FRANCESC MIRALLES

AMOR EN MINÚSCULA
Copyright © 2006, Francesc Miralles
All rights reserved.

© HUMANITAS FICTION, 2017, pentru prezenta versiune românească

(ediţia digitală)

ISBN: 978-606-779-288-1 (epub)

EDITURA HUMANITAS FICTION

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 021.311.23.30
Cuprins
iubire cu „i“ mic
I. O mare de ceaţă
II. Faţa ascunsă a Lunii
III. Tristeţea lucrurilor
IV. Cuvinte de inventat
V. O zi din viaţă
Mulţumiri
 Bucură-te de lucrurile mărunte, pentru că,
poate, într-o zi vei privi înapoi
şi îţi vei da seama că erau lucruri importante.
ROBERT BRAULT
 I
O MARE DE CEAŢĂ

650.000 de ore

Lipsea doar o fărâmă de timp până să se sfârşească anul şi să înceapă unul

nou. Invenţii ale omului ca să vândă calendare. În fond, noi am decis în mod
arbitrar când încep anii, lunile, chiar şi orele. Organizăm lumea pe măsura
noastră, iar asta ne linişteşte. Poate că, dincolo de haosul aparent, Universul
are o ordine, la urma urmei. Dar, fără îndoială, nu va fi a noastră.
În timp ce aşezam pe masa din sufragerie o sticlă mică de şampanie şi
douăsprezece boabe de strugure1 mă gândeam la ore. Citisem într-o carte că
bateriile unei vieţi umane se epuizează după 650.000 de ore. Dar trecând în
revistă istoria medicală a bărbaţilor din familia mea, am socotit că speranţa
mea de ore era mai mică decât media: cel mult vreo 600.000 de ore. La cei
treizeci şi şapte de ani ai mei, puteam spune că mă aflam chiar la jumătatea
drumului. Întrebarea era: câte mii de ore irosisem până acum?
1. Obicei tipic spaniol, se mănâncă boabele la fiecare bătaie a ultimelor 12 secunde din
an. (N. tr.)

Până la acest 31 decembrie, cu puţin înainte de miezul nopţii, viaţa mea nu

fusese chiar o aventură.
Fără altă familie decât o soră pe care n-o vedeam aproape niciodată,
existenţa mea se scurgea între catedra de Filologie Germanică, unde sunt
lector, şi apartamentul meu întunecos.
În afara orelor de literatură, abia dacă aveam viaţă socială. În timpul liber,
după ce pregăteam cursurile şi corectam lucrările de examen, mă dedicam
ocupaţiilor tipice ale unui holtei plictisit: citeam şi reciteam cărţi, ascultam
muzică clasică, urmăream ştirile… O rutină în care elementele cele mai
pasionante erau drumurile ocazionale la supermarket.
Din când în când, în zilele libere, îmi făceam un cadou: mă duceam la
cinematografele Verdi să văd un film în versiune originală. Negreşit, la
penultima reprezentaţie. Ieşeam la fel de singur precum intrasem, dar măcar
aveam la ce mă gândi până când mă băgam în pat. Odată în aşternut, citeam
şi documentaţia lor despre filmul respectiv: fişa tehnică, elogiile criticii
(cronicile negative nu sunt incluse niciodată) şi câte un interviu cu regizorul
sau actorii.
Niciodată nu-mi schimbam părerea pe care mi-o făcusem văzând filmul.
După care stingeam lumina.
Chiar atunci mă cuprindea o senzaţie foarte stranie. Mă gândeam că nu
aveam certitudinea că a doua zi aveam să mă trezesc. Şi cel mai rău era că mă
apucam să calculez câte zile, ba chiar săptămâni, aveau să treacă până când
cineva îşi va da seama că murisem.
Neliniştea aceasta pătrunsese în mine de când citisem într-un ziar că un
japonez fusese găsit în apartamentul său la trei ani după ce murise. Pare-se că
nimeni nu-i simţise lipsa.
Dar să ne întoarcem la struguri. În timp ce mă gândeam la orele irosite, am
numărat douăsprezece boabe şi le-am pus pe o farfurioară. În faţă, cupa
lunguiaţă de şampanie şi sticluţa. Niciodată nu am fost un mare băutor.
Am deschis sticla cu şase minute înainte de bătăile ceasului de la miezul
nopţii, ca să nu fiu luat pe nepregătite. Apoi am aprins televizorul şi am
căutat un post care afişa ceasul emblematic. Cred că era cel de la Puerta del
Sol din Madrid. În spatele cuplului de prezentatori, frumoşi şi sclipitori, se
agita o mulţime entuziastă care făcea să zboare dopurile sticlelor de vin
spumant. Unii cântau sau ţopăiau cu braţele ridicate, ca să fie prinşi de
camere.
Ce ciudate ţi se par distracţiile oamenilor atunci când eşti singur!
În fine, s-au auzit clopotele şi m-am conformat ritualului de a-mi umple
gura cu boabe la fiecare bătaie. În timp ce-mi desfătam cerul gurii sorbind din
şampanie, mi-a fost cu neputinţă să nu mă simt ridicol pentru că muşcam din
nada tradiţiei. Cine mă obliga să iau parte la pantomima asta?
Am decis că povestea asta nu merita să-i acord mai mult timp, aşa că m-am
şters la gură cu un şerveţel şi am stins televizorul.
 În timp ce mă dezbrăcam ca să mă vâr în pat, auzeam din stradă zgomotul
petardelor şi al râsetelor.
„Copilării“, mi-am zis stingând lumina, încă o zi la rând.
Mi-a fost greu să adorm în noaptea aceea. Nu din cauza hărmălaiei din
stradă – destul de supărătoare, căci locuiesc între două pieţe de pe Paseo de
Gracia –, pentru că dorm cu mască şi dopuri în urechi.
Pentru prima dată mă simţeam singur şi stingher de sărbătorile astea şi
doream ca farsa să se termine cât mai curând. Mă aşteptau cinci zile liniştite,
ca să zic aşa. Urma, pe 6 ianuarie, de Ziua Magilor2, vizita la soră-mea şi la
bărbatu-său, care suferă de depresie de când îl ştiu. Copii nu au.
2. 6 ianuarie (Boboteaza), ziua celor Trei Crai de la Răsărit – Melchior, Gaspar şi
Baltazar –, sărbătoare tradiţională în Spania, când se fac daruri, mai ales copiilor. (N. tr.)

„Va fi un moment neplăcut, noroc că a doua zi reintrăm în normal“, mi-am

zis.
Reconfortat de acest gând, am simţit că mi se închid ochii. Oare îi voi mai
deschide?
„Am intrat într-un an nou, numai că nu va veni nimic nou“, a fost ultimul
meu gând.
Şi am adormit, neştiind cât de tare mă înşelam.

O farfurioară cu lapte

M-am sculat devreme şi mi s-a părut că, în afară de mine, tot oraşul
dormea. Era atât de linişte încât, în timp ce-mi ungeam cu unt câteva felii de
pâine prăjită, încă în pijama, am avut impresia că prin asta săvârşeam un
delict, în loc să dorm după petrecere, aşa cum făcea grosul omenirii.
Nu bănuiam că anul cel nou avea să-mi rezerve o mică surpriză, însă cu
efect devastator. Precum bătaia din aripi a unui fluture care provoacă un
cataclism pe partea cealaltă a globului, se apropia o furtună care avea să-mi
dărâme zidurile false între care mi se scursese până atunci viaţa. Nu există
meteorologi care să prevadă acest gen de viforniţă.
Am pus cafeaua la făcut în timp ce terminam de mâncat pâinea prăjită. M-
am îmbrăcat şi, ca de obicei, am început să-mi stabilesc programul pentru
acea zi. Mă simt debusolat dacă nu-mi organizez ziua, chiar dacă e
sărbătoare.
Nu aveam prea multe opţiuni. Una dintre ele era să corectez lucrările unor
studenţi întârziaţi. Le predaseră în ultimul moment, chiar înainte de Crăciun,
în loc de 1 decembrie, cum îi rugasem ca să am timp să le dau înapoi. Am
renunţat la această opţiune.
Sau poate urmăream concertul de Anul Nou de la Viena, deşi nu mă omor
după valsuri. Oricum, mai erau vreo două ore până să înceapă.
M-am spălat pe faţă cu apă din belşug, după care am luat pieptenele. Care
s-a agăţat de un nou fir cărunt, care pesemne că apăruse peste noapte în mod
samavolnic, căci eram sigur că în ajun nu-l aveam. „Or fi ele semn de
înţelepciune, numai că nu vreau să ştie şi alţii cât de înţelept sunt“, mi-am zis
în timp ce-l smulgeam cu penseta, „e doar o chestiune de modestie“.
Firele albe mă deprimă chiar mai mult decât căderea părului. În definitiv,
dacă-ţi cade un fir de păr, există posibilitatea să crească din nou, chiar mai
gros. Dar dacă încărunţeşte, n-are cum să redevină negru, cel puţin nu pe cale
naturală. Dimpotrivă, cel mai probabil e să albească de tot.
Cu aceste gânduri lugubre, m-am îndreptat spre living. Trecând pe lângă
telefon, i-am aruncat o privire tristă. Nu sunase pe 31 seara, cum nu sunase
nici în noaptea de 24 sau în dimineaţa zilei de 25. Şi nimic nu mă îndreptăţea
să cred că situaţia avea să se schimbe pe 1.
Pe de altă parte, nu era nimic ciudat în asta: nici eu nu sunasem pe nimeni.
M-am trântit în fotoliu, pregătit să mă cufund într-o carte americană cu
care mă distram mai nou. O cumpărasem de pe Amazon după ce o văzusem
citată într-un roman. Se intitula They Have a Name for It3 şi era vorba de un
dicţionar mai ciudat de cuvinte care există doar într-o anumită limbă.
3. Ei au un nume pentru asta (în engl., în orig.) (N. tr.)

Potrivit coordonatorului său, Howard Rheingold, a găsi un nume pentru

ceva anume reprezintă o modalitate de a conjura existenţa acestui ceva.
Gândim şi ne comportăm într-un anume fel pentru că avem cuvinte pe care să
ne bazăm. În acest sens, cuvintele modelează gândurile.
Iată câteva exemple de cuvinte singulare:
Baraka, în arabă – energie spirituală care poate fi folosită în scopuri
lumeşti.
 Won, în coreeană – împotrivirea de a te desprinde de o iluzie.
Razbliuto, în rusă – sentiment pe care îl ai pentru cineva pe care l-ai iubit
de mult, dar pe care nu-l mai iubeşti.
Mokita, în kiriwina – un adevăr pe care toată lumea îl cunoaşte, dar pe care
nimeni nu îl rosteşte.
Din spaniolă, editorul dicţionarului selectase termeni precum ocurrencia4,
cuvânt despre care niciodată n-aş fi crezut că ar fi intraductibil.
4. Întâmplare, ocurenţă, idee, inspiraţie. (N. tr.)

Erau mulţi termeni din germană, căci această limbă îngăduie oricui –
fireşte, urmând anumite reguli – să compună cuvinte noi. Printre aceştia,
Torschlusspanik (literal: panica să nu se închidă uşa), definit ca „neliniştea
frenetică pe care o simt femeile necăsătorite în lupta lor împotriva ceasului
biologic“.
Din cât citisem, mi s-a părut că limba cu rezonanţele cele mai subtile era
japoneza, din care se dădeau termeni precum:
Ah-un – comunicarea tacită între doi prieteni.
Sau favoritul meu:
Mono no aware – tristeţea lucrurilor.
În timp ce examinam acest termen, mi-am dat seama că un zgomot
constant mă deranja de câteva minute bune. Era un scârţâit lent şi neîntrerupt,
ca al unei insecte care îşi croieşte drum prin lemn.
Am oprit muzica pentru a asculta de unde provenea acel zgomot supărător.
Dar tocmai atunci s-a oprit, de parcă făptaşul s-ar fi văzut brusc detectat.
Fără să mai dau importanţă acelui lucru, m-am întors la fotoliu şi la lectură.
Dar n-am apucat să-mi potrivesc privirea pe pagină, căci zgomotul a
reînceput cu forţe sporite.
„Nu poate fi o insectă, sau cel puţin nu una de dimensiuni normale“, mi-am
zis.
Mi-am ascuţit auzul şi mi s-a părut că scârţâitul venea dinspre uşă. M-am
îndreptat într-acolo, oarecum neliniştit. Ce fel de nebun se apucase să
zgrepţene la uşă? Mi-am amintit că în limba bantu există cuvântul palatyi,
„monstru mitic care râcâie la uşă“.
Om sau monstru, dacă voia să mă sperie, adevărul e că reuşise. Oricum,
îmi auzise paşii, căci ajungând eu la uşă se apucase să zgârie lemnul şi mai
abitir, dacă asta era cu putinţă.
Îmboldit de frică, am deschis uşa brusc, ca să-l sperii.
Dar nu era nimeni.
Mai bine zis, nici o fiinţă omenească nu era înaintea ochilor mei. În timp ce
priveam, uluit, palierul pustiu, am simţit ceva moale şi cald care mi se încurca
printre picioare.
Instinctiv, am făcut un salt înapoi şi m-am uitat în jos ca să văd fiinţa care-
mi zgâriase la uşă. Era un pisoi, care acum mă saluta cu un miorlăit muzical.
Un exemplar tânăr, dar nu chiar pui, cu blană vărgată, ca alte milioane de
mâţe care aleargă şi se caţără pe lumea asta.
Probabil că se aştepta la o atitudine mai beligerantă din parte-mi, căci s-a
frecat şi mai tare de mine, compunând un opt orizontal printre picioarele
mele. Numita „bandă a lui Moebius“, care reprezintă infinitul.
— Gata, ajunge, am spus şi l-am împins uşurel cu piciorul spre palier.
Dar pisoiul a intrat iar şi, din mijlocul antreului, mi-a aruncat o privire
întrebătoare.
Învingându-mi sila pe care mi-o provoacă pisicile, l-am apucat de ceafă şi
l-am ridicat. Credeam c-o să mă atace cu ghearele, dar s-a mulţumit să scoată
un miorlăit ascuţit.
— Şi-acum întinde-o, i-am poruncit, în timp ce-l azvârleam pe palier.
De cum a atins podeaua, pisoiul a rupt-o la fugă cu agilitate, întorcându-se
în antreu, înainte ca eu să apuc să închid uşa.
Începeam să mă enervez.
Pentru o clipă, m-am gândit să-l sperii cu mătura, cum ar fi făcut taică-meu
într-o asemenea situaţie. Ca şi cum aş fi vrut să-l contrazic de dincolo de
mormânt, sau poate mânat de vreo urmă a spiritului Crăciunului, cert este că
m-am dus să-i pun lapte într-o farfurioară ca să mănânce şi să mă lase în
pace.
Credeam c-o să vină după mine în bucătărie, dar a preferat să rămână în
antreu, de unde mă privea aşteptând.
Am turnat un deget de lapte într-o farfurioară şi m-am întors pe hol,
mergând cu grijă, să nu pătez podeaua. Dar când am ajuns în antreu, pisica nu
mai era.
 Plecase.
Cum lăsasem uşa întredeschisă, am presupus că o ştersese crezând că nu-i
dau atenţie. Am afurisit-o că mă făcuse să torn laptele degeaba. Am lăsat
farfurioara pe jos şi m-am uitat după ea pe palier.
Nici urmă de ea.
„Cu siguranţă şi-a urmat drumul pe la alte etaje“, mi-am spus.
Sunt un om raţional şi pragmatic şi detest actele gratuite. Îi adusesem lapte,
deci trebuia să-l mănânce, nu? Am început s-o chem cu sunetul acela
şuierător cu care chemi felinele. Dar n-a apărut.
Plictisit să joc un rol care nu mi se potrivea, am lăsat farfuria afară şi am
închis uşa.
Concertul de Anul Nou era pe punctul de a începe.

Suferinţele tânărului Werther

Prânzul şi după-amiaza au trecut fără alte evenimente. M-am mai uitat un

pic prin dicţionarul cu cuvinte insolite. Pe urmă, am urmărit o vreme
concertul, dar m-am plictisit repede de atâtea scene de carte poştală – cupluri
care-şi unesc mâinile în faţa ferestrei ninse – aşa că am închis televizorul.
Conştiinţa îmi spunea că trebuie să lucrez un pic ca să n-am senzaţia că mi-
am irosit ziua. Era deci cazul să-mi iau inima în dinţi şi să corectez lucrările
studenţilor întârziaţi.
Era vorba de un exerciţiu destul de uşor: un rezumat a două pagini din cel
mai popular roman al lui Goethe, Die Leiden des jungen Werther. Un titlu cu
o uimitoare varietate de versiuni în spaniolă: Suferinţele tânărului Werther,
Pasiunea tânărului Werther, Amărăciunile…, Nenorocirile…, Tribulaţiile…,
Suferinţele…, Suferinţele tânărului Werther. Rămân la varianta asta, poate
pentru că aşa am citit-o înainte de a o citi în original, deşi niciodată nu am
fost foarte lămurit ce înseamnă necazuri.
Subiectul romanului, scris în formă epistolară, e bine-cunoscut: junele
Werther se mută într-un sat idilic, Wahlheim, ca să se dedice picturii şi
lecturii. Dar la un bal organizat de tinerii din localitate o cunoaşte pe
Charlotte – Lotte pentru prieteni –, de care se îndrăgosteşte nebuneşte. Deşi
fata e promisă altuia, Werther o vizitează des, sperând că dragostea îi va fi
împărtăşită. Pasiunea lui sporeşte întruna, cum se întâmplă de obicei când nu
eşti băgat în seamă. Urmând sfaturile lui Wilhelm, prietenul şi confidentul
său, tânărul părăseşte satul şi intră în slujba unui ambasador, ca secretar.
Numai că viaţa mondenă i se pare odioasă şi revine la Wahlheim, unde,
neputând să o iubească pe Lotte – între timp, măritată –, se sinucide,
trăgându-şi un glonţ în cap.
Spusă aşa, poate părea o istorie stupidă şi exagerată, însă Goethe conferă
un aer existenţial întregii poveşti. La sfârşit, ai impresia că îndrăgostirea
teribilă a lui Werther e doar o scuză şi că, de fapt, se plictisise de viaţă.
Bun, asta e interpretarea mea, nu cea a studenţilor mei. După mai bine de
două secole, ei continuă să fie încântaţi de această carte. Poate pentru că sunt
la vârsta la care amorul încă mai poate fi idealizat.
Studenţilor le place să li se vorbească despre furoarea pe care a stârnit-o
acest roman la vremea sa. În mai puţin de doi ani a fost tradus în
douăsprezece limbi – printre care şi în chineză –, ceva insolit în acea epocă.
Opera asta a creat un stil de viaţă în toată lumea: legiuni de romantici se
îmbrăcau în frac albastru şi jiletcă galbenă, precum protagonistul, plângeau
de zor şi le scriau iubitelor epistole disperate. Chiar şi Napoleon spunea că
citise cartea de şapte ori şi o purta cu el pe câmpul de bătălie.
Imitându-şi eroul, sute de tineri s-au sinucis, iar în anumite oraşe, ca
bunăoară în Leipzig, romanul a fost interzis.
În bună măsură, Werther e răspunzător pentru conceptul de amor romantic,
care continuă să existe şi în prezent. E o operă magnifică, deşi anumite
exaltări ale protagonistului mă fac să râd. Bănuiesc că lui Goethe însuşi i-au
scăpat mai multe hohote de râs în timp ce aşternea pe hârtie acele rânduri.

