În lipsa titlului

Nu cred că pot ajunge mai departe, dar o să încerc. N-o să renunţ acum, când ştiu că
ceilalţi au dobândit o fizionomie, un semn, un rid, ceva ce-i ajută să se diferenţieze între
ei. Sunt mat, chipul îmi e şters de imposibilităţile de a întreprinde cu adevărat o acţiune.
Nici măcar nu exist. Sunt imaginaţia şi memoria unei umbre tangibilă, carnală, aflată în
pericolul de a intra în putrefacţie. Cum aş putea picta, dacă nu am ochi, dacă nu am văzut
niciodată? Singura speranţă de a-mi salva viaţa stă ascunsă în toaleta ridurilor pe care
trebuie să le posed până poimâine dimineaţă. Cineva trebuie să-mi facă portretul, să-mi
dea o formă, un zâmbet, culoare, durere, stres, un herpes şi ... o oglindă. Dar cine este
acea persoană, în ce sac de carne pot găsi sufletul capabil de un asemenea fapt? Ar trebui
să plec din această cameră întunecată, în care liniştea îşi aşterne praful singurătăţii peste
molozul amintirilor mele. Probabil v-am plictisit şi vă inspir foarte multă milă, dar eu nu
vreau asta! N-am avut nici cea mai mică intenţie de a stoarce o lacrimă din izvorul frunţii
dumneavoastră. De ce aş face asta? Credeţi că un ciob sărat stors din ochii
dumneavoastră îmi poate lăsa vreo cicatrice? Aş vrea eu, dar vă înşelaţi amarnic. Nu pot
avea ceva, dacă cer. Trebuie să-l dobândesc în tăcere, să-mi fie oferit fără să-l cer, dar în
acelaşi timp să muncesc pentru acel lucru. Oare cum poţi visa, dacă nu ai ochi pe care să
îi poţi deschide, pentru ca ulterior să îi închizi? Cum te poţi bucura de parfumurile care te
vânează continuu, dacă nu ai un nas cu care le poţi adulmeca?
E ciudat cum unii oamenii îşi închipuie că timpul este un beţiv care spune numai
adevărul, dar care poate fi foarte uşor tras pe sfoară. În momentul în care crezi că ai
păcălit timpul, faci greşeala de a te bucura şi crezi în iluzia că ai câştigat un coltuc de
timp, dar adevărul este că acest preot beţiv care este timpul, te lasă în slujba aşteptării.
Râde de tine, te amăgeşte şi îţi oferă efemeritate inconştientă. Mai am 48 de ore pentru a-
mi salva conţinutul şi pentru a încerca să-l vărs, fie pe o foaie de hârtie, fie pe un petic
rătăcit de piele. Poate nu ştiţi, dar chiar dacă nu văd, nu miros şi nu pot vorbi, mă pricep
de minune la ascultat. Fiind lipsit de aceste organe (ochi, nas, gură) şi binecuvântat cu o
pereche de urechi, m-am concentrat nu numai pe actul de a auzi, de a prelua sunetul din

1
exterior, pentru ca mai apoi să-l descifrez, ci şi pe ascultare. Nu e suficient să auzi pentru
a înţelege. Trebuie să înveţi să asculţi, să ştii să taci, uneori să fi absent pentru a înţelege.
Nu vă mai reţin mult timp, pentru că deja am pierdut 12 ore. 12 ore în care, cred eu,
puteam găsi pe cineva să mă ajute. Se spune că dincolo de intersecţia dintre vis şi
realitate, care este somnul, stă un bărbat de vârsta a doua şi al lui câine, încercând să
pescuiască din memorii câteva litere.
Scuzaţi-mă! Am uitat să mă prezint. Numele meu este... Care este numele meu? Nu posed
nici măcar un nume, o iniţială sau un număr. Poate că ar trebui să îmi daţi dumneavoastră
unul. Limitaţi-mă, vă rog! M-am săturat să alerg la nesfârşit spre nicăieri. Sunt pus în
mişcare doar de incapacitatea mea de a mă defini. Varsă, te rog, paharul imaginaţiei tale
deasupra nimicului care te înconjoară!
