Sunteți pe pagina 1din 64

tatuaje postume

1.
Te privesc şi sunt trist:
Cum poţi zâmbi fără motiv?
Îţi mângâi buzele,
Curând îmi retrag degetele instinctiv;
Şi-mi simt inima ca strânsă între curele.
De ce mă autopedepsesc
Să nu-ţi mai văd privirea suavă,
Când doar fotografia ta o mai privesc
Mă întind după o umbră pe perete,
Încerc să o sărut, dar e rece.
Privesc în jur şi nu ştiu unde mă aflu;
Intrând în panică încep să urlu:
Urlu la perete, la fotografie,
De parc-aş face o scenă de gelozie
Şi-ntr-un târziu mă prăbuşesc,
Şi după tot acest spectacol
Realizez că greşesc.

2.
Se legăna
În valul de vânt
Ce se plimba
Peste verdele câmp.
Pletele îi erau spulberate
În toate direcţiile.
Cu gândurile uitate,
Privea în gol
Spre un orizont ce dispărea
După unda distructivă
A bubuiturii precedente.
O simţea cum se propaga
Din aproape în aproape.
Îi simţea puterea
Care se apropia,
Şi fără a clipi
Se dezintegră,
Dispărând dincolo de durere,
Unde nu mai există plăcere.

3.
Trebuie să fiu mort,
Deoarece nu simt că trăiesc.
Nu simt că exist,
Între persoane fără destinaţii,
Care mânate de plăceri filiforme
Se pierd în anonimatul nopţii.
Sunt viu, dar mă simt mort
În interior şi în exterior.
Cu toate că respir,

cristi mirea
Simt cum ceva se pierde
Odată ce expir,
Ceva ce nu se va mai întoarce.
Încerc să mă mişc,
Dar ceva mă împiedică
Să ignor ceea ce nimeni nu vrea să vadă.

4.
Urâte sunteţi toate:
Trecătoare cu pseudotalente,
Sperând să vă observ
Printre multe candidate.
La specialităţi nocturne
Vă gândiţi - dar negaţi
Că vă doriţi străpunse
De inspiraţii spontane.
Zâmbiţi cu neruşinare
Şi în oglinzi vă priviţi
Fără să vă recunoaşteţi
Sub farduri de camuflare
A ceea ce sunteţi,
Păcălind pe toţi
Şi devenind hoţi.

5.
Nu e vorba despre timp.
Despre clipe ce trec în zbor,
Momente pline de euforie
Concentrate în secunde extatice
Sau despre suferinţe
Care se propagă
Spre destinaţii infinite,
Lăsându-ne fără vlagă.
Toate acestea se dezintegrează
Când tragem linie.
Poate e bine ce facem.
Poate nu.
Poate acţionăm necugetat.
Poate nu.
În orice caz,
De un lucru suntem siguri:
Ceea ce facem sau gândim
Se reduce la propria persoană
Cu al cărui trup ne unim
Încercând să supravieţuim
Unei zile mai bune
Sau a unei experienţe mai rele.
Cel mai important lucru
Se reduce la o privire,
Un zâmbet, o vorbă.
Se reduce la ceea ce suntem.
La oameni mulţi şi mărunţi
Care ne naştem şi murim,
Oameni care explodăm
Din coduri genetice

cristi mirea
Şi ne înălţăm,
Încercând să ne lipsim
De alte persoane.
Suntem oameni care rănim
Şi care suntem răniţi,
Dar într-un final
Suntem fericiţi
Că în ciuda greutăţilor,
Trăim.

6.
N-am câştigat nimic.
Absolut nimic.
După o perioadă de izolare
M-am rostogolit între benzi textile
Până ce mumificat de uitare,
Am deschis ochii
Şi am realizat că nu am câştigat
Absolut nimic ofilindu-mă.
Încercam să mă eliberez
Din conservarea egipteană,
Dorind să mă revitalizez,
Dar tot nu am câştigat
Absolut nimic prefăcându-mă fericit.
Ştiam că mă voi împotmoli
De interdicţii nescrise
Şi priviri ucise
De speranţe extracotidiene
Şi îndrăzneli paralele
Lipsite de logici arhaice,
Împletite cu migală
Pentru a fi distruse
De furtuni ideologice
Şi exclamaţii paranoice.
Şi tot nu am câştigat nimic.
Absolut nimic din această luptă.

7.
Mi-e teamă cel mai tare
De lumea ce mă-nconjoară:
Cu viaţa şi cu timpul
Ce zboară ca vântul.
Simt de parcă aş sta pe loc
Când totul în jur se destramă
Şi încerc să mă agăţ
De oricine mă ia în seamă.
Dar cel mai teamă
Mi-e teamă de prăpastia
Ce se instalează între noi,
Ne-având posibilitatea
De a ne cunoaşte
Aşa cum am dori

cristi mirea
Şi cum nu vom zăbovi.

8.
te văd dansând
printre figurine de ceară.
văd cum îţi unduieşti trupul
pe ritmul nebun
ce mă îndeamnă să te doresc
mai mult ca aerul.
mă obligi să vreau să te sărut,
să-ţi mângâi pielea
şi să te privesc.
cum nimic din ceea ce fac
nu te impresionează,
dansezi în continuare
pentru statui decolorate
fără personalitate.

9.
Şi mergeam
Cam de mult
Pe şoseaua de pământ.
Şi cântam
Ceva-ndrăgit
În timp ce mă-ndepărtam.
(dar vroiam să lupt
cu mincinoşii urbani)
Poate uitam
În sfârşit
Dezamăgirile acumulate,
Căci,
Nu mai suportam
În faţă să mi se trântească
Porţile medievale,
Ale gândurilor strajă,
Ce de oameni ignorate
Se destramă… poate.

10.
pe pielea ta
am scris cândva
cu ţurţuri de gheaţă
o epopee despre viaţă.

11.
Vei pleca când va trebui să pleci
Şi voi privi umbra ta
Cum dispare din gândurile mele.
Nu ştiu de ce te doresc.
Nu ştiu de ce mai aştept
Să revii, ca apoi să pleci.

cristi mirea
Dacă pleci, vei lua ceva din mine,
Ceva aşa de preţios,
Care va lipsi până vei reveni.
Şi aştept să înţeleg.
Şi aştept să uit.
Şi aştept să te revăd
În acelaşi decor post-apocaliptic
Care a devenit sufletul meu.
Tot nu ştiu de ce te vreau
Aşa aproape de mine,
Când ştiu că trebuie să pleci
Şi să mă părăseşti.

12.
nu vreau să învăţ
să nu te mai văd,
să nu te mai aud,
să nu te mai simt.

13.
Flori ţâşneau sub tălpile ei
Ce păşeau prin iarba înrourată
A dimineţii cu ceaţă
Ce de restul lumii o ascundea.
O piruetă vaporoasă
Şi începu spectacolul
Pe care şi-l dădea
La fiecare început de zi.
Ameţită de dans
Căzu şi dispăru în iarba
Ce pat de somn îi era.
Pe spate stătea şi cerul săruta,
Cu degetele norii gâdila
Şi ciripitul păsărilor dirija.
Cuibărită în patul de culori şi arome,
De somn se lăsa furată
Când pleoapele grele deveneau
Şi spre visare o călăuzeau
Sau poate din vis o trezeau.

14.
Ai plecat dis-de-dimineaţă
Cu gândurile într-o geantă.
Nu ţi-ai întors privirea,
Şi fără să pierzi o lacrimă
Ai închis uşa în urma ta.
Ai fugit de tot ce te urmărea,
Şi ai ales să te ascunzi în tine,
Renunţând la adăposturi
Şi sfaturi imaculate.

cristi mirea
Tu ştiai mai bine,
Şi nu te-ai lăsat convins
Că ceea ce faci dinadins
Te va distruge,
Iar toate aceste jocuri prosteşti
Cu propriul trai
Nu te ajută, ci doar te rănesc,
Îndepărtându-te de omenesc.
Continui să fugi de propriul trecut,
Sperând că tot ce te-a durut
Se va spulbera în urma ta,
Dar odată te vei opri,
Când epuizat de puteri,
Corpul se va împotrivi
Acestei torturi,
Şi va trebui să confrunţi
Adevărul de care fugi.

15.
La mine strigai,
Gesticulai şi ţipai,
Iar eu, nedumerit te priveam
Fără a înţelege un cuvânt
Din rafala de sunete
Care cu violenţă gura îţi părăsea
Şi asupra mea se năpustea.
Nu ştiam despre ce îmi vorbeai
În acel limbaj pe care
Parcă în acel moment îl inventai
Doar pentru a mă deruta
Sau pentru a mă incita,
Reuşind doar a mă îndepărta
De remuşcări şi învinuiri
Care a nu le înţelege tindeam,
Dar care, în ciuda indiferenţei mele,
A nu le recunoaşte înclinam
Pentru a nu mă confrunta
Cu propriile principii
De a căror fermitate nu mai eram convins.

16.
Toţi păcătoşii
Şi toţi cei înceţoşaţi,
Nu vă ascundeţi
De lumina zilei.
Păşiţi printre monştri
Cu principii implantate
Şi cu vise îngheţate.
Nu vă lăsaţi
Păcăliţi
De falsa lor inocenţă;
Căci nu există
Puritate divină
În cei cu viaţă şi moarte,

cristi mirea
Iar cei cu degetele îndreptate
Spre persoane neajutorate
Să privească în adâncul lor
Înainte să judece.
Poate vor fi surprinşi
De crunta realitate,
Că şi ei sunt doar fiinţe umane
Cu defecte şi păcate.

17.
Vreau ceva: un moment
De care să merite să-mi amintesc
Şi pe care la mine să-l port,
La care să pot apela
Când nu mai există altceva
Ce să-mi dea putere.
Vreau un moment
Lipsit de durere,
Care fără a fi ceva special
Să-mi ofere o scăpare
Spre locul preferat,
Unde, lipsit de sudoare
Şi gânduri umbroase,
Să dorm liniştit,
Înghemuit şi dus
În poziţia de fetus.

18.
Am luat o hotărâre spontană:
Să mă aventurez în jungla urbană
Şi să mă las sedus
De cele mai frumoase citadele
Ce apără suflete
Speriate şi dezorientate,
Care, însetate după intimitate
Se scufundă în propria teamă,
Care, lipsită de plase de siguranţă
Asediază orice speranţă.
Poate voi gâdila
Coarda cu pricina
Şi voi scoate la lumină
Cel mai frumos suflet,
Care pentru o secundă
A fost cu adevărat liber.

19.
iartă-mă că m-am înşelat
şi te-am considerat
o persoană care simte ceva,
care nu se ascunde după scuze minore.
iartă-mă că te-am confundat

cristi mirea
cu cineva care nu întoarce spatele
şi fără a privi în urmă
pleacă ignorându-mi lacrimile.
iartă-mă că am visat
la ceva neexploatat de inima mea
şi că am avut curajul
să mă gândesc la tine.
iartă-mă că nu pot uita
ceea ce odată a însemnat
conţinutul fiecărui gând
ce m-a vizitat şi pe care
acum îl doresc uitat.

20.
Nimic nu mai mişcă.
Nimic nu mai suflă.
(Viaţa pare un stop-cadru
dintr-o operetă
cu patimă interpretată)
S-a terminat cu scuzele.
S-a terminat cu minciunile.
(Furtuna ne ia prin surprindere
şi nu putem crede
că dezastrul pe care l-a provocat,
răni adânci a lăsat)
Nu mai plângem.
Nu mai râdem.
(Acum putem vedea
minciuna ce ne-a înconjurat,
care odată demascată
ne face să uităm inocenţa
unei gândiri virgine)
Numărăm minutele.
Numărăm dezamăgirile.
(Dacă avem noroc
vom pluti ceva timp
pe acest lac uriaş
presărat cu iluzii)
Totul a fost doar un vis.
Totul a fost ucis.
(Poate vom mai povesti
undeva, cândva.
Vom spune că ne mai dorim
ceea ce odată părea real,
iar acum vrem doar să trăim)
Nu mai trăim.
Nu mai murim.

