Revista Clubul Artelor Bifrost NR 14 Ian Mar 2023

REDACȚIA
Daniel ONACA
Maria NIŢU
Elena ARBUNEA
Maria Monica BOJIN
Cornelia ALEXOI
Andi DUMITRACHE
Adresa redacției:
Complex Rezidențial Răsărit de Soare
str. Liviu Rebreanu 46-58
sector 3, București
e-mail: office@bifrost.ro
facebook/Cenaclul-Bifrost
ISSN / ISSN-L 2668 – 9413
Redactare şi corectură: Maria Niţu
Concepția grafică: Andi Dumitrache
C l u b u l A r t e l o r B I F R O S T 2
Dragi cititori, dragi colaboratori,
Dorim ca această revista de cultură, ce poartă acum noul nume al Clubului Artelor Bifrost
(continuator al fostului Club al Artelor Kibo Titan), să fie o pistă de lansare spre universul artelor,
univers fabulos, divers, vast, interesant și atrăgător. Invităm, pe această cale, pe oricine consideră că
are ceva de spus în acest domeniu să contacteze redacția și să înceapă o colaborare frumoasă și utilă cu
noi.
Fiecare autor care dorește să publice în această revistă este singurul răspunzător pentru
conținutul articolelor sale, pentru opiniile și orientările sale. Redacția își rezervă dreptul de a respinge
de la publicare materiale ce încalcă normele etice și juridice de orice fel, care aduc atingere valorilor
consacrate ale umanității, ce au o slabă calitate artistică sau care nu respectă convențiile privind
drepturile de autor.
Tema acestei ediții a revistei este FEMEI ARTISTE ŞI SCRIITOARE, iar cea a numărului 2
(15) / 2023 va fi CĂLĂTORII SPIRITUALE.
Redacția / 31 martie 2023
coperta 1 – Royal Opera House (Covent Garden) Londra (foto: Andi Dumitrache, 2023)
© Revista de cultură Clubul Artelor Bifrost. All rights reserved.

Copierea sau reproducerea conținutului revistei, pe orice suport tehnic, sunt interzise fără acordul scris al redacției.
SUMAR
Daniel Onaca – Privire de pe pod / Pe urmele Tatianei Țîbuleac ................................................. – pag.5
Andi Dumitrache – Eveniment / „Micul Paris – altă viziune!”

Expoziţie de fotografie Philippe Salmon ................................. – pag.8
Maria Niţu – Plastica / Femeia între muză și artistă .................................................................... – pag.12
Mihaela Șerbulea – Corespondențe japoneze / Femei scriitoare: Isabella Bird .......................... – pag.18
Dan Romașcanu – Corespondențe israeliene / Cinci scriitoare ................................................... – pag.22
Philippe Salmon – Corespondențe franceze / Eu cânt femeia / Je chante la femme ................... – pag.28
Maria Monica Bojin – Corespondențe belgiene / ACADEMIX – duminica anuală în care Belgia
privește la viitorul ei muzical ....................... – pag.31
Daniel Onaca – Corespondențe suedeze / Realitatea și centrul ei de greutate ............................ – pag.34
Maria Niţu – Arta călătoriei / Londra în flash-uri Swarovski - jurnal cultural de călătorie ........ – pag.36
Andi Dumitrache – Prin muzeele lumii / Autoportretele lui Vincent van Gogh
la Courtauld Gallery din Londra (II) .......................... – pag.46
Daniel Onaca – Haiku / O primăvară în Tenerife – secvențe la poalele vulcanului ................... – pag.55
Mihaela Marilena Chițac – O zi din viața artistei / Femeia din umbră ....................................... – pag.57
Adriana Șerb – Proză scurtă / Poveste de viață ........................................................................... – pag.59
Mihaela Suciu – Poezie / Risipă diafană din floare de gutui ....................................................... – pag.64
Liliana Simion – Proză scurtă / Iubire infinită ............................................................................. – pag.66
Andi Dumitrache – Din loja iubitorului de dans / La mulți ani Marianela Nuñez ...................... – pag.68
Simina Maria Tofan – Debut (eseu) / Feminitatea – monedă de schimb sau reversul medaliei? – pag.70
Redacția – Semnal cultural / Știri de pe Planeta Artelor ............................................................. – pag.71
PRIVIRE DE PE POD
Daniel
Onaca Pe urmele Tatianei Țîbuleac
„Femeia care urmează mulțimea nu va ajunge

mai departe decât va ajunge mulțimea. Femeia care
merge singură va ajunge în locuri unde nu a mai fost
nimeni.” Cugetarea acesta i-a fost atribuită lui Albert
Einstein. Nu știu dacă, într-adevăr, el este autorul ei. Nu
știu nici cât de fidelă este traducerea ei în limba română.
La o rapidă verificare pe Google am găsit o variantă mai
generală care sună astfel: „Cel care urmează mulțimea
va ajunge doar în locuri în care merge mulțimea, dar nu
mai departe. Mergând singur poți ajunge în locuri unde
nimeni nu a fost vreodată.” Oricum ar fi, eu cred că
ambele variante ale cugetării i se potrivesc din plin
femeii despre care m-am hotărât să scriu câteva cuvinte
în cele ce urmează.
Aș îndrăzni să spun (cu toată modestia) că și mie mi se potrivesc aceste vorbe. Dovadă că, în
această primăvară, aripile m-au purtat în largul Atlanticului ca să mă opresc tocmai pe insula Tenerife.
Acolo am simțit nevoia să-l parafrazez pe al nostru Marin Preda, observând că un fost bibliotecar,
ajuns în străinătate, tot după biblioteci se uită, iar un scriitor tot la standurile cu cărți se oprește. Eu, de
exemplu, pe oriunde mă duc, în astfel de împrejurări mă uit după cărți ale autorilor români și suedezi.
În cocheta bibliotecă din Puerto de la Cruz nu am găsit romane scrise de români, dar la librăria din
apropierea ei, încă de la intrare, mi-au atras atenția două nume: Mircea Cărtărescu și Tatiana Țîbuleac.
Ambele nume figurau pe coperta unor cărți expuse la vedere. Erau proaspăt apărute, motiv pentru care
librarul, după cum mi-a spus chiar el, încă nu apucase să pună prețul pe ele. Una era trilogia
„Solenoid” (într-un singur volum), a doua era un roman ce purta titlul „Vara în care mama a avut ochii
verzi”. Poate că cititorii din țară o cunosc deja pe autoarea lui. Eu am descoperit-o abia acum, odată cu
acest roman.
Înainte de a deveni unul dintre fenomenele literare ale anului 2019, în Spania, romanul a fost
considerat și în România un adevărat fenomen literar. Trama cărții se sprijină pe două personaje aflate
la răscruce de drumuri: adolescentul Aleksy care își urăște mama și mama lui, o ființă complexă, cu
care se va împăca până la urmă. Întrebată de un reporter spaniol, de ce crede că romanul său fost mai
bine primit în Spania decât în alte țări europene, autoarea explică: „Cred că în Spania oamenii sunt
mult mai deschiși să vorbească despre sentimente decât în alte țări precum Germania, țările nordice
sau Marea Britanie. O problemă precum maternitatea tulburată nu e bine înțeleasă nici în țara mea de
origine. În Spania este ușor să găsești literatură despre relațiile mamă-copil, departe de o viziune
îndulcită. În Moldova cititorii au fost foarte nedumeriți de abordarea conflictuală a problemei
maternității, considerată sacrosantă.”
Tatiana Țîbuleac este reporter, traducătoare și romancieră. Născută în 1978 la Chișinău (la întâi
ianuarie a fost ziua ei de naștere), cu o carieră începută ca jurnalistă de presă, radio și televiziune, în
urmă cu un deceniu, autoarea a devenit cunoscută în anul 1995, când a început rubrica „Povești
adevărate” în ziarul „Flux”, unul dintre cele mai importante ziare în limba română din Republica
Moldova. În 1999 a început să lucreze în televiziune ca unul dintre principalii reporteri ai știrilor Pro
TV, unde și-a consolidat rolul în jurnalismul de natură socială, pentru ca ulterior să se stabilească în
Occident. Autoarea e convinsă că decizia de a emigra a fost cheia dezvoltării sale ca scriitoare. În
prezent locuiește la Paris, împreună cu familia.
Așadar, autoarea născută în Basarabia scrie în limba română, a fost educată în limba rusă,
locuiește la Paris și este căsătorită cu un englez. Întrebată de un jurnalist, care este identitatea sa,
Tatiana răspunde: „Pentru a descoperi acest lucru, a trebuit să scriu al doilea roman, „Grădina de
sticlă”. Voiam să știu cât de mult din mine eram rusoaică, româncă sau moldoveancă? În ce limbă ar
trebui să le vorbesc copiilor mei? Să menționez ura rușilor pe care mi-au transmis-o? Cartea m-a
ajutat să rezolv acele dileme.”
„Grădina de sticlă”, abordează aceeași temă a identității dar dintr-o altă perspectivă: cum e să
crești într-un mediu bilingv?, ce înseamnă asta? Tatiana declară că sensibilitatea și viziunea unui
scriitor sunt legate de locul în care a crescut, dar, pe de altă parte, e convinsă că nu ar fi putut să scrie
niciuna dintre cărțile sale dacă ar fi rămas în Republica Moldova. „În locul în care am crescut, o
femeie trebuia să fie o martiră. Trăind pentru copiii ei și punându-se mereu pe locul al doilea sau al
treilea. Această abordare este nedreaptă, deoarece îi face pe mulți oameni nefericiți. Nu doar femeile,
ci și familiile lor. Mesajul principal pe care am vrut să-l transmit este că, dacă nu primești iubire, îți
este foarte greu să o oferi.” Romanul cuprinde pagini extrem de tulburătoare despre străbunicii și
bunicii autoarei, cum ar fi cele despre bunica sa, deportată în Siberia, iadul unde a petrecut șapte ani
înainte de a reveni în locurile natale.
Tatiana a primit numeroase premii, între care s-ar cuveni menționate cel acordat de Uniunea
Scriitorilor din Moldova, premiul revistei „Observator Cultural” și premiul Novela Europea Camino de
Santiago. În anul 2019, la Paris, președinta Republicii Moldova i-a înmânat „Ordinul Republicii”,
conferit cu un an mai devreme. Tatiana a fost una dintre cele 30 de personalități decorate cu ocazia
celor 30 de ani de la proclamarea Independenței. Acestea au fost cuvintele Maiei Sandu: „I-am
mulțumit Tatianei pentru că, deși e stabilită în capitala franceză de mai mulți ani, rămâne alături de
Moldova și scrie în limba română. Iar prin Premiul European pentru Literatură, de care s-a
învrednicit în 2019, și prin romanele ce-i sunt traduse în zeci de țări, duce faima Moldovei în lume și
ne include în circuitul literar european. Îi doresc mult succes și multe noi titluri - și vreau să știe, o
dată în plus, că ne mândrim cu ea.” Cărțile autoarei au fost tradus în peste 15 limbi.
Tot în 2019, la Bruxelles, s-a numărat printre cei 14 laureați ai Premiului Uniunii Europene
pentru Literatură (EUPL) pentru romanul „Grădina de sticlă”. În anul 2021, Tatiana a fost oaspetele
ICR-ului la Târgul de carte de la Göteborg, iar în septembrie, anul trecut, a fost prezentă la Barcelona
la lansarea versiunii catalane a romanului „Vara în care mama a avut ochii verzi”.
În luna februarie a acestui an, Tatiana a vizitat Norvegia, unde, cu sprijinul Institutului Cultural
Român, s-a întâlnit cu cititorii și traducătorii săi, întâi în cadrul Festivalului Internațional de Literatură
de la Bergen, apoi la Litteraturhuset din Trondheim. A vorbit acolo despre romanul „Grădina de
sticlă”, dar și despre destinul vitreg al Moldovei sub ocupația sovietică. Pentru a nu lungi prea mult
povestea periplului meu întreprins pe urmele unei scriitoare române de excepție, mă opresc aici pentru
că, oricum am însoțit-o mai tot drumul, de la debut și până „la ora actuală”. Mai desprind un ultim
gând din noianul reflecțiilor autoarei: „Am învățat că, dacă scrisul nu vindecă, măcar te poate învăța
că poți fi în continuare diferit. Poți face ceva pentru trecutul tău în același timp în care îl faci pentru
viitorul tău.” Nu pot decât să fiu de acord, și de această dată, cu Tatiana Țîbuleac.
(foto: Daniel Onaca)
EVENIMENT
Andi
Dumitrache „Micul Paris – altă viziune!”
Expoziţie de fotografie Philippe Salmon
Pe 9 martie a.c., la Casa de Cultură

„Friedrich Schiller” din Bucureşti a avut
loc vernisajul expoziției de fotografie
„Micul Paris – altă viziune!”, realizată de
Philippe Salmon, colaboratorul revistei noastre
din Franța. La eveniment au luat cuvântul, pe
lângă artistul fotograf, doamna Roxana
Păsculescu, critic de artă şi realizator de
emisiuni culturale şi de ştiinţă la postul TVR
Cultural, doamna Sanda Buțiu, pictoriţă,
membră a Uniunii Artiştilor Plastici din
România, Filiala Bucureşti, doamna Maria Nițu,
scriitoare, membră a Uniunii Scriitorilor din
România, Filiala Timişoara, doamna Mariana
Duliu, director al aşezământului cultural gazdă şi
subsemnatul.
Aşa cum este scris chiar pe pliantul evenimentului, „Philippe Salmon s-a născut la Paris, astăzi
trăiește împărțit între Vallée de Chevreuse (lângă Paris) și România (în principal București) țara sa…
de suflet, ţara sa… de dor! Pasiunea lui nu datează de ieri, de azi! Copil fiind, era deja «cufundat» în
cuvele cu revelator și fixator din laboratorul tatălui său. Aşadar, este firesc ca la 15 ani sǎ facǎ primii
paşi ca fotograf autodidact, cu aparat foto Zenith de 50 mm. Au trecut zile, luni și ani, au trecut și
aparatele, lentilele s-au spart, s-au pierdut, s-au furat… și a apărut digitalul! Astăzi pensionar, se dedică
din plin acestei pasiuni, este membru al Clubului Foto Gif cu care participă la competiții naționale de
profil. Este specializat în «street photography» și pentru asta hoinǎreşte pe străzi kilometri întregi
observând oamenii, atitudinile, comportamentele lor. Și asta, mereu cu respect şi afecţiune pentru
oameni! Philippe Salmon a fost inspirat de nume celebre din lumea fotografiei, precum Henri Cartier-
Bresson, Raymond Depardon, Jeanloup Sieff, Robert Frank, Willy Ronis și mulți alții.”
Până la acestă expoziţie, prima sa expoziţie în afara Franţei, Philippe Salmon a mai expus la
Château de Belleville, Gif, 2019, Fête des Artistes, Gif, 2019, 2021, 2022.
Fotografia lui Philippe Salmon ne dezvăluie un Bucureşti mai mult sau mai puţin cunoscut, un
Bucureşti prin care trecem în fiecare zi dar pe care, mulţi dintre noi, am încetat să-l mai vedem.
Philippe Salmon ne dezvăluie Bucureştiul ca oraş al tuturor, Bucureştiul care ne este la
îndemână dar care ne scapă printre degete, Bucureştiul colorat sau alb-negru, Bucureştiul de azi, real şi
demitizat, dar şi Bucureştiul de ieri, de alaltăieri, de acum 100 de ani, tandru şi melancolic.
Bucureştiul lui Philippe Salmon este Bucureştiul străzii, al oamenilor de tot felul, din toate
straturile sociale, de toate vârstele şi profesiile, de aici şi de aiurea.
Fiecare fotografie din expoziţie ne prezintă o lume desprinsă din realitate dar care, filtrată prin
obiectivul aparatului de fotografiat al lui Philippe Salmon, pare aproape ireală, autonomă, paralelă.
Vedem detalii inteligent alese, pline de savoare, ghiduşe, unele puţin triste, dar cele mai multe
vesele, pătrunse de inocenţa jocului.
Vedem personaje
pe care le ştim foarte
bine fiecare dintre noi,
trecători grăbiţi, floră-
rese, precupeţe, cerşetori,
pensionari împovăraţi de
ani şi de muncă, tinere
domnişoare de o
frumuseţe aparte, copii,
adolescenţi, mecanici sau
coafeze, dar vedem şi
personaje desprinse
parcă din alt timp şi din
alt spaţiu, un Jacques Tati, un Charlot…
Vedem în fotografia lui Philippe Salmon şi o anumită atmosferă burlescă, bonomă şi
imponderabilă, străpunsă uneori de tragismul clipelor nonotone şi repetitive, iar alteori de o ironie fină,
optimistă şi înălţătoare.
Vedem de fapt în această expozitie povestea poetică a străzii, poveste pe care numai un ARTIST
născut în ţara de obârşie a imaginilor fotografice statice sau mişcătoare (cinemaul) putea să o redea
astfel.
Sanda Buţiu:
„Fotografia, grafia cu lumină este scrierea frumoasă a unei imagini, a unui moment trecător
doar din lumină și lipsa ei, din lumină și nelumină.
Philippe Salmon își trăiește fotografiile cu sinceritate și seriozitate, își alege subiectul și îl
potrivește gândului său. Nu se desparte de camera foto niciodată, iar atunci când totuși se întâmplă,
este conștient și ține minte fiecare posibil subiect care ar fi putut fi «foto-grafiat», de data aceasta
iremediabil pierdut.”
Maria Niţu:
„Philippe Salmon știe cu grație să exploateze farmecul propriu fotografiei alb-negru - ce te
provoacă să citești clar povestea străzii, ca literele negre pe coala albă dintr-o pagină de roman, în
fotoreportaj minimalist, într-un joc metaforic de lumini și umbre. Creează cu delicatețe și eleganță o
întreagă vrajă prin efectul cu totul diferit asupra ochiului, minții și stării privitorului, dat de jocul alb/
negru cu patina timpului - acea senzaţie de călătorie în timp, obținând performanța, prin instantanee
de artă, de fixare a clipei în momentul ei de eternitate.
Te-nvăluie deopotrivă empatia artistului fotograf, solidar cu istoria momentului surprins - ceea
ce dă fotografiilor suflet, mișcare interioară, acea putere magică de a impresiona privitorul.
Întru solidaritate cu artistul fotograf, simți și tu cum te cucerește acest love story între artist și
subiect, te provoacă să fii mai atent la ineditul din jur, te incită și te învață să vezi cu alți ochi
spectacolul străzii, în simbioza lui arhitectură / prezența umană, într-un poem profund al vieții
cotidiene.”
Marius Ionescu:
Paşi pierduţi
Păşeai alene...
şi ritmul paşilor tăi
răsuna în tăcerea
oraşului
ca un cântec răsărit
în undele luminii
ce proiecta armonii
din senin...
Păşeai alene...
şi muzica paşilor tăi
răsuna în asfaltul
şi-n treptele străzii
ca un cântec trimis
din suflet de rai
şi din gând
Păşeai alene...
dar cântecul paşilor tăi
zbura prin gândul meu
pe un drum fără-ntors
fără Nord, fără Sud
şi fără speranţă...
(fotografii: Philippe Salmon)
PLASTICA
Maria
Niţu Femeia între muză și artistă
Prozatoare, critic literar, eseistă, poetă; membră a Uniunii Scriitorilor, Maria Nițu este absolventă a
Universității din Bucureşti (Facultatea de Limba şi Literatura română). A debutat editorial în 1997 cu placheta
de versuri En Gros & en detail: cioburi de jurnal, urmată de alte volume de cronici literare, eseuri și interviuri.
A scris deopotrivă proză scurtă (Așteptările slăbănogilor, Reciclare la cubul Rubik). Ultima sa carte de versuri
se cheamă În sertarul umbrei și a apărut în anul 2020, la editura SemnE.
Afişe ale expoziţiei „Making Modernism” - Royal Academy of Art, Londra
Femeia în artă și literatură a fost prezentă dintotdeauna, privilegiată chiar, mai ales ca muză, ca
subiect al artei (zeițele din sculptura antică, „Primăvara” lui Boticcelli, Odaliscele etc.), ori ca
personaj literar („Anna Karenina” a lui Tostoi, „Madame Bovary” a lui Flaubert, „Doamna T” a lui
Camil Petrescu etc.)
Dar statutul ei social de-a lungul istoriei – doar ca soție și mamă, regină numai în dormitor și
bucătărie, au exclus-o de pe scena publică, drept personalitate distinctă, creatoare de valori artistice.
Numele feminine învingătoare sunt firave de-a lungul istoriei (ca firimiturile de pâine presărate de
Hänsel și Gretel în pădurea lugubră, să regăsească drumul de-ntors acasă).
În antichitate, e drept, singular, e un început cu poeta Sapho, din Insula Lesbos, recunoscută
drept cea mai de seamă poetă a liricii antice grecești, pusă chiar alături de Homer. Găsim și o pictură,
printre alte consemnări, de Gustave Klimt, cu Sapho cântând la liră – forma primă a prezentării
poeziei.
Mai apoi însă, debutul femeilor ca scriitoare, a fost, în fapt, sub pseudonime masculine, folosite
pentru a intra în vizorul criticii și a fi luate în serios, citite cu prețuire și respect, pseudonime uneori
chiar cerute de editori, pentru credibilitate în rândul cititorilor și asigurare a vânzărilor.
Lupta pentru emanciparea femeilor a pornit în mediul urban, în mijlocul femeilor aristocrate,
care se bucurau, conform uzanței, de o aleasă educație umanistă.
Scriam în notițele legate de excursia din Danemarca, despre Karen Blixen, una dintre gloriile
orașului Copenhaga, alături de H.C. Andersen.
Aceasta a semnat cartea de succes „Din inima Africii” cu numele tatălui ei, Isak Dinesen, fiind
dintr-o familie aristocrată (pentru care era ceva impudic ca o femeie să iasă public ca scriitoare, mai
ales cu o scriere mai mult autobiografică).
În adolescență, în colecția „Romanul de dragoste” la Editura Eminescu, prin 1970, citeam
George Sand „Mauprat”, „Ea și El” („Elle et Lui"), fără să știu că era pseudonimul masculin pentru
aristocrata Aurore Dupin (prietena lui Alfred de Musset, a lui Chopin, a lui Delacroix - care i-a făcut și
un portret…). Era deopotrivă rebela Parisului, ce șocase, scandalos prin anii 1830, apărând într-o
vestimentație în stil bărbătesc, în pantaloni, cu tunică și cizme. Castelana de la Nohant voia să fie
independentă de orice reguli obtuze. În romanele sale, de asemenea îndrăznețe și provocatoare pentru
acei ani, inspirate doar din propria-i experiență, eroinele sale luptă pentru drepturi care azi ni se par
firești, scrie cu franchețe despre căsătorii eșuate, despre brutalitatea soților posesivi, despre tarele unei
societăți înglodate în prejudecăți și conservatorism.
Și tot un „George” mască pentru o femeie este George Eliot, pseudonim masculin pentru
romanciera și eseista Mary Ann Evans, care, după debutul literar primit cu ovații, și-a dezvăluit
identitatea, dar a continuat să publice sub pseudonimul ce a consacrat-o.
Chiar vestitele surori Charlotte și Emily Brontë (cu celebrele romane „Jane Eyre” și respectiv
„La răscruce de vânturi”) au semnat în timpul vieții cu pseudonime masculine, pentru a pătrunde în
lumea literară dominată și valorizată de bărbați. Și lista continuă.
Trebuia să apară mișcările feministe la începutul sec.18, de emancipare a femeilor, ca să se ia în
serios drepturile femeilor, civile și politice, dreptul larg la educație, la afirmare publică, să se dărâme
barierele de prejudecăți cu discriminări de gen, când feminitatea din start era un dezavantaj capital.
Chiar și Premiul Nobel (din 1901) se acorda la început cu reticență femeilor. Abia în anul 1909,
suedeza Selma Lagerlöf a devenit prima femeie care a primit premiul Nobel pentru literatură.
&
În acest context (mai mult sau mai puțin „feminist”), în excursia la Londra, 14-16 ianuarie
2023, cu „Clubul artelor Bifrost”, a fost o provocare (ca un „studiu de caz”) expoziția „Making
Modernism”, a „Expresionismului german feminin”, cu pictorițe - pioniere ale modernismului de la
începutul secolului 20, deschisă la Royal Academy of Art. Mă atrăsese ideea contactului cu arta unor
femei-pictor.
Știam de puține personalități feminine de notorietate în artă, de unele tot prin tangențe cu
bărbați de top, de Berthe Morrisot printre impresioniști, de Frida Khalo, unică prin tradițiile mexicane
îmbinate cu suprarealismul (într-o căsnicie tumultuoasă cu marele pictor mexican Diego Rivera), ori de
trista soartă a sculptoriței de mare talent Camille Claudel - sora poetului Paul Claudel, iubita și
colaboratoarea sculptorului August Rodin.
Paula Modersohn-Becker – Clara Rilke Westhoff, 1905 / Otto Modersohn dormind, 1906-07
Expoziția cuprindea lucrări de patru pictorițe, Gabriele Münter, Paula Modersohn-Becker,

