UCENICII VRĂJITORI VOLUMUL VIII

MARIA ALEXANDRA ILIESCU

PENTRU NOI

lui Ionuţ

Încrezător în sine,
Timpul ne cere
Să murim încet.
Albul vieţii
Stă în ochi.
Ne prindem
De suflet
Şi ne închidem
Sub cer.
Mă mai iei uneori
De mână
Să-ţi vezi în mine
Crezul.
Cuvântul neoprit
Să vină.

Ne vesteşte timpul
Că duhul nostru
Crede neîncetat
Şi dimineaţa asta
Va fi iar obsesie îndurării…
Iubirea mea dintotdeauna.

ÎNDURARE

Bunicilor

Îndură-te timp
Să-mi văd
Mereu bunicii
Cu sufletul lor
Prinos nouă.

Nu oricine
Işi aleargă prin vise
Copilăria în curte.

Mă legăn dintotdeauna
La picioarele lor.
E veche via
 A copilărit cu mine
Timpul
In casa lor
Alerg încă
Pe după casă
Visul meu.

Nu orice casă
E atinsă de ploi,
De soare şi de ani
Si rămâne
Cât timp sufletul meu
Nu e dărâmat.

Îndură-te timp
În ochii lor
Îmi refac mereu
Viaţa.
Sunt eu
În casa bunicilor.

Îndură-te timp
Mâinile bătătorite,
Sufletul lor
Al anilor crescuţi
În curte
Sub lumina,
Sub încă lumina
Care-mi leagănă
Sufletul
Bunicilor mei !

TAINA LILIACULUI ALB

Sunt puţin din tine

Când târziu, în noapte,
Aştepţi gândul să ţi se oprească.
Greu şi dificil urcăm
Aceeaşi cărare.
În slujba ta îmi pun sufletul
Cinstit, sălbatic, dar credincios.

Să nu uiţi de mine
Când vei lăsa din mână
Sufletul şi gândul
Pe care tu, mereu altfel,
Îl vei înţelege la fel.
 Simplul gest de a exista
Mă aduce azi, acum, aici.
Nu contează cine sunt
Când eşti cu mine, tu cine eşti?
Sunt doar jumătate din tine,
Din gândul şi din sufletul tău
Şi undeva, ploaia ce va veni
Ne va mântui sub acelaşi cer.

UN POET

Nu va spune niciodată
Totul.
Cuvântul nu naşte
Suflete
Templul la care îngenunchem,
Rămâne cerul.

De noi, uneori,
Cuvintele îşi ascund
Sensul.

Ne dezgolim sufletele
De idei
Şi demult nu mai dormim
Somnul lumii.

Ţie, Doamne,
Îţi datorez
Dreptul la iubire.

Un poet
Nu va spune niciodată
Pe cine iubeşte.
Iubirea lui nu moare.
Tu citeşti acum despre ea
Fără să ştii cum îl cheamă,
Fără să ştii cum mă cheamă.

FLUTURI

De cele mai multe ori te cert

Din neînţelegerea
De a fi.
De cele mai puţine ori te iert
Esoteric şi nepăsător
 Cum se aşează
Pe aripile noastre
Fluturii.

De cele mai multe ori

Te iubesc.
Nu mă judeca după tine
Misterul ce ni se alătură
Este posibilul din noi.

Ne iartă timpul
Că uităm uneori
Cât de mult ne iubim.

Pot, Doamne,
Cerul, azi,
Să-l ascund în suflet?
Ia-mi, în schimb, cuvântul ce,
Nu are uitare.
Trăiesc,
Crezând, că noi, de cele mai multe ori,
Ne-am obişnuit cu timpul.

SPECTRU

Motto:
“Raiul nu e în cer, unde pasul pământeanului nu ajunge, ci în urmă, unde pasul călătorului spre moarte
nu se mai întoarce”
(Ionel Teodoreanu)

Mi-e tâmpla picior de lună

La uşa cerului, la casa bunicilor, la inima ta
Dimineaţa asta a băgat de seamă
Să nu-şi tulbure sufletul.
Nu mai sunt val
Sunt aripă
În ceasul înfloririi liliacului.
mi-e viaţa umbră neîndoielnică
cerdacului în care cerul îşi cheamă veacul
să ne facă din pământ lumină.
Am iubit la nesfârşit
Timpul din ochii tăi.
Cum ai zis, bunicule,
Înăuntrul nostru este iubire,
Doar străinul dinafară
Îşi caută nepuntincios ninsoarea propriului veac.
E văzduhul fum – atât de trist îi e versul.
 În fiecare zi păstrăm câte puţin
Din puţinul din noi.
Cercetător, pasul omului e cât zarea.
Şi am rămas dincolo
Din uşa cerului, de casa bunicilor, de inima ta.
Spectrul veacului din suflet.
MARŞUL VIEŢII

Dă, Doamne, credinţă!

Să pot să suport şi ziua ce vine
Cu toate că nu sunt a ei.
Şi nici lumii nu fac cinste
Cu sufletul meu adormit
Şi visător.

Uit mereu spre ce duc paşii

Şi-n urmă-mi calcă liliecii.
De mi-ar şti nisipul mişcător nesiguranţa
m-ar transforma-n sticlă.
Auzi, Doamne, rugăciunea mea!
Strigătul mării şi tremurătoarea tăcere
Ce-şi îngroapă gândul în sufletul meu.

Legământul vieţii este un marş tainic

Pe drumul ăsta fac vise din hârtie
Şi le pun catarg
Să vină vântul, când n-are ce face,
Să le scrie.
În zborul meu, m-am semnat,
În ceasul alb şi vechi al poeziei.

De-aş şti ce urmează nopţii,

M-aş săruta în viaţă
Dar azi, ca altădată, ca nicicând,
Îţi rămân în suflet.
Dă, Doamne, credinţă!
NICOLETA DANIELA PREDESCU

SĂRUTUL TRIUMFULUI

Mi se ascundea timpul printre vertebre...

Se scurgea viaţa prin pâlnia ochilor mei
Ca şi când
Ar fi zăcut pe-o peluză...
Se epuiza cuvântul în gura afumată a zilei...
Mă văd: hulpavă-mi întorc paşii
În noaptea pângărită de tine.

Prea aglomerată anticamera sufletului meu!

Veacul e ars pe la colţuri, prea încordat pământul

Sub corabia tălpilor mele – îmi răstoarnă visul
Intrat pe-o ureche
Şi ieşit pe cealaltă – îl răstoarnă cadân,
Mestecând lunecări de timp în pâinea
Şi-n vinul din care-am gustat
Aplecată peste umărul tău.

BEATITUDINE CELESTĂ

Tu, divin mesager al Păcii

Ai zugrăvit cu mâna un drum de pulbere:
Ţărmul mării acestei lumi.
Pentru a descuia zăvoarele păcatelor noastre –
Ai oprit vârtejul zepelin şi din furtuni
Tu ai salvat sufletele
Naufragiate –
Ai devenit pescar şi ai prins peştii cu năvodul Evangheliei;

Cu unghiile albăstrite
Ai săpat pe ţărmul slăbiciunilor noastre,
Până ai dat de corabie;
Noi, azi urcăm ca furnicile pe catargul măcinat –
De nisip – dar ce supliciu sau ce urgie,
Ce semn de peceţi nefaste
Vor arunca oare –
Zarurile pentru a ne face să-ţi cădem din nou la picioare?!

PE ASFALTUL NEVROZEI...
 Ticseşte-mi
În acelaşi mimesis demodată
Fierbinţeala virtuală
A unei îmbrăţişări
De litere!
Mă regăsesc
În empora sângerărilor
De cuvinte....

ÎN CĂUTAREA ARLECHINULUI.... I

Cu genele tristeţii ating iar depărtările

Căci ştiu că va veni vremea
Când picăturile de rouă
Vor îngheţa pe firele de iarbă –
Semn al mâniei Tale, Doamne!
Suspendată deasupra unei iluzii optice
Lama cenuşie a morţii –
Exaltă libertăţile
Spre a-mi secera clipele, una câte una...
Cu palmele împreunate
În semn de rugăciune, te-ntreb:
De ce Doamne ai împletit
Umila noastră origine din firicele de nisip?!