De cealaltă parte jocului de cuvinte, Santiago se precipită să găsească un dosar în arhiva
generală a Departamentului viselor. Foile trag de timp legănându-se în aer, tensiunea
creşte pe tâmpla stângă a bărbatului despre care vorbim, acolo unde, aproape de
intersecţia cu coada ochiului, o cicatrice îşi permite să fie inundată de fluiditatea stresului
înconjurător. În colţul din dreapta, raftul al doilea, la rubrica “Despre nimeni, nimic şi
nicăieri”, un colţ roşu se descoperă printre mormanele de celuloză prăfuite, care la prima
vedere ne dau impresia că suntem într-un deşert gri, trage de privirea agentului Santiago,
care mâine va fi un simplu cetăţean, pentru că intenţionează să demisioneze şi îl obligă pe
acesta să îl ia şi să-l ascundă sub paltonul gri care se confundă într-o oarecare măsură cu
epiderma prafului. Ce bine că te-am găsit, spuse Santiago lăsând impresia unei bucurii
profunde. Mai am un singur lucru de făcut, şi după aceea viaţa mea va fi una normală,
fără datorii şi fără remuşcări. Trebuie să recunosc că ce mi s-a întâmplat aseară, mie,
artistului şi agentului Santiago, dar mai presus mie ca om, m-a făcut să realizez în ce
mizerie am trăit până acum. M-am lăsat scufundat de interesele celor de sus într-o groapă
de gunoi ce se vrea a fi societate. Am fost orb când aveam totul în faţă, eram un robot
programat să îndeplinească anumite comenzi până când..., până aseară. Să vă povestesc.
După ce mi-am desăvârşit forţat joggingul zilnic de pe faleză din pricina ploii torenţiale
ce s-a deschis subit, mi-am pus rapid paltonul şi am fugit spre casă. Când am ajuns eram
ud leoarcă. Până şi câinele meu Rex râdea de mine. Aşa că m-am dezbrăcat, mi-am pus
hainele ude la uscat şi am intrat în baie să fac un duş fierbinte. Imediat după duş, am

2
intrat în bucătărie să-mi fac un ceai de lămâie, pe care ulterior l-am îndulcit cu miere.
Bun! Totul era pregătit pentru o delectare cerută de răceala ploii. Mă rog, aproape totul.
Rex se uita la mine cu ochii lui negrii precum întunericul din spatele stelelor, şi lătra
dulce cerându-şi cina binemeritată. I-am pus să mănânce, apoi mi-am luat „Cartea de
nisip” din bibliotecă, ceaiul de pe masa din bucătărie şi am plecat în dormitor pentru a mă
relaxa în fotoliul de lângă fereastră, la un ceai fierbinte însoţit de o lectură pe cinste.
Ceasul indica ora 23:00 când liniştea somnului în care eram adâncit, fusese tulburată de
valurile ciocănitului insistent ce se izbeau de uşa casei mele. Imaginaţi-vă că deabia v-aţi
trezit şi că de 5 minute cineva ciocăne continuu la uşa. La ora aceea ar trebui să aveţi o
mică doză de nervi rezervată celui ce stă de cealaltă parte a uşii. Răspundeţi şi omul fără
faţă vă cere să îi faceţi portretul în 24 de ore. Destinul fizionomiei lui depinde numai şi
numai de dumneavoastră şi de timpul pe care îl aveţi la dispoziţie. Bun, sunteţi de acord
şi hotărâţi să începeţi. Numai că în momentul în care luaţi creionul de pe hârtie, totul
rămâne alb. Încercaţi încă o dată să-i schiţaţi portretul, dar în continuare foaia de hârtie se
încăpăţânează să rămână albă. Totul dispare din momentul în care aţi făcut prima grimasă
din creion. Nici nu începi şi deja ai terminat nimicul. Te gândeşti puţin şi hotărăşti să iei
aparatul de fotografiat şi să-i faci o poză omului fără faţă. Însă, surpriză, poza iese în
totalitate albă. Aţi avut capacitatea de a vă imagina ce mi s-a întâmplat? Am rămas
perplex. Şi de parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns, când am trecut prin faţa oglinzii
de pe hol, pentru a-l conduce pe acest om, dacă într-adevăr îl pot numi aşa, am avut
surpriza de a constata că, deşi era în stânga mea, oglinda nu-l primea. Îi apăream decât
eu. M-am gândit că starea mea o fi de vină, dar acum nu mai sunt aşa sigur.