Kӓthe Kollwitz și Marianne Werefkin, cu tablouri de autocunoaștere feminină, fără inhibiții, în care
autoarele se eliberează de autoritatea masculină, devenind astfel puternice și asumându-și teme proprii:
recuperarea identitară – sinele feminin, căminul, maternitatea, regalitatea corpului, intimismul
percepțiilor. spațiul domestic, asumarea vieții feminine și familiale ca pe ceva firesc, cu autoritate şi
prestanță proprie, ieșind din marginalitatea impusă în contextul dominației percepției masculine.
Paradoxul, ca ironie a mersului istoriei, era locul unde se prezenta Expoziția: în cadrul
Academiei Regale de Artă, știut fiind că decenii întregi, până în secolul 19, în instituții de elită și mai
ales în universităţile europene, intrarea femeilor era… o problemă spinoasă.
În Franţa, Academia din Paris avea 450 de membri în secolele 17-18, dar numai 15 erau femei.
În Academia Română, prima femeie introdusă ca membru de onoare a fost contesa Anne de
Noailles, în 1925, primul membru de sex feminin al Academiei Royale Belgiene de Limbă Franceză și
Literatură, reprezentată însă deopotrivă a spiritului românesc, născută Ana Elisabeta Brâncoveanu,
descendentă din familia domnitorului Constantin Brâncoveanu – acel mecena al artelor, devenit martir.
Sediul Royal Academy of Art, Londra
Royal Academy of Art din Londra este în Burligton House - clădire veche, din 1876, în zona
Trafalgar Square. Într-o zi de iarnă din 1768, arhitectul Sir William Chambers l-a vizitat pe regele
George al III-lea, cu o petiție semnată de 36 de artiști și arhitecți, cerând permisiunea de a „stabili o
societate pentru promovarea artelor designului”. Din fericire, regele a spus da, și astfel a luat ființă
Academia Regală de Arte.
Printre fondatori, era și Angelica Kauffman, căutată portretistă a Londrei neoclasice, şi Mary
Moser, cunoscută prin tablourile cu portrete şi flori.
Curtea largă, luminoasă, unind în careu și alte sedii de Societăți Academice, are în centru,
bineînțeles, statuia primului președinte al Academiei, Sir Joshua Reynolds, având în mâna ridicată o
pensulă și-n cealaltă paleta de pictor.
Pe plafon, picturi cu subiecte antice, abc-ul artei academice. Pentru studenți, ca material de
studiu de bază erau reproduse statui celebre din sculptura antică greacă, precum „Laocoon și fiii săi”,
exemplar pentru studiul corpului uman și expresivitatea chipului, disperarea în fața morții, înfruntând
șerpii marini, încolăciți mortal pe cele trei trupuri.
Expoziția era la etaj, urcând niște scări cu balustrade de castel. Este un plus de prestanță când o
expoziție este găzduită într-o clădire istorică, de epocă, parcă subliniind ideea artei ca un regal.
Pe afiș, ca o carte de vizită, un tablou de Gabriele Münter (cea mai mediatizată, mai mult prin
perioada… legăturii cu V. Kandinsky – pictorul exponent al expresionismului), „Portrait of Anna
Roslund”, o scriitoare suedeză (sora lui Nell Walden- pictoriță suedeză, pionieră a artei abstracte,
deopotrivă scriitoare), Anna, „femeia cu pipă”, e relaxată, sigură pe sine, privind reflexiv, adânc, parcă
dincolo de orizonturi.
Împreună cu Kandinsky, Gabriele Münter a participat la înființarea în 1911 a cunoscutului grup
„The Blue Rider” - „Călărețul Albastru”. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial aceasta a
ascuns de naziști lucrările lui Kandinsky și ale celorlalți membri ai grupării. O lucrare a ei, „Interior in
Murnau”, îmi amintea de un similar spațiu domestic din „Camera din Arles” a lui Van Gogh - Murnau
era un orășel de la poalele Alpilor, unde se retrăgea cu grupul de pictori al lui Kandinsky.
Marianne Werefkin - Dansatorul Alexander Sacharoff, 1909 / Circus, 1908-10
Marianne Werefkin, artista de origine rusă (născută la Moscova, într-o familie aristocratică),
și-a petrecut ultimii ani în Elveția, concentrându-se pe peisajul din Ascona, Lacul Maggiore - unde este
și o Fundație cu numele ei („Portrait of Girl - Portret de fată” - cu o figură feminină prelungită, parcă
à la Modigliani, „Twins - Gemenii”, „The Return - Intoarcerea acasă” - cu figuri mici, în haine
întunecate, purtând într-o bocceluță întreaga viață). Un întreg poem mi-a părut titlul unui tablou „Life
Behind Them - Viața din spatele lor” - contrastul dintre peisajul muntos, măreț din spatele unei bănci
pe care stătea umil un cuplu de bătrâni, mărunți, pierduți parcă în spațiu, așteptând senini ... eternitatea
vieții de apoi.
Paula Modersohn-Becker a avut o viață scurtă, 31 de ani (1876-1907), răpusă fiind de o
embolie. În culori și imagini puternice, își exprimă fără inhibiții feminitatea instinctuală, firească,
atrasă de chipuri de copii („Baby, Breastfeeding - Alăptatul”, „Infant, with mother’s hand – Copil cu
mîinile mamei”). Își împlinise visul maternității chiar în ultimul an al vieții, 1907, când a născut o fată.
Kӓthe Kollwitz – Autoportret, 1889 / Femeie cu copil mort, 1903
Kӓthe Kollwitz avea tablouri cu subiecte tragice, exprimând o confruntare dramatică, intensă,
cu Moartea. Lucrările ei nu mai erau ulei pe pânză, ci în alte tehnici, pe hârtie, carton, desen în
cărbune, gravură în lemn, chiar sculptură în bronz („Sleeping Woman with Child - Femeie dormind cu
copil”, „Dead, Woman and Child - Moartea femeia și copilul”, „Woman with Dead Child” - Femeie
cu copil mort” etc.) Artista a fost marcată de ororile Războiului, fiul său pierind pe frontul Primului
Război Mondial.
&
Întreaga expoziție, într-o comuniune de expresie, oferă o perspectivă plastică a percepției
vizuale feminine, cu aceeași acuitate și valoare estetică recunoscute marilor pictori, densă în simbolism
și metaforă existențială.
CORESPONDENȚE JAPONEZE
Mihaela
Şerbulea Femei scriitoare: Isabella Bird
Mihaela Şerbulea, medic de profesie, doctor în biologie moleculară la Universitatea din Nagoya, trăieşte
în Japonia, ţara visurilor din copilărie, din octombrie 1993. De atunci, continuă să scrie jurnal zilnic, citeşte şi
călătoreşte în variate forme.
Am întâlnit-o pentru prima dată în 2013, la o expoziție de fotografii într-unul din campusurile
Universității Tokyo. Un fotograf japonez a călătorit în locurile descrise de Isabella Bird în cartea ei
despre Japonia, apărută în 1905 și juxtapunea fotografiile actuale cu desenele ei.
În multiplele mele drumuri prin Nord-Estul insulei Honshu, căile noastre s-au intersectat de mai
multe ori „întâmplător”. Am fost astfel obligată să caut cartea ei, pe care am găsit-o, în original, la
biblioteca prefecturii Kanagawa. Fiind un exemplar de peste o sută de ani, poate fi citit numai în sala
de lectură, ceea ce am făcut cu pasiune, în câteva episoade.
Isabella Bird, născută în Yorkshire (Anglia) în 1831, ca fiică a unui pastor anglican, a fost de
mică o fire bolnăvicioasă, iar pentru durerile de spate medicii i-au prescris călătoria cu vaporul. Astfel
a pornit la 23 ani spre America și Canada, Munții Stâncoși, apoi a vizitat Noua Zeelandă și Hawaii.
După publicarea jurnalelor de călătorie, a continuat explorările în Asia, lăsând, prin scrisorile trimise
surorii ei, din diverse colțuri ale lumii, mărturii despre o lume până atunci total necunoscută
europenilor. Și-a finanțat călătoriile din veniturile obţinute din publicarea de articole și cărți, onorarii
de la conferințe, precum și din moștenirile de la soțul ei, medicul John Bishop, cu care s-a căsătorit
după moartea, de febră tifoidă, a surorii ei, Henrietta, în 1881, și de la părinții și sora ei.
Fostul Consulat al Marii Britanii din Yokohama (azi, Muzeu de Artă)
A ajuns la Yokohama în mai 1878, singură, în vârstă de 46 ani. Cu sprijinul consulatului
britanic (foto) a angajat un translator tânăr și a pornit în explorarea unor teritorii „sălbatice”, în condiții
deosebit de dificile. Observațiile asupra oamenilor și locurilor sunt mărturii de o candoare și valoare
impresionante. Pentru Isabella, aceasta este prima țară în care călătorește, în care nu se vorbește limba
engleză, dar despre tânărul translator nu se știu multe.
În urma călătoriei în Japonia a fost primită, prima femeie, ca membru de onoare în Societatea
Geografică a Angliei și Scoției, acordându-i-se titlul de „Lady Traveler”. Ulterior, a continuat să
exploreze India, Tibetul, Kashmir, Persia, Kurdistan, Turcia, Rusia, China, Korea, încheindu-și viața la
Edinburgh, la aproape 73 de ani, după o ultimă călătorie, în Maroc.
Din Wikipedia am citit că educația a primit-o exclusiv de la părinți, tatăl ei fiind un pasionat
botanist, și din cărți, ea fiind de copil o cititoare avidă. De unde confirmarea că deplasările în locuri noi
contribuie la formarea și păstrarea intelectului. Debutul ca scriitoare l-a făcut la 16 ani cu un pamflet
despre comerțul liber versus protecționism, și a continuat să publice în diverse periodice.
În 2018 a apărut o ediție bilingvă, japoneză și engleză de manga, bazată pe volumul „Unbeaten
tracks in Japan”, în care descrie drumurile ei pe potecile nebătute prin ținuturi îndepărtate, până în
insula Hokkaido (pe atunci numită încă Ezo). În Februarie 2022, am călătorit special până la Akita
pentru a vedea un spectacol de musical intitulat Lady Traveler, foarte frumos realizat, cu mesajul
încurajator „dacă încerci, vei reuși”. Trebuie să fi fost motto-ul ei, având în vedere problemele de
sănătate cu care se confrunta și în ciuda cărora a reușit atât de multe.
Din volumul despre Japonia pe care l-am citit, am fost impresionată de rezistența ei fizică – de
la deplasările luxoase cu ricksha, călărind, în barcă, pe jos sau înot, a ajuns să pătrundă în hanuri și
locuințe ale localnicilor care nu văzuseră până atunci niciun alb, cu atât mai puțin o femeie albă,
călătorind însoțită numai de un tânăr care, în acele zone cu dialect puternic, nici rolul de translator nu
și-l putea îndeplini cum se cuvine. Dificultățile constau firește și în deosebirile de alimentație,
obiceiuri, climă și multe altele, pe care numai cineva cu pasiunea călătoriilor le poate înțelege. Dar
curiozitatea și perseverența au împins-o mereu spre țintă – înțelegerea felului de trai al oamenilor,
oriunde s-ar afla ei.
La nord de Nikko a străbătut teritorii în care nu călcase până atunci niciun european,
observațiile ei fiind de o reală valoare antropologică, mai ales în ce privește poporul indigen Ainu,
pentru care s-au făcut eforturi considerabile de „asimilare”, acum regretabile.
Unele din drumurile „nebătute” la vremea călătoriei ei sunt acum șosele naționale, dar potecile
peste munți oferă și astăzi ocazii de a traversa pădurile într-o ambianță destul de asemănătoare cu
atmosfera pe care a trăit-o ea.
Iată un exemplu din meticulozitatea cu care a întocmit jurnalul de călătorie – consemnând
fiecare cătun, cu numărul de case și distanțele dintre localități.
Este cu atât mai valoros și impresionant, cu cât la acea vreme (1878), călătoriile internaționale
erau oricum la debut, iar în Japonia străinilor nu li se permitea să iasă din raza de 25 mile (40 km) în
jurul a cinci porturi și două orașe „deschise”. Prin relațiile ei cu diverși diplomați, Isabella a reușit să se
aventureze la sute de mile mai la nord de zonele respective.
Un cititor atent poate detecta și figuri de stil, precum introducerea unor jocuri de copii care se
practică tradițional iarna în observațiile ei, chiar dacă trecerea ei prin zonă a avut loc vara. Profesorul
de geografie Kiyonori Kanasaka, care a refăcut traseul ei, comentează de asemenea că stilul epistolar
este o alegere stilistică, expedierea scrisorilor fiind practic imposibilă pe parcursul călătoriei, fără a mai
lua în calcul posibilitatea pierderii acestora pe drum.
Am parcurs și eu vechiul Tokaido, drumul care leagă Kyoto de Tokyo, o distanță de

