mihai vladimir anton

punct și virgulă

București 2015
1
 ISBN 978-973-0-18703-8
toate drepturile rezervate
corectură mihaela anton
coperta I mihai vladimir anton
coperta IV “autoportret” de mihai vladimir anton
tehnoredactare mihai vladimir anton
pentru comenzi și informații, contactați anton.v.mihai@gmail.com
tiparul executat la EcoCuantica

2
punct și ălugriv

3
4
funcția creează organul sau stângaciul (detaliu), de mihai vladimir anton
poezie, proză scurtă și alte derivate

7 punct și virgulă

91 ce-ar fi fost dacă

137 omul care le citește gândurile

proză nerecomandată minorilor

149 oglinzi

5
6
punct și ălugriv

7
 calm din calm de calm (detaliu), de mihai vladimir anton

8
Deal

Ca să mă
Împrietenesc
Cu mine
Și împotriva mea,
Ca să mă
Obișnuiesc
Cu mine
Și cu vocile mele,
Ca să nu mă
Obișnuiesc
Niciodată cu
Defectele,
Și, ca atunci
Când o să fiu
În vârf,
Să mă scobesc cu
Degetul
În visele
Mele.

9
 Casa

Să-mi bată
Soarele.
Și dimineața,
Și după-amiaza,
Și noaptea.

10
Focul

Nu știu pentru cine

Să-l fac
Dacă nu e nimeni.
Și atunci
Las geamul deschis.

11
 Tango
În ritmul meu
Dansez cu mine.
Și mă calc pe
Picioare,
Și-mi vine să urlu
De durere.
Și n-o să mă opresc
Niciodată.

12
Pas
Prima mea poezie s-a
Inspirat
Din a doua
Pe care n-am scris-o
Încă.
Și tot ea
Mi-a inspirat-o
Pe a doua.

13
 Destin
Cel mai bine
Ar fi
Să fac
Cunoștință
Cu mine.
Și tot
Cel mai bine
Ar fi
Să nu-mi uit
Numele.

14
Paharul
Promit să învăț
De la oameni,
Să mă uit ca ei,
Și să râdem împreună
De glumele de care
N-am fi râs niciodată.

15
 Dorm

Și visez că
Visez când dorm.
Visul meu este
Să-mi visez tot
Și să țin minte.

16
Picătura

Sunt,
Am fost,
Sunt la un pas de fericire,
Și voi fi, din păcate,
La un pas de ceea ce sunt
Și am fost.

17
 Ciclu

Dintr-una din categoriile

Din care fac parte.
Și așa o să se termine
Ca să mă nasc
În cealaltă.

18
Poezia

Muzică
Pictură
Dans
Parfum.
Cui dăm
Cuvintele?

19
 Litera

Dacă mă inspiră ceva,

Este o literă
La întâmplare.
Și uit ca prostul
Că face parte dintr-un
Cuvânt.

20
Eu

Nimic pierdut
De mine
Mulțumesc.
Pentru și împotriva
Mea.

21
 Averea

Chiar și când n-am,

Am.
Și ca o “culme”
De-abia aștept
Să am.

22
Picătură

Constat
Jocul ce-l știu
Apa ce o beau
Omul ce-l cunosc
Mi-au împrumutat
Furtuna.

23
 Tâmplarul

Cuiul lui
Și rostul de la ușă
Fereastra, masa
Sunt de lemn.

În geantă are păduri

În gând noduri,
În casă plouă.

Are cineva nevoie de ceva?

24
Somnul

Am fost la Dunăre,
Am mâncat și am băut,
După ani,
După zile,
După nopți,
După dumneavoastră!
M-am apucat să dansez,
Și, zic eu, ce păcat,
Ce păcat că am dormit atât.

25
 Ochiul

Gustul ce-l simt

Când mă uit,
Mirosul ce-l simt
Când pun mâna,
Mă fură de la mine
Din buzunar
Și mă pun cu grijă
În gândul celuilalt.

26
Viața

Tot drumul
Se termină,
Trăiesc cu sentimentul,
În fiecare zi frumoasă de toamnă.
Drumul se termină când nu știi.
Mi-e frică, mi-e bine,
Dar mi-e dor de ceea ce nu cunosc.

27
 Drumul

Împart între mine și restul

Cel mai frumos cu putință,
Cele mai frumoase imagini.
Astup cu mâna pe inimă
Gândul cel mai de preț,
Răstorn cu zâmbetul
Și închid cu lacrimi.
Ocolesc cu frică,
Mă bântui,
Urlu,
Fug.

28
Tunel

Pictez cu cuvintele imagini de vis.

Ascund și dezvălui secrete.
Pătrund și ratez.
Compun cu culorile muzica divină
Fără note știute,
Fără timp.
Muzica mea e un tablou
Și rama sunt eu.

29
 Picătura

Cuvintele mele
Pictează
Înaintea mea.
Se usucă repede,
Prea repede.
Mă ascultă
(Și) mor.
Și ele când mor
Trăiesc.

30
Poveste
Pe vremea mea
Trăiam.
Trăiam și pe vremea altora.
Alții trăiau pe vremea mea,
Și-a altora,
Și, uite așa, am spus într-o zi
Noi
Trăim.

31
 Copilul rădăcină

A venit.
Aduce ce este mai bun.
Păstrezi în el tot ce ai.
Ăsta este copilul copilului rădăcină.

32
Soarele

A strălucit deasupra
Norilor,
Întotdeauna la fel
De
Tare.

33
 Lac

Bagă degetul să vezi,

Și
Ochii mari !
Pupila doare.
Nu cred să mai fi rămas ceva.

34
Câinele

Nu răni, dacă poți,

Așa te recunoaște.

35
 Răspuns

Mai zi ceva,
Dacă poți.

36
Timpul

Aveam și eu un
Prieten
Dar a fugit.

37
 Gândul

Bun gând, păstrează-l

E al tău.
Gândește-l
Ca și cum n-ar fi al tău.
Uită-l,
De dragul tău.
Și fă-l,
Să vezi ce bine e.

38
Muzica

Când și când
Sună.
Răspunde tu, te rog.
S-ar putea să fie ea.

39
 Circul

E parte de tine
Când mă văd
Și
Repede
Scap de mine.

În rest aplauze.

40
Sentiment

Ai la tine
Mărunțiș?
Să vezi și tu cum e.

41
 Ceva

Punct pariu,
CE?!
Am crezut
Primul?

42
Val

Mi-aduc aminte de
Aripi,
Ca și cum
Ar fi ale
Pescărușului.

43
 Drum

Cântecul gândului meu

N-are refren,
Ci curge.

44
Omul

Adu-mi cadoul meu preferat,

Viața,
Și-ți dau
Viața.

45
 Gara
Am alergat mult,
Am prins trenul,
Am crezut că m-am suit
În ultimul vagon,
Dar era primul.

46
Toate

Compară-le și vezi
Unde ți-e locul.
Să vezi ce seamănă.
E trist.

47
 20

Și prima oară
Tot așa a fost,
Am zis.
Nimic nu-i
Prestabilit.

48
Alb

Oricât de multe
Urme ar fi pe zăpadă,
Nu-s suficiente.
O să ningă iar.

49
 Bucurie

Nu există limbi străine.

Superb.

50
Frig

Din păcate
Toate drumurile
Duc la mine.
“Mine” este fiecare.

51
 Orb

.........................

52
Poeziua

Părul de la pensulă,
Părul de la arcuș,
Părul de la pană,
Părul de la ochi,
Părul din ochi,
Părul din talpă,
Care te gâdilă când mergi.

53
 Trebi

Am multe,
Le am pe toate,
Trebile.
E bine să știu unde
Le strâng.
Știu!
La mine.

54
Fragment

Din mine
Cu frunza de joi
Astup.
Să uit uneori
De mine.

Altădată mai în detaliu.

55
 Proverb

Ziua repede curge lin,

Și noaptea se întoarce la ea.
Ca să o ia de la început,
Împreună.

56
Amuzica

Niciun bocanc
Fără șiret
Nu ține
Cu
Ritmul.

57
 Suflet

Tot ce s-a “terminat”

Până la mine
Este
Prin mine.

58
Degetul

Pânza albă
Coala
Chitara
Vin.

Nebunii să râdă.

59
 Întreg

Sunt pe urmele pașilor

Mei
De când mă știu.
De abia aștept
Să mă găsesc.

60
Liniște

Tac în
Hohote.

61
 Frunze

Cu ramurile stăm
Mai bine
Decât
Cu copacul.

62
Om

Mă mângâi
Din
Cealaltă cameră
De frică.
Și tot așa
Cu fiecare.

63
 De ce?

Alteori
Nu mă întrebam
Și acum nu-mi
Răspund.

64
Asta este

O parte
Ține cu cealaltă parte
Cu care nu ține
Nimeni.
Și cealaltă parte
Nu ține
Cu partea cu care
Nimeni nu ține.
Adică cu ea.
Nu. Ea ține cu
Partea cu care țin toți.

65
 Găina

Toate
Păsările
Au pene
Și cioc.

Inexplicabil cum
Pot scrie asemenea.

Aberațiile păsărilor
Numai găina
Le înțelege.
Ați văzut vreo găină
Râzând?

66
Papillon

Îmi plac
Tablourile
În frac.

67
 Silabe

Început
E gândul infinit
De mine.
Prin fiecare din voi.
De voi,
Prin fiecare
Din mine.

68
Bilete

Ca să citești
O poezie,
Trebuie să
Vezi un film.
Să înțelegi un tablou.
Trebuie să-ți urle
Muzica în cap,
Să mori în fiecare zi.

Și poți să dansezi
Și să înțelegi poezia.

69
 Dragoste

Din litere
și cu
Litere
Uite: KujdDTbfbejFKo...

70
Ordine

Am să pun titlul
La sfârșit.
Și la început
Am să pun titlul.
Și între titluri
Titlul am să-l pun.
Peste tot,
Am să pun numai
Titlul.

71
 Bunica

Afli cine ești

Când uiți ce ești,
Înveți să mergi
Când uiți să alergi,
Te uiți atent
Și nu vezi nimic.
Dar îți aduci aminte tot,
Bucuros.
Cel puțin așa se întâmplă cu mine.

72
Cercuri

Începe când se termină

Și cade de jos în sus,
Se deschide când se închide
Etc.

73
 Frumos

Mă plimb cu
Mâinile în buzunar
Prin creierul meu
Sau alerg ca disperatul
Și râd de orice prostie
Sau stau pur și simplu
Adică sunt fericit.

74
Adăpătoarea

Când am atins-o
Am știut.
Și de atunci
O văd peste tot.
Nu se întâmplă decât
Când nu credem în ea.
În realitate suntem “sufocați” de minuni.
E ceva ce nu inspiră?

75
 Mai bine

La ritm răspunzi
Cu ritm.
Și unii n-au
Timp.

76
Melodie

Viu
Mort
Zbor
Sunt unele lucruri
La care nu poți
Să pui punct

77
 Secret

Caută-mă unde nu sunt.

78
Vis

Răspund la iarnă
Cu ninsoare.
Și tot eu topesc zăpada.

79
 Mult

Mi-ar plăcea
Mult.
Și ca să ascund
Și mai bine
Tot.
Sau ca să aflu chiar eu mai
Târziu.
O pagina nouă
Nu se termină.

80
Crăciun

Mă țin de umeri
Și-l aștept pe Moș
Și sunt așa de fericit
Când îmi spune cineva
Că Moșu sunt eu.

81
 Nu știu ce titlu să pun

Cu timpul
Am învățat să mă usuc,
Și-acuma, ca să plâng,
Trebuie să-mi umezesc
Ochii.
Și n-am apă la bucătărie.

82
Vântul

Și când am început să cred

“Ca și cum eu n-aș crede”
Și când am început să cred,
Am văzut ce repede se poate.

Am pe fundul ochiului
Și pe marginea gândului
Undeva în mine
Siguranța că, niciodată,
Albastrul nu e albastru.

83
 Preotul

Mi-a spus:
“Cu speranța așa e
Ca grăuntele din spic
Cine n-a pierdut speranța
Încă n-a pierdut nimic”.

Când a spus-o tocmai ieșea

Din închisoare.
Și fără să știe nici el
Intra în alta.

84
Noaptea

Așteaptă-mă
Să zic din nou
Zi.

Sau

Renunț la mine o dată

Să mă am de două ori.

85
 Omnivor

Mă mint
Și
Uit de ce.

86
Odios

La fluierul piciorului doar găuri n-am.

Os.

87
 Caria

La gândul că aș putea să
Tac
Mă rod ca disperatul.
Și tot așa cu lucrurile bune,
Ce stau în mine până mor.

88
La timp,
răspunzi
Cu timp.
Și unii n-au.
Ritm.

89
 condiția artistului sau autodecapitarea ideii (detaliu), de mihai vladimir anton
work in progress

90
Ce-ar fi fost dacă

91
 Bună ziua. Mă numesc V.

Numele nu e olandez. Adică nu este un fel de Van.

