trăiește numai într-un iaz cu apă
semi-sărată de aici.
Sper că relatarea mea despre excursia din colțul nord-estic al insulei Shikoku a fost plăcută și
nu prea obositoare pentru cititori.
Yokohama, 6 iunie 2023
(Fotografii: Mihaela Șerbulea)
CORESPONDENȚE ISRAELIENE
Dan
Romașcanu Călătorii imaginare, călătorii reale
Dan Romașcanu, corespondentul nostru în Israel, s-a născut în București, unde a trăit primii 31 de ani de
viață. Absolvent al Facultății de Automatică și Calculatoare a Universității Politehnica din București, a emigrat
în Israel în 1984, unde a lucrat ca inginer specialist în domeniul comunicațiilor și al Internetului.
Din 2016, își dedică mai mult timp familiei (doi băieți, un număr în creștere de nepoți) și pasiunilor care
l-au însoțit cea mai mare parte a vieții: călătoriile, cărțile, filmele, teatrul, artele plastice, muzica de jazz, blues și
clasică, sportul vizionat de pe canapeaua din salon, scrisul și comunicarea pe Internet. Despre toate acestea, Dan
Romașcanu a scris și scrie la numeroase reviste și portaluri culturale în România (Filme și Cărți, Literatura de
Azi, Revista Familia, și acum Clubul Artelor Bifrost) și Israel (Alchemia, Nautilus, Jurnal Israelian) și pe blogul
său personal The Catcher in the Sand.
La început a fost imaginația. Nici nu putea fi altfel. M-am născut și am crescut într-un loc și în
niște timpuri în care nu aveam nicio speranță de a avea permanent un pașaport în buzunar. „Cu
buletinul la Paris” nu putea fi încă nici măcar un titlu de comedie. Nu îndrăzneam nici măcar să visez
că o călătorie într-o altă țară sau chiar pe un alt continent va fi la fel de ușor de transformat în realitate
precum un telefon și achitarea unui bilet de călătorie care valorează a 10-a sau a 20-a parte dintr-un
salariu, sau poate chiar precum a te sui în automobil dimineața și a porni spre sud sau spre vest. Când
mi-am câștigat libertatea cu prețul unui exil care nu aveam cum ști dacă va fi temporar sau permanent,
am câștigat și dreptul de a visa că ceea ce îmi imaginam va putea, mai curând sau mai târziu, să devină
realitate. Călătoriile mele au avut întotdeauna un preludiu în imaginație. Visele au durat uneori decenii.
Provocarea trimestrială a revistei „Clubul Artelor Bifrost” m-a determinat să încerc o comparație între
călătoriile imaginare și realitățile pe care le-am întâlnit în cele trei decenii de când, cu orice ocazie și
cu orice pretext, încerc să transform în realitate cât mai multe dintre călătoriile mele imaginare.
Călătorii spirituale? Toate, în fapt, și cele imaginare și cele reale, s-au petrecut, se întâmplă și vor avea
loc în spirit. Am ales, din colecția de fotografii acumulate în ultimul deceniu pe norul internetic, șase
imagini care ilustrează locuri despre care am visat și realități cu care mi-am confruntat visele.
Prima imagine nu poate fi decât din Paris. Parisul nu doar l-am visat, ci l-am și învățat. Lecțiile
mele particulare de limba franceză au început undeva între vârstele de 4 și 5 ani. Profesoară îmi era
doamna Cernescu, soția unui erou aviator, întemnițat de comuniști și mama unui tânăr regizor ale cărui
montări aveau să facă vâlvă pe scenele bucureștene, într-o perioadă de timpuriu și fragil dezgheț
ideologic. Alfabetul l-am învățat în paralel pe texte românești și franceze. Ceea ce mă fascina la lecții
erau însă mai ales relatările despre
Paris, orașul luminilor, orașul dragostei
și al libertății. Cu o hartă în față și cu un
manual de franceză cu ilustrații ale
reperelor principale din Paris,
parcurgeam împreună cu doamna
Cernescu străzile pariziene, ne înfioram
de grosimea zidurilor de la
Conciergerie, unde fusese întemnițată
Marie Antoinette, ne ridicam privirile
spre Turnul Eiffel, petreceam zile
întregi în Louvre, mergeam la Operă și la Olympia, dar mai ales admiram Sena de pe poduri. Când am
ajuns la Paris, m-am simțit ca acasă. Cunoșteam locurile și mi se părea că pot închide ochii și merge pe
străzi. Fusesem acolo de atâtea ori în visurile mele. Firesc, deci, imaginea pe care am ales-o este cea a
insulei de la Cité, văzută de pe Ponts des Arts. Sulița turlei de la Notre-Dame, retezată de incendiul din
15 aprilie 2019, străpunge un cer în care norii zadarnic încearcă să oprească luminile.
Este foarte greu să alegi o singură fotografie care să reprezinte Statele Unite ale Americii. Este
o țară imensă cât un continent și diversă cât un univers întreg. Are multe locuri fermecătoare și
semnificative, are multe altele care șochează, uimesc sau strivesc. Este o lume care se cere descoperită
și înțeleasă, și asta nu este deloc ușor
pentru vizitatorul european. Am multe
locuri preferate în America, dar dintre
acestea am ales un instantaneu luat din
goana autobuzului, la ora unui apus de
soare, la Washington, DC. Recunoașteți,
desigur, clădirea. Este Casa Albă,
simbolul puterii americane, locul unde
de două secole se decide în mare măsură
soarta lumii. Capitala americană este cu
totul altfel decât mi-am imaginat-o.
Desigur, în centrul ei se află Casa Albă, Capitoliul, Monumentul. Pe marginea uriașei alei se găsesc
clădirile muzeelor Smithsonian care păstrează comori inestimabile ale artei, istoriei, gândirii umane.
Orașul însă este divers și colorat, și poate că cele mai interesante cartiere sunt cele universitare sau ale
boemei, care coexistă în mod surprinzător cu lumea politicienilor și a înalților funcționari
administrativi. Precum în aproape orice colț al Americii, și aici am găsit o unitate a contrastelor. Chiar
și Casa Albă, la ceas de seară și după o ploaie torențială, capătă o frumusețe specială și o dimensiune
umană.
De Londra m-am îndrăgostit la
prima vedere. Imaginea pe care mi-o
formasem din lecturi era a unui oraș
cețos și rece, cu străzi întunecoase și cu
siluete de criminali sau de cerșetori
amenințând permanent liniștea
burghezilor baricadați în locuințele lor.
Londra sfârșitului de secol 20 și
începutului de secol 21 este însă foarte
diferită de cea pe care mi-o imaginam
din romanele marilor clasici ai
literaturii engleze. În primul rând, orașul este mult mai luminos și vremea mult mai însorită decât
susține reputația. Cum am lucrat câțiva ani pentru o firmă engleză, am călătorit de destule dăți la
Londra pentru a prinde acolo toate anotimpurile și toate variațiile lor. O singură dată am trăit
experiența faimoasei ceți, dar ce ceață era! Nu vedeai la doi metri, iar transportul pe Tamisa a fost
întrerupt pentru câteva ore (eram împreună cu unul dintre băieții mei și plănuisem să călătorim pe apă
până la Greenwich). Am mult mai multe amintiri cu zile însorite însă. M-a uimit diversitatea
locuitorilor. Trăiesc în Londra probabil mult mai mulți străini decât englezi născuți aici, iar în ultima
vreme limba română a ajuns a treia limbă ca număr de vorbitori în capitala britanică. Viața culturală
este formidabilă - muzică de toate felurile, teatre, muzee (cu intrare gratuită!) la cel mai înalt nivel
posibil. Cine vrea însă să înțeleagă cu adevărat Londra și pe londonezi trebuie să intre într-un pub și să
bea un „pint” de bere cot la cot (la propriu!) cu localnicii. Eventual la ora unui meci de fotbal, rugby
sau cricket.
Călătoriile mele imaginare în Praga au început în august 1968, atunci când trupele sovietice au
invadat Cehoslovacia pentru a înăbuși „Primăvara de la Praga” și cu asta speranța vreunei
democratizări într-un stat comunist. Două decenii mai târziu, „Revoluția de catifea” a demonstrat că
istoria nu este ireversibilă și că speranța și dorința de libertate nu pot fi ucise de gloanțe. Unul dintre
primele locuri pe care le-am căutat atunci când am ajuns în Praga a fost Piața Venceslas, pe care o
văzusem în câteva zile dintr-o fereastră de relativă libertate și la televiziunea română în 1968 și locul în
care studentul Ian Palach s-a
transformat în torță umană, într-un gest
disperat de protest faţă de ocupație și de
tiranie. Am cunoscut însă și alte aspecte
ale Pragăi. Am colindat orașul vechi, cu
monumentele civilizației medievale a
Boemiei, dar și cu ceea ce a mai rămas
(sinagogi și un imens cimitir) dintr-una
dintre cele mai mari comunități
evreiești din Europa Centrală. L-am
căutat pe Kafka pe străzile întortocheate
ale orașului și l-am găsit într-o casă memorială cu o lucrare de o obrăznicie politică exemplară în curte.
În fine, și Praga are fluviul său, care desparte zona mai aglomerată a orașului de Hrad - castelul care
găzduiește palatele istoriei Boemiei și prezentului Republicii Cehe. Peisajul Orașului de Aur la orele
după-amiezii este unul dintre cele mai formidabile pe care am avut șansă să le văd vreodată.
Despre Japonia mai am încă multe vise care așteaptă să se transforme în realitate. Este țara care
mă fascinează poate mai mult decât oricare alta din lume. O țară cu o istorie foarte diferită, datorită
caracterului său insular și condițiilor speciale în care s-a dezvoltat și cu o cultură care din multe puncte
de vedere este diametral opusă celor în
care am fost educat și în care am trăit și
trăiesc. Am călătorit de trei ori în
Japonia, dar de fiecare dată a fost vorba
despre călătorii profesionale, în care
mi-am petrecut mult mai mult timp în
săli de conferințe, decât pentru a vizita
și înțelege țara. Planurile de a vizita
Japonia pe îndelete, ca turist, de a
cunoaște această țară atât de depărtată
din toate punctele de vedere, au fost
curmate de pandemie. Sper să fi fost vorba doar despre o amânare. Din puținul pe care am apucat să-l
cunosc, m-au impresionat în special oamenii - extrem de diferiți de ceea ce credeam și chiar de
imaginea pe care mi-o formasem despre ei din filmele lui Kurosawa sau Ozu. I-am găsit a fi extrem de
prietenoși, de dornici de a ajuta, de curioși și voitori în a comunica, deşi pentru marea majoritate dintre
ei, barierele de limbă sunt greu de surmontat. În fine, așa cum am făcut și o fac în multe locuri, am
căutat lăcașurile lor spirituale, templele dintr-o țară în care coexistă credințe străvechi, buddhismul
importat din Asia continentală și catolicismul în expansiune. Experiența a fost, din nou, cu totul
specială.
Călătoria cea mare a vieții mele a durat vreo două ore și un sfert. A avut loc în 1984, anul în
care am primit aprobarea cererii de emigrare. Două ore și un sfert care despart cele două capitole
importante ale vieții mele. Despre Israel am visat în primii 31 de ani de viață. De atunci trăiesc în
această țară și trăiesc această țară. Când locuiam în România, Israelul era mai mult decât o altă țară, era
un ideal, un concept, o țintă spirituală.
Pentru a petrece „anul viitor la
Ierusalim” se rugaseră multe generații -
părinții, bunicii, străbunii până la
rădăcinile exilului. Mie mi-a fost dat să
le împlinesc rugăciunile. Țara pe care
am întâlnit-o este foarte diferită de ceea
ce am visat. Și în bine și în rău. A
devenit patria mea, a doua mea patrie,
dar așa cum nu voi putea nicicând s-o
uit pe prima, nu cred că aș mai putea
trăi în altă parte decât în a doua. Despre Israelul modern și despre renașterea poporului evreu în țara sa,
minunea secolului 20 cu realizările dar și cu contradicțiile sale, am scris și voi mai scrie. Locul în care
însă trebuie început este Ierusalimul - orașul cel mai fascinant, cel mai divers, cel mai absorbant, cel
mai periculos și cel mai magic din lume. Prezentul și viitorul nu pot fi înțelese fară a înțelege trecutul.
Tocmai de aceea am ales ca ilustrație din albumul meu virtual imaginea modelului Ierusalimului antic
plasată la Muzeul Israel din inima Ierusalimului modern, având în centrul său locul cel mai râvnit și
mai adorat din lume - Muntele Templului.
Peste câteva săptămâni voi împlini 70 de ani. Sper ca picioarele și punga să mă ajute să mai fac
mulți ani de acum înainte călătorii reale. Și când acestea se vor sfârși, căci există un sfârșit la orice,
rămân imaginile, rămân amintirile, și voi putea relua călătoriile imaginare. Călătoriile spirituale - reale
și imaginare - nu contenesc atâta vreme cât trăim.
(Foto: Dan Romașcanu)
CORESPONDENȚE FRANCEZE
Philippe
Salmon Castelul Fontainebleau /
Le château de Fontainebleau
Această reședință regală, și apoi imperială, este situată la aproximativ șaizeci de kilometri sud-est
de Paris. François I a fost cel care a demolat vechiul castel și a întreprins o nouă construcție în stil
renascentist. Ulterior, suveranii vor aduce modificări dar și măriri, aripi noi la castel, iazuri, grădini.
În timpul Revoluției Franceze, castelul va fi golit de mobilier, iar incendiul va devasta anumite
părți. Napoleon a fost cel care, în 1804, l-a readus la viață.
Astăzi, Fontainebleau este unul dintre cele mai frumoase castele din moștenirea franceză.
Cette résidence royale et ensuite impériale se situe à une soixantaine de kilomètres au sud-est de Paris.
C’est François 1er qui fera raser l’ancien château-fort et entreprendra une nouvelle construction de style
Renaissance. Par la suite, les souverains apporteront des modifications mais aussi des agrandissements, de
nouvelles ailes au château, des étangs, des jardins.
Pendant le Révolution française, le château sera vidé de son mobilier et le feu dévastera certaines parties.
C’est Napoléon qui, en 1804, le fera revivre.
Aujourd’hui, Fontainebleau fait partie des plus beaux châteaux du patrimoine français.
Maria
CORESPONDENȚE BELGIENE
Monica Muzica înainte de toate!
Bojin Stagiunea muzicală 2023-2024 în Belgia
„Muzica înainte de toate!” - o spunea, și ce frumos, Verlaine...