aproximativ 500 km, care era parcursă în 2-3 săptămâni. O medie zilnică de circa 30 km, în condiții de
teren accidentat și deseori vreme nefavorabilă. Deplasarea mea a fost în etape, alegând zilele cu vreme
bună, cu condiții de cazare și încălțăminte moderne. Cel mai mult am fost impresionată de podurile
peste ape, construite mult mai recent, și am mulțumit în gând inginerilor pentru aceste minuni ale
tehnicii. Și totuși, rezistența fizică a oamenilor în acele vremuri, când hrana consta din puțin orez sau
alte grăunțe precum meiul fiert, produse din soia, legume proaspete sau conservate și eventual pește,
este impresionantă.
Notițele ei referitoare la educație, ambianța familială, regimul de muncă și alte aspecte ale vieții
cotidiene aruncă o lumină nefiltrată asupra unei societăți care în anumite privințe se păstrează încă, dar
este totuși atât de diferită de cea vestică.
Sper ca această prezentare a unei scriitoare călătoare europene în țara care mă găzduiește și pe
mine de aproape trei decenii a deschis apetitul pentru noi informații, pe care voi încerca să le transmit
pe cât posibil.
Yokohama, 26 ianuarie 2023
(Fotografii: Mihaela Șerbulea)
CORESPONDENȚE ISRAELIENE
Dan
Romașcanu Cinci scriitoare
Dan Romașcanu, corespondentul nostru în Israel, s-a născut în București, unde a trăit primii 31 de ani de
viață. Absolvent al Facultății de Automatică și Calculatoare a Universității Politehnica din București, a emigrat
în Israel în 1984, unde a lucrat ca inginer specialist în domeniul comunicațiilor și al Internetului.
Din 2016, își dedică mai mult timp familiei (doi băieți, un număr în creștere de nepoți) și pasiunilor care
l-au însoțit cea mai mare parte a vieții: călătoriile, cărțile, filmele, teatrul, artele plastice, muzica de jazz, blues și
clasică, sportul vizionat de pe canapeaua din salon, scrisul și comunicarea pe Internet. Despre toate acestea, Dan
Romașcanu a scris și scrie la numeroase reviste și portaluri culturale în România (Filme și Cărți, Literatura de
Azi, Revista Familia, și acum Clubul Artelor Bifrost) și Israel (Alchemia, Nautilus, Jurnal Israelian) și pe blogul
său personal The Catcher in the Sand.
Tema trimestrială a revistei

este de data aceasta ușoară și
dificilă în același timp. A scrie
despre scriitoare în general și
despre scriitoarele din literatura
română în special este ușor, căci
volumul de materiale este imens.
Alegerea este însă dintre cele
dificile. Pregătind acest articol, am
parcurs lecturile mele din ultimii
ani și am constatat că dacă activez
tag-ul „literatură română” mai
mult de jumătate din cărțile citite de mine au fost scrise de femei. Aproape toate, fară excepție, sunt
cărți formidabile, din cele mai diverse domenii - proză și poezie, reportaj și eseistică, istorie și artă.
Literatura română este în principal o literatură feminină? Aș răspunde pozitiv, dacă aș putea accepta o
definiție a ceea ce înseamnă „literatură feminină”, dar aici intrăm într-o altă discuție pe care mă tem că,
dacă o încep, nu o voi putea epuiza. Căci „literatura feminină” nu este (doar) literatură scrisă de femei
și nici (doar) literatură despre femei. Mai bine las la o parte etichetările și trec pur și simplu în revistă
notele mele de lectură pe marginea a cinci cărți scrise de cinci scriitoare, cărți pe care le-am citit în
ultimii ani și care mi-au plăcut în mod deosebit.
De pe coperta volumului Anei Blandiana Soră lume apărut în 2020, la Editura Humanitas, ne
zâmbește o femeie tânără și frumoasă, pe care o cunoaștem din numeroase fotografii și apariții în
public sau în mediile de comunicare. Ana Blandiana, poeta cu nume de poezie, mi-a însoțit parcursul
de cititor vreme de mai bine de jumătate de secol, din vremea când apărea cu un singur poem, dacă îmi
amintesc bine, în antologia Poezia română contemporană a Bibliotecii pentru toți împreună cu câțiva
dintre formidabil de talentații colegi ai generației sale. Fotografia, făcută în vârful Turnului din Pisa,
sub un clopot care iți dă la prima vedere iluzia că este o uriașa pălărie, pare a fi o ilustrație a bucuriei
de a călători, una dintre acele fotografii amintire pe care fiecare dintre noi (sau dintre cei norocoși
dintre noi) le-a făcut atunci când a dorit să țină timpul în loc într-un moment de fericire prilejuit de
bucuria de a călători. Probabil că asta a fost chiar și menirea acestei fotografii, dar în această carte cu
totul specială, ea pare a avea rolul de a descrie ceea ce cartea nu este. Precum în celebra pictură a lui
Magritte, cititorul care va începe frumoasa aventură a citirii acestei cărți va primi din primele pagini
avertismentul „aceasta nu este o carte de călătorii”.
Lipsesc aproape cu desăvârșire descrierile de peisaje, monumente, muzee care abundă în cărțile
de călătorie. Cei care ar vrea să afle mai multe despre legendara călătorie a soților Rusan în America
Ogarului Cenușiu vor trebui să recurgă la cartea devenită aproape instantaneu un mare succes al
literaturii de gen în limba română. În Soră lume vor afla mai multe despre pregătirile de călătorie,
despre experiența voiajelor cu vaporul, despre episoadele ne-americane din finalul acelei călătorii și
despre un caiet pierdut într-o dimineață somnoroasă la Los Angeles. Destinul sorei Maria de la
Providenza, călugăriță la o mănăstire italiană, plecată din satul lui Vasile Alecsandri, ar putea fi
subiectul unui viitor roman. Regele Mihai a fost deja subiectul multor cărți, și relatările întâlnirilor
poetei cu personajul tragic cum îl descrie a fi pe ultimul suveran al României, adaugă câteva detalii
interesante și probabil și inedite. O însoțim pe Ana Blandiana și în câteva dintre multele reuniuni ale
poeților, deși întrebarea dacă poezia poate salva lumea rămâne fără răspuns. Suntem alături de ea și la
congresele organizației mondiale a scriitorilor, PEN Club, a cărui activitate în România a fost reluată și
condusă pentru o bună perioadă de poetă. Confruntările și intrigile politice la nivelul conducerii acestei
organizații, cândva o navă amiral a marilor scriitori ai lumii, astăzi o organizație căutându-și busola
pierdută în marea de ONG-uri și de alte organizații similare, dau ocazia câtorva relatări interesante și
cu valoare de mărturii documentare prețioase.
Titlul capitolului final este Apocalipsa second-hand. Scris în perioada pandemiei, el încearcă să
adune meditații și învățăminte din experiența comună prin care a trecut omenirea. Unul dintre primele
efecte este transformarea antagonică prin care trece conceptul de globalizare, devenit peste noapte
dintr-un concept pozitiv o forță amenințătoare. Schimbarea atitudinii față de bătrâni, „lingușirea
tinerilor” și tentativa de a adapta societatea după ei, în loc de a-i educa pe ei pentru a se integra în
societate, este un alt fenomen care reprezintă de fapt, în opinia autoarei, accelerarea unor tendințe deja
existente în societatea contemporană, și în special cea occidentală. Fraza repetată până la a deveni o
mantra „nimic nu va mai fi că înainte” pune în fața fiecăruia dintre noi provocarea de a ne depăși
limitările personale și colective. Cu ocazia pandemiei, ștergerea frontierelor naționale s-a dovedit a fi o
iluzie, dar vom fi capabili, ca indivizi și ca națiuni să reînoim dialogurile, comunicarea, cunoașterea
reciprocă, acceptând în același timp diferențele specifice firești? Încadrarea forțată prin reglementările
legate de pandemie în categoria bătrânilor va putea fi anulată? Libertatea subiectivă care sfidează
calendarele, inclusiv libertatea de a trăi călătoriile și a ne bucura de ele, va fi ea regăsită? Pentru o
scriitoare, așa cum aflăm în paragraful final al cărții, răspunsul poate fi conținut doar în cărțile viitoare.
Eu le aștept cu aceeași dragoste și aceeași nerăbdare dintotdeauna.
Marta Petreu beneficiază deja la Editura Polirom de una dintre cele mai neobișnuite serii de
autor. Primele trei cărți publicate în 2011 aparțin fiecare unui gen diferit. Apocalipsa după Marta
adună poemele uneia dintre cele mai originale voci care și-au făcut debutul în poezie, în anii 80.
Cioran sau un trecut deochiat o reprezintă pe Marta Petreu în postura ei de filosof și istoric al culturii,
ocupându-se de tinerețea unuia dintre personajele cele mai disputate ale secolului 20 al culturii române,
în perioada preferată a cercetărilor sale (a scris cărți și despre Ionesco și despre Sebastian din acea
perioadă, fiecare dintre ele și pasionantă, și sursă de polemici). Tripletul este completat de acest
Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, roman puternic, original, incomod și neobișnuit, cu un titlu care îl
plasează de la început în spațiul miturilor de sorginte biblică. Cel puțin în aparență, căci Armaghedonul
Martei Petreu se dovedește celor care îi vor citi cartea a se afla în altă parte decât îl vor bănui după
lectura primelor zeci de pagini.
Romanul începe cu o înmormântare. Este înmormântarea mamei povestitoarei, și anul este 2010.
De aici începe povestea vieții Micăi, văduva lui Ticu. Aceste diminutive duioase ascund însă foarte
puțină afecțiune declarată și foarte multă tragedie. Povestirea descrie două generații din viața unei
familii dintr-un sat ardelenesc, din apropierea Clujului. Doua generații dintr-o perioadă care cuprinde
războiul, perioada comunistă, dezolanta tranziție. Schisma religioasă, una dintre multele care au
fragmentat istoria Ardealului este concentrată în cartea Martei Petreu în microcosmosul familiei.
Este o carte scrisă frumos și interesant, aspră și ne-lejeră la citit. Sunt interesante și pasajele în
care limbajul eroilor este preluat în transcriere fonetizantă, și vocabularul aproape că solicită pentru
bucureșteni ca mine folosirea unui dicționar explicativ al românei ardelenești. Întrebarea rămâne dacă
timpul pe care Marta Petreu și-l împarte între diversele genuri literare, cercetările și studiile de istoric
și de filosof îi va permite să continue cariera de romancier. Întrebarea colaterală este dacă, ieșind din
spațiul memorialistic, va găsi în ea însăși destulă inspirație și imaginație pentru ficțiune mai puțin
personală. De dovedit că este un romancier profund și de calitate nu mai este însă nevoie.
Ce poate aduce nou genul romanului istoric pentru cititorul contemporan? În ce măsură mai
poate el capta interesul generațiilor tinere, bombardate de pilulele condensate în număr infinit pe care
Internetul le distribuie în ambalaje mult mai atrăgătoare? Citind romanele istorice ale scriitorilor
români de astăzi, mai putem elucida ceva din misterele trecutului și mai putem asimila lecții și
învățături valabile pentru prezent? Acestor întrebări trebuie să le răspundă noul val de scriitori
contemporani care atacă genul, dintre care Simona Antonescu, cu romanele sale istorice dar și cu
cărțile adresate copiilor și adolescenților și-a câștigat pe merit o poziție de lider.
Un exemplu reprezentativ al direcțiilor noi și abordărilor mai puțin convenționale ale istoriei îl
avem în Ultima cruciadă apărută în 2019 în colecția fiction Ltd. a Editurii Polirom. Acțiunea cărții se
petrece în anul 1456, cu rememorări ale eroilor care ne poartă în cele două decenii precedente. Proza
istorică românească nu prea a abordat această perioadă zbuciumată, cu schimbări și răsturnări
semnificative în raportul de forțe dintre popoarele și formațiunile politice ale Europei, perioadă în care
Transilvania, regatul Ungariei și nordul Balcanilor reprezentau, așa cum aveau să mai fie de câteva ori
în istorie, teatrul conflictelor între marile imperii, care se adăugau, amplificându-le, conflictelor locale
de natură religioasă (între creștinismul ortodox și cel catolic) și națională (între români și maghiari).
Căderea Constantinopolului în 1453 a reprezentat o uriașă traumă pentru Europa creștină, demonstrând
slăbiciunea structurilor religioase și statale existente. Catolicismul se afla de vreo două secole într-o
profundă criză instituțională și morală, confruntat fiind cu erezia husită din centrul Europei, care era
doar o prefață la apariția Reformei cu mai puțin de un secol mai târziu. Regatul Ungariei era sfâșiat de
lupte interne, ce aveau să ducă tot în mai puțin de un secol la catastrofala înfrângere de la Mohacs și la
ștergerea pentru patru secole a Ungariei independente de pe harta Europei. În aceste condiții, apariția în
Transilvania și apoi în Ungaria a unei figuri unificatoare, în nobilul de origine română Iancu Corvin de
Hunedoara, reprezenta o șansă, măcar vremelnică. Soluția găsită de Iancu pentru a opri înaintarea
otomanilor spre inima Europei era formarea unei armate populare compuse din orășeni și țărani
motivați de promisiunile recuperării unora dintre drepturile pierdute în deceniile și secolele
premergătoare. Acesta este miezul cărții. Cititorul Ultimei cruciade, îndepărtat de evenimente,
primește o Poveste frumos scrisă despre o perioadă fascinantă a istoriei noastre și a Europei, populată
de personaje reale și imaginare care cuceresc atenția și captivează la lectură. Prin această carte, Simona
Antonescu demonstrează că romanul istoric este un gen literar viu și în plină evoluție în literatura
română.
Un frumos nume a ales Florina Iliș pentru romanul său, apărut în 2018, în colecția fiction Ltd. a
Editurii Polirom: Cartea numerilor. De la latinul „numeri” vine desigur „numere” și este numele
versiunii latine a celei de-a patra cărți a Vechiului Testament, care este și a patra dintre cele cinci cărți
ale Torei. În limba ebraică, numele acestei cărți este Be Midbar adică În deșert. Ea povestește despre
cei 40 de ani de peregrinare în deșert a evreilor ieșiți din Egipt, între poalele Muntelui Sinai, unde
Moise primise Tablele Legii și munții Moab, de unde urmașii săi dintr-o altă generație se pregătesc să
treacă Iordanul, pentru a păși pe Pământul Făgăduinței.
Despre o peregrinare în deșert este vorba și în romanul Florinei Iliș. Deșertul este însă nu un
spațiu fizic (nu este nici în Biblie, dar aceasta este altă poveste) ci un spațiu istoric. Este vorba despre
secolul de istorie românească scurs de la întregirea României și momentul în care apare cartea, în anul
centenar. Cartea este povestea a patru generații de oameni din ramuri înrudite ale aceleiași familii
dintr-un sat românesc din Crișana, care supraviețuiesc furtunilor veacului.
Structura întregii cărți este inspirată de Biblie. Cartea începe, precum Noul Testament, cu o
genealogie, două capitole care descriu arborele genealogic al povestitorului și prezintă cu această
ocazie cititorului pe câțiva dintre eroii romanului. Numărul total de capitole este 52, precum numărul
de săptămâni ale anului, precum numărul de pericope sau capitole săptămânale care sunt citite în
succesiune, în cadrul ciclurilor anuale de studiere a Bibliei în sinagogile cultelor iudaice. Fiecare
capitol are un erou principal, dar succesiunea nu este liniară temporal. Avem de-a face cu o muncă de
reconstituire a unui trecut, în care scriitorul trăind în contemporaneitate încearcă să reconstituie istoria,
pe baza mărturiilor celor care mai trăiesc, pe baza fotografiilor de epocă, a arhivelor recent făcute
accesibile ale Securității. Secolul se desfășoară în fața noastră, dar nu este vorba despre un tablou
istoric, ci mai degrabă de un mozaic de amintiri și documente în care nu toate piesele sunt neapărat la
locul lor și care lasă până la sfârșit multe zone albe, neexplorate sau acoperite de uitare. Cei care
cunosc romanele precedente ale Florinei Iliș, sau măcar Viețile paralele nu vor fi foarte surprinși de
tehnica scriitoarei. Asemenea unui regizor de teatru care deschide scenografia spectacolului spre
culise, și autoarea Cărții numerilor își expune în mod repetat arsenalul de unelte literare, îl face părtaș
pe cititor în asamblarea compoziției, descrie lacunele și intervențiile personale, într-un amalgam de
documente, amintiri și ficțiune. În pofida dimensiunilor și a unei structuri narative care cere efortul și
participarea intelectuală și afectivă a cititorului, Cartea numerilor este un roman remarcabil,
aparținând unei scriitoare de prim rang a literaturii române de astăzi.
A descoperi un scriitor sau o scriitoare (ca în acest caz) pe care nu-l cunoșteai înainte și care
reușește să te capteze prin tematică, stil și abordare este întotdeauna o plăcere. Este cazul Letiției
Vladislav, al cărei consistent volum Masada, de „proză scurtă” (subtitlul ales de dânsa) a fost publicat
în 2021 în colecția Horatio a Editurii Neuma. Este un volum interesant în sine prin calitatea și
intensitatea literaturii dintre copertele cărții, dar și o ocazie de a reflecta la legătura complexă care s-a
construit sub ochii noștri în ultimele două decenii între literatura tipărită și cea care este accesibilă pe
Internet, sau uneori scrisă special pentru spațiul internetic.
Prozele care au fost adunate în acest volum au fost publicate de-a lungul câtorva ani în revista
culturală Leviathan. Este una dintre publicațiile internetice cu vechime și de calitate, având și o ediție
tipărită trimestrială. Letiția Vladislav a ținut aici, până la începutul lui 2020, o rubrică săptămânală
numită Dragoste, străinătate și vis. Dat fiind că am și eu o experiență similară cu o rubrică
săptămânală într-o revistă culturală internetică (alta decât Leviathan), pot identifica o parte dintre
elementele care determină structura textelor. Este vorba în primul rând despre tematica recurentă.
Numele rubricii indică trei dintre temele care revin ale textelor incluse, ele fiind legate și de biografia
autoarei, care trăiește de mulți ani în exil în Germania, cu perioade petrecute în Spania și în America
Latină. Aici sunt localizate și multe dintre povestiri chiar dacă precizarea geografică exactă este
evitată. Două excepții există însă – textul care dă titlul volumului (care mi-a stârnit firesc curiozitatea,
deși nici localizarea în Israel și nici simbolistica Masadei nu joacă un rol important) și încă o povestire
a carei acțiune se petrece în Japonia. Al doilea factor identificabil este formatul și dimensiunile
textului. Volumul adună în cele 300 de pagini ale sale 40 de povestiri, fiecare de vreo 7-8 pagini.
Scrierea Letiției Vladislav combină narațiunea cu dialogurile. Vorbesc personajele din realitate
sau din imaginație, în amintiri și de dincolo de moarte. Fantasticul îmbracă straiele macabrului. Iubirile
vechi sunt păstrate mulți ani în amintire, și câteodată revin cu intensitate în finalurile vieților. Volumul
este inegal, dar sunt multe filoane prețioase care se cer descoperite. Letiția Vladislav are un talent
special în a creiona esența sufletească a personajelor din câteva gânduri sau vorbe rostite cu voce tare
sau în suflet. În timp ce citeam cartea și după ce am terminat lectura, mă întrebam cum se explică
faptul că o colecție de texte în care revin în permanență singurătatea, boala, moartea, dezamăgirile și
trădările nu lasă totuși o impresie deprimantă. Secretul, cred eu, este abordarea empatică și viziunea
din interior a celor care se petrec, integrarea vieții și morții, a iubirii și a despărțirilor în același univers.
Cu Masada Letiția Vladislav dovedește că este o prozatoare matură, care stăpânește bine uneltele
meșteșugului, o voce plină de umanitate și de sensibilitate. În același timp, această carte validează
literatura scrisă pe ecran și pentru ecran. Adunarea textelor pe hârtie, între coperțile unei cărți tipărite,
este un ritual de consacrare literară, dar esența și magia cuvintelor rămân aceleași pe orice suport fizic
ar fi ele scrise sau citite.
(Foto: Dan Romașcanu)
CORESPONDENȚE FRANCEZE
Philippe
Salmon Eu cânt femeia / Je chante la femme
Je chante la femme Es-tu brune ou blonde?
Elle a dans ses beaux yeux l'amour et son empire, Es-tu brune ou blonde?
Aussi tout s‘ennoblit sous son regard charmeur; Sont-ils noirs ou bleus,
Devant une telle grâce on se retourne et l‘admire; Tes yeux?
Quand elle vous regarde on sent trembler son cœur. Je n'en sais rien, mais j'aime leur clarté
profonde,
On sent ses yeux fermés par la honte ou la peur, Mais j'adore le désordre de tes cheveux.
Et de ne plus la voir le cœur tout bas soupire; Es-tu douce ou dure?
L‘orgueil fuit devant elle et la colère expire; Est-il sensible ou moqueur,
Oui, je chante la femme, je chante en son honneur. Ton cœur?
Je n'en sais rien, mais je rends grâce à la nature
La voir avant tout autre est la béatitude; D'avoir fait de ton cœur mon maître et mon
La sainte humilité, la douce quiétude, vainqueur.
Renaissent dans le cœur de qui l'entend parler. Fidèle, infidèle?
Qu'est-ce que ça fait.
Quand sa bouche épanche un doux sourire, Au fait?
Ne peut s‘imaginer et moins encor se dire, Puisque, toujours disposé à couronner mon zèle
Tant le prodige est fait pour nous émerveiller! Ta beauté sert de gage à mon plus cher souhait.
Dante Alighieri (1265-1321) Paul Verlaine (1844-1896)
Maria
CORESPONDENȚE BELGIENE
Monica ACADEMIX – duminica anuală în care Belgia
Bojin privește la viitorul ei muzical
În fiecare an din 2014 încoace, la Bruxelles are loc un