Dar ar putea fi. Dacă mă gândesc doar o secundă la
asta, aș fi putut fi olandez. Van V. Ceva nobil. Van
V de Peste Toth. Unde Tot se scrie cu th la sfârșit.
Aș fi putut fi un mic meșteșugar. Așa o rezonanță de
nume important e melodioasă în restul lumii. Mai
puțin în Olanda.
Un pantofar. Sau un croitor. Un croitor care
lucrează în micul lui atelier, undeva la colțul unei
străzi dintr-un cartier sărac. “Pantofi la Van V”. Și
ar veni oameni de peste tot, să își repare încălțările
stricate. De peste tot de peste apă.
În cartier exista pe vremuri un mic râu. Toth. Un
92
râu care a secat. În urma mea cu câteva generații,
când numele oamenilor au fost puse pe hârtie de
către autoritățile locale, acestea au atașat “Toth”
numelui, ca să existe reperul geografic. În felul
acesta și-au justificat acțiunea, însă bănuiesc că era
vorba doar despre lipsă de imaginație. O meteahnă
a autorităților. Așa a ajuns numele meu de familie
Peste Toth. Un fel de familia de peste râu. În micul
meu atelier ar fi putut veni cei mai săraci oameni.
Pentru că, știind așa de bine să repar pantofi, și
necerând mulți bani, aș putea ajuta. Toți știm, mai
ales femeile, cât este greu să îți cumperi pantofi.
Și este și mai greu să îi păstrezi. Mai ales când
drumurile nu sunt bune, plouă, e noroi, apoi zăpadă,
cald, frig, iarăși cald și iarăși frig. Mai ales dacă îți
iei un câine. Un pui de câine, și nu te ocupi de el,
iar acesta, de plictiseală și cu chef de joacă, îi roade
sistematic. Acolo piere dragostea femeilor pentru
animalele de casă și apare dragostea bărbatului.
Sau, mai bine spus, apare simpatia femeilor față
de pisici. Ele nu rod. Chiar dacă le pute pipi-ul sau
caca-ul, ele nu rod. Chiar dacă lasă păr sau sar pe
perdele și fură de pe masă mâncarea, dar măcar ele
nu rod pantofi. Acum. Întrebarea firească este ce se
găsește pe masă. Ce pui de mâncare, încât să fure
pisicile ? Ar putea fi așa. Felul unu. (eliminăm ideea
de aperitiv, ca să nu dăm impresia, în exercițiul de
imaginație, că suntem cumva plini de bani) O supă
de pui, pâine, sare, piper, apă de la robinet în pahare
de sticlă groasă, ca să nu se spargă ușor, servețele
tăiate în două sau în patru, din motive de economie,
tacâmuri, scobitori refolosite și o tocăniță de pui
93
 într-un tuci vechi de fontă. Cu sos de roșii. Pisica
ar putea fura puiul din tocăniță și poate ar “stinge”
cu câteva limbi în supa de pui. Femeia s-ar enerva,
dar nu ar spune nimic pentru că pisica nu i-a ros
pantofii. Eu iarăși nu aș spune nimic, pentru că
nu sunt scârbos de felul meu și nu mă supăr pe
animale. Chiar mă distrează când văd alți oameni
panicați uitându-se la noi, atunci când suntem
invitați la familia Van de Acolo sau la familia Van
Joi. Sau când îi invităm pe la noi. Dar, de fapt, ei
nu prea vin, pentru că ni s-a dus buhul că mănâncă
pisica din farfurie și, fiindu-le așa de scârbă, ne
evită cum pot. Așadar, preferă uneori să ne invite
la ei, unde, sigur, nimeni în afară de oameni nu se
atinge de farfurii și de mâncarea din ele.
Dar... Nu mă numesc Van V. Nici Van V de Peste
Toth. Ci, simplu, V.

94
Bună ziua. Mă numesc V.

Nu este olandez numele meu iar eu nu sunt olandez.

Sunt V Ein Ichstein.
Sunt inventatorul mașinii care se citește pentru
tine. Care se scrie pentru tine. Sunt inventatorul
mașinăriei care face totul în locul tău. “Tău”.
Și, pe bună dreptate. Cineva trebuie să facă totul
în locul tău, deoarece sunt anumite activități pe
care tu nu mai poți sau nu mai vrei să le faci. O
scurtă listare aleatorie ar cuprinde activitățile de
natură spirituală, deoarece pe cele fiziologice să ne
imaginăm că nu le poate înlocui încă o mașinărie.
Am argumente solide pentru care mașinăria asta
trebuie produsă. Și vândută. Și cumpărată. Chiar
95
 vândută fără bani.
În această țară, deopotrivă adulată și înjurată, am
învățat să scriu și să citesc o limbă care se pare că
nu folosește decât pentru aruncarea de indicii de
poziționare inferioară sau mângâieri dorsale, de
către o majoritate debusolată. Majoritate care are ca
principală caracteristică ipocrizia.
Încep această descriere deoarece simt o nevoie
fiziologică să analizez piața de desfacere a
mașinăriei “de făcut totul în locul tău”.
Prin urmare:

Ipocritul.
Această categorie este și cea mai vastă.
Aici intră fără voie sau cu bună știință mame, tați,
frați, surori, învățători, profesori, doctori, preoți,
polițiști, mecanici, funcționari.
Tot fără voie intră și cei care nu sunt pregătiți să
ducă mai departe învățăturile lor dobândite pe
merit, prin locurile numite tot ipocrit școli.
Țin să precizez că școala nu este o clădire, ci
este un concept, vital evoluției. Odată intrat pe
drumul învățăturii, nu îl mai poți părăsi. Este cel
mai frumos drog. Sigur, comparația cu drog este
anunțată cu bună-știință pentru a putea explica
grobian sensul enunțului. Școala lângă drog nu
prea merge. Se mai pot explica școala și eternitatea
procesului prin comparație cu foamea, însă
contextul social nu permite asta. Foamea este încă
nerezolvată pentru toți locuitorii și a vorbi despre
ea este jenant pentru noi. A umili pe cineva denotă
lipsă de educație și proastă creștere. Aș putea
96
compara procesul școlii cu un copac, care nu va mai
crește decât dacă este udat, și care ar muri dacă este
lovit de secetă. Această comparație este cea bună.
Când omul se compară cu copacul, totul este clar,
nobil și nimeni nu se simte jignit.
Copacule! Vezi, nu te simți jignit. Dimpotrivă,
crezi că o să trăiești sute de ani. Dilema este cum
trăiești.
Suma asta de mame, tați, frați, surori, învățători,
profesori, doctori, preoți, polițiști, mecanici,
funcționari am să o denumesc generic marmeladă.
Iată cum poate participa familia, în mod ipocrit,
la această manifestare ipocrită. Sub pretextul “ îți
vreau binele”, ei nu fac altceva decât să îți inducă
că ceea ce faci tu nu este bine, prin urmare trebuie
să îi asculți și să faci ce-ți spun, indiferent de opinia
ta.
Ai putea crede că îți este necesar dispozitivul de
făcut totul în locul tău, pentru că nu ești în stare să
faci ceva bun de unul singur.
Însă marmelada este compusă și din învățători și
profesori.
Iată cum îți induc ei nevoia de a cumpăra mașinăria
inventată de mine.
Această categorie folosește o mască. Masca
știutorului. Iar tu, venind de acasă deja deformat
de opinia “îți vreau binele”, asculți în continuare
atent. Învățătorul este cel mai puțin vinovat. Mai
puțin vinovat decât profesorul. Învățătorul îți poate
distruge sensibilitatea, dar nu este vina lui, pentru
că tu ești deja rănit de acasă. 7 ani trec repede iar
tu nu ești încă în măsură de a discerne primul atac,
97
 prin urmare nu te poți apăra în prima parte a vieții.
Acesta este motivul pentru care vina învățătorului
este mai redusă. Dar cea a profesorului începe să
prindă puteri și se manifestă solid, lăsând urme
majore în dezvoltarea oricărui client de-al meu.
Doctorii participă și ei, vrând, nevrând. În cazul în
care ești suferind, ei îți vor prescrie aproape mereu
cel mai scump medicament, cu toate că boala ta ar
putea fi reparată cu o pastilă la fel de eficientă, dar
mult mai ieftină.
Polițiștii sunt arme de bază împotriva
“afaceristului” care încearcă și el să vândă ceva.
Mecanicii profită de neștiința șoferului intimidat de
motoraș iar funcționarii susțin fărădelegile aplicate
de codurile promulgate de către sistemul ales la
respectivul moment.
Preoții induc vina și tot ei vând iertarea la pachet cu
ceva spovedanii.
Nu o să mă refer aici la politicieni, pentru că văzând
spectacolul de la televizor aș murdări paginile. Lor
nu o să le vând acest produs al minții mele, pentru
că nu îl merită. Ei furând și pledând nevinovății
imaginare nu au dreptul să îl cumpere, chiar dacă,
prin absurd, aș fi eu de acord cu asta.
Așadar, am stabilit că marmelada nu este piața mea
de desfacere, pentru că ipocrizia nu cumpără soluții
de ieșire din dilemă, ci se afundă tot mai adânc în
prejudecăți.
Firesc, în această țară există și o minoritate.
Există și mame, tați, frați, surori, învățători,
profesori, doctori, preoți, polițiști, mecanici,
funcționari care vor și merită să cumpere produsul
98
meu. Ei fac parte din categoria analizată în
rândurile ce urmează.
Minoritatea, are trei subdiviziuni, și bineînțeles este
mai mică decât majoritatea.
Prima subdiviziune este reprezentată de “Țapul
ispășitor”.
Familia care face parte din această categorie este
familia care a avut parte de o educație precară sau
adversă, și care a luptat din răsputeri să învingă
și să se elibereze din mrejele minciunii, însă nu a
avut noroc. Această familie a încercat să emigreze
mental, căutând soluții spre vindecare. Repet, ei nu
au avut noroc. O să mă întrebați ce este norocul iar
eu o să răspund din cărți. “Norocul este atunci când
pregătirea se întâlnește cu oportunitatea”.
Învățătorii și profesorii din această categorie sunt
cei care văd tot ce se întâmplă în jurul lor, însă nu
au puterea să schimbe nimic, neavând acces la zona
care le-ar permite asta. De cele mai multe ori ei sunt
ascunși sub diverse carapace de frică, de disperare
sau dezgust, așteptând căiți să treacă totul cât mai
repede.
Doctorii, mecanicii și funcționarii sunt și ei incluși
aici. Ei sunt cei care, trebuind să facă bici din
puținul instrumentar pe care îl au la dispoziție, se
sacrifică neacceptând să participe la jocul propus de
ipocriți.
Preotul și polițistul din categoria “țapului ispășitor”
sunt persoane cu carismă. În cazul în care prind
un tâlhar de 80 de ani la piață furând o roșie sau o
pâine, cel dintâi se roagă pentru el și îi dă bani să
99
 își cumpere ceva de mâncare, iar cel din urmă îl
scoate din piață pe o ușă lăturalnică, salvându-l de
mulțimea ipocrită care nu are timp de sentimente
precum dragostea și înțelegerea.
Ei sunt țapii ispășitori ai ipocriziei. Aceste două
categorii se leagă între ele. Exact pe asta se bazează
ipocriții, care marșează și creează confuzia la
maximum. Ceața depusă pe creierele celorlalți
este asul din mâneca ipocritului. Rezultă că țapul
ispășitor se autopedepsește. Este martirul propriei
neputințe.
A doua subdiviziune ar fi cea a săracilor cu duhul,
cum se spune. Iar a treia subdiviziune este cea
a pionierilor. Știu că termenul a fost devalorizat
de comunism, însă nu renunț la el din respect
pentru ce reprezenta și din refuzul de a mă preda
în fața devalorizării umane, la care m-a obligat tot
neocomunismul contemporan mascat să iau parte zi
de zi.
Dar să încep cu a doua subcategorie, cea a săracilor
cu duhul.

Săracul cu duhul.
Mame, tați, frați, surori, învățători, profesori,
doctori, preoți, polițiști, mecanici, funcționari,
săraci cu duhul. Ei sunt oameni cinstiți, care nu pot
și nu vor să facă nimic pentru a trăi mai bine, fiind
indeciși în a alege între ipocriți și țapi ispășitori. Ei
pur și simplu lasă totul la voia sorții, suferind într-o
tăcere dramatică. Fiind săraci cu duhul, nu înțeleg
nimic din ce se întâmplă, ceea ce îi expune direct
ipocriziei. În această categorie, familia se confundă
100
cu profesorii, învățătorii, doctorii, polițiștii
mecanicii și preoții. Ei sunt toți o masă compactă a
cărei putere de înțelegere se rezumă la a face ce li
se spune. Această masă este deopotrivă periculoasă
și benefică. În mod surprinzător, poate ataca.
Săracul cu duhul este foarte greu de convins, pentru
că are totul prestabilit iar prejudecata este prezentă
în viața lui. Săracul cu duhul poate face rău fără să
clipească și fără să aibă remușcări, fiind convins că
a făcut ceva bine. Săracul cu duhul nu are inclinații
artistice, chiar dacă admite că “arta este frumoasă”.
Dar arta nu îți dă de mâncare. Deci este frumoasă,
dar inutilă.
Această masă este benefică în situații-limită izolate.
Dacă, în mod excepțional, o persoană sau o situație
le sparge solida carapace mentală, ei se schimbă
radical și brusc. Atunci pot face bine. Dar asta nu
se poate realiza decât prin implicarea constantă a
acelui modificator de comportament. Un exemplu
bun ar fi osul care, odată rupt, are nevoie de ceva
timp până când se calcifiază în poziția bună. Altfel
pot rezulta comparații complicate.
Bun. Am ajuns și la cea de-a treia subdivizune.

Pionierii.
Aici este foarte ușor de scris. Ei sunt cei care vor
și caută evoluția umană pe toate planurile, în toate
domeniile de activitate. Sunt rarități. Este singura
categorie care nu va avea nevoie de produsul meu.
Viața lor este nobilă. Sunt ocoliți de toate celelalte
categorii. Pionierii încurcă. Ei trăiesc fie izolați, fie
în comunități de pionieri și nu se pot amesteca și nu
101
 se pot dilua. Ei deschid drumuri, și asta este exact
ce nu vrea restul populației. Lupta conceptelor
mentale noi se va da permanent. Pionieri vs Restul.