ÎN CĂUTAREA ARLECHINULUI.... II

Râzându-şi în barba ascetică,

Dumnezeu vinde laurii
La colţ de stradă,
Împachetaţi în staniol,
Şi nu se-ncumetă nimeni să-i cumpere...
Dintre toţi, numai eu...
La ce bun?!
Căci n-am primit nici măcar
O fărâmă de lumină
Din strălucirea lor inefabilă
Ca să escaladez
Eşafodul întunecat al Adevărului...

ZBUCIUMUL STELEI

În semn că zbuciumul stelei n-a-ncetat...

Ea-şi mai scaldă încă razele goale
Într-o baltă de solitudine celestă...
 Pulberea existenţei mele
Şi-a împrăştiat firicelele albastre de tină în cele patru zări
Fiindcă privirile muritorilor – nu i-au sărutat stelei raza bolnavă
Cu-ale lor străluciri exilate-n păcat.

Îmbătată cu parfum de zel în numele muritorilor,

Ca o corabie rimbaldiană, cu ancora-n vânt,
Târându-mi de la un mal al cerului la altul rana sângerândă
Zac acum la marginea eternităţii

Într-oi baltă de solitudine celestă...

Şi torc întunericul cu razele goale
În semn că zbuciumul stelei n-a-ncetat...

DE-AŞ FI

Dac-aş fi un trandafir stacojiu

Ţi-aş tipări emoţiile de-acum
În subsolul inimii,
Ca să rămână etern încătuşate de-ale mele.

Dac-aş fi un trandafir alb

Aş smulge visele din rădăcinile conştiinţei
Ca să le-nvăţ să-şi otrăvească bezeaua inocenţei
Pe buzele tale.

Dac-aş fi un trandafir albastru

Ţi-aş întina obrazul cu pata de cerneală din ochii mei,
Ca tu să nu mai fi eroul samavolnic
Al beţiei simţurilor mele.

RĂZVRĂTIRE

Cu inocenţa
Pe asfaltul surâsului,
Voi sădi un fior
În sloboda-ţi inimă nebună
Şi-n suflet îţi voi semăna furtună,
Iar privirea
Ţi-o voi oglindi într-o lacrimă roşie
Fiindcă ascunde
Mixturi de gânduri ce pier abscons...
Cu-n macabru contrast
De singurătate
Voi cuprinde adâncurile firii tale
 Clandestin
Şi-ţi voi răscoli al inimii jar
Ca un tăciune.
Imortalizând clipa,
Îţi voi împovăra glasul cu-n suspin.
Când treptele răzvrătirii vor cădea
Una câte una,
Lamentabil te va mistui
Al vieţii anotimp
Înţepenit în chenar

APLOMB

O şopârlă culoarea sângelui (roşu otrăvit)

Rage fierbinte, înveninând
Verdele crud
De la capătul veşniciei.

De aceea invoc plumburiul irişilor

Să frământe iluzii sihastre
Care să alunece în susul aşteptărilor mele;
Simt cum se dospesc iluziile
Undeva pe retină,
Devenind speranţe ce-mi prelungesc agonia...
Dar... vai! – sună ceasul deşteptător
Şi nu va mai trebui să-mi îmbăt
Privirea şovăielnică

Cu esenţa unor
Emoţii aromate, dar... veştede, căci acum
Verdele crud
De la capătul veşniciei –

E un pumn de cenuşă!...

DEASUPRA SPINULUI

Viaţa mea
E un trandafir ale cărui petale
Au fost cândva drumurile învolburate
Ale încântării....,
Al cărui parfum
A fost cândva un văratic suspin ce-a îmbătat
Strâmtorile interioare ale sufletelor voastre....,
Al cărui spini
S-au transformat cândva în muguri
 Pentru a înflori...

E un trandafir ale cărui petale

Se scutură acum într-un adânc
Fără margini –
Pentru a-mi acoperi suflarea
Cu amorţeala subită a morţii;
Căci bulgări de pământ – îmbulzindu-se –
Cad peste mine ca un dangăt de clopot...
Atotcuprinzător dangăt...

RETORICE

Simt aşteptarea încarnată în unghii;

Ciufulită, ursuză, îmi vine iar zel.
Mi-e visul anodin şi debil:
Propagă beţii celestiale pe-un perete străin
De sufletul meu...

Nu ştiam că timpul îşi plânge fluiditatea

Prin lacrima cu care eu
Iubesc la nivel elementar
Clipa ce-mi curge prin osul sternal
Pentru a se clătina în paranteza zilei...

Îmi pare că-mi curg agale prin unghii –

Gânduri cabotine
Şi-mi simt visul în bernă
Şi-l închid în scrin;
Nici trupul, nici sufletul nu mai sunt ale mele:
Sunt ale unui Dumnezeu căptuşit în spin.

ARIPI DE TINĂ

Eposul morţii – ritual sinistru de humă –

Cu tăişul întunericului sfâşie carnea
Zilei celei din urmă!...

Îngeri trăgând cu dinţii de-o pelerină neagră

Cu-ale ei fâşii de-ntuneric otrăvit
Arterele-mi încheagă!...

Să ştii – când genele-mi închise îţi vor aduce

Un geamăt de slove în irişi –
C-am lepădat o cruce!...
MIHAELA BADEA

PICTÂND

Presar
Pe cetele de aur
Ale trăirilor moarte
Imagini
Pictate de focul stins
Al păienjenilor de alamă.

Îngeri obosiţi
Culeg încet
Focurile moarte
Ale păienjenilor stinşi
De trăirile
Pictate în alamă...

ÎMBRĂŢIŞARE

Hai să unim cuvintele

Şi să fugim,
Îmbrăţişaţi de ele,
Prin lume.

Eu...
Eu o să-ţi vorbesc despre Dumnezeu,
Iar tu...
Tu despre iubire.

Şi,
Când o să ne plictisim de vocile sterpe,
Tu...
Tu îmi vei şopti cu gândul despre Dumnezeu,
Iar eu...
Eu despre iubire...

JOC

Te aleg
Pe tine,
Şi pe tine,
Şi pe umbra
Ce se piteşte
 După spătarul scaunului
Ca să începem
Un joc nou,
Fără reguli,
Doar pasând
De la unul la altul
O minge
Făcute din visele noastre
Înfăşurate
Unele în altele.

Şi acum aşteptăm
Să cadă ori ea,
Ori visele
Înfăşurate
Unele în altele.

MĂŞTI

Suntem toţi nişte măşti

Uitate de timp pe un pervaz
Pe jumătate putred
Şi aşteptăm
O mână...

O mână
Care să mai atingă o dată
Culorile ce păreau vii
Jucându-se pe conturul timid
Ale unor buze fragede
Şi al ochilor orbi
De fericirea culorilor
Ce se jucau odată
Şi păreau vii...

Suntem toţi nişte măşti

Uitate pe un pervaz
Şi aşteptăm...

NU MAI VREAU...

Nu mai vreau
Să fiu singură
Şi să ţip
În tăcerea din mine
Fără niciun răspuns.
 Şi-apoi mă afund în lacrimi
Şi iar mă găseşti
Dormind printre şerveţele mânjite
Cu ruj şi cu pudră,
Printre poze,
Scrisori
Şi amintiri
Moarte în mine.

Nu mai vreau
Să fiu singură,
Doamne,
Aşa că, te rog,
Încă odată,
Să laşi îngerii să mă adoarmă.

Mi-e frică de lacrimi,

De amintiri
Moarte în mine...
De singurătate...

OTRAVĂ

Lacrimile
Sunt otravă!
Da, nici eu n-am crezut,
La început,
Dar mi s-a spus
Că au devenit otravă
Când Timpul
A plâns
Pentru prima dată,
Pentru prima clipă,
Pentru primii oameni,
Pentru prima iubire,
Pentru prium sărut.