21.
Nu pot dormi
Cât timp, plin de euforie

cristi mirea
Aş dori să sărut cerul.
Voi adormi
Doar dacă voi visa
Ceea ce eu vreau,
Şi mă voi trezi
Când, plictisit de bine,
Îmi va fi dor de o gură de aer
Din realitatea confuză.
Nu mai vreau să dorm,
Deoarece mi-e teamă
Să nu pierd ceva fragil
Ce încet prinde viaţă.
(precum linia de argint lichid
străpunge orizontul
odată cu crăparea zorilor)
Am dormit destul atâţia ani.
M-am ascuns destul în bârlog.
Acum vreau să fiu treaz
Până mă voi plictisi
De realitate şi voi dori
Să visez din nou;
Atunci când îmi va fi iar somn.

22.
Nu ştiu ce urmăreşti
Când spulberi praful
Ce s-a aşezat
Pe o amintire.
Poate ai pierdut
Jocul ce te încânta,
Şi din nevoia ta nebună
De a distruge o speranţă
M-ai regăsit ca pradă.

23.
Eram doi şi stăteam de vorbă
Pe vârful unui deal,
În timp ce harta stelară
Deasupra noastră se rotea
Şi lumina cu întunericul
Multe bătălii a dat.
Stăteam faţă în faţă
Pentru a nu fi conturbaţi
De detalii irelevante,
Dar cu puteri ascunse,
Care ar putea distruge dacă ar vrea
Firul de argint ce s-a instalat
Între noi, cei ce discutăm.
Stăteam pe malul vulcanului
În care fierbe lichidul facerii
Şi râdeam şi plângeam
În timp ce povesteam.

cristi mirea
Aburii infernului ce sub noi clocotea
Îi ignoram în intensa noastră conversaţie,
Căci nu ne era teamă
De ceea ce s-ar putea întâmpla
Dacă picioarele le-am scălda
În licoarea vie cu durere hrănită.
Ne simţeam protejaţi în mica noastră discuţie
De spinii ramurilor
Ce languros se unduiau
Şi de noi se apropiau,
Deoarece nu aveam de ce ne teme,
Noi cei cu sânge în vene,
Lumină în suflet
Şi înţelepciune în minte.

24.
Vreau să mai respir o dată
Din briza proaspătă
Ce-mi aminteşte
De noaptea înfocată
Ce mi-a dereglat simţurile
Şi m-a descătuşat
Din lanţurile
Care mult timp
M-au izolat
De tot ce a însemnat
Dăruire.
Poate doar mi-am imaginat
Valurile de sudoare
Care născute din excitaţie
M-au făcut să uit
Pentru scurt timp cine sunt,
Scufundându-mă în anonimat
Doar pentru a simţi
Că nu degeaba exist
Şi că se poate schimba ceva
Dacă aş accepta
Că nu pot trăi
Aşa cum mi-am propus
Şi că ceea ce voi gândi
E singurul refugiu real
Pentru a deveni sentimental.

25.
aştept
ca cineva să mă îmbrăţişeze
prin surprindere
şi să-mi spună: te doresc.

26.
Cred că-mi amintesc

cristi mirea
De un zâmbet
De mult arhivat.
Dacă mă străduiesc
Voi putea reconstitui surâsul
Ce odată se potrivea perfect
Pe faţa mea,
Dar, cum tot mă lepădam de el,
A devenit doar ceva anatomic,
O activitate succesivă a muşchilor,
Ce apare, când eticheta o cere,
Şi dispare,
Când nimeni nu mă vede.

27.
Precum un copil nou-născut
Mă zbat după prima gură de aer.
La fel de ne-invitat
Mă simt când lumina
Îmi atinge retina.
Şi nu pot aluneca
Mult timp fără a sesiza
Că vorbesc cu gura închisă.
Te ating
Şi nu simt nimic.
Mi-am pierdut simţurile
Pe lungul drum
Care m-a adus acasă,
În locul unde simţurile tactile,
Atât de preţioase odată,
Sunt lipsite de importanţă.
Precum anotimpurile,
Se succed clipele
Care mă îndepărtează
De o amintire
Cu atingeri banale,
Dar reale.
28.
Petrece-ţi cât mai mult timp
Cu persoana care-ţi umple golul.
Nu te lăsa influenţat
De vorbe şi bârfe.
Lipeşte-te de persoana dragă,
Deoarece nu ştii cât timp
Îţi va fii îngăduit
Să simţi căldura altui trup,
Atingerea catifelată a unui sărut
Sau bătaia ritmică a inimii
Care se odihneşte lângă tine.
Îmbrăţişează cât mai poţi
Clipa care îţi asigură confortul
Unei priviri îndelungate
Prin care te scufunzi
În sufletul celeilalte persoane.
Savurează cât mai poţi

cristi mirea
Energia care vă contopeşte.

29.
Mereu vor fi persoane
Care vor trage perdeaua
În faţa ta,
Dar cu zâmbetul pe buze
Va trebui să refuzi
Ceea ce te obligă
Să accepţi.
Te îndepărtezi
De zgomotul străinilor
Care mişună prin jur
Şi te fac să te simţi
Mai părăsit ca oricând,
Atunci când vei descoperi
Că te-ai încuiat
În afara uşii
În spatele căreia
Te ascundeai de obicei.

30.
Aş vrea să pot
Întoarce spatele mizeriei.
Aş vrea să fiu o pană
Ce pluteşte pe o linie de vânt.
Aş vrea să pot alerga
Fără să simt oboseala.
Aş vrea să fiu un om
Ce simte că trăieşte.
Aş vrea să pot mângâia
Sufletul persoanei dorite.
Aş vrea să fiu cel
Ce nu degeaba a existat.
Aş vrea să mă pot odihni
Sub soarele torid.
Aş vrea să fiu nu numai
Cel ce înoată împotriva curentului.
Aş vrea să fiu un copac
Care încremenit urmăreşte viaţa altora.
Aş vrea să mă pot scufunda în adâncuri
Fără să trebuiască să respir.
Aş vrea să fiu piatra
Pe care o culegi şi o colecţionezi.
Aş vrea să fiu călăuza
Rutelor tale nocturne.
Aş vrea să fiu gândul
Ce reapare în mintea ta.

31.
Mă vei urî,

cristi mirea
Când lipsit de prejudecăţi
Mă voi dezbrăca de măşti
Şi voi spune lucrurilor pe nume.
Mă vei urî,
Când pentru întâia oară
Voi fi eu însumi
Şi voi ucide imaginea mea cotidiană.
Mă vei urî,
Când vei realiza
Că te-ai înşelat
Aşa de amarnic în persoana mea.
Mă vei urî
Când vei descoperi
Că sunt mai disperat decât pretind
Şi că puterea pe care o iradiez
Se naşte din teama de a nu mă prăbuşi.
Mă vei urî,
Când vei realiza
Că eu eram tot ce căutai
De atâţia ani.
Mă vei urî,
Deoarece ţi-am răscolit principiile
Şi te-am pus să alegi
Între încătuşare şi libertate sufletească.

32.
nu ar fi mai bine (?)
să nu ne mândrim
cu succesele noastre
care pretindem
că le-am obţinut
pe propriile puteri
când cu toţii ştim
că fără un pic de noroc
nu am fi reuşit
să înfruntăm prădătorii
care se furişează
prin preajma noastră

33.
Câteodată trebuie să mori
Pentru a te renaşte.
E nevoie să ucizi vechi obiceiuri
Pentru a începe ceva nou.
Şi când totul se sfârşeşte,
Ceva imprevizibil se naşte
Şi va schimba total
Ceea ce ai crezut că ştii,
Iar faptul că te-ai înşelat
Când ai văzut că ai abordat
Greşit ceva aşa important,
Vei descoperi că eşti limitat

cristi mirea
La ceea ce ţi se oferă
Şi nu te poţi minţi
Pretinzând că totu-ţi este permis,
Când foarte bine ştii
Că odată se va termina
Cu toată lupta asta
Şi vei dori ceva complet diferit,
Ceva la ce nici nu te-ai gândit
Şi te vei opri să studiezi
Lucrurile simple pe care le vezi.
(pe care înainte le ignorai)

34.
Am crezut că pot schimba ceva.
Am crezut că nu degeaba am luptat.
Dar am uitat
Că sânge îmi curge în vine
Şi că plâng când sufăr.
Am uitat că dincolo de aparenţe
Sunt un om
Cu nevoi şi dorinţe.
Am crezut că pot suporta la nesfârşit
Dureri ce mi-au intersectat calea.
Am crezut că totul va trece
Şi voi fi cruţat de urme.
Dar am uitat
Că de aer am nevoie ca să exist
Şi de creier ca să gândesc.
Am uitat
Că am şi eu limite
Care nu se pot depăşi
Fără a lăsa răni şi cicatrici.
35.
Nu voi înţelege niciodată
Ce s-a întâmplat
Când prezenţa ta
Mi-a scurtcircuitat inima.
M-am crezut în siguranţă
În propria carapace,
Dar m-am înşelat,
Căci m-ai surprins
Într-o ipostază nescontată
Fără garda ridicată.

36.
Acum stai lângă mine.
Taci.
Privim soarele cum apune
Şi parcă auzim
Razele cum ţipă când
După orizont se sparg.
Ne-am îmbrăţişat

cristi mirea
Pentru a încununa evenimentul
Ce tocmai l-am savurat.
Ştiam că totul a fost gândit
Să dăinuie doar o zi,
Şi, încercând să înlătur regrete,
Voi continua să păstrez
În adâncul sufletului
Fragmente din ziua tocmai încheiată,
Ce a schimbat pentru o secundă
O impresie învechită
Cu referire la ceea ce înseamnă
Să se gândească la tine cineva,
Să te atingă de voie
Şi să plece de nevoie,
Lăsându-te singur în întuneric.

37.
Va trebui să pleci
Şi să nu te mai întorci în veci.
Va trebui să vrei
Să nu mai stai cu mâinile în poală
Şi să aştepţi
Ca ceva să se întâmple
Şi să te surprindă.
Deci nu vei mai visa
La lucruri imposibile,
Ci vei dori
Doar ceea ce vei putea primi.

38.
Vă mulţumesc
Pentru situaţiile dificile
Pe care a trebuit să le trăiesc.
Nu am crezut niciodată
Că voi putea transforma durerea
În creativitate vreodată,
Dar m-am salvat,
Şi nu pentru că aşa am dorit,
Ci pentru că nu am avut de ales.
Am plănuit să vegetez
În mijlocul unei existenţe empirice,
Dar subconştientul m-a salvat,
Şi fără să exagerez
Sunt mândru,
Căci am reuşit să nivelez
Câteva din zgârieturile adânci odată,
Care acum par nişte desene
Cu migală tatuate
În inima mea odată decedată,
Ca apoi să renască
Şi să mă surprindă

cristi mirea
Cu o viaţă postumă
Care m-a învăţat
Să am încredere doar în mine
Şi în puterile mele,
Fără a aştepta prea mult
De la cei din jur;
Şi, fără a fi înţeles greşit,
Nu vreau să mă privez
De cei care au respirat puţin
Din groaza în care pluteam;
Dar niciodată nu vor înţelege
Cum e să vrei să nu mai vrei,
Să speri că nu vei mai spera.
Nu vor ştii cum e să vrei
Şi să nu poţi.
Dar acum nu mai vreau
Să cred în poveşti bimilenare,
Deoarece nu există salvare
În cuvinte vechi şi galbene.
Dacă nu eşti destul de puternic
Să descoperi în tine izvorul salvării,
Eşti de compătimit
Şi nu ştii de ce exişti
Printre şabloane teleghidate
De învăţăturile răsfirate la întâmplare,
Pierzându-şi scopul iniţial.
Nu vreau să mă subjug
Unor idealuri biblice,
Care mi-ar îngrădi libertatea sufletească
Şi, fără să realizez,
M-ar plafona la epigrame moraliste
Şi mi-ar împiedica
Setea de a savura din plin
Ceea ce am primit,
Când în urma unor procese biologice
Am ţipat pentru întâia oară,
Şi expus unor factori naturali
Extrem de virgini unei existenţe intrauterine,
Am reuşit să ajung să fiu
O persoană care gândeşte
Şi care vrea să privească
În spatele realităţilor transparente,
Care sunt doar un surogat
Pentru un trai echilibrat,
Ce eclipsează câteodată
Ceea ce este esenţial,
Dar care e total eliminat,
Deoarece există câteodată persoane
Care prin simplitatea lor
Mă fac să descopăr
Că nu sunt singur în această barcă
Ce încearcă să plutească,
Fără a mă lăsa influenţat
De presiunile exterioare,
Şi reuşesc să mă dezvolt

cristi mirea
În subsolul unui înveliş
Special preparat
Pentru lumea care a uitat
Că mai este mult de învăţat.