Asaltul

Seara geroasă aburise geamurile bucătăriei unde îmi pregăteam în tăcere

cina. Nu mi-au plăcut niciodată ultimele ore ale zilei, pentru că e ca şi cum în
ziua care s-a scurs mi-aş vedea propria decădere. Atunci singurătatea îşi
împlântă cel mai adânc colţii invizibili.
În timp ce-mi pregăteam într-o tigaie mică tortilla cu cartofi, mă întrebam
de ce nu reuşisem să rămân cu nici una dintre fetele cu care ieşisem. De la
ultima trecuseră mulţi ani. Era o blondă plină de graţie. Singurul ei defect era
că avea un iubit, ceea ce am aflat abia după câteva luni. În cele din urmă,
propriul ei frate s-a milostivit de mine şi, între patru ochi, m-a sfătuit să
renunţ:
— Nu vă iubeşte pe nici unul; dacă l-ar iubi pe el, nu ar ieşi cu tine, dacă
te-ar iubi pe tine, l-ar lăsa imediat pe logodnicul ei.
O ecuaţie foarte simplă, care m-a reaşezat pe cărarea singurătăţii.
Cel puţin Werther avea un prieten apropiat, pe Wilhelm, căruia îi putea
mărturisi toate necazurile sale. Eu n-aveam nici măcar aşa ceva.
Presupun că am încetat să socializez de teama altor dezamăgiri. În
adolescenţă mă săturasem să urmez jocul altora, care, la un moment dat, te
lăsau cu ochii în soare tocmai când aveai mai multă nevoie de ei. Pe de altă
parte, nici să găseşti oameni cu care să porţi o conversaţie cât de cât
interesantă nu e uşor.
Cât mă jigneşte lumea, cu stupizeniile ei cu tot!
Am dat drumul la radio ca să caut muzică. De la Tokyo transmiteau un jam
session de jazz. Aplauzele au izbucnit exact când întorceam cu succes tortilla
în tigaie.
Imaginându-mi că ovaţiile îi erau adresate bucătarului, m-am înclinat de
două ori în chip de salut, înainte de a mă întoarce la tigaia mea.
La ora unsprezece eram deja în pat cu lumina stinsă, deşi am continuat să
ascult transmisia concertului. Pare-se că patru personalităţi ale jazzului o
omagiau pe a cincea, care aniversa cinci decenii de la primul concert pe acea
scenă.
În timp ce ascultam întrecerea aceea de virtuozi cu ochii aţintiţi în tavan,
mi-a venit în minte imaginea japonezului găsit mort după atâta timp.
„Poate că i s-a făcut rău în toiul nopţii şi n-a putut cere nimănui ajutor, m-
am gândit. De aceea se spune că bărbaţii căsătoriţi trăiesc mai mult decât
burlacii. De exemplu, dacă chiar acum aş avea o criză…“
Şi-n timp ce mă gândeam la asta, am simţit o zguduitură pe piept care mi-a
tăiat respiraţia. Bâjbâiam după telefon şi fruntea mi se umplea de broboane de
sudoare rece. Receptorul a căzut pe podea. Tremurând din cap până-n
picioare, am reuşit să aprind lampa de pe noptieră. Şi atunci l-am văzut.
Doi ochi verzi şi rotunzi care mă priveau fix.
 Pisoiul.
Se ascunsese în casă şi-mi sărise pe piept, de unde mă privea întrebător.
— Afurisitule! M-ai speriat de moarte! am strigat sărind din pat în timp ce
mâţa fugea în living.
Situaţia cerea întoarcerea la măsuri primitive, drept care am luat mătura din
bucătărie şi am năvălit în living ca o fiară, hotărât să expulzez intrusul cu
lovituri de mătură.
Nici urmă de el.
Am sprijinit mătura de perete şi am căutat, fără succes, prin toate colţurile
salonului. M-am întors în dormitor; nu era, nici între pături, nici sub pat, nici
în dulapul întredeschis.
M-am întors din nou în living şi am răscolit toată casa, dar cu acelaşi
rezultat. Era limpede că aveam de-a face cu un magician al ascunzişurilor şi
că nu avea să-mi fie uşor.
Brusc, m-a potopit o sfârşeală imensă. Nişte junghiuri în spinare mi-au
comandat să nu mă mai aplec şi să mă întorc în pat.
— Am pierdut o bătălie, nu şi războiul, am rostit cu voce tare în timp ce
mă întorceam în dormitor. Dar mâine întorc casa cu susul în jos până dau de
tine, las’ că vezi tu!
M-am vârât în pat şi am adormit într-o clipă. Nici măcar nu am închis
radioul. Concertul se terminase.

Primele victorii

M-am trezit cu o greutate vibrantă pe piept. N-a fost nevoie să deschid

ochii ca să ştiu că nu era vorba de semne de infarct.
Buimac, am văzut că pisoiul dormea liniştit, încolăcit pe pieptul meu.
— Încăpăţânat mai eşti, i-am spus, cântărind posibilitatea de a-i suci gâtul
pe loc.
Mai mult din curiozitate, mi-am trecut mâna peste blana scurtă şi moale.
Animalul a început să toarcă şi mai tare şi a deschis nişte ochi somnoroşi.
După care a început să se întindă, ridicându-şi spinarea şi lungindu-şi lăbuţele
din faţă. Apoi mi s-a culcuşit pe burtă. Torcea şi parcă zâmbea.
Pisicile zâmbesc?
 După micul dejun am hotărât că intrusul putea rămâne până se deschidea
adăpostul pentru animale. Găsisem numărul în cartea de telefon, însă o voce
înregistrată mi-a comunicat că se deschide abia din 7 ianuarie.
Mi-am amintit imediat că găsisem într-un ziar cu anunţuri gratuite o
secţiune dedicată animalelor de companie.
„Ar putea fi o opţiune dacă cei de la adăpost îmi bagă beţe în roate“, mi-am
zis şi imediat am început să răscolesc coşul de hârtii după vechiul exemplar al
revistei. Îl răsfoisem cândva pentru a-mi cumpăra mobilă second hand.
Am sunat şi mi-a răspuns imediat un operator cu glas politicos. I-am spus
pentru ce secţiune voiam să dau anunţul şi i-am dictat:
Dăruiesc pisoi aproape nou. Stare excelentă. Telefonaţi seara.
Mă gândisem că un strop de umor m-ar fi ajutat să plasez animalul. Pare-se
că operatorul nu era de aceeaşi părere.
— Atât? a întrebat după ce mi-a notat numărul de telefon.
— Cred că da.
— Nu vă pot accepta anunţul aşa cum e acum. Şi vacccinurile?
— Poftim? am întrebat fără să ştiu la ce se referea.
— La această secţiune, admitem doar animale care au vaccinurile în
regulă. Revista evită astfel orice răspundere în caz de contagiune. Prin
urmare, trebuie să specificaţi.
Eram gata să-i spun că habar n-aveam dacă jivina fusese sau nu vaccinată,
dar m-am stăpânit, pentru că nu voiam să întârzii publicarea anunţului.
— E vaccinat, am minţit. Adăugaţi asta la sfârşit.
— De acord.
Se părea că avusesem noroc, potrivit operatorului, pentru că aceea era
ultima zi, iar anunţul meu avea să apară în revistă pe 8. Aşa că am hotărât să
amân vizita la adăpost până pe 15, ca să las timp vreunui suflet milostiv să
adopte pisoiul. Totuşi, îmi rămânea de rezolvat problema vaccinurilor. Mai
mult ca sigur, amatorul de pisici avea să-mi ceară certificatul de vaccinare.
În timp ce mă frământam cu aceste probleme, pisoiul mă privea, instalat
comod pe canapea. Fără să-şi modifice defel postura plină de eleganţă, îmi
urmărea paşii prin living şi dădea din când în când din coadă, cumva
nerăbdător.
Obişnuiesc să rezolv cât mai degrabă problemele neplăcute, drept care am
luat cartea de telefon şi am căutat un veterinar. Printre numeroasele clinici
încadrate în chenar, finalmente am găsit una relativ în apropiere şi am sunat.
Mi-a răspuns un glas feminin pe un ton cam sec.
— Pentru cine doriţi consultaţia?
— Pentru o pisică. Am nevoie de certificatul de vaccinare.
— Cum vă numiţi?
— Samuel de Juan.
— Şi pisica?
Întrebarea m-a luat prin surprindere. „E nevoie ca animalele să poarte un
nume?“ m-am întrebat. Chiar sub nas aveam un raft cu romane şi privirea mi
s-a oprit la Amurgul marinarului. N-am mai stat pe gânduri şi i-am spus
numele autorului:
— Mishima.
Patrupedul mi-a răspuns cu un miorlăit sonor, de parcă ar fi fost de acord
să poarte numele scriitorului japonez care se sinucisese făcându-şi seppuku.
— Cum aţi spus?
În timp ce-i dictam numele pe litere, mi-am dat seama că aveam o
problemă de logistică. Cum să transport pisoiul la cabinet? Îmi demonstrase
că era foarte iute şi nu mă vedeam alergând după el pe stradă. I-am explicat
vocii feminine neliniştea mea.
— Aveţi nevoie de un transportor, îmi spuse.
— Un… ce? Ce naiba e şi asta?
Mishima – Mishi pentru prieteni – părea să se distreze de minune: bătăile
din coadă pe minut se înmulţiseră în mod vizibil.
Vocea mi-a explicat că era vorba de o cutie omologată pentru transportul
animalelor, deci mă sfătuia să cumpăr una şi abia după asta să duc pisoiul.
— Prea multe drumuri, am spus eu iritat. Nu pot să pierd o zi întreagă
pentru o mâţă. Altă soluţie nu există?
— Puteţi cere o vizită la domiciliu, dar costă mult mai mult.
— N-are importanţă, vreau să se termine cât mai repede.
— Va trebui să vin chiar eu. Sunt de gardă, a spus pe un ton supărat. La
prânz e bine?
I-am răspuns că da şi am profitat să comand cele necesare: vase, hrană,
nisip pentru pisici şi un transportor.
 La două şi jumătate am auzit soneria şi am ştiut că era ea, pentru că pe
mine nu mă vizitează niciodată nimeni. Deschizându-i, am avut o surpriză
plăcută: veterinara era o femeie atrăgătoare, la vreo treizeci de ani. Tunsă
scurt, cu ochelari, trăsături plăcute şi fruntea înaltă. Expresia serioasă, dar nu
crispată, scotea la iveală faptul că nu-şi pierdea timpul cu prostii.
„Exact genul de persoană pe care mi-aş dori-o de prietenă“, mi-am zis.
Mă şi vedeam alături de ea, la unul din localurile de pe strada Petritxol, la
o ciocolată caldă cu fursecuri.
Am fost trezit din visare de un glas morocănos:
— Să începem, spuse ea, nerăbdătoare. Am mult de lucru azi.
— Desigur.
Am luat cele două sacoşe cu care venise şi i-am cerut să mă urmeze în
living, unde Mishima îşi petrecuse toată dimineaţa. Dar când am ajuns acolo,
canapeaua era goală.
— Unde e pisica? m-a întrebat ea, în timp ce deschidea pe masă o mică
trusă medicală.
Am dat fuga în dormitor să văd dacă nu cumva se întorsese în pat. Nu era
acolo. Apoi m-am dus în bucătărie, unde-şi avea farfurioara cu lapte. Nici
acolo nu era. Când m-am întors în living, femeia tocmai îşi închidea trusa
medicală şi se pregătea de plecare.
— Mai staţi un pic, am rugat-o. O să apară el!
— Nici nu mă gândesc. Toate pisicile se ascund în ziua vaccinării, nu
ştiaţi? Ar fi trebuit să-l închideţi într-un loc în care să fie sub control.
— Adevărul e că nu mă pricep deloc la pisici. Nu doriţi o cafea? Aş vrea să
vă cer nişte lămuriri…
— Îmi pare rău, dar la trei am altă vizită, a răspuns ea pe un ton tăios. În
definitiv, am venit să consult pisica, nu pe dumneavoastră.
Răspunsul ei m-a rănit. I-am smuls factura din mână pentru a încheia
subiectul cât mai repede. Am plătit totul, inclusiv vizita, lăsându-i şi un
bacşiş generos, pentru că nu aveam bani schimbaţi. Apoi am condus-o la uşă.
— Când îl găsiţi, îmi spuse, îl băgaţi în transportor şi îl aduceţi la cabinet.
Nu e nevoie să faceţi programare.
Am încuviinţat din cap. În pragul antreului, veterinara mi-a arătat o
grămăjoară lipicioasă, un fel de terci, pe marginea covorului. Eu n-o
observasem până atunci.
— Şi nu-i mai daţi lapte, spuse în încheiere. Le pică greu şi vomită.
Acest ultim sfat m-a făcut să mă împac cu ea şi, înainte de a închide uşa, i-
am mulţumit călduros.
După nici două minute, Mishima a apărut în living, salutându-mă cu un
miorlăit muzical, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. N-am aflat niciodată
unde se ascunsese.
— Eşti de groază, ştii asta? l-am certat Eşti absolut incorigibil!

Bătrânul redactor

A treia zi din an. M-am sculat cu durere de oase şi stare febrilă. Gripa mă
biruise, după cum am constatat.
Odată cu mine s-a sculat şi Mishima, după care ne-am luat amândoi micul
dejun, fiecare cu farfuria lui, ca doi burlaci care vieţuiesc în aceeaşi casă. O
situaţie excepţională care nu trebuia să se prelungească mai mult de 15
ianuarie.
Când m-am ridicat de la masă, m-a cuprins ameţeala. Am tras sertarul în
care ţin medicamentele, dar n-am găsit decât o cutie de analgezice goală.
„Trebuie să cobor la farmacie înainte să-mi fie şi mai rău“, mi-am zis.
Un bărbat singur ar trebui să fie de două ori mai prevăzător decât unul
însurat, pentru că nu contează decât pe el.
Mi-am tras primele haine care mi-au picat în mână direct peste pijama şi
m-am pregătit să ies, hotărât să mă întorc imediat.
Şi atunci s-a petrecut din nou ceva neaşteptat. Eram pe palier şi mă
pregăteam să încui uşa, când Mishima a ţâşnit afară ca din puşcă şi a luat-o pe
scări în sus.
— Afurisitule! am ţipat făcând să răsune casa scărilor.
Era limpede că pisoiul ăsta nu intrase în viaţa mea ca să mi-o facă mai
uşoară. Cu fruntea arzând, m-am întors după „transportor“ şi am urcat scările,
chitit să prind animalul şi să-l închid în cutie până în ziua de 15, dacă ar fi
fost nevoie.
Noroc că deasupra mea nu mai e decât un etaj, aşa că speram să-l înghesui
într-un colţ şi să-l prind. Dar începeam să înţeleg, o pisică nu face niciodată
ceea ce te aştepţi să facă.
L-am găsit, foarte liniştit, pe preşul apartamentului de deasupra. Zgrepţăna
la uşă cu lăbuţa, aşa cum făcuse şi la mine cu trei zile în urmă.
Dintr-o dată, m-am văzut salvat! Neîndoielnic, pisoiul era al bătrânului
care locuia la mansardă. Era un bărbat cu o înfăţişare ursuză, chel ca o bilă de
biliard, căruia nu-i puteai ghici vârsta, deşi ridurile adânci care-i brăzdau
fruntea şi gâtul te făceau să crezi că depăşise şaptezeci de ani. Când mă
mutasem eu, acum şase ani, el locuia deja acolo, dar ne întâlniserăm pe scări
de foarte puţine ori.
Am sunat, uşa s-a deschis cu un scârţâit puternic. Am împins-o şi pisoiul s-
a strecurat imediat înăuntru. Prin urmare, ipoteza mea era corectă.
Am intrat şi eu, neştiind bine de ce. În definitiv, pisica ajunsese la stăpân,
totul era rezolvat.
În aer plutea un miros dulceag, ca de tămâie sau altă esenţă. Am închis uşa
în urma mea, căci nu mă vedeam în stare să urmăresc din nou pisica pe scări
în jos şi am strigat:
— Bună ziua!
Nici un răspuns.
Intrigat, am înaintat pe un hol identic cu al meu. Cu toate acestea, în pragul
livingului m-am oprit în faţa unui tablou care-mi atrăsese atenţia: o
reproducere după Călător pe Marea Norilor de Caspar David Friedrich, cel
mai important pictor romantic german.
În anii mei de studenţie fusesem foarte interesat de opera lui, plină de
peisaje melancolice, aproape mistice, care-ţi dau o senzaţie de solitudine şi
izolare. Într-una din picturile sale cele mai triste, Marea îngheţată, se
ghiceşte umbra unei corăbii care a naufragiat sub o piramidă de blocuri de
gheaţă. Potrivit unui specialist, „opera este un monument al triumfului naturii
asupra aspiraţiei omului, esenţa însăşi a pesimismului romantic“.
Călătorul, cu care mă reîntâlneam după mulţi ani, înfăţişează, văzut din
spate, un bărbat cu pletele în vânt, cocoţat pe o stâncă. Sprijinit în baston,
contemplă un turbulent ocean de nori care i se întinde la picioare. Ar putea fi
chiar Werther, înainte de a se hotărî să termine cu toate.
Văzusem de multe ori tabloul. Cred că inclusiv originalul, într-o galerie din
Hamburg. Totuşi, dintr-odată dobândise o semnificaţie nouă pentru mine: Am
înţeles că era alegoria propriei mele vieţi. Eram exact precum omul acela:
căţărat pe un munte, fără să înţeleg nimic din ce se petrece acolo jos, în lume.
— Ei, intraţi sau nu? s-a auzit un glas nerăbdător din living.
— Cu mine vorbiţi? am coborât eu din oceanul de nori.
— Cu cine altcineva?
A urmat un hohot de râs.
Jignit, am intrat, hotărât să lămuresc povestea cu pisica şi s-o şterg repede.
Bătrânul era aşezat înaintea unui birou modern care ocupa centrul
încăperii. M-am uitat pe masă după dispozitivul cu care deschisese uşa, dar
nu am văzut decât un laptop, la care omul tasta de zor. Alături, o carte de
ştiinţă popularizată, O scurtă istorie a aproape orice, la care renunţasem.
Acolo citisem treaba cu cele 650.000 de ore.
Înainte ca bătrânul să-şi întrerupă lucrul şi să-şi ridice privirile către mine,
am mai văzut ceva bizar. Lângă el, pe o masă mai mică, se afla un circuit de
trenuri în miniatură, aşa cum aveau copiii pe vremea mea. Iar sub masă, pe un
covoraş pufos, pisoiul se lăfăia ca la el acasă.
Bătrânul mi se adresă pe un ton neaşteptat de blând.
— Spune-ţi, vă rog.
— Am ajuns aici pe urmele pisoiului. Deduc că e al dumneavoastră.
— Deduceţi greşit.
Mishima se spăla pe faţă, lingându-şi mai întâi o lăbuţă. Era limpede că nu
se afla pentru prima dată sub măsuţa aceea.
— Păi, atunci, cui îi aparţine? am întrebat.
— Lui însuşi, la fel ca dumneavoastră sau ca mine.
Era clar că bătrânului îi plăceau dezbaterile, un lucru pe care eu nu l-am
suportat niciodată. Corect ar fi fost să plec imediat şi să-l las cu mâţa aia,
oricine i-ar fi fost stăpânul.
Dar ceva inexplicabil mă ţintuia locului, de parcă aş fi prins rădăcini în
parchet. Omul s-a întors la scris, eu mă holbam la trenuleţele acelea, apoi la
cărţulia care avea pe copertă globul pământesc.
— Am avut şi eu cartea asta, dar am făcut-o cadou, am spus şi aproape că
m-am surprins pe mine însumi că mă confesam unui străin.
— De ce? m-a întrebat el, fără să-şi ia ochii de la monitor. E o operă
extraordinară.
 — Ştiinţa mă deprimă. Mi se pare exasperant gândul că suntem doar o
grămadă de atomi care-şi aşteaptă disoluţia. Iar a şti că o să se recombine ca
să alcătuiască o balegă sau, în cel mai bun caz, o plantaţie de ciuperci, nu e de
natură să mă consoleze.
— Văd că n-aţi înţeles nimic, a spus pe un ton ironic în timp ce oprea
calculatorul, închizându-i capacul cu grijă. Ştiinţa e drumul cel mai scurt
către Dumnezeu. De fapt, dacă cercetezi biografia marilor oameni de ştiinţă,
îţi dai seama că erau nişte mistici.
— Posibil, dar asta nu are nici o legătură cu ceea ce spuneam eu. Mie nu-
mi pică bine să aflu că, la 650.000 de ore după ce m-am născut, atomii şi
moleculele mele o vor lua razna ca să formeze ceva fără permisiunea mea.
— Atomii şi moleculele nu înseamnă nimic.
— Ei bine, eu credeam că sunt totul, am contraatacat eu. În afară de vid,
fireşte. Am citit destul ca să ştiu că vidul e omniprezent, atât în Univers, cât şi
la nivel molecular.
— Lăsaţi în pace vidul. Deocamdată, constat că îl aveţi doar în cap.
Şi s-a uitat la mine, aşteptându-mi reacţia. Dar nu am spus nimic. Acel
bărbat începea să mă fascineze. A continuat:
— Atomii sunt precum literele. Aceleaşi cu care îşi alcătuia cânturile Kabir
sau e alcătuită Biblia sunt folosite şi la scrierea revistelor pentru femei sau a
prospectului unui leac pentru creşterea părului. Înţelegeţi unde bat?
— Nu.
— Vă dau alt exemplu, că văd că sunteţi cam greu de cap. Cu aceleaşi
blocuri de piatră se poate construi Sagrada Familia sau zidurile de la
Auschwitz. Nu contează cărămizile, ci folosinţa pe care le-o dăm. Acum
înţelegeţi?
— Cred că da.
— Prin urmare, când vorbim de cărămizi, litere sau atomi, cine le
mânuieşte şi în ce scop. Altfel spus, nu contează ce suntem, ci ce facem cu
ceea ce suntem. Nu contează că trăieşti 650.000 de ore sau şase şi jumătate.
Orele nu slujesc la nimic dacă nu ştii ce să faci cu ele.
A tăcut, iar eu n-am ştiut ce să-i mai spun. Eram impresionat, nu mă
aşteptasem la acest gen de argumentaţie din partea huhurezului de la
mansardă. Liniştea începuse să devină apăsătoare, aşa că l-am întrebat:
 — Vă ocupaţi cu ştiinţa?
— Rece, rece!
— Cu filozofia?
— Gheaţă! Sunt un simplu redactor căruia îi place să îşi vâre nasul prin
periferiile cunoaşterii.
— Redactor… asta înseamnă că scrieţi articole, nu?
— Dacă aş scrie articole, v-aş fi spus că sunt ziarist. Am zis: redactor.
Adun texte de ici, de colo, ca să alcătuiesc cărţile pe care mi le comandă
editorii.
— Pare foarte simplu, am comentat eu, aşezându-mă pe canapea fără să-i
cer voie.
— Da, dacă ştii sursele, adică dacă ştii unde să cauţi. Dacă mi se cere o
antologie de poeme de dragoste, ştiu care vor plăcea publicului şi unde să le
găsesc. Dacă mi se cere un manual de leacuri naturale, ştiu ce cărţi să consult.
Presupun că sunt un soi de asamblator.
Am rămas pe gânduri, destul de mirat. Nu credeam că poate exista o astfel
de meserie. Până atunci, credeam că toate cărţile erau scrise de autori experţi
în materia respectivă.
— Şi aţi putea să-mi spuneţi, ce asamblaţi acum?
Bătrânul mi-a aruncat un zâmbet maliţios înainte de a-mi răspunde:
— O sarcină dificilă, căci am de căutat nu numai prin cărţi, ci şi de adunat
mărturii. Poate v-ar face plăcere să vă aduceţi cumva contribuţia.
— Despre ce e vorba?
— Cartea se intitulează Ia-ţi o pauză de respiraţie şi cuprinde poveşti
inspiraţionale ale unor oameni care au trăit un moment magic, un fel de
satori. Ştiţi despre ce e vorba, atunci când timpul parcă se opreşte.
— Nu cred că vă pot fi de folos, i-am spus. Nu-mi amintesc să fi trăit aşa
ceva. Viaţa mea nu e prea emoţionantă, să ştiţi. Dacă nu cumva reuşesc să
ajung la satori când întorc tortilla în tigaie.
— Păcat, spuse el. Dar poate mă ajutaţi altfel. Având în vedere că mi-aţi
pătruns în casă cu pisoi cu tot, o să-mi faceţi o favoare.
Acea cerere neclară m-a prins cu garda jos. Bătrânul avea dreptate: ce
naiba căutam eu stând la palavre cu un străin căruia nici numele nu i-l ştiam?
Totuşi, buna creştere nu admitea decât un singur răspuns:
 — Da, fireşte.
Bătrânul a bătut uşurel în tăblia mesei ca să-şi arate entuziasmul, după care
şi-a întors scaunul spre circuitul trenuleţelor. În timp ce deşuruba ceva, a
spus:
— Şi apropo, mă cheamă Titus. Un nume oarecum şocant, drept care îmi
semnez întotdeauna lucrările cu pseudonim.
M-am prezentat la rândul meu, în timp ce îl observam, confuz, cum scotea
o bucată de şină – din cele curbe – şi mi-o înmâna, zâmbitor.
— Nu ştiu de ce, dar s-a deformat şi face să deraieze trenurile.
— Şi eu ce să fac? am întrebat nedumerit, cu bucata de şină în mână.
— De nişte zile mă dor tare de tot picioarele. O fi frigul ăsta, care mi-a
activat reumatismul, cine ştie. Oricum, magazinul de modelism e în centru.
Nu e prea departe pentru cineva tânăr ca dumneata.
M-am blestemat pentru da-ul spus pe negândite. Acum trebuia să străbat o
jumătate de oraş pentru o jucărie – şi aveam febră.
— Nu sunteţi cam mărişor ca să vă mai jucaţi cu trenuleţele? am răbufnit
eu. M-am gândit că asta o să-i pice prost, dar omul părea să radieze de
bucurie. S-a ridicat cu greu şi m-a bătut pe spinare.
— Mă relaxează să mă uit la trenuri care aleargă în timp ce mă gândesc.
Un punct fix la care să te uiţi ajută la meditaţie.
Am băgat fierătania în buzunar şi, înainte de a pune capăt acestei întâlniri
insolite, l-am întrebat:
— Apropo, de curiozitate: cum îl cheamă pe pisoi?
În tot acest timp, nu se clintise de sub măsuţă, unde dormea acum încolăcit.
— De unde să ştiu? Întreabă-l pe el. Doar v-am spus că nu-i al meu. Dar o
să am grijă de el până vă întoarceţi de la magazin.
 Gabriela