Sunt lunile de vacanță, dar suntem deja cu gândul la stagiunile muzicale din toamnă, pentru a
duce mai departe atmosfera pe care o va lansa Festivalul Enescu, în 27 august. Și pentru că unul din
ansamblurile celebre ale Belgiei, Collegium Vocale Ghent, va fi la București în 15 septembrie, iată un
bun pretext pentru a vă face câteva recomandări utile, dacă vă gândiți să treceți prin această țară,
începând din octombrie.
La Centrul Bozar din Bruxelles, se va afla
minunata Orchestră a Filarmonicii din Viena pentru a
fi dirijată de energicul, dar sensibilul Daniel Harding.
Solist – Frank Peter Zimmerman, care a cântat, între
altele, pe viorile deținute de Fritz Kreisler și,
respectiv, de Arthur Grumiaux. Două lumi
contrastante, anume, Concertul pentru vioară de
Elgar, despre care compozitorul spunea că este însăși
expresia sufletului său, și Simfonia „Din Lumea Nouă” de Dvořák, vă sunt propuse în 3 octombrie.
Spectacole de dans, vizite ghidate, opere în concert și, bineînțeles, spectacole de operă sunt
programate de Teatrul La Monnaie din Bruxelles.
Aș spune că punctul central al viitoarei stagiuni este
Iulius Cezar în Egipt de Händel, în care rolul
principal feminin va fi susținut de extraordinara
Cecilia Bartoli, una din extrem de puținele cântărețe
despre care se poate spune că fie o detești, fie o
adori, pentru că nu există cale de mjloc (v-ați dat
seama, probabil, că fac parte din a doua categorie),
într-atât sunt de particulare vocea și interpretarea ei.
Cecilia Bartoli va cânta la Bruxelles, în 27 octombrie.
Trei evenimente am selectat de la Sala
Flagey.
În 8 decembrie, cvartetul înființat de
violonista Corina Belcea și considerat unul din
cele mai bune la nivel mondial, va interpreta,
cu dinamismul și profesionalismul cu care a
obișnuit publicul din întreaga lume, lucrări de
Mozart, Schubert și Dvořák.
Renumit pentru versiunile date, sub conducerea unicului Philippe Herreweghe, muzicii lui
Johann Sebastian Bach, Collegium Vocale Ghent a pregătit pentru 24 ianuarie anul viitor, atât o cantată
a acestuia, cât și lucrări ale unui văr îndepărtat, Johann Ludwig.
În 7 februarie 2024, Daniil Trifonov, unul din marii virtuozi contemporani ai pianului, va fi
însoțit de artistul, numit pe bună dreptate un „ambasador al violoncelului de secol XXI”, Gautier
Capuçon. Împreună, vor cânta Debussy, Prokofiev și Rahmaninov – acest din urmă compozitor, inclus
în program datorită seriei dedicate lui de Sala Flagey,
pentru a marca 150 de ani de la nașterea sa.
De la Opera din Anvers, am selectat un recital de
lieduri. Baritonul Kartal Karagedik, cunoscut publicului
pentru rolurile sale în opere de Verdi și Mozart, va fi
însoțit de legenda Helmut Deutsch, pianistul care a dus
arta acompaniamentului la nivelul de „excepțional”. Cei
doi vor cânta, în 9 octombrie, un program integral
Schubert, maestrul liedului.
Și la Opera din Liège are loc o întreagă
serie de spectacole, însă m-am oprit asupra unui
ciclu dedicat celor mai mici dintre melomani. Sub
titlul „Figaro, bărbierul din Pădurea fermecată”,
copiii pot urmări o adaptare a operei rossiniene.
Plină de fantezie și de umor, trimite atât la creația
originală, cât și la universul fabulei, căci
personajele sunt o bufniță, o vulpe, un bursuc și o nevăstuică. Excelentă modalitate de a-i apropia pe
toți de spectaculozitatea muzicii lui Rossini!
CORESPONDENȚE GERMANE
Mihaela
Suciu Întâlnire cu poezia lui Nichita Stănescu la Berlin
Născută pe meleaguri argeșene, Mihaela Suciu a urmat studiile universitare la Iași. Pasiunea pentru
scris, manifestată încă din copilarie, s-a concretizat în câteva cărți didactice și beletristice. A debutat în 1999 la
Editura Didactică și Pedagogică cu: Mister și frumusețe cu neștiute fețe. Texte comentate și Dicționar selectiv de
dificultăți ale limbii române. A fost autor de manuale școlare și alte materiale auxiliare didactice. Din cele mai
recente scrieri beletristice (proză scurtă și versuri), amintim: Căsuța viorie și bogata ei împărăție (2019),
Oglinzile chemării și Amintirile nu încap într-o valiză (2020), apărute la Editura ePublishers, București.
Pentru mine întâlnirea cu poezia înseamnă o sărbătoare a sufletului, este un ceas tainic de
comuniune a sinelui cu universul. După cum afirma Tudor Arghezi, poezia este însăși viața, e umbra și
lumina care catifelează natura și dă omului senzația că trăiește cu planetele lui în cer.
Când este vorba însă de poezia lui Nichita Stănescu, care ajunge dincolo de granițele României,
prin intermediul traducerii ei, trăirea individuală se convertește într-un sentiment colectiv mult mai
înălțător, bucuria de apartenență spirituală la o cultură națională ce aspiră să se integreze în spațiul
cultural european, printr-un reprezentant de seamă al literaturii române.
Pe Nichita Stănescu îl recomandă lumii o operă care s-a impus prin noutate, originalitate și un
limbaj novator. Stau mărturie și numeroasele premii obținute: Premiul Uniunii Scriitorilor în 1964 - O
viziune a sentimentelor, 1969 - Necuvintele, 1972 - Cartea de recitire, 1975 pentru antologia de
poezie Starea poeziei (selecție de autor), Premiul Internațional „Gottfried von Herder" (1975), Premiul
„Mihai Eminescu" al Academiei Române pentru volumul de poezii Opera Magna (1978), Premiul
„Cununa de aur" a Festivalului Internațional de Poezie de la Struga, Macedonia iugoslavă (1982). În
1979 se presupune că a fost nominalizat de Academia Suedeză la Premiul Nobel pentru Literatură,
alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul a fost poetul grec Odysseas
Elytis. Nu știm dacă Nichita Stănescu a fost nominalizat la premiul Nobel sau doar propus, pentru că
desecretizarea voturilor se face după 50 de ani.
La mijlocul lunii februarie 2023, am avut privilegiul de a participa la o seară literară inedită, o
dezbatere pe marginea traducerii în limba germană realizată de scriitorul Ernest Wichner a volumului
de versuri 11 Elegii de Nichita Stănescu, ce urmează să fie tipărit în acest an în Germania.
Evenimentul a fost organizat de două mari instituții din capitala Germaniei, Institutul Cultural „Titu
Maiorescu”, al cărui director este domnul Cristian Niculescu, și de instituția gazdă Haus für Poesie
(Casa Poeziei), reprezentată de domnul Matthias Kniep. Evenimentul a fost dedicat comemorării a 40
de ani de la moartea marelui poet, iar la dezbatere au participat scriitorul Ernest Wichner, profesorul
universitar Horațiu Gabriel Decuble de la Universitatea din București și scriitorul Alexandru Bulucz
din Berlin.
Așadar, versul lui Nichita Stănescu a stat sub semnul unui dialog între trei generații, care și-au
exprimat opiniile despre inefabilul și originalitatea limbajului poetic în construirea universului artistic
al poetului român și dificultățile pe care le presupune o traducere a poeziei dintr-o limbă romanică
într-una germanică.
Vă propun să-i cunoaștem mai întâi pe invitații la această masă rotundă, buni cunoscători ai
limbilor română și germană, mari iubitori și creatori de poezie.
Ernest Wichner (foto - centru) s-a
născut la 17 aprilie 1952 în Zăbrani, județul
Arad. În 1975, a fost nevoit să-și întrerupă
studiile de germanistică începute la
Universitatea din Timișoara, când a emigrat în
R.F.G. A continuat studiile de germanistică și
politologie la Freie Universität din Berlin. În
1988 debutează cu volumul de versuri în limba
germană Steinsuppe (Supa de piatră), iar în
2001 îi apare un volum de povestiri Alte
Bilder. Geschichten (Tablouri vechi. Povestiri), inspirat de o călătorie de creație în Bulgaria, volum
apărut în limba bulgară la Sofia și în germană la Berlin. În 2003 apare volumul de versuri Einzahlt der
Wolken (Singularul norilor), la Editura Fundației Culturale Române, București, ediție bilingvă
româno-germană, traducerea în limba română fiind realizată de Nora Iuga.
În perioada 1988-2002 a fost director adjunct la Literaturhaus (Casa Literaturii) din Berlin, iar
din 2003 este directorul acestei instituţii până în 2017. Din 1991, aceasta își schimbă denumirea în
Haus für Poesie (Casa Poeziei). În calitate de director al acestei instituții, Ernest Wichner a fost
implicat de-a lungul anilor în pregătirea a numeroase evenimente culturale, finalizate cu volume
alcătuite de unul singur sau în colaborare, în urma unor laborioase documentări asupra unor autori, a
unor momente şi epoci de istorie culturală. A tradus în germană integral sau parțial operele a numeroşi
autori români, dintre care amintim: Ana Blandiana, Daniel Bănulescu, Max Blecher, Mircea
Cărtărescu, Nora Iuga, Ion Mureşan, Norman Manea, Gellu Naum, Cristian Popescu, Dumitru
Ţepeneag, Varujan Vosganian. A publicat poezie, proză și eseistică, a coordonat numeroase antologii.
Gabriel Horațiu Decuble (foto - dreapta) s-a născut în 1968, la Sângeorz-Băi. Este scriitor,
filolog și traducător. A studiat germanistică, romanistică și filologie clasică la Iași, Paris și Freiburg.
Este în prezent profesor de istoria literaturii germane și de literatură comparată la Universitatea din
București. A fost lector de limba română la INALCO (Paris) și profesor invitat la universitățile din
Heidelberg și Berlin (Humboldt). A publicat în limba germană volume științifice despre hagiografie și
despre filozofia lui Nietzsche. A scris în limba română volume de poezii (Epistole și alte poeme,
2001; Eclectica, 2007), un roman (Tu n-ai trăit nimic, 2014), antologii de autori. A tradus din
Goethe, Schopenhauer, Meister Eckhart, Brecht și alții.
Alexandru Bulucz (foto - stânga) s-a născut în 1987, în România, la Alba Iulia, unde a locuit
până la 13 ani. Apoi a emigrat în Germania și a făcut studii de germanistică şi literatură comparată la
Frankfurt Main. Este poet, editor, traducător și critic literar. Volumul de debut Aus sein auf uns a fost
publicat în 2016. Pentru volumul Was Petersilie über die Seele weiß (Ce știe pătrunjelul despre
suflet) a primit în 2019 premiul Wolfgang-Weyrauch. În prezent trăiește în Berlin.
Scriitorul Ernest Wichner a vorbit despre motivul care l-a determinat să traducă acest volum de
versuri. Ne-a mărturisit că, citind traducerile în limba germană din opera lui Nichita Stănescu făcute
anterior, n-a înțeles prea bine nici limbajul și nici mesajul poetic și atunci s-a hotărât să aprofundeze
lectura în limba română și să încerce el însuși o traducere în limba germană care să-l ajute să-și
formeze o părere proprie despre semnificațiile versurilor din acest volum. De ce a ales volumul 11
Elegii? Poate ar trebui să aflăm părerea criticii literare și a poetului însuși. Criticul literar Eugen
Simion considera că a fost cea mai buna carte a lui Nichita Stănescu. Putem spune că este volumul cel
mai unitar și în sens filosofic, mai dogmatic al lui Nichita Stănescu, hotărât să dea acum o viziune
coerentă demonstrativă despre filosofia sa lirică.
Cu toate că înaintea acestui volum poetul mai publicase încă trei volume, iar pentru unul
primise premiul Uniunii Scriitorilor, el însuși stabilește o ierarhie valorică a operelor sale, considerând
că acest volum publicat în 1966 este debutul său. Iată ce mărturisea într-unul dintre interviurile sale,
difuzate de TVR: 11 Elegii este debutul meu. Debutul meu este evident într-o criză de timp interior,
dar într-o maximă contemplare exterioară. 11 Elegii cel puțin pentru mine sunt dovada începutului
poeziei mele. Aceste cuvinte demonstrează căutarea continuă a esențelor, faptul că poetul Nichita
Stănescu era un spirit veșnic nemulţumit de sine.
În continuare, s-a discutat despre împrejurările în care cei doi interlocutori ai scriitorului Ernest
Wichner l-au cunoscut pe Nichita Stănescu și opera sa. Horațiu Decuble a precizat că nu l-a cunoscut
direct pe poet, dar a aflat în perioada adolescenței sale multe lucruri din mass-media, care-l promovau
intens pe Nichita Stănescu. Valoarea operei sale a fost recunoscută de critica literară, iar poetul era
prezent la televiziune unde i se luau interviuri sau se recitau versurile sale. Considera că a fost unul
dintre cei mai mediatizați poeți postmoderni. Cunoaşterea în profunzime s-a realizat în anii următori
prin lectura operei sale.
Alexandru Bulucz, care s-a născut la cinci ani după moartea poetului, l-a cunoscut pe Nichita
Stănescu prin intermediul operei și a materialelor înregistrate cu poetul în diferite împrejurări.
Momentul cel mai emoționant a fost acela când în Casa Poeziei au răsunat versurile lui Nichita
Stănescu în cele două limbi, în limba germană citite de scriitorii Ernest Wichner și Alexandru Bulucz,
iar în limba română de profesorul universitar Horațiu Decuble. Cu siguranță că cei prezenți s-au
împrietenit cu poezia lui Nichita Stănescu, într-o atmosferă de înălțare spirituală. Ascultând și eu
versurile în limba română, mi-am amintit cu nostalgie de prima mea întâlnire cu poetul Nichita
Stănescu, în anii studenției, în Aula Universității „Alexandru Ioan Cuza " din Iași.
Era un om fermecător, cu o lumină intensă în privire, ce se revărsa haotic și umplea Aula, iar
noi studenții ne împărtăşeam din această lumină și-i urmăream fascinați gesturile și vorbele. A coborât
de la prezidiu, unde au rămas doar profesorii din universitate și s-a așezat în partea dreaptă a Aulei, de
unde ne putea cuprinde cu privirea pe toți. Era seducător prin dezinvoltura și sinceritatea sa inocentă,
iar publicul îl recepta cu admirație și căldură. Trăia intens momentul rostirii, dintr-o dorință nestăvilită
de a dărui celorlalți ceva din zbuciumul său interior, îmbrăcat în lumina cuvântului, într-o neistovită
generozitate și risipire. Chiar dacă nu înțelegeam prea bine limbajul său poetic, îi veneram libertatea și
curajul de a propune un nou stil în poezie.Versurile sale auzite atunci Foaie verde de albastyu / mă
doare un cal măiastru m-au urmărit de-a lungul timpului, sporindu-mi mirarea, dar și dorința de a le
descifra sensul. Ele au reprezentat cheia care m-a ajutat să deschid o ușă spre lumea poeziilor sale. A
doua întâlnire a fost trei ani mai târziu, în anul patru de facultate, la orele de curs și seminar. La
cursurile de limba și literatura contemporană, studiam, pe lângă alți scriitori, pe Nichita Stănescu și
Marin Sorescu, care deveniseră doi scriitori clasici în viață. Atunci și acolo s-au pus bazele unei
legături sufletești durabile cu universul liric al lui Nichita Stănescu. După mai bine de 40 de ani, m-am
întâlnit din nou cu opera lui Nichita Stănescu, la Berlin.
Dezbaterile din acea seară mi-au întărit convingera că poetul, care cerea imperativ Dreptul la
timp chiar prin titlul unui volum de-al său, a câștigat în fața posterității dreptul la nemurire. Cei 50 de
ani de viață, din care 23 de creație literară, au însemnat pentru poet o ardere interioară intensă,
concretizată într-o operă vastă, deschizătoare de noi drumuri, pe care nimeni după el n-a reușit să
meargă.
(Foto: Mihaela Suciu)
CORESPONDENȚE SPANIOLE
Daniel
Onaca O primăvară pe Tenerife
sau în zarea vulcanului Teide
Puerto de la Cruz este unul din cele mai