39.
Îţi priveam faţa perfectă.
Îţi mângâiam cicatricea
Care coboară pe drumul unei lacrimi.
(s-a adâncit de atâta suferinţă
şi aşa va rămâne pe veci
pentru a-ţi reaminti de trecut)
Dispăreai în umbră,
Apoi reveneai şi mă surprindeai
Cu chipul pe care parcă nu l-am văzut
Aşa clar până acum.
Mi-amintesc de ceea ce făceam,
Când singuri ne tăvăleam pe podea
În nopţi îngheţate.
M-am trezit din vis
Doar când ai ales să pleci,
Deoarece ai văzut ce era de văzut.
Eram speriat,
Cu toate că trebuia să realizez
Că nu am fost făcut pentru tine.
Deşi ai luat ceva din mine,
Nu pot fi supărat,
Deoarece mi-ai lăsat
O amintire.

40.
Nu m-am vindecat total
De rănile provocate
De fiarele cu colţi însângeraţi.
Ştiu că îmi dau târcoale
Şi aşteaptă să fac o greşeală
Pentru a mă devora.
Nu ştiu cât timp
Mai pot suporta tortura.
Până la urmă mă voi dărui
Animalelor înfometate
Pentru a încheia odată
Cu jocul acesta obositor
Şi a mă putea odihni
În uriaşul pat,
Care se naşte din nimic
Şi duce la nimic.

41.
Îmi curăţam rănile cotidiene
Când am realizat că am pierdut

cristi mirea
Această luptă inegală
Pe care nu o pot controla
Şi care mi-a dereglat existenţa.
Ştiam că nu vei fi
Persoana care la mine se va gândi
Când din lipsă de preocupare
Te vei plictisi.
Am crezut că, dacă mult timp,
Voi sta neclintit
Cineva se va opri şi va privi
Această statuie, care se oxidează
Sub ploaia ce o dezmiardă.
Nu pot pretinde
Ca lumea ce mă înconjoară
Să se oprească şi să gândească
Dacă nu asta le este preocuparea,
Când seduşi de o revoluţie tehnică
Şi-au construit propria închisoare
Din care nu mai doresc să plece.
Se complac cu iluzii taxate la secundă
Şi se fălesc cu trofee umane
Pe care le-au devorat odată,
Dar care nu mai au nici o importanţă,
Când privaţi de accesorii compensatorii
Vor rămâne goi.

42.
Dacă ai fi ştiut
Că sunt doar o iluzie
A ceea ce odată am fost,
Nu ai fi pierdut nici o privire
În direcţia mea,
Dar ne-cunoscând adevărul
Ai reuşit să menţii în viaţă
Ceea ce aproape transparent
Era pe cale de a se dizolva,
Dar te-ai înşelat,
Deoarece slăbiciunea pe care o ascund
A devenit mai puternică
Şi toate actele de vijelie
Sunt mici partituri
Pe care din obişnuinţă le interpretez.

43.
Îmi voi lăsa capul pe pernă
Şi voi dormi.
Nu voi auzi ceasul deşteptător
Şi nu mă voi clinti
Nici pentru a muri.
Voi stinge luminile
Şi mă voi odihni

cristi mirea
Deoarece, asediat de oboseală,
Puterile îmi părăsesc trupul
Şi nu ştiu cum voi reuşi
Să mă trezesc
Şi să nu mă mai gândesc
La o zi planificată
De la cap la coadă
Cu îndeletniciri ciudate
Care nu-mi oferă nici o satisfacţie.

44.
Asta mi-am dorit din-totdeauna.
Asta şi un pic din altceva.
Dar ce mai contează
Puţină pace interioară
Când există atâtea de descoperit,
Lucruri care înainte erau fotografii
Într-o ilustrată superlucioasă.
Şi toată frumuseţea peisajului
Îşi pierde farmecul
Sub zgomotul
Valurilor înspumate
Care spală nisipurile îmbibate
Cu speranţele trecătorilor.
Fără să realizezi
Înaintezi în apa rece.
Simţi cum lichidul ondulat
Îţi îmbrăţişează trupul tremurând
De frig sau suferinţă
Şi te îndrepţi spre locul
Unde cerul atinge orizontul.
Ce rost are să vezi atâta frumuseţe
Când ştii că nu poţi împărtăşi
Ceea ce simţi cu persoane
Care din anumite motive
Au rămas undeva departe.
Cum poţi explica ceea ce simţi
Când te afli sub cerul inundat
Şi auzi foşnetul valurilor,
Când nici tu nu realizezi
Că e real ceea ce vezi şi auzi.

45.
m-am rătăcit.
salvează-mă!

46.
Nu mai vreau să aştept
Ca soarele să răsară,
Când norii cei groşi
Spre contrariu mă îndeamnă.

cristi mirea
Când nu voi mai clipi,
Ştiu că am poposit
Pe malul greşit al râului
Şi degeaba aş încerca să trec apa,
Ceva nu mă va lăsa
Să mă apropii de locul preferat
Şi mereu mă voi simţi
Ţintuit de privirile animalelor
Care, atrase de aroma morţii
Îmi aşteaptă sfârşitul
Ca să mă mănânce.
Şi nimeni nu mă va privi
Când, devorat de fiare,
Voi fi doar carne şi oase.

47.
o lacrimă
uscată şi sărată
se ascunde
după o speranţă înşelătoare.

48.
Am revenit în casa
Ce odată viaţă ascundea
Şi care ruină devenea,
Cu fiecare fir de iederă
Ce pe pereţi se căţăra.

49.
Era ceva ciudat în aer
Când în apă m-am scufundat.
Fără să dau din braţe
De val m-am lăsat luat.
M-am lăsat violat de curenţii puternici
Care în bucăţi vroiau să mă desfacă.
Nici apa nu m-a vrut,
Căci la suprafaţă m-a scuipat
Şi cât aş clipi, pe mal m-am trezit.
Stăteam pe spate şi la cer priveam,
Când luna mi s-a arătat.
Cu sânge era stropită
Când s-a aventurat pe cerul de smoală topită.

50.
Eu voi fi cel
Care nu te va uita,
Când departe de mine
După altcineva te vei uita.
Eu voi fi cel
Care mereu îşi va dori

cristi mirea
Să ştie cu ce a greşit
Când a îndrăznit.
Eu voi fi cel
Care te va privi
Cu o dorinţă animală
Încătuşată de indiferenţa ta.
Eu voi fi cel
Care mult timp va mai visa
La atingerea care
Pentru scurt timp a existat.
Eu voi fi cel
Care niciodată nu te va dezamăgi
Şi la care vei putea apela
Când aşa vei simţi.
Eu voi fi cel
Care mereu va aştepta
Ca tu să cobori din vis
Şi să mă scoţi din abis.
Eu voi fi cel
Care lipsit de simţul realităţii
Nu va înceta să vrea
Ceea ce nu va avea.

51.
Când sucurile esenţiale
De un lătrat acompaniate,
În noapte se dizolvă,
Ţipătul disperării
Alungă pentru scurt timp
O secundă şocantă.
Deschizi ochii şi îi închizi,
Deoarece nu vezi nimic
Dincolo de bezna minţii
Care face grevă japoneză,
Şi după un scurt triumf
Spre realitate te îndeamnă,
Iar clipele post apocaliptice
Ce au îndulcit clipa
Se aştern peste pacea
Meritată din plin;
Şi nu există scăpare
Pentru cei uitaţi de chin,
Căci cu toţii ne odihnim
După ce am trăit din plin.

52.
Am urlat la culoarea
Care mi-a inundat viaţa
Şi mi-a sufocat-o
În labirintul imprevizibilului.
Cu ochii bandajaţi
Mă strecuram printre morţii cei vii.

cristi mirea
Am pornit să alerg
Când am simţit mirosul
Cărnii în putrefacţie.
Am fugit cu ochii legaţi
Fără să cunosc drumul.
Vroiam să nu mai simt
Nimic din ceea ce îmi doream.
Deci am îngenuncheat.
Iar după ce mi-am dezgolit ochii
Am privit spre singura culoare
Care mult timp mă obseda.

53.
Mă plimbam
Prin frunzele uscate,
Prăfuindu-mi pantofii
În covorul crocant.
Priveam spre porumbeii
Pe care tocmai i-am ucis.
Unii se mai zbăteau
În balta de sânge a morţii.
Spiritele lor răzbunătoare
Roiau în jurul meu,
Ciuruindu-mi mintea
Cu suferinţa vieţii de porumbel.
Mângâiam penele moi,
Când o clarvăzătoare mi-a vorbit
Şi despre un blestem mi-a prezis,
Dar eu am zâmbit
Şi am plecat lovind cu piciorul
În plapuma de frunze moarte
Care acopereau păsările însângerate.

54.
şoseaua pe care ne plimbam
de mult e pustie,
iar vârtejurile de vânt
vor spulbera cenuşa trupului
care, ars după moarte,
nu va mai conta
că îţi putea aparţine.

55.
Aseară m-am îmbătat
Cu o linguriţă de sudoare;
Am gustat din licoarea amară
A unei dezamăgiri spontane,
După care m-am înecat
În plapuma criminală a somnului
Care trebuia să mă ducă
Dincolo de ghimpele
Care în mine s-a înfipt.
Am asistat la distrugerea
Unei fortăreţe imaginare

cristi mirea
Şi am plâns când am realizat
Că tot ce a fost cu trudă clădit
s-a surpat în asfinţit.
Când noaptea cu aromă de scorţişoară
Spre final se îndreaptă,
Mă certam cu stafiile mondene
Despre dezamăgiri cotidiene.
Îmi povesteau despre nimic,
Dar eu am înţeles
Că lucrurile decurg singure,
Şi destul de des
Sunt distruse conexiuni fragile
Care se dărâmă
Precum un castel din cărţi de joc
La cea mai simplă atingere
Înzestrată cu un potenţial enorm de distrugere.

56.
M-am suit pe schela metalică a morţii
Şi am privit spre furnicile umanoide
Care mişună printre pui de mărar,
Ce creşte pe creasta unei stânci.
Un plod cu păr decolorat m-a privit
Şi fără a ezita a spus:
Fluture, fluture
Dracu’ să te scuture,
Apoi m-a lovit cu pumnul
Şi a fugit în ceaţa cu aromă de vanilie.
M-am trezit între boxe argintii
Din care răsunau înjurături versificate
Încât şi membrana difuzorului se crucea
Şi dorea să vomite puţin
Din veninul acumulat în timp.
O curvă cu păr de plastic
Se proptea de zidurile roşii
Şi cerea foc trecătorilor
Care o ignorau sau îi lingeau
Genele false şi arcuite din fabricaţie.
În realitate ea gătea bine
Şi mângâia miei negrii
Învăţa limbajul semnelor
Şi sorta boabe de fasole.

57.
Mă învârteam în cercul perfect
Care începea să mă izoleze
De ceea ce eram cu adevărat.
Am realizat că m-am oprit
De mult timp în mijlocul drumului,
Pe care din anumite motive
L-au părăsit cei cu suflet
Pentru a se alătura celor

cristi mirea
Ce trăiesc în cercuri perfecte
Cu zâmbete şi gânduri perfecte.

58.
Când deschideţi gurile
Ies doar roiuri de viespi.
Când plângeţi,
Lacrimile sunt pline de otravă.
Muşcaţi din mine
Şi apoi scuipaţi carnea.
Folosiţi-mă până nimic
Nu va mai rămâne din mine.
Nimeni nu mai priveşte
La trupul care, nud, se deshidratează.
Nimeni nu mai vrea să scuipe
Pe numele care odată îl urau.
Nimeni nu mă vede
În ciuda luminii care mă înconjoară.
Nimeni nu-mi mai atinge
Pielea însetată după ploaie.
Nimeni nu mai aude
Ţipetele ce răsună din mine.
Dincolo de pereţii de sticlă
Se află mulţimea
Ce mişună şi nu vede
Dincolo de nuanţele monocrome
Ale unei fotocopii nereuşite.