- Trebuie să mă ajuţi, să-mi dai o formă! Nu cred că acesta este sfârşitul meu.
- Domnule, uite cum stă treaba, nu poţi spune sfârşit când dumneata nu ai un început.
Nici măcar nu ai un nume, un document de identitate, o factură emisă pe numele tău,
nimic.
- Greşit! Am un nume. Numele tău. De aceea am şi apelat la tine.
Santiago împietri. Pentru prima oară de când ciudăţenia de musafir îi deranjă somnul şi îl
rugă să-l ajute, îşi puse în gând următoarea întrebare: de ce tocmai eu? Oare de unde are
numele meu, cum o fi făcut rost de el?

3
- Să zicem că o să te ajut, dar trebuie să îmi dai un detaliu despre tine. Nu contează cât de
mic e, trebuie să fie ceva pe acolo, prin memoria ta. Gândeşte-te puţin!
- Ştii, eu mă pricep de minune să ascult orice şi să asociez ce aud cu ceea ce ştiu. Pare
ciudat, dar puterea imaginaţiei mele este mult mai mare decât cea a unui om obişnuit,
pentru că eu văd lucrurile altfel. Dacă stau bine să mă gândesc ar fi totuşi ceva.
- Ce anume?
- Un vis furat, o rană deschisă în ochiul nopţii şi o copertă roşie.
- Să înţeleg că tu ai venit la mine ştiind că lucrez pentru Departamentul Viselor.
- Sincer, da! Ştiam că lucrezi acolo, că eşti agent şi că ai acces la arhiva generală. Dosarul
roşu trebuie să fie acolo, ascuns pe undeva.
- Crede-mă, lucrez de 20 de ani acolo, şi în arhivă nu sunt decât plicuri gri, în interiorul
cărora stau închise visele. Nu am văzut niciodată ceva de altă culoare în afară de gri în
interiorul arhivei, până şi noi, agenţii suntem gri când ieşim de acolo.
- Ce vrei să spui cu asta?
- Nimic, vroiam să fac o glumă. Suntem gri, murdari de praful care vânează fiecare
picătură de aer curat ce se strecoară printre zidurile troiene al arhivei.
- Mai e ceva... Mda...
- Ce anume?
- Caută la rubrica “Despre nimeni, nimic şi nicăieri”!
- Ce rubrică mai e şi asta? Nu cred că există aşa ceva.
- Caută, te rog!
- O să caut!
- Ne vedem mâine noapte la aceeaşi oră, cu dosarul roşu. Trebuie să plec! O să dau eu de
tine, nu-ţi fă griji!
- Nu e mai simplu să stabilim de acum locaţia?
- Nu! Trebuie să plec. Ei mă caută deja.
Închise ochii, oftă, şi când îşi îndreptă privirea spre interlocutorul său, Santiago observă
că vorbeşte singur. Omul fără chip dispăruse, lăsând în urma lui uşa întredeschisă.