Pasul doi. Sau pasul 2. Sesizați diferența?

Odată stabilit cărui public mă adresez, trebuie să
găsesc o formă de comunicare cu el. Asta este o
provocare. Comunicarea în această zonă este foarte
delicată, mai ales dacă ai un produs nou, care oferă
un beneficiu exclusiv mental/spiritual. Am să aleg
cu delicatețe metoda de comunicare, să nu se sperie
oamenii. Aceste două cuvinte, spiritual și mental,
sunt percepute ca atacuri de către publicul meu.
Dezicerea de sine, căutarea uniformei, acceptarea
uniformei, marșul încolonat, turmificarea, lipsa
asumării responsabilității sunt calități căutate pentru
a fi acceptat în aceste medii. Mirosul lor este foarte
fin, atunci când vine vorba de apariția factorilor
externi care le pot afecta bunul mers, iar reacția
virulentă.
Iată cum reacționează fiecare categorie.
Țapul ispășitor.
El știe că ceea ce face este greșit, însă nu este
dispus să îți asume riscuri. La ce folos? Oricum
nu se schimbă nimic. Sau, dacă o face, vrea să
vadă dacă a mai făcut cineva înaintea lui asta.
Țapul ispășitor copiază. Iar copiatul este forma lui
supremă de curaj. Însă, cu răbdare, poate fi ajutat să
înțeleagă noul. Șanse mici, dar există.
Săracul cu duhul. De ce să schimbe ceva? Așa
a mers lumea dintotdeauna. Săracul cu duhul,
având privirea îndreptată permanent spre ceilalți și
102
participând la procesul invidierii acestora, nu are
timp de nou. El este într-o permanentă competiție
malignă. El este cel care se uită peste gard să vadă
capra vecinului. Iar capra vecinului, blestemata asta
de capră, nu-i dă pace făcându-l extrem de ocupat.
Vorba aia celebră “săracia îți ocupă tot timpul” este
adevărată, însă nu se referă la sărăcia materială, ci
la cea mentală/spirituală.

Publicul-țintă sau target market este format din țapi

și săraci. Ispășitori și duhuri slabe.
O secundă, vă rog, lăsați-mă să mă gândesc la ceva.
Ispășitor. Ispășire. A suferi din cauza unei greșeli, a
o răscumpăra prin suferință.
A nu se confunda cu martirul.
Sărac. Sărăcie. Nesatisfăcător, lipsuri, lipsă,
neproductiv, neroditor, insuficient. Sărac cu duhul.
Lipsit de inteligență, spirit, prost. Prost se poate
diseca la rândul lui.
Cum fac să vând o idee unui grup format din acești
oameni? O idee! Nu un detergent sau otravă pentru
capra vecinului.
Complicația apare în momentul în care mașinăria
mea nu costă bani.
Bun.
Iată problema creativă.

Cum vând (a se înțelege a da prin vânzare, deoarece

vânzarea implică acceptarea a ceva în schimbul a
altceva; fie idee, fie gând, fie sentiment) un produs
unor oameni care nu vor să îl cumpere, deoarece ei
știu că asta le va schimba viața, complicându-le-o?
103
 Ei știu că ușor este să faci rău și greu este să faci
bine. Fac asta cu zâmbetul pe buze, fluierând.

Să încerc să-mi imaginez procesul de vânzare-

cumpărare. Pentru asta am nevoie de site. Sita este
unealta de cernut. Am nevoie de multe site. Una
pentru a cerne și separa categoriile. Una pentru a
îndepărta măștile. Una pentru a așeza în movile
nevoile.
Am văzut oameni cu studii, care mănâncă felii
foarte groase de pâine franțuzească, unse cu bucăți
la fel de groase de fois gras. Am văzut bucăți foarte
groase de salam, mâncate cu gura deschisă, adică
plescăind. Am văzut vin de struguri, diluat cu sucuri
carbogazoase. Am văzut sadism. Am văzut oameni
fără studii, speriați de moarte de pizdulicea de vită,
și care spuneau stânjeniți că nu ar mânca așa ceva
doar pentru că aflaseră denumirea platoului. În
platou ar fi putut fi orice.
Dar.
Renunț la “cu studii” și “fără studii”.
Renunț la departajarea pe sexe și genuri.
Renunț la clasificarea competițională sărac / bogat,
raportată la monede.
Și iată cum sună.
Am văzut oameni care mănâncă felii foarte
groase de pâine franțuzescă, unse cu bucăți la fel
de groase de fois gras. Am văzut bucăți foarte
groase de salam, mâncate cu gura deschisă, adică
plescăind. Am văzut vin de struguri, diluat cu sucuri
carbogazoase. Am văzut sadism. Am văzut oameni
speriați de moarte de pizdulicea de vită, și care
104
spuneau stânjeniți, că nu ar mânca așa ceva doar
pentru că aflaseră denumirea platoului. În platou ar
fi putut fi orice.

Iată cum eliminarea unor cuvinte de prisos

rearanjează analiza.
După eliminarea “fără studii”, avem de-a face cu
oameni.
Oameni de toate felurile, care mănâncă toate
felurile de mâncare, așa cum consideră ei. Sigur
că pot polemiza despre “cum trebuie” să te porți și
“cum trebuie” să mănânci. Dacă este mai corect să
mănânci cu gura închisă sau plescăind. Dacă vinul
se bea sec sau cu băuturi carbogazoase. Dacă fois
gras-ul se mănâncă pe felii groase de pâine sau nu.
Și extrapolând. Dacă este corect să încerci să
schimbi o persoană care nu ar respecta convingerile
tale. Și mai pot încerca să mă gândesc cum și când
propriile convingeri se transformă în prejudecăți.
Finalmente, pot încerca să mă gândesc la momentul
în care putem afla multe despre un om doar
văzându-l cum mănâncă, cum tot spune nevastă-
mea.
După ce am stabilit omul care își desfășoară
multitudinea de activități după propriile reguli,
să încercăm să vedem în ce măsură aceste reguli
aparțin propriei persoane și în ce măsură sunt
impuse de mediul din care face parte. Această
disecare ar lămuri metoda de vânzare a mașinăriei
de făcut tot în locul tău.
Între timp o să explic despre momentul în care
oamenii vor să cumpere ceva.
105
 De ce cumpărăm?
Mâncarea ne-o cumpărăm de foame.
Hainele, din pudicitate, necesitate sau snobism.
Să zicem că am depășit faza de necesități.
Suntem îmbrăcați și mâncați. Sau mâncați și
îmbrăcați. Ne face asta fericiți? Iată cum a apărut
un nou termen. Fericirea.
Cine sau ce face un om fericit?
Exemple:
1) Am auzit despre o femeie care era extrem de
nefericită pentru că soțul îi pusese o limită de
cheltuieli zilnice de 20.000 de euro. Da, este real.
Nu aș fi putut inventa eu asta. Prin urmare, era
nefericită.
2) Am văzut un om care era nefericit pentru că a
văzut frumusețea unui copac de abia atunci când a
plecat de lângă el.
3) Am văzut fericirea unui om care trăia aproape
paralizat într-un căruț cu rotile, dar care știa să
deseneze mașini cu mâna pe care abia o putea
mișca, iar visul lui era să ajungă grafician la o mare
firmă de design de automobile.
4) Am văzut fericirea luând forma soarelui care
apare după luni de zile de ploaie sau inhalând
minunea verii, mirosul florilor de tei.
Deci.
Iată cum fericirea este diferită de la om la om. Și,
din păcate, fericirea nu este contagioasă. La fel și
nefericirea. Ele, însă, pot intercomunica în aceeași
persoană. Fericirea mea, spre exemplu, poate fi
alterată de nefericirea altuia. Și nefericirea altuia
îmi poate afecta fericirea.
106
Abrupt decid că este momentul să fac următorul
pas.

Avem așa:
Țapi ispășitori
Săraci cu duhul
Pionieri.
Cernerea.
Eliminarea categoriilor de orice natură și
descoperirea fericirii.
Știm că trebuie să ne ferim de ipocriți.
Reiese întrebarea.
Cine sunt?

Nu de ce sunt?
Nu cum sunt?
Ci.
Cine sunt?

Sunt om.

Ce vreau?
Aș vrea eu să cumpăr mașinăria care face tot în
locul meu?
Cum m-aș simți dacă aș avea așa o mașinărie?
Ca să facă o mașinărie ceva în locul meu, ar trebui
să știu ce vreau, corect?
Am stabilit că nu îmi poate suplini necesitățile
fiziologice.
Nu mă poate îmbrăca sau hrăni.
Dar ce îmi poate face mașinăria asta?

107
 Mă poate face mai fericit?
Mă poate face mai puțin egoist?
Mă poate face mai mulțumit?
Mă poate face să mă bucur de ce am în locul
nefericirii de a vrea mereu ce au ceilalți?
Mă poate face smerit? Știu, asta este ceva ce nu ar
cere multă lume mașinăriei.

În paralel am terminat să cern prin restul sitelor

toate punctele de vedere asupra celorlalte aspecte
ale vieții.

Încetul cu încetul, analizând m-am identificat cu cei

cărora inițial mă adresam doar în scopul mercantil.
Totul se răstoarnă.
Totul capătă contur.

Sunt ipocrit, chiar dacă uneori nu recunosc asta nici

măcar față de mine.
Sunt țapul meu ispășitor, chiar dacă nu îmi convine.
Sunt sărac cu duhul.
Sunt și femeie și bărbat.
Sunt puțin din tot ce am scris în cercetarea mea de
piață.
Sunt inventatorul unei mașinării de făcut tot în locul
tău și în același timp sunt chiar piața de desfacere și
de vânzare a produsului meu.
Eu sunt publicul căruia mă adresez.

Reformulez, obligat de mine.

Acum, când scriu reformularea, mi-am sucit mâna
la spate contorsionând artistic glonțul din țeava
108
pistolului cu care mă amenințam în trecuții ani.
- Cine sunt? țip eu la mine. Zi!
Sunt V Ein Ichstein.
Mi-am inventat “mașinăria care face tot în locul
tău”.
I-am schimbat numele în “mașinăria care face tot în
locul meu”.
Mi-am cumpărat singura mașină construită și nu
am folosit-o decât o dată. Aveam să aflu că mașina
era de unică folosință iar eu nu făcusem decât să-
mi pierd timpul, încercând să dau o satisfacție falsă
altora.
Am aruncat-o la tomberon.
Joia trece gunoiul. O să ridice, fără să știe, toate
prejudecățile, toată tristețea și tot praful din suflet.
Concluzia.
Ani la rând m-am uitat spre ceilalți, fără să îmi dau
seama că de fapt mă uitam la mine.

Dar nu mă cheamă așa.

Nu sunt inventator.
Ci, simplu, V.

109
 Bună ziua. Mă numesc V.

Nu sunt olandez. Nici inventator.

Sunt fotbalist. Sau mai bine spus am fost. Ceea
ce mă separă de ceilalți fotbaliști este simplu.
Înainte însă o să vă spun povestea mea. M-am
apucat de fotbal când aveam 44 de ani, 11 luni și
două săptămâni. Nu este devreme, cum ar putea
spune antrenorii sau chiar fotbaliștii înșiși. Ba este
chiar târziu. Dar nu foarte târziu. Ci prea târziu.
Nu trebuia să mă mai apuc de niciun sport. Dar
atât de mult mi-au plăcut meciurile cu echipa mea
preferată, încât m-am gândit că pot să fac și eu asta.
Așadar. Antrenamente, dietă strictă, echipament
și ore întregi de construcție strategică timp de
110
două săptămâni. Sigur. Cel mai greu a fost să îmi
găsesc un agent. Până la urmă am găsit unul. Avea
89 de ani. Acum are 91 de ani, și a fost la viața lui
acordeonist într-un restaurant celebru. L-am rugat
vreo două zile să mă ajute să îmi găsesc o echipă.
Problema era că el este surd. Eu vorbeam ore întregi
iar el nu auzea nimic. Până la urmă a fost de acord.
Cu ce a fost de acord nu știu, dar am semnat cu el și
am început aventura căutării. Acordul arată așa.

“ Acord între doi oameni.

Tu mă ajuți să joc fotbal la cea mai mare echipă și
să câștig Cupa Campionilor și Balonul de Aur iar
eu te ajut să trăiești fericit.
Amândoi suntem de acord că viața e frumoasă și
merită trăită liber mental.
Căci știm că liber fizic nu se poate.
Semnat azi, și valabil pentru toată lumea”.