59.
Aştept ca cerul să se despice
Şi ploaia să pice
Pe smoala clocotindă
A gândurilor, fumegânde
În umbra aparenţelor înşelătoare.

60.
Cândva,
Cineva,
Fãrã sã ştie,
S-a cuibãrit
În sufletul meu;
Şi deşi strãin
De provenienţã,
M-a încãlzit
Cu prezenţa sa.

61.
Ce bine era cândva,
Când nu ştiam nimic
Şi nimic nu mă afecta.

cristi mirea
Ce bine era atunci,
Când mă trezeam dimineaţa
Şi nu simţeam suferinţă.
Cea mai frumoasă zi
A fost cea în care am murit
În această lume fantezistă
Şi m-am născut în real,
Deoarece nici o fantezie
Nu atinge puterea
Sentimentelor reale, care,
Deşi de multe ori dureroase,
Îmi demonstrează că trăiesc.
Atunci, când voi muri,
Doar aceste sentimente vor conta
Şi vor spune despre mine ceva:
Dacă a meritat cu adevărat.

62.
Aştept în camera goală
Să se surpe pereţii.
Aştept ca liniştea
Să dea glas singurătăţii.
Vreau ca totul să fie
Aşa cum a mai fost.
Aş vrea să uit tot ce ştiu
Şi să rămân un prost.
Poate atunci va fi mai uşor
Să bat din aripi, să zbor;
Fără teamă de eşec,
Aş face tot ce poftesc,
Şi fără excese de politeţe
Aş avea curajul să fiu:
Sincer.

63.
[S-a rupt o stea
Şi din cer a căzut
Pentru a se destrăma
În pliscul unui vultur.]
Stropii de ploaie
Au luat foc în aer
Când am realizat
Că e mai bine aşa:
Lucrurile să treacă
Şi să rămână doar scrum
Pe fundul unui suflet
Pierdut pe drum,
Mângâiat din când în când
Şi apoi răstignit
Pe garduri ruginite,
De persoane figurante
Cu pretenţii şi mofturi
De persoane foarte importante,
Care în lipsă de preocupare

cristi mirea
Mai distrug din mers
Câteva vieţi irelevante
Pentru colecţia lor impresionantă
De trupuri cu suflet extirpat.

64.
Am aşteptat să mor
Înecat în balta lacrimilor.
Am aşteptat să uit
Că sunt muritor.
Cu braţele larg deschise
Am lăsat liberă trecerea
Spre fortăreaţa sentimentelor,
În ciuda celor ştiute
Despre durere şi suferinţă.

65.
Aş şopti ceva,
La urechea ta.
Ţi-aş vorbi în somn,
Dacă m-ai lăsa.
M-am trezit în noapte
Într-o baltă de sudoare
Visând la tine
Cum mă părăseşti.
M-am dus la fereastră.
Am privit la stradă
Şi am plâns în şoaptă
Când am aflat
Că nu am visat,
Şi că vocile multe
Care în somn le aud
Sunt ecouri vagi
A unor vechi promisiuni.
[cuvinte grele
spuse la întâmplare
se aştern pe rana
de tine provocată]
Am adormit odată
Pentru prea multă vreme,
Iar când m-am trezit
Am aflat că am fost umilit.
Acum, când totul pare uitat,
Încă mai simt focul
Care în mine s-a furişat
Să distrugă totul
Şi să-mi ia ce mi-a mai rămas:
Puţină demnitate,
Un sărut în noapte,
Poate o mângâiere,
Ca o adiere.

66.

cristi mirea
Cineva m-a atins.
Am tresărit,
Deoarece nu mai eram obişnuit
Să simt acest abis
Provocat pe neaşteptate,
Care a ruinat demult
O cetate.
Mângâierea lină
A unui fir de vânt
Mi-a alintat dulceaţa
Unei amintiri scheletice,
Care a ştiut că va pleca,
Şi că eu nu o voi uita.
Am plâns de fericire,
Căci am supravieţuit
Această amintire.
Am rămas puţin dezamăgit
Când am sesizat
Că totul s-a sfârşit
După ce am fost alintat.

67.
mi-am sigilat inima.
am ascuns-o undeva;
acolo o voi uita
şi nimeni nu mă va obliga
să renunţ la ea
căci e doar a mea
şi o voi desigila
când eu voi vrea.

68.
¤
Dacă voi clipi – voi ucide
Încă o atingere goală.
Dacă mă voi ridica
Din patul de cioburi,
Voi zbura spre cer
Pentru a mă arde la Soare
Şi cădea iar pe Pământ.
¤¤
Dacă mă voi trezi,
Voi renunţa la clipă
Şi voi desconsidera evenimentul.
Totul se va sfârşi,
Şi deşi mă asiguri
Că totul va fi bine,
Eu ştiu că voi adormi
Pe patul de cioburi.
¤¤¤
Dacă voi dansa
Într-o ploaie de lumină,
Voi cădea pe podea
Şi voi săruta lemnul
Pentru că există

cristi mirea
Şi nu e doar o iluzie
Aşa cum am crezut.
¤¤¤¤
Dacă voi plânge
Vei simţi briza sărată
Care-mi părăseşte sufletul
Şi te vei întreba
De ce atâta suferinţă?
Te voi îmbrăţişa
Şi-ţi voi spune încet
Că totu-i firesc.
¤¤¤¤¤
Dacă voi muri
Nu vei plânge,
Deoarece nu vei sesiza
Dispariţia unui trup
De mult desufleţit
Care se ascundea în umbră
Pentru a nu deranja
Cu ceva viaţa altora.

69.
Am crezut că voi pieri
Între oameni văruiţi.
M-am complăcut
Cu cei din jur.
Acum nu mi-e teamă
Să fiu cum sunt,
Deoarece am găsit pe cineva
Exact aşa.

70.
Strânge-mă în braţe
Cât poţi de tare.
Ne tăvălim
Pe cioburi mărunte,
Pe un pat de jar fierbinte.
Adormim în balta de sudoare
A cuptorului din beciul sufletului.
Când ne trezim,
Azi nu mai există,
Deoarece mâine
I-a luat locul.
Oboseala eternităţii
Ne străfulgeră mintea
Şi spre lucruri banale
Ne îndreaptă,
Pentru a putea savura
Pentru ultima dată
Ce înseamnă să fii în viaţă
Când tot ce ne înconjoară
Se dezintegrează.

cristi mirea
71.
Am tăcut mult timp.
Am muţit din lipsă de conversaţie.
Îmi mai aminteam
De clinchetul vocii care in minte revenea
Şi semăna cu vocea mea.
Cu paşi mici am ieşit
Din bârlogul minţii.
Cu simptome agorafobice
Am mirosit aerul dimineţii
Al unei străzi deşertice.
M-am oprit în faţa unei vitrine
Şi îmi priveam reflexia.
Plângeam de uimire
Că totul a rămas la fel.
Am rupt frânghiile
Care de scaun m-au imobilizat.
Am reuşit să rostesc
Primul cuvânt vreodată glăsuit.
Trebuie să recunosc
Importanţa evenimentului
Care m-a eliberat din închisoare
Şi m-a lăsat să spun şi să arăt
Că ceea ce port în mine e real.
Odată eliberat
M-am aventurat
În lumea interzisă cândva
De persoana mea.
Nu m-am speriat
De gheaţa subţire pe care alunecam,
Căci am spus şi am arătat
Ceea ce mult timp
În mine am purtat.

72.
hai să ne ascundem
în smoala fierbinte.
hai să fugim
dincolo de umbre,
să ne coasem rănile
în poala ierbii grase
care ne mângâie venele
de mânie sfâşiate.

73.
Nu te aşteptai
Ca totul să se termine.
Mereu te considerai
Persoana care poate distruge
Fără remuşcări

cristi mirea
Şi fără a gândi
Că totul poate reveni
Mai devreme sau mai târziu
Asupra ta,
Precum o avalanşă
Care te acoperă
Sub plapuma incertitudinii
A ceea ce va urma.
Sclav al vanităţii
Trebuie să recunoşti
Că şi tu ai simţit
Gustul amar al înfrângerii.

74.
A rătăcit pe şosea
Timp îndelungat
Când s-a trezit
În micul oraş.
Oamenii îl priveau ciudat
Şi copii îl înconjurau
Pe cel cu ambiţii mesianice
Ce tocmai din mormânt a ieşit
Să spună oamenilor
Că au murit.

75.
Poţi fugi în noapte
Pentru a te ascunde de şoapte.
Te voi găsi mereu
Datorită mirosului negru
Care-ţi părăseşte sufletul
Ce arde în focul crematoriului.
Impulsivă din facere,
Dar timidă şi speriată
Când e nevoie,
Încurci gânduri
Când priveşti sau zâmbeşti.
Dincolo de aparenţe, însă
Se ascunde un copil
Ce plânge şi suferă,
Râde şi se bucură.
Te-ai jucat cu demonii
Şi ai pariat cu îngerii.
Le spuneai că se înşeală
Când te caracterizează,
Deoarece nimeni nu e
Totalmente bun sau rău,
Iar plăcerea izbândei
Asupra solilor de după...
Îţi împrăştie fiinţa
În ceea ce urâm,
Căci de trup

cristi mirea
Pe veci ne despărţim.

76.
Într-o bună zi
Voi dansa sub focuri de artificii
Şi voi savura.
Într-o bună zi
Voi plânge din nou
Ca un nou născut.
Într-o bună zi
Voi avea curajul
Să ating cu adevărat.
Într-o bună zi
Voi realiza că viaţa-i frumoasă:
Păcat că s-a terminat.

77.
Înot în apă tulbure
Şi mă îndepărtez de ţărm,
Plutind dincolo de valuri
Spre ţinta mea secretă
Care se stinge cu disperare
Pe linia orizontului în flăcări.
Înot în apă îngheţată
Pentru a alunga căldura
Care creşte în mine
Şi mă consumă
Cu inutila-i prezenţă.
Înot în apă evaporată
Pentru a atinge îngerii
Care au renunţat
Să se zbată pentru persoana mea
Ce doar insulte le aducea
La indiferenţa lor carnală.

78.
A venit salvatorul sufletelor pierdute
Pentru a se răzbuna
Pe cei indiferenţi.
A venit să înţeleagă
Cu ce a greşit
Când le-a oferit o nouă viaţă.
Curând a priceput
Că se înşelase amarnic
Când a generalizat
Salvarea umanităţii;
A renunţat la acest plan mamut
Lăsând oamenii să aleagă
Între sfânt şi demonic.
(poate a greşit)

cristi mirea
79.
Mumificat –
Stau strajă luptelor imaginare
Care au luat naştere din nimic
Precum vântul.
Expus –
Vreau să arăt trecătorilor
Că totul contează:
Binele sau răul făcut în viaţă.
Mânios –
Îmi arunc privirea
Spre ceea ce a rămas
După un act glorios

80.
pustiu afară
pustiu înăuntru
deşert şi vânt

81.
Ar trebui să fiu fericit,
Complet şi împăcat
Pe propriul meu nor de praf.
Dar nu mă pot opri
Să privesc în jos spre muritori
Şi să tânjesc să fiu din nou
Un suflet fără minte
Într-un trup fără cuvinte,
Care, atunci când se atinge,
Se simte,
Care vorbeşte şi e auzit,
Care doarme şi se trezeşte,
Şi poate uneori e iubit.
Mi-e dor să fiu din nou material
Pentru a savura gustul mierii,
Sau poate aroma salcâmilor în toiul serii.
Acum, deşi complet şi desăvârşit spiritual
Încă mi-e dor de ceva material.

82.
Tot ce contează cu adevărat
Roieşte în jurul flăcării unei lumânări
Care se zbate sub puterea vântului
Pentru a menţine în viaţă
O lumină înşelătoare
Dar atât de necesară
Să arate calea
Celor pierduţi pe drum,
Înfometaţi
După linişte şi pace

cristi mirea
Înainte de moarte.