eveniment dedicat viitorilor mari muzicieni, încă elevi ai școlilor
de muzică și artă dramatică (așa-numitele „academii”) din
capitala Belgiei: ACADEMIX. Timp de o zi, Sala Flagey, în
opinia mea cea mai importantă sală de concerte a acestei țări, se
pune la dispoziția lor, ca și a publicului, absolut gratuit.
Joseph Diongre a proiectat clădirea, în anii 1930, ca sediu
al Institutului Național de Radiodifuziune, așa că nimic mai
firesc decât faptul că această „uzină de sunete” răspunde celor
mai înalte exigențe acustice, nimic mai firesc decât faptul că
printre cei care cântă acolo se numără Collegium Vocale Gent –
biletele la concertul lor din ediția 2023 a Festivalului Enescu
s-au epuizat, dar merită să mai încercați, poate vor fi retururi –,
Hélène Grimaud sau Evgheni Kissin.
Vă puteți imagina ce ocazie specială reprezintă pentru elevii amintitelor școli de artă să pășească
pe aceeași scenă pe care au pășit aceștia și mulți alții. Se adaugă și detalii de care ți-ai putea da seama
nu atât de lesne: a te prezenta în fața unui public (ceea ce nu e ușor, o știm cu toții), o anumită postură,
disciplină, ținută vestimentară, interpretarea unui repertoriu divers și în alte limbi decât cea franceză
(ba chiar, adesea, extra-europene).
ACADEMIX înseamnă, cum o arată și titlul, o colaborare între academiile de arte. De aceea, este
încurajată participarea ansamblurilor care reunesc elevi înscriși în diferite școli, tocmai pentru a insista
asupra faptului că muzica se face în comun, înseamnă cooperare, creează legături.
Interpreți-compozitori și muzicieni-textieri
Ca profesoară de Educație muzicală și de Ansamblu coral – copii la Academia din comuna

Anderlecht,1 am participat de două ori până acum la ACADEMIX, cel mai recent în 12 martie 2023.
Grupul meu de fete cu vârste între 7 și 12 ani s-a alăturat altor câtorva ansambluri: unul similar și unul
de adulți ale colegei mele Héloïse Gaullier, unul similar și unul de adulți sub îndrumarea profesoarei
1 Bruxelles-ul este împărțit pe comune, echivalentele sectoarelor bucureștene.
Fanny Vandenbergh de la Academia din comuna Etterbeek. Cu toții am fost însoțiți de ansamblul de
suflători condus de Rudy Mathey, tot de la Academia din Etterbeek. Ne-am numit FEST-NOZ – bal,
petrecere dansantă de noapte în bretonă, și am fost aproximativ optzeci de muzicieni pe scenă.
Câteva cuvinte despre program, pentru că mi se pare interesant de menționat că nu numai
colaborarea strict interpretativă a fost inter-academii, ci și cea compozițională, într-o oarecare măsură.
În primul rând, piesele vocal-instrumentale au fost compuse de chiar un membru al echipei
pedagogice, Rudy Mathey, folosind forma unor dansuri tradiționale bretone, tricot, mazurka și kas
a-barh și utilizând cântul coral pe una sau două voci ca o varietate de formule ritmice bătute din palme
și suprapuse unor momente orchestrale sau corale.
În al doilea rând, dacă profesorul-compozitor a prevăzut desigur și textul, tot el a lăsat o portiță
deschisă creativității grupurilor și/sau îndrumătorilor . Așa se face că, în cazul mazurcii, am fost
invitați să scriem propriile noastre versuri – mai mult, să le scriem în așa fel, încât să funcționeze ca o
manieră de a ne prezenta publicului. De exemplu, grupul meu și cu mine am propus următoarele
versuri: Nous voici, celles d’Anderlecht / Pour la musique, nous sommes bien ouvertes. / Écoutez et
admirez notre chanson et applaudissez (Iată-ne, cele din Anderlecht. Ne place să facem muzică.
Ascultați și admirați cântecul nostru, și aplaudați-ne). Clasa de adulți a colegei mele Héloïse a propus
Chantons, chantons, à Saint-Guidon, / Jeunes et moins jeunes, notre belle chanson / (Să cântăm, să
cântăm la Saint-Guidon,2 tineri și mai puțin tineri, cântecul nostru), iar adulții de la Etterbeek au
început cu Mercredi soir on rentre toujours tard (miercurea seară terminăm mereu târziu).3 În plus,
pentru tricot, Héloïse a realizat un ingenios canon vorbit – cuvinte dădeau unul într-altul și se
transformau unul în altul prin aceea că ultima silabă a unui cuvânt devenea prima silabă pentru
următorul (a-gil-lu-mi-né-ral-len-tir, agil – luminos – mineral – a încetini).
O cronică din perspectivă proprie...
Pe scena Studioului 4, adică sala principală de la Flagey – și am fost cu adevărat norocoși să ni se

atribuie tocmai centrul acestui edificiu acustic de excepție – totul a durat mai puțin de cincisprezece
minute. Am intrat pe scenă, în sunetele unei introduceri a suflătorilor, ținându-ne de mână și unul după
altul, un evantai al codului coloristic în tonuri de verde și bleu propus de Fanny, am ieșit în aplauze
furtunoase după acest sfert de oră dirijat entuziast și competent de aceeași Fanny și, în piesa mediană,
de Héloïse. Ceea ce nu se va uita sunt orele de muncă din spatele acestui timp atât de scurt, bucuria
participării la un astfel de eveniment, febrilitatea șoptită din culise așteptând să intrăm pe scenă,
2Saint-Guidon este numele stație de metrou la doi pași de care funcționează Academia din Anderlecht.
3Aluzie la faptul că orele de Educație muzicală cu Fanny se încheie în jurul orei 21,00, oră de altfel normală pentru
academiile belgiene de arte.
sentimentul de apartenență, magia – folosesc cuvântul chiar dacă s-a cam demonetizat – de a
transforma notele muzicale, niște bobițe scrise pe o foaie de hârtie, într-un suflu care ne-a purtat și pe
noi, și pe cei veniți să ne asculte, într-un uragan de culori, cum spuneau versurile unuia dintre
cântecele interpretate.
...și alte păreri ale participantelor
Ce au spus copiii? Fetele „mele” mi-au povestit cât de încântați au fost părinții lor, cum au mers
după aceea să ia masa în oraș pentru a onora evenimentul, ce mândre s-au simțit și ele, și familiile lor
după o astfel de reușită, cât de mult le-a plăcută să cânte – deși asta o știam de mult, și pentru asta le
apreciez de mult. O sumedenie de alte lucruri am văzut în sclipirile din ochii lor, dar asta nu se poate
așterne pe hârtie.
Ce au spus profesorii? Redau mai jos cuvintele pe care mi le-a trimis Fanny ca răspuns la
rugămintea de a participa la realizarea acestui articol:
„FEST-NOZ a reprezentat colaborarea a cinci
ansambluri, a două academii bruxelleze, a patru profesori,
concretizată într-un produs original inspirat de muzicile
bretone. Concertul nostru, un tablou muzical de
cincisprezece minute, a fost finalul a câtorva luni de
muncă, de perseverență, dar și de bucurie. ACADEMIX
este o ocazie minunată care li se oferă învățăceilor într-ale
muzicii – cântatul împreună în cadrul unui ansamblu
extins, alături de o formație instrumentală și sub
conducerea unei echipe de excelenți profesori, fiecare cu
stilul și sensibilitatea sa (eu însămi m-am bucurat să pot
vedea cum lucrează colegii mei și să mai aflu ceva nou). Ce
minunat a fost să mă pot ocupa de acest ansamblu coral
XXL, să-i văd pe copii cum profită de întâlnirea cu colegii
lor mai mici și mai mari din alte academii, și mai ales să
cântăm în compania ansamblului de suflători al lui Rudy,
pe sonorități tradiționale bretone, care îmi plac în mod
special! Pentru ca totul să se desfășoare în cele mai bune
condiții, a fost nevoie de organizare, de deplasări, de
planificare, de mult efort din partea tuturor celor implicați.
Dar efortul s-a tradus la final într-o reușită excepțională și,
cum mă străduiesc să transmit și să fac muzică, consider
succesul nostru și drept un cadou personal.”
Așteptăm ACADEMIX 2024 și suntem deja nerăbdători să descoperim noi repertorii, noi muzici,
noi prieteni.
CORESPONDENȚE SUEDEZE
Daniel
Onaca Realitatea și centrul ei de greutate
Cerul este senin astăzi la Malmö. Deasupra arborilor bătrâni din Slottsparken, zboară câțiva
sturzi. E în firea lucrurilor, îmi spun. Îmi fixez privirea asupra unuia dintre ei. Unul anume! În clipa
următoare, pasărea dispare. Apoi o văd din nou, doar ca să mai dispară o dată, la fel de repede. E ca și
cum mărunta zburătoare ar ezita să se integreze conștiinței mele veghetoare. Cerul acestei zile de
primăvară, norii și stolul de păsări, pe toate le percep ca elemente susceptibile de a intra în relație
intimă cu propria mea ființă. Fiecare dintre ele poartă ceva anume -- să-i spun o forță interioară -- în
măsură să mă scoată din propriul eu, în numele unei realități superioare, cu mult mai largă decât cea
perceptibilă prin mijlocirea simțurilor.
Ce s-ar întâmpla, de exemplu, dacă sturzul acela ar ezita cu adevărat!? Dacă mă privește cu ochi
bănuitori, pentru că nu prea știe cum să se relaționeze cu mine? Pentru că nu poate avea încredere în
cel care îl observă. În același mod în care nici eu nu am încredere în toate cele care, de-a lungul istoriei
umanității, nu au fost subordonate conștiinței ordonatoare. O conștiință care vrea să folosească, să
confiște tot ceea ce cade în sfera sa senzorială. Capacitate înclinată, în fond, să limiteze manifestarea
altor entități. Dar oare, în virtutea principiului totalizator, care integrează omul cu mediul său, insul
obstrucționist nu se sabotează chiar și pe sine însuși? Și atunci… cum ar putea omul, astfel amputat, să
mai intre în contact cu acea putere despre care spuneam că are darul de a-l scoate din sine, făcându-l să
acceadă la o realitate extrasenzorială?
Sturzul s-a întors. Îl urmăresc, atent. Sau mai bine zis, îl „vânez” cu privirea. Da, conștiința
noastră este o armă care veghează, care incită, care înrobește toate cele din jurul nostru, pentru a le
aservi propriei noastre viziuni despre lume. În aceste condiții, tot ceea ce intră în relație cu omul se
supune și devine docil. (Aici nu mă refer, desigur, la relațiile de natură fizică, ci la conexiunile
generate în planul conștiinței umane.) Omul nu permite altei forțe să-l extragă din Sinele propriu. Din
păcate!, ar trebui adăugat imediat. Pentru că ființa umană nu poate supune o realitate care îl depășește:
realitatea transcendentă. Și atunci, confundă realitatea cu propria sa interpretare a ei.
Ajunși în acest punct al exercițiului silogistic, să mai dăm o roată problematicii. Această realitate
superioară, de natură inefabilă, care își refuză constant manifestarea, este o potențialitate care poate că
ne-ar ajuta, dacă am ști cum s-o actualizăm. Dar nu știm, pentru că nici nu simțim nevoia să o căutăm,
convinși fiind că NOI suntem purtătorii centrului de greutate. Chiar dacă nu este creația noastră, NOI
suntem cei care stipulăm termenii existenței, îi elaborăm liniile directoare, o măsurăm, o cântărim și îi
stabilim cadrele de referință. Noi suntem cei care interpretăm și descriem lumea, atribuindu-i sensurile
pe care le dorim (ori pe care le ghicim). Prin urmare, centrul de greutate nu trebuie deplasat. El trebuie
să se odihnească pe noi și numai pe noi!
Și totuși… uneori suntem puși în situații în care ne îndoim de completitudinea poveștii atât de
strict și de logic ordonată a lumii înconjurătoare. După care ne întrebăm rușinați: oare cum de ne-am
putea îndoi!? Da, suntem atât de grijulii să menținem netulburat amplasamentul centrului de greutate,
încât propria îndoială devine oarecum suspectă. Redusă la sfera trivialului, cauza acestei încrâncenate
cantonări în propria noastră viziune despre realitate ar putea fi teama de schimbare, dorința de a
menține ordinea definită atât de atent cu ajutorul schelăriei de concepte bine formulate.
La final, mă opresc asupra unei interogații esențiale: dacă existența, cu imensa ei varietate și
bogăție, este mult mai extinsă decât o pot cuprinde conceptele noastre, cum am putea să înțelegem
lumea și pe noi înșine cu adevărat? Focalizarea pe sensurile conferite de noi rămâne deficientă, dacă nu
permitem centrului de greutate să gliseze puțin dinspre Sinele propriu. Nu de tot și nu definitiv! Doar
atât cât să putem accede la acea forță interioară ce sălășluiește până și în ființa sturzului agitat, în
această zi de primăvară.
ARTA CĂLĂTORIEI
Maria
Niţu Londra în flash-uri Swarovski
- jurnal cultural de călătorie -
Dacă prima mea excursie la Londra, la începutul lunii mai 2014, a fost sub ploi și vânt, o
excursie din plin turistică, acum, cu trupa veselă „Bifrost”, excursia blitz la Londra, la mijlocul lui
ianuarie 2023, într-un weekend surprinzător de însorit, ocolit de vânt și ploi capricioase (nici măcar cu
zăpadă de Londra!), a fost full culturală - inițiată fiind de Clubul Artelor Bifrost, într-un evantai de
muzică, dans, artă a spectacolului de balet, pictură, arhitectură.
Chiar dacă renul Rudolf cel cu nasul roșu (Red-Nosed Reneer) purtase sania lui Moș Crăciun
revărsând zăpadă pe undeva dincolo de norii noștri, noi porniserăm totuși la drum încă în spiritul
Sărbătorilor de Iarnă.
Prima piatră Swarovski din colierul excursiei era „Spăgătorul de nuci” (la Covent Garden, cu
Natalia Osipova), având acțiunea cuceritoare în Noaptea de magie a Crăciunului.
Următoarea era „Lacul Lebedelor”- interpretat de English National Ballet, la Coliseum.
Între ele, am mai montat alte două pietre prețioase Swarovski, cumva verișoare, fiind din
plămada artei picturii: expozițiile „Cezanne” la Tate Modern, și „Making Modernism -Expresionismul
german feminin”, la Academia Regală (Royal Academy of Arts).
Toate înșirate pe colierul cu „Museum Charles Dickens”, cu „Sky Garden” din acel zgârie-nori
„Walkie-Talkie”, cu Marble Arch și Piccadilly, cu Fortnum & Mason și vechiul han, Staple Inn și
multe alte piese cu străluciri de cristal.
Dar s-o luăm cătinel, cum îi stă bine drumețului la drum lung, căci „graba strică treaba”, în
timp ce amintirile rămân undeva mereu vii, pe panoplia retrospectivei.
&
Revăzând notițele din 2014, găsesc planificat: „de văzut Covent Garden!” - vestita Operă
britanică, Royal Opera House – ROH!. Apoi abia am citit că denumirea „Covent Garden” - adjudecată
în mentalul colectiv de celebra scenă a Operei - este de fapt numele întregului district din centrul
Londrei, clădirile-i fiind construite pe locul unei grădini (Garden) antice, de mănăstire („Covenant”-
acord, promisiune, „New Covenant”- Noul Testament).
Clădirea Operei este din 1892 (al treilea teatru după cele anterioare distruse de incendii - primul
Teatru Regal în 1732), numită și Teatrul cu Colonade. În continuare, dar în stil complet diferit, este
Sala Paul Hamlyn, din fier, beton și sticlă, cu spații de restaurant și bar (inițial Floral Hall, pentru flori
- și aceea distrusă de un incendiu).
N-am reușit atunci nici prin fața Operei să trec! Nu credeam că mai apoi chiar voi intra
înăuntru, la spectacol, să-i văd live și scena - unde au cântat cândva Maria Callas și Luciano Pavarotti,
Angela Gheorghiu, unde au dansat Rudolf Nureyev, Alina Cojocaru în cuplu cu Johan Kobborg etc.
Natalia Osipova și Reece Clarke la rampă, Micuța balerină