Am 45 de ani și sunt gata pentru următorul nivel. O

echipă mare din Europa. Vreau să joc în Champions
League. Și vreau să câștig trofeul și Balonul de
Aur. Am văzut la televizor decernarea și mi-am
imaginat că sunt eu acolo. Deci îmi trebuia acces
spre o echipă foarte mare, care emite pretenții la
acest titlu. Așa că m-am dus la Real Madrid. În
Spania. Împreună cu agentul meu, desigur. El în
avion a adormit iar eu am avut niște emoții teribile.
Mâncarea nu prea mi-a priit, însă am băut o apă
plată. Pentru că sunt sportiv. Aș fi băut o bere dacă
mergeam în vizită sau în excursie. Dar deontologia
și respectul pentru ce urma să fac m-au împiedicat.
111
 Am ajuns în Madrid. Frumos oraș. Cald, primitor
cu oameni sinceri și iubitori de cultură și finanțe.
Drumul până la Stadionul Bernabeu nu a fost
tocmai scurt. Și a costat 180 de euro. Pentru că
taximetristul nu a vrut să ne ducă direct. A insistat
să ne arate orașul. Tot lui, taximetristului, pe care
îl chema, dacă îmi aduc bine aminte, Juarlos i-a
plăcut la nebunie să vorbească cu agentul meu,
despre care nu știa însă că este surd.
Chiar a spus :“Iată un om care știe să asculte”.
Am uitat să menționez că pe agentul meu îl cheamă
Clape. Și porecla lui este Clape’. Nu știu de ce.
Juarlos a vorbit cu Clape tot drumul. Clape chiar
adormise la un moment dat. Știi cum e când ți-e
bine și cald. Te cuprinde așa o moleșeală plăcută și
adormi. L-am trezit eu când am ajuns. L-am zguduit
bine. Mi se făcuse frică să nu fi murit înainte să
ajungem măcar să vorbim cu Președintele Realului.
Nu murise. S-a trezit buimac și a coborât ajutat
de mine din taxiul noului nostru prieten spaniol.
Juarlos avea 30 de ani și era madrilen. Asta ne-a
ajutat enorm, pentru că mi-a explicat câte ceva
despre salariile fotbaliștilor. Mai ales ale celor la
început, ca mine. Sigur că nu mă așteptam să joc
din prima, adică să fiu titular din prima secundă.
Știam că aveam să stau două săptămâni pe bancă,
până mă acomodez. Știam că și adaptarea la
program o să fie grea, dar eram pregătit pentru orice
sacrificiu. Câștig Champions League și Balonul
de Aur, și gata. Mă retrag. Știam deja și cu cine
mă împrietenesc. Sergio Ramos și Marcelo erau
prietenii mei. Mi se păreau, din ce văzusem la tv,
112
cei mai degajați, și eram sigur că ei or să mă ajute
să trec de prima fază, apoi să consolidăm prietenia.
Mi-am luat și niște cărți cu mine pentru când o să
stau pe banca de rezerve. Mă tot gândeam ce fac ei
în tot timpul ăsta. La ce se gândesc? Se uită aiurea
pe teren, în loc să citească ceva. Sau să asculte
muzică, să învețe ceva nou. Un instrument. I-ar
ajuta și pentru viitor. E bine să știi să cânți la un
instrument. De exemplu, îmi imaginam banca cu
toate rezervele citind. Sau repetând toți la chitară.
Să fie așa de pătrunși de lectură, încât să nu mai fie
atenți când îi strigă antrenorul Ancelotti să intre pe
teren.
O să implementez eu asta, după câteva luni, când
o să fiu deja jucător de bază în echipă. Tot atunci o
să îi rog pe toți colegii mei de la echipă să nu mai
faulteze. Sau, dacă dintr-o greșeală absurdă o fac,
să își ceară scuze imediat verbal atât jucătorului, cât
și antrenorului echipei adverse. Să își ceară scuze
și în conferința de presă de după meci. Pe Ronaldo
vreau să-l împrietenesc cu Messi. Mi se pare aiurea
că sunt dușmani. Nu are sens. Este doar can can și
asta le strică lor ca oameni. Îi voi ruga să citească,
pentru a avea un vocabular mai bogat. Mi-a plăcut
de Ronaldo când a spus că cel mai frumos gol al lui
este următorul. Poate o să revin la toate gândurile
mele mai târziu. Gândurile despre ce o să fac după
ce o să încep competiția oficială.