83.
Aseară am vomitat cuvinte
[deşeuri ale sufletului]
Şi am fost surprins
De puterea situaţiei
Care mi-a smuls lacrimi
Pline de durere
Provocate de adevăruri
Ce până acum m-au orbit,
[fiind ascunse de un maestru iscusit]
Iar toate acele temeri
Ce odată mi-au sfâşiat sufletul,
Au revenit
Pentru a confirma
Că totul se va schimba
Sau va fi
Exact ca în ziua aceea.

84.
Sunt aşa de obosit,
Dar nu pot dormi
Atâta vreme cât caut
Ceva ce nu cunosc,
Dar ce sunt aproape sigur
Că am pierdut,
Când am realizat
Că nu există perfecţiune.
Ştiu că nu voi fi surprins
De ceva ce seamănă cu o minune,
Deoarece, deşi am trecut prin multe,
Nu voi ştii niciodată
Cum să fac faţă
Unor sentimente primare.

85.
acesta este locul
în care am îngenuncheat de atâtea ori
acesta este locul
în care am ştiut că nimeni nu aude
ce rostesc în minte;
nimeni nu aude rugăciunea
care se îndreaptă spre nimeni şi toţi.
acesta este locul
unde am plâns şi am râs,
unde am uitat de mine
şi m-am ascuns de lume.
acesta este locul
unde sunt nimeni şi rege,
unde sunt ceea ce vreau

cristi mirea
sau doar o iluzie.

86.
sigur..., erai aproape să spui
Că te-ai eliberat
De un ghimpe adânc înfipt,
Când te-ai lovit
De bariera imaginară
Ce te obligă
Să-ţi continui existenţa
În colivia sufletelor rănite
Care aproape s-au eliberat,
Dar au fost dezamăgite
În ultimă instanţă
De ceva aşa înşelător
Precum o speranţă.

87.
Teama de soare
M-a ascuns în umbra
Zidurilor acoperite cu iederă
Care m-a ţinut captiv
Pentru a elabora
Ceva inedit la suprafaţă,
Dar disperat la rădăcini.
Cu fiecare clipă ce trecea
Tot mai translucid deveneam;
Fiind la un pas de un haos divin,
Mi-am trimis sufletul în surghiun,
Pentru a nu dispărea
Odată cu trupul,
Ce aproape transparent,
E în căutarea identităţii pierdute,
Pentru a se reunifica curând
Cu un suflet plăpând.

88.
Aş vrea să cad
În golul minţii,
Să mă scufund
Şi să uit să gândesc,
Să plutesc spre situaţii
Cunoscute din auzite
Dar încă neexplorate.
Poate nu mai văd,
Poate am orbit de voie
Şi m-am desensibilizat,
Iar tot binele ce-mi apare
Am început să-l consider firesc
După răul care m-a mâncat,
De parcă ar fi o răsplată

cristi mirea
Şi nu un privilegiu,
Ca după şapte zile de ploaie
Soarele să apară
Şi să mă scoată din refugiu.
Dac-aş putea pentru o secundă
Să uit ce am simţit şi am văzut
M-aş aventura în această tundră
A minciunilor mascate
După zâmbete şi promisiuni,
Dar nu pot deschide
Ceva ce nu mai există
Din teama
De a pierde
Ceva ce nici nu mi-a aparţinut,
Ce nu am vrut niciodată
Să vină şi să mă surprindă.
Poate totul e doar un plan maiestuos
Ce în balanţă pune
Ce e rău şi ce e bine.
După ce m-am familiarizat cu răul,
Deci, nu am ajuns nicăieri
În ciuda drumului parcurs
Ce nu duce la revelaţie
Şi nici la satisfacţie.

89.
Am spus prea mult?
Am spus prea puţin?
Am greşit când m-am trezit
Într-o realitate străină mie?
Am greşit când am ieşit
Şi în mijlocul roiului m-am oprit?
Am uitat cum să articulez
Simple dorinţe,
Şi în ciuda neştiinţei
Am fost subiectul unei sentinţe
Care m-a trimis înapoi
În temniţa decorată
Cu insulte şi suferinţe.
Am atins aerul
Acestui joc final
În care mulţi au trişat,
Şi în care au fost exilaţi
Cei ce au uitat
Că pentru sinceritate
Au fost condamnaţi.

90.
ultima pasăre
a părăsit insula artificială
pe care mi-am clădit
existenţa banală

91.
Arată-mi:

cristi mirea
Nuditatea atingerii;
Căldura vocii;
Dulceaţa îmbrăţişării.
Simte-mi:
Respiraţia fierbinte;
Sărutul înfometat;
Bătaia inimii.
Alungă-mi:
Lacrimi sărate;
Incertitudini betonate;
Temeri înrădăcinate.

92.
Nu pot inspira aerul
Ce alţii îl expiră.
Nu mai pot privi ameninţarea
Care îmi dă târcoale
De fiecare dată când
Am curajul să respir.
Sunt neputincios
Când e vorba să fiu credincios
Şi să nu aştept confirmări
La nişte capricii stupide.
(farse ale inimii)

93.
Aş vrea să uit frigul,
Să nu mai simt
Vântul rece ce-mi biciuieşte obrazul.
Aş vrea să simt căldura
Unei priviri
Care să nu mă condamne,
Ci să mă întrebe
Cum îmi merge.
Aş vrea să mai simt
O atingere necondiţionată
În schimbul palmelor
Primite din partea celor
Care cred că aşa vreau:
Pe străzi să stau.

94.
Ne-am văzut
Prin ploaia de gloanţe
Ce lumina noaptea-nopţilor.
Ne-am atins
Cu pasiunea unei ploi de vară
Şi cu o curiozitate copilărească.
Ne-am pierdut
În groapa comună
A amanţilor anonimi.

cristi mirea
95.
Spintecă-mi pieptul
Şi mângâie-mi inima,
Alint-o cu săruturi
Şi cu atingeri tandre.
Ucide-mi dorinţe sofisticate
Şi biciuieşte-mi gânduri perverse.
Coase-mă la loc
Şi uită-mă.
Pălmuieşte-mă când mă trezeşti
În camera de reanimare,
Şi cu violenţa ta cotidiană
Loveşte-mă între picioare.

96.
M-am rătăcit
În lumea sentimentelor surogate
Care ori sunt prea intense,
Ori lipsesc cu desăvârşire.
Am fost la un pas de împlinire
Când m-am rătăcit
În labirintul cuvintelor nerostite.
Eram în aşteptarea unor confirmări
Care să-mi lumineze faţa
Şi să-mi aducă îmbrăţişări
Simple şi sincere
Arătându-mi că a meritat
Că am existat.

97.
Pentru cei cu inima curată
Ce se-nchină şi se-mbată
Cu cuvinte potrivite
Şi dorinţe strivite.
Pentru cei cu lacrimi dulci
Care acceptă şi îndură
Tot ce-i îneacă în păcură
Încât uită să respire.
Pentru cei creduli
Şi orbiţi de speranţă
Ce zâmbesc când pică
Şi se mulţumesc cu ce primesc.
Pentru voi toţi voi plânge,
Căci mult timp aţi aşteptat
O răsplată
Asemeni luptei dintre David şi Goliath.

98.
Nu contează că stau culcat
Şi privesc stelele.
Nu contează ce eu vreau

cristi mirea
Atâta vreme cât pot să stau
Pe drumul pe care mă aflu
Fără să ştiu dacă merită
Să continui ce am început.
Nu contează dacă stau sau plec
Atâta vreme cât pot atinge
Ceva ce nu mă respinge,
Dar care a uitat
Că odată ce a iertat
S-a schimbat
Şi nu mai contează
Că din viaţă a dezertat.

99.
Cine va plânge
Când gândurile se vor evapora.
Cine va plânge
Când lumea va închide ochii
Şi nu va mai vrea să vadă
Herghelia de cai dezlănţuită galopând
Peste sufletele împachetate
În armură de zale.
Cine va plânge
Când într-o bună zi
Nu va mai fi nimic de zis.

100.
Am lins bulgări de sare,
Am uitat de mine
Când am creat vise
Şi am zâmbit pe furiş
Pentru ca informatorii mondeni
Să nu interpreteze greşit
Această escapadă măruntă
În ceea ce am uitat
Că merită căutat
În lăuntrul fiecăruia
Înainte de a arunca pe foc
Lacrimi cu aromă de busuioc.

101.
Te-ai luptat destul
Cu coşmaruri nocturne
Care exprimă
Violenţe cotidiene,
Înfiripate în existenţa ta
Cu tentă martirică.
Nu ar fi mai uşor
Să întinzi mâna
Şi să accepţi
Căldura celor din jur,

cristi mirea
Decât să înfiorezi lumea
Cu promisiuni înfricoşătoare
Legate de viitorul incert
Cu care ai hotărât
Să intri în luptă
Pentru a-ţi demonstra
Că nu ai nevoie de nimeni
Şi că te vei descurca.
Dar poate ai uitat
Că dispariţia ta în anonimat
Va afecta şi viaţa altora
Care au nevoie
De apropierea ta.

102.
Trebuie să mă odihnesc,
Să mă tăvălesc
În patul moale
Cu cearceafuri de mătase.
Trebuie să simt aroma ploii
Care reflectă umbre luminoase
Pe pereţii imaculaţi.
Trebuie să alung oboseala
Unei zile simple
Care nu m-a impresionat
Ci doar m-a înceţoşat.

103.
Stăteam întins pe spate
Şi priveam tavanul;
Cu pereţii vorbeam
Şi în abisul sufletului cădeam.
Zburam de atâta vreme
Spre sfârşitul prăpăstiei
Încât am uitat
Să dau din braţe
Şi de ceva să mă agăţ
Pentru a mă salva.
Preferam să savurez
Căderea liberă şi confortabilă,
Să simt aerul rece
Cum îmi mângâie corpul
Şi îmi completează sufletul.

104.
Simt
Cum timpul ne fuge,
Precum nisipul
Se strecoară printre degete.
105.

cristi mirea
Sânge demonic
Curge prin vinele
Pământului în putrefacţie
Pe care păşim nestingheriţi;
Fără să anticipăm
Armaghedonul
Care se apropie cu paşi repezi
Pentru a distruge
Speranţe banale
Şi fără implicaţii cruciale
În decursul lucrurilor.
Pământul va crăpa
Şi va înghiţi
Pe cei cu sau fără păcate
Pentru a arăta cu adevărat
Ceea ce oamenii au uitat
Când s-au aventurat
Să-şi depăşească statutul
Ce din naştere l-au căpătat.
Nimeni nu va scăpa
Când viaţa va înceta,
Iar în liniştea nopţii postume
Se vor aduna vocile şi gândurile
Celor smulşi din viaţă
Pentru a discuta sau fabula
Despre ceea ce au avut şi nu au ştiut aprecia
Pe vremea când simţeau şi respirau.
Regretele celor cu voci mute
Nu mai contează
Când se vor stinge
În umbra pământurilor îngrăşate
De atâta carne şi oase.

106.
Hărţuire emoţională
Şi frumuseţi haotice
Se pierd în spatele ţipătului
Care se naşte
Din lacrimi de izolare
Şi sâmburi de creaţie.
Cineva te-a oprit
Şi răspicat ţi-a vorbit
Despre lucruri familiare,
Dar pe care nu le-ai auzit
Cu rezonanţa crucială
Cu care le percepi azi.

107.
M-aţi lăsat să putrezesc
În grădina cu minuni
Fără să-mi spuneţi nimic

cristi mirea
Despre fiarele dresate
Să mă atace.
M-aţi lăsat să fiu surprins
De singurătatea nativă
Care, deşi uitată odată,
Nu a dispărut niciodată,
Ci a hibernat în spatele
Unor momente speciale
Pentru a erupe în final
Şi a-mi demonstra
Că am avut dreptate
Când am realizat
Că niciodată n-am aparţinut
Undeva sau cuiva,
Iar locul unde mă retrăgeam
Pentru a simţi dragostea
S-a dus odată cu ultima stea
Care a căzut în neant
Brăzdând cerul înnorat.
[Am ştiut că niciodată
Nu va mai exista cineva
Care să simtă la fel
Pentru persoana mea]
Un timp am crezut că nu-i aşa,
Dar m-am înşelat,
Şi poate e natural să fie aşa,
Fiecare cu partea sa
Şi fără a ne complica
În detalii infime precum iubirea,
Trebuie să recunosc
Realitatea care nu am vrut
Mult timp să o văd,
Din speranţa de a aparţine
Din nou cuiva
Aşa cum a fost cândva
Când în poala unora mă culcam
Şi visam.