Parfumul ploii recii şi al ierbii ude năpădi întreaga locuinţă a confuzului Santiago, care
rămase în fotoliu gândindu-se la următoarele cuvinte: nimeni, nimic, nicăieri şi ei. Ce or
însemna toate aceste cuvinte, se întrebă. Le-am înghiţit pe grabă şi abia dacă le pot

4
digera. Când spui nimeni, nimic şi nicăieri ar trebui să te gândeşti la singurătate, la
pustiu, la deşert. Dar totuşi intervine acel „ei” care umple toate golurile de dinainte. Ce o
fi vrut să spună? Dar stai! Nu ţi se pare ciudat că deşi nu are gură, omul fară chip pe care
o să-l denumesc pur şi simplu O., a reuşit să poarte un dialog cu mine? Asta după ce am
încercat în zadar să-i schiţez portretul. Ceva s-a întâmplat atunci, în momentul în care am
pus creionul pe foaie i-am atribut glasul.
Noaptea se scurge şi soarele îşi face apariţia deschizând delicat pleoapele norilor iritaţi,
aflaţi la graniţa dintre dintre cele două perioade ale zilei. Evadând din această cameră a
digresiunii pe care am creat-o fără să vreau, doresc să îţi plasez atenţia în prezentul în
care, Santiago tocmai a găsit dosarul roşu, ascuns între pereţii de hârtie şi praf ce
alcătuiesc arhiva, şi acum îl ţine bine ascuns sub paltonul cu care este îmbrăcat. Nu mai
rămâne decât să-şi dea demisia şi să iasă din această clădire, care parcă îi hărţuieşte
conştiinţa, aşa cum un grup de hiene încearcă să înlăture duşmanul din calea hranei. De
aici, de la arhivă, drumul spre ieşire este un pic mai complicat decât cel pe care te-ai
autoinvitat între pereţii instabili de hârtie pregătiţi să se prăbuşească oricând simt ei că
ceva este în neregulă. Trebuie să ştiţi că ieşirea este întotdeauna alta, că uşa caută în
permanenţă alt perete. În încercarea de a găsi ieşirea, oftatul domnului Santiago se
interesectează cu teama violentă aruncată de zgomotul paşilor ce se aud de undeva, de la
intrarea în arhivă. Doi bărbaţi cu alură spartană, îmbrăcaţi în negru dau târcoale arhivei în
încercarea de a găsi ceva. Santiago se adânceşte din ce în ce mai mult în întunericul
arhivei, şi cu subtilitatea unui cameleon îşi acoperă întreg trupul cu foile de hârtie care îi
diminuau spaţiul de a continua călătoria spre sfârşitul ungherului întunecat. Unul din cei
doi bărbaţi se opri brusc şi privi direct spre locul în care Santiago se credea a fi izolat de
lumea exterioară.
- Ce s-a întâmplat A., de ce priveşti spre întuneric? Ştii că ultima oară când ai întors
privirea spre întuneric ai devenit prizonierul lui.
- Ai dreptate Z.! Dar dreptatea ta e mărginită de faptul că prin dăruirea privirii mele
întunericului, am reuşit să întrevăd o parte din adevăr.
- Ce adevăr cauţi tu în întuneric? Întunericul e gol.

5
- Vezi tu Z., de multe ori lumina dansează în spatele întunericului, de cele mai multe ori
un orb nativ vede mai mult într-o zi, decât poatea vedea o persoană binecuvântată cu
darul vederii într-o viaţă întreagă.
- Ce vrei să spui prin toate aceste vorbe?
- Că atunci când, aparent, priveşti spre aşa numitul Nicăieri, păcăleşti realitatea.
- Vrei să spui că tot ce văd în viaţa de zi cu zi este o minciună, că realitatea mă înşeală
pentru că văd doar ce e la suprafaţa ei?
- În mare parte, da!
- Stai că nu mai înţeleg nimic! Ce vină am eu că apele în care ne scaldă realitatea sunt
foarte tulburi? Ce..., nu mai zic nimic, sunt foarte confuz.