Am coborât în stradă destul de turtit. După o escală la farmacie, am căutat

fără succes un taxi. Toate erau ocupate, pesemne cu cei care mergeau în
centru pentru a-şi face ultimele cumpărături pentru Ziua Magilor.
„Parcă văd cardurile de credit care scot fum, iar eu o să mă îmbolnăvesc
de-a binelea pentru o bucată de şină.“
Dârdâind şi spumegând de furie împotriva bătrânului, am ajuns pe strada
Balmes, una din arterele care coboară spre centru. Autobuzul 16 sau 17 mă
ducea până la întretăierea cu strada Pelayo, unde era magazinul.
Numai că, preţ de douăzeci de minute, în staţie n-au ajuns decât rafale de
vânt ucigător. Ca în cele din urmă să văd anunţul de pe stâlp: autobuzele erau
în grevă.
Blestemându-mi soarta, am luat-o la picior cu paşi mari, pe strada Balmes
în jos. În ritmul ăsta, aş fi reuşit să ajung în vreo douăzeci de minute. Au fost
clipe când credeam c-am să leşin din pricina sfârşelii, dar am rezistat
atacurilor febrei.
Am ajuns pe la ora unu la prânz. Un vânzător apatic, îmbrăcat într-un halat
albastru, s-a uitat la bucata de şină şi a spus:
— Nu ştiu dacă mai am aşa ceva, modelul ăsta nu se mai fabrică de mult.
După care s-a făcut nevăzut undeva în spate, o încăpere pe care mi-am
imaginat-o ticsită de şine miniaturale de toate formele şi lăţimile.
În timp ce aşteptam, am privit vitrina, de-a lungul căreia alerga o
locomotivă; îşi aprindea farul când ajungea la destinaţie, apoi o lua îndărăt, ca
o moviolă.
— Aţi avut noroc, a spus vânzătorul, aratându-mi o fierătanie identică cu
cea pe care i-o dădusem. E ultima piesă pe care-o mai avem din seria asta.
Dacă aţi fi dorit una dreaptă, aţi fi plecat cu mâinile goale.
N-am făcut nici un comentariu şi am plătit la casă. Mi s-a părut un preţ
ridicol pentru un drum atât de chinuitor. Vânzătorul mi-a înmânat marfa,
împachetată grijuliu în hârtie maro, şi am plecat.
Am profitat că semaforul arăta verde şi am traversat, gândindu-mă cum să
ajung acasă cât mai repede. Când mă aflam chiar la mijlocul drumului,
verdele s-a schimbat în galben. Şi atunci am văzut-o.
Era o femeie cam de vârsta mea, înaltă şi zveltă, cu o coamă bogată de păr
negru şi ondulat. Ochii uşor migdalaţi şi constelaţia de pistrui de pe pomeţi
mi-au confirmat că era ea. Am văzut-o doar o clipă, o zecime de secundă,
când ne-am aflat faţă în faţă. După privirea ei perplexă, am ştiut că mă
recunoscuse şi ea.
Brusc, timpul parcă s-a oprit – un satori ca la carte – şi trecutul a năvălit cu
o limpezime uimitoare.
M-am întors în timp cu treizeci de ani, într-o după-amiază de sâmbătă pe
care o credeam uitată. Ca de obicei la sfârşit de săptămână, ajunsesem cu
soră-mea la o vilă de pe Ramblas. Avea o scară mare de marmură şi o
mulţime de cotloane unde te puteai ascunde. Ne duceam acolo pentru că avea
o colegă de clasă care locuia chiar alături. Copiii din cartier se adunau mereu
acolo să se joace. În ziua aia, ne jucam de-a v-aţi ascunselea.
Îmi amintesc că mă ascunsesem sub o scară, dar cineva avusese aceeaşi
idee. Era o fetiţă de vreo şase ani, la fel ca mine, cu plete negre şi ochi
strălucitori.
— Ai primit vreodată un sărut de fluture? m-a întrebat în şoaptă.
— Nu, am răspuns, speriat. Ce-i aia?
Imediat, s-a apropiat de mine şi şi-a deschis şi închis de câteva ori ochii,
lăsând ca genele să-mi mângâie obrazul.
N-am uitat-o niciodată pe fetiţa aceea pe care n-am mai văzut-o de atunci.
Până acum, căci ea era, neîndoielnic, cea care traversase strada şi se oprise
pentru o clipă.
Oricât ar părea de ciudat, am avut impresia că nu se schimbase în mod
esenţial.
Şi în acea zecime de secundă am ştiut că o iubisem mereu pe Gabriela, mai
ştiam şi acum cum o cheamă. Dintr-odată, am înţeles că era iubirea vieţii
mele, că niciodată nu voi putea iubi pe altcineva ca pe fetiţa aceea, care îmi
dăduse un sărut de fluture sub scară. Aşa, fără nici un motiv. Pur şi simplu
am ştiut.
Satori-ul s-a risipit, ne-am grăbit fiecare spre trotuarul său, semaforul
trecuse deja pe roşu. Ajungând pe trotuar, m-am întors şi am văzut că s-a
întors şi ea, un zâmbet suav, înainte de a-şi continua drumul.
Aş fi vrut s-o opresc, să o întreb care e viaţa ei, poate chiar să bem o cafea,
dar şuvoiul de maşini ocupa din nou asfaltul, zădărnicind orice cale de
întoarcere spre trecut.
Cred că am ridicat braţul, căci un taxi a frânat chiar în dreptul meu,
crezând că îl chemam. Am urcat din inerţie, şi i-am şoptit adresa fără să fiu
conştient de ceea ce făceam. Prăvălit pe bancheta din spate, inima îmi bătea
într-un fel ciudat şi simţeam în stomac o apăsare pe care n-o mai avusesem
din adolescenţă.
Pe drum, am avut o sclipire de luciditate. O străfulgerare care mă atinsese
la câteva secunde după reapariţia – şi pierderea – Gabrielei.
Poate că, pentru altcineva, era un raţionament lipsit de valoare. Dar eu l-am
luat ca pe o revelaţie. Am priceput cumva că Gabriela, iubirea mea din
copilărie, apăruse pentru că turnasem lapte într-o farfurioară. Aparent, nu era
nici o legătură între cele două lucruri, dar la un nivel mai profund ea exista.
În timp ce turnam laptele în bucătărie, pisoiul mi s-a strecurat în casă. El
m-a dus la bătrânul de la mansardă, iar acela la magazinul de trenuleţe şi la
Gabriela.
Acum, bucata de şină din buzunar dobândea o semnificaţie
transcendentală. Cotul acela de aluminiu mă abătuse din drum ca să mă
arunce în braţele unei fantome din trecut.
Dintr-odată, am înţeles că viitorul nostru depinde de nişte întâmplări atât
de neînsemnate precum a da de mâncare unei mâţe sau a cumpăra o piesă
pentru o jucărie.
Dar, care era sensul tuturor acelor lucruri? Însemna că trebuia să pornesc în
căutarea Gabrielei? Să reiau viaţa acolo unde o lăsasem acum treizeci de ani?
Unde duceau zalele acestui lanţ?
„Iubire cu «i» mic, ăsta e secretul“, mi-am zis eu. Mi s-a părut că aceste
cuvinte nu veneau de la mine, ci de la raza de soare care pătrundea prin
geamul taxiului, lăsând vederii o galaxie de particule de praf.
Un lucru era cert: fără farfurioara aia de lapte, n-aş fi întâlnit-o pe
Gabriela. Totul începuse acolo.
 II
FAŢA ASCUNSĂ A LUNII

Ziua Regilor Magi

Gripa m-a ţintuit la pat trei zile bătute pe muchie, care acum mi se păreau
un somn lung şi apăsător. În tot acest timp, Mishima nu s-a clintit de lângă
mine. Bănuind cumva că răul trecuse, a venit torcând la mine şi mi-a atins
obrazul cu capul. De parcă mi-ar fi spus: „Trezeşte-te şi scoală-te din pat, că
ai treabă: să-mi pui mâncare şi apă şi să-mi cureţi lădiţa“.
M-am uitat la ceasul deşteptător, mai ales ca să văd în ce zi eram, căci
pierdusem noţiunea orelor şi a zilelor. 6 ianuarie, ora 10:44.
„Deci e Ziua Regilor Magi“, mi-am spus în timp ce puneam piciorul gol pe
duşumeaua rece. Tot slăbit mă simţeam, dar lipsa febrei şi o senzaţie
incipientă de foame îmi dădeau de înţeles că în curând aveam să revin la
normalitate. Din păcate, asta însemna prânzul la soră-mea, deşi puteam să nu
mă duc, folosind gripa drept scuză.
După o inspecţie rapidă prin casă, mi-am dat seama că în cele trei zile mă
mişcasem precum o fantomă. Nu-mi aminteam să-i fi pus mâncare lui
Mishima, dar o grămăjoară de boabe de lângă castron îmi dovedea că cel
puţin încercasem.
După ce am umplut castronul cu apă proaspătă, am trecut în living. Pe
masă, o hârtie pe care era scris ceva. Mi-am recunoscut scrisul cu care
relatam stângaci întâlnirea cu Gabriela la semafor.
„Deci n-a fost un vis“, mi-am spus şi m-a cuprins o uşoară senzaţie de
euforie.
Am dat drumul la radio şi m-am apucat să spăl marmura din bucătărie,
plină de supă răsturnată şi de boabe de orez care îmi sugerau că încercasem să
mănânc ceva în zilele de boală. Se transmitea Recviemul de Verdi, o piesă
oarecum deconcertantă, căci trece de la cel mai delicat lirism la pasaje
asurzitoare de alămuri.
Am stins radioul şi am cercetat din bucătărie cerul dimineţii, brăzdat
tocmai atunci de o vrabie care părea să ţină ceva în cioc. „Da, am să mă duc
la masă“, am stabilit eu, fără să ştiu de ce. Un motiv exista, ba chiar şi un
plan, numai că încă nu eram conştient de asta, de parcă centrul de operaţiuni
din capul meu aştepta să mă informeze la timpul potrivit.
Poate că ceea ce numim intuiţie nu e decât vârful icebergului a ceva
plăsmuit la un nivel mai profund. Idee destul de neliniştitoare, căci ne spune
că cineva care suntem tot noi acţionează pe furiş şi stabileşte dinainte drumul
de urmat.
Trecând pe lângă telefon, am constatat că luminiţa robotului nu pâlpâia.
Prin urmare, în aceste trei zile nu mă căutase nimeni. Dacă ar fi fost vorba de
trei ani, tot nimeni nu ar fi prins de veste, exact ca în cazul tipului din Tokyo.
Mishima mi se freca de picioare, ca să-mi arate că era prezent.
— Da, ştiu că eşti aici, i-am spus. Iar sus îl avem pe Titus. Suntem Trei
Regi Magi care nu ştiu cui să facă daruri.
Mi-am zis că poate nu era o idee rea să-i fac o vizită bătrânului înainte de
prânz. M-am mai uitat o dată la hârtia de pe masă. Cu siguranţă avea să se
bucure că îi găsisem o clipă astrală pentru carte.

O maşinărie cosmică

Titus mi-a ascultat cu atenţie povestea, după ce i-am înmânat hârtia pe care
o ţinea între degete de parcă n-ar fi ştiut ce să facă cu ea. Când am terminat, a
rămas pentru câteva clipe pe gânduri.
În vreme ce aşteptam nerăbdător o reacţie, am constatat că de când îl
văzusem ultima dată, bătrânul se schimbase în rău. Îmi amintesc vag că
urcasem să-i dau şina de jucărie, iar Mishima venise înapoi cu mine. După
care mă copleşise febra.
Judecând după tenta gălbuie a pielii lui, nici Titus nu se simţea bine.
Înfofolit într-un şal cenuşiu închis, semăna cu un animal care aşteaptă glonţul
care să-i pună capăt suferinţelor. Eram gata să-l întreb cum se simte, dar mi-a
luat-o înainte:
 — Am să includ în carte acest satori al tău.
— Nu vi se pare o aiureală?
— Deloc.
Cu toate că, începuse să mă tutuiască, bătrânul rămăsese zgârcit la vorbă.
Asta confirma faptul că nu se simţea bine. Corect ar fi fost să plec şi să-l las
în pace, dar, la fel ca în urmă cu trei zile, avea ceva care mă îndemna să-mi
deschid sufletul, aşa că am continuat:
— Ce vreau să spun, am zis eu, este că, după ce am văzut-o, simt că nu pot
sta cu braţele încrucişate, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Deşi ştiu că e
caraghios, cred că ar trebui să fac ceva.
— Păi, fă-o.
— Problema e că nu ştiu nimic despre ea, în afară de numele mic. Nu ştiu
de unde să încep. Şi chiar dacă dau de ea, ce să-i spun ca să nu mă ia de
nebun? Îmi trebuie o scuză solidă.
— Din astea ai din belşug. Aşa că nu te mai fofila şi fă odată ceva! s-a
răstit el, lucru care nu m-a jignit, dimpotrivă, mi-a dat aripi.
— Dar credeţi că trebuie s-o găsesc? Acesta să fie mesajul întâmplării?
— Bineînţeles. E misiunea care ţi s-a încredinţat.
— Cine mi-a încredinţat-o? Hazardul?
— Sau umbra lui Dumnezeu, cum vrei să-i spui.
— Mi-e greu să cred că e vorba de o simplă întâmplare. N-aş putea să
explic, dar când m-am încrucişat cu Gabriela am ştiut că se afla atunci acolo
pentru că era ceva necesar. Nu era nimic întâmplător în asta.
Titus a bătut darabana cu degetele pe tăblia biroului, înainte de a răspunde:
— Noi nu acceptăm hazardul în viaţa de zi cu zi atunci când ni se pare prea
capricios. În schimb, îl acceptăm în Univers şi în formarea vieţii, care
depinde de o conjuncţie de elemente infinit mai capricioase.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Probabilitatea ca viaţa să apară e ca şi cum ai câştiga premiul cel mare
la o maşină din alea care înghit monede, dar care ar avea sute de casete. Ne
aflăm aici pentru că s-a întâmplat să iasă singura combinaţie care putea să
funcţioneze. Nu ţi se pare uimitor? Mai mult, cine a băgat moneda care a
făcut să se învârtă rotiţele? Ăsta e marele mister. Big Bangul e absolut
neînsemnat, important nu este ce s-a petrecut, ci cine sau ce a făcut să se
aprindă fitilul.
— Adică există o mână invizibilă în spatele a tot ce ni se întâmplă?
— Asta ar însemna să simplificăm mult lucrurile, a zâmbit Titus, zâmbind
pentru prima oară. Parcă Jung spunea că toţi suntem legaţi de nişte fire
invizibile. Tragi de unul şi se mişcă întreg ansamblul. Un lucru mic afectează
totul şi pe toţi. Nu e nevoie de un Dumnezeu pentru asta.
— Dar asta nu mă ajută să aflu de ce se afla Gabriela acolo şi cu atât mai
puţin ce trebuie să fac eu acum.
— Gândeşte-te la maşinăria asta cosmică. E oricum un mister că ne aflăm
aici. Unul mare, asta e tot.