împreună cu ansamblul de balet de la Covent Garden (Enzo Plazzotta, 1988, bronz)
Repetând experiența de la Copenhaga, am pătruns în interiorul legendarei clădiri, preț de două

ore, la balconul Operei, privind spectacolul „Spărgătorul de nuci” („Nutcracker”), de Ceaikovski
(libretul după basmul lui E. T. A. Hoffmann „Spărgătorul de nuci și regele șoarecilor”, adaptat în
libret pentru baletul lui Ceaikovski de Dumas tatăl), interpretat de Royal Ballet, cu reputata Natalia
Osipova, în rolul Zânei Dulciurilor (The Sugar Plum Fairy), în duet cu Prințul, Reece Clarke. Priveam
auditoriul tradițional, în formă de potcoavă, cu patru niveluri de balcoane, cortina de un roșu purpuriu,
cu emblema regală ca o coroană și călătoream parcă în timp.
În pauză bineînțeles că am servit tradiționala șampanie, în pahare prelungi, cu picior, ca o
siluetă de balerină.
În fața Operei, pe Broad Street, am poposit la o statuetă în bronz, „Young Dancer/ The Litlle
Ballerine”, delicată ca o bijuterie (de Enzo Plazzotta, sculptor britanic născut în Italia, autor al mai
multor lucrări în bronz, de artă stradală), lângă care, of course, am făcut poze, îmbrățișând-o tandru, ca
noi prieteni veniți din estul nu prea îndepărtat.
&
Fiind încă în tonul sărbătorilor de iarnă și-n atmosfera de Crăciun din baletul „Spărgătorul de
nuci”, ca să trecem și la literatură, am mers la casa muzeală a lui Charles Dickens - unul dintre cei mai
importanți autori ai epocii victoriene, care descrie Londra cu toate subteranele sale (pandantul lui
Balzac al „Comediei umane” pariziene).
Îl căutam pe acel Dickens autor al caldei povestiri „Colind de Crăciun”, una dintre cele mai
adaptate povești de Crăciun, alături de „Spărgătorul de nuci și regele șoarecilor”. Se pare că de aici a
pornit în întreaga lume urarea „Merry Christmas!” spusă de personajele sale și apărută apoi pe toate
felicitările de Crăciun.
Trupa veselă Bifrost în vizită acasă la Charles Dickens
Pe măsură ce creștea familia și bunăstarea, Ch. Dickens schimba casele, iar casa aceasta, unde se
află Muzeul, pe Doughty Street la numerele 48-49, din King's Cross, în cartierul londonez Camden,
rămăsese singura nedemolată în Londra. o casă terasată, tipic georgiană, cu trei etaje, cu demisol
(frecvent întâlnit la casele londoneze).
E drept, am cam rămas la ușă, pentru că era închisă, pentru reamenajări, dar asta se bifează la
riscurile și surprizele călătoriei!
&
În ziua următoare (pentru că visătoarea Clara din „Spărgătorul de nuci” visase la început niște
jucării lebede de la unchiul Drosselmayer), am mers la baletul „Lacul Lebedelor”, într-o altă clădire de
vrajă, London Coliseum, tot în City of Westminster, pe St. Martin Lane, alături de National Gallery. Îi
recunoști de departe silueta, în vârful turnului clădirii fiind un glob rotativ pe care scrie Coliseum. O
construcție din 1904, „în stil baroc exuberant”, edwardian, opulent, bogat în decorațiuni. Acum,
deasupra intrării ne întâmpină drapele cu afișul baletului „Swan Lake”. Chiar pe o arcadă din hol este
o lebădă, simbol al regalității și al purității. Cel mai luxuriant teatru rămâne și cel mai mare, cu o
capacitate de peste 2350 locuri.
Iana Salenko în Lacul lebedelor la Teatrul Coliseum din Londra
Baletul „Lacul lebedelor” de Ceaikovski (de mult timp eram de fapt fană Ceaikovski), bazat pe o
legendă germană, cred că e cel mai faimos balet din topul preferințelor mondiale. Acum e interpretat
de English National Ballet, în coregrafia lui Derek Deane, cu Iana Salenko - interpretă invitat (prim
balerină la Kiev Ballet, apoi la Staatsballett Berlin), în rolul lui Odette/Odile, și printre alte lebede,
românca noastră Francesca Velicu (cu o temeinică pregătire la școala de balet moscovită de la Balșoi
Teatre).
Spectacolul a durat 3 ore, așa că în pauze, am vizitat toate ungherele posibile. Doar F, fostă
balerină la Opera Natională din București (și ea cândva primă lebădă), transpusă în lumea spectacolului
cu respirația culiselor cu tot, a rămas în lojă: „Vreau să inspir în piept aerul spectacolului, să simt
atmosfera sălii!”
Pe culoarul spre ieșire, am trăit apoi un flash de istorie recentă a spectacolelor, prin afișele care
tapetau holul.
&
In ton cu serile de balet, trecând la Londra Galeriilor de Artă, ar fi fost o expoziție cu
balerinele de poveste din picturile lui Degas, cel care frecventa în Paris asiduu spectacolele, mai ales la
Opera de pe Str. Peletier (până-n 1873, când a fost distrusă de incendiu), apoi la Opera Garnier, atras
și de viața culiselor, cu repetițiile învolburate, o lume în care pictorul căuta adevărul în mișcare ( „Le
foyer de la danse à l’ Opera de la rue de Peletier ”, „La classe de danse”, „Danseuses bleues”,
„Repetition d’un ballet sur la scene” etc.)
Tate Modern Coșul cu mere

Afiș expoziție Paul Cezanne (ulei pe pânză, 1893)
Doar că în perioada bifată de noi la Londra, oferta era expoziția unui alt aliat al
impresioniștilor, expoziția „Cezanne”, la galeria Tate Modern, unde Comandorul nostru cumpărase din
timp bilete. O expoziție temporară, cu tablouri din diverse Muzee de Artă ale lumii (Dallas, New York,
Chicago, Paris, Madrid etc.), ori din diverse colecții private.
Cezanne - părintele artei moderne (Picasso), cu influențe reper în cubism (Georges Braque), a
pictat în același timp cu impresioniștii, dar s-a distanțat apoi decisiv de ei.
În prima excursie din 2014 (memorabilă și pentru că a fost la primul meu zbor cu avionul!), am
vizitat Tate Gallery tot ca turist. Revăd fotografiile de atunci și regăsesc imagini cu „Peștele” lui
Brâncuși, cu figurinele filiforme ale lui Giacometti, din colecțiile permanente. Atunci, era o expoziție
temporară Matisse! Nepregătită, am trecut…pe lângă!
În Londra arta e la liber! „Pro bono publico”! E vorba de accesibilitate, nu de coborârea
ștachetei prin acea artă de masă, kitsch. La expozițiile permanente, intrarea în galeriile de artă din
Londra e gratuită! Așa scria și la Tate Modern: „Free and open to all - Gratuit și deschis tuturor”, în
ideea, elementară, dar ignorată sistematic în alte părți, că educația estetică a masei, culturalizarea sa
reprezintă elementul esențial în identitatea și demnitatea unui popor! La Galeriile Naționale (National
Gallery), la fel te întâmpină un banner „Free for everyone - Gratuit pentru oricine”. Doar expozițiile
temporare au plată la intrare.
De la Catedrala St. Paul, am trecut Tamisa spre Tate Modern pe podul pietonal Millennium
Bridge. De o parte și alta a Podului, se vedeau vaporașe (chiar un „Uber Boat”!) și se profilau
impozanții zgârie - nori, precum acel One Blackfriars, o poartă către cartierul istoric Southwarkde, de
170 m, numit și „Vaza” sau „Bumerangul”, datorită formei, ori, cam ironic „The Beer Gut”. Millenium
Bridge (puntea din aluminiu și balustrade din oțel inoxidabil) ajunge exact în fața sediului Tate Modern
(cel mai mare dintre cele patru muzee ale Colecției Tate) - care găzduiește colecția Tate de artă
modernă și contemporană britanică și internațională din 1900 până azi.
Secția Tate Modern, deschisă în 2000, este o clădire lungă, în cărămidă roșie, cu un turn înalt în
centru, pe locul unei foste centrale electrice, Bankside, închisă în 1981. Galeria Națională de Artă
Britanică a fost redenumită „Galeria Tate” după magnatul zahărului Henry Tate, care a pus bazele
colecției.
În fața intrării, îmi place perdeaua de mesteceni, ce sensibilizează atât de mult arhitectura rece,
modernă! Am găsit chiar și o pictură pe internet, „Birches outside the Tate Modern” (Mesteceni lângă
Tate Modern).
In imensul spațiu de la intrare („Turbine Hall- Sala Turbinelor”), spațiu pentru expoziții
temporare monumentale, acum era un fel de instalație „Brain Forest Quipu”, cu muzică indigenă și
materiale de un alb-pal combinate, atârnând din tavan, de la vreo 30 m înălțime (parcă ar fi fost
reciclate dantelăriile bunicii!), de o artistă chiliană, Cecilia Vicuña, cunoscută prin militantismul pentru
cauza populației din Anzi.
Tabloul reprezentativ de pe afișul expoziției „Cezanne” este un still-life cu mere și piersici.
emblematic, artistul considerând mărul esenţial - simbol al omului și al pasiunilor sale. Tablourile cu
natură statică sunt parcă amprentate cu fraza sa: „Avec une pomme, je veux étonner Paris!” (With an
apple I want to astonish Paris" - „Cu un singur măr, voi uimi Parisul”).
Sunt apoi seriile cu peisaje, în ulei pe pânză, acuarelă sau desen: „Adevărul este în natură şi voi
demonstra lucrul acesta”, spunea el. Aceste peisaje au plasat Aix-en-Provence (oraș în apropierea
Marsiliei, lângă Marea Mediterană) locul unde s-a născut și unde s-a retras să picteze, precum și zonele
apropiate, pe harta picturii universale („The Gulf of Marseille - Golful Marsiliei”, „Chesnut Trees at
Jas de Bouffan - Castani la Jas de Bouffan” - reședința de vară a familiei Cezanne, din Aix-en-
Provence, „Cliffs in L'Estaque - Stânci la Estaque” - Estaque fiind un sătuc în apropiere de Marsilia,
devenit loc preferat de artist).
Dna. Cezanne pe un scaun galben Marea la Estaque văzută printre copaci

(ulei pe pânză, 1888-90) (ulei pe pânză, 1878-79)
„Să pictezi din natură nu înseamnă să copiezi un obiect; înseamnă să realizezi o senzaţie” de
aceea sunt serii pe același subiect - surprins în momente diferite, stări diferite, căutând armonia dintre
elemente: seria cu „Château Noir” - zonă împădurită aproape de Aix-en-Provence, seria cu „Mont
Sainte - Victoire” - munte în Provence, peisajul obișnuit văzut pe fereastra casei pictorului , „Mont
Sainte - Victoire Seen from Les Lauves” - într-o perioadă, atelierul său de pictură, era pe dealul
Lauves.
Parcă distonante erau puținele tablouri, din „perioada întunecată”, cu subiecte dure, tenebroase,
poate sub influența naturalismului prietenului său din școală, E. Zola („The Murder – Crima”, „Three
Skulls on a Patterned Carpet - Trei cranii pe un covor cu model”).
Punctul de vârf al expoziției era seria trupurilor semi-nude la scăldat, „The Bathers”, cu nuduri
de bărbați, ori feminine, culminând cu celebrul tablou „The Large Bathers - Les Grandes Baigneuses”.
Les Grandes Baigneuses

(ulei pe pânză, 1894-1905)
La plecare singura priveliște în ton cu peisajele lui Cezanne, care ne mai păstra în atmosfera
naturii din Provence, era aleea cu mesteceni!
&
`Bineînțeles că încheierea periplului londonez este cu fotografii și impresii din tumultul străzii,
Londra turistică ce se oferă tuturor, la fel la liber, ca „din partea casei”, inclusă în prețul excursiei.
Cazați fiind lângă Hyde Park - exponent al acelor parcuri londoneze, simple, preferate celor
prea „ dichisite” – care, reci în artificialitatea lor, nu-ți pătrund în suflet - de aici porneau călătoriile
(începând cu o conversație cu un porumbel stingher și el în Hyde Park).
În autobuzele roșii emblematice, precum cele decapotabile pentru turiști „Hop on, hop off”,
unde musai urcam la etaj, să privim orașul de la înălțime, trecem de Marble Arch, ca un Arc de Triumf,
din marmură albă, prindem în vizor clădiri impunătoare în Harewood Place, ajungem pe Oxford Street,
în City of Westminster, dincolo de popularul Soho, în Londra marilor bulevarde comerciale, cu clădirea
parcă regală a renumitului Selfriedges - magazin universal de lux, din 1909, apoi în Trafalgar Square,
cu National Gallery, cu statuia lui Nelson (cum se înalță statuia lui Cristofor Columb la Barcelona).
Suntem pe Piccadilly, importantă arteră din centrul Londrei (pick a dilly- „alege o fantezie
nebunatică”- oare de aici vine cuvântul românesc: „diliu”? cam nebun?!) Etimologie populară, „după
ureche”, bineînțeles! „Piccadilly” vine de la obiectul muncii unui croitor din zonă, Robert Baker, care
la începutul secolului al 17-lea confecționa acele gulere cu margini dantelate (numite piccadill - fiind
prin tehnica perforării, precum gulerele spaniole de dantelă „picadura”), foarte la modă în acea vreme.
Îmi plac mai ales casele vechi, unice, de epocă, în cunoscuta cărămidă roșie, cu parfumul
istoriilor de altă dată, singurele cu acel „genius loci”: Fortnum & Mason - un magazin universal de lux
în era victoriană, din Piccadilly, cu un ceas mecanic imens pe fațadă (fondatorii afacerii, în 1707, au
fost oameni simpli: Fortnum la început lacheu în casa reginei Ana, iar Mason proprietarul unei
băcănii); „Royal Institute of Painters in Water Colours - Institutul Regal al Pictorilor în Acuarele”,
fondat în 1831- de o parte și alta a intrării principale cu două siluete feminine-muze, sunt busturile
portret în basorelief ale unor acuareliști celebri: Sandby, Cozens, Girtin, Turner, D. Cox, De Wint,
Barret și W. Hunt. Din păcate, parterul, se pare că și etajul întâi, au fost „măcelărite” de firmele
comerciale! Așa cum în Montmartre – emblema boemei artiste pariziene, invazia de bistrouri a sufocat
atelierele artiștilor.
Locurile moderne, din sticlă și beton, aceleași în toate orașele lumii, cu aglomerația lor de Mc
Donald și KFC, mă irită și mă obosesc. La Holborn Viaduct, eclectismul arhitectural e și mai evident.
Podul, cu grifoni sprijinind stâlpii, e străjuit de patru clădiri laterale, completate cu etaje din sticlă și
fier (așa cum e o astfel de struțo-cămilă în București, Sediul Arhitecților, completare la pereți de
biserică veche, monument istoric, pe str. Boteanu - lângă Biblioteca Centrală Universitară).
O duioasă relicvă istorică, din Holborn, este un han vechi, Staple Inn, distinct prin fațada cu
rame din lemn, acoperiș cruck, cu grinzi de lemn, care dăinuie din 1585, singurul supraviețuitor în
Londra al Marelui Incendiu din 1666.
Cum ți se face foame de atâta alergătură densă pe metro pătrat, ne-am oprit la … „Cryptă”,
lângă biserica „St Martin-in-the-Fields” - o biserică parohială, în Trafalgar Square, dedicată Sfântului
Martin din Tours (de care aflasem când am fost cazati în orașul Tours, Franța, centrul călătoriilor
noastre spre castelele de pe Valea Loarei). Aici, sub bolțile de grotă din cărămidă, ne-am odihnit
picioarele, am mâncat pe-ndelete și am băut prima bere „Camden – Pale Ale”.
Mi-au plăcut totdeauna cafenelele în spații neconvenționale, de valorificare a mediilor inedite
(cum am întâlnit și la Timișoara, ori în Sighișoara medievală).
Cum trebuia exploatat la milimetru timpul scurt dat nouă, după o mini odihnă, a urmat London
By Night. Luminile orașului, și lampioane stradale pe stâlpi de iluminat din 1899, noaptea fac orice
clădire de basm, prelungind imaginarul feeric.
Și cum am pornit spre zona cu zgârie nori, finis coronat opus, surpriza excursiei a fost o vedere
panoramică a Londrei de la înălțimea unui astfel de zgârie - nori cu 37 de etaje, „The Fenchurch
Building”, numit și „Walkie-Talkie”, datorită formei concave la vârf ca un aparat de emisie -recepție.
Intrăm în „Sky Garden - Grădinile Cerului”, cu grădini somptuoase, exotice. La intrare, trecem ca la
aeroport: bagaje, haine, ceasuri - pe o bandă rulantă, iar tu printr-o poartă cu senzori! Surpriza era o
Londra panoramică, învârtindu-ne roată la 360 de grade, cu obiectivele mari oferite privirii în baie de
lumini colorate, Tamisa cu London Bridge, Catedrala St.Paul, London Eye etc.
Parcă de pe aeroportul Heathrow (unde aveam să ajungem a doua zi, la sfârșit de expediție),
luasem o navă spațială și ne roteam deasupra Londrei by Night, prin peisajul exotic cu palmieri din
Sky Garden!
PRIN MUZEELE LUMII
Andi
Dumitrache Autoportretele lui Vincent van Gogh
la Courtauld Gallery din Londra (II)
„Oamenii spun... că este dificil să te cunoști pe tine însuți, dar nici să te pictezi nu este ușor.”
(extras dintr-o scrisoare adresată de Vincent lui Theo van Gogh în septembrie 1889)
În prima parte a anului trecut, între 3 februarie şi 8 mai 2022, la sediul The Courtauld Gallery
din Londra, a avut loc o premieră în lumea artei plastice mondiale: prima expoziţie care îşi propune să
prezinte laolaltă autoportretele realizate de Vincent van Gogh (1853-1890). Prestigioasa instituţie
britanică reuşeşte să adune din toată lumea şi să aducă în sălile sale, aproximativ jumătate din
autoportretele create de Van Gogh, în puţinii ani în care a pictat.
Norocosul iubitor de artă care s-a aflat la Londra în primăvara trecută a avut şansa de a admira
o selecție remarcabilă de 16 autoportrete, ce au fost reunite după mulţi ani de când acestea au părăsit
studioul artistului. Astfel, a putut urmări evoluția reprezentării de sine a lui Van Gogh, de la primul său
Autoportret cu pălărie de fetru neagră, creat în 1886, în perioada sa de formare la Paris, până la
Autoportret cu şevalet, pictat la azilul din Saint-Rémy-de-Provence, în septembrie 1889, unul dintre
ultimele sale autoportrete înainte de moarte (1890).
Expoziţia permite explorarea a două aspecte importante pe care se bazează mitul lui Van Gogh:
viața sa extraordinară, cât și o parte din lucrările sale uimitoare.
Partea a II-a - De la Paris în sudul Franței
În acest episod vă prezentăm autoportrete realizate de Van Gogh în ultimele luni ale șederii sale
în Paris, alături de cele pictate după ce s-a mutat în sudul Franței, la începutul anului 1888. În această
perioadă, autoportretele au suferit o transformare treptată, pe măsură ce stilul artistului a devenit din ce
în ce mai elaborat. Astfel, cele mai faimoase autoportrete datează din această perioadă și îl arată pe
Van Gogh găsindu-și cu adevărat propria modalitate de expresie picturală.
Varietatea autoportretelelor din acestă perioadă este deosebit de izbitoare. Deși trăsăturile lui
Van Gogh sunt instantaneu recunoscute – ochi verzi străpungători, barbă și păr roșu – lucrările sale
reflectă convingerea lui că „din punctul meu de vedere, aceeași persoană furnizează materiale pentru
portrete foarte diverse”. De asemenea, se prezintă sub diferite forme, alternând imaginea domnului
elegant în costum din trei piese, cu cea a pictorului ce lucrează într-un modest halat albastru. Van Gogh
nu și-a propus niciodată o reprezentare exactă sau neschimbătoare. De fapt, un prieten a remarcat că
portretul lui Van Gogh realizat de John Peter Russell este o reprezentare mai exactă decât oricare
dintre lucrările lui. Într-adevăr, scopul lor variază semnificativ, unele fiind doar niște schițe rapide
realizate într-o singură sesiune, în timp ce altele sunt lucrări foarte elaborate, destinate prezentării
publicului.
Expoziția de la Londra încearcă să înlăture ideea că autoportretele lui Van Gogh erau pur și
simplu revărsări de emoție pură, în timp ce artistul se înfrunta cu imaginea sa din oglindă. Artistul
olandez a considerat portretul drept una dintre cele mai înalte forme de artă, iar autoportretele sale au
fost un mod vital de testare a abilitățiilor sale. Reunirea acestui grup reprezentativ al autoportretelor
sale ne ajută să înțelegem evoluția artistică a lui Van Gogh și modalitățile în care a folosit autoportretul
pentru a-și perfecționa stilul și imaginea.
1 2
Portretul lui Van Gogh Van Gogh la 19 ani
John Peter Russel (1858-1930) J.M.W. de Louw (1823-1907)
(ulei pe pânză, 1886, Muzeul Van Gogh) (unica fotografie a pictorului, 1873, Muzeul Van Gogh)
3 4
Autoportret (3)
(ulei pe pânză, Paris, vara 1887, Kunsthaus Zurich)
În această lucrare, Vincent van Gogh se reprezintă ușor de sus, un unghi care dă o proeminență
exagerată frunții sale late. Tușele scurte și liniuțele verzi îndrăznețe, care îi evidențiază fața și părul,
anticipează tehnica experimentală pe care a folosit-o la autoportrete realizate mai târziu, în cursul
anului 1887.
„Ceea ce mă pasionează cel mai mult, mult mai mult decât restul profesiei mele – este portretul,
portretul modern. Rolul pictorului este de a le arăta oamenilor că există și altceva în ființele umane în
afară de ceea ce fotograful este capabil să scoată din ei cu mașina lui... Iar portretele pictate au o
viață proprie care vine din adâncul sufletului pictorului și unde aparatul de fotografiat nu poate
ajunge”, îi scria Van Gogh fratelui său Theo.
Pe de altă parte, pentru Van Gogh a se picta singur era mai ieftin și mai sigur decât angajarea
unui model.
Autoportret cu pălărie de fetru gri (4)