- Eşti confuz pentru că întotdeauna vezi lucrurile la fel. Nu ai o modalitate proprie de a
vedea lucrurile aşa cum sunt ele date. Le vezi cum sunt ataşate, puse unele lângă altele,
amestecate. Le accepţi cum vor ele.
- Dar...
- Nici un dar! Să lăsăm filozofia pe altădată. Am venit aici pentru altceva.
Cei doi bărbaţi căutară şi găsiră acel lucru pentru care au fost nevoiţi să intre în arhivă,
după care plecară pe aceeaşi uşă pe care intraseră. Lucru foarte ciudat pentru că, după
cum vă spuneam mai devreme ieşirea trebuie să fie întotdeauna alta. Nu ştiu cât de atent a
fost domnul Santiago la acest detaliu, pentru că discuţia celor două entităţi A. şi Z. despre
întuneric, adevăr şi realitate l-au determinat pe aventurierul nostru să poarte o mică
discuţie cu mantia întunericului în care era adâncit de frica de a fi descoperit. Îmi e
teamă, îmi este atât de teamă să mă mai ridic şi să plec de aici, spuse Santiago. Venind
parcă de nicăieri o voce, parcă interioară, îi spuse: Omule, nu-ţi fie teamă, întunericul de
aici nu e mai adânc decât întunericul ce se scaldă înăuntrul corpului tău. Sunt două bezne
ce alcătuiesc un fruct hibernal, două bezne separate de o coajă epidermică. Pun pariu că
nu te-ai gândit niciodată la asta, dar mereu transporţi întunericul din tine dintr-un loc în
altul şi nu te temi, pentru că îl accepţi prin inconştienţă.
Santiago se ridică şi încercă să găsească ieşirea, pe care după un efort deloc neconfortabil
reuşi să o găsească. Ieşirea era în spatele raftului de argint, despre cărui existenţă eroul
nostru nu ştia nimic, şi pe care stăteau gravate următoarele litere A, E, H, L, P, aflate într-
o continuă mişcare. Şi de parcă totul nu ar fi fost îndeajuns de ciudat, raftul era plin cu

6
hârtii roşii. În fine, Santiago luă pe grabă un teanc de hârtii din acest raft, pe care le
alătură dosarului roşu de sub paltonul prăfuit, îşi aprinse ţigara, trase cinci fumuri, după
care o aruncă peste întreg mormanul de hârti ce alcătuiau arhiva şi ieşi în grabă din
ciudata clădire care îi clătinase puţin mentalitatea. Se pare că ieşirea îl aruncă de cealaltă
parte a râului care despărţea clădirea în care Santiago lucrase timp de 20 de ani, de
singurul spaţiu verde din oraş, parcul Nimic. Minimalizat de statura eucalipţilor care
înţepau peticul de pământ, Santiago ascunse dosarul roşu si teancul de hârtii la poalele
unuia dintre copaci, după care înlătură paltonul şi îi dădu foc. Trebuie să vă spun că pe
sub palton, personajul în cauză purta un costum negru de gală, o cămașă albă din bumbac
cu cașmir și o cravată neagră. Eleganța domnului Santiago se datora faptului că acesta
trebuia să se prezinte în fața membrilor Departamentului viselor, pentru a-și prezenta
demisia. Ziua mult așteptată veni și puse într-o ordine, mai mult sau mai puțin logică,
toate gândurile și ideile pe care Santiago le avea depozitate în spatele peretelui frontal,
acolo unde totul capătă un sens, indiferent de ce ușă deschizi. Liniștea îneca aerul din
jurul domnului Santiago, presându-l pe acesta să acționeze cât mai repede pentru a se
elibera de greutățile care îi torturau conștiința. Demisia trebuia să vină. Santiago realizase
că în cei 20 de ani în care a lucrat pentru Departamentul viselor, viața lui se destrămase