Azi am murit
De o supradoză de suferinţă
Cu miresme de nefericire
Şi câteva
Picături de lacrimi.

Lacrimile
Au devenit otravă
Când Timpul
 A plâns
Pentru întâia oară...
CEZAR BURTESCU

AMESTEC PUR DE SUFERINŢĂ

Aşteptarea devine ură.

Poţi să construieşti
O durere,
După forma ultimei mele zile.
Îmi auzi numele?
Nefericirea? Singurătatea şi
Neajunsul?
Auzi vântul?
A dispărut culoarea:
Sunt umbre şi reflexii.
Însă.... reflexia mea nu are culoare.
M-am născut în întuneric,
Mă eliberez de mine şi mă înfrunt,
Mă regăsesc în întuneric,
Renasc...
Sunt!
....întuneric.

DESENE INTERZISE

Desene interzise
Văzute din nostalgia
Anilor ce vor veni.

Degete moarte, sânge,

Cadavre.
Mai încearcă viaşa,
Te rog, încă odată,
Acum când trăieşti.
Nu cer nimic, nu rog pe nimeni din voi,
Doar citeşte cu atenţie şi,
Mai încearcă odată.
Culorile dau putere
Cerul alb –
Plictisiţi prin timp
Confundaţi cu nimicul
Vă pierdeţi acceptând.
Nu timpul se pierde,
Îl pierdeţi uitând...
Vorbele pleacă...
Vine întunericul.
 EU SUNT FANTOMA MEA

Ceaţă şi stropi mici,

Tristeţe şi frumosul trist
Se plimbă prin amurgul dintre ei.

Se duce viaţa lor,

s-au oprit viorile.
Întunericul aduce tăcere,
Coborând.

Acest trist aduce moarte.

E întuneric,
Şi nu pot lăsa lumina să intre.

Se văd lucruri noi,

În aceleaşi sunete întunecate,
Privind,
De la aceeaşi fereastră
Apropiată de cer;
De întunericul cerului.

Nici nu te-ai trezit,

Atunci când am murit.

FRICA DE FLUTURI

Schimbăm
Lucruri modificate
Prin desene ale meduzelor rătăcite
Prin ferestre.

Priveşte desenul plasticului

Rupt şi întins
De mâna subţire a omului
Cu gândul stins.
E numai un contur
Al valorilor din jur.

Clepsidra, probabil, se întoarce amplu

Dinspre om spre om.
Şoaptele s-au stins
Când au fost pitite într-un dulap.

Încă îmi este

 Frică
Să scriu despre fluturi,
Îmi e frică de ce se întâmplă
În momentele în care uiţi.

Apusul soarelui
Ce sunt momentele în care uiţi?
Se face gol privind spree le,
Se umple vidul lăsat de amintirea lor.
Şi ce frumoşi.
Mâna este un fluture micşorat în valuri şi vapori
Şi stropi de mare izbită
În stâncile din care au răsărit fluturi şi
Flori de fluturi.

Frenezii

Aşa cum soarele apune haotic, versurile sunt cuvinte răsărite din
Stâncile lovite de
Fluturele micşorat.

HÂRTIE CREPONATĂ DE PIELE

Mă uit pe pereţi,
Mă uit la dulapul pe care a fost cândva o poză cu noi. –
Am văzut poza aceea de multe ori;
Am văzut-o şi în păcat şi glume şi-n idei de cretă –
Şi am fost nedrept în patul acela,
Şi priveam la poză amândoi; şi nu era ea.
Am fost nedrept şi mi-a plăcut.

Acum pe dulapul acela

Se atârnă de ea însăşi o veioză.

Zgomotoasă;
E albastră cu praf, şi cu bec fără culoare.
Da! Fără culoare este.
Mă copleşeşte fără-culoarea ce se întâmplă aici,
Acum e o veioză mică albastră ce atârnă.

Cu tăcere privesc pereţii.

Cu tăcere plec.
Ajung departe de mine,
E o poveste ce se scrie în gânduri.
Nu o să uit dulapul gol cu o veioză atârnată pe el.
 Încă persistă.
E o parte secundă şi încă persistă...
E numai o poveste din marea carte cu dramaturgi trecuţi de 40,
E gol actul sec ce îl pretinde.
Acum cifrele plutesc prin mine şi în jurul meu.
Încă îmi tremură pielea; încă tremur.

ÎN LOCUL UNDE

În locul unde
Cerul întâlneşte marea,
Iar marea noaptea
Şi cerul marea noapte;

În locul unde
Ţipetele bolnăvicioase
Întâlnesc fraţii morţi
Iar eternul aleargă gândurile tale.

Acolo... acolo...
Zace marea neuitării

JOC FĂRĂ SENTINŢE

Mă plimb pe un mormânt
Care nici măcar nu e al meu.
Mă petrec în lumea de peste ape.
Mă întâlnesc în drumul fraţilor ucişi;
Mă prefac tăcut în suflul sentimentelor şi gândurilor
Ce urlă
Să evadeze.
Mă strigă îngerii ce au descoperit frumuseţea;
Mă invită la dans
În cimitirul apusului,
În apusul luminilor,
În lumina angelică
În cimitirul îngerilor.
Trece uşor,
Şi dispărând apoi,
Un soi de miros,
Un miros
Acid, verde, cu religie în el; brotăcit.
Mă alerga spre culmi înalte,
Spre cutii de lemn
Spre Christul celor ucişi; spre marea pierduţilor.
O altă bancă,
 Acelaşi sentiment;
Privesc,
Acelaşi loc,
Aceeaşi bancă;
Alte sentimente.

Un joc fără sentinţe, curat, înnodat.

O bancă, o piatră.

CU TĂLPILE GOALE

Dintotdeauna mi-am dorit

O casă cu mansardă,
Sau doar o mansardă.

Din mansarda mea,

Cu tălpile pe
Podeaua de lemn să privesc oamenii,
Să văd un colţ de stradă
Pe o fereastră mică.
Să văd oamenii. Să plouă mereu
Când sunt cu tălpile goale pe podeaua de lemn
A mansardei.
Acum plouă
Numai că nu am o mansardă.

NIMIC CONCRET

Vindec de moarte pentru totdeauna,

Şi tăcerea este a ta când îmi vezi trupul deasupra canapelei tale.
Neliniştiţi... şi nimeni de acuzat...

Am suferit atât de mult, încât cred că am dreptul să ucid,

Scriem, şi nu avem,
Nu avem,
Nu avem nici fără să scriem;
Ne ajunge neajunsul.

O SIMFONIE ÎN NOAPTE

Aud o voce care-mi

Spune ceva;
Şi nu o pot înţelege,
O aud precum un sunet.
O aud liniştită,
Cântând o nostalgie îmbâcsită;
Este atât de plăcută,
Încât parcă nici nu vreau
Să ştiu ce spune.
Se întinde după
Sunetele unui pian;
Acum totul seamănă,
Îmbrăcat în diferit
Totul seamănă fiind diferit.
-o simfonie în noapte-
Aceeaşi voce mă atinge,
Mă mângâie cu nostalgia eim
Mă înveseleşte cântându-mi
O nostalgică tăcere între viori
Şi pian.

Eu nu mai am scăpare,
Eu am murit demult.

Mă înveselesc visând,
Ascultând nostalgia acelui sunet
Pe care nu-l pot înţelege...
Retrăiesc, madofic, adun tot
Şi zâmbesc până deschid ochii.

Şi apoi mă doare.
Eu nu mai am scăpare,
Nici vocea nu o mai asculti,
Eu am murit demult.

Mă înveselesc visând,
Îmi trăiesc ultimul gând
Ascultând
Nostalgia acelui sunet.
Îmi trăiesc ultimul regret.