îmbietoare orășele din arhipelagul insulelor
Canare. Situat pe coasta de nord a Tenerifei,
clima sa caldă și atmosfera plăcută de acolo au
atras vizitatori privilegiați încă de la începutul
secolului al XIX-lea. Turistul de astăzi nu știe
la ce să se oprească, ce să admire mai întâi:
clădirile istorice din orașul vechi, giganticul
complex de piscine, parcurile, restaurantele
pitorești, barurile atrăgătoare… Zic să le luăm
pe rând.
Orașul vechi, care datează de la începutul
secolului al XVI-lea, a devenit o destinație
turistică exclusivă pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea. În centrul lui se află Plaza del Charco,
principalul punct de întâlnire, atât pentru localnici, cât și pentru vilegiaturiști. Situată în nordul orașului
vechi, la câțiva pași de plaja El Muelle, este o zonă verde, străjuită de palmieri și arbori de origine
indiană. În jurul ei sunt o mulțime de magazine, restaurante și chioșcuri de înghețată. Învecinată cu un
labirint de străzi înguste, este animată până la orele târzii ale nopții.
Casa Vămii, un edificiu masiv, de culoare albă, construit în 1620, este singura clădire civilă care
se mai păstrează din perioada colonizării. În prezent, Casa găzduiește un birou de informații turistice,
Muzeul de Artă Contemporană Eduardo Westerdahl precum și diverse expoziții de artă permanente sau
doar temporare.
Biserica Sf. Francisc, construită între anii 1599-1608, adăpostește sculpturi și tablouri de mare
valoare artistică. Printre ele am remarcat lucrări datând din perioade istorice diferite, cum ar fi un
Christos răstignit, în stil gotic, sau imaginile sfinților Ioan Botezătorul și Francisc de Assisi (de unde și
numele) din secolul al XV-lea. Poate că cel mai valoros tablou este cel al Fecioarei din Guadelupa
(ocrotitoarea poporului mexican) adusă în Tenerife de monseniorul Flores Göber, în anii 1950. Acesta
a și condus biserica, timp de mai mulți ani.
În fața ei se află părculețul Plaza de Víctor Pérez, împodobit cu o încântătoare fântână arteziană.
Această oază de verdeață a fost amenajată încă în anul 1904, în cinstea medicului Víctor Pérez, unul
din primii promotori al turismului în acest oraș-stațiune. Același arhitect (i-am pierdut numele) a
amenajat și faimosul Hotel Taoro, situat pe una din colinele impunătoare ce veghează stațiunea. Am
aflat că e vorba despre un edificiu istoric, așa că m-am hotărât să urc până acolo, să văd despre ce e
vorba.
„Muntele Taoro” se cheamă înălțimea respectivă și își merită pe deplin denumirea, pentru că este
deosebit de înaltă și de abruptă, chiar dacă ascensiunea turiștilor e înlesnită de alei cu trepte și o șosea
în serpentină. Ca să ajung sus, am preferat să o iau per pedes (de unde mașină?), pornind de-a lungul
aleii largi, numită Paseo de los Cipreses, datorită chiparoșilor care o umbresc. Se mai numește și Calle
Agatha Christie, botezată astfel după numele cunoscutei autoare, care, în anul 1927, a locuit pe insulă o
scurtă perioadă.
Cu un an mai devreme, aceasta suferise o dublă lovitură (moartea mamei și despărțirea de soț).
Bolnavă de depresie, a beneficiat aici de tratament psihiatric. A fost cazată tocmai la prestigiosul hotel
Taoro, împreună cu Rosalind, fiica ei, și secretarul Carlo. În timpul șederii sale, a scris episodul „The
Man from the Sea” din cartea „The Mysterious Mr. Quin” (1930), în care face numeroase referiri la
Paseo de los Cipreses. (Întâmplările din „Mrs. Marple și cele treisprezece probleme” sunt și ele plasate
în pitorescul peisaj al arhipelagului.)
Dar Agatha Christie este doar una din șirul persoanelor simandicoase care, de-a lungul anilor, au
locuit la acest hotel. Una dintre ele a fost faimosul explorator Alexander von Humboldt. Cât despre
William Wilde (tatăl lui Oscar Wilde) și Marianne North, o celebră pictoriță britanică, trebuie că și ei
i-au călcat pragul, din moment ce au vizitat celebra Grădină Botanică, aflată nu departe de Muntele
Taoro. Multe dintre lucrările Mariannei North, cu motive din Tenerife, au fost pictate chiar aici. Am
mai aflat că în Grădina Botanică londoneză din Kew sunt expuse toate cele 832 de picturi ale ei.
Așadar, aveam destule motive să vizitez și eu hotelul. Din păcate… ce am găsit acolo nu a corespuns
deloc așteptărilor mele. În prezent, faimoasa clădire din Parcul Taoro este dezafectată! Da. Este o
clădire goală, fără nicio utilitate.
Ascensiunea mea nu a fost totuși zadarnică, pentru că am avut parte de ALTE surprize plăcute.
Hotelul, cum spuneam, se află pe Muntele Taoro. Din vârf se deschide o panoramă impresionantă
asupra întregii stațiuni. În parcul din apropierea hotelului, am dat peste bustul unei scriitoare cubaneze.
Pe plăcuța de pe soclul statuii am citit că autoarea a fost adoptată de orașul Puerto de la Cruz. Am
presupus că era vorba de o dizidentă care a fugit de dictatura lui Castro. Ulterior am aflat că lucrurile
nu stăteau deloc așa.
Dulce María Loynaz (1902-1997) a fost o cunoscută
poetă și romancieră care, în anii 1930, a găzduit în casa sa
din Havana intelectuali și artiști celebri, precum Federico
García Lorca, Juan Ramón Jiménez, Gabriela Mistral, Alejo
Carpentier și mulți alții. În 1951 a fost declarată fiică
adoptivă de către municipiul Puerto de la Cruz, locul de
naștere al soțului ei. Deci asta era explicația! Mai merită
adăugat faptul că, în anul 1958, María Loynaz a publicat „Un
verano en Tenerife”, volum în care își împărtășește
experiențele din insulele Canare, dar în care oferă și o
mulțime de date despre istoria, geografia, flora și fauna
arhipelagului. Prin urmare, cred că titlul de care s-a bucurat,
nu i-a fost acordat doar din considerente… familiale.
Foarte aproape de fostul hotel Taoro se mai află două obiective turistice pe care însă nu am
apucat să le vizitez; rămâne pentru data viitoare (pentru că mă voi întoarce, acolo, negreșit!). Este
vorba despre Biblioteca Engleză, construită în 1903 în stil englezesc, în mijlocul unei grădini,
concepută și ea tot conform tradiționalei estetici englezești, bănuiesc. Am mai aflat că acel loc a fost
cândva un punct de întâlnire pentru membrii comunității britanice de pe insulă. Locașul dispune de
peste 30.000 de volume și o mare colecție de filme, seriale TV și documentare. Ce fel de bibliotecar
am fost eu, dacă „mi-a scăpat” o asemenea bijuterie? E drept că la Biblioteca Municipală din centru, o
frumoasă clădire cu trei etaje, am fost, chiar în mai multe rânduri, dar... asta nu este nicidecum o scuză.
Mai este apoi Biserica Anglicană, inaugurată în 1891 și construită în stil neogotic (englezesc,
bineînțeles).
Asta a fost povestea mea despre „muntele vrăjit”. Cine coboară de pe el se poate opri la Grădina
Botanică, și aceasta un loc plin de minunății. „Litri Site Garden”, cum se numește ea în pliantele
turistice, este cel mai vechi parc din Tenerife. Amenajată la sfârșitul secolului al XVIII-lea, adăpostește
numeroase plante tropicale și subtropicale din Africa și America de Sud. Are o imensă colecție de
orhidee, precum și una de specii rare de copaci, printre care, cel mai mare (și mai vechi) arbore dragon
din arhipelag - simbolul Insulelor Canare (alături de care și Mircea Cărtărescu a ținut să pozeze, atunci
când a vizitat municipiul).
Multe ar mai fi de povestit despre acest loc minunat. Mă limitez să notez doar că parcul ține de
un conac construit în 1730, fost sediu al unei companii olandeze exportatoare de vin. În anul 1774 a
ajuns în posesia unei familii britanice și tot proprietate a englezilor a rămas până în ziua de astăzi. Casa
este deci reședința privată a unor „străini de neam”. La sediul lor, englezii obișnuiau să organizeze
petreceri cu participarea unor oameni de seamă. Dintre ei îl amintesc doar pe exploratorul poliglot Sir
Richard Francis Burton. Acesta a fost primul european care a intrat în orașul sfânt Mecca (îmbrăcat în
straie musulmane), a descoperit lacul Tanganika, dar, mai ales, a tradus în engleză cele trei celebre
scrieri erotice orientale: „ The Kamasutra”, „The perfumed Garden” și „The Arabian Nights”.
După acest „obositor” excurs, împănat cu detalii cultural-istorice, poate că nu ar fi rău să ne
întoarcem în centrul vechi al orașului, cu labirintul lui de străduțe. Dacă nu pentru altceva, măcar ca să
ne oprim pe terasa unui restaurant. Poate fi ales unul cu profil balcanic, pentru a testa un meniu „de pe
la noi”. Mai trebuie să povestesc ce gust au sărmăluțele cu smântână și gulașul unguresc stropit cu vin
rubiniu? Vin care, dacă e să-l cred pe unul din chelneri, e stors din strugurii recoltați de la podgoria
aflată nu mai departe decât la o aruncătură de băț de locul unde se află localul.
La extremitatea opusă a stațiunii, cea din sud, pe drumul ce duce spre sătulețul Punta Brava, se
află un alt punct de atracție. Este vorba de Loro Parque. Știusem de acest loc, încă din anii trecuți, dar
nu am intrat acolo niciodată, crezând că adăpostea doar felurite specii de papagali. Acum însă, în
ambianța vegetației luxuriante de acolo, pe lângă mulțimea de papagali, flamingo și alte păsări exotice,
am descoperit gorile, pinguini, delfini, lei, tigri, crocodili… Am dat și peste mulți români pe aleile
întortocheate ale parcului. La un moment dat, mi s-a părut chiar că erau mai mulți români decât
germani (care, în prezent, formează majoritatea turiștilor din Tenerife). Înainte de încheierea periplului,
am mai trecut odată pe la crocodili, fapt ce m-a făcut să consider că se putea face economie de spațiu
dacă erau plasați împreună cu hipopotamii. Nu cred că s-ar fi deranjat unii pe alții. Părerea mea se baza
pe observația că, pe parcursul celor trei ore petrecute în incinta parcului, reptilele nu s-au mișcat niciun
milimetru de la locul lor. În fine… părerea mea!
Punta Brava, pitorescul sătuleț, din apropiere de Loro Park este și el un loc încântător. Terasa
cârciumii din centru mă atrăgea de fiecare dată când treceam pe lângă ea, dar de fiecare dată rezistam
eroic tentației de a mă opri acolo. M-am oprit, în schimb, la biserica Sf. Rita, din apropiere. Privit din
exterior, edificiul pare modest, dar odată ce intri în el, descoperi o ambianță primitoare, cu un design
modern. Lângă altar sunt expuse mai multe sculpturi, printre care cea a Sfintei Rita de Casia și a
Sfântului Francisc de Assisi. Pe mine însă cel mai mult m-a impresionat plafonul de lemn lucrat
manual, remarcabil prin ingenuitate, eleganță și distincție.
Nu pot încheia rapida mea trecere în revistă fără să mă opresc la cele două plaje din Tenerife,
excelente locuri de relaxare. Playa Jardín a fost proiectată de arhitectul canarian César Manrique. Este
o zonă verde la care se ajunge traversând un parc cu vegetație bogată. Plaja dispune de toate facilitățile
pe care și le dorește un turist pretențios: șezlonguri, umbrele, loc de joacă pentru copii, dușuri, toalete,
chioșcuri cu răcoritoare, baruri… Cu toate acestea însă, locul meu preferat a fost Lago Martiánez, un
imens complex de piscine în aer liber, situat la 600 de metri nord-est de Plaza del Charco. Are șase
bazine și o lagună cu apă cristalină. Datorită marilor sale dimensiuni, complexul nu este niciodată
aglomerat. Găsești peste tot câte un șezlong retras, fie la soare fie la umbra unor palmieri. Este
adevărat că intrarea în Lago Martiánez e cu plată, dar… pe ce să cheltui banii când te afli într-o
călătorie de plăcere? Pe cărți?!
Iată că, ajuns la finalul însemnărilor mele, am reușit performanța de a nu pomeni, nici măcar în
treacăt, despre obiectivul geografic cel mai important al insulei: vulcanul Teide! Socotit a fi cel mai
înalt munte al Spaniei, îl poți vedea de la zeci de kilometri distanță, cam așa cum în Malmö, de
exemplu, se vede Turning Torso. Mai multe nu povestesc despre el pentru că și așa m-am întins prea
mult la vorbă. Poate, cu altă ocazie…
(Fotografii din arhiva personală a autorului)
FAȚA ASCUNSĂ A LUMII
Carmen
Focșa De la proverbe, la bancnota de 5 mii de pesos
Carmen Focșa s-a născut în București în anul 1950. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România. În
timpul studenției, a debutat în revista Amfiteatru, debut datorat poetei Ana Blandiana cu care a menținut o lungă
și frumoasă relație de prietenie.
A colaborat la diverse reviste literare (România literară, Luceafărul etc.), atât înainte, cât și după anul
1990. A publicat mai multe volume de versuri și proză, printre care și antologia de autor Frunza sfințită de vânt
la Editura Bifrost, în anul 2021.
Născută în Chile, în 1889 - anul când în România se stingea