precum o bluză prost tricotată, și că trebuia să-și fixeze o altă ușă în acest perete al lumii
care este realitatea. Trebuia, nu numai să aleagă, ci să depășească alegerea pe care a
făcut-o. Imaginează-ţi, dragă cititorule, că această clădire în care trăim are sute, poate
chiar mii de uşi pe care atârnă câte un număr. Fiecare uşă reprezintă o cale de trecere, o
treaptă spre alt loc din lume, un pact faustic cu timpul, însă fiecare număr are
semnificaţia lui şi nu a fost pus la întâmplare pe uşa respectivă. În mod subit, toţi cei care
populează această clădire sunt cuprinşi de o epidemie de orbire şi sunt constrânşi să
aleagă câte o uşă pentru a se elibera din această noapte oculară. Însă haosul domină şi
drumul până la o uşă este infernal din cauza aglomeraţiei de pe coridor. Tu eşti undeva pe
acoperiş şi eşti singurul care poate vedea. La un moment dat, unul din cei care au orbit
pune mâna pe clanţă, deschide uşa, trece pragul şi o închide. Linişte totală. Nimeni nu
ştie ce s-a întâmplat cu el. Dar eu mă întreb: oare ce a ales omul respectiv, uşa sau
numărul? Cam asta i se întâmpla domnului Santiago acolo, pe malul râului, sub gleznele
eucalipților care își vărsau pafumul mentolat în gura întunericului pe care îl purta cu el.

7
Era confuz dar, paradoxal, știa ce să facă. Își scutură puțin sacoul, își șterse pantofii cu un
șervețel umed, după care își trecu mâinile prin păr și porni spre clădirea pe care, mai
devreme o lăsase cu memoria în flăcări. Țigara trebuie să-și fi făcut în mare parte treaba,
își spuse în gând grăbind pașii. După două ore de așteptare în care a privit cu o seriozitate
forțată baletul regizat de trupele de intervenție pentru situații critice ale departamentului
viselor în încercarea de a mai salva câte ceva din arhivă, Santiago fu poftit în biroul
șefului cel mare pentru a rezolva toate cele necesare demisiei.
- De ce vrei să demisionezi?
- Domnule, mi-am dat seama că ce am făcut până acum, în calitatea de agent al acestei
instituții, nu mă definește ca om. Nu mă simt fericit când lucrez, nu sunt împăcat cu
gândul că visele oamenilor trec prin mâinile mele.
- Ai lucrat 20 de ani pentru noi și brusc îți dai seama că această slujbă nu ți se potrivește?
E destul de ciudat! Nu cred că e doar asta. Trebuie să mai fie ceva.
- Poate doar oboseala fizică și stresul. Vă spun sigur că motivul este incompatibilitatea
mea cu cerințele acestei meserii. E adevărat că am lucrat mult timp aici dar, oare am fost
eu?
- Oare ești tu, cel din fața mea, agentul Santiago Vargas, cel care a rezolvat cele mai
dificile cazuri ale acestui departament?
- Da domnule! Eu sunt.
- Ciudat… În orice caz ești liber! Demisia ți-a fost acceptată încă de azi dimineață.
În clipa aceea Santiago se simțea eliberat, viu, detașat de această lume, precum acvila
care își îndepărtează covorul de pământ de sub picioare cu simpla bătaie a aripilor.
- Domnule, ce s-a întâmplat la arhivă?
- Un incendiu. Din păcate nu am mai salvat nimic.
- Nimic?
- Poate doar câteva roabe de scrum.
- Și nu se știe cauza?
- Nu! Dar bănuim că a fost provocat de cineva din interior.
- Îmi pare rău!
- Nu!
- Poftim?

8
- Nu trebuie să-ți pară. Fii fericit, acum ești liber.
- Mulțumesc! Bună ziua!
- Numai bine!