(ulei pe pânză, Paris, septembrie-octombrie 1887, Muzeul Van Gogh, Amsterdam)
În timp ce tușele lui Van Gogh anterior urmaseră curbele feței, acum iradiază spre exterior din
nas, elementul central al compoziției. Acest efect este sporit de aureola creată în jurul capului și
pălăriei de punctele portocalii așezate peste liniile albastre și lungi.
Examinarea tehnică a lucrării a arătat că aceasta a fost realizată în mai multe sesiuni, sugerând că
Van Gogh a deliberat asupra plasării culorilor și alegerii efectelor. De asemenea, dezvăluie o încredere
tot mai mare în priceperea și dorința pictorului de a-și depăși limitele de expresie artistică atinse
anterior.
5 6
Autoportret (5)
(ulei pe pânză, Paris, toamna 1887, Muzeul d’Orsay, Paris)
Acest tablou este strâns legat de lucrarea anterioară. Ele folosesc aceleaşi culori îndrăznețe
pentru a accentua anumite zone: roșu pe partea nasului pentru a crea o umbră puternică și albastru
pentru a atrage atenția asupra ochilor. Acest artificiu face ca fiecare trăsătură să devină plină de energie
și să radieze o lumină internă. Emile Bernard a numit aceste lucrări „fețele înflăcărate ale lui Van
Gogh”. Sunt primele autoportrete ale lui Van Gogh care au fost văzute de public, la o expoziție
organizată într-un restaurant din cartierul Montmartre din Paris, în noiembrie 1887.
Autoportret cu şevalet (6)

(ulei pe pânză, Paris, decembrie 1887 – februarie 1888, Muzeul Van Gogh, Amsterdam)
Acest autoportret este una dintre ultimele picturi pe care Vincent van Gogh le-a finalizat înainte
de a părăsi Parisul pentru a pleca în sudul Franței, în februarie 1888. Semnată și datată în mod
proeminent cu roșu, această lucrare ambițioasă este expresia încrederii crescute a artistului faţă de arta
sa. De asemenea, reprezintă punctul culminant a ceea ce a învățat în cei doi ani petrecuți la Paris.
Culorile de pe şevalet corespund cu cele folosite pentru a crea lucrarea. Van Gogh a descris-o în
detaliu, într-o scrisoare către sora lui: „O față cenușiu-roz cu ochi verzi, păr de culoarea cenușii, riduri
pe frunte și în jurul gurii, barbă roșu intens, destul de neîngrijită și tristă, buze cărnoase. Un halat
albastru din pânză groasă și un şevalet cu galben lămâie, vermilion, verde veronese, albastru cobalt,
pe scurt toate culorile... Figura este în contrast cu peretele alb-gri din spate”.
Micile recipiente din prim plan, prinse de o parte a şevaletului, probabil conţineau terebentină, un
solvent folosit pentru a dilua vopseaua.
7 8
Autoportret cu ureche bandajată (7)
(ulei pe pânză, Arles, ianuarie 1889, Galeria Courtauld, Londra)
Această lucrare este singurul autoportret al lui Vincent van Gogh într-un cadru ce poate fi
recunoscut. Artistul s-a reprezentat în micul studio amenajat la parterul casei sale închiriate din Arles.
El este flancat de o pânză pe un șevalet și o gravură în lemn japoneză, o sursă importantă de inspirație.
Van Gogh a pictat această lucrare la o săptămână după ce a părăsit spitalul unde a primit tratament în
urma mutilării urechii stângi (prezentată aici drept dreapta, deoarece se picta întotdeauna privindu-se
într-o oglindă). Acest act disperat s-a produs în urma unei dispute cu prietenul și colegul său de breaslă
şi apartament, pictorul francez Paul Gauguin.
Autoportretul poate fi văzut ca o declarație fermă a lui Van Gogh că vrea să lucreze din nou. Mai
presus de toate, tuşa sigură și culorile îndrăznețe folosite sunt cele care arată dorinţa lui reînnoită de a
picta.
Autoportret (8)
(ulei pe pânză, Saint-Remy, început de sept. 1889, Galeria Naţională de Artă, Washington D.C.)
Acesta este unul din rarele cazuri când Vincent van Gogh se reprezintă, ca pictor, la locul de
muncă. Pensulele și şevaletul cu patru culori – pigmenții principali utilizați în acest portret (rozul din
dreapta ar trebui să fie roșu, dar s-a estompat) – ies în evidenţă în partea de jos a compoziției.
Această expoziție face posibilă pentru prima dată, după peste 130 de ani, alăturarea acestui
autoportret cu următorul, pictat cu doar o săptămână mai devreme, dar care îl arată pe Van Gogh într-o
lumină foarte diferită. Aici, el pare mai încrezător și mai puțin introvertit. Cele două autoportrete nu au
mai stat împreună de când au părăsit camera de lucru a pictorului din azilul de la Saint-Remy.
9 10
Autoportret (9)
(ulei pe pânză, Saint-Remy, sfârşit de august 1889, Muzeul Naţional de Artă, Arhitectură şi Design, Oslo)
În mai 1889, în urma unor probleme de sănătate mintală, Van Gogh s-a internat de bună voie
într-un spital de psihiatrie de lângă Saint-Remy-de-Provence. Într-o scrisoare către fratele său Theo, el
a descris acest tablou drept „o încercare pe când eram bolnav”. A fost prima lucrare pe care a creat-o
în urma crizelor severe din vara anului 1889. Așa cum făcuse mai devreme cu Autoportret cu ureche
bandajată, Van Gogh își picta propriile trăsături cu dorinţa de a-și recăpăta simțul identității: „Dacă
îmi revin... va fi pentru că m-am vindecat prin muncă, ceea ce îmi întărește voința și, în consecință,
face ca aceste slăbiciuni mentale să fie diminuate”.
O atitudine curajoasă în fața unei mari suferințe. Caracterul neobișnuit al acestei lucrări a făcut,
pentru mult timp, îndoielnică atribuirea ei lui Van Gogh. Cercetările efectuate recent au confirmat
paternitatea sa, adăugând o nouă dimensiune autoportretului lui Van Gogh.
Autoportret cu pălărie de paie (10)

(ulei pe lemn, Paris, august - septembrie 1887, Muzeul Van Gogh, Amsterdam)
Acest autoportret este strâns legat de următorul. În ambele lucrări, Vincent van Gogh se
reprezintă pe sine din același unghi și purtând marea sa pălărie de paie. Numai hainele se schimbă: în
loc de halatul în care lucra, el poartă acum cămașa albă, cravata albastră și vesta cu margini roșii găsită
în autoportretele anterioare. De asemenea, se joacă cu culoarea trăsăturilor sale pentru a experimenta
contrastul. Se înfățișează chiar cu un ochi albastru și unul verde, culori complementare galbenului
portocaliu al bărbii și al pălăriei.
11 12
Autoportret cu pălărie de paie (11)
(ulei pe lemn, Paris, august - septembrie 1887, Institutul de Artă, Detroit)
În vara anului 1887, Vincent van Gogh a introdus un nou element în autoportretele sale: o pălărie
galbenă de paie, pentru a contrasta cu albastrul complementar al halatului său. Un accesoriu
indispensabil pentru a proteja pictorii care lucrează în aer liber, la soare, pălăria dezvăluie dorinţa lui
Van Gogh de a picta direct în mijlocul peisajului. Realizat la Paris, autoportretul evocă excursiile de o
zi ale artistului în periferiile capitalei, pentru a picta râul și împrejurimile oraşului.
A schimbat acest autoportret cu o lucrare a colegului său de breaslă, Emile Bernard. Ani mai
târziu, Bernard a remarcat că era atașat de lucrare „la fel de mult ca de un semn de prietenie decât ca
de un tablou”.
Portretul lui Eugène Boch (12)

(ulei pe pânză, Arles, început de septembrie 1888, Muzeul d’Orsay, Paris)
Acest tablou şi următorul nu sunt autoportrete în sensul convențional. Cu toate acestea, ambele
lucrări au jucat un rol important în modelarea imaginii sale de către Van Gogh. În portretul pictorului
belgian Eugène Boch, care a pozat pentru el la Arles, Van Gogh a căutat să transmită viziunea sa
asupra unui artist ideal. Oglindind limbajul pe care îl folosea pentru a se descrie pe el, i-a scris lui Theo
că speră ca prin această lucrare să „fac portretul unui prieten artist care are vise măreţe, care lucrează
precum privighetoarea cântă, pentru că aşa este făcut el. Acest bărbat va fi blond. Aș dori să reprezint
în pictură stima mea, dragostea pe care o am pentru el... În spatele capului – în loc să pictez peretele
plictisitor al unei camere obişnuite, pictez infinitul.”
13 14
Scaunul lui Van Gogh (13)
(ulei pe pânză, Arles, noiembrie 1888, refăcut ianuarie 1889, Galeria Națională, Londra)
Pictura lui Van Gogh cu un scaun rustic din lemn, în casa lui din Arles, cu pipa artistului și
punga de tutun pe scaun, a fost mult timp văzută drept un autoportret simbolic. A fost realizată ca o
pereche la Scaunul lui Paul Gauguin (14), (Muzeul Van Gogh, Amsterdam) - un şezlong de nuc folosit
de artistul francez pe când locuia cu împreună cu Van Gogh la Arles. Spre deosebire de scaunul mai
rafinat al lui Gauguin, scaunul cu fundul de paie al pictorului olandez, simplu și umil, exprimă
afinitatea lui faţă de modul de viață țărănesc. Această lucrare transmite la fel de mult despre caracterul
și identitatea artistică a lui Van Gogh ca oricare dintre autoportretele pe care le-a realizat în timpul
scurtei sale cariere.
Împreună cu motivul său preferat, cerul înstelat, portretul poate fi văzut ca o proiecție a propriei
identități artistice a lui Van Gogh.
Date cronologice
1853, 30 martie
Vincent van Gogh se naşte la Zundert, în sudul Olandei.
1869, iulie
Se mută la Haga, unde începe să lucreze ca ucenic la dealerul internaţional de artă Goupil & Co.
1873, mai
Este transferat la filiala din Londra a Goupil & Co.
1875, mai
Este transferat la filiala din Paris a Goupil & Co.
1876, aprilie
Este concediat de la Goupil & Co. Se mută în Anglia, unde devine profesor de şcoală, iar mai târziu predicator
metodist.
1878, decembrie
Se mută în regiunea minieră Le Borinage, din nordul Belgiei, pentru a predica şi sprijini populaţia săracă.
1880
Se decite să devină artist plastic şi se mută la Bruxelles, după care la Haga.
1883, decembrie
Lipsa banilor îl obligă să se mute la Nuenen, în estul Olandei, în casa părinţilor.
1886, februarie
Se mută la Paris, pentru a locui împreună cu fratele său Theo, un dealer de artă.
1888, februarie
Extenuat de viaţa din marele oraş, se mută la Arles, în căutarea luminii şi a căldurii din sudul Franţei.
1888, 23 decembrie
În urma unei dispute cu Paul Gauguin, cu care împărţea aceeaşi casă, îşi taie urechea stângă şi este internat în
spital.
1889, mai
Se internează de bunăvoie în spitalul psihiatric din Saint-Remy-de-Provence, la 25 km de Arles.
1890, mai
Se întoarce la Paris pentru a fi aproape de Theo şi se stabileşte în vecinătatea oraşului, la Auvers-sur-Oise.
1890, 29 iulie
Van Gogh moare la două zile după ce s-a împuşcat în piept, pe un câmp de lângă Auvers.
MICROPOEME
Daniel
Onaca O primăvară în Tenerife
- secvenţe la poalele vulcanului -
Poeme în zori
dimineață cu soare –
în zare Tejde
și astăzi înzăpezit
nori rostogoliți din vârf –

mânate spre țărm
crestele valurilor
străpunsă perdea de nori –

razele fierbinți
în ceaiul deja răcit
Poeme vegetale
petale portocalii –
vino cu mine
să vezi floarea papagal
gata de înflorire –
muguri de cactus
ițindu-se printre țepi
ploaia ce nu mai vine –

albia lată
invadată de arbuști
Poeme la siesta
baldachinul din pantă –

frunzele umbresc
ciorchinii de banane
între soare și lume –

o scamă de nor
apărută din senin
iaz în Parcul Botanic –

pe la amiază
nici urmă de pasăre
(poeme dintr-un volum aflat în pregătire)
Mihaela O ZI DIN VIAȚA ARTISTEI
Marilena
Chițac Femeia din umbră
Mihaela Marilena Chiţac, născută în București (1956), e absolventă a secției de grafică a liceului
Tonitza (1975), licențiată în engleză-română la Universitatea București (1990), profesoară și coautoare a
manualelor școlare English Forever X, XI. Publică poezii în reviste, antologii literare și în volume proprii.
Redactează și traduce cărți de poezie, proză și albume de artă.
Femeia din umbră
în casa mea locuiește

o femeie invizibilă
care mă înlocuiește
ori de câte ori n-am chef de mine
mă face să mă cred irezistibilă
modifică percepția de sine
nu mai știu de sunt eu sau ea
sau poate cine știe cine...
femeia din umbră
îmi copiază gusturile, gesturile
mă urmărește sumbră
cu mii de ochi pândește
îmi accesează visurile
se concentrează și se răspândește
îmi antrenează simțurile
cotrobăie prin toate colțurile
mută obiectele din locul lor...
am obosit să-mi tot caut lucrurile
când vreau să deretic, derutată
un alt decor în jur mi se arată...
femeia asta imaginară
îmi stăpânește proprietatea
născocește tertipuri să rămână
îmi scrie scenarii prin cap
este femeia cu o mie de chipuri
pe care-o țin ascunsă în dulap...
Femeia din umbră