Eminescu, Lucila de Maria Godoy Alcayaga, devenită poetă celebră sub
pseudonimul Gabriela Mistral, părea să fi pășit cu stângul, în primii ani
ai copilăriei. Viața de elevă i-a fost extrem de scurtă; directoarea școlii,
după ce a acuzat-o pe timida - de atunci - școlăriță că și-a însușit
fraudulos o anume cantitate de coli de scris destinate distribuirii
elevilor, i-a îndemnat pe pretinșii păgubași s-o bată cu pietre, iar pe
părinții acesteia s-o retragă de la școală, neavând, chipurile, dotarea
intelectuală minimă. (Un amănunt: directoarea – acuzatoare - nașa
fetiței! Vorba proverbului: „Ferește-mă, Doamne, de prieteni, că de
dușmani mă feresc singur!”) Dumnezeu a lucrat în favoarea ex-școlăriței prin Emelina - sora mai mare,
învățătoare, care a ajutat-o nu doar să se alfabetizeze, dar și mai târziu, când „retardata” devine, la
cincisprezece ani, ajutoare de învățătoare, apoi, profesoară (autodidactă!), colaborând cu Ministrul de
resort din Mexic, în vederea implementării reformei învățământului... De aici, până la ascensiunea
politică n-a mai fost decât un pas: de-a lungul anilor, îndeplinește funcția de consul, în mai multe țări
din America Latină și Europa. Necăsătorită, a avut un fiu adoptiv - nepot de frate, conform actelor, fiu
biologic - potrivit unor păreri care se bazează exclusiv pe asemănarea fizică, nefericitul sinucigându-se
la vârsta de 18 ani, în 1943. Doi ani mai târziu, în 1945, Gabriela Mistral a primit PREMIUL NOBEL
PENTRU LITERATURĂ - fiind prima femeie din America Latină onorată cu asemenea distincție...
Partea spectaculoasă a vieții sale abia acum începe... După o conferință susținută în America, a fost
acostată epistolar (cum o fi procurat adresa, mă întreb eu acum, când, cu internetul la-ndemână, nu
reușesc să aflu un e-mail, necum o adresă poștală a cuiva domiciliat într-o altă țară) de o anume Doris
Dana, o tânără având jumătatea vârstei poetei, pretextul fiind un articol al Gabrielei Mistral despre
Thomas Mann, pe care tânăra îl tradusese și publicase într-o culegere. Ca și când ar fi dus lipsă de
omagii, Gabriela Mistral își invită admiratoarea în Mexic - unde se afla în misiune diplomatică, la acea
dată, și, din admirație în admirație, se ajunge la un gest care echivalează - în opinia mea, și nu numai -
cu o sinucidere morală...
Pe internet, există imagini filmate de la ultima vizită a Gabrielei Mistral în Chile, în 1954, filmări
din 1957 - când, decedând la New York, a fost adusă în Chile, unde s-a instituit doliu național, și, de
asemenea, din 1960, când osemintele i-au fost transferate de la Santiago la Montegrande - locul
copilăriei sale, unde i s-a construit un mausoleu; dacă acestea ar fi singurele mărturii privind felul în
care era, nu doar apreciată, ci de-a dreptul divinizată în Chile, și tot ar fi destul pentru a stârni
consternare, când Gabriela Mistral, la aproape 60 de ani, când avea, cum se spune, lumea la picioare,
cu sănătatea ruinată de un diabet descoperit târziu, plus probleme cardiace, necunoscând limba
engleză, se autoexilează în SUA, dându-se „legată fedeleș” în mâinile tinerei D.D., locuind împreună,
G.M. stăpânită permanent de teama că ar putea fi abandonată, mai ales că, după o vreme, diabetul îi
afectase vederea. Vreme de circa zece ani, D.D. se afișează cu suspectă insistență alături de G.M., care
o prezenta drept secretară a ei.
Gabriela Mistral a decedat în ianuarie,1957. Doris Dana, beneficiară a testamentului întocmit de
către G.M. în favoarea ei, dar și a unei alte prietene, Palma Guillen, realmente devotate de-a lungul
întregii vieți - a decedat în 2006 (născută în 1920), moștenitoare fiindu-i o nepoată. Nepoata, preluând
inclusiv o mare cantitate de manuscrise ale Gabrielei Mistral, a socotit oportun să le pună la dispoziția
țării de baștină a poetei, și a procedat în consecință. Atunci, a explodat „bomba”care a propulsat-o pe
G.M. pe lista personalităților gay din istorie: scrisori ale poetei, către Doris Dana, care, ulterior au fost
publicate în cartea „DORIS,VIDA MIA”. Nu insist asupra cărții; au făcut-o cercetătorii vieții și operei
deținătoarei Premiului Nobel, dispunând de posibilități extinse. Mă voi opri doar la un singur moment,
petrecut în Florida anului 2005, când un anume Luis.R.Vera a intervievat-o pe Doris Dana. Amintind
faptul că G.M. nu era preocupată de vestimentație, având o garderobă modestă, D.D.spune, nu înainte
de a preciza că G.M. nu era bogată: „...I-am cumpărat eu o haină de lână...”, ca și când premiata cu
Nobel ajunsese la mila ei. Recunoaște că nu a fost niciodată secretara poetei, ceea ce era conform
realității - că, de fapt, limba spaniolă a învățat-o de la Mistral... Să fi uitat octogenara că a intrat în
atenția poetei prin scrisori scrise în limba spaniolă?! Apoi, cum putea s-o învețe spaniola, cineva care
nu cunoștea engleza?! N-ar fi fost în avantajul ei, să susțină varianta consacrată - precum că ar fi fost
secretară, ori i s-o fi părut dezonorantă poziția de angajată?! Întrebată dacă a fost plătită pentru
serviciile făcute, D.D. neagă, adăugând că nu era cazul, fiindcă provenea dintr-o familie foarte bogată.
Cum rămâne cu oferta Gabrielei Mistral de a-i plăti datoriile?! Dar cu cea prin care îi propunea o sumă
lunară pentru a se întreține, doar pentru a-i sta alături?! (Precum se vede, scrisorile cu pricina nu
conțineau exclusiv declarații amoroase!) Dar cu economiile făcute de Mistral pentru a-i cumpăra o casă
pe malul mării (scrisoarea din martie,1953)?! Întrebată dacă între ea și poetă au existat relații intime,
(pesemne, ceva zvonuri circulau încă de când D.D. era în viață, iar „bomba” păstrată în pod, încă nu
explodase) D.D. a negat categoric, susținând că relațiile lor au fost precum între mamă - fiică. Atunci,
oare, cum se poate interpreta fraza: „Îmi cunoști trupul, dar nu-mi cunoști sufletul...” care i-a scăpat
poetei din condei?! A urmat, desigur, întrebarea dacă fiul poetei îi era nepot - conform actelor - sau fiu
biologic, potrivit unor zvonuri. „Da, era fiul ei biologic... Am ezitat mult dacă să dezvălui asta, dar
m-am gândit că, dacă voi muri, n-o să se afle adevărul...” declară senină D.D., adăugând că, foarte
probabil, în vremurile noastre, însăși poeta ar fi făcut această mărturisire, imposibilă în trecut, când un
asemenea adevăr ar fi iscat scandal. „Aveți vreo dovadă?” - insistă interlocutorul. „Asemănarea
perfectă; este replica ei...” - a venit, cu aplomb, răspunsul, care a atras o altă întrebare, absolut firească:
„Cine a fost tatăl copilului?” Aici, D.D. s-a întrecut pe sine: „... Un italian, cu care a avut o aventură...
I-a și uitat numele... Nu l-a mai văzut de atunci... „Să zicem că era adevărat: doamna consul a avut un
copil nelegitim, dar... nu mai știa cu cine... N-ar fi fost preferabil un răspuns de felul: „Nu cunosc, am
evitat subiectul sensibil având în vedere sfârșitul cumplit al băiatului...” împăcând, astfel, „...și capra, și
varza” ori, potrivit proverbului: „E mai aproape pielea, decât cămașa”, a vrut, prin această imagine a
unei femei obișnuite, mamă de copil, să întărească declarația legată de relațiile celor două?! Unul
dintre biografii Gabrielei Mistral, Luis Vargas Saavedra admite că e posibil ca aceasta să fi făcut, către
finalul vieții, o asemenea confidență-consecință, fie a faptului că i-a plăcut atât de mult ideea, încât a
ajuns s-o și creadă, fie a tendinței spre mitomanie, fie a unei scleroze cerebrale confirmate medical;
aici, însă, vorbim despre atitudinea acelei D.D. față de cea de care și-a legat numele - singurul merit
care a scos-o, oarecum, din anonimat. Personal, dețin o dovadă a cărei descoperire îmi aparține
exclusiv, care dă un răspuns precis în această dilemă, asupra căreia voi reveni cu alt prilej; deocamdată,
trimit la o fotografie din februarie, 1925 - anul nașterii copilului - care o înfățișează pe G.M. pe puntea
unui vapor, înconjurată de persoane din anturajul ei, revenind în Chile, după o călătorie prin mai multe
țări din Europa: poartă o ținută sport (pantaloni - vestimentație rarisimă la femei, în acea vreme), nu
pare a avea o sarcină avansată (fiind foarte corpolentă, G.M. putea să pară însărcinată fără să fie), cum
ar fi trebuit, având în vedere că, potrivit actelor, copilul s-a născut în Spania, la 1 aprilie 1925 - dată la
care G.M. se afla în Chile, ocupându-se de mama ei, bolnavă, și nu însoțită de Palma Guillen la Paris,
pentru a naște, așa cum, în același interviu, se arată atotștiutoare, D.D. Cât despre asemănarea fizică,
așa cum Doris Dana semăna leit cu... actrița Katherine Hepburn fără să-i fie rudă, de ce n-ar fi semănat
un copil cu mătușa lui?! „Dar Chile continuă să creadă că acel copil îi era nepot...” insistă autorul
interviului. „Chile crede ce vrea să creadă...!” răspunde, oarecum deranjată, D.D. Să-mi fie cu iertare,
dar o logică elementară îmi spune că, dacă o țară ar avea de ales, pentru simbolul național, între „A
Queer Mother for the Nation” (titlul unei cărți de Licia Fiol Matta) și imaginea idilică a unei mame
hetero cu un copil - fie el și „din flori”, chiar dacă mama ocupa o poziție socială superioară, ar alege,
cu siguranță, a doua variantă, adică, dintre două rele, pe cel mai mic. În completarea autoportretului de
„fiică” devotată, D.D. afirmă că: „...în America, n-am lăsat-o niciodată singură, că nu știa limba...”
Orice om de bun - simț s-ar întreba ce rost au avut scrisorile expediate inclusiv din America, dacă
destinatara s-ar fi aflat în proximitatea expeditoarei?! Cum rămâne cu scrisoarea din septembrie -
octombrie 1952, în care G.M. îi reproșează că, plecată de acasă de două luni, nu a dat niciun semn, și
că necunoașterea limbii o împiedică pe îngrijorata „mamă” să se intereseze la bancă unde anume a fost
utilizat cecul în alb, pe care îl luase la plecare, pentru a putea astfel s-o localizeze?! Dacă, pe parcursul
interviului, D.D. a afișat seninătate, degajare, în final, s-a arătat deranjată că în filmul „Pasagera” -
inspirat din biografia Gabrielei Mistral, personajul Lucila (Gabriela Mistral de mai târziu) se dezbracă
în vederea unei scene erotice cu un bărbat - D.D. acuzând, din acest motiv, statul chilean că nu a
prețuit-o cum se cuvine pe G.M. Las în sarcina psihologilor să analizeze această confuzie între
personajul real și cel fictiv, din film, întrebându-mă ce altceva decât prețuire înseamnă existența a
numeroase școli, universități, muzee care poartă numele Gabrielei Mistral, statui care o reprezintă, plus
chipul ei reprodus pe bancnota de 5 mii de pesos. Cât despre Gabriela Mistral – poeta – ar fi
binemeritat Nobelul, chiar dacă, la începutul secolului 20, ar fi scris doar poezia „Mă fac frumoasă
când te uiți la mine”.
În loc de concluzii - dictonul: „După mine-potopul” - existent, probabil, în subconștientul celei
care a păstrat, vreme de jumătate de secol, scrisorile buclucașe, atrage și un proverb care o vizează pe
semnatara lor: „Ce-și face omul cu mâna lui...”
(Foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Gabriela_Mistral#/media/File:Gabriela_Mistral_1945.jpg)
ARTA CĂLĂTORIEI
Maria
Niţu Olanda - între lalele, saboți,
biciclete și mori de vânt
Pe lângă călătoriile culturale, cu aventuri prin muzee sau la diverse spectacole, ori dincolo de
mirajul unor obiective arhitecturale istorice - castele, mănăstiri, case memoriale etc., am descoperit
parfumul și culoarea unor călătorii florale, cum a fost cea în Olanda – (cu abțibildul clasicizat „Țara
Lalelelor”), pentru că orice călătorie o poți metamorfoza într-o voluptuoasă cale de cunoaștere.
De fapt, izvorul și matca aventurii a fost, ca de obicei, o excursie a „Clubului Artelor Bifrost”,
la Amsterdam (orașul cu 160 de canale, numit pentru asta „Veneția Nordului”), timp de o săptămână
(chiar de-am fi avut mai mult timp în portofoliul nostru, tot n-ar fi fost de ajuns.)
Nationale Opera & Ballet și Het Concertgebouw din Amsterdam
Am savurat o călătorie culturală cu program dens: cu baletul „Lacul Lebedelor”, interpretat de