Fă exact contrariul

Conversaţia mea cu Titus, care părea sfârşit, nu-mi fusese de prea mare
ajutor ca să clarific situaţia. Într-un fel, mă îndemna să fac ceva, fără să-mi
spună concret nici ce, nici cum. Poate c-ar fi fost preferabil să mă cufund în
fanteziile mele romantice şi să uit toată povestea, o dată pentru totdeauna.
Înainte de a-mi lua rămas-bun, i-am împărtăşit lipsa de chef cu care mă
pregăteam să mă duc la soră-mea.
— Pentru asta chiar că pot să-ţi dau o formulă magică, îmi spusese.
Întrebându-l despre ce era vorba, îmi răspunse:
— Fă exact contrariul a ceea ce îţi vine să faci. Ori de câte ori te apucă
ciuda pe cineva, aplică formula asta. Fă exact pe dos decât ai impulsul să faci.
Crede-mă, face minuni.
În timp ce stăteam la coadă la cofetărie pentru cozonacul tradiţional, m-am
hotărât să urmez sfatul lui Titus, măcar pe post de experiment, ca să scap de
plictiseală.
Rita şi Andrés – soră-mea şi soţul ei – formează un cuplu pe cât de perfect,
pe atât de distructiv. Rolul lui e să se plângă şi să se lamenteze în
permanenţă, al ei – să arate cu degetul vinovaţii.
În cei cincisprezece ani de când sunt împreună nu ţin minte să fi asistat la
vreo scenă veselă în casa lor. Am pus-o mereu pe seama faptului că n-au
putut avea copii, după cum îşi doreau. Acum ea e bine trecută de patruzeci de
ani şi presupun că s-a resemnat la gândul că nu se va schimba nimic. Nici
măcar firea ei urâcioasă.
În timp ce urcam cu liftul spre apartamentul lor de pe bulevardul Diagonal,
o sudoare rece a început să-mi curgă pe ceafă. Aşa păţesc mereu când mă duc
la ei în vizită. Gândul că voi sta cu ei preţ de câteva ceasuri îmi provoacă o
neplăcere fizică. Asta se cheamă somatizare.
„Fă exact pe dos“, mi-am repetat în chip de mantră în timp ce sunam la
sonerie.
Mi-a deschis Andrés. Doar văzându-i mutra de vită ciomăgită am regretat
că nu-mi prelungisem gripa cu încă o zi.
— Ce mai faci? m-a întrebat.
Ştiam perfect că nu-l interesa nici cât negru sub unghie ce făceam şi cum o
duceam. Era doar o formulă la care eu urma să-l întreb la rândul meu acelaşi
lucru, ca să poată începe să-şi depene lamentările. Aplicând maxima lui Titus,
în loc să-l întreb fără chef, am făcut exact contrariul:
— Am zăcut la pat trei zile cu o gripă. În schimb, tu arăţi excelent.
— Zău? a răspuns uimit.
— Nu s-ar zice că te-ai operat acum două luni de hernie, am continuat eu.
Arăţi de parcă tocmai te-ai întors de la băi şi ai întinerit cu zece ani.
Acestea fiind zise, am trecut în sufragerie, lăsându-l pe Andrés încremenit.
„Asta poate fi amuzant“, mi-am spus.
În loc de bună-ziua, soră-mea a ţipat la mine:
— Ce naiba ai? Eşti beat, sau ai venit să faci mişto de noi?
Dacă am trăi într-o lume lipsită de inhibiţii, ar fi trebuit să despachetez
tacticos cozonacul şi să i-l arunc în figură. Însă voiam să continui
experimentul, ca să văd unde mă ducea.
Am luat-o pe soră-mea în braţe şi am pupat-o sonor pe frunte.
— Mi-era dor de voi, am minţit. Îmi pare rău doar că nu v-am luat cadouri
anul ăsta.
— Şi de când ne facem noi cadouri? s-a mirat Rita conducându-mă
zăpăcită în salon.
— De azi. Ce-aţi zice dacă am merge într-o duminică la un restaurant cu
fructe de mare? Sunteţi invitaţii mei.
Nu-mi venea să cred ce-mi ieşise din gură, dar trebuia să duc farsa până la
capăt. Brusc, tensiunea a părăsit chipul soră-mii, care a schiţat un surâs timid.
 — Foarte drăguţ din partea ta, numai că Andrés e la regim, iar eu am
devenit vegetariană acum o lună.
— Bine faci, i-am cântat eu în strună. În definitiv, carnea colcăie de
hormoni şi alte porcării.
— Mă bucur că măcar o dată nu mă contrazici, a mai zis ea şi s-a dus la
bucătărie să termine mâncarea.
M-am aşezat pe canapea lângă Andrés, care urmărea hipnotizat ştirile la
televizor, cu un pahar cu apă în mână. Din când în când mă privea cu coada
ochiului, de parcă s-ar fi temut să nu fiu beat şi să fac vreo prostie. Când în
sfârşit s-a lămurit că nu era cazul, a grăit:
— E jalnic cum arată lumea asta.Unde-o să ajungem?
— Trebuie făcut ceva cât mai repede, am zis, neştiind unde bătea.
— Chiar crezi că se poate rezolva?
— Desigur. Întâi de toate, trebuie dat afară directorul programelor de ştiri.
Şi pus altul care să dea ştiri mai bune.
Tocmai atunci a intrat Rita şi a pus pe masă un castron cu lasagna
vegetariană.
— Se poate şti ce ai păţit? mă mustră ea. De când ai venit, numai tâmpenii
spui.
În condiţii normale, ne-am fi aşezat la masă şi am fi mâncat privind în
tăcere telejurnalul. Însă maxima lui Titus mă îmboldea să fac exact contrariul:
am lăudat fiecare fel, i-am întrebat de una şi de alta, le-am spus până şi
bancuri, ca să însufleţesc atmosfera.
— M-am pomenit cu o mâţă în casă, am adăugat între două îmbucături.
Mai întâi am crezut că e a lui Titus, dar se pare că nu e a nimănui.
— Cine e Titus? s-a interesat Andrés în timp ce închidea televizorul cu
telecomanda.
N-am apucat să-i spun, că a intervenit Rita:
— E foarte bine să ţii o pisică în casă. Îţi dă vibraţii bune şi absoarbe
energia negativă, ştii?
În mod obişnuit, vechiul Samuel ar fi replicat ironic „Tocmai de-aia mă
gândeam să ţi-o fac cadou“, însă am mutat conversaţia pe un teren neaşteptat.
I-am amintit cum ne duceam noi, cu treizeci de ani în urmă, să ne jucăm
sâmbătă după-amiaza. Şi am întrebat-o dacă mai ştia ceva de Gabriela.
 — Nu-mi spune nimic numele. Acolo veneau mulţi copii din cartierul
Gótico pe care nici măcar nu-i cunoşteam.
— Ne-am ascuns împreună sub o scară. Cred că chiar tu ai fost cea care ne-
a găsit.
— Şi ai pretenţia să-mi amintesc? Dar dacă era sub o scară, precis că era
un diavol.
— Credeam că ai renunţat să mai crezi în aşa ceva.
— Cum, nu ştii că oamenii se feresc să treacă pe sub scări? E un pasaj în
Biblie, parcă, unde diavolul se ascunde acolo.
Conversaţia a degenerat, ajungând, nu ştiu cum, la tămăduirea cu lumânări,
o disciplină în care soră-mea se implicase mai nou. Înainte de a mă lansa într-
o ceartă asemănătoare multora pe care le avusesem, mi-am băut cafeaua
dintr-o înghiţitură şi am pus punct vizitei de curtoazie.
— Culcă-te, mi-a spus Rita cu o expresie cinică. Cred că gripa asta ţi-a
făcut rău la creier.

Cum să-ţi iluminezi

un sfârşit de săptămână

Drept cadou de Ziua Magilor am corectat ultimele lucrări ale întârziaţilor,

care nici măcar numele lui Werther nu reuşiseră să-l scrie corect. Pe unii i-am
trecut din milă, pe alţii ca să nu repet corvoada în septembrie. Devenisem un
tip practic.
Am strâns foile şi le-am pus în servietă, pentru dimineaţa următoare. Grupa
asta o aveam a doua zi la prima oră.
Se însera, aşa că am aprins lampa cu picior şi am luat dicţionarul lui
Rheingold să mă mai uit prin el până la ora cinei. Mi-a atras atenţia cum
definea un termen german cam căzut în desuetudine:
Weltschmertz: literal, „durerea lumii“, tristeţe romantică pe care o simt mai
ales tinerii privilegiaţi.
Cuvântul părea să fi fost creat pentru eroul lui Goethe. La final, autorul
dicţionarului preciza: „Cei care suferă de Weltschmertz par să împărtăşească
un acelaşi atribut: e vorba adesea de fii (mai rar fiice) de părinţi bogaţi, fără
grija zilei de mâine, deci liberi să se dedea unui sentiment de durere
existenţială“.
Definiţia m-a dus cu gândul la soră-mea Rita, care, deşi defel romantică,
încă din adolescenţă ne demonstra că lumea o durea, şi încă cum.
Poate fiindcă mama a murit pe când eram copii, lăsându-ne în grija unui
bărbat care nu s-a ocupat de noi, pentru că avea alte priorităţi. Ritei i-a lăsat
apartamentul în care locuieşte cu soţul ei; mie, nişte acţiuni de care nu m-am
atins niciodată şi un sentiment de amărăciune care încă nu m-a părăsit.
Până pe la douăzeci de ani, Rita şi cu mine am fost destul de legaţi. Deşi
devenise încă de pe atunci despotică şi răutăcioasă, pe vremea când eram
adolescent încă mai nutream iluzia că se va schimba. Eu o poreclisem „fata-
care-merge-la- cursuri“, căci încerca tot timpul ceva nou: tai chi, reiki, bio-
dans…
Asta mai ales ca să se simtă bine în pielea ei, o pulsiune egoistă care, de
altminteri, n-a avut nici un rezultat.
Doar că pe vremea aceea mă amuza. Mereu avea lucruri noi de povestit, iar
eu o ascultam curios, deşi niciodată nu mi s-a părut că toate astea i-ar fi adus
fericirea.
Îmi amintesc un sfârşit de săptămână de pe vremea când începusem
facultatea, când am însoţit-o la un curs de ceea ce pe atunci se numea
„meditaţie transcendentală“. Maestrul, un tip bronzat la vreo cincizeci de ani,
închiriase o fermă în regiunea Ampurdán, unde – conform pliantului – aveam
să asistăm la miracolul iluminării la un sfârşit de săptămână.
Fără să ştiu prea bine cum ajunsesem acolo, m-am pomenit aşadar
împărţind o mansardă cu vreo douăzeci de tineri însetaţi să afle misterul
existenţei.
Sâmbătă, după micul dejun, maestrul ne-a adunat în grădină ca să ne ţină o
conferinţă. A început prin a-i veşteji pe „falşii maeştri“, cu alte cuvinte
concurenţa, asigurându-ne că iluminarea era la îndemâna oricui ar fi îndrăznit
să deschidă ochii.
„Mai mult, a spus el, voi sunteţi deja iluminaţi, dar nu v-aţi dat încă
seama“, a subliniat omul.
Până aici, toate bune şi frumoase. Am trecut apoi într-o sală cu covoare
groase şi câte o pernă tare pentru fiecare. Ne-a explicat în ce consta poziţia
lotusului şi a semilotusului, avertizându-ne că ne va lua ceva timp până să le
executăm ca lumea. Deocamdată avea să se mulţumească, spunea el, să ne
vadă stând cu spinarea dreaptă şi ochii închişi.
Ne spuse pe un ton solemn:
— Fiecare clipă în care reuşiţi să vă goliţi mintea e o crăpătură în
carapacea voastră prin care pătrund tandreţea şi lumina.
Maestrul s-a dovedit a fi un om plin de tandreţe, mai ales cu fetele bine
făcute, pe care le ajuta întruna să-şi corecteze poziţia. Era mai cu seamă
interesat ca, în timp ce respirau, să-şi ridice cutia toracică, operaţiune pe care
o superviza din spate, punându-şi palmele pe pieptul lor. Purtatul sutienului
era interzis în timpul meditaţiei, căci „sutienul limita suflul vieţii“, după
propriile sale cuvinte.
Pesemne că am fost un elev bun la respirat şi meditat, pentru că nu s-a
ocupat niciodată de mine.
Sâmbătă seara s-a iscat mare scandal când al nostru guru a ales o fată
pentru iniţierea tantrică. Fata, care făcuse obiectul constantelor sale atenţii în
timpul meditaţiei, a refuzat onoarea, spunând că nu se simţea pregătită. La
care maestrul s-a înfuriat şi a făcut-o de doi bani în faţa grupului:
— Până n-ai să scapi de obiceiurile tale mic-burgheze, îi spuse, n-ai nici o
şansă de eliberare!
Eu unul cred că se pricepea mai curând să elibereze sutiene şi chiloţi decât
altceva, dar nu era conştient de asta.
Oricum, am dedus că maestrul era departe de a fi pătruns tainele realităţii.
Cât despre gradul de iluminare, să zicem că se asemăna cu lumina chioară a
unui bec de 40 de waţi, în care mai intrase şi o molie.

Franz şi Milena

După cursul plicticos de redactare, aveam un seminar de literatură

comparată cu cei din anul patru. O grupă de opt studenţi destul de simpatici,
căci citeau cursiv germana, deşi-mi era cam greu să-i fac să înghită o carte
întreagă.
Fiind doar un curs introductiv, dedicam câte două săptămâni fiecărui autor.
Le făceam o scurtă prezentare a biografiei şi operelor scriitorului respectiv,
după care fiecare student primea o temă pe care urma să o expună în clasă.
 Astfel funcţionează facultăţile de litere în Germania, deşi în ţara asta
studenţilor le e greu să aibă iniţiativă. Majoritatea preferă metoda tradiţională
– „cursul profesoral“ – în care profesorul dictează pe un ton monoton aceleaşi
fraze an după an, în timp ce studenţii şi le notează conştiincios, neridicându-şi
nasul din caiet.
Prezentarea din ziua aceea era despre Franz Kafka, un autor care îi
intimidează pe mulţi, pentru că există prejudecata că operele sale sunt
complicate. Nimic mai departe de adevăr. Cu toate că descrie o lume fără
îndoială opresivă, Kafka are un sens impecabil al tensiunii narative şi ştie să-
şi seducă cititorul încă de la primul rând, care te introduce în conflict şi în
temă.
Ca să demonstrez această teorie, scrisesem pe tablă primele fraze din două
cărţi esenţiale, Metamorfoza, respectiv Procesul:
Când Gregor Samsa se trezi într-o dimineaţă, după o noapte de vise
neliniştite, se pomeni în patul său metamorfozat într-un gândac uriaş.5
5. Trad. de Mircea Ivănescu, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2017. (N. tr.)

Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se

pomeni într-o dimineaţă arestat.6
6. Trad. de Gellu Naum, Editura RAO International Publishing Company, Bucureşti,
1994. (N. tr.)

Înainte de a le repartiza studenţilor temele, am făcut un scurt rezumat al

vieţii lui Kafka. Am trecut peste o serie de date mult prea bine cunoscute,
precum problemele avute cu tatăl său, căruia i-a scris o epistolă acră de o sută
de pagini, pe care mama a interceptat-o ca să nu ajungă la destinatar.
În schimb, am comentat câteva aspecte mai frivole: pare-se că un unchi de-
al său de la Madrid ajunsese director general al unei companii de căi ferate.
Studenţilor le-a mai plăcut să afle şi că obişnuia să facă o siestă zilnică de
patru ore şi jumătate, sau că spre sfârşitul vieţii visase să deschidă la Tel Aviv
un restaurant în care să-şi servească personal clienţii.
Cultura bârfei, presupun, a ajuns chiar şi în aulă; iar ca să-i atragi pe
studenţi trebuie să lupţi cu armele lor…
Ultimele douăzeci de minute le-am dedicat operei sale epistolare. În afară
de romanele pe care nu le termina, Kafka le-a trimis femeilor iubite sute de
scrisori minunate, deşi poate că cele mai bune au fost cele pe care le-a primit
Milena Jesenská, cea care a îi tradusese în cehă o parte din cărţi.
Deşi nu era evreică, asemeni lui, după ocupaţia nazistă a Cehoslovaciei,
Milena a fost internată în lagărul de concentrare de la Ravensbrűck, unde
avea să moară în 1944. A fost aproape un noroc pentru Kafka să moară de
tuberculoză cu aproape douăzeci de ani mai devreme.
Idila lor era sortită eşecului, printre altele pentru că ea era măritată. Ceea
ce nu i-a împiedicat să se vadă de câteva ori, iar Kafka să-i scrie epistole ca
aceasta:
Dragă Doamnă Milena,
Ziua e atât de scurtă, încât între a te vedea şi două-trei fleacuri se şi
termină. Cu greu găsesc un răgaz pentru a-i scrie adevăratei Milena, căci alta,
şi mai adevărată, a fost cu mine toată ziua, în odaie, pe balcon, în nori.

Un lunatic

Cred că amorurile epistolare ale lui Kafka mă făcuseră romantic, pentru că,
ieşind de la facultate, m-am hotărât să revin la locul crimei.
Era ora unu, exact ca în ziua întâlnirii, iar răspântia se afla la câteva minute
de universitate. N-a trebuit decât să traversez piaţa şi am ajuns pe strada
Pelayo. Acolo se afla prăvălia de jucării, în a cărei vitrină locomotiva
continua să alerge precum o fiară într-o cuşcă.
Şi chiar peste drum, vizavi, semaforul unde ne încrucişaserăm: teritoriul
acelui satori.
Numai că de data asta n-am mai simţit nici un fel de emoţie. Mi s-a părut o
stradă ca oricare alta, pe care acum treceau în neştire autobuze, maşini şi
motociclete.
„Strada asta are mult de pierdut dacă Gabriela nu o traversează“, mi-am zis
şi imediat am râs singur de prostia mea.
Pe partea cealaltă a drumului era o cafenea micuţă cu terasă, de unde
începe strada Vergara. Mi-am zis că n-ar fi o idee rea să mă opresc un pic
acolo, poate se repeta minunea. Sigur, dacă cineva trece la o anumită oră pe o
anumită stradă, nu e obligatoriu să o facă şi altă dată. Dar să spunem că
probabilitatea e mai mare decât în oricare alt loc şi moment.
În timp ce mă grăbeam să ocup singura masă liberă de pe terasă, mi-am
amintit de bancul cu beţivul care-şi caută cheile sub un felinar, nu pentru că
acolo şi le-ar fi pierdut, ci pentru că e mai multă lumină. Cam aşa şi cu mine,
sau poate că nu doream decât să prelungesc o iluzie.
Deşi era soare, era surprinzător că două din cele trei mese de pe terasă erau
ocupate în plină iarnă. La una se afla un cuplu în vârstă, cu aspect nordic.
Pentru ei, presupun că cinci grade şi un pic de soare cu dinţi însemna vară în
toată regula. La cealaltă, un bărbos la vreo patruzeci de ani cu palton gri,
pălărie neagră cu boruri largi şi fular alb ţinea în mâini un teanc gros de foi
prinse cu o spirală.
M-am aşezat la masa liberă dintre ei şi am cerut un vermut. Am constatat
că aveam o vedere perfectă asupra intersecţiei, deşi, dacă Gabriela ar fi
apărut, nu era deloc sigur că aş fi putut să o ajung. Totul depindea de sensul
mersului ei. Dacă ar fi traversat spre prăvălia de jucării, ar fi trebuit să o rup
la goană şi să sper că semaforul – şi traficul – să nu-mi aţină calea, ca ultima
dată. În schimb, dacă se îndrepta în cealaltă direcţie, n-ar fi trebuit decât s-o
aştept acolo unde mă aflam. Mi-am imaginat conversaţia ideală pe care am fi
purtat-o:
— Ce întâmplare, Gabriela! Ultima dată mi-a părut rău că n-am apucat să
te salut.
— Şi mie la fel, ar fi răspuns ea. E o adevărată minune să ne întâlnim din
nou.
— După cum se vede, hazardul ne-a readus împreună, aş fi zis eu, deşi
uneori trebuie ajutat, ca pe Dumnezeu.
— N-are importanţă, ar răspunde ea. Important e că acum suntem
împreună, nu-i aşa?
— Da, şi nimic nu va putea să ne despartă.
În timp ce-mi recitam emoţionat replicile astea, am observat că bărbosul
mă ţintuia cu privirea fără pic de discreţie sau jenă. I-am susţinut privirea ca
să-l intimidez; dar nici n-a clipit. Parcă era hipnotizat de prezenţa mea.
În cele din urmă, m-am dat bătut şi mi-am coborât ochii la manuscrisul pe
care-l pusese pe masă. Era un teanc de peste trei sute de pagini, iar titlul de pe
copertă era scris cu litere mari:
 FAŢA ASCUNSĂ A LUNII
„Categoric, un ţicnit“, am cugetat eu. Înainte ca lucrurile să se complice,
am plătit şi m-am ridicat pentru a părăsi absurdul post de observaţie. Tipul cu
pălărie continua să mă scaneze cu privirea. Chiar şi în timp ce mergeam pe
stradă în sus, îi simţeam în ceafă privirile de lunatic.