Întreaga discuție cu șeful cel mare îl determină pe Santiago să se gândească la tipul de
libertate pe care o dobândise după ce renunțase la slujba de agent. Sunt liber, își spuse și
porni spre casă, însă nu înainte de a lua dosarul și teancul de hârtii roșii pe care le
ascunsese la umbra unui eucalipt din parc. Scăpând de umbra orașului care îl făcu să pară
transparent timp de 20 de ani, Santiago se vedea ajuns pe podul care traversa râul și
ducea direct spre parc. Vântul bătea destul de puternic și norii parcă își cereau dreptul la
prăbușire. Ploaia avea să înceapă în scurt timp. Santiago luă repede dosarul și teancul de
hârtii roșii, ieși din parc și porni spre casă, apelând la ajutorul unui taximetrist.
Odată ajuns în casă, dezbrăcă sacoul, îi dădu să mănânce câinelui, făcu în grabă o cafea și
se apucă de treabă. Dosarul trebuia studiat cu mare atenție, nu trebuia omis niciun detaliu.
Prima pagină era complet albă, nu conținea nici măcar un punct. Pe a doua stătea scrisă
următoarea frază: Începutul duce întotdeauna spre centru, așa cum o face și sfârșitul.
Sunt două drumuri care se intersectează în același punct.
Numai că mișcarea trebuie să vină pe rând, din ambele părți.
sub care ne erau înfățișate următoarele litere: A, E, H, L, P. Toate aceste litere se aflau în
mișcare, cu excepția H-ului. Dansau de sus în jos, se ciocneau, mai că dădeau să iasă de
pe pagină. Erau niște litere însuflețite, captive în mișcările pe care le exercitau pe foaia de
hârtie ce avea rolul de gratii. Pe pagina a treia stăteau scrise următoarele cuvinte:
Din amintiri trăim ascuns trecutul,
Din vise viitorul,
Și iată-ne uităm prezentul,
Trecutul, viitorul.
Timpul își așternea praful peste ceasul din stânga domnului Santiago, care încerca să
descifreze acele vorbe din dosar. Era conștient că trebuia să vadă dincolo de cealaltă parte
a râului, acolo unde bolovanii sunt tot una cu apa, acolo unde litera și cuvântul ne oferă
spațiul oglindă al reflectării. Era ora 21:35 când întreaga contemplare a fostului agent a
fost spartă de o persoană care ciocănea insistent în ușa de la intrarea în locuință. Era el,
omul fără chip. Santiago se grăbi să deschidă ușa și îl invită pe musafir înăuntru.

9
- Salut domnule!
- Salut!
- Ai făcut rost de dosar?
- Da bineînțeles! Ți-am aflat și numele.
- Numele meu... Care este?
- Aleph.
În momentul acela, în momentul rostirii numelui, în memoria omului fără chip începeau
să curgă amintiri încă din primele etape ale vieții lui. Își amintea ce făcuse, ce vroia de la
viață, ce visase, însă nu se vedea pe sine. Nu își vedea chipul. Era șters în continuare.
- Repede! Ia un creion și o foaie și fă-mi portretul!
Santiago luă în grabă o foaie de pe masa din cealaltă parte a camerei, apucă cu mâna
dreaptă creionul din fața lui și începu să deseneze ce își imagina, având ca sursă de
inspirație golul din fața lui. În momentul în care începu să schițeze primele semne pe
foaie, fața lui Aleph devenea din ce în ce mai umană. Mai întâi o linie pe foaie, apoi un
rid, două, trei pe suprafața frunții. Două puncte și ochii i se deschiseră precum penajul
păunului aflat în pericol. Creionul zgâria foaia lăsând urme pe chipul lui Aleph, două
gropițe, un nas, o ondulare din creion și o gură, un zig-zag și sprâncenele, punct și acel
Nimeni de dinainte avea un chip, era un El în adevăratul sens al cuvântului.
Trebuie să vă spun că din momentul în care a început să deseneze, Santiago nu și-a luat
privirea de la foaia pe care lăsa urmele imaginației lui, și nu a văzut că tot ce adîncea el în
hârtie dădea formă feței șterse a domnului O. Ridică capul din foaie și privi în față. Era
el.