(acrilic pe hârtie Canson, 36,5 x 27 cm, 2020)
Oglinda lui Molly
negura albă te minte în față

te-afunzi fără saț în albia lăptoasă
sfredelind adâncimile scotocești prin ele
n-ai nevoie de minte! spun gurile rele
oglinda lui Molly minte de îngheață...
creatura te-adulmecă, tu ești bucuroasă
poți avea de toate, culegi ce se poate
de pe tipsia argintată marcă înregistrată
frumusețea sau nurii sunt pe săturate
dacă știi să alegi, ești deja acceptată...
în lumina rece de argint a lunii
te pândesc la răscruce vârcolacii nebunii
îți spui rugăciunile bâjbâind prin ceață
nălucire sihastră pe tărâmul de gheață...
Oglinda lui Molly
(acrilic pe carton, 42,5 x 24,5 cm, 2020)
PROZĂ SCURTĂ
Adriana
Șerb Poveste de viaţă
Adriana Șerb este absolventă A.S.E. București, pasionată de literatură, de muzică, de artă în general. A
publicat două romane: în 2017 romanul Frământări, premiat la Festivalul international de creație literară Titel
Constantinescu (ediția a X-a) și Prețul unei clipe de extaz, în 2020. A apărut cu articole în reviste literare și în
câteva antologii.
Zina și Tiberiu s-au cunoscut în urmă cu zece ani, in aeroportul Henri Coandă – București –
când amândoi urmau să plece la Oxford să își facă studiile. Fiecăruia dintre ei, destinul le-a oferit
posibilitatea de a studia la una dintre cele mai bune universități din Regatul Unit.
Zina trecuse de securitate. Mergea agale, uitându-se absentă în stânga și în dreapta. Nu a
observat că urma să treacă un prag și a căzut, scăpând din mână geanta și micul troler. Tiberiu,care era
la mică distanță în spatele ei, a observat-o, s-a grăbit să o ajute, i-a ridicat geanta... Privirea speriată și
rușinată a Zinei s-a oprit pe fața luminată, zâmbitoare și îngrijorată a lui Tiberiu și câteva secunde au
rămas pierduți. Tiberiu i-a întins o mână...
- Tiberiu mă numesc!
Zina s-a ridicat și, fâstâcită, n-a răspuns nimic. A făcut un pas, apoi s-a oprit.
- Zina... scuză-mă, sunt copleșită de emoția plecării... Merg la Oxford, tu?
Așa s-au cunoscut. Nu și-ar fi închipuit niciunul că drumurile lor se vor uni, într-un fel sau
altul, că întâmplarea din aeroport, stânjenitoare pentru Zina, va fi nodul care le va lega destinele.
După terminarea studiilor s-au căsătorit și s-au stabilit la Londra.
Tiberiu își pierduse mama când era în anul trei la facultate. Pe bunicii din partea mamei nu-i cunoscuse
iar de cei din partea tatălui nu se simtea legat. Nu avea frați. Tatăl lui se recăsătorise iar relațiile lor,
tată și fiu, erau destul de reci. Și Zina era singură la părinți. Atmosfera din casa părinților ei era foarte
caldă, iubitoare, permisivă. De cîte ori veneau în România, cei doi mergeau la Braşov, la părinții Zinei.
Aveau puține rude. Tatăl Zinei era din nordul Moldovei și singurul frate pe care acesta l-a avut, se
prăpădise, într-un accident stupid, când avea doar 18 ani. Pe bunicii din partea tatălui, Zina nu i-a
cunoscut; erau duși la ceruri înainte ca ea să se fi născut, însă de bunicii din partea mamei pe Zina o
legau nişte amintiri de neuitat. Hărmanul, locul în care se născuseră mama și unchiul ei,
Gheorghe,fratele mamei sale, era pentru Zina un leagăn al copilăriei și adolescenței.
Între mama Zinei, Alexandra, și fratele său Gheorghe, relațiile s-au răcit după ce tatăl lor a
murit. La câţiva ani a murit și bătrâna. Casa de la Hărman, grădina și livada au devenit obiect de
dispută între cei doi frați, Gheorghe și Alexandra.
Amândoi dobândiseră câte jumătate din tot ce era acolo. Gheorghe voia să o convingă pe
Alexandra să vândă totul și să împartă banii. El nu era legat de casa și locul copilăriei lui. Alexandra se
împotrivea categoric. Cînd Zina și Tiberiu au venit să petreacă împreună Crăciunul la Brașov, în iarna
trecută, au aflat de frământările care aveau loc în familie, legate de această moştenire. Pentru că Zina
era foarte legată de casa bunicilor de la Hărman, s-a sfătuit cu Tiberiu și au convenit să cumpere ei
partea de moștenire de la unchiu’ Gheorghe, și astfel să le rămână casa lor. Nu a fost nevoie de
negociere îndelungată. Unchiul Gheorghe a fost foarte mulțumit de ofertă, au făcut actele și tot
zbuciumul neînțelegerilor dintre cei doi frați s-a încheiat.
Grijile toate s-au trensferat la Zina și Tiberiu. Și-au făcut planuri de renovare și modernizare a
casei, au făcut credite, și-au programat concediu ca totul să decurgă armonios. Părinții Zinei,
pensionari, și-au luat obligaţia să supravegheze toate lucrările de acolo în timpul în care Zina și Tiberiu
sunt în Anglia, numai că Tiberiu și-a dorit mult ca, înainte de a se începe proiectul, să meargă cu Zina
și părinții acesteia la Hărman, să facă un inventar amănunțit al gospodăriei. Deși Zina și părinții ei i-au
spus că ei știu foarte bine fiecare locșor din casa aceea, Tiberiu nu a cedat. Toate asigurările lor i-au
întărit convingerea lui Tiberiu că trebuie să facă inventar. Era ceva care nu îi dădea pace, ceva care îl
mâna cu înverșunare acolo. Era într-o stare asemănătoare cu cea a căutătorilor de comori care sunt
deasupra unei mine de aur. Mai aveau trei zile până să se întoarcă la Londra, și gândul că trebuie să
ajungă la Hărman înainte de a pleca a început să îl obsedeze pe Tiberiu. Cum părinții Zinei erau niște
oameni foarte înțelegători, deschiși la orice propuneri din partea copiilor – căci copilul lor era
considerat și Tiberiu - iar pentru Zina era o mare bucurie să meargă la Hărman, au hotărât să meargă
chiar în acea zi, deși era zăpadă și un ger cumplit.
La câteva ore după ce s-au hotărât, erau deja în curtea casei, înotând prin nămeți. Tiberiu și
tatăl Zinei au dat repede zăpada la o parte, făcând poteci și loc pentru mașină. Deși pivnița era goală,
Tiberul a găsit de cuviință ca prima potecă să fie cea care duce acolo... Tot pivnița a fost primul loc din
care a vrut să pornească inventarul.
- Pivnița este goală, nimeni nu a mai folosit-o de când bunicul a murit, i-a spus Zina. Acolo
sunt doar lucruri vechi, peste care păianjenii au țesut pânze groase, ce vrei să inventariezi acolo?
- Este ceva care mă împinge să fac asta... nu înțeleg. Nu-mi doresc decât să văd ce îmi incită
curiozitatea cu atâta intensitate. Este greu să îți explic, pentru că nici mie nu imi pot lămuri ce mi-a
venit așa din senin.
De parcă ar fi fost cu toții hipnotizați, nu au comentat nimic. Tatăl Zinei a luat cheile pivniței și
a deschis.
Afară, ziua se lupta cu noaptea. Pivnița era inundată de întuneric. Bâjbâind undeva pe peretele
din stânga, mama Zinei căuta întrerupătorul...
- Nu este acolo, i-a spus Zina râzând, parcă este pe partea asta.
Tiberiu a întins mâna și a apăsat pe întrerupător. Becul care atârna de un fir la mijlocul tavanului
pivniței a pâlpâit de câteva ori slab, apoi s-a auzit un zgomot ciudat, s-a văzut o flamă puternică, după
care pivnița a rămas îngropată în întuneric... Zina a dus instinctiv mâna la gură, înăbușind țipătul pe
care era gata să îl scoată.
- Hai să încuiem ușa, oricum nu aveam ce să vedem aici, a spus tatăl Zinei și s-au întors în casă.
Au făcut focul în sobele mari de teracotă, și până să se încălzească, au stat în bucătărie: o
cameră mare, încăpătoare, foarte bine utilată, au băgat radiatoarele în priză și fiecare a găsit ceva util
de făcut. Numai Tiberiu stătea pe un taburet, lîngă radiator, absent, cu privirea ațintită în covor,
urmărind insistent un punct de el știut.
Era deja ceasul nouă și jumătate și toți se pregăteau de culcare. În casă se făcuse deja cald.
Afară vântul începuse să sufle cu putere. Crengile teiului desfrunzit băteau ritmic în fereastra camerei
în care Tiberiu şi Zina urmau să doarmă. După ce în camera părinților s-a stins lumina și nu se mai
auzea nicio șoaptă, Tiberiu s-a ridicat și s-a indreptat spre fereastră.
- Ce-i? l-a întrebat Zina.
- Nimic. Mi s-a părut că aud o buhă, și credeam că o pot vedea.
- Ha, ha, ha! Eu nu am auzit nimic. Nici vântul nu mai bate. Hai de te culcă.
Tiberiu a oftat adânc și s-a întors în pat. Nu putea adormi. Și-a încolăcit brațele de mijlocul
Zinei, s-a ghemuit lângă ea, încercând să scape de obsesiile lui ciudate. Târziu după miezul nopții a
adormit. A visat că o buhă era acolo în pivniță și că, atunci când s-a aprins lumina, ea s-a speriat și, din
instinct de apărare, a spart becul. Dimineața, Tiberiu s-a trezit foarte devreme. Zina dormea liniștit, ca
un prunc. Ca să nu o deranjeze, Tiberiu a rămas nemișcat sub plapumă, cu ochii închiși, lăsând
gândurile să îi stăpânească întreaga ființă. Şi-a amintit că în portbagajul mașinii este o lanternă. Ar fi
vrut să se dea jos, să meargă să ia lanterna și să intre în pivniță...
Pe la şapte s-a aprins lumina în camera părinților și se auzeau șoaptele lor. Tiberiu s-a dat încet
jos din pat și, după rutina de dimineață, s-a dus la bucătărie, unde tatăl Zinei prepara cafeaua.
- Merg să văd dacă reușesc să schimb becul în pivniță, i-a spus Tiberiu socrului său.
- Vin cu tine dacă ai răbdare să bem o cafea.
Tiberiu a acceptat, deși parcă ar fi stat pe ghimpi. Între timp li s-au alăturat Zina și mama ei, așa
că, lăsați duși de val, au plecat toți în pivniță. Lanterna le-a fost de un mare folos. Au schimbat repede
becul, au făcut lumină și s-au uitat înprejur. Erau toți înfășurați în pânze de păianjen. Tiberiu a găsit
într-un colț o mătură și a încercat să dea la o parte pânzele care acopereau lucrurile și pereții pivniței.
La un moment dat, una din pietrele cu care era zidită pivnița s-a clătinat, și din spatele ei s-a auzit un
zgomot metalic.
- Cred că acolo era pe vremea bunicii o nișă, zise mama Zinei. Mi-amintesc că bunica îmi
povestea că mama ei punea acolo borcane cu zacuscă, dulceață și alte alea. He, hei, asta era acum o
sută și de ani!
Tiberiu s-a apropiat de zid și a încercat să scoată piatra. Ajutat de tatăl Zinei, a reușit. Surpriza a fost
mare pentru toți. În spatele pietrei era o cutie metalică ruginită. Cu greu au putut scoate capacul. Au
crezut că acolo, bunicii Alexandrei ascunseseră lucruri scumpe, atunci când comuniștii le-au luat
pământurile. Dar nu! Erau scrisori vechi și sub acestea câteva fotografii și un inel de aur cu piatră
scumpă. Pe fundul cutiei, un plic, îngălbenit de vreme, nedeschis, care probabil nu ar fi prezentat nicio
valoare pentru destinatar.
Au luat cutia și așa plini de pânza de păianjen s-au întors în bucătarie. Au răsturnat conținutul
pe masă... Tiberiu a luat plicul nedesfăcut și s-a uitat cu atenție la scrisul caligrafic, foarte îngrijit...
O emoție fără limite i-a cuprins întreaga ființă. Pe verso-ul plicului era scris: Râșnoveanu Alexandru.
Și atât. Nicio adresă. Ștampilele poștei erau șterse de timp. Pe față la destinatar: Zina Bălășoiu –
Hărman... exact adresa casei în care se aflau cu toți în acele clipe. A scăpat plicul din mână, s-a uitat la
Zina, apoi la părinții ei și s-a făcut alb la față.
- Ce s-a întâmplat? Te simți rău? l-a întrebat Zina și a sărit lângă el.
- Nu... Alexandru Râșnoveanu este numele bunicului meu... Cine este Zina Bălășoiu? Ce căuta
cutia asta în zidul pivniței voastre?
- Zina Bălășoiu era numele de fată al mamei mele, Tiberiu, i-a spus mama-soacră. Nu ştiam
nimic despre toate astea, despre Alexandru Râșnoveanu nu am auzit. Și, să știți că atunci când eu m-am
născut, nu exista nicio nișă în pereții pivniței. Dar poate ne lămurește conținutul plicului... deschide-l!
Tiberiu a luat plicul de jos, l-a desfăcut ușor și a început să citească cu voce tremurată:
„Zina, Iubirea sufletului meu,
Nu înfige cuțitul în inima mea, nu mă omorî! Am aflat de la vărul meu Vasile, pe care l-au adus ieri
aici, că părinții tăi vor să te mărite după al lui Negrea. Ei nu știu că eu ți-am dat inel și ți-am jurat
iubire veșnică?
Eu nu știu cât mă vor mai ține ăstia aici la muncă sâlnică, dar mă voi întoarce și vom fi împreună. Nu-
i asculta pe părinții tăi! Nu știu cum și cine i-a determinat să te mărite cu al lui Negrea.
Ascultă-mă, iubita mea, nu face asta! Așteaptă-mă că mă voi întoarce!
Alexandru Râșnoveanu
Mai 1951”
O tăcere de mormânt s-a așternut în bucătărie. S-au uitat peste cele câteva poze...
Uite, acesta este bunicul meu, a zis Tiberiu. Este bunicul meu! Ochii i s-au umplut de lacrimi.
Nu l-am cunoscut. L-am văzut doar în poze. Mama nu îmi povestea despre el. Cînd o întrebam, ofta și
zicea... Ei, s-a dus. Ce să îți povestesc?
Mama Zinei i-a luat scrisoarea din mână, și uitându-se pierdută la ea, prin ea, a început să
vorbească încet, mai mult pentru sine...
- Fratele meu Gheorghe s-a născut în 1951... septembrie. În 1951 mama era la casa ei...
Niciodată nu mi-a spus o vorbă despre Alexandru Râșnoveanu... De fapt, ea nu mi-a povestit
nimic despre anii tinereții ei... Despre... război ... Nu! Sigur că nu războiul este cauza...
...De fapt, mama spunea uneori, că pentru ea, ceea ce a urmat după război a fost cumplit... că în
anii aceia de după război, în sufletul ei a fost sădită moartea, și că moartea a încolțit în sufletul ei în
1950, dar niciodată nu am căutat să aflu de ce spunea așa. Eu mă gândeam că pământul, animalele...
Ceilalți îi ascultau nedumeriți vorbele și se uitau, muți, la cele câteva poze vechi, aproape
șterse. Ea a făcut o pauză, s-a luminat la față, amintindu-și un amănunt căruia nu i-a dat vreodată
importanță:
- ...Aaaa, am întrebat-o odată, cine mi-a ales numele de Alexandra, și ea mi-a spus cu mândrie,
răspicat: „EU! Tac-tu a făcut multă tevatură, dar nu m-am lăsat. Lui frate-tu nu m-a lăsat să-i pun
numele Alexandru...” Așa mi-a spus, da, îmi aduc perfect aminte.
A tăcut, i-a privit pe fiecare așteptând parcă reacțiile lor, sau întrebări. Tiberiu s-a ridicat pe
neașteptate și a ingăimat:
- Cred că inventarul gospodăriei este gata, mai bine ne întoarcem la Brașov.
Nimeni nu a protestat, nimeni nu a comentat.
POEZIE
Mihaela
Suciu Risipă diafană din floare de gutui
Născută pe meleaguri argeșene, Mihaela Suciu a urmat studiile universitare la Iași. Pasiunea pentru
scris, manifestată încă din copilarie, s-a concretizat în câteva cărți didactice și beletristice. A debutat în 1999 la
Editura Didactică și Pedagogică cu: Mister și frumusețe cu neștiute fețe. Texte comentate și Dicționar selectiv de
dificultăți ale limbii române. A fost autor de manuale școlare și alte materiale auxiliare didactice. Din cele mai
recente scrieri beletristice (proză scurtă și versuri), amintim: Căsuța viorie și bogata ei împărăție (2019),
Oglinzile chemării și Amintirile nu încap într-o valiză (2020), apărute la Editura ePublishers, București.
Risipă diafană din floare de gutui Ninsoare aurie
Îți surâdea la geam o floare de gutui Ningea cu frunze aurii-n pădure

din pomul ce părea al nimănui. și ochii de mirare-au fost cuprinși,
Gutuiul înflorit atât de luminos atâta bucurie nu puteau să-ndure
și-a scuturat podoaba albă generos nici ochii și nici pașii altfel ninși.
și-n tot văzduhul parcă ar fi nins
când tu, în brațe, florile- ai cuprins. Noian de fluturi galbeni zburători
Ofranda mi-ai adus-o înspre zori, mă-nvăluiau într-o duioasă risipire,
cutreierat atunci de temeri și fiori. s-au prins în horă ageri dansatori
Să-ți mulțumesc îndată m-am sfiit, și eu i-am adunat într-o privire.
de prea mult alb în floare risipit,
iar pașii-mi lunecând a mângâiere Iar ochii mei au devenit scântei,
s-au poticnit în valuri de tăcere. călăuzindu-mi pașii spre pădure,
Și am cuprins cu brațele-amândouă să îi păzesc de vânturi și de zei
buchetul alb, înlăcrimat de rouă. ca nu cumva lumina să le-o fure.
Când primăvara năvălea în gândul meu Ninsoare aurie –n paradis

simțeam cum mă privește Dumnezeu privirii mele i-a fost dat s-adune,
și îmi trimite, în taină, încă un răspuns: când bucuriei astfel i-a permis
tot ce-i frumos nicicând nu-i de- ajuns, s-atingă-n treacăt o minune.
risipa diafană din floarea de gutui
e aripa de înger pe rana orișicui.
Suav fior Portret
Iubirea-adoarme în adânc de ape Privirea bunicii un plânset șoptit,

să țină depărtarea mai aproape un cer pitit între genele grele,
și iese din tăișul umbrei doar când solii trimiși de sus au venit
să dea lumină timpului hoinar. să măture, în grabă, praful din stele.
Ea nu deține nicio-mpărăție, Glasul său, răsfăț suav de-armonie

se află într-o lungă pribegie. încătușat nedrept în aspra-i clipă
E zbatere-n chingi de-ngândurare un tril uitat, în zbor, de-o ciocârlie
să dăruiască visului înaripare. când năzuia să-și vindece-o aripă.
Chemarea ei se-aude de departe, Pașii săi, candele-aprinse pe drum