Începe, începe iar

Să plângă gustul amar
Al unei voci;

-eu am murit demult-

Se aud bestiile,
Îmi amintesc sângele, carnea,
Dar vocea mă duce spre alte
Lumi
Şi zâmbesc până deschid ochii
 ASCULTĂ-MI GLASUL ŞI PLEACĂ

Ploaia zace sprijinită pe norii

Alungaţi de pămângul
Înnourat de amintiri
Ale trecutului
Găsit în viitorul altor lumi.
Se aud vocile tuturor;
Se aud vocile ultimelor acorduri
Haotice ale pierderii, ale pierdutului;
Aceiaşi nori întind
Focul altor ceasuri
Aduse
De litere galbene trecute
Prin albastru.
Se aşterne tăcere.
Fiarele murmură un cânt
Cheamă profanul.
De ce să fim?
Pentru ce?
Să se înalţe de ce-ul!
Să ne cunoaştem întrebările!
Acum să cântăm.
Să dezacordăm simfonia şi-apoi să scriem.
Aşterne-te peste o podea de muzică,
Şi strigă către tine; cheamă-te.
Adu-ţi gândurile lângă umbra mea,
Înfioară-mă când te aduci pentru prima oră în faţa ta.
Tresari când te cunoşti pe tine
Ei îţi vor cânta să îi duci
Să te descopere, ei te vor înălţa pe tine în faţa ta;
Te vor deforma şi te vor pune să te recunoşti-
Ascultă-mi glasul
Şi pleacă.

PRIVIRI

Copacii
Ne văd aripi,
Ale unor păsări căzute în neantul
Poeţilor.
-Candele stinse,
Stinse de candele stinse.-
Flăcările ne văd umbre
Înscripţionate cu suflete.
 Aş vrea să văd oameni.

Oamenii ne văd,
Ne văd...
Flăcări, cenuşă, ruguri
Se văd aşternute cu răbdare înaintea lor.

Dar ei ne văd
Şi se opresc să ne înţeleagă imaginea tristelor ruguri din privirea
Tăcută
Şi presărată cu nelinişte; ei ne văd... ei se văd... îşi privesc rugul...

SARE ŞI OŢET

Sare,
Şi-apoi oţet.

Să se umple paharul,
Să picure lin pe marginea sa.

Ne zvârcolim în tăcere,
Încet,
În dragoste şi timp...
Şi-apoi e mai bine să minţi

A clocotit păcatul
Părăsindu-i pe zeii ce ne părăseau...
...ne-au părăsit zeii...

Să mai curgă puţin

Pe marginea paharului,
Să-mi pot gusta lacrima
Alături de cei nebuni;
Şi-apoi e mai bine să minţi

Am numărat 101 zile,

Cu ochii închişi,
Privind spre tine...
Am înălţat zeilor un cânt,
Şi-o rugă fără de regret
Şi m-am trezit la capătul minciunii...
-uneori ştiu, alteori nu ştiu-

Nici măcar acest nefericit poem, n-are să-mi aducă necinstea

Uitării.
Şi-apoi e mai bine să minţi,
Şi uneori,
 Să fii;
Să fii sarea şi oţetul
Din ochiul meu cel rânced,
Cel ce pluteşte în nefericirea
Ce ţi-a adus zâmbetul teatral 2424 de ore.

SCRISOARE CĂTRE VOI

Îmbrac,
O ramă neagră
Într-o coală cenuşie...
Scurg,
Regretul
Şi-l presar între aceste patru colţuri,
Îmbâcsite de dezamăgire şi,
Încununate de dispreţ.
Îmbâcsit de regrete şi,
Încununat de durere
Mă port către un cuvânt îmbibat cu tristeţi;
{mă port spre o clipă înecată,
Înecată în nisipul munţilor}
-destinul mi-a pus ... nemurirea la încercare făcându-mă
Om...
Lăsându-mă aici,
În mizerie şi sânge;
Odată cu mine a lăsat şi întunericul,
A lăsat adevărul şi regretul-

Acum...
Acum îmi privesc tăcerea din ochi
Privind regretul...privind cerul... privind;
Şi câtă milă,
Şi câtă milă se risipeşte în greaţă şi dispreţ...

Veţi rosti cuvintele mele

Rostindu-mi nemurirea...
Şi veţi striga în pustie adevărul,
Strigând într-un regret.

Chemaţi trecutul
Să ardă uittarea,
Să ardă păcatul cu uitarea sa...
Chemaţi uitarea
Să ardă trecutul
Să uite păcatul cu focul său...
 VOCI, CREDINŢĂ, LUMI

Aud voci,
Ce îmi spun să cred.
Mă întristează spunându-mi că
Trăiesc.
Plouă cu îngeri cu regrete.

Eu m-am născut
Într-o altă lume.

Aici pouă, aici se

Poate plânge,
Aici în lumea voastră.
Aici,
Am cunoscut nefericirea
Devenind...
Nefericire.

Încep să nu mai cred.

SUNT ÎNGERI, SUNT SFINŢI

Timpul bate înainte,

Şi se presară înapoi.
De ce aş fi ca mine,
Când pot să fiu ca voi?
Acum orchestra ţipă ultimele acorduri ce dor
Aşa cum hârtia doare sub creionul meu haotic şi brutal.
Mă mistui singur ca să creez.

Şi uneori îmi place.

-mă plimb prin simphonia macabrului; mă regăsesc-

Totul tace într-un ultim acord,
E linişte... e cer...
Sunt sfinţi
Sunt îngeri decăzuţi
E noapte... e veşnicie....
Sunt sfinţi
Sunt îngeri decăzuţi
E tăcere... e nefericire....
Sunt sfinţi trăindu-şi agonia.
Acum când îmi ard poemele,
Ultimele poeme ale nefericirii
 Eşti Eu şi vrei.

Lumina galbenă, vânt şi crengi în umbrăp.

Încep să aud voci;
Nu sunt sigur că se aud,
Dar eu le aud.

Sunt voci.
Sunt sfinţi
Sunt îngeri decăzuţi
Privind ultimele poeme ale nefericirii,
Privindu-le cum ard sub cenuşa
Celor ce vor fi.
ADELINA IORDACHE

AMINTIRI CU CRETA PE ASFALT

(Bogdan Gonţ & Adelina Iordache)

Mă afund în negură
Şi merg pe cărările
Uitării.
Lacrimile seacă în
Praful amintirii.
Şi mă pierd în aceleaşi
Sentimente, în aceeaşi trăire
Sumbră,
Iubirea nu este
Decât o altă umbră...

Unde e lumea?
Unde sunt cuvintele?
Mă pierd şi mă uit...
Şi renasc sub altă aură.

Nu mai vreau nimic... tăcere.

...şi tăcerea renaşte... muzica!
Să se trezească la viaţă
Sunetele armonioase ale viorilor!
Tot ce-a meritat,
Să se supună
Cântecului Arhanghelilor!

Erai Tu, picătura de vin

Pe cupa fericirii mele.
...şi Eu, doar o atingere
În palma gânduriulor tale.
Prin Tine ne vedeam
Pe Noi, doar umbră şi lumină.
Prin ochii Tăi vedeam cum răsare
Soarele pentru nimeni şi pentru mine;
Un nou început ce vine, un alt etern ce-apune.

Închide-ţi ochii Septembrie,

Căci albul şi negrul
Se-mpletesc în vis
Sub cuvintele Profetului.
Timpul ne anunţa pe Noi,
Cei care vom fi.
O altă treaptă urcată spre armonia celestă,
 O altă trăire născută din cenuşa
Trecutului în prezent... Doar Noi...!
CÂNTECUL NIMFELOR

Adormi pe braţe azurii

Şi lasă-te purtat de
Petalele leandrului.
Fereşte-te de scoică,
Căci îţi poate fura sufletul
În infinitul albastru.

Vino...
Vino la mine şi
Dacă rămâi...
Nemurirea o vei putea
Pune pe şiragul
Amintirilor.
Nu te zbate, fiindcă
Nisipul îţi va înghiţi
Fericirea.