Mesajul din sticlă

Am mâncat un sendviş pe drum ca să nu pierd timpul acasă. Aveam un

plan domestic măreţ, care includea două maşini de spălat, să dau cu
aspiratorul în living şi să pregătesc o supă care să mă ţină toată săptămâna.
Intenţionam şi să-mi pun în ordine însemnările despre Kafka, ca să le am
pregătite pentru temele pe care aveau să le expună studenţii.
Trei staţii de metrou şi eram din nou în Gracia, singurul cartier din
Barcelona unde e mai mult loc pentru pietoni decât pentru maşini. În drum
spre casă, m-am oprit la Cinema Verdi ca să văd programul, am cumpărat un
ziar şi o sticlă cu apă minerală.
Puteam să mă închid liniştit în casă până a doua zi.
Cum am intrat, am observat că ecranul robotului telefonic pâlpâia, lucru
rar. Ecranul de cuarţ îmi indica două mesaje, primele după o săptămână
lungă. Lăsând ziarul pe masă, am apăsat pe buton şi m-am dus să pun apa în
frigider.
Un glas aspru şi bărbătesc mi-a spus:
Bună ziua. Numele meu este Paco Liñán şi sun pentru pisică. Aş dori să o
văd înainte de a mă hotărî dacă s-o iau sau nu. Telefonul meu e…
Am apăsat pe tastă pentru a şterge mesajul. Tocmai mă hotărâsem că
Mishima n-o să plece nicăieri. De parcă ar fi priceput, pisoiul se plimba
mândru prin living, cu coada ridicată. Tot el era subiectul celui de-al doilea
mesaj:
Salut! Sunt veterinara. N-aţi adus pisoiul, aşa că vă sun ca să vă reamintesc
de vaccin. Dacă veniţi, nu vă iau nici un ban pentru vizită. Ciao!
 „Bună fată“, m-am adresat eu telefonului. Poate că, până la urmă, tot o să
bem noi ciocolata aia cu pişcoturi.
Am fost tentat să-l vâr pe Mishima în „transportor“ şi să-l duc fără
întârziere la veterinar, dar în cele din urmă m-am stăpânit. Mă hotărâsem să-
mi dedic timpul treburilor casnice, deci asta aveam să şi fac.
De unde să încep? Trebuia procedat în mod logic: dat fiind că o supă de
ceapă are nevoie de două ore cel mai bine era să încep cu ea. Cât timp
fierbea, aveam să pun maşina de spălat şi să dau cu aspiratorul. Timp aveam
din belşug, ba-mi mai şi rămânea.
Am scos legumele din frigider şi le-am înşirat pe blatul de marmură.
„Houston, avem o problemă“, mi-am zis, imitându-l pe căpitanul navei
Apollo XIII.
O singură ceapă nu era de-ajuns pentru o oală întreagă de supă. Cu
celelalte ingrediente te mai puteai juca, dar o supă de ceapă are nevoie de
ceapă! Îmi mai trebuiau cel puţin una sau două.
Să cobor din nou în stradă, n-aveam nici un chef, dar mi-a venit o idee: ar
fi mai uşor să le împrumut de la Titus, în caz că nu mânca doar conserve. În
halat şi papuci, am urcat cu paşi mari la apartamentul bătrânului şi am sunat
la uşă. Spre deosebire de dăţile precedente, uşa nu s-a deschis imediat cu un
scârţâit. Am sunat iar, dar mi-a răspuns doar liniştea.
Mi-am lipit urechea de uşă ca să detectez oarece activitate înăuntru. Şi
atunci am văzut biletul care ieşea de sub uşă. O sclipire de intuiţie – acest
concentrat de înţelepciune care nu ştim de unde vine – mi-a spus că mie mi-
era destinat şi că veştile nu erau tocmai grozave.
M-am aplecat să-l ridic şi am citit:
Samuel, au venit să mă interneze la Spitalul Clinic. Am nevoie urgentă de
ajutor şi numai tu mi-l poţi da.

Însărcinarea

Nu-mi aminteam ca acel spital să fie atât de labirintic şi de kafkian, înţesat

de coridoare sumbre cu becuri fluorescente care răspândeau o lumină
tremurătoare. Mi-a luat o jumătate de oră să dau de rezerva pe care Titus o
împărţea cu un moş care era pe ducă.
 M-a salutat ridicând o mână cu palma deschisă şi mi-a zâmbit cu
beatitudine. Prost bărbierit şi într-o pijama verde, acest Titus care se uita la
mine din pat părea mai bătrân cu zece ani decât în ajun. Văzându-l atât de
neputincios şi conectat la o pungă cu ser, m-a cuprins o tristeţe pe care am
încercat s-o contracarez cu propria sa formulă:
— Până la urmă, văd că v-aţi luat o perioadă de odihnă, deşi hotelul ăsta nu
are prea multe stele.
— Ia mai taci! Am avut o criză de anghină pectorală, dar o să scap. Mă
bucur că ai venit.
Tocmai atunci a intrat o infirmieră voluptuoasă, care s-a dus la colegul lui
de cameră.
— Constat că aici o duceţi minunat, am declarat eu pe un ton zeflemitor.
De ce-mi spuneaţi în bilet că numai eu vă pot ajuta?
— Ce vreau eu să te rog n-are nici o legătură cu spitalul. E ceva mult mai
serios.
M-am aşezat lângă pat, pregătit să aud ceva excentric. Şi nu mă înşelam.
— Ştii de-acum că trăiesc din munca de redactor, mi-a spus. Nu pot lăsa
garda jos, chiar dacă sunt la spital. Mi-au spus că va trebui să rămân aici cel
puţin trei săptămâni, pentru că există riscul să se repete criza.
— Atunci se impune să vă odihniţi, nu? Dacă aveţi nevoie de bani, eu
pot…
— Mulţumesc, dar nu-i vorba despre asta, mi-a tăiat-o el. Treaba e că
trebuie să ies din încurcătură. La vârsta mea nu-mi pot permite să pierd pasul,
dacă nu vreau să mă zboare din planul editorial.
— Nu pricep.
— Uite, acum două zile am primit o comandă de la un editor inflexibil, din
ăia care nu acceptă întârzieri. Dacă află că sunt internat, o să caute alt
redactor şi gata, pierd firul, înţelegi? Iar interesul meu e ca, după ce mă
externez, să continue să-mi dea de lucru.
— Şi eu ce rol am? Vreţi să vorbesc cu el şi să-i explic situaţia?
— Nu! a exclamat el furios. Exact asta trebuie evitat! El trebuie să ştie că
sunt activ şi că lucrarea va fi predată la termenul convenit. Ştii, e prima dintr-
o serie de trei. Dacă nu o fac, ies din joc.
— Păi atunci nu văd soluţia, am admis eu, doar dacă nu plecaţi din spitalul
ăsta printr-un soi de magie.
— Tocmai de magie e vorba, a spus el, cu o sclipire de entuziasm în ochi.
De data asta, ai nimerit-o.
— Continui să nu pricep nimic.
— Puţină imaginaţie, Samuel. Te rog să preiei comanda în numele meu.
— Poftim? Doar n-o să-mi cereţi să mă apuc să alcătuiesc o carte din astea,
inspiraţionale…
— Ba da. Ca să-ţi fie mai uşor, am să dirijez lucrurile de aici. Îţi dau cheile
şi poţi lucra la mine. În computer există un document pregătit în acest scop.
Dacă Titus n-ar fi câştigat o minge de meci împotriva morţii, aş fi fugit
mâncând pământul şi nu l-aş mai fi văzut niciodată. Nu e corect să-i ceri asta
unui profesor care funcţionează pe bază de note de subsol şi bibliografie.
— Bănuiesc că nu pot refuza… i-am spus.
— Aşa este, nu poţi.
— Cum se va numi lucrarea?
— Mic curs de magie cotidiană.

Ultimul film al lui Marilyn

M-am întors acasă copleşit de ce-mi căzuse pe cap. De parcă n-aş fi avut
destul cu pregătirea cursurilor, corectatul lucrărilor şi ţinut casa, acum mai
trebuia şi ca bătrânul ăsta să-mi dea o sarcină ce mi se părea imposibilă.
Înainte de a intra în apartamentul meu, am simţit nevoia să vizitez biroul
lui Titus, ca un terorist care cercetează terenul unde va comite următorul
atentat.
Deschizând uşa, m-am simţit ciudat de liniştit, de parcă aş fi fost la mine
acasă şi era firesc să fac asta. Am aprins lumina din hol, la capătul căruia mă
aştepta călătorul de pe Marea Norilor. M-am oprit să-l mai privesc o dată.
„Categoric, acum sunt şi mai singur ca înainte“, mi-am spus.
Citisem într-un ziar că un procent de 20,3% din locuinţele acestei ţări sunt
ocupate de o singură persoană. Iar eu făceam parte din statistica asta, eram un
„om-cămin“ – după cum se spunea în articol – , un melc lipit de o casă în
care nu încape decât el.
Bun, de-acum voi avea două case şi două vieţi paralele. La mine aveam să
trăiesc mai departe ca Samuel, proful de germană, iar la el aveam să-mi dedic
câteva ore pe zi făcând-o pe Titus. Culmea este că îmi asumam această
dedublare cu un calm neliniştitor.
Ce altceva se mai putea întâmpla?
Am privit camera de lucru în ultimele raze ale după-amiezii. Era
neschimbată: se aflau acolo computerul, cartea de ştiinţă, circuitul de
trenuleţe. Pe covor zăceau trei cărţi în dezordine, ca şi cum i-ar fi scăpat lui
Titus din mână când îl lovise criza. M-am aplecat să le ridic. Una antologa
aforismele celebre ale lui Siddhartha Gautama, Buddha. Celelalte erau
biografiile lui Alan Watts şi Thomas Morton.
Am hotărât să le iau acasă, asta ca să mă familiarizez cu noul meu rol. Nu
aveam de gând să mă apuc de redactarea cărţii până a doua zi, dacă mă
simţeam în stare să fac ceva.
Pe la 8 seara m-a apucat un fel de agitaţie, de parcă ultimele evenimente
mi-ar fi pus capac. Cele trei cărţi stăteau pe noptieră; aveau să fie lectura mea
de dinainte de culcare.
Brusc, mi-am dat seama că voiam să ies din casă, deşi nu făcusem nimic
din ce-mi propusesem. La Cinema Verdi rula unul dintre filmele mele
preferate, The Misfits, tradus în spaniolă prin Vieţi rebele. M-am uitat în ziar
şi am constatat că mai aveam timp să ajung la penultima reprezentaţie.
Fără să mai stau pe gânduri, mi-am pus paltonul şi am ieşit din casă cu
senzaţia iluzorie că fugeam de mine însumi.
Până să înceapă filmul, am citit în sală istoria acelei producţii. Cel care
avea să fie ultimul film în care a jucat Marilyn Monroe – după scenariul
soţului ei, Arthur Miller – a fost un cumul de nepotriviri şi catastrofe de la
început până la sfârşit.
Filmarea a durat 111 zile şi-i avea în distribuţie, în afară de blonda de aur,
pe Clark Gable şi Montgomery Clift. Exact ca personajele pe care le
interpretau, curând s-a dovedit că nici unul din ei nu se afla în momentul lui
cel mai bun.
Marilyn întârzia zilnic cu orele la filmare, pentru că lua atâtea
tranchilizante, că era cu neputinţă să fie trezită. Pare-se că se simţea trădată
de cei trei amanţi, J.F. Kennedy, Yves Montand şi Miller însuşi, care o
folosise pentru a-şi repune cariera pe linia de plutire. Iar când ajungea pe
platoul de filmare, mare lucru nu reuşea să facă: ori uitase textul, ori avea o
privire atât de pierdută, încât regizorul John Huston renunţa să filmeze.
Clark Gable avea cincizeci şi nouă de ani şi nu stătea prea bine cu
sănătatea, ceea ce nu-l împiedica să bea doi litri de whisky pe zi şi să fumeze
trei pachete de ţigări. Cavaler din şcoala cea veche, nu se enerva niciodată
când Marilyn întârzia: se mulţumea s-o ciupească de fund şi s-o îndemne: „La
treabă, frumoaso“.
La rândul lui, Montgomery Clift o luase şi el pe băutură şi pe droguri după
accidentul care îl desfigurase şi, în plus, nici nu-şi asuma homosexualitatea.
În atare situaţie, John Huston şi-a pierdut şi el interesul pentru lucru şi-şi
petrecea toate nopţile la cazino. Intra la unsprezece şi pleca la cinci
dimineaţa. Ajunsese să datoreze atâţia bani, că – se zice – a oprit filmările şi a
trimis-o pe Marilyn la spital, ca să câştige timp şi să iasă din încurcătură.
A fost o adevărată minune că pe 5 noiembrie 1960 au reuşit să termine
filmul. Pesemne că a fost o experienţă dură, căci a doua zi Clark Gable a
murit în urma unei crize cardiace. A fost şi ultimul film al lui Marilyn, care
nu după multă vreme a sucombat după o supradoză. Bomboana de pe colivă a
fost că Vieţi rebele a fost un eşec financiar.
Dosarul se termina cu un elogiu adus actriţei de poetul Ernesto Cardenal,
în versiune prescurtată:
Doamne / primeşte-o pe fata asta pe care lumea întreagă o ştie sub numele
de Marilyn Monroe / (…) / şi care Ţi se înfăţişează acum fără machiaj /
fără agent de presă / fără fotografi şi fără să dea autografe / singură precum
un astronaut în noaptea spaţială.

Grădina secretă

În timp ce mă îndreptam pentru a doua oară spre terasa cafenelei, prin

minte îmi treceau, la galop, mustangii pe care Marilyn încearcă să-i salveze în
film. Vizionarea îmi trezise gustul pentru alte producţii clasice, exact când
numai de asta nu aveam timp.
Amintirea unei bijuterii a neorealismului italian, Hoţi de biciclete, m-a
salvat de la a comite o idioţenie.
 Ştiind, în definitiv, că a mă proţăpi pe terasa aia nu ajuta la nimic, îmi
venise o idee disperată: să apelez la o ghicitoare care să mă pună pe urmele
Gabrielei. Citisem că uneori până şi poliţia se foloseşte de clarvăzători în
cazuri de sechestru şi dispariţie. Cu ajutorul unui pendul ţinut deasupra unei
hărţi, aceştia sondează terenul până dau de locul cu pricina.
Numai că întru salvarea mea a venit imediat o scenă din Hoţi de biciclete.
După ce i se fură vehiculul cu care lipea afişe – singurul său mijloc de
subzistenţă –, protagonistul apelează la o ghicitoare, care să-l ajute să-l
recupereze. Bietul om îşi dă ultimii gologani ca să primească un verdict
îngrozitor: „Ori o s-o găseşti în curând, ori n-o s-o găseşti niciodată“.
Neîndoielnic, terasa cafenelei era de preferat.
„Of, la naiba“, mi-am zis zărind încă de departe o siluetă nesuferită aşezată
la o masă. Pălăria neagră şi fularul alb nu lăsau loc de îndoială: era el. Pentru
o clipă, am fost gata să fac cale întoarsă şi să nu mai calc în veci pe acolo.
Numai că bărbosul era atât de cufundat în manuscrisul acela că poate nici nu
m-ar fi băgat în seamă. Mai mult, individul părea suficient de sărit de pe fix
ca să mă fi uitat, pe mine şi pe toată lumea.
Într-adevăr, m-am aşezat iar la masa din mijloc şi tipul nici măcar n-a
ridicat ochii de pe pagină. Am cerut un vermut, pe care l-am plătit imediat, ca
măsură de precauţie. Dacă Gabriela ar fi traversat la semafor către magazinul
de jucării, trebuia să plec într-o clipă. Şi nu voiam să mă reţină chelnerul în
momentul cel mai nepotrivit.
În acea zi de joi, la prânz, traficul şi lumea de pe străzi erau mai intense
decât m-aş fi aşteptat, drept care spionul din mine şi-a ascuţit toată atenţia.
Eram atât de concentrat să privesc oamenii care mergeau în sus şi-n jos pe
stradă, că nici n-am prins de veste că bărbosul plecase, uitând manuscrisul pe
masă.
Obligaţia mea era să i-l predau chelnerului, ca să-l păstreze. Bărbosul părea
să fie un client de-al casei, aşa că l-ar fi recuperat repede.
Totuşi, când l-am avut în mână, n-am putut să nu-l cercetez. O făceam,
poate, din curiozitate sau din plictiseală, cert e că m-am întors la masa mea cu
manuscrisul în mână. Am recitit titlul, Faţa ascunsă a Lunii, şi am dat prima
pagină, ca să văd despre ce era vorba.
Am dat peste un fel de prolog sau o declaraţie de principii:
 Orice lumină îşi are umbra ei. Chiar şi cele mai simple persoane ascund în
ele o lume unde se petrec lucruri incredibile. Dacă întâmplător pătrundem
în ea, ne cuprinde o senzaţie de nedumerire şi teamă, de parcă am fi intrat
într-o grădină străină.
Şi ne dăm seama dintr-odată că acolo se afla ceva peste care trecuserăm
fără să-l observăm. Pasul următor e să lărgim terenul îndoielii, către zonele
dimprejur. De acolo, zona de umbră ne poate purta în locuri pe care nu ni
le-am imaginat nicicând. În definitiv, reversul monedei ocupă aceeaşi
suprafaţă ca şi anversul.
Poţi descoperi că nu ştiai nimic despre cel ce trăieşte alături de tine, sau
că până acum ai închis ochii ca să nu vezi. Şi ţi-ai dori ca această primă
revelaţie – care a ţi-a zdrelit dulcea rutină de zi cu zi – să nu fi venit
niciodată.
De aceea, uneori e bine să nu vrei să le ştii pe toate.
După ce am citit asta, am rămas pentru câteva clipe năuc, fără să ştiu ce să
gândesc. Acea prezentare nu lămurea deloc dincotro bătea vântul.
Intrigat, mă pregăteam să intru în miezul chestiunii, când am avut norocul
de a-mi ridica ochii. Bărbosul traversa la semafor cu paşi furioşi. Am intuit
însă că nu pe mine era supărat – mai mult, nici nu mă văzuse –, ci pe el
însuşi, că uitase manuscrisul. O greşeală de neiertat.
Cuprins de panică, l-am pus la loc pe masă, şi am întins-o cât ai clipi. Am
luat-o la sănătoasa fără să privesc înapoi.