și nu încape-ntreagă-n nicio carte. de îngeri trudiți în aduceri-aminte.
e presărată-n râuri și izvoare Durerile sale prefăcute în scrum,
și e-nfășată-n razele de soare. tăinuite tăceri neajunse-n cuvinte.
Povestea ei coboară în poveste Sufletul ei, grădină înflorită în vis,

cu un a fost cândva și încă este. bucurie trezită mereu de cu zori
Sfârșitul ei se-ntoarce la-nceput pentru ca fiecare zâmbet promis
să-i dea putere dorului pierdut. să coboare, încet, în petale de flori.
E un suav fior lăsat de îngeri Mângâierea bunicii, lumină și har

să ne salveze de înfrângeri, venite din înălțimi neștiute,
e o scară nevăzută către cer picurate-n suflet ca dulce nectar
pe care urcă sufletul stingher. pentru regăsirea clipei pierdute.
Iubirea e un zbor puțin ciudat, Icoana bunicii urcată în cer

pe care păsările nu l-au exersat, în suflet și gând mereu o cobor
se-ndreaptă către altă galaxie și, închinându-mă ei, încă sper
să-și ostoiască doru-n veșnicie. călăuză să-mi fie în ultimul zbor.
PROZĂ SCURTĂ
Liliana
Simion Iubire infinită
Liliana Elena Simion a colaborat la câteva reviste (Lumina Creștină, Labirint, Revista 13) în care a
publicat diverse articole și proză scurtă. Îmbină umorul cu fantasticul, se inspiră din întâmplări cotidiene pe care
le împletește cu ficţiunea, de multe ori într-un stil romantic.
Tia era fetița cea mică a familiei. Primise la botez numele de Filofteia, sfânta ocrotitoare a Văii
Argeșului, ale cărei moaște sunt așezate într-o raclă de sticlă, în frumoasa Mânăstire a meșterului
Manole.
Satul era așezat lângă zăvoiul Argeșului, înconjurat de dealuri rodnice și străbătut de șapte
izvoare despre care se credea că ar avea puteri magice.
Mlădie, frumoasă, cu pas de fulg de păpădie și ochi cuminți de căprioară, Tia întorcea capetele
când trecea mândră pe ulițele satului. Se îmbrăca la fel ca fetele de la oraș, citea mult și broda ca o
adevărată domnișoară.
Veselă și pusă pe șotii, nu semăna de loc cu părinții ei care parcă trăiau într-o veșnică furtună.
De taică-su nea Grigore jandarmul, fugeau copiii când îl vedeau pe ulițe, iar maica ei, coana
Floarea degeaba era frumoasă de pica, era atât de încruntată, de credeai că este într-un veșnic priveghi!
Tia iubea un flăcăiaș cu câțiva ani mai mare ca ea, orășean venit la bunici. Dragostea lor părea
una de poveste, izvorâtă din inimi de prunci, curată ca lacrima de fecioară, împânzită cu vise și
speranțe! În plimbările de mână prin dumbrava înverzită, țeseau planuri roz de viitor.
El, student la drept, își va găsi de lucru, vor fugi împreună, se vor cununa și își vor ridica o casă
pe care o vor umple cu copii frumoși și veseli.
A venit toamna, iar el iubitul, în vârstă de doar 20 de ani, a început cursurile facultății.
Au trecut luni și nicio scrisoare nu mai ajungea nici la unul, nici la altul. Lacrimi amare
curgeau pe obraji fiecăruia. Ea știa că el s-a logodit, el aflase că Tia este deja nevastă!
M-am sculat dimineata în vârful picioarelor, pândeam să vină primăvara.
Aș fi așteptat-o toata noaptea până la ivirea zorilor, dar afurisitul de Moș Ene mi-a suflat ușor
vânt amețitor de somn și dusă am fost în lumea viselor!
Razele de soare șugubețe băteau în ferestre, mi-am lipit nasul de una din ele...
Până acum câteva săptămâni, așteptam cu sufletul la gură să privesc dansul fulgilor de nea!
Acum eu, fetița cu breton și cu cravată roșie, doream să îmbrățișez primăvara.
Parcă o vedeam, mlădie cu pași ușori ca aripa de înger, împrăștiind cu degete de zână, ocean
de flori și ploaie de petale.
Îmi era teamă că doamna Iarna, cea pe care până nu de mult o doream în calea mea, o să se
încăpățâneze să plece. M-am gândit să nu o supăr și să încerc să vorbesc cu ea, așa ca două vechi
prietene.
Mi-am exersat glăsciorul ca înaintea repetiției la cor și cu mult curaj am deschis larg fereastra
pregătindu-mă de dialogul cu Iarna.
Afară mai rămăseseră răzlețe petice rătăcite de zăpadă, soarele își întinsese lacom razele iar un
pițigoi micuț în haina albastră își ținea recitalul sub ochii pofticioși a unei mâțe ce îl privea din spatele
unei perdele.
Se pare ca Iarna plecase, i-am făcut cu mâna ca unei vechi prietene, rugându-o să trimită babe
blânde și cuminți, iar zăpada mieilor să se mute în decembrie.
Uneltiri mârșave ale unor părinți care aveau socotelile lor! Tia era promisă unui boier rotunjor
și copt ca un pepene tomnatic. Tânărul student sortit baroului și unei fete din boierimea Capitalei.
Ionel Majur în garda regală, un tinerel din satul vecin, venea uneori așa, ca din întâmplare în
casa lor, orb să fi fost și tot vedeai cât de îndrăgostit era de Tia.
Venea așa, ca la oraș, încărcat cu buchete de flori, spre mirarea sătenilor, care credeau că
florile sunt doar „plocon" de dus la mort.
O dată i-a adus o cutie enormă cu bomboane fondante, legată cu fundă aurie. A luat-o de mână
și i-a spus:
- Știu că îl iubești pe ăl mic al Floreștilor, dar eu aș vrea să fii soția mea, întâi te întreb pe tine,
apoi vin să te pețesc. Vrei să te măriți cu mine? Voi face tot ce îmi stă în putință să te fac fericită!
Tia îl privi pe bărbatul de lângă ea, ii era drag că vocea îi era blândă și că întâi a venit la ea și
nu la „ăi bătrâni"...
Tia ii puse mâna pe umăr, zâmbi și îi spuse:
-Poți merge la taica, mă voi căsători cu dumneata!
Nunta a avut loc spre bucuria supremă a părinților. Tia a învățat să îl iubească, Ionel s-a ținut de
cuvânt, a făcut-o fericită!
DIN LOJA IUBITORULUI DE DANS
Andi
Dumitrache La mulți ani Marianela Nuñez!
Balerina argentiniană Marianela Nuñez
Cu câteva zile înainte ca balerina argentiniană Marianela Nuñez să împlinească 41 de ani, am

avut deosebita plăcere de a o vedea evoluând la Londra, în Woolf Works, un triptic de balet
contemporan, în coregrafia lui Wayne McGregor pe excelenta muzică a lui Max Richter, realizat după
trei romane ale scriitoarei engleze Virginia Woolf (Dna. Dalloway, Orlando şi Valurile).
Marianela Nuñez, una dintre balerinele principale de la Royal Opera House din Londra (Covent
Garden), s-a născut pe 23 martie 1982, la Buenos Aires.
La vârsta de şase ani, a intrat la Şcoala de Balet a Teatrului Colón din Buenos Aire, iar la 14
ani s-a alăturat corpului de balet al companiei.
În 1997 a început să frecventeze cursurile de dans de la Royal Ballet Upper School Londra,
alăturându-se prestigioasei companii englezești la începutul sezonului 1998-1999. A fost promovată ca
prim solistă în 2001 și ca belerină principală în 2002.
Alături de trupa de la Covent Garden a jucat în foarte multe roluri principale din repertoriul
clasic și contemporan, în spectacole puse în scenă de cei mai faimoşi coregrafi din lume, prinre care îi
amintim pe Frederick Ashton, George Balanchine, John Cranko, William Forsythe, Jirí Kylián,
Kenneth MacMillan, Wayne McGregor, Ashley Page, Jerome Robbins, Liam Scarlett, Glen Tetley,
Will Tuckett, Antony Tudor şi Christopher Wheeldon.
Pe lângă numeroasele apariţii pe scenele engleze sau argentiniene, Marianela Nuñez a dansat la
Scala din Milano, Metropolitan Opera din New York, Staatsopera din Viena, Sydney Opera House şi
multe altele.
Premii:
- Cea mai bună balerină - Critics’ Circle National Dance Awards, 2005, 2012, 2018 şi 2022;
- Premiul Konex de Platino pentru cea mai bună dansatoare a deceniului din Argentina, 2009;
- Premiul Maria Ruanova - Consiliul Dansului Argentinian, 2011;
- Olivier Award for Outstanding Achievement in Dance, Londra, 2013.
La deplina maturitate, arta dansului oferită de Marianela Nuñez este desăvârşită.

Mulţumiri, felicitări şi ... La mulţi ani!
Afișul spectacolului de balet Woolf Works și dansatorii pe scenă la aplauzele de final
(sursă informaţii şi foto 1: https://www.roh.org.uk/people/marianela-nunez#biography)
Simina D E B U T (eseu)
Maria Feminitatea - monedă de schimb
Tofan sau reversul medaliei?
Simina Maria Tofan, de profesie medic, este pasionată de lectură, muzică, teatru, film și călătorii. A
debutat cu poezie în Antologia literară DEBUT 2021 (Editura Bifrost, 2021), după care a publicat, la aceeaşi
editură, trei volume de versuri: Gara unde cresc lalele (2021), Corespirație (2022) şi Cântec de adormit frica
(2023).
Aş vrea să încep cu o definiţie, poate unora li se va părea banală, definiţia feminităţii din
perspectiva unei femei:
Feminitatea e un dar, dar poate avea şi valenţe de har, poate fi subtilă, abia perceptibilă sau
poate fi efervescentă, colorată, jucăuşă, ludică sau învăluită în mister. Dacă stau bine să mă gândesc,
feminitatea nu poate fi constrânsă, încadrată în ramele sărace ale unei definiţii.
Eu asociez feminitatea cu frumosul, cu gingăşia, cu păpădia în care sufli punându-ți o dorinţă,
sau cu parfumul unui crin ori cu gingăşia unui ghiocel vestind renaşterea verde-smarald a naturii.
Într-o eră dezumanizată, secătuită de valori morale, nu se mai poartă feminitatea, considerată
desuetă, acea feminitate care este sinonimă cu o eleganță particulară, o nobleţe a sufletului, ci
vulgaritatea, ceva lipsit de esență, de simţământ, de scrupule chiar.
Pentru că vulgaritatea a câştigat teren, pentru că suntem îndemnaţi şi controlaţi, aş putea spune
în extremis, să o abordăm cu lejeritate şi să o îmbrăţişăm ca pe noua normalitate. Suntem într-un secol
în care ne folosim de oameni după propriul interes, femeile, deşi emancipate prin accesul la studii
superioare, încă sunt catalogate drept obiecte, drept bibelouri care servesc în principal pentru
delectarea ochiului şi nu pentru sensibilitatea, candoarea, inteligența sau şarmul din spatele unui chip
frumos. O femeie în toată puterea cuvântului este o apariţie discretă, dar sofisticată, punând pe ea nu
un decolteu generos, ci o rochie simplă dar care să lase loc imaginației, eventual un ruj roşu şi nişte
perle, nu nişte buze botoxate.
Acum, că am parcurs succint ce consider eu a îngloba ideea de feminitate, aş vrea să schimb
obiectivul prin care privim feminitatea şi ceea ce înseamnă femeia cu toată paleta ei de nuanţe şi să ne
imaginăm feminitatea ca monedă de schimb sau reversul medaliei.
Monedă de schimb pentru a valida supremaţia bărbatului într-un secol în care, deşi mişcarea
feministă a luat amploare mai mult ca oricând, totuşi lumea e condusă de masculi alfa. Monedă de
schimb sau la schimb cu curtoazia, manierele alese şi tabieturile pline de graţie ale gentilomilor şi ale
domnițelor din trecut, vremuri de mult apuse, dar care pentru unii de generaţie mai veche sau chiar mai
nouă, reprezintă etalonul.
Reversul medaliei, pentru că feminitatea este ca o sabie cu două tăişuri, pentru că a rămâne
demnă de laudă şi cu standardele nepătate de trendul general valabil, îţi trebuie coloana verticală,
educaţie şi încredere în cine eşti şi cine vrei să devii. Feminitatea vine la pachet cu un preţ scump aş
spune, care implică să te dezbraci de imoral, de vulgar, de snobism, îmbrăcând haina nedemodată a
nobleţii, după cum şi dictonul noblesse oblige.
În concluzie, pot afirma că frumuseţea sufletului se oglindeşte pe chip, în gesturi, atitudine şi
mai ales în modul în care îi tratăm pe ceilalţi, iar feminitatea, într-o generaţie şi o lume consumeristă,
devine tot mai mult o rara avis.
SEMNAL CULTURAL
Redacția
Știri de pe Planeta Artelor
12 ianuarie. Stockholm
Ziua Culturii Naţionale sărbătorită printr-un recital de poezie şi muzică susţinut de artişti timişoreni. În
2023, anul în care Institutul Cultural Român sărbătoreşte 20 de ani existenţă, Timişoara a fost
desemnată Capitală Culturală Europeană.
10 februarie. Amsterdam
La Rijksmuseum a fost deschisă cea mai mare expoziție organizată vreodată cu lucrările lui Johannes
Vermeer. Sunt prezentate 28 de pânze din cele aproximativ 35 de lucrări cunoscute ale sale. În paralel,
la muzeul din orașul său natal, Delft, se desfășoară o expoziție în care este prezentat, pentru prima dată
în istorie, mediul social în care a crescut, s-a format și a creat artistul.
15 și 16 februarie. Stockholm
Lansarea volumului „Melancolia”, de Mircea Cărtărescu, la librăria Soderbokhandeln Hansson &
Bruce și la sediul ICR. Au participat cunoscutele scriitoare suedeze Cecilia Hansson, Lina Ryden
Reynols și Martina Lowden precum și traducătoarea Inger Johansson.
17 februarie. Timişoara
S-a deschis expoziţia „Victor Brauner: invenții și magie”, găzduită de Muzeul Naţional de Artă. Cu
această ocazie au fost aduse pentru prima dată în România peste 90 de lucrări (picturi, desene, sculpturi
și obiecte) reprezentative ale artistului.
27 februarie – 1 martie. Oslo
Pe scena teatrului Rommen Scene au fost prezentate piesele „Moara cu noroc“ (după nuvela lui Ion
Slavici), „Enigma Otiliei“ (după romanul lui George Călinescu) și „Stâlpii societății“, de Henrik
Ibsen. Cele trei spectacole, producții ale Teatrului Nottara, au fost prezentate în limba română, cu
subtitrare în limba engleză. Ele fac parte din proiectul „Teatrul, o nouă normalitate
#REINVENTARE“, în cadrul programului RO-CULTURA. Proiectul se desfășoară, timp de un an (până
în aprilie 2024), având ca obiectiv întărirea legăturilor culturale dintre România și Norvegia.
30 martie – 12 aprilie. Timişoara
La Galeria Brăteanu din centrul Capitalei Culturale Europene, pictoriţa Sanda Buţiu prezintă
publicului o serie de lucrări, în cadrul expoziţiei personale „Efemer“. O nouă ocazie pentru iubitorul
de artă din Banat, dar nu numai, de a descoperi surprinzătoare izvoare de frumuseţe şi energie.
31 martie. București
Eva Garet, copilul minune al interpretării pianistice din România (16 ani și 11 luni), a prezentat
publicului prezent la Sala Radio „Concertul pentru pian nr.1“ de P.I. Ceaikovski, alături de Orchestra
Națională Radio dirijată de Christian Badea. Fiind chemată la aplauze de peste 10 ori, a oferit trei
fragmente din creația lui Franz Liszt, unei săli de-a dreptul entuziasmate.
www.bifrost.ro
office@bifrost.ro
BIFROST este o editură ce-și propune să creeze o punte între România și Suedia, între Nord și Sud, între două spații
culturale diverse și extrem de interesante, între oameni ce vorbesc limbi diferite dar au o pasiune comună - cărțile.
Bineînțeles, BIFROST nu se adresează exclusiv autorilor din cele două spații geografice ci încearcă să stabilească
colaborări cu creatori de carte de pe tot mapamondul.
BIFROST ține la calitatea cărților pe care le publică, de aceea dorește să încurajeze creativitatea și imaginația, umorul,
pasiunea, descoperirea unor valențe artistice interioare nebănuite și surprinzătoare.
În acest sens, colectivul BIFROST roagă tinerii autori să-și stăpânească emoțiile și temerile și să se adreseze cu încredere
editurii pentru a debuta în minunata lume a cărților. Autorii consacrați sunt invitați de a fi parte dintr-un proiect ce dorește să
fondeze o mare familie de creație internațională.
Apariții
editoriale
la
E d i t u r a
BIFROST
_________________________________________________________
Cărțile pot fi
comandate la:
www.bifrost.ro
office@bifrost.ro

Revista Clubul Artelor Bifrost NR 14 Ian Mar 2023

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista Clubul Artelor Bifrost NR 14 Ian Mar 2023

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

REDACȚIA

Maria Monica BOJIN

Complex Rezidențial Răsărit de Soare

str. Liviu Rebreanu 46-58

ISSN / ISSN-L 2668 – 9413

Redactare şi corectură: Maria Niţu

Concepția grafică: Andi Dumitrache

Redacția / 31 martie 2023

© Revista de cultură Clubul Artelor Bifrost. All rights reserved.

Daniel Onaca – Privire de pe pod / Pe urmele Tatianei Țîbuleac ................................................. – pag.5

Andi Dumitrache – Eveniment / „Micul Paris – altă viziune!”

Maria Niţu – Plastica / Femeia între muză și artistă .................................................................... – pag.12

Dan Romașcanu – Corespondențe israeliene / Cinci scriitoare ................................................... – pag.22

Daniel Onaca – Corespondențe suedeze / Realitatea și centrul ei de greutate ............................ – pag.34

Adriana Șerb – Proză scurtă / Poveste de viață ........................................................................... – pag.59

Liliana Simion – Proză scurtă / Iubire infinită ............................................................................. – pag.66

Redacția – Semnal cultural / Știri de pe Planeta Artelor ............................................................. – pag.71

„Femeia care urmează mulțimea nu va ajunge

(foto: Daniel Onaca)

Pe 9 martie a.c., la Casa de Cultură

(fotografii: Philippe Salmon)

Afişe ale expoziţiei „Making Modernism” - Royal Academy of Art, Londra

Expoziția cuprindea lucrări de patru pictorițe, Gabriele Münter, Paula Modersohn-Becker,

Sediul Royal Academy of Art, Londra

Marianne Werefkin - Dansatorul Alexander Sacharoff, 1909 / Circus, 1908-10

Kӓthe Kollwitz – Autoportret, 1889 / Femeie cu copil mort, 1903

Fostul Consulat al Marii Britanii din Yokohama (azi, Muzeu de Artă)

Am parcurs și eu vechiul Tokaido, drumul care leagă Kyoto de Tokyo, o distanță de

Yokohama, 26 ianuarie 2023

(Fotografii: Mihaela Șerbulea)

Tema trimestrială a revistei

(Foto: Dan Romașcanu)

Je chante la femme Es-tu brune ou blonde?

Dante Alighieri (1265-1321) Paul Verlaine (1844-1896)

În fiecare an din 2014 încoace, la Bruxelles are loc un

Ca profesoară de Educație muzicală și de Ansamblu coral – copii la Academia din comuna

O cronică din perspectivă proprie...

Pe scena Studioului 4, adică sala principală de la Flagey – și am fost cu adevărat norocoși să ni se

...și alte păreri ale participantelor

Natalia Osipova și Reece Clarke la rampă, Micuța balerină

Repetând experiența de la Copenhaga, am pătruns în interiorul legendarei clădiri, preț de două

Trupa veselă Bifrost în vizită acasă la Charles Dickens

Iana Salenko în Lacul lebedelor la Teatrul Coliseum din Londra

Tate Modern Coșul cu mere

Dna. Cezanne pe un scaun galben Marea la Estaque văzută printre copaci

Les Grandes Baigneuses

Partea a II-a - De la Paris în sudul Franței

Autoportret cu pălărie de fetru gri (4)

Autoportret cu şevalet (6)

Autoportret cu pălărie de paie (10)

Portretul lui Eugène Boch (12)

nori rostogoliți din vârf –

străpunsă perdea de nori –

ploaia ce nu mai vine –

baldachinul din pantă –

între soare și lume –

iaz în Parcul Botanic –

(poeme dintr-un volum aflat în pregătire)

Femeia din umbră

în casa mea locuiește

Femeia din umbră

negura albă te minte în față

Risipă diafană din floare de gutui Ninsoare aurie