Taci şi ascultă
Plânsetul valurilor
Ce adoarme timpul

DELIRIUM

În palma conştiinţei
Se simţea pâlpâirea ultimei credinţe,
Un ceas ce se aştepta să bată.
Lumina iluziei a rămas
Să-ndrume nebunii
Spre fericire,
Regăsită-n sentimente şi poze
Prăfuite.
Singura dorinţă îşi chema
Destinul să o împlinească:
Un cuvânt pentru mângâierea unei lacrimi,
Un zâmbet mascat în melancolii,
Un tremur pentru o secundă din viaţa sa.

Durerea se căuta pe sine

În relicvele beatitudinii, dar...
Totul tăcea!

Vorbeşte nimicul
Ce se aprinde centrifugal
 Şi observă a doua moarte
A speranţei!

Doar larve mai cad

Din venele-ţi seci...
Şi o priveam mistuindu-se...

INDIFERENŢĂ MUTĂ

Fiul risipitor
Şi-adună cioburile
Credinţei
Pentru a face
O cunună de spini.
Cicatrici şi ură.

Indefinitul se scurge
Pe obrazul tău
Prăfuit.

Admiraţie şi venerare
Se sparg la picioarele
Celui ce-a ştiut,
Ce-a descoperit
Eternul zămislit
În Cunoaştere.

Trecutul îţi strigă

Durerea înecată
În cuvinte reci
Şi goale,
Iar tu...

Aleargp lu cântă-ţi regretele,

Mulţumind celor ce
Te-au uitat
Privindu-te prin
Ochiul iluziei.
Spulberă ultimul zâmbet
Sub picioarele indiferenţei
Mute şi răneşte-l
Pentru egoismul tău!

Ce-ai fost, a rămas

Păstrat pe mâna
Cicatrizată de amintiri,
Ce vei fi, veşnic pierdut
 Va rămâne sub
Crucea tăcerii tale.

METAMORFOZĂ

Motto:
“Bellum omnium contra omnes”

Naşte-mă şi dă-mi
Frumuseţea iluziilor,
Fă-mă parte din tine.
Spune-mi că sunt ceea ce
Vrei să fiu.

Dar adevărul se dezvăluie

Mincinos
Şi calea dreaptă
Se află în urmă.
Mă întorc şi mă murdăresc
De deliciul amărui
A tot ce trebuie să fie.
Mor şi renasc,
Reinventând
Obsesii şi credinţe.

Priveşte sângele
Otrăvit de propria-ţi ură
Ce-mi curge prin vene,
Purificându-mă de
Atingerea mizeră a
Minciunii tale.

Iată-mă! Sunt ceea ce vreau.

Mă accepţi?

M-ai respins, lume,

Acum e rândul meu,
Te condamn şi te reneg!

Veşnic, cicatricea de pe coapsa

Nedreptăţii tale!

MORTUAR

Simt miros de mort;

Şi lacrimile-i se prăvălesc
Sub vechi amintiri,
 Pe cripta unui gând.

Ţipă! Iată ceea ce

Nu mai este.
Regrete eterne.
Târziu, mult prea
Târziu...
Şi zorile se vor ascunde
În noaptea-ţi rece.

Caută-i prin ţărână

Mila şi compătimirea;
Nici umbra nu o vei
Prinde-n palmă,
Căci tăcerea-i eternă
Va răsări-n fiecare
Gest al tău.

Fugi! E tot acolo.

Şi pierdut vei fi
De lipsa-i mută. Etern.

SEPTEMBRIE

Ultima sclipire
s-a stins sub
pleoapa verii
Şi văd roşu...
Umbre ce maschează
Agitaţia sufletelor.

Nimic nu va fi zis.
Trăieşte!
Fiecare gând va simţi
Vibraţia arămie
Ce-i va mângâia privirea;
Şi cad...

Nu le deranja. Admiră-le...
Doar ele vor fi martore
La maturizarea ta.
Ultimele pe care
Le vei vedea
Cât vei fi aici,
Doar frunzele sufletului tău
Prăfuit de toamnă.
 Ce e nou îl voi uita,
Numai eu îi voi mai rămâne
Sub atingerea rece de Septembrie.
O să-mi las amprentele,
Înrămate-n cuvinte
Şi priviri...
Să devin o urmă pe nisip,
Sub aceeaşi toamnă
Încrustată-n amintiri.
Ca ei, voi fi şi eu:
O lumină şerpuitoare printre
Negurile uitării.

Azi, acelaşi glas tăcut, anunţă

Plecarea celor care
Şi-au ucis briza temerii.
Nume nerostite şi şoapte
Se fărâmă-n tăcere.

...şi ei nu se vor mai întoarce,

Niciodată.

TU, CARE EŞTI

Motto:
“Singurătatea nu te învaţă că eşti singur, ci singurul”

Sub crucea iluziilor,

Te-am zăritz pe tine,
Ingropând scânteile fade
Ale unei amintiri.
Auzeam fiinţele,
Ce le-am ucis în vis,
In orele cenuşii ale
Voluptăţii diafane.

Si nu-ţi voi scrie numele

Pe peretele efemerităţii,
Pentru că eşti:
Acel zâmbet inocent,
Acea îmbrăţişare caldă
Sub umbre reci. Tu...

Nu-ţi voi profana cu gândul

Gesturile trecute-n timp,
Deşi ţi-am răzbunat clipa
Cu neprezenţa mea.
 Spune! Sunt aici.
Nu te teme! E doar
Mângâierea sumbră a unui
Fragment de gând,
Rătăcit în priviri. Pentru că sunt.
Înţelege tăcerea
Şi vei regăsi
Muzica şi cuvintele;
Şi voi fi. Oriunde.

UITARE DE SINE

Unui suflet bătrân

Din îmbrăţişarea infinitului

s-a scurs o lacrimă,
şi m-am născut;
m-am născut din dorinţa
de a nu mă naşte.
N-am suferit,
Dar ei m-au învăţat;
Şi am ştiut ce-nseamnă vinovăţia
Când au privit trandafirul
Şi i-au observat
Spinii.

Fericirea mea-i departe,

Căci ei au îngropat-o
Şi am obosit să mai caut,
Printre rămăşiţele conştiinţei
Zâmbetul atemporal.

Iar copacul sufletului meu... a ars;

Doar rădăcinile îi mai pulsează... Viaţa.
MARIA MAGDALENA RADA

RĂTĂCIRE

Prin ceruri false am hoinărit

Căutând iluzii vieţii;
Un etern ireal tot visând
La acea viaţă moartă.
Un labirint am tot străbătut
Căutând un scop immaterial;
Ce curge-n soarele terestru,
Cu acelaşi cântec fad.
În rătăcirea mea,
Am găsit o stea de sprijin
La fel de falsă ca inima ei...
Şi plimbându-mă-n labirint,
A fost o clipă seacă,
Ce se umplea de realitate
La fel de falsă ca iluzia căutată.
Steaua s-a stins şi pierdută eram,
Fără întuneric şi lumină,
Doar imaginea unui ecou
Şi o moarte plină de viaţă.

MAI LEAGĂNĂ-MĂ, MAMĂ LUNĂ

Ce ţi-am cerut încruntatule timp?

Doar să schimbi lumea.
Nu pentru mine,
Ci pentru toţi de ieri,
De mâine şi de azi.
Iar acum eşti pasiv,
Îţi mai cer un singur lucru:
Dă-mi ninsoarea eternităţii
Pe părul meu de ape,
Cu perna mea de foc,
Iar aşternut mi-e vântul.
De ce îmi râzi?
Eu vreau uitarea de lumină
Iar întunericul să ningă
Legănându-mă în mijlocul naturii.
Îmi pare că-ţi pasă, nu-i aşa?
Doar dă-mi ninsoarea de petale
Să mai dorm un ieri,
Un mâine şi un azi;
 Să dorm şi să mă prinzi
În echilibrul uitării.

Mai leagănă-mă, mamă lună...

Mai leagănă-mă, mamă lună,

Să visez că sunt din nou copil;
Să mă joc cu apa amintirilor

Mai leagănă-mă, mamă lună,

Să gust dulceaţa amăruie a timpului;
Să-mi trăiesc iar copilăria.