Dutch National Ballet la Opera Națională Olandeză, cu un concert simfonic cu Royal Concertgebouw
Orchestra (Concertul nr 1 pentru pian de Ceaikovski, la pian Gabriela Montero – pianistă din
Venezuela), cu Concert Katie Melua - la Lingen, Germania (la 250 km de Amsterdam), cu picturile de
la Muzeul de Artă Rijksmuseum, Amsterdam, unde ne-am mai și uitat cu jind la expoziția eveniment
Vermeer (cu bilete epuizate încă din a treia zi de la prima strigare!), iar în
final, finis coronat opus, încununarea triumfală cu regal Van Gogh (la
Muzeul Van Gogh din Amsterdam și apoi la cel de pe domeniul Kröller-
Müller (din Parcul Național Hoge Veluwe din Otterlo, la 80 km de
Amsterdam) cu cea mai mare colecție particulară Van Gogh.
Ca revanșă că am ratat expoziția Vermeer (care-mi devenise drag
prin lumina de Eden din centrul tablourilor sale - doar 37 - picta puțin, cam
două tablouri pe an), am mers la Delft (foto-stâmga), orașul natal (în același
timp și oraș al porțelanului - regatul alb pictat cu albastru), unde ne-am consolat cu copiile tuturor
tablourilor (dar despre toate acestea poate fi o altă poveste, lungă și minunată, pe altădată!).
Acum, centrul atenției este Grădina de lalele Keukenhof, căreia
i-am dedicat o zi întreagă, grădină gândită ca o expoziție a lalelelor și a
florilor cu bulbi din primăvară, deschisă vizitatorilor din 1950. În secolul
XV, parcul făcea parte din domeniul Castelului Teylingen, drept grădină
de legume necesare pentru bucătărie (Keukenhof - înseamnă „domeniul
bucătăriei").
Nu aș fi scris anume despre asta, dacă un tricou cu lalele n-ar fi
legat călătoria aceasta, ca un cordon ombilical, cu o altă minunată nouă
experiență în ale călătoriei, o croazieră pe Mediterana: într-o ieșire pe
puntea vasului (numit drag „ Musica”) îmi pusesem mândră tricoul de culoarea vișinii coapte, pictat pe
piept cu un buchet luminos de lalele și pe care, dedesubt, scria parcă poznaș „Kuekenhof”, semnătura
locului vizitat. Un cuplu vesel, ambii cu păr blond și ten deschis-nordic, mă interpelează prietenește:
„Hello, my friend! You are from Netherland?!”, și astfel un tricou și un
desen cu un buchet de lalele au deschis o întâlnire și o amiciție surpriză,
undeva în largul mării.
Nu-mi plac clișeele, par sintagme de „limbă de lemn”, care
încorsetează totul în acea definire, dar aceasta, „Țara Lalelelor”, se pare că
nu putea fi evitată: peste tot, în toate rondurile, parcurile, vasele mari
ornamentale stradale etc. erau plantate lalele, de toate culorile și uriașe:
față de anemicele lalele din grădinuța mea parcă erau ca „din grădina
ursului”.
Parcul Keukenhof - cea mai mare grădinã de flori din lume (pe 32 hectare), Edenul Europei, cu
7 milioane de lalele, e un regal floral din martie până-n mai (perioadă când concurează cu muzeele
celebre, ori orice alte atracții din Olanda, prin fluxul de vizitatori). Grădina
împărățește în Olanda de Sud, la sud de Haarlem, la jumãtatea distanței
dintre Amsterdam şi Haga, în orășelul Lisse, în Bulb Region (De
Bollenstreek) – regiune care cuprinde cale de 30 de km răsfățul florilor cu
bulbi (anual, se face o paradă florală a bulbilor, în aprilie – Bloemencorso,
în cadrul Festivalului Lalelelor).
Nu aflăm doar lalele, ci tot evantaiul de flori de primăvară cu
bulbi, pentru mozaicul coloristic și diversitate întru libertatea fantezistă a
aranjamentelor florale: râuri de lalele, de narcise galbene și albe combinate
cu zambile albe, mov, roz, anemone, muscari (acele „zambile cu
struguri”), orhidee, anthurium, crini, imperialele Fritillaria, în
orchestrație cu Rhododendroni cu flori sângerii, ori cireși japonezi în
floare.
Mă familiarizase cu o astfel de călătorie florală Parcul din
Timișoara (Parcul Justiției) unde de câțiva ani e plin de fâșii colorate de
lalele, ca petalele unui curcubeu, în aprilie-mai. Și cu mult înainte, din
adolescență, savuram consacrata „Simfonie a lalelelor” anuală din aprilie
- mai, din Pitești.
Crezusem astfel că vom trece repede prin vestita Kuekenhof. Nu bănuiam miracolul care ne
aștepta discret. Elena, romantica noastră, își propusese chiar să vină și a
doua zi, să treacă pe-ndelete pe lângă toate minunile de ronduri, arabescuri
florale (și nu-i joacă - sunt cam 15 km de alei, în labirintul acesta de
splendoare florală).
În plus, în ideea unui cenaclu al artelor, în fiecare an, printre flori
sunt instalații de artă, din bronz, cupru, lemn etc., aceste alei fiind cele mai
ofertante socluri și săli de expoziție de prezentare a artei în aer liber.
Sunt peste 3000 de nume de lalele, am întâlnit, pe lângă laleaua
„Katie Melua”, și laleaua „Maria Brâncoveanu”, „Salmon Impression”,
Tulipa „Mon Amour”, fiecare floare având numele ei, Muscari „Pink
Sunrise”, Hyacinthus „Delft Blue”…
Laleaua neagră e doar un mit, nu există sub formă naturală, se obține
combinând două tipuri de lalea ce dau un mov foarte închis, care, în
anumite unghiuri de lumină, poate părea neagră.
Laleaua a ajuns aici din Turcia: chiar
numele „tulipa” are la origine cuvântul turcesc
„tulbend” (turban), forma florilor fiind
asemănătoare cu forma turbanelor purtate de
sultani în Imperiul Otoman. Ca simbol al
bogăției, întâlnim floarea stilizată și pe
ceramica veche ori covoarele orientale.
Sosită aici prin secolul 17, și ajunsă mai valoroasă ca aurul, a determinat chiar o tumultuoasă
perioadă de aur, ca un El Dorado de Tulip, „Tulip mania”, într-o concurență fructuoasă de a crea cât
mai multe soiuri și hibrizi de lalele, unii stranii, de înaltă calitate, adevărată „mină de aur” pentru
economia țării.
Cu un bulb de lalea în acea vreme puteai cumpăra o casă pe canalele Amsterdamului.
Grădina e amenajată pentru turiști ca un creuzet al simbolurilor emblematice pentru Olanda:
lalele, mori de vânt, biciclete, saboți.
În fața unei mori de vânt imense, era o pereche de saboți uriași, în
care încăpea, ca-ntr-o barcă, întreaga noastră trupă (modestă, de cinci
persoane). Alte perechi, de saboți mai mici, galbeni, roz etc, te așteptau
prin alte locuri de pe alei (unde bineînțeles, nu rezistai să faci fotografiile
de rigoare).
Era coadă la încălțatul saboților, și mi-am amintit zglobiul dans al
saboților din baletul „La fille mal gardée”. „Fata rău păzită sau
Precauțiuni inutile”, de Ferdinand Hérold, un succes al baletului clasic
francez (premiera fiind în 1789, la Bordeaux).
Apoi, ca-ntr-un joc de domino, mi-a venit să fredonez melodia din
școală, de la orele de franceză: „En passant par la Lorraine avec mes
sabots/ Rencontrais trois capitaines,/ avec mes sabots dondaine”
(„dondaine” era un cuvânt onomatopeic, imitând bocănitul, don-don,
frecvent în cântecele populare). Și părinții noștri povesteau din copilăria
lor la țară, cum purtau acei papuci cu talpă de lemn, care bocăneau de-i auzeai de departe,
„dondăneau”, ar zice francezul.
Saboții olandezi, numiți „klompen" (clogs), scobiți dintr-o singurã bucată de lemn (de salcie
sau de plop), erau încălțămintea tradițională a țăranilor din ținuturile mlăștinoase din Țările de Jos,
folosită la muncile agricole, pe timp ploios.
În cursul săptămânii, țăranii purtau saboți nelăcuiți, iar iarna, băteau ținte în talpă, ca niște
nituri, ca să nu alunece pe gheață, dar duminica se bucurau cu saboți de sărbătoare, femeile îi ornau cu
motive florale.
Pornind în căutarea culturală a saboților noștri, îi
găsim bineînțeles, firesc și în tablourile pictorilor
flamanzi. Printre picturile lui Van Gogh, aflăm „Still Life
with Cabbage and Clogs (Natură statică cu varză și
saboți de lemn), la Van Gogh Museum, „Still life with
clogs and pots – Natură statică cu saboți și ghiveci), la
Centraal Museum, Utrecht, Netherlands, „A Pair of
Leather Clogs (Une paire de sabots en cuir – O pereche
de saboți de piele), la Van Gogh Museum, Amsterdam
(foto), Still life with clogs (Natură statică cu saboți), la Kröller-Müller Museum.
În fața morii de vânt impozante, mijea printre lalele chiar un mini muzeu cu reproducerea în
miniatură a etapelor de fabricare a saboților. Moara chiar era deschisă pentru vizitatori și puteai urca
până-n vârf, să vezi, în timp ce-și învârtea brațele (ca-n povestea lui Cervantes despre morile lui Don
Quijote de la Mancha și pajul său Sancho Panza), panoramic, câmpiile multicolore de flori şi labirintul
floral Kuekenhof, și să afli istoricul amănunțit al morilor de vânt, care au devenit ca un blazon, pentru
că au determinat crucial înflorirea economiei Olandei pe vremuri.
Ținutul morilor de vânt reprezentativ e Kinderdijk (Digul copilului), la 16 km de Rotterdam,
dar n-am mai ajuns până acolo. Povestea lor a fost pentru noi intarsiată doar în moara de vânt din
parcul Kuekenhof și -n cele câteva văzute în viteza mașinii pe drum.
În Parc, poți chiar închiria biciclete, pentru turul împrejurimilor, printre câmpurile
înconjurătoare plantate cu flori, cu un puternic parfum de zambile. În fapt, printre toate obiectele
suveniruri din Olanda, pe lângă mori de vânt și saboți, sunt nelipsite bicicletele. Capitala mondială a
pistelor de biciclete doar e Amsterdam-ul, cu cea mai complexă infrastructură pentru bicicliști. În
Olanda sunt mai multe biciclete decât mașini, și chiar decât oameni.
Mersul pe bicicletă nu e o activitate sportivă, ocazională, ca oriunde aiurea, ci olandezii
pedalează indiferent de vârstă, anotimp sau distanță, acest element a intrat în cultura olandezilor, e un
stil de viață al familiei olandeze, chiar și al celei regale, prinți și prințese pedalează firesc pe arterele
marcate cu roșu pentru biciclete.
Posterul emblematic al Olandei tradiționale ar fi: o țărăncuță cu saboți, pe o bicicletă, cu un
coș mare de lalele, în fundal cu o moară de vânt dominantă, impunătoare ca un castel.
(Fotografii din arhiva personală a autoarei)
PRIN MUZEELE LUMII
Andi
Dumitrache Pictând viața – Johannes Vermeer (I)
În perioada 10 feb. - 4 iun. 2023, Rijksmuseum din Amsterdam a organizat cea mai mare
expoziție Johannes Vermeer din istorie, reușind să aducă la un loc majoritatea lucrărilor lui și să le
ofere spre contemplare publicului iubitor de artă. Din păcate, numai puțini pământeni au putut vizita
expoziția, biletele fiind vândute on-line în primele 3 zile de la inaugurare. Ceilalți au ca alternativă să
meargă până la Delft, la casa în care a trăit pictorul, și să admire cele 37 de lucrări ale sale, bineînțeles
în copie.
Se presupune că Vermeer a pictat între 40 și 60 de lucrări în toată viața sa, dar numai 37 de
lucrări sunt cunoscute de noi. Dintre acestea, cinci au subiecte clasice sau biblice, două sunt peisaje,
patru portrete de femei și 26 scene de interior.
Vermeer a trăit toată viața la Delft (1632-1675), în Secolul de Aur al Țărilor de Jos, atunci când
țara sa natală era una din cele mai bogate din Europa și principala putere maritimă din lume. A fost
contemporan cu Rembrandt și cu toți marii pictori din cea mai importantă perioadă a picturii olandeze.
Nu a lăsat însemnări sau scrisori și tot ceea ce știm despre el este din pânzele sale sau din zicerile unor
contemporani ai săi.
În următoarele numere ale revistei noastre, vă vom prezenta toate cele 37 de lucrări ale lui
Vermeer pentru a descoperi împreună o lume plină de lumină, pace, liniște și povești misterioase.
Diana și nimfele sale

ulei pe pânză, 98,5 x 105 cm, cca. 1653 – 1656
Mauritshuis, Haga
Aceasta este cea mai veche lucrare a lui
Vermeer și s-a acceptat că-i aparţine cu
adevărat abia la începutul secolului XX, atunci
când au fost descoperite mai multe similitudini
cu altă lucrare a sa, Cristos în casa Marthei și a
Mariei. Se presupune că a fost realizată după ce
artistul s-a convertit la catolicism și s-a
căsătorit cu Catharina Bolnes, la vârsta de 21
de ani. Diana, zeiţa romană a nopţii și a
vânătorii, este înconjurată de patru nimfe, iar una dintre ele o ajută să-și spele picioarele. Poartă pe cap
o diademă cu o semilună, simbolul său, și este îmbrăcată în haine asemănătoare cu cele din epoca în
care a trăit Vermeer. La restaurarea lucrării, din anii 1999-2000, s-a descoperit că circa 15 centimetri
din partea dreaptă a lucrării au fost îndepărtaţi anterior, iar în colţul din dreapta sus, în secolul XIX, a
fost adăugat un cer albastru, zonă care a fost acoperită pentru a se reveni la o versiune cât mai
apropiată de cea originală. Pe stânca din stânga jos, se află semnătura artistului, între câine și ciulin. În
prezent, datorită multiplelor procese de restaurare prin care a trecut, pânza prezintă mai multe porţiuni
ce diferă semnificativ faţă de original.
Sfânta Praxedis
ulei pe pânză, 101,6 x 82,6 cm, 1655
National Museum of Western Art, Tokyo
Această pânză a fost și ea atribuită de curând lui Vermeer, mai
întâi de specialiștii de la casa de licitaţii Christie's, iar în anul
2023 de Rijksmuseum care a inclus-o în expoziţia temporară din
acel an. Vermeer a realizat-o plecând de la o lucrare similară a
lui Felice Ficherelli (1640-1645), elementul de noutate introdus
de el fiind crucifixul din mâinile martirei. Pictura poartă două
semnături, posibil ambele originale, „Meer 1655” și „Meer N R
o o”, cea de-a doua putând să însemne „Meer naar Riposo”, sau
„Vermeer după Riposo”, Riposo fiind porecla lui Ficherelli. În Roma Antică, Sfânta Praxedis avea
grijă de înmormântarea martirilor creștini.
Cristos în casa Martei și Mariei