Am uitat să mă prezint.
Sunt V de Pienso Demasiado.
Mi-am schimbat numele înainte de a pleca în
113
 Spania. Pe tricoul meu o să scrie simplu V. Iar
numărul meu o să fie 45,2. Este prima mea
superstiție. Toți marii fotbaliști au superstiții. O să
îmi fac și mai multe superstiții în timp.
Intru cu Clape pe Bernabeu și întreb:
-Nu vă supărați, unde este biroul domnului
Florentino Perez?
- Pentru ce? mă întreabă un paznic.
- Aș vrea să intru în lot. Mă numesc V de Pienso
Demasiado. Domnul este agentul meu, Clape dar
porecla este Clape.
Am uitat să menționez că pe Clape îl furase somnul
pe scări. Se așezase comod și, cum pe stadion
tocmai se făcuse curat și mirosea a soluție de
spălat scări de foarte bună calitate, l-a luat aceeași
moleșeală plăcută. Își scosese paltonul, îl făcuse
pernă și se întinsese acolo liniștit. Perna lui arăta
foarte frumos. Se vedea că fusese un tip ordonat
toată viața. Ajunseserăm, iar asta i-a dat o liniște
sufletească. Cumva, jumătate din destin, din
destinul lui, era împlinită.
L-am zguduit. Visa. Visa ceva frumos pentru că
inițial zâmbea, apoi a început să râdă cu gura până
la urechi. Vorbea în somn iar acum a spus “saru’
mâna pentru masă”. L-am mai lăsat un minut, cât
mi-a explicat agentul unde sunt birourile, și l-am
rezguduit. S-a trezit și a râgâit insesizabil. Visele.
Unele vise sunt așa de reale! Mi-am spus că o să-i
dau să mănânce până nu mai poate, când îmi iau
primul salariu de la Real Madrid. S-a trezit Clape.
- INTRĂM LA PREȘEDINTE ! am țipat eu știind
că nu aude nimic, dar în așa fel încât să audă tot
114
stadionul. Un moment memorabil se marchează
ca atare. Clape a zâmbit. El era încă în lumea
viselor cu masa copioasă. Eu eram foarte solid
ancorat în realitate și nu voiam să las asta să
îmi scape. Am urcat scările, până la etajul unde
era biroul respectiv. Asta a durat vreo trei ore,
pentru că pe drum mai făceam pauze. Clape tot
adormea. Ajungem la birou. Scria pe ușă. “Domnul
Florentino Perez • Președintele clubului Real
Madrid”. Am bătut încet. Atât de încet, încât nici eu
nu am auzit sau nu aș fi auzit dacă bătea cineva la
ușa mea. Am stat o oră. Nimic. Apoi am bătut din
nou. De data asta mai tare. Adică normal.
- Entra, s-a auzit din birou.
Intrăm. Dar nu înainte să îl trezesc pe Clape, care
adormise din nou. În sala de așteptare erau niște
fotolii de piele neagră. Extrem de comode. În niște
boluri elegante din sticlă aveau și niște bomboane.
M-am gândit că oamenii de aici au mult bun-gust.
- Buenos Dias, spun eu. Nu o să continuu să scriu
în spaniolă, chiar dacă o vorbesc perfect. Făcusem
cursuri la Don Quijote, în București. Și Clape
vorbea fluent spaniola. La el era mai simplu, pentru
că vorbea fluent vreo 27 de limbi. O să scriu în
românește.
-Buenos Dias, domnule Perez.
-Bună ziua, îmi spune el în spaniolă. Își închide
laptopul și se ridică. Ocolește biroul și vine cu mâna
întinsă să ne salutăm. Dăm mâna și fac prezentările.
Se întoarce pe fotoliul din piele ecologică. Fotoliile
astea sunt vii.
- V de Pienso Demasiado. Încântat. Este o mare
115
 onoare. Domnul este agentul meu, Clape. I se spune
Clape, spun ca să destindem puțin atmosfera. Știam
că urmează negocieri dure pentru salariu, așa că
fiecare pas era foarte bine analizat și gândit. El,
Florentino Perez, zâmbește. A prins gluma.
- Și mie îmi pare bine, spune el. Luați loc.
- Mulțumesc.
Clape se așează pe celălalt fotoliu. Eu stăteam în
dreapta cum te uiți spre domnul Perez, iar Clape în
stânga. Clape și-a pus elegant paltonul pe marginea
fotoliului și s-a așezat.
- Cu ce vă pot ajuta? ne întrebă.
- Domnule Perez, cred că cel mai corect ar fi să vină
și domnul Ancelotti la discuția noastră. Ne privește
pe toți trei, am continuat.
Fără prea multe clipe irosite, Perez pune mâna pe
telefon și sună.
- Te rog, spune-i lui Carlo să vină până la mine,
acum. Mulțumesc.
Nu au trecut nici trei minute și Ancelotti a și venit.
Ne prezentăm.
- V de Pienso Demasiado.
- Carlo Ancelotti.
- Domnul este agentul meu Clape, zis Clape. Am
băgat din nou gluma-test. Clape avea ochii aproape
lipiți de somn. Stătuse treaz aproape jumătate de
oră. A tresărit dar a zâmbit și a dat mâna cu viitorul
meu antrenor fără să se ridice, pentru că acesta din
urmă i-a pus o mână pe umăr și i-a sugerat, datorită
respectului, că e ok să salute așezat. S-a așezat și
Ancelotti.
Domnul Perez a continuat.
116
- Cu ce vă pot ajuta?
- Am venit să intru în echipă, spun. Nu vreau
să joc mult timp. Doar un an. Cât câștigăm a 11
cupă a campionilor, apoi să obțin Balonul de Aur.
Atât. După care mă retrag și nu vă mai deranjez.
Balonul de Aur îl pot câștiga și la anul. Ca să
poată lua Ronaldo al patrulea trofeu. Asta nu este
o grabă pentru mine. Adică nu este o prioritate.
Prioritate este Cupa Campionilor. Aș vrea să încep
antrenamentele imediat. Știu că o să dureze până
voi fi titular, dar două săptămâni trec repede. Mi-am
luat câteva cărți cu mine, așa că nu o să vă plictisesc
cu întrebări de pe bancă. Cât despre salariu nu
am pretenții imense. Știu că nu am cotă bună dar
oricum detaliile astea le veți stabili cu Clape. În
momentul ăla mă întorc spre Clape care dormea cu
gura deschisă și îi curgea un fir de salivă. Firul de
salivă stătea suspendat și tensionat, așa cum erau
și discuțiile noastre. Saliva era transparentă. Clară.
Ca și discuțiile noastre. La subiect. Firul stătea
tensionat dar totodată fragil. Bine că nu era frig că
i-ar fi înghețat.
Nu am așteptat răspunsul lor și am continuat.
- Scuzați, vă rog. Vârsta și oboseala. A fost un drum
lung iar Clape cel mai bine se gândește în somn.
Știu că pare puțin ciudat, însă e adevărat. El “vede”
cumva viitorul. Revenind. Despre salariul meu o să
vorbiți cu Clape iar restul clauzelor tot cu el.
- Ce vârstă aveți? mă întreabă aproape amândoi în
același timp. Asta mi s-a părut ciudat. M-am gândit
că așa e rutina de întrebări.
- 45, spun calm.
117
 - 45, repetă Florentino Perez.
- 45, repetă Ancelotti, așa cum repeți numele cuiva
să nu îl uiți.
- 45, spun și eu, ca să fiu sigur că au auzit bine.
- 45, repetă Ancelotti, uitându-se pe telefon căci
tocmai primise un sms de la Ronaldo. Am văzut
numărul și numele, de asta știu de la cine era sms-ul.
Scria CR7. Ancelotti i-a răspuns și a reluat discuția
noastră.
- Unde rămăsesem? ne întreabă pe amândoi
Florentino Perez.
- Îmi permiteți să răspund eu, domnule Perez?
Perez dădu din cap că da.
- Înainte de a semna, aș vrea să vă întreb ceva.
- Vă rog, spune Ancelotti.
- Eu mi-am cumpărat niște pantofi de sport din
București de la Adidas. Sper că sunt ok. O să vi-i
arăt. Însă nu asta este întrebarea.
- Dar care este întrebarea, continuă Perez.
- Așa direct? întreb.
- Da, spune Ancelotti.
- Eu pe ce post o să joc? Mă gândesc că pot ajuta
mult echipa fiind mijlocaș ofensiv. În felul ăsta mă
pot mișca liber între linii și pot stabili din mers ce
atribuții îmi revin. Dacă Ronaldo pleacă spre atac,
îl susțin. Apoi, dacă echipa adversă vine spre noi,
mă întorc repede și îi susțin în apărare pe Ramos
și Pepe și construiesc fazele de atac cu Marcelo și
Kroos. Casillas o să stea mai liniștit dacă o să mă
știe liber pe teren, deși acum nu mă cunoaște. O să
facem cunoștintă, desigur, am mai băgat eu de la
mine o mică glumă. Or să se poată baza pe mine
118
toți din echipă iar clubul îl pot ajuta, pentru că am
lucrat în publicitate și sunt destul de bun în grafică
și copywriting. Pot face și fotografii în timpul liber.
Fără costuri suplimentare, bineînțeles. Ca să mai
diversific. Vreau, totodată, ca în casa pe care o să
o am la dispoziție să am un atelier de pictură. Cam
asta ar fi în linii mari lista mea de cerințe. Cum
am spus mai devreme tot ce ține de bani vorbiți cu
Clape. M-am întors spre Clape care dormea tot cu
gura deschisă. De data asta partea de sus a protezei
îi căzuse peste cea de jos. M-am întins încet și,
în timp ce mă prefăceam că mă uit pe geam spre
terenul de fotbal, cu degetul arătător i-am ridicat
proteza. Clape a tresărit ușor, a tușit și a adormit
la loc. Nu am vrut să îl trezesc, deocamdată. Știam
că fiind surd nu avea rost. Însă el trebuiea să fie
prezent și să semneze contractul. Avea comision,
deci mă bazam pe el.
- Bine, spune Florentino Perez.
- Da. E bine, întărește Ancelotti.
- Ne puteți lăsa…
- V. Simplu. Fără persoana a doua la plural. Am
încercat eu să fiu relaxat. Am considerat că este
mai bine așa. Acum, că tot o să lucrăm împreună,
e mai civilizat și mai eficient să dăm la o parte
formalismul.
- V, zâmbește Ancelotti, care parcă știind ce vrea să
spună președintele, continuă. Ne poți lăsa să vorbim
puțin, te rugăm?
- Sigur. Însă vă pot cere și eu ceva?
- Clar, spune Perez.
- Îl pot lăsa pe Clape aici. E surd. Așa că discuția
119
 voastră o să rămână confidențială. Plus că doarme,
și nu vreau să îl deranjez până nu semnăm
contractul. Sau contractele. Am mai încercat o
glumă.
Zâmbind, amândoi afirmă printr-o mișcare blândă
de cap.
Ies din birou. Mulțumit. Nu mă făcusem de râs,
vorbisem corect și coerent iar cerințele mele nu
mi se păreau absurde. Știam din ziare că Ronaldo
câștiga enorm. Bănuiam, însă, că și ceilalți erau
plătiți regește. Despre Bale eram sigur că are și el
un salariu imens. Deci eram în cărți, ca să spun așa.
Nu aveau de ce să mă refuze. Probabil că acum se
gândeau ce casă să-mi dea. De abia așteptam să îi
spun nevesti-mii că ne mutăm în Spania și că joc
la Real. Ea m-a susținut întotdeauna. Cu mutatul
era problemă, dar rezolvăm noi. Trebuia să aducem
măcar salteaua pe care dormim și patul copilului
nostru. Căci el este mic și are nevoie de confort.
Noi ne descurcăm, însă la el e mai delicat. Dar
facem pachete și trimitem prin poștă tot. Salteaua,
camera fiului nostru și ceva haine. Dacă o să mă
antrenez toată ziua probabil că o să stau mai mult în
trenning. Deci nu am nevoie de alte haine decât prin
casă și speram din toată inima să nu ne dea o casă
la bloc, pentru că avem câine și îl luăm cu noi peste
tot. E o ea. Îmi doream o casă la curte. Mică dar cu
o curte. Aveam niște emoții teribile în ce privește
casa. Știam că despre Clape nu se pune discuția
să rămână cu noi, pentru că trebuia să se întoarcă
la resturantul lui. Unde, chiar dacă nu mai cânta
de vreo 80 de ani, măcar îi cunoaștea pe toți și se
120
simțea în siguranță. Iar cu banii din comision o să
poată mânca atât cât vrea. Chiar o să le facă cinste
colegilor din formația lui. Niciunul nu mai cântă
acum. Cei mai mulți sunt bătrâni, au probleme cu
memoria, unii nu mai văd bine, alții nu mai aud
bine sau deloc… Vârsta. Însă patronul îi lasă să
doarmă la el în restaurant, cât timp e deschis. Iarna
e mai cald înăuntru iar el e un om milos.
Apoi m-am gândit ca la întoarcerea spre aeroport să
nu mai luăm taxiul, ci să mergem cu vreun autobuz.
Ca să facem economie. Când ai bani, e bine să
fii cumpătat. E greu să faci bani dar e și mai greu
să îi păstrezi, mi-a spus odată un fost stomatolog
american. Înțeleaptă vorbă. El era atunci milionar.
Nu știu cum făcuse banii, însă sunt sigur că avea
dreptate. S-a căsătorit cu fosta nevastă a vărului
meu de-al doilea, după ce ei divorțaseră bineînțeles.
Cum e și viața asta.
Apoi m-am gândit la ceva neașteptat. Dacă o să
am emoții când o să joc primul meci cu stadionul
plin ochi și o să greșesc vreo pasă? Sau dacă tot din
cauza emoțiilor o să ratez vreun gol clar sau pasă
de gol, de la Ronaldo sau Bale. Ronaldo am văzut
că pune suflet când dă o pasă și e destul de sever
dacă ratezi. Mă descurc eu, m-am încurajat singur.
Dacă pot ei la 18 sau 22 de ani pot și eu la vârsta și
experiența mea de viață. Plus că am și jucat ca actor
în multe piese, deci nu ar trebui să am trac.
- V, poți intra, m-a întrerupt elegant Florentino. Așa
mi-a spus să îi spun și eu. Apreciez mult oamenii
care, după ce le spun că ne putem tutui, îmi răspund
cu aceeași destindere. Și el făcea parte din categoria
121
 de lux. Amândoi.
M-am reașezat pe fotoliul meu. Ancelotti nu îmi
luase locul, deși rămăsese liber cât am fost afară.
Clape dormea. Am observat că îi puseseră o măsuță
sub picioare. Îl și descălțaseră. Avea și o paturică cu
sigla clubului care îi ținea de cald. Carlo îi pusese
ceva muzică de pe telefonul lui. Era ceva italienesc.
Toto Cotugno, parcă. Acum stătea mai comod.
Zâmbea în somn. Sigur visa iar la mâncare. Am
zâmbit și eu.
- V, uite ce este. 45 de ani nu este tocmai vârsta
ideală pentru noi, a început Florentino politicos, cu
permisiunea tacită a lui Carlo. Noi căutăm tineri.
- Știu asta. Eu nu prea mă uit la fotbal, însă am
prins din zbor detaliul acesta. O să rețin pentru
viitor, pentru că am uitat să vă spun dar, după ce
primele două obiective se vor îndeplini, vreau să
și antrenez un an sau doi o echipă mare. Nu Real
Madrid, am glumit spre Carlo, ca să nu se simtă
amenințat. Și el mi-a răspuns cu un zâmbet. Mă
scuzi Florentino, continuă.
- Așadar. Vârsta este o problemă dar nu majoră.
- Scuze, spun eu. Ca să mai relaxăm atmosfera. Aici
se fumează? M-am reapucat din noiembrie trecut
după o pauză de un an. Dar mă las când începem
treaba. Florentino mi-a dat o scrumieră, după ce a
golit-o de agrafe și alte mărunțișuri de birou, semn
că și el se lăsase. Cât l-o ține, nu știm. Mi-am aprins
o țigară, care mi-a intrat la suflet. Aveam emoții și
asta mă calma. Gata. De acum ascult.
- Vârsta nu este o problemă majoră. Carlo o să vină
cu tine și o să dai niște teste. De viteză, rezistență
122
etc apoi medicale. Dacă ies bine, noi te luăm. Dar.
Mi-a înghețat sângele în vine. Să vezi că ne dau un
apartament la bloc.
- Dar, continuă el întărind. Nu te putem plăti cu
mai mult de 100.000,00 de euro pe lună. Bani
curați, care îți rămân în mână. Plus prime de joc,
prime de victorie, prima de instalare, comision
din vânzarea de tricouri cu numele tău, prime de
vacanță, prime de gol, prime de pase de gol, prime
de cine mănâncă tot desertul la masă, prime de
cel mai frumos dans, prime de cine vine primul la
antrenament, prime de cine și-a făcut patul, prime
de cea mai frumoasă poezie, prime de bunătate,
prime de modestie. Ai fi de acord? Ăsta este cel mai
mic salariu din club, însă este tot ce putem face.
Gândește-te că o să fie o mică tensiune în vestiar
când o să te prezentăm. Dar va trece și o să te
împrietenești cu toată lumea.
- O să trebuiască să mă gândesc, răspund eu calm și
stăpân pe mine. Încercăm măcar un 101.000,00 pe
lună?
- 100.500,00 e maxim spune Carlo.
- Bine. Atunci așa rămâne. O să semneze Clape
contractul, după ce se trezește, spun eu fericit dar
sobru.
Nu câștigasem atât în toată viața mea adunat,
darămite pe lună! Mă gândeam că, și dacă îmi
dădeau 10.000,00 pe lună, aș fi spus da. În câteva
fracțiuni de secundă mi-au trecut prin fața ochilor
multe momente din viață. Atunci când ceva ți se
îndeplinește parcă mori cumva. Nu pot explica
acum. Parcă mori ca să învii alt om. Casa!
123
 - Dar unde o să stau? întreb.
- Ah, am uitat spune Florentino. O să ai o casă în
orașul nostru pentru sportivi.
- Are curte? încerc eu marea cu degetul.
- Da. Normal.
În secunda aia nu m-am mai putut abține și, ocolind
biroul și măsuța pe care își odihnea picioarele
Clape, m-am repezit și l-am pupat pe obraz pe
Florentino. Mă gândeam că am reușit pentru prima
dată ceva concret să îmi ajut familia. O să avem
casă. Apoi, din banii pe luna a doua, o să ne luăm
noi una a noastră. Mă rog, o să vorbesc cu nevastă-
mea și stabilim asta după aia. Florentino a zâmbit.
Carlo a zâmbit și el. Apoi brusc m-am întors spre
Clape și l-am zgâlțâit serios. S-a trezit buimac și
m-a întrebat din ochi. Ce s-a întâmplat? De ce m-ai
trezit? Apoi a spus.
- Am mâncat prea mult. Mi-e rău. Mi-a căzut greu
ceva.
- Ai visat, îi răspund. Nu ai mâncat nimic. Știam că
nu aude și asta știa și el. Dar, dacă vorbeam în fața
lui, măcar vedea mișcarea sacadată o buzelor mele.
Am scos o hârtie din buzunar și i-am scris. “O să
joc la Real Madrid! O să câștig 100.500,00 euro pe
lună. Încep imediat. Vreau să îți dau ție salariul pe
prima lună și apoi să îți cumpăr un restaurant. Ca
să poți dormi împreună cu prietenii tăi acolo. Zi și
noapte. Trebuie să semnezi contractul, pentru că
ești agentul meu, ții minte? “ El îmi smulge hârtia și
mă întreabă tot în scris. “100.500,00 vechi? Enorm !”
Apoi îmi întinde hârtia cu mână sigură. Se trezise
agentul din el. Era focusat pe afacere sută la sută. Îi
124
răspund. “ Euro. Nu lei. La euro nu există vechi sau
noi. Dar e bine, crede-mă”. Îi întind hârtia. Clape le
zâmbește foarte oficial celor doi. Se ridică cu greu.
Era să și cadă, pentru că el nu știa că picioarele lui
desculțe erau pe măsuța pusă de Carlo, ca să poată
dormi mai bine. Îl prind în ultima clipă. Se redresă.
Le întinde mâna celor doi. Aceștia îi răspund cu
aceeași gravitate. Clape ia hârtia pe care ne-am
conversat și o semnează.
Apoi mi-o întinde și dă să plece.
Eu îl opresc și îi scriu. “Nu pe hârtia asta trebuie
să semnezi. Or să ne dea ei un contract. Făcut de
club”. Clape ia hârtia și scrie. “ah”.
Apoi ne luăm toți la revedere și ne despărțim,
urmând ca de a doua zi la ora 8 a.m. să încep testele
fizice și medicale.
Mai am puțin și împlinesc 46 de ani, acum când
povestesc. Ca o paranteză mică. Am pus cele
două trofee în atelier. Adică medalia de Cupa
Campionilor și Globul de Aur. Am rămas în
contact cu toată echipa dar mai ales cu Ramos,
Casillas, Pepe, Ronaldo, Nadal, Kroos, Messi,
Pique, Dani Alves și Marcelo. Vorbim mereu la
telefon, ne vedem sau mă mai duc eu pe la stadion
la antrenamente, când nu pictez. Nu uit să salut pe
nimeni. Iar la meciuri sunt nelipsit.
Am cunoscut multă lume.
Am jucat tenis cu Nadal si Djokovic. Ei doi contra
mea. În timp ce jucam, Nadal mi-a spus că aș
putea să mă gândesc să intru în ATP. După ce el
și Djokovic mi-au luat primul set, am schimbat
strategia și asta le-a atras atenția.
125
 Serveam cu 1 km/h. Dacă primul serviciu nu era
un as, cel de-al doilea serviciu zbura cu 0,8 km/h.
Am botezat serviciul meu “serviciul levitație”. Prin
urmare, așa aveam tot timpul din lume să pregătesc
atacul decisiv. Am câștigat partida. Apoi am ieșit
la o bere cu ei, timp în care au încercat să mă
convingă să joc tenis profesionist. Nu știu, mă mai
gândesc. M-a cam obosit anul ăsta la Real. Acum
mi-aș dori un an sabatic, să studiez chitara.
Poate, după primele concerte, mă apuc de tenis.

Noi stăm tot în Spania, într-un sat foarte frumos

într-o hacienda, cum spun ei.

Clape e în București, unde are restaurantul lui și

doarme cât e ziua de lungă. Acum mănâncă pe
bune, nu doar în vis.
Și-a botezat restaurantul “Am fost la Madrid o zi”
și are în meniu supă de pui cu fidea și mușchi de
vită argentinian. Miroase permanent a pâine prăjită
și a cafea proaspăt măcinată. Nu are clienți pentru
că, necerând bani, nu oferă motiv de plângeri
sau scandal. Așa că este ocolit de mulți, în afara
prietenilor lui dragi.
Asta este povestea mea la Real Madrid, iar ceea ce
mă separă de ceilalți este că am reușit un lucru pe
care nimeni nu l-a reușit până acum. Să joc la Real
Madrid la 45 de ani și să câștig ce mi-am propus.
Adică libertatea de a fi și de a visa.
Pentru că asta este singura libertate absolută.
Dar nu mă numesc V de Pienso Demasiado.
Ci, simplu, V.
126
127
 în al șaselea rând (detaliu), de mihai vladimir anton

128
Începutul.
Începuturilor!
Un început,
De început.
Din început.

129
 Mă numesc V.

Nu sunt olandez,
nici om de știință.
Nu sunt fotbalist.