Mai leagănă-mă, mamă lună,

Să sorb din nou magia basmelor;
Să-mi cânt duetul vieţii.

...MAI AUD...

Încă-ţi mai aud paşii pe scări,

Greoi plimbându-ţi-i pe nisip.

Uneori îţi mai aud vocea răguşită de tutun,

Dar plină de înţelepciunea anilor amari.

Îţi mai aud umbra prin grădina uscată,

Aceeaşi ce-ţi cunoştea tot sufletul chinuit.

Uneori mai aud foşnetul florilor de prin şi zarzăr

Pe care mi le dădeai ca pe o visare miozotică.

Alteori, te mai aud pe banca veseliei,

Dar nu te văd şi plâng...

RECVIEM

Cuvinte aşternute pe
Apa apusului de nori,
Ruguri de eternitate
Cântată încă o dată
Nopţi pine de ură,
Pentru o ultimă umbră
Născută din moarte.
Să simtă zarea curgândă
Pentru un ultim vals de timp,
Şi apoi să se-nece în himera vieţii
 SCHIMBARE

Păşesc pe golul nopţii

Şi pe a ei inimă
Încercând s-o îmbrăţişez.
Dar nu bate pentru mine.

Dorm în uitarea ei
Şi ea nu-mi cântă.
Golul s-a schimbat,
Mă respinge cu sufletul decăzut,
Căci ne-am pierdut de celălalt.

Zadarnic mai visez

Că nu-mi deschide braţele
Pe care trăiam
Eternităţi trecute
Şi seri de zile născute
Într-un labirint al
Golului din noi.

DIFERIT

Nu mai scriu ca altădată.

Ce false îmi sunt versurile!
Nu mai am acel elan al cuvintelor.
Sunt ca o bătrână
Ce spune fantasme fade.

Nu mai sunt aceeaşi.

O morgană am devenit,
Una ce s-a pierdut în beznă.
Nu mai scriu ca altădată.
mi-am pierdut condeiul.
Ba nu, eu m-am lăsat să-l pierd.
De ce am vrut să-l rătăcesc?
Paradis al cuvintelor,
De ce te-am renegat?
DIACONU EMANUEL

COMORI

Comori arse cu guri de foc,

Găsite în adânc cu noroc;
Plecăciuni la monede rotunde,
Marea pe copilul ei când îl aude.

Se-nvârtesc în jurul nostru rechini,

Se prind caracatiţe şi moluşte în spini,
Dar noi nu renunţăm la răpiri,
Piraţi, ai banilor vampiri.

NOAPTE

Bate vântul;
Fumez o ţigară,
Ascult o vioară,
Tristeţea mă-nconjoară.

Braţele ei mă-nfioară,
În patul meu când se strecoară.
Gust din cafeaua mea amară,
Sărutări pe obraz ea îmi cară.

Privesc în stradă,
Fumând o ţigară,
Ascult o chitară,
Soarele începe s-apară.

JUDECĂŢI APOSTOLARE

Au murit Apostolii,
Urmează martorii,
Să dea explicaţii
Fără relaţii.

Apostolii s-au plâns

Toţi i-au luat în râs,
Acum oamenii dau explicaţii
Şi se-nchină la toţi dracii,
Poate scapă cel mai mare
De Judecăţile Apostolare.
 Dumnezeu a dat un semn,
Iisus s-a răstignit pe lemn,
Oamenii dau explicaţii
De ce au divinizat toţi dracii.

Nimeni nu se mântuieşte,
Toţi aşteaptă numai peşte
Să le vină, poate-n gură
Fără undiţă-n bătătură.

Apostolii au rezolvat,
O viaţă nouă ne-au dat
Dar noi ne pierdem cu firea
Şi din nou dracii-şi împlinesc menirea.
BIANCA DOBRESCU

ECCE HOMO

Motto:
Nu am să uit să mor, cum nu am să uit să trăiesc

Lui

Primeşte-mă sub braţul tău

Şi lasă-mă să beau din tine
Să pot pretinde că trăiesc şi eu...
Injectează-mi linişte...
Aruncă-mi religia asta
Ce pare
Doar o căpuşă...
O căpuşă paralizată sub piele

Închide-mi circuitul sentimentelor...

Care m-au trădat...
Azi... doar
Imagini cu zâmbetul tău
Parcurg mucegaiul verde,
Aşezat arogant pe retina învechită...
Şi totuşi...
Dacă ar fi să calculăm...
Liliecii spânzuraţi pe creier, moluştele eclozând din coconii
Oculari
Muşchii pe ziduri înfipţi
Pielea-mi fierbinte şi udă...
Duc, simultan, la apogeul orgasmului

CĂTRE TINE

Iubitul meu,
mi-e frig şi silă,
îţi aud glasul din pahar
iar liniştea îmi sparge timpanul
o unghie am uitat-o în
borcanul cu spumă de vorbe goale
aruncate făţiş în dimineaţa zilei trecute.
Sângele închegat de pe cuţitul înfipt de tine în grabă,
A căpătat un miros ce-mi provoacă greaţă.
Robinetul din ficatul meu
Nu mai răspunde la ore fixe.
 Alerg într-un picior
Cu degetele rupte...
Sunt un nerv fără legătură
Mă ustură nasul...
Am rămas un cadavru fără piele,
Lângă paharul din sticlă.

FURTUNA?!

Iar căldura trupului meu

Credinţa în fiecare zeu –
Demon, sau ce mai vrei tu,
Ia-mi capacitatea de-a spune “Nu!”.
Îţi dau o secundă
De iubire absurdă.
Fricile mele mult prea imature
Şi neuronii chinuiţi de ce trebuie să-ndure.
Răutăţii din tine (demonului ce nu credeam că eşti)
De azi o să îi spun poveşti.
Mă-nchin privirii tale îngheţate,
De furtuni prea brusc iscate.
În schimb îţi cer să-mi înapoiezi
Speranţele în care tu nu mai poţi să crezi
Şi toate cuvintele răuvoitoare
Sau zise din pură-ntâmplare.
Le voi înlocui cu altele – divine, sublime –
Cu înţelepciunea din vechime.
Ia-mă şi du-mă-n pustiu!
Ia-mă de aici, eu nu vreau să mai fiu!
Astăzi s-au întâlnit două furtuni
Să dezgroape visele din minciuni.
O furtună rece, anonimă, polară
Şi una caldă, tropicală, amară.
E soare azi, când s-au reîntâlnit –
Soare bătrân şi plictisit...

ROŞU

Roşu pur
Curge şiroaie
Pe verdele deschis
Al Minţii tale.
Roşu sângeriu
Acoperă oceane,
Bolnave gânduri,
Îţi tulbură iubirea
 Lăsând urme de sare
Roşu închegat,
Aglomerări de stare,
Puroi verziu îţi curge
Şi sentimente amare.
Roşu şters ţi-e sufletul
Şi rece
Şi verde-ţi este chipul
Când sângele-ţi ţâşneşte

DOAR MĂ JOC CU TINE

Îţi fisurez tâmplele

Te las să ţi se scurgă clipele
Sufletul mi se transformă într-un demon al nepăsării
Tu te micşorezi până-n stadiu-n care calc peste tine
Cu o satisfacţie extremă
Priveşte-mă!
Nu o să poţi ajunge niciodată la nirvana inventată de mine
Te controlez ca pe o păpuşă de cârpă
Înfig în tine câte ace vreau
Într-un final îţi diminuez tortura de a mă mai privi
De ce?
Îmi place să mă joc cu tine
ALINA IOANA DUMITRELEA

UN VAMPIR SINUCIGAŞ

Motto:
„Ne naştem zei. Lumea ne transformă în muritori.”