Cuprins provizoriu

Am ajuns acasă într-o dispoziţie sumbră. Întâlnirea cu bărbosul şi cu

manuscrisul lui îmi declanşase toate alarmele, ca şi cum faptul de a fi citit ce
nu trebuia avea să atragă nişte consecinţe.
Dar, în definitiv, ce citisem oare?
Poate că îndrăzneala mea avea să declanşeze un uragan de mici întâmplări
– efectul fluturelui – ale căror urmări devastatoare aveau să fie vizibile prea
târziu.
La asta m-am gândit mult mai târziu. Fără doar şi poate, n-aş fi dat
importanţă acelei chestiuni, dacă, în timp ce-mi făceam de mâncare, nu s-ar fi
întâmplat următorul lucru. Un gest inofensiv ca a da drumul la radio a avut
pentru mine efectul unui trăsnet.
Căutam deci un post cu muzică bună, când m-a oprit un sunet de chitară în
stilul anilor ’70. De obicei prefer muzica clasică sau jazzul, dar nu evit nici
câteva minute de rock. Emisiunea era dedicată, pare-se, unui album al
formaţiei Pink Floyd, la a nu ştiu câta aniversare.
Cu o voce gravă şi relaxată, crainicul de la Radio 3 spunea:
…E unul dintre albumele cele mai emblematice ale tuturor timpurilor şi s-a
vândut în mai bine de douăzeci şi cinci de milioane de exemplare de la
apariţia sa în 1973. După ce a cântat piesele în direct, formaţia s-a închis în
studiourile mitice de pe Abbey Road. Ca inginer de sunet l-au luat pe
însuşi Alan Parsons, care a plăsmuit pe 16 piste, în noua tehnologie Dolby,
o adevărată operă de artă. E o înregistrare plină de surprize inedite, precum
acele fragmente în care se aude vocea portarului studioului, care nu se
aştepta să apară pe disc. Pentru toţi ascultătorii noştri, avem marea plăcere
de a vă prezenta versiunea remasterizată a piesei clasice Dark Side of the
Moon, Faţa ascunsă a Lunii.
Copleşit de un sentiment de fatalitate, m-am închis în biroul lui Titus ca să
uit episodul cu pricina. Măcar cât aveam să mă zbat cu redactarea cărţii voi fi
la adăpost de umbra aia care părea să câştige tot mai mult teren. Şi mi-au
venit în minte vorbele bătrânului: „Hazardul e umbra lui Dumnezeu“.
— Gata cu atâta umbră, vă rog frumos, i-am zis interlocutorului meu
invizibil în timp ce deschideam laptopul omului.
Mishima mă urmase sus cât se poate de firesc şi-acum moţăia sub masa cu
trenuleţul. O sobă pe butan încălzea ambianţa cu gaze narcotice.
Am găsit pe birou documentul intitulat Mic curs de magie cotidiană. S-a
deschis la primul clic, căci, după cum aveam să verific, era aproape gol, în
afară de titlu.
Titus semna antologia cu unul dintre multele lui pseudonime, Francis
Amalfi. Care avea să fie şi al meu, cât şi a doua mea personalitate, având în
vedere că eu aveam să fiu cel care urma să asambleze cartea. Căci nu poţi fi
în acelaşi timp Samuel de Juan, doctor în Filologie Germanică, şi să
confecţionezi totodată cărţulii plăcute pentru orice categorie de public.
 Am ajuns cu mouse-ul la cuprins, căci doar atâta apucase Titus să facă. Am
citit titlurile capitolelor, să văd dacă-mi venea vreo idee care să li se
potrivească:
Cuprins (provizoriu)
0. Prolog: Bun venit în magie
1. Comorile singurătăţii
2. Mângâierile zilnice ale sufletului
3. Florile hazardului
4. Cu inima în mână
5.
6.
7.
„Nu e mult“, mi-am zis, gândindu-mă la sarcina pe care-o aveam de
îndeplinit. Titus nu terminase nici măcar sumarul, iar eu trebuia să umplu
toate astea cu un sens până să iasă o carte.
Metodic din fire, mi-am zis să completez mai întâi sumarul înainte de a mă
apuca de carte. Am privit hipnotizat spaţiul alb din dreapta cifrei cinci, de
parcă de-acolo s-ar fi putut ivi ceva în mod spontan.Un miorlăit neaşteptat al
lui Mishima a avut forţa de impact a unui satori.
„Mersi de sugestie“, i-am spus şi am tastat fără întârziere:
5. Filozofie felină
N-o fi fost un titlu sclipitor, dar mi s-a părut amuzant să cedez acest capitol
unui motan, chiar dacă habar n-aveam ce să scriu acolo.
Însufleţit, m-am apucat să studiez cifra şase şi mi-am spus că n-ar fi rău să
bag în carte şi un fel de dicţionar. Dacă nu-mi venea altă idee, n-aveam decât
să preiau nişte articole din They Have a Word for It. Până una-alta, aveam să-
l numesc:
6. Limbajul secret
„Nu sună rău“, m-am entuziasmat eu. Şi cum una duce la alta, aproape fără
să-mi dau seama, m-am pomenit dând titlu şi ultimului capitol. Cu asta,
cuprinsul era complet:
 7. Iubire cu „i“ mic
Am privit mândru această ultimă idee care-mi venise, pentru că îmi
aparţinea. Era poate singurul capitol despre care aveam un plan limpede.
Avea să conţină o introducere despre forţa întâmplărilor mărunte, urmată de o
listă de elemente care declanşează „iubirea cu minusculă“.
Drept care am mers până la capătul documentului şi am scris:
#1. Să pui nişte lapte pentru pisică (chiar dacă nu-i face bine)
Asta mi-a amintit că trebuia să merg la veterinar ca să-l vaccinez pe
Mishima. Acolo mă aştepta femeia aceea atrăgătoare, supărată, dar bună la
inimă – o şi diagnosticasem.
Am închis computerul şi m-a luat o sfârşeală mai curând existenţială decât
fizică. Nu prea avansasem, asta dacă toate acele lucruri aveau un sens.
Cu motanul pe urmele mele, m-am oprit o clipă înaintea tabloului care îmi
devenise un soi de oglindă.
„Când se risipeşte ceaţa, să mă anunţi“, i-am spus eu călătorului.

Canonul natural de frumuseţe

Începeam să ştiu câte ceva despre purtarea felinelor, aşa că toată noaptea
am stat cu uşa de la dormitor închisă, ca să nu iasă Mishima şi să se ascundă
undeva. Motanul ghicise ce-l aştepta, căci a tot încercat să o deschidă.
Când a constatat că degeaba zgâria uşa, a început să miorlăie şi să sară pe
pat ca să mă trezească. Dar eu m-am ţinut tare, chiar dacă asta ar fi însemnat
să nu pun geană pe geană toată noaptea. În cele din urmă, s-a dat bătut şi
acum dormea ghemuit la picioarele mele.
Înainte de a-mi pregăti micul dejun, l-am închis în „transportor“. Mishima
începu să geamă mai degrabă decât să miaune, iar eu am încercat să-l
liniştesc mângâindu-l pe cap cu un deget vârât printre gratii.
— Asta-i viaţa, i-am spus, nu mi-o lua în nume de rău.
La clinica veterinară înaintea noastră era un pitbull bălos care ne privea cu
un aer ameninţător. Aproape că simţeam cum lui Mishima i se zbârlea blana
de pe spinare în transportor. Cred că acum era recunoscător pentru faptul că
era închis acolo şi la adăpost.
Stăpânul câinelui era un tânăr ras în cap şi deloc prietenos.
Uşa cabinetului s-a deschis, a ieşit o bătrânică cu părul vopsit în lila şi cu
un caniş în braţe. Pitbullul a început să urle şi să bălească şi mai abitir, dar o
mână puternică a tras de zgardă mai-mai să-l sufoce şi doar aşa a tăcut.
— Imediat te primesc, i-a spus veterinara zâmbind înainte de a închide uşa.
Mishima a scos un mieunat slab, zicându-şi parcă „pericolul a trecut“.
În timp ce aşteptam, mă uitam la posterele care împodobeau pereţii, toate
primite în dar de la diverse mărci de hrană pentru animale. O concepţie
simplistă, cu câini care săltau vesel şi pisici de angora care-şi priveau farfuria
cu o expresie exigentă.
După ce au ieşit pitbullul şi stăpânul său, am intrat cu transportor cu tot în
micul cabinet. Acum, poate pentru că se afla în mediul ei, veterinara părea
mult mai relaxată decât la mine acasă.
— Apropo, mă cheamă Meritxell, m-a anunţat ea, deşi nu întrebasem
nimic, în timp ce scotea pisoiul din cutie.
În timp ce-l vaccina, i-am admirat din nou armonia trăsăturilor, puse în
valoare de părul tuns scurt.
Citisem undeva că frumuseţea chipului nu e un canon cultural, ci un
concept comun tuturor etniilor. Se pare că unul şi acelaşi chip e perceput ca
atractiv de imensa majoritate a omenirii. S-au făcut chiar probe cu bebeluşii
din creşe, ca să se vadă cum reacţionau la chipul îngrijitoarelor. Plângeau
dacă trăsăturile acestora nu erau armonioase, dar se potoleau imediat şi
zâmbeau când asupra lor se apleca o faţă plăcută.
Studiul ajungea la concluzia că ideea universală de frumuseţe se bazează
pe simetria trăsăturilor. Fără îndoială, există şi alte tipuri de frumuseţe, pe
care bebeluşii nu le pot încă percepe.
Acea Meritxell mi se părea un bun exemplu de frumuseţe şi de caracter.
După ce a terminat, mi-a dăruit încă un surâs. Ceea ce nu însemna, totuşi, că
ar fi primit o invitaţie la cafea cu fursecuri. Am optat pentru discreţie şi am
plecat fără să mai spun nimic.
Pe chipul ei simetric mi s-a părut a citi o uşoară dezamăgire. Poate că ar fi
refuzat, dar chiar şi aşa, i-ar fi plăcut să audă propunerea. Mistere ale
cochetăriei feminine pe care n-am îndrăznit nicicând să le dezleg.
 A căuta şi a găsi

Cum aveam dimineaţa liberă, mi-am zis în drum spre casă că n-ar fi rău să
trec pe la spital să-l salut pe Titus. Treceam astfel de la o clinică la alta, chiar
dacă prima era pentru animale şi a doua pentru oameni.
Am profitat de călătoria cu metroul ca să citesc nişte aforisme ale lui
Buddha, care aveau să-mi slujească la carte. La început, am avut oarece
reţinere în a scoate antologia găsită în apartament: un vagon plin de chipuri
cenuşii nu pare a fi locul ideal pentru lecturi contemplative, numai că repede
mi-am dat seama că nimeni n-avea nici un pic de curiozitate pentru ce făceam
eu sau oricare altul.
Aveau ochii deschişi, într-adevăr, dar priveau fără să vadă, ceea ce e chiar
mai rău decât a sta cu ochii închişi. În acest ultim caz, există întotdeauna
posibilitatea de a visa.
Asta m-a dus cu gândul la un fragment din Cartea neliniştirii a lui Pessoa,
care mi-a plăcut în mod deosebit. Zice aşa:
Orice om redevine copil atunci când doarme. Probabil fiindcă în timpul
somnului nu poţi să faci nimic rău şi nu-ţi dai seama de viaţă, până şi cel
mai mare criminal, egoistul cel mai închis în sine devine sfânt când
doarme, graţie unei magii naturale. Între a ucide pe cineva când doarme şi
a ucide un copil eu nu văd – spune poetul – nici o diferenţă sensibilă.7
7. Trad. de Dinu Flămând, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2012. (N. tr.)

De la saudade – alt termen intraductibil – din portugheză, am trecut la

presupusele aforisme ale lui Siddharta Gautama. Le-am însemnat pe cele care
mi s-au părut mai potrivite pentru a fi incluse într-un capitol:
Durerea e inevitabilă,
dar suferinţa e opţională.
Cel care nu ştie la ce să se aştepte
sau peste ce să treacă
bagă în seamă lucruri lipsite de importanţă
şi ignoră esenţialul.
„Ăsta sunt eu“, mi-am zis în timp ce coboram la staţia pentru Spitalul
Clinic, aproape furios că un tip de acum două mii cinci sute de ani îmi dădea
sfaturi.
— Ei, şi cum merge treaba la cele două sarcini pe care le ai de dus la bun
sfârşit? m-a întrebat Titus.
— Am început să completez sumarul cărţii. Care e a doua sarcină? l-am
întrebat.
— Să o găseşti pe Gabriela, fireşte.
— Adevărul este că până acum căutările mele n-au prea dat rezultate.
— N-am spus să o cauţi, ci să o găseşti, a precizat Titus.
— Nu pricep care e diferenţa.
— În timp ce cauţi, privirile îţi sunt ancorate în limitele aşteptărilor tale. E
ca şi cum, ca să-l găsesc pe Dumnezeu, m-aş uita sub pat, pentru că e mai
comod din poziţia în care mă aflu. Acum pricepi?
Am încuviinţat din cap, amintindu-mi de gluma cu beţivul care-şi caută
cheile sub felinar. Titus a continuat:
— Din această cauză, căutarea asta nu te va duce la nimic cu adevărat
important.
— Bun, şi ce trebuie să fac? Să stau cu braţele încrucişate?
— Dimpotrivă, a strigat el, ridicându-se în capul oaselor.
M-am uitat speriat spre patul din dreapta, ca nu cumva să-l deranjăm pe
colegul său de cameră, dar mi-am dat seama, abia acum, că era gol. Bătrânul
m-a apucat de mână şi a continuat:
— Ca să găseşti trebuie să te laşi condus. Cât timp te iei după idei
preconcepute, vei fi incapabil să vezi ce se află exact sub nasul tău.
Asta m-a făcut să mă uit din nou la patul gol. Am întrebat, destul de
nevinovat, de bătrânul care îl ocupase cu o săptămână în urmă.
— Unde a plecat?
Titus a râs uşor înainte de a răspunde:
— Dacă aş şti, aş primi Nobelul pentru toate domeniile.

Lucrurile grele le rezolvăm acum,

cele imposibile ne vor lua ceva timp

Expunerea despre Castelul lui Kafka a fost revelatoare, căci mi-a dovedit
că studentul nu pricepuse absolut nimic.
A fost dintotdeauna romanul preferat al scriitorului ceh care a scris în
germană, poate pentru că e cel mai enigmatic. Cum Kafka a lăsat cartea
neterminată, poţi doar specula în legătură cu sfârşitul prim-procuristului K.,
care se chinuie zadarnic să se apropie de un castel ce se depărtează tot mai
mult de el.
Să fie oare Gabriela castelul meu? Preocupat de această asociere, am
recapitulat schematic subiectul romanului, în timp ce mă îndreptam spre
terasa cafenelei.
1) K. ajunge într-un sat înzăpezit pentru că a fost chemat să lucreze
pentru stăpânii castelului.
2) Când se cazează la hanul din sat, e informat telefonic că nu va putea
ajunge niciodată la castel.
3) Puţin mai târziu primeşte o scrisoare în care i se confirmă că a fost
acceptat în serviciul stăpânilor.
4) Primarul îi spune lui K. că, de fapt, castelul nu are nevoie de nici un
fel de agrimensor şi că acea situaţie supărătoare e cauzată de o eroare
administrativă.
5) În aceeaşi zi, primeşte încă o scrisoare în care i se spune că la castel
sunt foarte mulţumiţi de activitatea sa de agrimensor.
6) În ciuda acestei misive, K. tot nu-şi poate îndeplini treaba şi toate
încercările sale de a ajunge la castel se dovedesc zadarnice.
Castelul reprezintă simbolul celor mai absurde aspiraţii omeneşti, la fel ca
dorinţa de nemurire sau încercările mele de a resuscita o iubire de acum
treizeci de ani. Acest gând m-a făcut să mă întorc la Titus: deşi îmi spusese că
nu voi găsi nimic în timp ce căutam, am hotărât să mai fac o ultimă încercare.
Mi-am zis că, dacă lunaticul era la cafenea, voi trece mai departe şi nu voi
reveni niciodată. Dar toate cele trei mese erau libere – era o zi rece şi cu vânt
– aşa că m-am aşezat la cea din mijloc şi am comandat un vermut. În timp ce-
mi frecam mâinile ca să le încălzesc, a trebuit să recunosc că terasa asta avea
asupra mea o forţă de atracţie irezistibilă, precum cea pe care o are Pământul
asupra Lunii.
Iar eu eram un satelit ridicol care se rotea în jurul unui vis imposibil.
 Cu energia celui care decide să facă ceva pentru ultima dată, i-am cercetat
cu privirea pe pietonii care traversau în ambele sensuri. Ca în acea mulţime
de oameni grăbiţi să apară Gabriela era ca şi cum aş fi căutat acul în carul cu
fân, însă voiam să-i dau o ultimă şansă.
De parcă ar fi vrut să-mi întărească speranţa, din cafenea s-a auzit un
cântec al lui Billie Holliday, care spunea: „Lucrurile grele le rezolvăm acum,
cele imposibile ne vor lua ceva timp“.
Acel mesaj muzical m-a îmbărbătat, mai ales că se potrivea şi cu structura
cărţii lui Francis Amalfi, adică a unui servitor.
Fredonam melodia cuprins de gânduri optimiste, când şi-a făcut apariţia o
siluetă sinistră. A fost atât de rapid, că n-am avut timp să reacţionez: bărbosul
cu pălărie a dat colţul străzii şi s-a trântit pe scaunul de metal. Imediat după
aceea, a pus manuscrisul pe masă.
Aş fi putut da vermutul peste cap şi să plec ca să nu mă mai întorc
nicicând. Dar un fel de paralizie inexplicabilă m-a făcut să rămân pe loc.
Cuprins de o linişte stranie, am continuat să privesc pietonii.
„Să vezi că astăzi se întâmplă ceva“, mi-am zis.
N-aveam nici un motiv să cred asta, însă o săgeată străpunsese parcă stratul
subţire al subconştientului, pentru a-mi atrage atenţia că acel lucru avea să se
întâmple. Poate de aceea n-am fost defel mirat să-l aud pe tipul cu pălărie,
care m-a întrebat:
— Ai nostalgia viitorului?

Un eşec plin de succes

Întrebarea mi-a răsunat în cap preţ de câteva secunde, în timp ce vântul se

înteţea.
Oricât ar părea de ciudat, nu m-am mirat că mi se adresase, nici că mă
tutuise de parcă am fi fost deja prieteni. Nu m-a surprins nici că întrebarea era
absurdă.
L-am privit atent. Am dedus că purta barbă şi mustaţă ca să-şi ascundă
chipul prea rotund şi buza de sus băgată înăuntru. Părea şi el calm, deloc
grăbit să obţină un răspuns.
Aveam senzaţia că mă trezisem dintr-un vis prelungit. Ca şi cum aş mai fi
trăit o dată toate astea – un déja vu – pe post de repetiţie, iar acum venea clipa
adevărului. Un om cu capul pe umeri s-ar fi ridicat lăsând întrebarea
lunaticului în aer, dar eu am luat taurul de coarne. Total senin, am grăit:
— Nu poţi avea nostalgie pentru ceva ce încă nu a avut loc.
— Asta s-o crezi tu, a răspuns el şi şi-a tras scaunul spre mine, dar fără să
plece de la masa lui.
Eram precum doi marinari în derivă, vorbindu-ne fiecare din barca sa
găurită. Iar pe mare era furtună.
Bărbosul a revenit la atac:
— Ştim cu toţii, mai mult sau mai puţin, ce urmează să se întâmple, dat
fiind că ne cam alegem singuri viitorul. Ăsta e trucul adevăraţilor prezicători.
— Ce zici tu acolo? am spus, acceptând tutuiala.
— Să citeşti viitorul e ca şi cum ai juca şah. Un jucător modest poate
prevedea următoarele două sau trei mutări de pe tablă. Unul bun, mult mai
multe. E o chestiune de logică şi de coerenţă.
— Şi tu ai reuşit să ghiceşti cum se va termina partida?
— Da. Înainte de şah-mat vor avea loc nişte aventuri pasionante. De-asta
am eu nostalgia viitorului: o să fie minunat şi-aş vrea deja să mă aflu acolo.
— Păi dacă asta depinde doar de tine, i-am cântat eu în strună, convins că
tipul era dus cu pluta, n-ai putea să grăbeşti jocul?
Bănuiala mea că era ţicnit începea să capete o bază solidă.
— Nu se poate, mi-a răspuns el, pentru că mai înainte trebuie să se
întâmple multe, pricepi? În şah, anumite mutări duc la următoarele. Dacă iei
partida, nu se va întâmpla absolut nimic.
— Lasă-mă să ghicesc, am spus cu o îndrăzneală care nu mă
caracterizează. În manuscrisul ăsta pe care-l tot cari după tine e scris viitorul
ăla după care eşti nostalgic.
Bărbosul s-a strâmbat, apoi a spus:
— Nu eşti prost deloc, ştiam eu că pot conta pe tine.
— Houston, avem o problemă, am spus fără să mă gândesc, băgându-mă în
altă încurcătură.
— 11 aprilie 1970. E data la care a fost lansat în spaţiu Apollo XIII. Un
număr cu ghinion, care a fost gata să-i ducă pe lumea cealaltă.
— Văd că eşti cam superstiţios.
 — Chiar trebuie să fii atunci când indiciile sunt atât de evidente. Apollo
XIII a plecat la ora 13:13 şi la o dată ale cărei cifre adunate dau 13. Fă
socoteala: 11/04/70.
Am adunat în cap cele şase cifre şi, într-adevăr, dădeau treisprezece. Dar
asta nu demonstra nimic.
— Uimitor este că au reuşit să-şi salveze pielea. Echipajul de pe Apollo
XIII era al doilea care trebuia să aselenizeze, dar când se aflau la 370.000 de
kilometri de Terra, o explozie a afectat grav racheta, care a început să se
rotească pe orbita lunară. Au fost cele mai lungi nouăzeci de ore din istoria
spaţială.
— Văd că eşti un adevărat expert în materie.
— Când a explodat şi al doilea rezervor de oxigen, astronauţii au oprit
toate mecanismele care consumau energie. Le-a fost extrem de greu să reintre
pe orbita terestră. A fost un miracol că au reuşit să amerizeze pe 17 aprilie în
sudul insulei Pago-Pago. De aceea, NASA a calificat misiunea „un eşec plin
de succes“. Frumoasă definiţie, ce zici?
În loc să răspund, am rămas pe gânduri. Neîndoielnic, tipul chiar era pe
Lună, deşi pagina pe care apucasem s-o citesc din cărţoiul ăla al lui n-avea
nici o legătură cu satelitul nostru natural.
Parcă ghicindu-mi gândurile, omul a spus:
— Numai că acum nu mă pot ocupa de Lună. O să ajungem şi noi acolo.
Mi s-a părut îngrijorător faptul că folosea pluralul vorbind despre
călătoriile pe Lună, dar am încercat să mă protejez ascunzându-mă în spatele
unei aparenţe de normalitate.
— Toate la timpul lor, a continuat el. Mai întâi trebuie să ne ocupăm de
alte lucruri.
Şi-a încununat fraza cu o privire complice, luând o ultimă înghiţitură din
ceaşca lui de cafea. Pentru prima oară de când stăteam de vorbă cu el, mi-am
dat seama că uitasem să mai fiu atent la oamenii care traversau. Cine ştie,
poate că era mai bine.
— Şi care e mutarea de azi? am revenit eu la jocul de şah.
— A mea este să-l descopăr pe autorul unei bucăţi muzicale care-mi place
mult.
— Eu mă pricep întru câtva la muzică, am admis eu. Poate pot să te ajut.
Despre ce piesă e vorba?
— Asta chiar că e o veste bună, s-a însufleţit el brusc. Ieri am văzut un
film la TV: doi vampiri moderni închişi într-un apartament din New York. El
şi-a pierdut nemurirea şi îmbătrâneşte minut după minut în faţa iubitei sale,
care-l va îngropa ca pe un bătrân decrepit. Şi din când în când se aude o
bucată la pian, foarte tristă. Aş vrea să aflu cine a compus-o. Nu mi-am dat
seama din generic.
— Vampirii ăia nu sunt cumva Catherine Deneuve şi David Bowie?
— Ba cred că da!
— Atunci piesa e de Bartók. Cred că se cheamă Stâlpul infamiei, sau cam
aşa ceva. Nu e un titlu prea vesel.
— Poate că nu, dar mulţumesc pentru informaţie.
Zicând asta, s-a ridicat în picioare, ca şi cum dintr-odată ar fi foarte grăbit.
A lăsat o monedă pe masă şi m-a salutat ridicându-şi uşor pălăria.
— Valdemar trebuie să plece, a zis.
Fără să-mi dea timp să-mi rostesc la rândul meu numele, s-a întors pe unde
venise, cu manuscrisul sub braţ.