ulei pe pânză, 160 x 142 cm, cca. 1654-1656
National Gallery of Scotland, Edinburgh
În pelegrinările sale, Isus ajunge în Betania, pe versantul estic al
Muntelui Măslinilor, nu departe de Ierusalim, şi este găzduit în
casa surorilor Marta şi Maria. În această cea mai mare pictură a
lui Vermeer, o vedem pe Marta preocupată şi trebăluind pentru a
oferi oaspetelui o şedere cât mai plăcută, în timp ce Maria stă la
picioarele lui şi-i ascultă vorbele. Marta se plânge lui Isus că
Maria nu o ajută, însă primeşte drept răspuns că sora ei a ales să
facă lucrul cel mai bun. Este de fapt o reliefare a diferenţei fundamentale dintre catolici şi protestanţi:
cei din urmă căutau mântuirea în acţiune, în timp ce catolicii dădeau o importanţă mai mare vieţii
contemplative.
Codoașa
ulei pe pânză, 143 x 130 cm, 1656
Gemäldegalerie Alte Meister, Dresda
Tema iubirii venale era foarte răspândită în secolul XVII şi făcea
referire la povestea biblică a fiului risipitor, personajul în negru din
stânga, care pare a fi chiar pictorul. Aceasta este prima lucrare a lui
Vermeer în care ne prezintă o scenă din viaţa reală, posibil dintr-un
bordel, şi a fost inspirată de un tablou deţinut de soacra artistului:
„Codoaşa” (1622) de Dirck van Baburen. Femeia îmbrăcată în
negru este codoaşa, care, după criticul de artă Benjamin Binstock, este posibil să fie soţia artistului, pe
când soldatul în roşu, care mângîie sânul tinerei femei şi îi oferă o monedă, să fie cumnatul pictorului.
Alţi critici susţin că lucrarea este atipică pentru Vermer, datorită lipsei luminii, fiind realizată într-o
perioadă în care artistul încă mai căuta un mod propriu de exprimare. În anul 1696, lucrarea a fost
vândută într-o licitaţie la Amsterdam, purtând numele „O companie veselă într-o cameră”.
Fata adormită
ulei pe pânză, 87,6 x 76,5 cm, cca. 1656-1657
The Metropolitan Museum of Art, New York
În această lucrare, ce este cunoscută și sub denumirea de „O
slujnică adormită”, ne este prezentată o servitoare care aţipește,
așezată la o masă încărcată de lucruri. Găsim printre ele câteva
elemente care, potrivit simbolisticii epocii, duc cu gândul la
tentaţie și la relaţii sexuale sau romantice: vasul chinezesc cu
fructe, ulciorul de vin, cuţitul acoperit de tifon. Scaunul lăsat în
unghi, cu o pernă pe el și ușa deschisă oferă încă un indiciu că
fata a avut un vizitator recent, iar Cupidon din tabloul de pe perete ne face să ne gândim că „dragostea
plutește în aer”. Analizând și „Lăptăreasa”, o pânză realizată câţiva ani mai târziu, în care găsim o
simbolistică asemănătoare, constatăm că Vermeer le prezintă pe aceste femei cu mult mai multă
simpatie decât alţi artiști contemporani cu el.
Fată care citește o scrisoare lângă o fereastră deschisă
ulei pe pânză, 83 x 64,5 cm, cca. 1657-1659
Gemäldegalerie Alte Meister, Dresda
Această a doua pictură a lui Vermeer ce este expusă la
Gemäldegalerie din Dresda (o deţine din 1742) are o istorie destul de
zbuciumată: înainte de anul 1880 s-a crezut că a fost realizată de
Rembrandt (1606-1669) sau Pieter de Hooch (1629-1684); a fost
salvată de marele bombardament aliat asupra Dresdei (13-15
februarie 1945), fiind depozitată într-un canal din subsolurile
orașului, alături de alte capodopere din muzeu; a ajuns în posesia
Uniunii Sovietice după cel de-al Doilea Război Mondial, fiind returnată Germaniei după moartea lui
Stalin. Dar istoria ei nu se oprește aici. În 2017, testele au scos la iveală că pânza a fost modificată
după moartea pictorului, tabloul cu Cupidon de pe peretele din spate fiind acoperit. Acesta tablou a fost
realizat de Cesar van Everdingen (1617-1678) și se pare că a făcut parte din colecția privată a lui
Vermeer. Laboriosul proces de restaurare dintre anii 2018-2021 ne dă astăzi posibilitatatea să admirăm
lucrarea așa cum a fost pictată de artistul din Delft.
Străduţa
Rijksmuseum, Amsterdam
Se pare că Vermeer a pictat doar trei pânze cu vederi din Delft,
cele două prezentate în acestă carte și lucrarea pierdută „Case
din Delft”, la care face referire istoricul de artă John
Michael Montias în cartea sa, „Vermeer and his Milieu: A Web
of Social History” (Princeton University Press, 2018). Pictura
de faţă este o lucrare relativ mică şi ne prezintă o scenă din viaţa
de zi cu zi a locuitorilor de pe o stradă liniştită din Delft: femei
preocupate de munca lor și copii ce se joacă pe trotuar. Cu toate
că au fost mai multe ipoteze privind locaţia caselor din tablou, abia în anul 2015, pe baza unor
cercetări arhivistice asupra registrului de taxe al oraşului din acea vreme, registru ce conţinea
măsurători detaliate ale tuturor caselor și căilor de trecere de-a lungul canalelor din Delft, Frans
Grijzenhout, profesor de istoria artei la Universitatea din Amsterdam, a concluzionat că este vorba de
casele de la actualele numere 40 şi 42 de pe Vlamingstraat. Mai mult de atât, cercetările au arătat că
proprietara casei din dreapta era chiar o mătuşă a lui Vermeer, iar mama şi sora artistului locuiau într-o
casă situată pe partea cealaltă a străzii.
Ofiţer și fată care râde

ulei pe pânză, 50,5 x 46 cm, cca. 1655-1660
The Frick Collection, New York
În această pictură, una din cele trei din colecţia newyorkeză, fata
care râde ar putea fi chiar soţia lui Vermeer, Catharina Bolnes,
despre care se crede că a pozat pentru el în mai multe rânduri.
Găsim aici mai multe elemente comune cu alte lucrări ale
artistului: lumina ce cade din stânga, ca de altfel în toate tablourile
sale, fereastra deschisă, harta de pe perete, rochia galbenă, paharul
de vin ce indică faptul că femeia era destul de bogată, vinul fiind la vremea aceea mai scump decât
berea. Haina, pălăria scumpă din piele de castor şi centura neagră purtate de ofiţer trădează bogăţia şi
rangul acestuia. Roşul hainei sugerează puterea, emoţia şi pasiunea, iar amplasarea bărbatului în prim
plan este menită să dea forţă şi profunzime compoziţiei, tehnică folosită anterior de italianul
Caravaggio (1571-1610). Totuşi, criticii de artă nu au ajuns la o concluzie clară asupra relaţiei dintre
subiecţii tabloului: poartă ei o simplă discuţie inocentă şi onorabilă sau negociază ceva mai serios?
Lăptăreasa
Rijksmuseum, Amsterdam
Lăptăreasa, o femeie tânără și foarte viguroasă, cu mâini puternice
și groase, toarnă lapte dintr-un ulcior într-un vas așezat pe o masă
pe care se află mai multe tipuri de pâine, probabil pentru a găti o
budincă de pâine. Camera în care se desfășoară scena este deosebit
de simplă și austeră, ceea ce ne duce cu gândul că ar putea fi o
anexă a grajdurilor în care trăiau vacile, mai ales că, în trecut,
lăptăresele nu lucrau și în casa stăpânilor, ci numai în preajma animalelor. Dacă studiem cu atenţie
perspectiva, se pare că vasul în care se pune laptele este în afara perimetrului mesei, dar specialiștii au
descoperit recent că masa nu are o formă dreptunghiulară, ci una octogonală, element de mobilier
denumit gateleg și folosit în Olanda secolului XVII. În ciuda tradiţiei vremii, în care servitoarele aveau
reputaţia unor femei cu o morala îndoielnică, dispuse de a satisface anumite dorinţe ale stăpânilor lor,
și a Cupidonului de pe una din plăcile de faianţă ale plintei din vecinătatea încălzitorului de picioare
din spatele camerei, lăptăreasa lui Vermeer este tratată într-un mod empatic și demn. „Comportamentul
ei măsurat, îmbrăcămintea modestă și chibzuinţa în pregătirea mâncării transmit în mod elocvent, dar
discret, una dintre cele mai puternice valori ale Olandei din secolul al XVII-lea, virtutea domestică”,
după cum este precizat pe site-ul Essential Vermeer.
Paharul de vin
Gemäldegalerie, Berlin
Vermeer avea între 25 și 28 de ani când a realizat acestă
pânză și modul său de lucru ţinea cont de convenţiile școlii
de pictură din Delft, în special de cele dezvoltate de Pieter de
Hooch la sfârșitul anilor 1650, printre care definirea precisă
a spaţiului arhitectural, poziţionarea personajelor în centrul
compoziţiei și nu în prim plan, spaţiul generos și plin de
lumină. Aici facem cunoștinţă cu un bărbat ce pare să curteze o frumoasă domnișoară, îndemnând-o să
mai bea un pahar de vin. Scena are loc într-un interior aristocratic și este redată de artist cu mult
rafinament, folosind elemente ce trădează un anumit stil de viaţă, bogat și elegant: hainele
protagoniștilor, faţa de masă, tabloul cu ramă aurită de pe perete, instrumentul muzical și partiturile de
pe scaun sau stema din vitraliul ferestrei. Acest tablou este considerat de critică ca fiind lucrarea ce
face tranziţia între operele de început și cele ale deplinei maturităţi artistice ale pictorului olandez.
Fata cu un pahar de vin

Herzog Anton Ulrich Museum, Baunschweig, Germania
Această lucrare pare o nouă versiune a celei intitulată Paharul de
vin. Camera este foarte asemănătoare cu cea din opera anterioară,
iar podeaua, vitraliul din fereastră și ulciorul de vin sunt identice.
Observăm însă aici doi bărbați ce sunt în preajma fetei care este
îndemnată să bea paharul de vin. De curând, a fost lansată o
teorie interesantă cu privire la originea acestor două tablouri
extrem de asemănătoare: specialistul Huib Zuidervaart afirmă că
pânzele au fost comandate ca daruri de nuntă pentru doi din
nepoții unor familii bogate din Delf, Moijses van Nederveen și Janetge de Vogel. Teoria este susținută
de vitraliul din fereastră care este o combinație între stemele celor două familii și de datele nunților în
cauză care sunt cuprinse în perioada în care au fost realizate tablourile.
Mihaela O ZI DIN VIAȚA ARTISTEI
Marilena
Chițac Alternanțe
Mihaela Marilena Chiţac, născută în București (1956), e absolventă a secției de grafică a liceului
Tonitza (1975), licențiată în engleză-română la Universitatea București (1990), profesoară și coautoare a
manualelor școlare English Forever X, XI. Publică poezii în reviste, antologii literare și în volume proprii.
Redactează și traduce cărți de poezie, proză și albume de artă.
Alternanțe
negrul contaminează albul

ucide hermina
străpunge întunericul funebru lumina
ziua alternează cu noaptea
viața cu moartea, infernul, paradisul
adam și eva căzuți din înalturi
în albia abisului
nu reușesc să se curețe unul pe altul
griul alterează culorile primare
florile din grădina irisului
trec prin pasaje de uitare
cresc buruieni din umbre pământene
în zone terțiare de iluzie vană
omul damnat cu sânge cald petrece
și-a condamnat femeia diafană
la nesupunere transcendentală
idee insinuată de șarpele cu sânge rece
Adam și Eva
(tuș color pe hârtie pastel, 29,5 x 21 cm, 2020)
POEZIE
Victoria
Milescu Pretextul viața
Victoria Milescu, licențiată a Facultății de Filologie, Universitatea din București, membră a Uniunii
Scriitorilor din România, Filiala Poezie-București, membră PEN Club România, debutează editorial prin
concurs, în 1988, la Editura Cartea Românească, în volumul Prier. În 1994, publică Welcome December/ Bun
venit, Decembrie (ed. română-engleză, versiunea engleză aparținând autoarei), după care urmează aprox. 40 de
cărți de poezie, critică literară, traduceri, literatură pentru copii.
Poezia sa, în volume proprii ori în antologii, este tradusă în limbile: engleză, franceză, italiană, spaniolă,
germană, maghiară, georgiană, turcă. Creația lirică, recunoscută prin numeroase premii, abordează o tematică
largă: iubirea, trecerea timpului, realitatea contemporană, aceasta din urmă evidențiată pregnant în cel mai recent
volum, Planeta stă acasă, 2022, vorbind despre dramele și convulsiile prezentului, cu transfigurări emoționante.
Pretextul viaţa
Pentru a mai respira, a merge, a petrece

războiul înaintează lent
îşi face loc în creier, în inimă
dar nu stârniţi panică, nu stârniţi câinii...
Ce-ai făcut cu mine? mă întreabă sufletul
încercând să întârzie plecarea
glonțul ricoşează în metalul cupolei
orbul îmi arată drumul, secolul cere un răspuns
merg printre filele rupte din jurnalul de luptă
rana din piept e o mică plantă

cu stamine și petale de carne
cu buzele arse de respirarea amurgului
merg aruncând în vânt seminţele privirii
am în coș pâine, apă şi mere cu fitil scurt
te-am alungat, am alungat și umbra ta

venind noapte de noapte
cu praf argintiu pe umeri, pe pleoape
stelele au fixat lacătul lunii pe poartă
cerul ciuruit de rugăciuni vărsa foc
cuiele scrâşneau când mi-ai desprins inima
lacrimile ca pieile la uscat
galaxiile se sufocau din cauza noastră
atât de lacomi de fericire
am fost pedepsită cu tine

goală în faţa cutiilor cu carbid
soră cu floarea de mangan
tu îmi salvezi erorile pentru
ceva de dincolo de înțelegere
chipul tău îmi seamănă ori de câte ori
mă abandonez cerului violet
apoi răcnesc sub păsările în picaj
lancea aripii lor îmi taie obrazul
naşte-mă din nou dintr-un artificiu de calcul
nimic n-am de câştigat, de pierdut
cu mâna dreaptă prinsă în menghina
unei coli de hârtie velină
dar să nu stârnim câinii
în aerul clandestin, pe coridoarele capitonate
cu eterice şoapte
cei morţi mă aşteaptă ca de obicei

focuri de avertisment, teama
se propagă: nu stârniţi câinii
ţin de pereţii cu ţevi și bare
țin cu ghearele şi cu dinţii de vitrinele spulberate
rămân femeia cu hainele încă fumegând
bărbatul sub ploi de metale rare
nudul cu servietă diplomat în care se zbat antilope
s-au destrămat hainele de duminică

prin ele se văd arterele fisurate, venele
pe care le-am adorat fără să le aduc dovezi
urmărindu-mă pe tot cuprinsul pielii ce alunecă umilită
de trecerea prin cercurile de foc ale anilor
întâi rece apoi dogoritor întunericul

ascensorul e blocat dar nu stârniţi panică
războiul ne cuprinde încet, noaptea
aud cum cresc în cer trandafirii
printre îngeri cu barbă
dar nu stârniţi patimi
la ora fierbinte a umanității
spinii se întorc în primul lor sânge
din poezia beligerantă
degeaba te ascunzi în poduri cu cărți

sub şenile, printre soldaţi înarmați
în beciuri fabricând ultimele știri
metronomul bate ziua cea mai lungă dislocată
bucată cu bucată din întregul barbar
cinicul sicofant negociază clipe contra eternitate
vârsta nu mai încape în ţesuturi

meduza otrăvitoare contemplă revărsarea
premonițiilor lui homo solitaris
marea loveşte implacabil
supravieţuitorii descriu faţa crispată a mirelui
frigul vine pe urma călătoriei de nuntă
în cortul cuvintelor necrozate

stăpână şi sclavă
ziua mea cea mai blândă și calmă
cui te-am dat, pentru ce?
marea se retrage înainte de-a fi atinsă de tălpile arse
înainte de a primi plata cuvenită
iubirea ca o bijuterie scăpată în noroi
câmpul salvează măreţia orizontului

arborii cu degete noduroase semnează chitanţe
pentru sângele donat de specii necunoscute
trec de arborele monument istoric
pe care au bătut în cuie o tăbliţă: aici...
el îmi spunea: regina mea, minunata mea

mă înspăimântam de atâta fericire
cum să mă apăr de iubirea venită
ca un bombardament aerian în plină stradă
din care a mai rămas doar strigătul
vânzătorului de morminte
în curtea bisericii sub salcia înflorită, el
în scaunul cu rotile
în pangar o tigvă fumează, verifică astfel
instalaţia de purificare a karmei
rătăcesc pe străzile
înşurubându-se unele în altele ca un proiectil
din afara spaţiului de joacă al omenirii
străzi cu case goale purtând nume de savanți, artiști
în pelicula fără sonor
la colţ seminţe prăjite împrăștiate din cornete cu versuri
mă alătur celorlalți din instinct