Sunt un vampir sinucigaş:

Sug sângele dar mie,
Îmi sug viaţa din tine,
Încerc să mă rănesc.
Nu-mi dau voie să plâng
Deşi se-ntâmplă-ntotdeauna.
Sunt un vampir meschin
Ce îşi hrăneşte ura.
Nu-s om, chiar dacă par,
Şi cine-a încercat
De mine să se-apropie
A învăţat
Că eu sunt ca o scorpie.
Iubirea mea cea pură
s-a transformat în ură.
Nu mă vezi? Doar încearcă
Să mă transformi în viaţă,
Să-mi dai o-nsemnătate,
Chiar de-ar fi mică, o parte,
Vei vedea că dintr-o dată
Se transformă-n apă secată.
Deci nu mai încercaţi
Ca să mă schimbaţi!
Lăsaţi-mă aşa:
O finţă mică, rea, o biată furnicuţă,
Un biet vampir sinucigaş.

UN SIMPLU SPECTATOR

Un ssusr, un om şi-o moarte,

O viaţă sfârşită prea de curând,
Un scriitor, o pană şi o carte
Şi vezi cum versurile se pierd curgând.
O floare uscată ce zace pe-un mormânt,
O fată ce plânge pe al ei tată blând,
O zi oarecare cu un copil în parc
Şi ce păcat că totul va fi uitat...
Două amante ce se pierd în vise
 Mult prea ireale pentru viaţa ce-o trăiesc,
O lume indiferentă dar ce critică mult,
O mamă ce-ngrijeşte de fiul său mut.
Şi întrebări încep să ţi se prelingă prin minte
De te miri de ce există atâta durere
Când ne era promis un tărâm cu lapte şi miere...

Frumoasa ta cântare
Pierdutu-sa în mare
Printre valuri, alge şi noroi
Şi-acum încerci să compui melodii noi
Ca să rimeze cu timpurile tale
Ca să poţi schimba propria ta cale.
Ură, chin şi suferinţă,
Durere, patimă, căinţă...
Susurul de pe faţă a pălit
Ţi s-a terminat fericirea pentru care-ai plătit
Tot ce ţi-a mai rămas să faci
Este să te omori pentru a putea să taci.

POVESTE

Şoapte pierdute în noaptea amară

Mă umplu de spaimă, mă transformă în mort
Şi plimbările de mână, pe stradă, spre seară,
Mă fac să reflectez la cum să mă comport.
Fiara din mine vrea să mă rănească;
Ea ştie că sufletul meu poate fi distrus.
Mi-l umple de calvar şi c-o ură prostească
Îndreptată spre cei ce durere mi-au produs.
Credinţa în mine de mulţi ani s-a surpat
Şi flacăra din anii ce-atuncea înc-ardea
În chin şi suferinţă ea s-a întrupat,
s-a transformat în fiere, într-o obsesie grea.
Nu pot să iubesc pur, eu pot doar să doresc,
Iar omul ce în mine încrederea şi-a pus
Mă obligă neîncetat să mă hotărăsc,
De vreau să-i fiu amică de-acum până-n apus.
Nu mă daţi simplităţii, eu eternul îl vreau!
Să mă umplu de zâmbet şi de-mplinire clară,
Să nu mă vezi ca demon chiar dacă vreau să vă dau
Uitării fără margini şi chipul vost să piară.
Fii clovn în circul meu, te voi plăti cu lacrimi,
Fii animal în cuşcă, vreau să mă joc cu tine;
Şi de vei realiza că mă hrănesc cu patimi
Te voi lua cu mine spre orizonturi străine.
Şi astfel, vom scrie-o carte ferecată în noi.
 Cine-o va citi va-nţelege-a noastră dramă.
Şi chiar de n-om fi rege şi regină, ci doar pioni,
Vom rezista de-a pururi exact precum o rană.

AMURG SÂNGERIU

Din apusul soarelui mi se trimite melancolic

Un susur de cântece uitate în noapte
Şi-o copilărie uscată prea devreme.
Plângerea cu lacrimi de sânge
Mă trimite-n nepăsare:
“Nu sunt, este mult prea bine.”
Îmi spun eu, chiar dacă doare;
“Uitat-am ce-i iubirea şi dragostea de frate,
Uitat-am note muzicale, a fericirii soarte.
Degeaba cânt acum o odă pentru moarte;
Şi-aceasta m-a uitat şi a plecat departe.
Mi-e frică de uitare, eu vreau să fiu etern!
Eu sunt un zeu, o vioară ce va cânta viaţa,
Eu sunt o flacără ce vă taie ceaţa,
Nu doar un muritor, nu-s doar un simplu om
Eu vă veghez şi vă dau fericirea,
Eu vă ofer sau nu iubirea,
Chiar dacă pentru lumea mea nu sunteţi apţi,
Slăviţi-mă şi veţi fi salvaţi.”
DINCĂ MARIA IOANA

A FI NEBUN AR FI O ARTĂ

Unii zic că ar fi bine, din când în când, să mai donăm câte ceva:
Sânge, vorbe, inimi şi picioare... jucării
Să dăm puţină fericire. Să dăm din ce n-am vrea.

Uneori le-aş da pe toate. Să rămân cu vidul.

Şi din vastul întuneric le-aş elibera pe marionete
Şi le-aş face vii.

CRIME

Ieri am omorât un zar. Şi doare.

Azi voi ucide vise la-ntâmplare,
Iar mâine...
Mâine o să rup o carte veche cu destine.
Şi-o să-ţi spun ce sunt, ce vreau, ce am, ce gând.
Ce simt, ce uit să uit să cânt.
Şi-o să-ţi dau veşti în chip de poveşti
Iartu o să mori. Şi-o să zâmbeşti

ORIZONTURI GRI

Şi rar ne pasă. Şi rar mai credem

Că valurile sunt frumoase.
Vântul rar ne doboară.
Putem rămâne fără case
Când melcii nu mai au povară.

Dar toţi avem aceeaşi apă.

Şi toţi murim de-aceeaşi moarte.
Toţi suntem melci
Şi viermi de mătase.
Şi toţi vrem... toţi vrem case.
BOGDAN GONŢ

NU MĂ LAS ATINS DE GENIU

O nebunie ce rămâne ca un praf;

Pe-a mea piele o mică pată,
O alergie pornită din particule...
Nici acidul nu îl las
Să îmi atingă buzele şi limba,
Sufletul neutralizează totul
Hrănindu-mi “setea” cu apă şi sare...
Nu voi lăsa haita de lupi,
Ce se naşte din fum de nicotină,
Să îmi mănânce carnea
Sub privirea pironită
A tinerei apaşe...
n-am să fiu atins nici de cenuşă,
căci demult am trecut prin foc,
mai purificat ca niciodată,
de-a lui căldură şi lumină...
Nu mă voi lăsa atins de tine,
Cioburile copilăriei încă mai strălucesc,
Înfipte în picioarele noastre,
Iar sângele ce demult a fost pierdut,
Îl regăseşti în praf...

FOBIE

Încă o dimineaţă îmi cere să o slujesc...

Mă trezesc şi arunc o altă filă de calendar în foc...
Dar îmi pare rău că am făcut-o,
O aud cum scrâşneşte şi cum urlă,
Ca o voce din capul unui schizofrenic...
Momentul perfect, un minut şi şapte secunde –
Atât, să realizez că printr-un ochi de geam suflul vântului
Îmi intră fumul adormitor, lăsându-mă să mă aşez la masă,
Sub candelabrul celor şapte lumânări
Stinse pe rând de acelaşi vânt distrat...
Aici se află şi cafeaua mea...
Moartea îşi face chip din aburii ei,
Iar masa rotundă nu mai pare acum decât nişte aşchii...
E întuneric... aburii se materializează...
Iar podeaua este acoperită cu un covor de cenuşă...
Mă găseşti şi pe mine?
BUTNARIU GRAŢIELA

TAVAN

Aseară m-am îndrăgostit de un tavan...

Era un tavan simplu, alb...
mi-a fost alături în momentele grele în care somnul mă ocolea...
Iubesc tavanul ce veghează asupra mea.
E doar al meu şi e mereu aici,
Dacă mă pierd, mă regăsesc în el,
Dacă îl strig, ştiu că m-aude
(tu nu mă poţi auzi, că ai urechile cusute)...
Dacă îl chem e tot aici-e alături de mine;
În timp ce tu dormi el mă protejează,
Veghează asupra mea...
E mult mai bun ca tine!