Gondolierul veneţian

Am dat vermutul peste cap şi am rămas pe loc, destul de buimăcit, până

când vântul îngheţat m-a alungat de acolo.
În cap îmi răsunau acordurile languroase ale lui Bartók, şi dintr-odată am
simţit dorinţa de a asculta acea piesă. M-am uitat la ceas: dacă mă grăbeam,
mai prindeam deschis magazinul de discuri.
Era mai bine de un an de când nu mai fusesem la micul magazin de muzică
de pe strada Tallers, specializat în muzică clasică. Dacă exista vreun loc în
care să găsesc un disc de Bartók, atunci acolo era.
Aşa că, în loc să traversez pe la semafor, am traversat strada Pelayo destul
de imprudent şi am scurtat-o pe Jovellanos. Apoi am cotit la stânga şi am
ajuns la magazin cu cinci minute înainte de închidere.
M-au întâmpinat un casier somnoros şi o melodie încântătoare pe care n-o
mai auzisem de mult: unul dintre „Cântecele fără cuvinte“ de Mendelssohn,
Gondolierul veneţian. Tot o bucată pentru pian, ca aceea a lui Bartók, dar de
un lirism copleşitor.
M-am hotărât să renunţ la Stâlpul infamiei şi, cu ochii închişi, am ocolit
contemporanii şi m-am dus glonţ la romantici. Înainte de a căuta discul, am
aşteptat să se termine ultimele note ale Gondolierului. Când am deschis ochii,
inima a dat să-mi sară din piept: lângă raft se afla Gabriela.
Deşi între noi nu erau decât câţiva centimetri – îi simţeam până şi parfumul
pletelor negre şi ondulate –, ea nu mă văzuse. Clipea în timp ce căuta repede
ceva printre rafturi. Stăpânindu-mi cu greu panica ce-mi dădea ghes să o iau
la sănătoasa, mi-am ţinut respiraţia, aşteptând ca Gabriela să-şi ridice
privirile.
Iar când asta s-a întâmplat, inima a început să-mi bubuie ca o tobă ce
vesteşte începutul războiului. Am avut timp să-i admir constelaţia de pistrui
de pe obraji înainte ca ea să-mi arunce o privire întrebătoare.
— Bună, am început eu, deloc original.
Pe chipul ei se citea perplexitatea. Era firesc, şi eu pluteam ca într-un vis.
Am rupt tăcerea în felul cel mai vulgar cu putinţă:
— Îţi aminteşti de mine?
M-a studiat cu ochii ei migdalaţi şi a răspuns pe loc:
— Nu. Ce doriţi?
Acest răspuns m-a dat peste cap în asemenea hal că, şi am ezitat să
continui. Dacă totul nu era decât o iluzie, dacă doar eu o recunoscusem,
aveam să mă umplu de ridicol. Totuşi, nu m-am lăsat:
— Acum mulţi ani, i-am spus, într-o vilă neoclasică pe partea dreaptă a
Ramblei… Cred că ne jucam de-a v-aţi ascunselea şi…
— Nu ştiu despre ce vorbiţi, mi-a răspuns, speriată. Cred că mă confundaţi.
Spunând acestea, s-a întors pe călcâie şi s-a făcut nevăzută undeva prin
magazin.
Roşu de ruşine, am ieşit de acolo, fără altă muzică decât cea a inimii mele
făcute ţăndări.

O lanternă magică

Ca să scap de tristeţe, am cugetat că asta fusese cea mai ciudată după-

amiază din viaţa mea: după Castelul lui Kafka şi conversaţia cu Valdemar,
dădusem nas în nas cu Gabriela, care nici măcar nu mă recunoscuse.
Dar atunci, la semafor, de ce se uitase atât de pătrunzător la mine? Ba chiar
se răsucise ca să se mai uite o dată la mine înainte de a-şi continua drumul. Să
fi fost doar o halucinaţie produsă de febră?
În drum spre casă, am rebobinat de mai multe ori scena din magazinul de
discuri. În cele din urmă, am ajuns la singura concluzie logică: pur şi simplu,
privirile noastre se încrucişaseră la semafor, iar ea se întorsese apoi
întâmplător. Asta ni se întâmplă tuturor pe stradă.
Fără îndoială, era aceeaşi persoană care în urmă cu treizeci de ani îmi
trezise inima cu acel sărut de fluture. Problema era că ea nu mai ţinea minte.
Poate că, pentru Gabriela, acea scenă din copilărie nu însemnase nimic
special, nici atunci, şi cu atât mai puţin acum.
Pentru prima dată, mi-am asumat cu durere condiţia de bărbat uitat. Cel
mai absurd era că, chiar şi aşa, eram îndrăgostit nebuneşte de ea.
Ajuns acasă, am fost tentat să dau fuga la spital şi să-i povestesc totul
bătrânului. Nu se spune că o supărare împărtăşită se înjumătăţeşte?
Dar am renunţat. Nu doream să-mi adâncesc rana asumându-mi eşecul. Ca
să-mi potolesc cât de cât durerea, aveam să fac singurul lucru pentru care
eram dresat: să lucrez. Iar în timp ce urcam scările cărând după mine nişte
cărţi, aproape că m-am bucurat că aveam acest gen de slujbă suplimentară în
mansardă.
După oprirea de rigoare înaintea Călătorului, m-am aşezat la masa
redactorului, hotărât să lucrez mai departe. Copiasem titlurile capitolelor
separat, cu intenţia de a le completa în funcţie de inspiraţie. Ochii mi-au căzut
pe ultima secţiune, „Iubire cu «i» mic“, şi am adăugat un nou declanşator al
iubirii universale:
#2. Să vorbeşti cu un necunoscut
Trebuia să îl includ, căci discuţia cu Valdemar mă dusese la Bartók, iar
acesta, la magazinul de discuri. Iar acolo, Gondolierul veneţian mă
condusese, pe căi inexplicabile, la Gabriela. Întrebarea era: la ce-mi folosise?
Am abandonat pentru moment capitolul şi m-am oprit la cel intitulat „Cu
inima în mână“. În timp ce recitisem Werther pentru curs, dădusem peste un
fragment în care protagonistul îi face prietenului său o emoţionantă
mărturisire despre tainele iubirii, pornind de la o întâmplare.
Cu toate că citisem romanul pe vremea când eram student, pasajul
selecţionat pentru carte dobândea acum un sens nou, o dimensiune tragică
rezervată celor care iubesc fără speranţă.
Încă îndurerat, am început să copiez:
Wilhelm, ce e pentru inima noastră lumea fără iubire?! E ca o lanternă
magică fără lumină! Îndată ce pui lampa înăuntru, pe peretele alb apar
imaginile colorate! Şi chiar dacă n-ar fi nimic altceva decât asta, decât
nişte fantome trecătoare, şi tot am fi fericiţi când stăm ca nişte copii în faţa
lor şi ne desfătăm cu apariţiile astea minunate. Astăzi nu m-am putut duce
la Lotte; nişte cunoscuţi de care n-am putut scăpa m-au ţinut acasă. Ce era
să fac? Mi-am trimis servitorul la ea numai ca să pot avea lângă mine un
om care a văzut-o astăzi. Cu câtă nerăbdare l-am aşteptat, cu câtă bucurie l-
am văzut întorcându-se! Dacă nu mi-ar fi fost ruşine, l-aş fi luat cu drag în
braţe şi l-aş fi sărutat.
Se povesteşte despre piatra bologneză că, atunci când o aşezi la soare,
absoarbe razele şi pe urmă străluceşte câtva timp în întuneric. Aşa mi s-a
părut şi băiatul acesta. Ideea că ochii ei au privit ochii lui, faţa lui, obrajii lui,
nasturii şi gulerul hainei mă făcea să le socot pe toate acestea atât de sfinte,
atât de scumpe! În clipa aceea nu l-aş fi dat pe băiat nici pentru o mie de
taleri. Mă simţeam atât de bine în preajmă-i… Dar, pentru numele lui
Dumnezeu, să nu râzi de asta! Wilhelm, să fie oare nălucire faptul că ne
simţim bine?8
8. Trad. de Alexandru Philippide, Editura Polirom, Iaşi, 2015. (N. tr.)
 III
TRISTEŢEA LUCRURILOR

Gondolierul se întoarce

La o săptămână după acea după-amiază tristă şi ciudată, încă un semn m-a

pus în gardă. Aveam dimineaţa liberă, drept care m-am apucat de pus casa la
punct în timp ce ascultam un post de muzică clasică.
Tocmai spălam un teanc de farfurii care făcuseră crustă, când crainicul a
pomenit de „Cântecele fără cuvinte“. Am închis apa şi am dat sonorul mai
tare, sperând să captez vreun mesaj:
…În 1828, Fanny, sora preferată a compozitorului, primeşte de la acesta ca
dar de ziua ei acest „Cântec fără cuvinte“. Pe atunci Mendelssohn avea
nouăsprezece ani şi începuse să adune piese scurte pentru pian, aşa cum a
făcut de-a lungul întregii vieţi. Prima serie de „Cântece“ sau „Romanţe fără
cuvinte“ s-a publicat în 1832, cu un enorm succes la publicul burghez al
epocii, care începea să-şi instaleze un pian în salon şi gusta acest gen de
piese scurte. În ciuda denumirii explicite a acestor lucrări pentru pian,
lumea victoriană s-a apucat să le dea titluri pline de afectare, precum
Fericirea pierdută, sau de-a dreptul absurde, de exemplu Nunta albinei,
convinşi că miniaturile muzicale aveau un subiect. Mendelssohn însuşi a
început să dea titluri unor piese emblematice ale cântecelor fără cuvinte,
precum Gondolierul veneţian, pe care-l vom asculta în continuare.
„Iată-l că apare din nou“, mi-am zis şi, cu ochii închişi, am început să
ascult piesa.
Numai că, ciudat, n-am recunoscut-o. Piesa melancolică pe care o
ascultasem în prezenţa Gabrielei fusese înlocuită cu o temă mult mai lentă şi
mai solemnă, deşi la fel de frumoasă.
 Dar nu era Gondolierul acela. Ori greşise crainicul, ori mă păcălisem eu,
crezând că gondolierul era o albină care se mărită sau mai ştiu eu ce. Încă o
enigmă pentru arhiva mea personală.
Audiţia s-a terminat, eu m-am apucat să aspir covorul, în vreme ce
Mishima trata zgomotoasa maşinărie cu pufnituri şi sărituri în lături.
— Mâine avem de vorbit, l-am anunţat eu. Ai să mă ajuţi să scriu ceva
pentru capitolul despre filozofia felină.
Odată terminate treburile domestice, aveam doar trei opţiuni: să rămân
acasă şi să citesc, să urc în biroul redactorului şi să lucrez sau să ies. M-am
uitat la ceas şi am văzut că era trecut de douăsprezece. „O oră potrivită pentru
un vermut“, mi-am zis şi am plecat spre cafeneaua la care nu mai fusesem de
o săptămână.
Totuşi, după ce-am depăşit strada Gracia, am găsit de cuviinţă că era cazul
să-i fac o vizită bătrânului. Asta implica durerosul moment de a-i relata cele
petrecute cu Gabriela. Şi poate tocmai de aceea nu mai trecusem pe la el şi
mă refugiasem în cursurile de la universitate şi în cartea lui Francis Amalfi.
Obosit de şmotru, am oprit un taxi care să mă ducă la amicul şi confesorul
meu.
Taximetristul era un tip lat în umeri şi cu pletele cărunte adunate într-o
coadă de cal, precum indienii americani. Ca mulţi taximetrişti avea chef de
vorbă, aşa că, după ce i-am dat adresa, m-a pus la curent cu ştirea zilei:
— O femeie de nouăzeci de ani a primit o scrisoare din anul 1937. Ce
ziceţi de promptitudinea poştei?
— Nu zău? m-am prefăcut eu interesat.
— Chiar aşa. Era de la iubitul ei, care-i scria de pe frontul de pe Ebru.
Omul şi-a găsit acolo sfârşitul, aşa că putem spune că e o scrisoare de dincolo
de mormânt.
— Şi ce-a zis destinatara?
— A plâns mult. Normal, pentru că asta i-a trezit, probabil, amintiri.
— Presupun că da.
— Şi nu e prima dată că se întâmplă aşa ceva, a spus taximetristul. Acum
nişte ani, într-un subsol a fost găsit un sac întreg cu scrisori care zăcuseră
acolo o veşnicie. Directorul Poştei a trebuit să dea declaraţii ca să potolească
scandalul.
 — Şi ce-a zis?
— O tâmpenie. A zis: „Nu vă faceţi griji, printre ele nu era nici o scrisoare
de dragoste“.

O lovitură de teatru

La spital, patul lui Titus era gol. Mi s-a spus că era la analize. Am vrut să-l
aştept, însă infirmiera cea voluptuoasă m-a gonit.
— Va avea nevoie de linişte după analize, mi-a spus.
Asta m-a dus cu gândul la explorările spaţiale ale lui Valdemar, aşa că m-
am îndreptat fără întârziere spre cafenea, chiar dacă nu aveam nici un motiv
anume. Poate doar un pic de căldură umană de la un tip care hălăduia prin
atmosfera întunecată şi glacială a Lunii.
Traversam Ensanche pe partea stângă şi mă întrebam cu ce se ocupa oare
tipul. Nu-l vedeam în nici o meserie serioasă, deşi hainele de calitate pe care
le purta erau un semn că n-o ducea rău cu banii. Ori trăia de pe urma unei
moşteniri, ori ceva trebuia el să facă. Şi asta era îngrijorător: dacă sistemul îl
prinsese în mreje pe un tip ca ăsta, înseamnă că nimeni nu e la adăpost de
sistem.
La intersecţie, l-am zărit pe Valdemar care tocmai se ridica de la masă şi
îşi lua manuscrisul să plece. L-am ajuns din urmă în timp ce se îndrepta nu se
ştie unde cu paşi energici.
M-a salutat fără să încetinească, aşa că am păşit alături de el sub un soare
sârguincios care nu ne încălzea prea tare.
— Ai găsit piesa aceea de Bartók? l-am întrebat ca să fac conversaţie.
— N-o vreau. Mi-ai spus că e vorba de Stâlpul infamiei, e tot ce doream să
ştiu.
— Prin urmare, te interesa doar titlul.
— Da, îmi place să spun lucrurilor pe nume. Ţie nu?
În timp ce traversam prin Piaţa Cataluña, mi-am adus aminte de enigma
Gondolierului lui Mendelssohn şi i-am spus lui Valdemar despre ce era
vorba.
— Hai să-ţi întorc favoarea, a spus el fără să slăbească pasul. Du-mă la un
magazin de discuri şi te lămuresc imediat: mă pricep să citesc coperţi de disc.
 L-am condus la magazinul cu muzică clasică tot cu doar câteva minute
înainte de închidere. Eram cu un picior înăuntru, când l-am tras de mânecă şi
ne-am pomenit din nou pe strada Tallers. Fără să se arate mirat, am mers mai
departe.
— Ştii ceva, ajunge cu atâta muzică, am spus eu. Te invit la masă, ştiu eu
un restaurant bun prin zonă.
A aprobat din cap în vreme ce încercam să-mi potolesc bătăile inimii, care
o luase razna, pentru că o văzusem din nou în magazin pe Gabriela.

Când vom merge pe Lună

L-am condus printr-un labirint de străduţe până la Romesco, un mic

restaurant de pe strada Raval, de care m-am legat într-un fel. Valdemar a
tăcut tot drumul, lăsându-mă să-mi rumeg gândurile.
Deodată, totul a fost limpede, mi-a venit chiar să râd că nu pricepusem mai
devreme. Nu era nici un miracol al hazardului că Gabriela se aflase iar în
magazinul acela: pur şi simplu, acolo lucra. Uneori ocolim îndelung ca să
pricepem ceva evident.
Descoperirea avea o latură reconfortantă, căci acum ştiam unde s-o găsesc.
Nu mai era nevoie să pândesc de la terasă, ca să văd dacă traversa strada. Era
suficient să mă duc la magazin. Pe de altă parte, asta nu rezolva problema
esenţială: Gabriela nu mă recunoscuse şi nici nu fusese receptivă la evocările
mele din copilărie. Pentru ea eram un perfect necunoscut, iar gradul maxim
de interacţiune între noi ar fi fost să cumpăr un disc.
Şi asta era exact ceea ce aveam de gând să fac.
Am reuşit să ocupăm ultima masă liberă de la restaurant înainte ca o haită
de turişti cu buget modest să acapareze totul. Aici se serveau doar feluri
simple, aşa că am comandat pentru amândoi salată şi peşte, plus o sticlă de
vin alb.
— Nu am mult timp la dispoziţie, a spus Valdemar.
— Nu-ţi face griji, aici totul merge foarte rapid. Unde trebuie să te duci?
— Trebuie să-mi continui studiul.
— Despre ce e vorba?
A gustat vinul alb şi a bătut cu degetul arătător în manuscrisul de pe masă.
S-a şters la gură cu şervetul şi a declarat:
— Omenirea va avea parte de un viitor luminos.
Am amuţit. Din nou un déjà vu, parcă nu era prima dată când auzeam
absurditatea asta.
— Asta da, viziune optimistă, am spus. Dar ce legătură are cu cartea?
— Una mare. Scriu la cartea asta pentru că altceva n-am ce face de când
am nostalgia viitorului.
— Da, mi-ai spus câte ceva: ştii unde te vei afla peste o vreme, dar nu când
va fi asta precis, pentru că va fi o aventură pasionantă. Mă înşel? Dar ce-are
de-a face cu Luna?
Valdemar a cercetat atent bucata de peşte alb din furculiţă înainte de a şi-o
băga în gură, după care mi-a răspuns:
— Cartea asta a trecut prin multe modificări. Poate că nici n-ar trebui să-i
zic carte, căci prin carte înţelegem ceva terminat şi definitiv. Asta e altceva. E
un monstru care tot creşte şi se modifică în funcţie de noile drumuri care se
deschid. Să-l numim destin. Să-l numim viaţă.
— Titlul, Faţa ascunsă a Lunii, se referă la pietroiul ăla de deasupra
noastră, sau e ceva simbolic?
— Şi una, şi alta, a răspuns el cu o sclipire bruscă de entuziasm în ochi. Să
spunem că am început o cercetare pur ştiinţifică, iar asta a avut consecinţe la
alte niveluri.
— Prin urmare, eşti fizician?
— Cam aşa ceva. Sunt selenolog, dar m-au scos din lumea academică. Am
început să am probleme cu colegii din cauza ipotezei mele. Oamenii de ştiinţă
sunt conservatori. S-ar zice că vor să caute, dar de fapt le e frică să descopere
ceva ce se află dincolo de ceea ce sunt dispuşi să accepte. Preferă să închidă
ochii.
— Iar tu ai văzut ceva. Care era teoria ta?
— Mă rog, a fost mai curând o supoziţie, o ipoteză de lucru. Am ajuns la
concluzia că, pe Lună, oamenii nu îmbătrânesc.
— Pe ce te bazezi când afirmi asta? l-am întrebat eu, fascinat. În definitiv,
până acum nimeni nu a trăit pe Lună. Astronauţii sovietici s-au dus acolo în
vacanţă, nu?
— Aşa se spune. Samuel, ai pus punctul pe i.
 Era pentru prima dată că-mi spunea pe nume. Am priceput că asta
înseamnă că depăşisem faza de iniţiere şi puteam primi învăţătura supremă. A
continuat:
— Eu încercam să demonstrez că există o relaţie directă între oxidarea
celulară şi gravitaţia terestră. Când am început să studiez datele aduse de
diversele misiuni, am început să mă îndoiesc că vreo fiinţă omenească păşise
vreodată pe Lună. Am găsit prea multe lacune. Ceea ce ar explica faptul că,
deşi acum tehnologia e infinit superioară, nimeni nu a mai încercat să meargă
pe Lună.
— E şi un film pe tema asta, am precizat eu. În cele din urmă, falşii
astronauţi ajung într-un cimitir unde li se filmează propria înmormântare.
— Presupun că şi alţii sunt de acord cu mine, a continuat el, vizibil iritat,
numai că studiul meu era despre nemurire. Din păcate, n-am putut demonstra
nimic, pentru că misiunile astea nici nu au existat, sau rezultatele lor au fost
atât de sărăcăcioase, încât e ca şi cum n-ar fi existat.
— Dar de când te interesează Luna?
— De mic copil visam să ajung acolo. În anii ’60 se credea limpede că,
peste câteva decenii, toată lumea putea călători acolo. De-aia mă simt păcălit.
— Cu toate astea, vorbeşti de un viitor luminos.
— Pentru că am înţeles că, până la urmă, vom ajunge şi acolo. Pe Terra va
avea loc o asemenea hecatombă, că altă soluţie decât să colonizăm Luna nu
va fi. Şi-atunci vom descoperi că suntem nemuritori. Final fericit.