strivesc sub tălpi gândaci albi în oraşul îndoliat
din pământul tabagic iese un curcubeu zdrențuit
furișându-se în tunel
la intrare, un copil îmi oferă flori şi începe să plângă
porumbelul îmi ciuguleşte din palmă linia vieții

niciun cunoscut, nicio rudă, prieten
doar măşti monstruoase, jambiere, cotiere, bastoane
marionete drogate trase de sfori invizibile
şobolanii rod catargul, corabia eșuată
când îţi aprinzi o ţigară, în oglindă

deşi te-ai lăsat de fumat
când destupi o sticlă de vin roșu
deşi n-ai chef să bei
când sună telefonul, alergi să răspunzi
dar el închide după primul glonț
când vecinii sparg toată mobila
să găsească bancnota de un milion de lire sterline
în blocul de vizavi se aprinde veioza portocalie
semn că cei doi tineri fac dragoste
îmi place să merg cu mâinile fluturând

să aud foşnetul cărăbuşilor prin buzunare
azi au distrus probele achitării vânzătorului de cumulus
lichidează martorii rătăcirilor în propria paradigmă
umbra trupului meu spionându-mă
falsifică amănuntele fratricide
e ora la care revin în adăpostul clandestin
acest agregat care sunt funcționează încă
turnuri, șanțuri de apărare mă despart de tine
trenuri, aerogări, vase de croazieră
sirene de bun-venit, bun-rămas
prieteni de-o noapte, de-o cafea
laşi din tine câte ceva în fiecare gară, hotel, hostel
căci viaţa părea nesfârşită
ziua s-a sinucis într-o zi

timpul dă fiecăruia ce i se cuvine
crede în fericirea perpetuă
orbirea noastră aparentă se cheamă fericire
timpul e imbatabil, rentabil
dar nici unul n-am vrea să fim ca el, deși
fiecare, în felul său...
stele sparte, harpe zdrobite, elucubrante
dezamorsate pentru a se întregi
în litere uriaşe în culoarea izabel
cad în picioare printre forțele de ocupație
mama nu mai vede bine

tata nu mai merge drept
haita de câini stârniți din senin
îl așteaptă la ieșirea din mina de scandium
frații pregătesc pentru cină ceva special
pereţii s-au topit, au curs peste mâinile
întinse după lucrul pentru care au fost făcute
urmele mele merg pe urmele tale

mâinile doar chipul tău îl sculptează
nimic nu mai am, doar sângele ce iese pe poartă
să te întâmpine făcându-se covor de trandafiri
pe el pășind te ridici şi nu te mai ajung
aripile le-am pus pe umerii tăi
una e grea, cealaltă uşoară
inima ta bate rar, a mea nebuneşte
dă-mi putere să mă sting, să nu mai revin aici
unde totul e mistificare, scop, țintă
doar sunete între noi şi spaimă
culorile se antrenează pentru lupta la cer deschis
imită avioane de luptă
chiar nu ştiu ce va face viaţa cu viaţa ei
nici moartea nu știu ce viitor are
fructele coapte sau bombele sparg fereastra

se rostogolesc peste patul de fier, astfel
mă eliberează smulgându-mi branula, pansamentul
protocol de resuscitare, restul e vacarm
restaurantul de lux, terenul de golf, piscina

te vei obişnui cu blindatele, dronele, spuneai
cu îngerii electronici, plasmatici
cu toate cupele de şampanie aruncate din tren
peste macii cu buze însângerate
cu narcoza poemului și cazna lui ce vindecă alte cazne
sfârşitul şi începutul debutează în actul al doilea

păsări pe catalige manevrează decoruri
disperarea animă spiritus loci
spațiul se umple de curioși
ne salutăm din priviri, în consemn
sub ploaia fără acoperire
închei la termen povestea începută, apeşi butonul
perseidele trimit un comunicat urgent
nu, nu eşti tu cel chemat sub infraroșii
tastele nopţii anulează ultimatumul
m-ai zărit dar te-ai întors să cumperi
sandvişuri dar alte guri le înhăţau repede
căutam o casă obișnuită, cu pâine și apă
la depozitul de muniție stelară
militari antrenându-se la foc continuu
aveam atâta iubire de cheltuit

tu eşti cel mai viu soare de pe pământ
pentru tine am îmbrăcat orașul în versuri de camuflaj
trotuarele strigă numele tău
oamenii ies din pământ pe roata dinţată

nimeni nu i-a cruţat
discursul tău prin megafon
camioanele cară lăzi grele cu factori de risc
coşciuge cu pinguini
cine păzeşte singurătatea oamenilor în somn?
întunericul valpurgic îmi fură oasele
îmbolnăvite de la prima sentință
cerul nu mai are căderi de grindină

carnea mea nu mai ninge
merg pe şina fierbinte înainte, înapoi
vorbele mele migrează spre tine
fericirea mi se agaţă de rochie cerșind o secundă
rup rochia pentru bandaje
ca şi cum aş fura zilnic o biografie

păzind accesul în subteran
prea multă iubire e o nedreptate
lumea scârţâie, se clatină, cade, se ridică
apoi înaintează de-a buşilea ca un copil
să-l creștem, îl hrănim cu noi înşine –
hrana preferată, ce poate stârni haita
în noaptea caldă, cu tei înfloriți
să stingem gazul, iubite, să adorm
pe cicatricea din tâmpla ta dreaptă
la ce bun ochii mei dacă nu te văd pe tine

la ce bun picioarele mele dacă nu aleargă spre tine
la ce bun inima dacă nu bate în pieptul tău
la ce bun sângele dacă nu e al tău
la ce bun viaţa mea dacă nu e a ta
chem lacrimile cu numele tău

să stingă flacăra rănilor de sub cruce
femeia care traversează Styxul
sunt eu în ritmul respirației tale sincopate
ziua aici, noaptea acolo
stăpâna casei se îmbăiază

fredonând o romanță veche
hoţii intră, fură ce nimeresc, vecinii
au plecat ieri peste hotare
stăpâna casei se îmbăiază
în cada cu apă ca granatul roșu, ca rubinul
şi dacă tot vom pieri, voi scrie o carte

chiar dacă ea s-a mai scris –
explozie controlată, explozie lentă
să nu rămână prea multe întrebări
eu sunt cea care te caută, te pedepsește
cea care te iartă, femeia
spânzurată de creanga cireșului înflorit
tu, soldatul păzind cu credinţă lanul carbonizat
timpul se scurge de pe trup

precum smalțul obiectelor îndelung folosite:
cheia de contact, cricul
tristeţea se odihnește în duminica tristeţii
cineva trebuie să-i restituie accesoriile
prea târziu ai venit rostește cel ce
împărţea dreptatea învingătorilor
de la etajul superior
o fetiță aruncă lalele roşii în zăpadă, cântă
în oraşul în care vine urgia cât ai clipi
dar nu stârni câinii
oraşul pășește desculț printre cadavre

credeam că eşti tu la casa de bilete
pentru spectacolul cu moartea în direct
rup biletul pe care orbul ne-a scris finalul
o pasăre s-a lovit de inima mea
lăsată de izbeliște
îl vedeam pretutindeni întinzând capcane

ce bine că părinţii nu m-au născut încă
ploaia lasă mesaje în limbi necunoscute
pe pancartele în flăcări
duşmanii nu mă mai urăsc
el dă foc perdelei pentru a privi femeia goală
din fereastra de vizavi.
POEZIE
Adriana
Șerb Vis de copil
Adriana Șerb este absolventă A.S.E. București, pasionată de literatură, de muzică, de artă în general. A
publicat două romane: în 2017 romanul Frământări, premiat la Festivalul international de creație literară Titel
Constantinescu (ediția a X-a) și Prețul unei clipe de extaz, în 2020. A apărut cu articole în reviste literare și în
câteva antologii.
Vis de copil Altfel
Când eram copil În fiecare dimineață

Îmi doream să fiu pasăre, Treceam prin fața porții albastre
Să zbor, Nu am văzut-o deschisă vreodată...
Să mă înalţ la cer… Îmi spuneam în gând
Îmi doream să fiu izvor, Că dincolo de poartă
Limpede şi rece Nu locuiește nimeni.
Să curg printre stânci, Auzeam,
Să mă dăruiesc fiarelor... Uneori,
Îmi doream să fiu copac, Din spatele porții,
Cu rădăcini adânci- Cum mârâie un câine,
Poate mesteacăn sau stejar- Alteori,
Să freamăt de dor... Cum latră.
Îmi doream să fiu cer Nu știu dacă lătra la mine
Şi pământ… sau voia să sară gardul ...
Îmi doream Și nici dacă era același câine.
Să fiu altceva decât muritor. Posibil să fi fost un altul.
Mă rugăm umil Astăzi,
La Dumnezeu, Spre seară,
Măcar pentru o clipă, Am trecut prin același loc,
Să nu mai fiu eu... Poarta era deschisă.
Eram aşa de mică! Cineva
dăduse drumul câinelui
Și vopsise poarta
În culoarea vântului.
Frământări absurde Iubire
Dezamăgirea are gust, „La inceput

…culoare? a fost cuvântul”...
Sau este doar o rană sângerândă Apoi, iubirea.
Care doare?! ...
Și dacă-i doar o rană În îmbrățisarea lor,
Ea se vindecă vreodat’ soarele și luna
Sau trece, și cu timpul o uiți?... cuprind întreg Pămăntul.
Lasă urme?
… Nehotărâre
Atâtea întrebări
Și încă nu-s de-ajuns! Mi-aş fi dorit să fiu altundeva
Dar cui îi pasă? Sau altceva
Oricum nu vei primi raspuns! Să fi fiind...
Mi-aş fi dorit să fiu atâtea!!!
Nedumerire Dar toate,

Toate
Ce caut eu aici? Numa-n gând…
M-am întrebat mereu Să fiu uitare,
Și mi-am răspuns Să fiu dor,
Mereu la fel: Să fiu tăcere
„Te-ai rătăcit în lumea lor Ori strigare
Aici nu-i locul tău!” Să fiu lumină...
Și-am vrut să plec… Sau speranță
Dar încotro, Chiar şi adânc de noapte
Când sufletul îmi e legat de ei? Să fiu,
Cărarea de întors Mi-aş fi dorit.
S-a șters… Și câte alte!
Să stau în loc, nu pot Dar mai aprins
Iar înainte-i mult de mers… Mi-ar fi plăcut
Să nu-mi doresc nimic.
MICROPOEME
Daniel
Onaca Daostihuri - decupaje din Skania
1. Flanând prin Malmö *

Pini încovoiați de vânt
Salut de aprilie. sus, pe faleză.
Întins sub copaci Lumina nu cedează.
covor de viorele. *
* Mantia vesperală
Ploaia pe acoperiș. înveșmântează
Se revarsă-n zori malurile golfului.
ciripitul de mierlă.
*
3. Neistovite curgeri
Aleea măturată
cu umbre de crengi. Meandrele mărturisesc
O pereche de gâște. îndoielile
* soarelui de martie.
Pe treptele statuii *
se-adună stoluri. Brațul morii bătrâne
Studenții stau la soare. se adâncește
* în undele râului.
Felinarele stinse. *
Liliacul alb Arcușuri tremurate
luminează străduța. pe firul apei
strunite între maluri.
2. În murmur de valuri *
Răsărită din iarbă,
Marea în priveliște. țarca sfidează
O bicicletă podețul adus de ani.
la marginea cărării. *
* O barcă trasă la mal.
Neclintită, lângă mal, Casa ascunsă,
barca înfruntă departe, pe colină.
norii răzbunați spre pod.
*
Țărmul înghite marea,
(poeme dintr-un volum aflat în pregătire)
sau apa roade
încet-încet din țărmuri?
DIN LOJA IUBITORULUI DE DANS
Andi
Dumitrache Sezonul de balet 2023-2024 la Covent Garden
Royal Opera House – Covent Garden - Londra
Încă din luna aprilie, prestigioasa Royal Opera House din centrul cartierului Covent Garden din
Londra și-a anunțat programul pentru sezonul 2023/24, dezvăluind o serie de reprezentații de balet ce
conține atât spectacole devenite deja clasice, cât și premiere în Marea Britanie.
Sezonul se deschide pe 30 septembrie, cu celebra producție Don Quijote, în coregrafia lui Carlos
Acosta (fost balerin principal la R.O.H., acualmente director la Birmingham Royal Ballet), după
Marius Petipa, ce a avut premiera în 2013. În această primă reprezentație, în rolurile principale vor
evolua stelele Marianela Nuñez și Vadim Muntagirov. Iubitorii de dans vor avea ocazia să o vadă și pe
Natalia Osipova, cealaltă stea de primă mărime a trupei, dar și pe aproape toți balerinii principali, în
cele 18 reprezentații, ultima fiind pe 17 noiembrie 2023.
Pe 20 octombrie, este rândul unui spectacol mixt, recent, de balet și dans - Anemoi / The Cellist,
ce a câștigat Critics’ Circle National Dance Award pentru cea mai bună coregrafie clasică. Anemoi,
creat de Valentino Zucchetti în 2021, fiind inspirat de zeul grec al vântului, exemplifică stilul
contemporan sofisticat al coregrafului, pe când The Cellist este un un memoriu liric despre viața
violoncelistei franceze Jacqueline du Pré, întreruptă tragic la vârsta de 42 de ani de o scleroză multiplă.
Coregrafa Cathy Marston (care va fi directoare artistică la Zurich din sezonul următor) a creat o
povestire emoționantă, complexă, veselă și tragică, beneficiind de o muzică rafinată, semnată de Philip
Feeney. Spectacolul se va juca de șapte ori, până pe data de 02 noiembrie 2023.
La sfârșitul lunii octombrie, între 21 și 28, pe scena de la Linbury Theatre se va juca The Limit,
o adaptare a piesei de teatru Lemons Lemons Lemons Lemons Lemons, regizorul Ed Madden și
coregraful Kristen McNally reinventând dansul clasic și modern. În majoritatea reprezentațiilor, vor
evolua balerinii principali Francesca Hayward și Alexander Campbell.
Este rândul coregrafului Wayne McGregor și compozitorului Thomas Adès să prezinte, între 18
noiembrie și 2 decembrie a.c., opt reprezentații cu The Dante Project, un balet convingător,
monumental, terifiant, liric și sclipitor, premiat în mai multe rânduri.
Odată cu venirea iernii, nu poate să lipsească de pe prestigioasa scenă londoneză minunatul
spectacol de balet clasic Spărgătorul de nuci, pe muzica lui P.I. Ceaikovski, în coregrafia lui Peter
Wright, după Lev Ivanov. Între 6 dec. 2023 și 13 ian. 2024, vor fi nu mai puțin de 28 de reprezentații și
vom avea ocazia să vedem mulți dansatori foarte buni ai companiei: Marianela Nuñez, Vadim
Muntagirov, Mayara Magri, Reece Clarke, Francesca Hayward, Alexander Campbell, Anna Rose
O'Sullivan, Marcelino Sambé, Fumi Kaneko, William Bracewell, Sarah Lamb, Steven McRae,
Yasmine Naghdi, Matthew Ball, Lauren Cuthbertson, Akane Takada etc.
Pentru toate spectacolele din anul 2023, biletele sunt disponbile la vânzare din 2 august a.c.
Noul an 2024 va începe în forță cu una din cele mai frumoase reprezentații de balet din toate
timpurile: Manon după romanul Abatelui Prévost, pe muzica lui Jules Massenet, probabil cel mai bun
spectacol realizat de coregraful Kenneth MacMillan. Vor fi 17 reprezentații între 17 ian. și 8 mar. 2024
în care vom admira o eroină principală nesăbuită și capricioasă, zbătându-se între dorința la o viață
plină de splendoare și bogății și devotamentul față de adevărata ei dragoste, tânărul Des Grieux, care în
cele din urmă va trebui să plătească prețul suprem. Nu știm încă distribuția, dar sunt convins că va fi
destul de greu să alegem pentru care seară să ne cumpărăm unul/unele din biletele ce se pun în vînzare
pe 4 oct. 2023.
Bineînțeles, de pe scena londoneză de la R.O.H. nu putea să lipsească cel mai faimos balet din
toate timpurile – Lacul lebedelor. Va intra în program pe 6 martie 2024 și vor fi 30 de reprezentații,
până la 28 iunie 2024, în coregrafia clasică a lui Marius Petipa și Lev Ivanov.
Între 20 martie și 13 aprilie 2024, ne putem bucura din nou de măiestria coregrafului principal al
companiei, Kenneth MacMillan, prin intermediul tripticului Danses Concertantes / Different
Drummer / Requiem ce se va juca de șase ori. Danses Concertantes, prima lucrare majoră a lui
MacMillan, din 1955, este urmată de Different Drummer, cu o transpunere în dans complexă și
obsedantă a lui Woyzeck, piesa lui Georg Büchner despre căderea în nebunie a unui soldat. Programul
se încheie cu Requiem, balet creat de MacMillan în 1976, la Stuttgart, în memoria regretatului
dansator, coregraf și director artistic de la ROH, prietenul său, John Cranko.
Pentru cele două spectacole ce încep în luna martie, biletele se pun în vânzare pe 11 ian. 2024.
Povestea de iarnă, profunda piesă de teatru a lui Shakespeare despre dragoste și pierzanie,
adaptată într-un balet narativ contemporan în trei acte de Christopher Wheeldon, revine de 11 ori pe
scenă între 3 mai și 1 iunie 2024.
Moștenirea ilustră lăsată companiei de coregraful și directorul artistic Sir Frederick Ashton este
marcată de producția R.O.H. Les Rendezvous / The Dream / Rhapsody, trei dintre cele mai celebre și
mai bune piese ale lui Ashton, pe muzică de Mendelssohn, Rachmaninoff și Auber (6 - 19 iunie 2024,
cinci reprezentații).
La final de stagiune, pe 6 iulie 2024, teatrul liric londonez ne mai oferă o bucurie: tinerii
dansatori de la Royal Ballet School își arată pe scenă talentul și abilitățile remarcabile pe care și le
perfecționează la una dintre cele mai mari școli de balet din lume.
Pe 27 martie 2024 sunt disponibile la vânzare și biletele pentru aceste ultime trei spectacole.
Interior Royal Opera House
Despre programul prezentat de mai sus, directorul The Royal Ballet, Kevin O'Hare, a spus: „Pe
măsură ce ne apropiem de sezonul următor, suntem încântați să arătăm talentul și abilitățile
extraordinare ale dansatorilor și interpreților noștri din orchestră printr-o gamă fantastică de
spectacole clasice și contemporane premiate. Abia așteptăm să primim înapoi în sală publicul
tradițional și să ne conectăm cu spectatorii noi care vin spre această formă de artă.”
(foto: Andi Dumitrache)
DEBUT
Cella
Ilie Aceeași primăvară
Cella Ilie este o îngemănare a gândirii tehnice, organizate, cu sensibilitatea gingaşă a unei iubitoare de
flori, fotografie, teatru, munte, pictură, muzică de mandolină şi chitară. Autoare de delicate versuri pentru copii.
Aceeaşi primăvară Făurar
Printre pâlcuri de zăpadă Raze palide de soare