El e tavanul meu!... e alb mereu şi îl iubesc!...

De ce nu poţi să fi şi tu tavan?!...
ŞTEFAN LARISA

NOPŢI DE OCTOMBRIE

Aseară a murit singurul martor care....

m-a văzut cum furam
cuvintele din cuiburi şi le îndesam
adânc în inima crăpată de sete
cum le înfăşuram pe fruntea deja putrezită
din cauza unui vers rătăcit
aseară a murit ultimul martor care...
ar fi vrut să mă arunce
afară din mine să mă dea
hrană nopţilor de octombrie
pentru că nu aveam la mine
niciun înger să-l strâng în braţe
şi el să ţipe în zadar
ca o metaforă ascunsă sub frunzele
pe care trecătorii le călcau în picioare
fără să ştie că acolo,
începe să se scuture drumul
pe care nimeni nu l-a mai străbătut.
Niciodată în mine
Niciodată în tine
Nu e toamnă.
PARASCHIV IONUŢ

DRAGOSTEA

Dragostea este
Atunci când
Scântei
Aprind-sting
Focuri care dansează
Pe comori
În univers.

CUVÂNTUL

În templu ruine,
Hieroglifele şi
Pereţii de piatră peste noi
Sau doar peste mine...
Vorbim aceeaşi limbă
Cu belciuge murdare de ani,
Blestemate de soare,
În orice apus când luna pierdută
Şi un car plin cu stele de mare
Vor trece călare
Peste frunţi încoronate cu sudoare.
RĂDULESCU MANUELA

DESPRE O CETATE (ÎN)CÂNTĂTOARE

S-a ridicat cu fruntea către stele,

Dincolo de-ale norilor zăbrele,
Pe zi ce trece mai semeaţă,
Cetatea me-nflorită-ntre lalele.

M-a mângâiat cu degete de soare

Înmiresmate de casatanii-n floare,
mi-a legănat copilăria
cetatea mea cu fântâni cântătoare...

Argeşul, pe undele-naripate,
În şoapte binecuvântate
Îţi poartă numele prin vremi,
Piteşti, eterna mea cetate!

REÎNTOARCERE

Primăvară, te-ai întors în noi

Şi noi în tine,
Ţi-am sărutat trandafirii-obraji,
Ţi-am pus pe frunte
Cântecele ciocârliei şi privighetorii,
Iar pe degete
mi-au îmbobocit ghioceii!
DIN MĂDĂLINA IONELA

IARNA AMINTIRILOR

Norii de argint
Lipsiţi de amintirile
Din tabloul cu noi doi
Au început să ningă...
Am fulgi în păr
Şi pe pleoape,
Iar tu pe gene
Ai adunat ninsoare sclipitoare...
mi-ai promis...
câte nu mi-ai promis...
mâinile noastre împreunate,
tremură în ritmul iubirii,
în tăcerea iernii...
mi-e dor de clipa
când eram noi...

EL

M-a străpuns cu o lacrimă...

Sufletul lui alerga prin bezna lumii şi
Îi căutam, bezmetică şi eu,
Ochii de jar.
Ne ţineam
De mână fără întrebări, pe drumul
Cu zarzări şi flori de cais, buzele
Ne fredonau o sonată fără nume.
Era dragoste...
BĂDIŢĂ ROXANA

MOARTE

Am murit şi eu,
Ai murit şi tu.
Nu de dor,
Sau din dragoste:
Tu pentru mine,
Eu pentru tine,
Pentru cuvinte
Prea grele pentru mine,
Prea simple pentru tine...
Trupul meu – cimitir,
Trupul tău – fostă gazdă pentru suflet,
Sentimentele au putrezit în noi

NEMURIREA?

Aştept
Un înger,
Un demon,
O lacrimă
O clipă
Să se reverse,
Să inunde nepătrunsul
De pe buzele mele.
Acum vreau
s-ating infinitul,
acum îl strâng în palmă,
acum şi nemurirea?
Durearea
Plouă şi surâde.
 NIŢĂ RAMONA

MIREASA CIUDATĂ

Bine ai venit,
Mireasă ciudată,
Cu ploile tale despletite
Peste grădini,
Cu buzele tale de brumă
Care ucid florile
Cu fiecare sărutare!
Ai coborât măreaţă
Treptele din palatul
Anotimpurilor,
Săltându-ţi trena
De frunze moarte
A rochiei arămii,
Iar păsările călătoare,
Când te-au zărit,
Au început un
Cântec de moarte.

ALBASTRU

Am privit cerul
Si-n ochi
Mi s-au aprins
Două stele căzătoare
Cutremurând depărtările.
Am ascultat marea
Si-n timpane
Mi s-au agăţat
Strigăte de pescăruşi
Prăbuşite peste
Valuri.
Am sărutat
Gene de mamă,
Am cules cu buzele
Două lacrimi
Albastre.
INDEX:

MARIA ALEXANDRA ILIESCU:

Pentru Noi... 2
Îndurare... 2
Taina liliacului alb 3
Un poet 4
Fluturi 4
Spectru 5

NICOLETA DANIELA PREDESCU:

Sărutul triumfului 7
Beatitudine celestă 7
Pe asfaltul nevrozei 7
În căutarea arlechinului I 8
În căutarea arlechinului II 8
Zbuciumul stelei 8
De-aş fi 9
Răzvrătire 9
Aplomb 10
Deasupra spinului 10
Retorice 11
Aripi de tină 11

MIHAELA BADEA:

Pictând 12
Îmbrăţişare 12
Joc 12
Măşti 13
Nu mai vreau 13
Otravă 14

CEZAR BURTESCU:

Amestec pur de suferinţă 15

Desene interzise 15
Eu sunt fantoma mea 16
Frica de fluturi 16
Hârtie creponată de piele 17
În locul unde 18
Joc fără sentinţe 18
Cu tălpile goale 19
Nimic concret 19
O simfonie în noapte 19
Ascultă-mi glasul şi pleacă 21
Priviri 21
Sare şi oţet 22
Scrisoare către voi 23
Voci, credinţă, lumi 24
Sunt îngeri, sunt sfinţi 24

ADELINA IORDACHE:

Amintiri cu creta pe asfalt 26

Cântecul nimfelor 27
Delirium 27
Indiferenţă mută 28
Metamorfoză 29
Mortuar 29
Septembrie 30
Tu, care eşti 31
Uitare de sine 32

MARIA MAGDALENA RADA:

Rătăcire, 33
Mai leagănă-mă, mamă lună 33
Mai aud 34
Recviem 34
Schimbare 35
Diferit 35

DIACONU EMANUEL

Comori, 36
Noapte, 36
Judecăţi apostolare 36

BIANCA DOBRESCU

Ecce homo, 38
Către tine, 38
Furtuna, 39
Roşu, 39
Doar mă joc cu tine, 40

ALINA IOANA DUMITRELEA

Un vampir sinucigaş, 41
Un simplu spectator, 41
Poveste, 42
Amurg sângeriu, 43

DINCĂ MARIA IOANA

A fi nebun ar fi o artă, 44
Crime, 44
Orizonturi gri, 44

BOGDAN GONŢ

Nu mă las atins de geniu, 45

Fobie, 45

BUTNARIU GRAŢIELA

Tavan, 46

ŞTEFAN LARISA

Nopţi de octombrie, 47

PARASCHIV IONUŢ

Dragostea, 48
Cuvântul, 48

RĂDULESCU MANUELA

Despre o cetate (În)cântătoare, 49

Reîntoarcere, 49

DIN MĂDĂLINA-IONELA

Iarna amintirilor, 50
El, 50

BĂDIŢĂ ROXANA

Moarte 51
NEMURIREA? 51

NIŢĂ RAMONA

Mireasa ciudată, 52
Albastru, 52