130
 Sunt suma gândurilor și dorințelor mele.
Nu am vise decât noaptea.
Noaptea și ziua, imaginația mea funcționează,
regenerându-se permanent și crescând în putere.
Sunt savantul experiențelor pe propria-mi piele.
Nu sunt vinovat de timpul considerat pierdut,
pentru că, în opinia mea, scările valorice impuse de
societate sunt greșite, ceea ce
m-a încurcat în permanență.
Îmi savurez experiențele.
Iată.
Îmi imaginez viața așa.
Un loc care adună artiștii.
Unde loc înseamnă un spațiu temporal,
spiritual, și nu unul geografic.
Asta impune definirea artistului din capul meu.
Deși nu sunt sigur care parte gândește mai mult.
Mâna? Sufletul? Sexul? Urechea? Genunchiul?
Nasul? Inima? Plămânul?
Ce este artistul?
Un om care vede lumea prin filtrul personalității
lui. Nu acceptă decât influențe conforme gândirii
lui. Deci influențele foarte cernute. Artistul aduce
mereu ceva nou. Nu copiază și nu este mediocru.
Asta reduce drastic numărul celor
oficial denumiți artiști.

Artistul nu se integrează.
Nu este mediocru. Repet.

Artistul nu este adaptabil.

Societatea nu creează artiști.
131
 Ei sunt independenți.
Societatea nu creează artistul.
El este independent.

Artistul nu poate fi unilateral inspirat.

Pentru artist, viața e sursă de bucurii și frumusețe.
Și de tristețe.
Sursă de a spune.
Sursă de noapte.
Artistul vede doar ce este de văzut pentru el.
Fiecare artist vede ceva. Altceva.

Artistul apare și dispare, fără să îi fie cuiva dor de

el. Ci doar de lucrările lui. Urăsc cuvântul lucrare.
Sau operă.

Artistul emană. Sau scuipă. Erupe. Sau emite.

Emite. Oamenilor le este dor de emisiile lui.
Energia acestor emisii generează un impact
extraordinar, și durează peste secole fără să își
piardă din putere sau intensitate.

Artistul emite.
Emisia artistului infectează cu lumină întunericul
minților confuze, și le încurcă și mai tare dându-
le falsa impresie că și ei sunt artiști, doar pentru
că au o diplomă atestată de alți falși artiști. Așa
funcționează societatea și cu asta niciun artist nu se
poate bate. Pierde doar dacă îndrăznește cumva să
se gândească la o schimbare în bine.

132
 Artistul este bun din oficiu.
Nativ.
Genetic.
Cum vreți voi.

Artistul poate fi păcălit.

Acceptă și suferă.
Vede răutatea.

Artistul vede răutatea din jur, pentru că are o putere

senzorială fantastică. Oamenii răi sunt detectabili
pentru ochii artistului. Oamenii răi sunt mulți.
Din ce în ce mai mulți. Oamenii răi repetă ciclic
greșelile predecesorilor. Le repetă cu mândrie.
Răutatea poate fi văzută doar de către artist.
Doar el o percepe.

Artistul are constant ochii în lacrimi, fără să știe

dacă sunt lacrimi de bucurie sau de tristețe. Nu îi
este dat să afle. Sunteți liberi să fiți artiști.
E o alegere personală și foarte intimă.
O minte liberă face din om artist.
Om liber nu există pe pământ. Este imposibil. Mă
pot certa cu toți filozofii din lume pe tema asta, și
câștig inutila discuție, tăcând și refuzând polemica.
Însă om care gândește liber poate exista. Și există.
Artistul își face repere umane.
Le așează pe categorii, pentru că, în felul acesta,
răul este mai ușor de evitat.

133
 Așa cum pictorii scriu, scriitorii pictează.
Muzicienii.
Muzica.
Pictura.
Scrisul.
Restul nu mă interesează.

Pentru că ele combinate dau tot ce este frumos.

Ele adunate dau absolut.
Filmele artistice sunt documentare clădite din
scris, muzică și pictură.
Pictură scrisă, pe fond muzical.
Interpretate de oameni plătiți să aducă emoția de tip
standard. Emoția de tip standard este emoția calculată.
Marketingul sufletului uman, așa de adânc
disecat, și în scop mârșav analizat.
Artistul nu are emoția de tip standard.
Are emoția lui.
Este acceptat greu, pentru că sperie și creează
cutremure în sistemul de găzduire a gândului.
Oamenii fac mișto (urât cuvânt) de artist.
I se simt superiori.
Îl înjură.
Îl sperie.
Oamenii sunt simpli și asta
le conferă multă mobilitate mentală.

Artistul e imobil mental.

Libertatea mentală e imobilă.
De asta este așa de puternică.
Oamenii sunt vânători de artiști.

134
 Artistul e vânatul oamenilor.

Asta este cea mai bună definiție.

S-a deschis oficial sezonul de vânat artiști.

Mă numesc V.

135
 fără titlu 1,589 (detaliu), de mihai vladimir anton
136
omul care le citește gândurile

interzis sub 18 ani

137
 Luni de dimineață.

După duminică seară. Tragi de duminică, atât cât

poți, ca să se termine ziua mai încet, însă de fiecare
dată ultima zi a săptămânii se încăpățânează să se
grăbească. Singura zi mai prietenoasă este vinerea,
care, fiind duplicitară săptămânii, dansează cu
relaxarea unei melancolii.
138
Luni. Gest în Ploaie s-a trezit mai greu ca de obicei.
Ceasul interior nu mai vrea să funcționeze. E pus
pe amânare. După câteva imbolduri, se ridică din
pat, trist. Drept. Drept ca o stâncă din piele naturală.
Valurile nu s-au spart încă și nu s-au împrăștiat. Este
fluxul involuntar de dimineață. Gest merge adus spre
față, încercând să lumineze baia. Reușește. Apasă
convins pe un întrerupător. Acesta răspunde prompt.
Becul îi dă un bobârnac în ochi, râzând. Se aude de
sub abajur chicotitul alb.
Gest în Ploaie se apleacă mai tare spre față, în
încercarea de a elibera un zgomot incoerent.
Zgomotul se împrăștie incontrolabil pe lângă vasul
de ceramică albă, de pe perete. Cascada albastră de la
butonul de “gata” face bine.
Își spală dinții și chipul. Apoi își retează firele de pe
față. Se șterge cu materialul atârnat pe o tijă, care stă
mândră pe peretele băii. Stinge lumina, în oftatul trist
al aceluiași bec.
E rândul lui Gest să râdă.
Întrerupătoarele latră ca niște câini. Când tace unul,
începe celălalt. Mai puțin ziua, mai mult noaptea.
Urcă treptele dezbrăcat. Treptele sunt inegale, ceea
ce îl enervează lunea dimineață dar îl bucură vinerea
seară.
Se îmbracă. Își pune chiloții din picioare, tricoul tot
din picioare. Pantalonii, tot din picioare. La ciorapi
se dezechilibrează și cade pe spate, pe salteaua încă
fierbinte.
“Oui”, își spune el în gând, în franceză.
Se ridică și se încălță. Coborî spre bucătărie. Pe scări
se afla o femeie dezbrăcată, care stătea pe un scaun
139
 și cânta la violoncel o bucată dintr-o odă. El o salută
politicos. Ea răspunde fără să întrerupă frumoasele
sunete.
Gest în Ploaie ajunge în bucătărie și bea puțină apă.
Își pregătește cafeaua, care rămâne enigma zilnică.
Cum faci cafeaua perfectă?
Gest aruncă zațul zilei de ieri la gunoi. Ia un filtru
nou. Îl umple cu cafea proaspăt măcinată. Pune
opt lingurițe, la 2 căni de apă. Apasă pe buton și se
așează pe scaunul din fața aparatului care începe să
bolborosească. Mormăie acolo cum că, fac cafea, se
fierbe apa, trece prin fructele măcinate etc. Vorbește
continuu, până când, plictisit că nu îl bagă nimeni în
seamă, se stinge șoptit.
Între timp, Gest se ridică de pe scaun să își
încălzească puțin lapte. Cafeaua aburindă umple
cana și face condens pe pereții ei exteriori. Laptele
deschide culoarea cafelei iar zahărul o sâcâie din
cauza linguriței reci, care o și enervează dar îi și
place. Lingurița gâdilă cana.
Tacticos, Gest pune lingurița pe marginea chiuvetei.
Soarbe din cafea.
- Ce bună e!
În bucătărie e liniște și afară e încă întuneric.
E singur. Se gândește cum să facă să nu se mai
gândească aiurea. Mai ia o gură de cafea, apoi încetul
cu încetul o bea pe toată. Mai bea și puțină apă. După
cea de-a doua țigară, își mai pune puțină cafea.
În zece minute trebuie să plece, ca să nu întârzie la
muncă.
Se uită la ceas dar nu ține minte cât îi arată limbile
obraznice în ciudă.
140
A terminat și cea de-a doua cană cu cafea. Stinge
țigara și lasă cana pe marginea mesei.
Își pune o canadiană maron și un fular albastru. Își
trage și căciula peste urechi, ca să nu îi înghețe, și
iese. Până la metrou merge încet.
Are timp.
Afară era încă întuneric, însă destul de multă agitație.
Gest în Ploaie trecu pe lângă o stație de autobuz,
unde îl surprinde o femeie care este îmbrăcată foarte
subțire pentru așa o iarnă. Se întrebă, fără răspuns,
dacă nu i-o fi frig. Era să alunece pe gheață, furat de
gânduri. Se echilibră în ultimul moment. Merge mai
departe. Intră la metrou, după 5 minute de mers pe
jos prin frig, și își băgă cartela în el de aparat. Trece
neobservat. Dimineața nimeni nu observă nimic. Cam
de pe la vreo zece încolo, lumea începe să vadă ce
este în jurul ei. Până atunci, nimic. Coborî scările.
Spre deosebire de cele din casa lui, aici scările sunt
egale. Plictisitor. Parcă sunt făcute dinadins. Aude
metroul și fuge să îl prindă, însă ușile i se închid în
față. Nu schițează niciun zâmbet. Nicio reacție. Se
dă un pas în spate. Gest se așeză pe un scaun roșu,
în așteptarea următorului metro. Își pune mâinile
încrucișate în sân și încearcă să se facă comod. Trec
așa 2 minute. Apare și metroul.
Se urcă. Se urcă, e aiurea spus, pentru că trenul era la
același nivel cu peronul.
Atenție se închid ușile.
Se așeză pe un scaun din vagon.
Avea de mers o oră până la muncă. Pe scaunele
de vizavi stătea un cuplu. Lângă ei, o bătrână care
se ducea la o piață foarte îndepărtată de locuința
141
 ei, ca să cumpere roșiile cu 20 de bani mai ieftine
decât la piața de lângă casa ei. În dreapta bătrânei,
un scamator care tot scoate porumbei din joben, în
speranța că mai impresionează pe cineva. Însă nimeni
nu îl bagă în seamă.
După vreo 2 stații, cei doi care formează cuplul încep
încet, încet, să se atingă unul pe celălalt. Se pare că
sunt îndrăgostiți.
Ea îi pune mâna pe picior și mimează un omuleț care
îi merge spre împreunarea picioarelor. El zâmbește,
uitându-se la o altă femeie care stă în picioarele goale
și se ține de bară.
Gest era destul de iritat de scamatorul cu porumbeii
lui cu tot, care se găinățează prin metrou, dar nu avea
ce face. Fiecare face ce vrea, se gândi el uitându-se la
ceas. Cuplul avansa odată cu metroul.
Fata îi desfăcuse șlițul iubitului ei iar acesta o
mângâia pe păr. Ea își lasă capul pe spate. Se rezemă
de geamul din ceafă. Prietenul ei o sărută pe o mică
parte din pielea dezvelită de sub maxilar. Eșarfa ei
atârna.
Bătrâna ofta. Avea de mers cu metroul, apoi schimba
cu un tramvai și, finalmente, lua un troleibuz nouă
stații. Dar merita. E foarte bună piața. Plus că este
foarte ieftină. Roșii cu 20 de bani mai ieftine! Ea avea
pensia mică, și nu își permitea luxul pieței de vizavi
de casă. Aia era pentru bogătași. Femeia desculță
începe să fredoneze din gură. Când s-au deschis ușile,
a coborît în ritm de muzică, călcând în proaspătul
spârcâit al unui porumbel. În locul ei se urcă un domn
foarte elegant. Acesta purta un poncho.
“Poate fi turist”, se gândi Gest. Dar ce-o căuta la ora
142
asta în metrou?
Stațiile treceau iar ușile se tot închideau și deschideau
când omul decidea asta. Dansau toți în același ritm
de curbe, zvâcneli opriri și porniri. Un porumbel fu
surprins de pornirea bruscă a trenului și își desfăcu
aripile ca să se echilibreze. Fâlfâie tare dar reușește
să se mențină pe spătarul scaunului. O picătură de
transpirație îi apare pe tâmplă, și văzând că este privit
râde stânjenit. Tinerii îndrăgostiți zâmbesc. Cui nu i
se poate întâmpla asta? Oricui.
Gest stătea calm.
Iubitul fetei se uita la el. Gest își schimbă privirea și
se uită la babă. Baba se uită la porumbel cu nostalgie.
Scoate apoi din buzunar o bucățică de pâine pe care
o face firimituri și le aruncă pe jos. Se vedea că
porumbelul era flămând. Mănâncă tot, apoi mulțumit
își face penajul și își ia zborul exact în șlițul deschis
al bărbatului îndrăgostit, fără ca vreunul dintre cei
doi să observe. Porumbelul mai scoate o dată capul
din pantalonii care îi țin de cald, apoi se retrage să
doarmă puțin după masă. După așa o masă, un somn
e binevenit. În joben era oricum frig și nici nu îl
mângâia nimeni.
Fata îndrăgostită băgă mâna în spatele cuibului
porumbelului. Acesta tresare dar, crezând că visează,
nu reacționează în niciun fel, moment în care ea se
uită întrebător în ochii iubitului ei. El îi răspunde cu
o apăsare ușoară pe unul dintre nasturii ei naturali
de pe piept. Ca un făcut, porumbelul încearcă să își
ia zborul, însă uitând că este în pantaloni țâșnește
umflând materialul într-un mod cu totul și cu totul
dezordonat, haotic. Dădea din aripi frenetic. Se
143
 încălzise foarte tare iar mâna pe care dormise preț de
șapte stații era așa de fină, încât ciocul i se înroșise.
Se îmbujorase pe cioc. Era captiv în pantaloni. Între
pantaloni și chiloți iar o mână din spatele chiloților
interpreta o piesă de teatru necunoscută lui.
Iubitul fetei, care între timp se maturizase și devenise
o femeie în adevăratul sens al cuvântului, se aplecă
spre aceeași nasturi, și îi gustă să vadă din ce sunt
făcuți. Sunt tot din piele, își dădu singur seama. Piele
roz. Roz pal.
Gest se gândi că mai erau câteva stații și ajungea
la muncă. Se uită la îndrăgostiții care încearcau să
elibereze porumbelul. Ea îl alerga prin pantalonii lui
iar el o stimula încercând să comunice cu pasărea prin
prisma celor două virtuozități ale anatomiei umane.
Gest în Ploaie se scărpină pe cap contrariat dar
indiferent în același timp. Trebuia să muncească și
asta nu îi dădea o stare prea bună. Ce bine era acasă.
Își aranjează părul încercând să-și facă o cărare cu
palmele. Apoi se liniștește. Porumbelul scoate capul
din sliț apoi belește ochii. Gest se uită disperat la el.
Acesta îi face un gest cu capul, cum că n-are de ales.
Apoi porumbelul se uită la bătrână. Bătrâna a și uitat
de porumbel. Ea se gândea numai la piață. Și la roșii.
La roșii ieftine. Apoi porumbelul scoate un fel de
guițat și dispare brusc înapoi la căldură.
Gest își verifică din nou ceasul. Atunci când ești
singur și te plictisești sau nu ai ce face, te uiți la
ceas fără să te intereseze cu adevărat. Dar îți justifici
cumva gestul în cap. Mai avea o jumătate de oră până
începea programul. Și trei stații.
Scamatorul se bâlbâie.
144
- Un, un un un un un unde este po po po po po po po
po po po porumbelul meu cel mare și și și și și și fru
fru fru fru fru frumos?
Gest în Ploaie ridică din umeri. Bătrâna nu auzi din
prima pentru că era concentrată pe roșii.
- Do do do do do do doamnă? A a a a a a a a a ați
văzut un porumbel mare și și și și și și fr fru fru fru
fru mos?
- Da, tinere. Este în pantalonii îndrăgostitului.
- O o o o o o… mu mu mu mu mu mu mu mulțumesc.
Scamatorul se ridică apoi de pe scaunul lui și primind
acceptul îndrăgostitului își băgă și el mâna după
porumbel. Acolo, la căldură, a făcut cunoștință cu
femeia îndrăgostită.
- Îmi pare bine, zice ea.
- Să să să să să să rut mâ mâ mâ mâ mâna.
Cei doi și-au dat mâna, apoi au continuat împreună
efortul de a scoate porumbelul. Porumbelul fâlfâie
din penele lui. Îndrăgostitul era ajutor de bază și el.
Îi șoptea porumbelului, prin intermediul pielii roz,
pe unde să o ia spre ieșire. Scamatorul și femeia
încercară să îi facă loc. Unul trăgea, altul împingea.
La următoarea stație, Gest trebuia să coboare.
Iar muncă. Iar colegi enervanți. Iar ședințe. Iar timp
pierdut pe bani puțini. Își aranjă părul, ca și cum nu
era deja aranjat, se mai uită încă o dată la ceas, se
îndreaptă de spinare și, cu un aer serios, se ridică și
așteptă în picioare stația următoare.
Femeia îndrăgostită îl vede și îi zâmbește.
Gest își deschide singur șlitul.
Porumbelul, care parcă simțea valul de aer proaspăt,
ieși brusc din pantalonii îndrăgostitului și intră în
145
 pantalonii lui.
- Ptiu, să nu îl deochi, zise Gest, văzând porumbelul
în scurtul zbor.
Femeia îndrăgostită întrebă:
- Coborâți la prima?
- Da, spune el cu șlițul deschis ștrengărește.
- Vă deranjează porumbelul?
- Un pic.
- Mă puteți ajuta să îl eliberez, vă rog?
Atunci femeia îi șopti ceva îndrăgostitului ei la
ureche, după care, înțelegându-se din priviri cu
scamatorul, băgară toți mâna și încercară să-l scoată.
Metroul ajunsese la stația lui de destinație.
“Atenție, se deschid ușile!”
Se deschid ușile.
Gest în Ploaie iese din vagon cu toți trei după el,
mergând cum merg oamenii. Ceilalți porumbei zburau
în toate părțile.
”Atenție, se închid ușile!”, se aude în spatele micului
grup.
Toți trei, cu mâinile băgate în pantalonii lui după
porumbel, se îndreptau spre un serviciu comun.
Gest ajunse la muncă, și făcu în așa fel încât să poată
sta toți comod pe același scaun de birou, la același
birou.
Nimeni nu observă nici porumbelul, nici cele trei
persoane atașate de porumbel.
Nici pe el nu-l observă nimeni.
Începe o nouă zi de muncă.