108.
Am pierdut prea mult sânge
Pe drumul pietruit şi plin de obstacole
Care, pe masa de inox rece,
Îmi îngheaţă viaţa în vine.
În faţa completului de judecată
Am fost disecat şi diagnosticat,
Măruntaiele mi-au fost distruse
Şi speranţele extirpate
Deoarece mi-am dorit
Să nu fi murit
În peştera neagră
A îmbrăţişărilor porţionate.

cristi mirea
109.
A trecut ceva vreme
De când s-a spart
Colivia de sticlă
Care reprezenta ultimul refugiu
Înainte de furtună.
Priveai spectacolul
Şi te propteai de pat,
Savurând clipele de teroare
Care cuprindeau oamenii
Ce aşteptau o explicaţie
Pentru nopţile nedormite
Şi crimele sentimentale
Care nu te lasă să te odihneşti,
Deşi oboseala te distruge
Şi în final te înfrânge.

110.
Flăcări au izbucnit
În paradisul măştilor
Ce se sparg pe suprafaţa dură
A sentimentelor reale.
Puteţi lua tot ce a mai rămas
În adâncul meu,
Ştiu că nu e mult
Dar e sufletul meu,
Şi simt cum dispare
În anonimatul pretenţiilor fără număr
A celor ce taie şi spânzură
În această lume,
Fără a căuta să depăşească
Limita nevăzută a spiritului,
Ci dedicându-se haosului
Ce din om se naşte
Şi în om moare.

111.
Am ars gândurile
Care mă îndepărtau
De ceea ce simţeam.
Am vrut ca vântul să se oprească,
Deoarece vorbele-s doar scrum
Ce la cea mai mică atingere
Se împrăştie în gând.
Vroiam să păstrez totul intact
Pentru a nu fii privat
De singurul lucru care contează
Atunci când nu mai pot fi salvat.

cristi mirea
112.
Pe faţa lucie
A oglinzii de cristal a lumii
S-au reflectat toate minciunile
Cu aromă filozofică
Şi peisaje cu copaci falşi.
Aici au apărut şi cei
Ce frumos au minţit
Şi vorbele le-au boit
Pentru a pretinde ceva
Şi a fi altceva.

113.
voalul funerar ce-ţi acoperea ochii
s-a decolorat sub ploaia de lacrimi
ce cale şi-au săpat
în pielea cu aromă de smochin.

114.
simţi
briza proaspătă
ce-ţi revigorează mintea
şi-ţi dezmorţeşte simţurile.
simţi
căldura soarelui
ce-ţi mângâie faţa
şi-ţi eliberează teama
de a zâmbi
şi de a alunga norii
care s-au instalat
în inima ta.

115.
Cu minciuni albe
Mi-ai îndulcit existenţa
Şi acum, când ai amuţit,
Simţi reculul faptelor
Care te făceau să simţi puterea
Care atâţia oameni a parvenit.
Ştii că nu există întoarcere
Spre locul unde totul a început
Cu un zâmbet sincer
Şi cu un strop de fascinaţie
Pentru ca apoi să ne încurcăm
În păienjenişul mofturilor
Care încercau să mascheze
Aceleaşi minciuni albe
Ce ne amăgeau clipele de intimitate
Şi ne betonau imaginea publică,
Dar care ne-au săpat propria groapă,
În final.

cristi mirea
116.
La un pas de sfârşit,
Aştept ca cineva să mă oprească
Să sar în golul ce s-a deschis
Şi spre care toţi m-au împins.
Rostul meu s-a nimicit
Când ultima persoană
Ce de ajutorul meu avea nevoie
M-a părăsit,
Iar câmpurile bogate
Cu migală cultivate,
Au devenit lanuri abandonate
Cu recolte uscate,
Căci mi-am pierdut
Şi ultimul sâmbure de speranţă
Că cineva de mine se agaţă
Când pe drum s-a rătăcit.

117.
Paşii mei se scufundau
În nisipurile mişcătoare
Ce fierbinţi trupul îmi învăluiau
Şi în adâncuri mă înghiţeau.
Am fost şi eu o dată puternic
Şi cu focul mă jucam,
Dar nu a mai rămas nimic
Din acel suflet piroman.
De aversa simţurilor lichide
Am fost surprins
Şi de stropii de ploaie
În adâncul meu am fost mângâiat.
Pentru o clipă am încetat
Din mine să dau
Şi dezamăgit de tot
Am uitat ceea ce eu vreau.

118.
am vrut…
am vrut să…
am vrut să nu…
am vrut să nu mai cad
în plasa de păianjen
a ceea ce simt
când sufletul mi se îneacă
în valurile lacrimilor
ce îndată se evaporă
şi lasă nevăzută
suferinţa interioară
ce o provoacă
lipsa de importanţă

cristi mirea
pe care o are
simpla mea prezenţă.

119.
Mă durea ceva
Acolo unde nu se poate interveni chirurgical,
Iar rana sângera
În ciuda tratamentelor
Cu tentă de placebo
Ce doar agravau suferinţa
Ce din nimic se năştea
Şi rapid se răspândea
În întreaga fiinţă,
Pacea îmi răpea
Şi nopţile mi le distrugea
Cu puterea-i spontană
De a anihila speranţa
Că ceva din ceea ce a existat odată
În inima altora
Îmi aparţinea.

120.
Vreau să intru iar
În raza de acţiune
A convorbirilor în miez de noapte
Şi a vizitelor spontane
Ce mă făceau să simt
Că nu e inutil să respir
Şi că atunci când
Simt panică
Mă pot cufunda
În îmbrăţişarea caldă
Care acum s-a răcit
Şi îmi provoacă insomnii,
Căci nu ştiu cu ce greşesc
Când vreau să fiu iubit.

121.
am surprins o floare cum murea,
cum petalele i s-au desprins
şi au căzut în hău
pentru a sublinia fragilitatea
a ceea ce atât de uşor dispare.

122.
Aroma fructelor în putrefacţie
Îmi amintea de zilele cu soare
Când acestea erau coapte şi zemoase,
La soare se încălzeau,
Pe noi ne ademeneau

cristi mirea
Şi gustul lor să-l simţim doreau,
Cum pe buze se împrăştie
Şi în amintire se pierde,
Deoarece nu despre fructe vorbeam.

123.
era să uit ceea ce simţeam
când la umbră poposeam,
în noapte mă scufundam,
şi stele număram.
au fost clipe de groază,
când dintr-o prostie
am uitat să tac
şi vorbe am rostit
ce o avalanşă din loc au urnit
şi sufletul mi l-au nimicit,
căci din tot acest măcel
am realizat că am greşit.

124.
Ar fi egoist din partea mea
Să spun că în urmă am lăsat
Vechi obiceiuri,
Dar ceva s-a întâmplat
Când am deschis ochii
Şi de prelungiri inutile m-am eliberat
Pentru a reflecta de la distanţă
Asupra situaţiei
Care a ajuns la stadiu de proiect,
Şi care devine o expediţie
Situată între cunoscut şi necunoscut
Cu scopul de a descoperi
Ceva uitat.

125.
Zi de zi
Alerg prin lanul de porumb
Ale cărui frunze lasă dâre purpurii
În pielea mea însetată
După puţină tandreţe.
Zi de zi
Mor puţin
Şi nimeni nu observă
Că ceva din mine
A plecat pe lungul drum
Spre sălaşul tăcerii.
Zi de zi
Îmi doresc
Să pot respira liniştit
Şi să nu mai văd

cristi mirea
Umbre înnobilate cu zâmbete
Dorind să-mi îmbrăţişeze fantasme
Ce dispar subit
Odată ce s-au adeverit.

126.
Ploua cu flăcări
Când îmbrăţişaţi stăteam
Şi nu mai auzeam
Exploziile ce se declanşau
Şi se stingeau
În amintirea celor răpuşi
De schije şi cenuşă.
Ne protejam reciproc
Gândurile încordate
Ce din exterior se lăsau influenţate
Şi spre un adăpost ne îndrumau,
Pentru a nu muri
Sub ploaia de flăcări
Ce leneşă se scurgea
Şi ne mângâia.

127.
Auzeam chemarea nopţii
Care a mă elibera vroia
De funiile transparente
Ce ca o marionetă mă dirijau
Să stau cuminte pitulit,
Să aştept să-mi vină rândul
Să dansez pe melodia funerară
A sentimentelor respinse
Şi cu forţa înăbuşite
De cei ce presară petale
Pe drumul acesta accidentat
Ce nu începe şi nu se termină.
Când zorii se ivesc
Pe cerul cu tentă liliachie,
Aştept să văd razele crepusculare
Ce norii îi străpung
Şi spre somn mă îndeamnă,
Pentru a nu mă ciocni
De respingere şi ură
Din partea celor ce din plictiseală
Îşi mai aleg o victimă
Pe care să o terorizeze,
Ca apoi, răpus de oboseala luptei,
Să cazi pe pământul afânat,
Să te scufunzi în anonimat
Şi să uiţi că odată
Ai fost o fiinţă completă,
Cu minte şi inimă,

cristi mirea
Că ai simţit şi ai fost rănit,
Dar acum totul s-a sfârşit
Căci tot ei au izbândit
Când te-au adus unde au vrut,
Să respingi tot ce e plăcut.
Vei putea vreodată anihila?
Ce ei ţi-au provocat
Şi să fi din nou complet
Pentru a putea adormi
Şi a te trezi liniştit?

128.
Nu mai era nimic de sedus.
După ce ai îmblânzit demoni
Şi ai incendiat inimi,
Te-ai plictisit
Şi în genunchi ai căzut.
Urmărită de vocile din trecut
Ai hotărât că mai trebuie manipulat cineva
Înainte de a dezerta
Din viaţa ta actuală
Pentru a te concentra apoi
Asupra unor persoane cu greutate,
Mai importante şi mai însetate
După curburile tale
Cochet etalate.
Poate ai greşit
Când pe mine m-ai ales ca victimă,
Deoarece de prea multe ori m-am ars
Pentru a mă lăsa păcălit
De o atingere sau o privire.
În final am cedat
Pentru a-ţi face pe plac
Şi am intrat în joc.
Deşi cunoşteam situaţia,
Am fost surprins
De cruzimea cu care
Te-ai aventurat în planul tău
De a-ţi demonstra încă o dată
Că nu ai pierdut
Această abilitate
Care în final te va îndepărta
De singurul lucru pe care nu-l vei avea:
Inima mea.

129.
Aici stau, cu pieptul dezgolit,
Pregătit să fiu executat.
Aştept avalanşa de gloanţe şi acuzaţii
Menite să-mi ucidă trupul şi sufletul.
Orbiţi de o falsă dreptate
Vă compilaţi cu gânduri egoiste

cristi mirea
Pentru a vă proteja
De dureri inutile.
Nu pot citi nimic pe chipul vostru,
Ce ruşinat se ascunde
Pentru a nu dezvălui
Nimic din ceea ce sunteţi cu adevărat,
Pentru a nu arăta vulnerabilitatea,
Furia şi teama
Care vă curmă fiinţa.
M-aţi ales la întâmplare
Să fiu executat
Cu trâmbiţe şi fanfară
Sperând să fiţi cruţaţi
De ceea ce altora le făceaţi.

130.
Asemeni unui animal fără minte
M-ai vânat şi m-ai ucis.
Puţin din mine ai ciugulit
Şi ai lăsat restul vulturilor
Ce lacomi rupeau din mine.
Cumva am evadat din camera
Fără uşi şi fără ferestre,
Şi am fugit desculţ
Peste spini şi cioburi
Pentru a mă elibera
De singurătatea acelei încăperi:
Circulară şi perfectă,
Fără fisuri şi alte defecte
Care ar da dovada
Că oameni au participat
La execuţia sa.