- Dar cum este posibil așa ceva? Eu sunt tu, adică... tu ești eu?!!
- Da, Santiago! Eu sunt tu. Nu are importanță faptul că mă cheamă Aleph, omul fără chip,
A., Z. sau O. Nu contează ce nume port, ce chip am sau cât mai am de trăit. Nu contează
culoarea dosarului sau numărul ușii pe care ai deschis-o în momentul în care ai hotărât să
evadezi din realitate. Contează decât faptul că te-ai descoperit pe sine. Că în tine ai găsit
ceea ce îți lipsea, ci nu în afară. Că acum accepți prezentul ca fiind singura ta sursă de
hrană pentru a te menține în viață și că întunericul care era unicul tău sfetnic, s-a
transformat în lumină din momentul în care ai reușit să pui ceva pe foaie, ceva care să
rămână dincolo de ea.

10
- Acum am înțeles de ce A. și Z. au ieșit din arhivă pe ușa pe care intraseră. De ce
întunericul spre care privea A. era , nu cel din spatele meu, ci eu acoperit de mormanele
prăfuite de hârtie.
- Rămâi cu bine Santiago! Eu trebuie să plec. Mai am o oră și 2 minute.
- Unde pleci?
- Știi tu!
Santiago rămase singur, mestecându-și gândurile în transparența nopții care îi înconjura
locuința, și încerca să decojească adevărul, acel “știi tu” care îi paraliza chiar și cel mai
arhaic canal al creierului. Nimic nu curgea. Totul era solid, bine închegat, dar în același
timp extrem de fragil. Memoria lui era precum o granulă de argilă aflată undeva, la
streașina sucului de lămâie. Ușa întredeschisă cauzată de plecarea reflexiei Aleph, îi
permitea ploii să dezgroape văzul domnului Santiago și în același timp să-i înghețe
privirea aruncată în dunga ce dădea spre exterior. Câinele lătra violent lansând în spațiul
înconjurător o distorsionare a liniștii care se încăpățâna să rămână acolo, nedesprinsă de
loc, așa cum o căpușă cu greu se detașează de sângele unui organism. Decizia era luată,
lăsând în spate o ușă închisă care cu greu va mai fi deschisă de mâna aceluiași om, de
bătăile și intersectările aceleiași palme, acelorași amprente. Toate legile fizicii și ale
gravitației erau desființate, timpul se hotărî să își ia o pauză, ploua de jos în sus. Pământul
era nor și norul era pământul pe care personajul încă mai alerga. Alerga fără a mai privi
în urmă, alerga precum o antilopă prădată de ghepard, fiind ghidat doar de frica și
instinctul care îi agitau celulele nervoase. Dar oare cât poți alerga, știind că te apropii din
ce în ce mai mult de marginea prăpastiei? Santiago se opri și privi în buzunarul
prăpastiei, acolo unde stătea motolită o fâșie de mare, un pâlc turbat de apă care, parcă îl
cerea. Demonii nopții, acele umbre păroase cu dantură canină și raționament de broască,
îl încolțiseră considerându-l deja hrana lor. O mare imprudență din partea lor să se
considere deja victorioase. Dar știți cum stă treaba, umbrele sunt umbre, mereu în spate,
prostuțe și credule. Nu iau în calcul și umbra curajului care este nebunia. Pentru prima
oară de când a fost dat startul acestui cross nebun, Santiago își întoarse privirea către
demonii ce îl vânau, schiță un zâmbet în gropițele căruia își vărsa paharul imaginației, își
îndreptă din nou privirea către dantura mării aflată în cavitatea bucală a prăpastiei și se
aruncă. La un pas de impact cu apa, la o milisecundă de împlinirea dezastrului, personajul

11
se opri din cădere, marea se transformă în sticlă, după care Santiago pică ciocnindu-se
frontal cu oglinda siderală. Cioburile pluteau în aer, visul se sfârșise.

12