146
147
148
 oglinzi

Dedic această povestire fiului meu Amza,

fiicei mele Sonia și dragei mele iubite,
neveste sau soții, Mihaela Anton (Mișa).
Ea este și amanta mea.
Ei sunt cei care mă inspiră și
îmi dau putere în fiecare secundă.
Nici pe Coca nu o pot lăsa nemenționată.
O iubim toți.

149
 S-a trezit.

Oglindă dormise destul de bine. Inutil să mai dau

restul detaliilor despre somn. Se trezise deja. Deci
somnul s-a stins.
S-a stins odată cu deschiderea ochilor.
Viața este împărțită între somn, starea de somn și
trezie.
S-a trezit. Cu o ușoară durere de cap. Care contura
dimineața în jurul cafelei și al primei țigări. Cafeaua
este laxativul. Țigara este momentul de liniște.
Liniștea dinaintei zilei.
Și, cum stătea așa cu țigara în mână și cafeaua la
doar câțiva centimetri de el, a vrut să pună cotul pe
chiuvetă. Dar chiuveta era puțin umedă.
150
Nu știa unde să pună cotul. Avea o nevoie acută să
se sprijine de ceva cu cotul drept. Transpirase în
somn. Transpirase puțin. Tricoul era ușor umed. Era
umezeală rece.
Unde să pună cotul?
A rămas cu cotul în aer. Mâna suspendată îi dădea
sentimentul de pauză. Dar trebuia neapărat să își
sprijine cotul. În liniștea cafelei și a țigării, s-a uitat
de jur împrejur. Cealaltă variantă ar fi fost pervazul
geamului.
S-a uitat în dreapta, în stânga, în sus, în jos, în spate.
A privit rapid în căutarea posibilelor spații din
bucătărie. A zonelor apropiate, pentru că degeaba se
uita departe, căci nu avea cum să pună cotul acolo.
Aproape. Cotul trebuie pus aproape. Aproape de corp.
Aproape de palmă. Undeva aproximativ la jumătatea
distanței dintre gură și țigară sau dintre gură și cafea.
Pervazul geamului rămânea o variantă solidă. Plus
că există și un calorifer acolo. Care este cald. Deci
plăcut. E iarnă afară, dincolo de geam.
Dar poziția asta presupunea să întoarcă scaunul pe
care stătea. Și nu avea chef de așa o mișcare. De ce?
Pentru că asta l-ar fi obligat ca, în timp ce își bea
cafeaua, să se uite spre ușa închisă, care dădea spre
curte. S-a gândit că ușa închisă nu l-ar fi deranjat
așa de tare. Dar, de fapt, nu avea chef să întoarcă
scaunul. Așadar s-a uitat din nou la umeda margine
a chiuvetei. Să pună sau nu cotul? Mai bine nu. Și
atunci pe ce să se sprijine? Dar de ce ar pune cotul
pe ceva? Poziția nefirească a mâinii cu țigara nu era
chiar așa de deranjantă.
A mai tras un fum din țigară. A luat și o gură de cafea.
151
 E bună cafeaua. A lăsat cana pe colțul blatului.
Pe ce să pună cotul?
Și-a înghesuit cotul încet, între picăturile de apă rece.
A așteptat să vadă dacă se va uda cumva pe bluză. Nu
s-a udat. A mai așteptat însă câteva secunde, ca să fie
sigur. Nu, nu se udase. Dar stătea încă stresat. Trebuia
să-și găsească o poziție comodă. Nu trebuie să fie o
poziție încordată. A ridicat cotul. A mai tras un fum
de țigară și a mai băut o gură de cafea. Și-ar fi dorit să
poată fi și relaxat în noua poziție pe care și-o găsise.
Voia să se poată gândi calm la ceva. La gânduri.
Să se gândească la gândurile lui. Își dorea să fie
un revoluționar al mentalităților. Al prejudecăților.
Să răstoarne totul. Să reinventeze ceva. Sau să
inventeze ceva. Sau să descopere ceva. Sau măcar să
întrezărească un nou drum. Când sunt multe urme pe
zăpadă, te simți trist. Unde să mai pui piciorul?
Ce faci?
Ce faci?!
Pui piciorul pe urmele făcute de ceilalți și creezi noi
urme combinând urmele lor. Sau aștepți să ningă iar.
S-a întors și s-a uitat pe geam câteva secunde. S-a
uitat la bradul mare din curte.
E frumos bradul ăsta, s-a gândit în timp ce sufla fum.
Și-a adus aminte de o poezie de-a lui.
Suna așa.
La fluierul piciorului
Doar găuri n-am.
Os.

Pierduse scrierile astea imprimate pe hârtie și

nesalvate nicăieri.
152
Și mai era una.
Mă mint
Și uit
De ce.

Pierduse, sau cel puțin așa credea el, multe scrieri.

Pierduse multe litere. Pierduse multe cuvinte.
Pierduse multe propoziții.

A mai sorbit din cafea puțin. Nu se spălase încă pe

dinți. Trecuse prin baie dar cu alte scopuri fizice, post
somn.

Unde să îmi pun cotul?

Țigara s-a terminat, firesc.
Cafeaua a fost bună.
Să mai beau apă?
Nu acum.
Dar parcă mai merge o cafea.

După cafea.
A intrat rapid la baie, unde și-a luat telefonul cu el. În
mână.
Oglindă s-a așezat pe toaletă.
A stat puțin, zăbovind liniștit.
Din când în când, se încorda firesc.
Telefonul căuta disperat rețeaua.
A ieșit de la baie.
Trebuia aerisită baia.

Lui Oglindă îi place să privească.

S-a uitat atent la timpul care stătea în loc. Nemișcat.
153
 Apoi, brusc, s-a hotărât să meargă la cumpărături.
Înainte de a pleca, a făcut un duș. Sub apa caldă se
gândea la ce avea de făcut și la ce avea de cumpărat.
Ce avea de cumpărat nu știa încă, dar ce avea de făcut
știa. Știi cum. Cauți un drum până te găsește el pe
tine. Și atunci te apucă de tălpi și te lasă să mergi.
Repede.
S-a spălat și pe dinți. S-a dat cu deodorant sub braț.
Ca să miroasă mai frumos. S-a uitat în oglindă să
verifice cum arată.
Când Oglindă se uită în oglindă, se vede infinitul.
S-a uitat apoi în jos. A văzut hainele murdare în care
dormise, și s-a gândit să nu mai dea vina pe haine că
sunt murdare. Nu era vina lor.
A iesit din baie învelit în prosop. A urcat scările
repede. De frig. Frigul din baia umedă era bun amic
cu frigul de pe scările reci. Toata casa era rece din
cauza construcției făcute la repezeală.
Și-a mângâiat Prietena care dormea pe pat cu ochii
deschiși. Adică nu dormea. Stătea oarecum încordată,
pentru că nevasta lui dădea cu aspiratorul și Prietenei
nu îi plăcea asta.
Nevasta lui Oglindă este Oglinda. Oglinda lui
Oglindă. Și invers.
Prietena lui Oglindă este și prietena Oglinzii. Au
salvat-o. Și o iubesc amândoi.
Repede.
S-a îmbrăcat cu haine curate. Îi era frică să nu întârzie
la cumpărături. Dacă iar întârzie, or să se supere toți
oamenii din magazin.
A pupat-o pe Oglinda și a plecat la magazin să facă
cumpărăturile. S-a suit în mașină, și a așteptat cinci
154
minute, până s-a încălzit motorul. În timp ce motorul
se încălzea, au trecut doi oameni pe stradă. Mergeau
pe mijlocul străzii acoperite cu ultimele puteri ale
zăpezii trecute. Murdară zăpadă. Ciudat. Oglindă nu
mai vedea la fel. Nu mai vedea oameni. Nu își putea
explica. Acum vedea cuvinte. Cuvinte și propoziții
sau fraze. Silabe. Depinde de fiecare în parte. Străzile
erau pline de cuvinte. Erau propoziții peste tot. Iar
frazele curgeau. A văzut cuvinte așteptând să ajungă
undeva. În vreo frază, poate. Totul se transformase
brusc. Și l-au surprins schimbările astea noi. L-au
surprins plăcut.
A ajuns la magazin îngrijorat că poate a întârziat. Nu
întârziase. Și-a dat seama de asta când nimeni nu a
comentat intrarea lui în magazin. Bine, s-a gândit. Nu
am întârziat.
A început cumpărăturile calm.
L-a coadă i s-a băgat un cuvânt înainte. Cuvânt care
nu se poate reproduce pe hârtie.
A terminat de cumpărat tot ce era pe listă.
Oglindă a trecut și pe la o casă de pariuri și pe la loto.
A jucat absurd la casa de pariuri, însă mizând puțin,
nu prea contează. La loto a jucat după o schemă
grafică foarte sofisticată. Să vedem ce o ieși.
Revenind la transformarea din imagini a cuvintelor.
Acum el nu mai făcea diferența între copaci, câini,
pisici, oameni, cer, noroi. Toate mergeau împreună.
Nu mai putea separa nimic. Ori asta devine bucurie.
A ajuns înapoi acasă, cu trei sacoșe pline de
cumpărături. Pufuleți, pâine, avocado, zmeură
congelată, biscuiți pentru prietena lor, Haribo, salată
verde, iaurt, zahăr, arpacaș, pește, mușchiuleț de
155
 porc, sirop de tuse și Nurofen, printre altele. Savarine
cumpărase ieri. Și o cărticică despre viața Mariei
Tănase.