Şi pământ reavăn, zbicit, Licăresc prin ramuri reci.
Răsărit-au soldăţei verzi, Ceața, de cu zori căzută,
Ca de gheaţă, Se strecoară pe poteci.
Ce privesc spre răsărit.
Și-ți pătrunde-n trup, în pleoape
Zorii zilei îi trezesc Aburi albi, chiar rozalii
Şi le mângâie armura Ce se urcă-ncet, în zare
Soarele-i dezgheaţă-ndată Ca puful de păpădii....
Frunzele sunt vii de-acuma...
Este frig, înțeapă suflul
Ei îşi mişcă lin căpşorul Obosit de-atâta trist
Cu căciula albă-nea, Of, de-ar trece iarna asta,
Freamătă de nerăbdare E-un decor cam fantezist!
Ar fugi de s-ar putea!
Nu tu țurțuri, nu tu gheață
Ghioceii!!!! Ce minune, Nu-i nimic din iarn-aici,
Răsărită deodată Se topesc la poli calote,
Doar atunci când dor de viaţă Geografii spun lozinci.
Ne străbate firea toată.
Fără nea, fără zăpadă
Cu un clinchet de poveste Este gol și sufletu-mi,
Ne trezeşte negreşit Ce aș vrea și ce aș cere
Şi simţim cum primăvara Este doar să nu spui NU.
Ne iubeşte infinit.
Primăvara stă să-nceapă
Ramuri reci se dau deoparte
Soarele stă să răzbată
Iarna e acum departe...
SEMNAL CULTURAL
Redacția
Știri de pe Planeta Artelor
20 aprilie – 18 iunie. Timișoara

În Capitala Culturală Europeană 2023, publicul a putut vizita expoziția personală Corpul imposibil /
The Impossible Body a artistului plastic Adrian Ghenie, prima sa expoziție în România după 14 ani.
22 aprilie. Los Angeles

Mircea Cărtărescu este câștigătorul Los Angeles Times Book Prize, la categoria ficțiune, cu romanul
Solenoid, apărut în limba engleză, în traducerea lui Sean Cotter, la Editura Deep Vellum.
5 - 7 mai. Oslo
Zilele filmului românesc la Oslo. Proiecțiile filmelor au inclus o retrospectivă a filmelor lui Cristian
Mungiu, alături de o selecție de filme românești realizate recent: Capra cu trei iezi - cu Maia
Morgenstern și Metronom - regizat de Al Belc. Au fost prezenți regizorul Cristian Mungiu și actrițele
Maia Morgenstern și Mara Bugarin (protagonistă în Metronom), care s-au întâlnit cu publicul după
fiecare proiecție în discuții moderate de curatorul festivalului, criticul de film Ionuț Mareș.
15 mai – 17 septembrie. București

Cu prilejul împliniri a 185 de ani de la nașterea pictorului Nicolae Grigorescu, Muzeul Național de
Artă al României, în parteneriat cu Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” a inaugurat expoziția
Nicolae Grigorescu – Pictor al ethosului românesc.
19 - 28 mai. București
La Romaero Băneasa a avut loc MoBu, un eveniment complex, hibrid, dedicat artei contemporane,
popularizării și educației în domeniul artei contemporane și culturii vizuale, dar și divertismentului.
MoBU este cel mai mare târg internațional de artă contemporană din România în acest moment. Au
participat peste 30 galerii și aproape 60 de artiști din Austria, SUA, Italia, Siria și România.
19 mai - 16 iulie. Timișoara

Cea de-a cincea ediție a Bienalei Art Encounters, dedicată intersecției dintre artă - știință - ficțiune a
cuprins 60 de artiști din 20 de țări. Considerată un reper internațional în rândul evenimentelor de artă
contemporană pe axa Viena – Istanbul, bienala este parte din programul cultural Timișoara 2023.
24 mai. București
Marea pianistă Elisabeth Leonskaja a susţinut un recital extraordinar pe scena Ateneului Român,
dedicat memoriei dirijorului şi compozitorului român Constantin Silvestri.
25 mai - 19 iunie. Cluj-Napoca

În capitala Transilvaniei, la Târnăveni (orașul natal a lui György Ligeti) și Turda s-a desfășurat Ligeti
Festival Transilvania, Intersecția artelor, ediția a IV-a.
8 iunie 2023 - 26 mai 2024. București

La Muzeul Municipiului București se desfășoară expoziția Aman în vizită la Aman. Sunt expuse lucrări
din patrimoniul Muzeului Theodor Aman, și picturi din colecția Pinacotecii Muzeului Municipiului
București. O parte din tablouri sunt pentru prima oară prezentate publicului larg într-o expoziţie.
15 - 25 iunie. Londra
Tânăra balerină română Francesca Velicu a evoluat în rolul Clementine din Cinderella in-the-round, în
coregrafia lui Christopher Wheeldon, pe scena de la Royal Albert Hall din Londra, alături de peste 90
din colegii săi de la English National Ballet.
24 iunie. Berlin
Berliner Philharmoniker și-a încheiat stagiunea 2022-2023, pe celebra scenă în aer liber de la
Waldbühne. Alături de orchestra condusă de dirijorul leton Andris Nelsons, a evoluat tenorul german
Klaus Florian Vogt, într-un program Carl Maria von Weber, Richard Wagner, Richard Strauss.
24, 25 iunie. București

Wynton Marsalis și orchestra Jazz at Lincoln Center, pe care o conduce ca director muzical, au revenit
în România, după ce prima dată, în 2021, au concertat cu casa închisă la București, Sibiu și Timișoara.
Muzicianul american a prezentat două seri excepționale de jazz la Ateneul Român, cu un program
surpriză, ce a fost anunțat direct pe scenă.
28 iunie. Paris
Scriitorii români Toma Pavel, Alexandra Badea și Cristian Fulaș au fost răsplătiți cu Premiile
Academiei Franceze pentru promovarea culturii franceze, a teatrului și a literaturii. Toma Pavel (n.
1941) hermeneut, critic literar, specialist în literatura franceză, romancier și profesor de literatură în
SUA, a primit Grand Prix du Francophonie.
www.bifrost.ro
office@bifrost.ro
BIFROST este o editură ce-și propune să creeze o punte între România și Suedia, între Nord și Sud, între două spații
culturale diverse și extrem de interesante, între oameni ce vorbesc limbi diferite dar au o pasiune comună - cărțile.
Bineînțeles, BIFROST nu se adresează exclusiv autorilor din cele două spații geografice ci încearcă să stabilească
colaborări cu creatori de carte de pe tot mapamondul.
BIFROST ține la calitatea cărților pe care le publică, de aceea dorește să încurajeze creativitatea și imaginația, umorul,
pasiunea, descoperirea unor valențe artistice interioare nebănuite și surprinzătoare.
În acest sens, colectivul BIFROST roagă tinerii autori să-și stăpânească emoțiile și temerile și să se adreseze cu încredere
editurii pentru a debuta în minunata lume a cărților. Autorii consacrați sunt invitați de a fi parte dintr-un proiect ce dorește să
fondeze o mare familie de creație internațională.
Apariții
editoriale
la
E d i t u r a
BIFROST
_________________________________________________________
Cărțile pot fi
comandate la:
www.bifrost.ro
office@bifrost.ro

Revista Clubul Artelor Bifrost NR 15 Apr Iun 2023

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista Clubul Artelor Bifrost NR 15 Apr Iun 2023

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

REDACȚIA

Maria Monica BOJIN

Complex Rezidențial Răsărit de Soare

str. Liviu Rebreanu 46-58

ISSN / ISSN-L 2668 – 9413

Redactare şi corectură: Maria Niţu

Concepția grafică: Andi Dumitrache

Redacția / 30 iunie 2023

coperta 1 – Grădina castelului Fontainebleau, Franța (foto: Philippe Salmon, 2022)

© Revista de cultură Clubul Artelor Bifrost. All rights reserved.

Daniel Onaca – Privire de pe pod / Pe urmele temerarilor ........................................................... – pag.5

Maria Niţu – Eveniment / Sanda Buțiu și cochilia vieții .............................................................. – pag.7

Philippe Salmon – Corespondențe franceze / Castelul Fontainebleau /

Maria Monica Bojin – Corespondențe belgiene / Muzica înainte de toate !

Mihaela Suciu – Corespondențe germane / Întâlnire cu poezia lui

Daniel Onaca – Corespondențe spaniole / O primăvară pe Tenerife sau

Mihaela Marilena Chițac – O zi din viața artistei / Alternanțe ................................................... – pag.50

Victoria Milescu – Poezie / Pretextul viața .................................................................................. – pag.51

Adriana Șerb – Poezie / Vis de copil ........................................................................................... – pag.59

Daniel Onaca – Micropoeme / Daostihuri - decupaje din Skania ............................................... – pag.61

Andi Dumitrache – Din loja iubitorului de dans / Sezonul de balet 2023-2024

Cella Ilie – Debut / Aceeași primăvară ....................................................................................... – pag.65

Redacția – Semnal cultural / Știri de pe Planeta Artelor ............................................................. – pag.66

Motto: „Oriunde v-ați îndrepta, îngrijiți-vă să prefaceți

Vincent van Gogh - Lan de grâu cu ciori

„De la București la Timișoara este câtu-i de

Aspect de la vernisajul expoziției „Efemer” – Timișoara, 30.03.2023

(Fotografii din arhiva personală a pictoriţei Sanda Buţiu)

(Fotografii: Mihaela Șerbulea)

(Foto: Dan Romașcanu)

„Muzica înainte de toate!” - o spunea, și ce frumos, Verlaine...

(Foto: Mihaela Suciu)

Puerto de la Cruz este unul din cele mai

Născută în Chile, în 1889 - anul când în România se stingea

Nationale Opera & Ballet și Het Concertgebouw din Amsterdam

Am savurat o călătorie culturală cu program dens: cu baletul „Lacul Lebedelor”, interpretat de

(Fotografii din arhiva personală a autoarei)

Diana și nimfele sale

Cristos în casa Martei și Mariei

Ofiţer și fată care râde

Fata cu un pahar de vin

negrul contaminează albul

Pentru a mai respira, a merge, a petrece

rana din piept e o mică plantă

te-am alungat, am alungat și umbra ta

am fost pedepsită cu tine

cei morţi mă aşteaptă ca de obicei

s-au destrămat hainele de duminică

întâi rece apoi dogoritor întunericul

degeaba te ascunzi în poduri cu cărți

vârsta nu mai încape în ţesuturi

în cortul cuvintelor necrozate

câmpul salvează măreţia orizontului

el îmi spunea: regina mea, minunata mea

mă alătur celorlalți din instinct

porumbelul îmi ciuguleşte din palmă linia vieții

când îţi aprinzi o ţigară, în oglindă

îmi place să merg cu mâinile fluturând

ziua s-a sinucis într-o zi

mama nu mai vede bine

urmele mele merg pe urmele tale

fructele coapte sau bombele sparg fereastra

restaurantul de lux, terenul de golf, piscina