131.
Lanul de grâu verde
Se întindea etern
Într-o noapte de mai
Cu cerul degajat
Şi de fulgere presărat.
În mijlocul acelei imensităţi
Înviate de vântul puternic
Stăteam eu.
Fulgerele îmi atingeau trupul
Şi îmi cutremurau fiinţa.
Tunetele îmi asurzeau urechea
Şi ploaia îmi spăla durerea.
Nu mă puteam sustrage
Acestei purificări naturale
Care îmi demonstra că sunt mic
Şi prezenţa mea în acel loc
Nu însemna nimic

cristi mirea
În faţa naturii dezlănţuite
Ce îşi schimbă doar decorul,
Furia rămânând aceeaşi.

132.
Păşeam pe aleea cu aromă de brad
Şi mă gândeam la ceva familiar,
La ceva ce în mine s-a aşezat
Şi mă făcea să simt
Ceva ce am crezut uitat:
De a aparţine undeva.
Când acest lucru l-am aflat,
Am renăscut spontan
Şi a fost minunat
Să ştiu că a meritat
Să dau din mine tot
Ce atâta vreme am acumulat,
Deoarece am găsit persoane
Care mă fac să mă simt acasă.

133.
Fotografia a pălit
Când am uitat
Lacrimi să alint
Şi cu vântul să dansez.
M-a părăsit,
Aş fi spus,
De nu aş şti mai bine
Că doar a ofilit
Iar locul îl va lua
Alt boboc
Ce răsare din aceeaşi tulpină.

134.
Stăteam mort într-un canal
Şi priveam spre vrabia
Ce cercuri făcea
Şi mereu se rostogolea.
Lângă mine s-a oprit
Şi într-o floare s-a prăbuşit;
În polenu-i dulce s-a tăvălit,
Penele ş-i le-a îmbibat
În ce e mai bun
Şi apoi a plecat
Lăsând floarea moartă,
Folosită şi urâtă,
Care îndată s-a ruşinat
Ce demnitatea i-a fost luată,
Sperând că nimeni nu a privit
Când a fost defăimată
De vrabia ce mută ciripea

cristi mirea
Şi spatele îi întorcea.

135.
Te-ai privit azi în oglindă?
Ţi-ai văzut faţa?
Ai încercat să vezi în tine
Tot ce ascunzi
Şi tot ce încerci să nu fii?
Te-ai privit în suflet astăzi?
Ai recunoscut persoana
Care eşti cu adevărat
Atunci când eşti doar tu
Şi continui să respiri.

136.
mă voi pierde când
te voi pierde.

137.
Începe o nouă zi,
Dar tu nu ştii,
Deoarece ai adormit
Şi nu te-ai trezit câţiva ani.
Ai visat despre lucruri ciudate,
Fără noimă şi fără sens,
Dar care în final
O poveste au ţesut
Şi te-au protejat
De crunta trezire.
Respiraţia mea ai simţit-o
Cum în ceafă îţi sufla.
Braţele mi le-ai simţit
Cum trupul ţi-l îmbrăţişau.
Simţindu-te în siguranţă
Ai adormit din nou.

138.
Dacă te-ai ascuns de lumină
Şi în tine te-ai închis
Pentru a nu fi deranjat
De reprezentanţi ai sectelor
Care eliberare îţi asigură;
Dacă ai căutat adevărul
În ceea ce te înconjoară
Şi ai găsit doar minciună
În zâmbetele false
Ale celor cu pretenţii;
Dacă te-ai simţit captat
De jocul cu pasiunea
Şi ai lăsat jos garda

cristi mirea
Pentru ca cineva
Să-ţi calce în picioare inima;
Te înţeleg că vrei să evadezi
Şi să te eliberezi de cei
Ce otravă au semănat
În inima ta.

139.
Îmi doresc o zi fără ploaie
Şi o noapte cu stele.
Vreau să simt căldura
Care aşa mult doresc
Pielea să mi-o atingă.
Cu soarele m-am jucat
Şi pe nisip m-am întins
Pentru a mă odihni
Şi îndată am adormit.
Valurile m-au trezit,
În albastrul lor cristal m-au chemat
Şi să trăiesc m-au îndemnat.

140.
Delicat, m-am trezit
Sau tocmai am adormit
Dincolo de porţile
La care şacali stau strajă
Şi violează puritatea celor
Ce vor să depăşească
Starea de târâtură
Care singuri şi-au atribuit-o.
Sărută-mi degetele
Care odată au simţit ceva
Înainte de a fi arhivate
Fiindu-le furat scopul
Primit în procesul creării.
Vedeam cum îmi dădeau târcoale
Acele gânduri cu chip de creaturi
Ce noaptea în umbre se ascund
Şi care în ceaţă mişună.
Vedeam cum se apropiau
Şi într-o strâmtoare a sentimentelor
Ca o menghină mă imobilizau,
Oasele mi le zdrobeau
Şi o grămadă de carne în urmă lăsau.

141.
Vreau să simt totul concret.
Vreau să simt că sunt real
Şi nu doar personajul
Unui roman scris de soartă.
Vreau să mă eliberez

cristi mirea
De ceea ce-mi este scris
Şi să mă las surprins
De ceva necunoscut.
Vreau să dorm sub stele
Şi să inspir miresme
Ce nu au mai existat
În viaţa mea.
Vreau să pot renunţa
La eul meu cotidian
Care, puternic,
Loc îşi face în lume,
Şi să fiu cel
Ce sunt doar în preajma
Puţinor persoane;
(disperat şi vulnerabil).

142.
Dulce halucinaţie
Cu aromă de nectar
Şi miros de polen.
Dulce amăgire
Cu dorinţe aşa reale
Şi totuşi fără sens.
Amară trezire
Cu ziduri de piatră
Şi aromă de fiere
Ce mucegai în mine ai plantat,
Să putrezesc m-ai lăsat
Şi apoi ai plecat.

143.
Cine îţi va mângâia părul
Când vântul ţi-l încâlceşte?
Cine îţi va şterge lacrimile
Care din durere au izbucnit?
Cine îţi va asculta poveştile
Ce noaptea le visezi?

Cine te va acoperi
Când în somn te vei descoperi?
Cine se va bucura lângă tine
Când fericirea te cuprinde?
Cine va fi alături de tine
Când te vei împiedica şi vei cădea?
Cine se va bucura
Doar să stea în preajma ta?
Cine va plânge
Când tu vei pleca?

144.
De câteva zile plouă neîncetat

cristi mirea
Şi nu pare să se termine vreodată
Cu acest joc de teroare şi purificare.
De câteva zile cerul plânge
Şi oameni îneacă
În durerea care le curmă sufletul.
Nu pot adormi
În ciuda oboselii care mă cuprinde,
Cât timp aud ploaia
Cum de fereastră se loveşte
Spălând orice în cale îi iese
Şi îndepărtându-mă
De stelele care îmi lipsesc
De când norii deasupra mea
Să poposească au hotărât.

145.
Nu trebuie să privesc
Prin fereastra sufletului
Pentru a şti că furtuna e aproape.
Simt cum norii plumburii se apropie
Şi întunecă cerul, îngheţând viaţa
Celor ce de soare au nevoie
Pentru a exista.
Mereu am senzaţia
Că sunetul pe care-l emit norii,
Când se mişcă şi trăiesc,
E un avertisment
Pentru ceea ce am făcut
Sau poate anunţă doar ploaia
Care cu siguranţă va cădea
Peste pământul crăpat
Ce însetat aşteaptă
Să se îmbete cu apa cerului
(curată sau acidă).

146.
Îmi aminteşti de cineva
Care la mine ţinea.

Îmi aminteşti de cineva


Pe care de mult am cunoscut.
Şi de atunci nu am putut uita.
Îmi aminteşti de cineva
Cu care povesteam toată noaptea.
Îmi aminteşti de cineva
Care cu tine semăna.
Îmi aminteşti de tine.

147.
[când îngerii au auzit ştirile zilei
au plâns şi cerul au inundat
pentru durerea pe care le-o provoca

cristi mirea
ceea ce oamenii făceau]
Mi-ai făcut ceva - spuse ea
În timp ce în braţele lui dansa -
Ceva ce mă face să nu te pot uita,
Să nu mai pot respira,
Să nu mai pot dansa.
Viaţa mi-ai luat
În timp ce eu te visam,
Şi m-ai privat
De aerul proaspăt al dimineţii,
Mireasma dulce a florilor
Şi o îmbrăţişare caldă şi vie.
Mi-ai răpit ceea ce
Mai vroiam să explorez.

148.
Ploua cu sânge
Pe zăpada cu fler
Ce parcă dorea să ascundă
Trupurile moarte
Ce nu cu mult timp în urmă
Râdeau şi trăiau,
Înainte ca gloanţele
Viaţa să le-o ia.
Poate ploua cu struguri
Pe iarba grasă
Pe care oamenii dansau
Şi mustul din fruct scoteau
Pentru a se ademeni apoi
Cu zeama zeilor
Ce doar acest dar
Din eternitatea lor au lăsat
De muritori să fie savurat.

149.
A trecut ceva vreme
De când am murit ultima dată,
Încercând să înot
În marea de noroi
Care nemiloasă
În adâncu-i m-a tras
Şi nu m-a lăsat
Să respir
Aerul proaspăt
De după ploaia
Ce noroiul l-a născut.

150.
Un roşu demonic
Avea rochia ce soarele l-a îmbrăcat
Când pe cer mişuna

cristi mirea
Şi după orizont dispărea
Lăsând în urma sa
Un nor de fum aromat
De scorţişoară şi frunze uscate,
Arse în grămăjoare
Cu grijă adunate
În toamna amintirilor
De tine neglijate.

151.
ar fi trebuit să tac
când soarele se juca
de-a v-aţi ascunselea
printre frunzele copacilor
ar fi trebuit să savurez
frumuseţea acestui spectacol
halucinant şi divin
ar fi trebuit

152.
Daţi foc umbrelor hidoase
Ce viaţa v-o înconjoară.
Incendiaţi pereţi umezi
Cu tapet de mucegai.
Distrugeţi vaze cu amintiri de porţelan
Ce doar durere vă provocau.
Rupeţi draperii de soare arse,
Decolorate şi pătate.
Topiţi gratiile care vă închideau
Între zidurile ce se dărâmau.
Incendiaţi inima ce bătea
Sub un înveliş de ceară.
Şi eliberaţi lumina
Ce în suflet se ascundea.

153.
Mi-e frică să respir,
Deoarece aş putea spulbera
Ceva ce inima mea
Nu ar suporta să nu mai aibă.
Mi-e frică să clipesc,
Deoarece nu aş mai vedea
Ceva fără de care viaţa mea
Ar fi atât de săracă.
Mi-e teamă să mor,
Deoarece mi-ar lipsi
Persoana care îmi umple golul
Care în viaţa mea s-a instalat.

154.

cristi mirea
Timpul s-a oprit
Şi nu mai înţelegeai nimic
Când pentru întâia oară
Lumină ai zărit,
Aer ai respirat
Şi dragoste ai simţit,
Căci printr-o minune,
Te-ai născut
Şi viaţa celor din jur
Pentru totdeauna ai schimbat.