Oglinda stătea cu Oglinjoară în camera de sus.

Probabil că îi dădea de mâncare. Sau se jucau.
Oglindă a pus pungile pe masa din bucătărie și s-a
așezat pe canapeaua din sufragerie. Și-a adus aminte
că juca echipa lui, Real Madrid. A pornit televizorul.
Pariase că o să piardă Realul. Pe același bilet mai
pariase că or să piardă și Barcelona și Atletico
Madrid. Cu 3 lei putea câștiga peste 8000 de lei.
Adică de 2800 de ori mai mult. Știa că șansele sunt
mici, însă a încercat. S-a uitat la meci. Din ce vedea
acolo pe stadionul din Spania, biletul lui de la pariuri
se pregătea sumbru să fie aruncat la gunoi. Asta e.
Așteptau, între timp, să vină în vizită surorile.
Sunaseră cu o zi înainte și își anunțaseră vizita.
- Ce vrei să mâncăm astăzi? întrebă Oglinda care
tocmai cobora.
-Nu știu, vedem, a răspuns el.
- Surorile când vin? spuse Oglinda încercând să
stabilească ora mesei.
- Păi cam acum, bifă Oglindă.
- Ai jucat?
- Da, dar nu cred că avem șanse.
- Nu se știe niciodată.
- E greu. Sunt neseriosi ăștia de la Real. Or să câștige.
- Asta e.
- Mâncăm după.
- Da, clar, concluzionă Oglinda.
Tocmai atunci sună telefonul. Erau surorile, care
156
ajunseseră la poarta grădinii. Și, cum ei nu aveau
sonerie, toți cei care îi vizitau trebuiau să sune la
telefon întâi, pentru ca apoi să vină unul dintre ai
casei să deschidă. Nu era prima dată când se întâmpla
așa, și nici ultima. Astfel, fiecare despărțire de
oaspeții se încheia, pe lângă un “te pup” sau “pa”, cu
un “trebuie să vă puneți o sonerie” și răspunsul “Da,
o să punem”.
Oglindă, de data asta, nu a răspuns la telefon, ci și-a
pus geaca și a ieșit să le deschidă.
Vizita nu a fost lungă. Nici scurtă. A fost o vizită de
tranzit, deci medie ca timp. În jur de o oră. O oră
și 10 minute. Timp în care au vorbit despre viață.
Dar, desigur, vedeta întâlnirii a fost, ca de obicei,
Oglinjoară, care s-a speriat de invitați și a început să
plângă.
- Așa reacționează când vede fețe noi, a spus Oglindă.
- De ce te-ai speriat? îl pupă Oglinda pe Oglinjoară.
- S-a speriat de noi, spuse una dintre surori.
Pentru Oglinjoară, fetele aduseseră cadou niște haine.
Apoi au mai vorbit. Apoi am mai vorbit. Pe rând.
Cum se face. Unul vorbește, ceilalți ascultă. Nu
știm cât de interesant este ce spunem, însă avem
convingerea că vorbele țîșnite rezultă în aceeași
părere în capul interlocutorului. Dar, de cele mai
multe ori, nu se întâmplă așa. Noi spunem ceva,
gândindu-ne la un lucru anume, iar cel care se repede
să ne audă înțelege cu totul altceva, gândindu-se
la altceva. La cu totul altceva. Dar, în aparență, ne
înțelegem. Doar în aparență. Pentru că, în esență, nu
ne înțelegem. Simulăm și sperăm.
- Vreți un suc, o apă, o bere?
157
 - Nu, mulțumim!
După câteva minute apare însă, de după perdeaua bej,
Oglinda cu două pahare și un suc de piersici.

Ce vrem?
Ce vrei?
Ce vreau?

- Eu îmi cer scuze, însă o să mă duc să fumez o țigară,

spuse Oglindă.
-Hai fată să plecăm. Hai la botez.
Așa vorbeau ele. Cu “fată“. Așa vorbesc multe fete.
Chiar și băieții vorbesc uneori așa cu fetele. Sau
băieții mai haioși, între ei. Băieții foarte haioși.
Glumeții.

Una dintre surori trebuia să meargă la un botez. Dar

se ducea doar la resturant, căci la biserică nu.

- Stați, nu plecați. Eu mă duc la bucătărie să fumez,

inhală Oglindă.
- Hai că venim și noi.
- Eu îl duc pe Oglinjoară sus în patul lui și cobor
imediat, spuse Oglinda.

La bucătărie au mai vorbit. A coborât de îndată și

Oglinda. Au vorbit toți patru, în timp ce doar Oglindă
fuma, apoi s-au întors în camera de zi. Realul deja
avea 3 - 0. Biletul stătea indiferent pe masă. Se uita
în altă parte, de parcă nici usturoi nu mâncase, nici
gura nu-i puțea. Oglindă s-a uitat la bilet și nu i-a spus
nimic.
158
Către Oglinda.
- Erau buni 8000 de lei acum.
Oglinda a zâmbit.

Au mai vorbit toți patru, apoi surorile s-au hotărât să

plece. Nu de alta, dar întârzia invitata la botez.
Le-a condus Oglindă până la poartă și, după un sincer
“să vă puneți o sonerie”, a închis poarta cu zăvorul și
s-a întors în casă. Era frig. Dar un drum scurt până la
poartă și înapoi e suportabil.

Căcam-aș. Erau buni 8000 de lei.

- Îți dai seama? Dacă Realul pierdea, Atletico pierdea,
cum ne uitam la meciul cu Barcelona?
- Aoleo, înnebuneam, zise Oglindă.
- Ce vrei să mâncăm?
- Mușchiuleț, pește și ce mai avem, sugeră Oglindă.
- Mușchiulețul nu vrei să îl faci tu? întrebă nevasta,
soțul.
- Ba da.
Oglindă a luat mușchiulețul, a turnat ketch-up, a
adăugat cimbru proaspăt, sare, piper, ulei de măsline
și zeama de la o jumătate de lămâie. Totul într-un bol
de metal.
- Ăsta trebuie să stea vreo oră, se gândi Oglindă cu
voce.
- Ok. Ce filme avem azi? Ar fi frumos să avem ceva
filme bune. Azi avem Umbre, nu? avidă Oglinda să
vadă toate filmele.
Noroc că nu îngrașă. Că ea oricum se gândea
mereu că de abia așteaptă să își revină la formele
avute înainte de naștere. Dar nimic nu se compara
159
 cu bucuria de a-l avea, ține în brațe și alăpta pe
Oglinjoară.
Oglindă și-a deschis o bere.
S-a așezat pe canapea.
- Ah, uite, azi e Saving Mr Banks!
Excelent. Oglinda avea la ce să privească.

Timpul se plimba. Toți mergeau la braț cu el.

E gata mușchiulețul.
Oricând, în orice clipă, ar putea fi gătit.
Însă Oglindă s-a gândit așa. Chiar dacă a învățat
reteta de la Jamie și este pentru grătar, “de ce nu aș
încerca să fac mușchiulețul la cuptor?”.
A apăsat pe butonul de scânteie simultan cu învârtirea
butonului pentru gaz. Cuptorul a înțeles aluzia. A
învelit în aluminiu carnea împreună cu marinada.
Le-a pus pe toate într-o tavă și a pornit cronometrul
pentru 55 de minute de arome. De socializare. Aveau
toate motivele să se înțeleagă bine. Chiar dacă el nu
auzea ce vorbeau cimbrul cu piperul și carnea cu
sarea, știa sigur că sufletul petrecerii era lămâia. În
prima fază, lămâia e timidă dar apoi îi trece acreala și
sparge liniștea cu o dulceață de neimaginat. Uleiul de
măsline este un invitat constant, iar el știe asta. Avea
mereu cutia de scrisori plină de invitații. Și căsuța de
email mustește de propuneri. Uleiul de măsline era,
și este, băgat în toate. Așa că nu are nevoie să mai
facă giumbușlucuri prin tavă. Nici glume noi nu mai
trebuie să învețe.
Garnitura de la mansardă. Niște cartofi fierți. Cartofi
roșii.
160
Salata a fost pregătită de Oglinda. Roșie, rodie, salată
verde și castravete. Verde, verde, roșu, roșu.
Să așteptăm.
Cuptorul. Petrecerea din subsol și întrunirea de la
mansardă.

Între timp Oglindă și Oglinda au profitat de secunde

la maximum.

Baia de seară a lui Oglinjoară.

Masa de seară.
Rugăciunile.
Somn.

Cina sau mai bine spus prânzul devenit cină al celor

mari a pornit sincronizat perfect cu filmul. Tom
Hanks a așteptat să se așeze ei la masă, apoi și-a
început demonstrația de talent.
Farfuriile umpleau suprafața tocită a lemnului.
Prietena lor era îngrijorată. Îi plăcea mâncarea și
veghea atentă.

Foarte bun a ieșit mușchiulețul. Salata acrișoară

pocnea.

Oglinda mânca pește. Ei îi place peștele. Mai mult ca

orice altă carne.

Cartofii cu smântână și unt umblau de bezmetici între

mușchiuleț și pește. Începuse un scandal între ei,
încât Oglindă a trebuit să-i mănânce, înainte ca ei să
înceapă să se mănânce între ei.
161
 E frumos filmul.

Între a mesteca și digera, a privi și asculta este o

asemănare.

- Săru’ mâna pentru masă.

- Săru’ mâna pentru masă.
- Săru’ mâna pentru masă, s-a auzit într-o altă limbă.
Prietena voia acum să iasă prin curte. Oglindă
i-a deschis ușa, grăbit să se întoarcă la vizionarea
filmului iar prietena lor a ieșit grăbită la rândul ei să
mai vadă care e situația prin vecini. Ei îi place natura.
Nu este vegetariană dar îi place iarba. Uneori.

Frumos filmul.

Afară e întuneric de mult timp. Se întunecă repede

iarna.

Oglindă se ridică de pe canapea să îi deschidă

prietenei lor, căci aceasta tocmai se întorsese și, având
mâinile înghețate, nu putea să mai apese pe clanță,
drept pentru care se așezase cu spatele spre ușa de la
intrare, privind spre stradă, tăcută.

Genericul e pe ecran.

Oglinda și Oglindă fac câteva comentarii constructive

la adresa filmului și actorilor. Concluzia le-a aparținut
în totalitate.

162
- Cât a fost la Barcelona? a întrebat Oglinda după ce a
revenit de la bucătărie.

Strânseseră masa împreună.

- La asta mă uitam, zice Oglindă, gândindu-se la cei

8034,81 de lei care nu s-au materializat.
- 4 - 0. Pe telefon accesase fcbarcelona.com.

Toți câștigaseră. Real, Atletico și Barcelona.

Rămânea loto.

A început Umbre.

Frumos filmul.

S-a terminat și episodul al cincilea.

Oglinda s-a spălat și, după ce și-a luat noapte bună de

la Oglindă, s-a dus să se culce.
Oglindă a mai stat 15 minute, apoi s-a retras și el.
Acum nu dormeau împreună, pentru că Oglinda îl
supraveghează nonstop pe Oglinjoară. Oglinjoară
mănâncă mult. Și des. Drept pentru care Oglinzii îi
este mai ușor dacă doarme cu el în camera lui.

Oglindă a mai fumat o țigară. Fără să mai bea cafea.

Și-a pus cotul drept pe unul dintre picioare. Pe

stângul. Care era peste dreptul. Cotul peste picior,
peste picior. Ce complicație vehementă. Apoi s-a
răzgândit și a pus cotul pe marginea chiuvetei. A stat
163
 așa câteva fumuri. Apoi a ridicat cotul și l-a suspendat
între câteva gânduri. Și-a dat seama că nu trebuie
neapărat să pui cotul pe ceva. Sau pe cineva. Nu și-a
mai pus cotul pe niciun cuvânt. Și-a dat cuvântul că
nu o să mai pună cotul pe nimeni. Cel puțin atâta timp
cât se gândește.
Nici la loto nu câștigaseră, însă asta aveau să afle abia
a doua zi de dimineață, când își vor verifica numerele,
atent alese după o schemă grafică.
Oglindă a băut puțin sirop de tuse.
A stins lumina din bucătărie.
Prietena lor a urcat și ea.
El și-a pus niște pantaloni în dungi în nuanțe de
albastru și gri și o bluză neagră cu mânecă lungă pe
care scria cu alb ac/dc.
Oglindă a stins lumina, întins pe saltea.
Toată lumea doarme.

E noapte. Bună.

164
165
 ISBN 978-973-0-18703-8

166