155.
Am adormit,
Şi acest lucru nu e de ajuns
Căci am căzut,
Şi şerpi mi s-au încolăcit
În jurul grumazului
Oprind raţiunea să depăşească
Poarta gândurilor reale
Care au început a se mişca precum atomii.
Am deschis fereastra lumii
Şi surprins am fost
De ceea ce am ignorat
Când păşeam pe drumuri pavate,
Cu ochii larg deschişi,
Dar ascunşi după eşarfa cu aromă de nuci
Ce peste pleoape se prelingea.
Îmi amintesc de vocile celor
Ce mă călăuzeau la început de drum
Sau poate doar treceau pe lângă mine.
Cu timpul vocile s-au evaporat
Şi singur m-au lăsat
Între şoapte manipulate
Care şi-au pierdut originalitatea,
Fiind doar un surogat
Pentru ceea ce însemna odată pace.
Cuvintele care odată le pricepeam
Şi siguranţă îmi confereau,
Au început să se contopească
Cu vorbe de neînţeles mie
Ce parcă dintr-o lume îndepărtată proveneau.
Cu disperare încercam să ascult
Ceea ce mi se explica
În speranţa că voi înţelege
De ce nu mai am privilegiul
Să aud ceea ce atâta plăcere îmi provoca.
‘Nu căuta explicaţii’, îmi spuse cineva
Şi cu pumnul în stomac m-a lovit.
‘Sabotaj!’ am strigat
În timp ce cădeam, fără să ştiu
Dacă vreodată voi atinge capătul
Gropii în care mă scufundam.
Am rupt eşarfa ce mă orbea,

cristi mirea
Şi întuneric am găsit
În acea pace umedă
Acompaniată de zgomotul trenului
Ce se pregătea să vină sau poate pleca.
Dezamăgit de ceea ce am văzut,
Mi-am legat eşarfa peste pleoape
Şi m-am aşezat pe o piatră
În speranţa că vreun trecător
Să mă zărească şi să-mi spună
Dacă m-am rătăcit
Sau doar nu recunoşteam locul
În care mă aflam.
Cineva mi-a atins umărul,
Apoi m-a îmbrăţişat cu putere.
‘Am crezut că nu vei mai veni acasă’
Mi-a şoptit la ureche,
Cu toate că nu scoase o vorbă.
Căldura îmbrăţişării m-a paralizat
Şi am căzut în profunzimea situaţiei
Care mi-a întărit convingerea
Că acasă te simţi unde îţi este inima,
Acolo unde te poţi bucura
De simpla atenţie
Care îţi este acordată.
Cu entuziasm am încercat să conserv
Ceea ce mă împingea să cred
Că nu de prisos respir,
Iar, când mă obişnuisem
Să mă legăn pe ramura copacului vieţii
Cineva a venit şi cu brutalitate a tăiat-o.
‘Sabotaj’ am vrut să strig,
Dar nu mai conta,
Căci nu mai auzeam vocea
Care linişte îmi inspira:
M-a părăsit, la fel ca celelalte voci
Care odată mă îmbrăţişau.
De betonul rece m-am lovit
Dar nu mai percepeam durerea fizică,
Simţeam doar durerea sufletească
Ce izvora din faptul
Că vocea caldă s-a pietrificat
Şi nu mă mai îmbrăţişa,
Considerând că nu e necesar
Să păstreze în timp ceea ce
Pentru mine salvare însemna.
Visul s-a încheiat şi m-am trezit,
Dar golul provocat nu se va cicatriza
Atâta vreme cât voi fi uitat
De vocea care pentru mine ‘acasă’ însemna.

156.
Vreau să pot alunga
durerea ce-mi frânge inima

cristi mirea
şi să mă pot elibera
de cenzuri necesare
pentru a supravieţui
decent şi liniştit
la suprafaţă,
dar nimicit
în profunzime.
Aş vrea să nu mai aud
ecoul propriei mele voci
care-mi răspunde
din peştera singurătăţii
ce a asediat
ceea ce oamenii numesc trup.

157.
mă doare că am existat
şi că prezenţa mea
nu mai poate crea
un zâmbet pe faţa ta

158.
Strigătele ce au curmat
Noaptea cu a ei linişte,
Se ascund în spatele
Unei coji de portocală
Zemoasă, dulce şi stricată
Mucegăită şi puturoasă.

159.
Eu am fost mereu,
Cel ce simţea că situaţia
Poate derapa în orice moment.
Tu priveai totul uşor,
Şi considerai că-mi fac gânduri gratuite
Pentru nişte nimicuri.
Ţi-am spus vreodată
Cât de mult înseamnă pentru mine
Acele puţine clipe
În care te gândeşti la persoana mea.
Poate ţi-am spus toate acestea…
Poate nu ai vrut să le auzi…
Poate le-ai uitat…

160.
Pasiunea s-a sfârşit
Şi inima a încetat să bată,
Când vântul văzduhul a străpuns
Şi cu şuieratu-i copaci a desfrunzit.
Presiunea a dispărut
Şi eliberarea a sosit

cristi mirea
Pentru a descătuşa un suflet
Ce nu dorea acest lucru.

161.
Ştiu că am uitat
Ce înseamnă să crezi în ceva
Ce inocenţă şi pace cere
În sufletul celui ce vrea
Ca tot ce ne înconjoară
Să fi ieşit din peniţa Ta.
Ajută-mă să mă eliberez
De mânia şi egoismul
Care cu ură îmi asediază inima.
Dă-mi puterea să uit
Şi să nu mai văd
Ceea ce ochii au văzut odată.
Fă-mă să pricep
De ce totul se termină
Şi nu mai începe,
Odată ce a existat
Şi într-o anumită măsură
Mie îmi aparţinea.
Nu-Ţi întoarce privirea
De la cel ce sunt,
Ci fă-mă să văd ceea ce vezi Tu;
Să nu mă las dus
De dragoste şi afecţiune,
Ci să devin o marionetă
A lumii materialiste
Care a otrăvit sufletele turmei Tale
Şi a nimicit puritatea a ceea ce
Cu mult timp în urmă
Sentimente însemnau.

162.
O stea a căzut,
Spuse el în timp ce
Pe ea în braţe o strângea.
Pune-ţi o dorinţă,
Spuse ea în timp ce
Capul pe umărul lui îl lăsa.
Nu se va realiza,
Spuse el
Cu dezamăgire în glas.
Dacă renunţi la ea,
Sigur nu se va realiza,
Spuse ea în timp ce
Părul i-l mângâia.
Poate voi risca
Şi-mi voi dori ceva,
Spuse el şi pe spate se culcă.
Bine faci,

cristi mirea
Spuse ea
Şi se culcă alăturea.

163.
Am vrut să las în urmă
Tot ce nu am putut uita,
Dar m-am împotmolit
Într-un moment simplu şi pur
Care nu m-a lăsat să plec.
În acel loc mă aflu acum
Şi încerc să-l părăsesc
Pentru a continua
Ceea ce am început,
Şi a uita
Cum am ajuns în acest loc
Pe care în urmă vreau să-l las.

164.
Alergam prin focul distrugerii
Ce cu încetinitorul se dezlănţuia,
Creştea şi exploda în urma mea.
Schije şi moloz zburau
Cu şuierat în glas pe lângă urechea mea
În timp ce m-am oprit
Şi mintea şi-a revenit din anonimat.
Înlăturând efectul adrenalinei
Am contemplat asupra situaţiei
Ce disperată se năştea în clipa aceea.
Un singur lucru îmi doream
În timp ce încătuşat am stat
Şi explozia am ignorat.
Mi-am dorit să pot conserva
Clipele de fericire
Care aşa repede s-au evaporat
Şi care curând
Amintiri au devenit
Pentru a avea ce povesti
Când viaţa se va risipi
Şi cu toţii vom uita
Că au existat persoane
Care nu vrem
Să ne fie şterse din memorie
Ci să dăinuie
Dincolo de material,
Ascunse într-o cămăruţă
La etajul casei care ne-a fost viaţa
Şi în a cărei curte ne-am jucat,
Am căzut şi am râs,
Am explorat şi am descoperit în final
Detonatorul care a declanşat
Explozia care nemiloasă ne urmărea
Pentru a nimici

cristi mirea
Legăturile cu persoanele
Care ne-au devenit mai dragi
Decât am fi sperat.
Dar nu se mai poate repara
Nimic din focul care în noi arde
Şi în final iese la suprafaţă
Pentru a ne salva sau a ne ucide.

165.
(voi pleca)
Era aceeaşi linişte
Cu care de atâtea ori te-ai luptat,
Sau poate o doreai întru totul
Pentru a nu mai auzi
Comentariile celor din jur.
S-a făcut linişte
Şi ai aflat cum este
Când nimeni nu vrea să afle
Nimic despre persoana ta.
Ţi-a plăcut? Pentru cât timp?
Voi pleca.
Te vei scăpa de persoana mea
Şi de povara care o porţi
Din cauza mea.
Vei fi la fel de liber
Precum ecoul vocii mele
Care nu va mai răsuna
În urechea ta.
Poate acest lucru te va face fericit,
Să nu mai fiu în preajma ta.

166.
Aş putea sta nemişcat
Doar pentru a vedea
Dacă cineva ar observa
Că nu mai respir
Şi nu mai vorbesc.
M-am răzgândit,
Căci am uitat ceva:
Nimeni nu este interesat
Dacă stau sau mă mişc.
Aşa că voi înainta
Cu doi paşi în urma voastră,
Pentru a vedea
Cum vă apropiaţi în faţa mea
Şi nu doriţi să păşiţi
Odată cu mine.

167.
“Am minţit şi am înşelat”
Spuse cel ce tocmai uşa a închis

cristi mirea
Şi pentru totdeauna a plecat.
A deschis uşa, a vorbit şi a plecat,
Lăsându-mă în aceeaşi nebuloasă
În care pluteam de prea multă vreme.
“O poezie de dragoste vreau să-ţi recit”
Spuse din senin şi începu să turuie
Cuvinte fără sens şi greutate
Ce haotic se plimbau prin gura lui
Pentru a le scuipa asupra mea
Şi a mă ameţi cu şiragul de cuvinte
La fel de inteligibile precum sentimentul
Pe care să-l explice doreau.
“Ceea ce simt am încercat să-ţi explic,
dar tu nu ai înţeles ce însemna pentru mine
să dau frâu liber unui sentiment
şi să stric totul, spunând te iubesc”.
Şi-a ridicat pălăria pentru a-mi mulţumi
Că răbdare am avut
Şi poezia i-am ascultat,
Ca apoi pe uşă să iasă.
Deşi străin îmi era
Şi povestea nu-i cunoşteam,
M-a întristat ceea ce a recitat,
Deoarece m-am regăsit
În acele cuvinte fără sens.
Amintiri răzleţe se ivesc acum
Şi nu pot uita străinul care îmi semăna
Şi care simt că parte din mine făcea
Până în momentul în care am hotărât
Să nu mai împartă acelaşi trup
Cu cel ce am devenit între timp.
Eu am fost cel ce odată recita
Şi care vroia să mă atenţioneze
Să nu mai vorbesc când nu sunt întrebat
Dacă vreau să trăiesc
În pacea prefăcută a existenţei,
Ce e mai fragilă decât am crezut
Pe vremea când mă preocupa
Ceea ce am primit din oficiu
De la cei ce simţeau ceva
Poate şi pentru persoana mea.

168.
Când soarele şi luna
Întâlnire şi-au dat
În lumina crepusculară
Care le despărţea existenţa,
Scântei au ţâşnit
În mijlocul liniştii
Asurzite de bubuitura
Impactului celor doi
Care se încolăceau
Şi precum nebunii

cristi mirea
Lumea au cucerit,
Pe care în final
Au eliberat-o,
Căci aşa este corect:
Soarele cu ziua
Şi luna cu noaptea.
Câteodată îşi amintesc
De ceea ce îi lega
În momentul acela
Ce nici noapte, nici zi nu era.

169.
Noaptea s-a încheiat
Şi ştiu că trebuie să plec,
Să plec înainte de a se întâmpla
Ceva ce nu mă va lăsa
Să închid uşa în urma mea.
Trebuie să plec înainte de a mă pietrifica
Şi a-mi pierde raţionamentul.
Deci voi pleca acum
Şi voi uita că am cunoscut acest loc
Pe care mult timp l-am ignorat,
Necunoscând cum este
Când timpul se opreşte
Şi există doar acea secundă eternă
Care se destramă în mii de senzaţii
Care mai de care mai ciudate,
Pentru ca în final, pace să lase
Peste ceea ce am uitat că sunt.

170.
Ca noaptea albastră,
În care la stele priveam
Şi pe malul apei
Discutam despre lucruri mărunte;
Ca noaptea albă,
În care afară am ieşit
Şi cu zăpadă ne-am bătut
Udându-ne până la piele;
Ca noaptea neagră,
În care plin de nervi
La uşa mea ai sunat
Şi te-ai descărcat;
Aşa vreau să-ţi aminteşti de mine.

cristi mirea