Casa cu oglinzi

După ce-a terminat de mâncat, Valdemar a decolat spre lumea lui. Am

rămas singur cu nota de plată şi cu două ore până să se deschidă magazinul de
muzică.
Presat de un grup de flămânzi care puseseră ochii pe masa mea, m-am
ridicat fără să ştiu exact unde să-mi plimb gândurile care îmi dădeau bătăi de
cap. Ca să evit puhoaiele de oameni care veneau pe Ramblas în jos, am cotit-
o spre cartierul Raval, printre cabine telefonice şi videocluburi pentru
pakistanezi.
Pe nesimţite am ajuns la Marsella, o cafenea pe cât de magică, pe atât de
decadentă, la care nu mai fusesem din studenţie. Fusese cârciuma mea
preferată din cauza oglinzilor care-i acopereau pereţii şi a atmosferei boeme.
Am intrat din pură nostalgie, ca să descopăr că nimic esenţial nu se
schimbase. Aceleaşi oglinzi înceţoşate, sticle centenare pline de praf, afişe de
epocă care se adresau onoratei clientele cu mesaje de tipul CÂNTATUL
INTERZIS sau STAŢIONAREA INTERZISĂ.
În timp ce mă aşezam la una din multele mese libere la acea oră, mi-am
amintit că citisem undeva că era cafeneaua cea mai veche din Barcelona – din
1820. Printre băutorii iluştri care se perindaseră pe aici se număra
dramaturgul Jean Genet, care în tinereţe se prostitua prin cartierul rău-famat
numit acum Raval sau Rawalstan.
Un chelner cu accent sud-american mi-a adus cafeaua, punând capăt
incursiunilor mele mentale printr-un oraş care nu mai există.
M-am uitat la ceas: era trei şi jumătate. În mai puţin de o oră aveam s-o
revăd pe Gabriela. Doar gândindu-mă la asta, am simţit o transpiraţie rece pe
mâini şi pulsul accelerat, semne ale unei flăcări pe care o credeam stinsă.
Când o zărisem din nou la prânz mă apucase o durere fizică şi o
vertiginoasă senzaţie de cădere în gol. Ca şi cum aş fi fost pe punctul de a mă
prăbuşi într-o prăpastie, iar ea era ultimul lucru de care puteam să mă ţin. Şi-
mi trecuse prin cap că aş muri de tristeţe dacă trebuia să renunţ la ea.
Gândindu-mă la toate astea, am constatat că aveam ochii umezi. La masa
de vizavi, o beţivancă în vârstă mă privea cu o expresie mămoasă, trăgând
dintr-o ţigară neagră. Deşi tuşea după fiecare fum, i-am citit în priviri un
sentiment de compasiune tipic celor care şi-au ars toate patimile şi sunt în
sfârşit liberi.
Tocmai atunci chelnerul i-a adus specialitatea casei: un pahar cu absint pe
care ardea o bucăţică de zahăr cubic. Bătrâna beţivancă şi-a luat privirile de la
mine şi s-a concentrat pe alchimia flăcărilor, care, odată stinse, lăsau alcoolul
cald, pe care ea avea să-l bea din câteva sorbituri.
Scena m-a dus cu gândul la un volum de poeme ale lui Bukowski. Nu s-a
numărat niciodată printre autorii mei favoriţi, dar cred că merită un loc de
onoare în literatură măcar pentru titlul unui poem din acea carte:
SĂ ARZI ÎN APĂ, SĂ TE ÎNECI ÎN FOC
 Chinaski şi compania

Mi-am băut cafeaua dintr-o înghiţitură şi am plecat, nervos, să fac câţiva

paşi şi să mă gândesc cum aveam să procedez cu Gabriela. Am ajuns la
concluzia că cel mai bine era să-mi cer scuze pentru ce-i spusesem ultima
oară – ceea ce echivala cu a-i cere iertare că nu mă recunoscuse – şi să mă
comport ca un client normal.
Ca să mai scap de anxietate, m-am întors cu gândul la Bukowski, alt
german fugit în Statele Unite la începuturile nazismului. Personal, n-am
vibrat niciodată la aventurile murdare ale lui Chinaski – alter egoul său – , dar
am descoperit că fusese un mare tip după ce citisem următoarea întâmplare cu
el.
Se pare că, mergând odată cu trenul de-a lungul Coastei de Vest, un copil
care stătea pe bancheta de vizavi privise oceanul şi, la un moment dat,
declarase că marea nu e deloc frumoasă. La care Bukowski s-a înfiorat şi şi-a
zis că puştiul ăla era genial, pentru că până atunci nimeni nu realizase asta.
Încă de la naştere ni se bagă în cap că marea e frumoasă, fără să fim lăsaţi
să decidem singuri dacă chiar aşa şi este.
Cum mergeam aşa, cufundat în gânduri, cineva m-a tras de mânecă. Trezit
din visare, am văzut că era un june arab în chilaba, ieşit pe jumătate dintr-o
cabină telefonică şi ţinând cu cealaltă mână receptorul.
— Au mai rămas bani, m-a anunţat el.
— Poftim?
— Au mai rămas treizeci de cenţi. Dacă închid, îi înghite societatea de
telefonie, şi nu vreau asta. Hai, sună-ţi iubita.
Zicând acestea, mi-a întins receptorul şi a plecat, fluierând. Nici măcar n-
am apucat să-i mulţumesc. În lipsă de iubită şi de prieteni, a trebuit să mă
gândesc unde aş putea suna ca să nu se piardă banii, vorba arabului.
Mi-am amintit că-mi notasem numărul Spitalului Clinic, dacă aveam
nevoie să iau legătura cu Titus. Aveam să profit de ocazie pentru a-l întreba
cum îi ieşiseră analizele. După o aşteptare de aproape două minute, i-am auzit
glasul cavernos:
— Sunt bine, nu trebuie să-ţi faci griji pentru mine. Cum merge cu cartea?
„Drace“, mi-am zis. Adevărul e că nu lucrasem mai nimic, aşa că mai bine
să schimb subiectul şi să-l pun la curent cu ultimele noutăţi.
— Am cunoscut un tip, Valdemar, care mi-a vorbit şi el de chestii
ştiinţifice.
— O fi ceva în aer… Şi cu Gabriela, ce e nou?
— În cele din urmă am localizat-o. Lucrează la un magazin de discuri.
Treaba e complicată, pentru că nu-şi aminteşte de mine.
— N-are importanţă. Tonul trebuie să-l dai tu, doar ştii cum vine vorba…
N-am aflat cum vine vorba, că tocmai atunci s-au terminat banii şi s-a
întrerupt. Prin buzunare n-am găsit decât o monedă de zece cenţi, prea puţin
pentru o convorbire loco.
Drept care am părăsit cabina şi am luat-o la picior, speriat ca unul care se
duce pe front.

Romanţe

Se spune că, înainte de ridicarea cortinei, marii actori de teatru au un trac

insuportabil, care dispare de cum începe piesa.
Cam aşa ceva mi s-a întâmplat şi mie în clipa în care am ajuns la destinaţie.
M-am simţit dintr-odată liniştit şi-am început să mă plimb printre rafturi, cum
fac toţi amatorii de muzică clasică. Legănat de un cvartet lent de coarde, m-
am îndreptat spre litera „M“, de la Mendelssohn, ca să dezleg misterul
gondolierilor.
Aplicam următorul truc: deşi ştiam că ea se afla acolo, mă duceam cu toate
simţurile concentrate spre raftul acela, ca spre ultima mea salvare. Cu toate
astea, tot am tresărit când am observat că Gabriela se apropia precum o dulce
umbră. Cu coada ochiului, în timp ce scotoceam printre discuri, am observat
că se uita la mine schiţând un zâmbet.
M-am întors către ea. Hotărâsem să joc rolul clientului iritat că nu e lăsat
să caute în voie, dar ce mi-a ieşit din gură a fost cu totul altceva. Mintea
propune şi inima dispune.
— Regret confuzia de atunci, credeam că…
— N-are importanţă, a zâmbit ea, te pot ajuta cu ceva?
„Şi încă cum“, mi-am zis eu, dar trebuia să urmez scenariul.
— Caut o bucată pe care am auzit-o aici săptămâna trecută. O temă pentru
pian din „Romanţele fără cuvinte“. Cred că se numeşte Gondolierul veneţian,
dar acum nu mai sunt sigur.
— Care din ele?
— Adică sunt mai mulţi Gondolieri? am zis eu, încercând să simulez un
calm pe care nu-l aveam câtuşi de puţin.
— Există trei sau patru romanţe de Mendelssohn cu acest titlu.
— Bine, atunci să mă plimb cu toţi, am încercat eu să fiu amuzant. Ce
versiune îmi recomanzi?
Gabriela s-a întors cu spatele la mine şi s-a apucat să caute delicat printre
discuri. Am profitat să-i admir pletele negre şi ondulate, cu reflexe albăstrui.
În cele din urmă, a spus:
— Există două versiuni foarte bune: integrala lui Barenboim şi selecţia
interpretată de Andras Schiff.
— Atunci Barenboim, că le vreau pe toate.
— Nu-l mai am, n-a rămas decât Schiff, mi-a întins ea discul cu poza unui
tip cu ten trandafiriu şi inscripţionat Lieder ohne Worte.
L-am luat pentru câteva secunde, gândindu-mă la ce să fac în continuare.
Pe de o parte, doream să iau discul acasă ca să ard în apa lacrimilor mele şi să
mă înec în focul pasiunii. Pe de altă parte, în felul acesta pierdeam ocazia să o
revăd. Exista o soluţie intermediară:
— Vreau ambele versiuni. Poţi să-l comanzi pe Barenboim?
— Sigur că da. O să vină peste câteva zile şi-am să te anunţ. Poţi să-mi laşi
numărul de telefon?
I l-am dat, cuprins de o mândrie absurdă că aveam telefon. Chiar dacă l-ar
folosi doar ca să mă anunţe că sosise un disc, în visele mele asta echivala cu o
întâlnire amoroasă.
— Deci ne vedem peste câteva zile, a spus ea schiţând un ultim surâs,
înainte de a dispărea în spate.
Mi s-au părut cele mai frumoase cuvinte pe care le auzeam de mulţi ani
încoace.
— Peste câteva zile, am spus şi eu, total vrăjit.

Mono no aware
 „N-are importanţă“, îmi repetam în singurătatea apartamentului în timp ce-
mi turnam o ceaşcă cu cafea.
— Tocmai asta e problema – i-am spus lui Mishima, care părea să mă
asculte atent –, n-are importanţă pentru că, pentru ea, eu nu exist. Chiar dacă
nu ar purta un ecuson cu numele ei, eu aş recunoaşte-o pe Gabriela dintr-un
milion de femei. În schimb, ea nu e în stare să mă recunoască nici dacă mă
aflu lângă ea. Chiar atât de mult să mă fi schimbat?
După acest discurs m-am prăbuşit în fotoliu în timp ce ultima lumină a
serii părăsea livingul. Cu inima strânsă, mi-am trecut privirile peste rafturile
cu cărţi, peste combina muzicală, posterele cu portretele lui Brassaï, lampa cu
picior stinsă…
Nu eram în stare nici măcar să pun discul proaspăt cumpărat. Eram sub
imperiul lui mono no aware al japonezilor – tristeţea lucrurilor –, o expresie a
cărei semnificaţie începea să mă apese fără să vreau.
Am stat aşa, în întuneric, vreme de câteva minute, până m-am hotărât să
aprind lampa, o decizie pe care Mishima a salutat-o cu un miorlăit. Am tras
de pe măsuţă dicţionarul lui Rheingold ca să mă bălăcesc în melancolie în
cunoştinţă de cauză.
Expresia ca atare nu figura în dicţionar, ci într-o tăietură de revistă păstrată
între paginile sale. Din câte se pare, termenul a fost creat de Motoori
Norinaga, un poet japonez din secolul al XVIII-lea. Acesta se referă la o
sensibilitate extremă a realităţii, o relaţie nemijlocită pe care observatorul o
stabileşte cu cele observate. Precum iubitul care vieţuieşte în inima iubitei.
O experienţă profundă care generează melancolie, ca şi cum substratul
lumii ar fi condiţionat în automat de aceste lucruri: frumuseţea şi întristarea.
Exact titlul unui roman de Kawabata, japonezul care a luat Nobelul.
„Poate că tot ce e frumos e şi trist, pentru că e efemer ca o sărutare de
fluture“, am cugetat eu. Plictisit de mine însumi, am închis cartea şi m-am
dus să spăl vasele. Eram de un lirism insuportabil în ultimul timp.
În timp ce lăsam apa fierbinte să curgă peste farfurii, vedeam Luna, plină şi
superbă pe cer. Şi mi s-a părut dintr-odată că era tare singură acolo sus. Un
motiv în plus să-i facem o vizită.
În definitiv, poate că Valdemar avea dreptate şi nemurirea noastră acolo
era. Numai că cine ar dori să-şi petreacă eternitatea pe Lună?
 Lumânările lui Siddhartha

Sâmbătă dimineaţa m-am trezit cu un gând fericit: niciodată nu suntem

singuri, asta nu e decât încă una dintre iluziile omului.
Peste noapte, imaginea Lunii operase un fel de alchimie şi iată, mă
trezisem cuprins de euforia celui care crede că totul e posibil. Aceleaşi scene
care, cu o zi în urmă, mă aruncaseră în tristeţe erau acum motiv de speranţă.
Oare îmi pierdeam minţile?
Soarele îl trezise şi pe Mishima, care se dezmeticea căscând şi întinzându-
se, cum făcea mereu dimineaţa.
Am sărit din pat convins că eram stăpân pe soarta mea. Prin urmare, n-
aveam de ce mă teme, nici măcar de Mendelssohn. Am pus discul cu
„Cântece fără cuvinte“, şi între timp răscoleam toată cămara pentru a-mi
pregăti un mic dejun generos.
Am constatat satisfăcut că versiunea lui Andras Schiff era cea pe care o
auzisem în magazin, la penultima vizită. Era exact leacul de care aveam
nevoie ca să mă gândesc la Gabriela şi să visez la episoade magice. Căci doar
magia ar putea să-mi readucă o iubire din copilărie, scurtă precum o sărutare
de fluture.
Primul Gondolier mi-a readus surâsul Gabrielei, constelaţia de pistrui de
pe obraji, frumoşii ei ochi bridaţi. Tot ce e frumos în viaţă – toate miracolele
lumii – în unul şi acelaşi chip.
Pentru un observator din afară, nu eram decât un imbecil care visa, într-o
dimineaţă de sâmbătă, în timp ce-şi lua micul dejun de unul singur. Şi într-
adevăr, cu excepţia lui Mishima, eram la fel de singur la întotdeauna. Numai
că acum, singurătatea mea mi se părea destul de populată.
Am recapitulat etapele iubirilor cu „i“ mic care duseseră la speranţa mea
nebunească: farfurie cu lapte – pisică – Titus – piesa de trenuleţ (curbată) –
Gabriela – terasă – Valdemar – Bartók – Mendelssohn – Gabriela – Titus
(explorare) – terasă – Valdemar – Mendelssohn (doi Gondolieri?) –
Gabriela…
Cum spuneam: o singurătate foarte populată şi destul de muzicală, de
altminteri. Dar unde mă va duce lanţul ăsta de cauze şi efecte? Iar Luna, ce
treabă avea Luna cu toate astea?
 Se părea că era o relaţie directă între deschiderea mea spre exterior –
Mishima, Titus şi Valdemar, plus soră-mea şi bărbatul ei – şi tripla apariţie a
Gabrielei. Oare să fi fost ea premiul pentru atenţia mea pentru alţii, lucru atât
de atipic pentru mine?
„Poate că dragostea o merită doar cei care iubesc cu toptanul, fără să le
refuze unora ceea ce le oferă altora“, am cugetat eu.
Ceea ce m-a dus la un aforism al lui Siddhartha Gautama pe care-l citisem
înainte să adorm. Cărţulia aia ajunsese pe post de pernă pentru angoasele
mele.
Am căutat-o ca să recitesc fragmentul.
Cel de-al doilea Gondolier intrase de-acum în scenă când am găsit încă un
răspuns pentru problemele mele:
Mii de lumânări se pot aprinde de la una singură,
fără ca viaţa ei să se scurteze pentru asta.
Fericirea nu se micşorează deloc dacă e împărtăşită.

Tratat de filozofie felină

După acea sâmbătă în care m-am ocupat cu visarea şi cu sarcinile

universitare – pregătisem toate cursurile pentru săptămâna care venea –,
duminica a început cu ruşinea de a nu fi lucrat la cartea lui Francis Amalfi.
De când primisem comanda lui Titus, abia dacă scrisesem zece pagini:
fragmentul din Werther, câteva aforisme ale lui Buddha, subcapitolul
iubirilor cu „i“ mic… Ca să mă conving că eram în stare să-l termin, Cursul
de magie cotidiană avea nevoie de un impuls serios.
I-am aruncat o privire lui Mishima, care se plictisea pe canapea, la fel ca
cea mai mare parte a omenirii. Înainte de a cădea pradă depresiei duminicale,
am urcat la Titus ca să dau piept cu capitolul „Filozofiei feline“.
Deşi mă urma peste tot, în timp ce urcam scările cu Mishima după mine,
m-am convins că noi doi formam o echipă pregătită să-şi asume pariul şi să-l
ducă la bun sfârşit în după-amiaza aceea.
Am deschis laptopul şi m-am apucat să adun material documentar. În
biblioteca lui Titus se găseau câteva manuale despre pisici, iar unul mi se
potrivea mănuşă: o carte americană care se putea traduce prin 10 lecţii
spirituale pe care le poţi învăţa de la pisica ta. Autoarea, Joanna Sandsmark,
spunea în prolog că învăţase de la cele două pisici ale ei să sară fără să cadă şi
să toarcă atunci când era fericită.
Nu era rău pentru început, dar îmi trebuia cu totul altceva.
Chestia cu cele zece lecţii nu m-a convins, pentru că am asociat
dintotdeauna pisicile cu cele şapte vieţi. Nescăpându-l pe Mishima din ochi,
am început să scriu, mânat de o inspiraţie subită:
I. VIAŢA SPIRITUALĂ
Pisicile sunt experte în meditaţie, ca şi în yoga. O felină e în stare să stea
nemişcată cu orele, călătorind spre propriul ei centru, pentru ca într-o clipă
să facă saltul către lumea exterioară şi să se implice cu toate simţurile sale
în acţiune. Vitalitatea ei vine din repaus, căci animalul nu consumă energie
în stadiile intermediare. Ori acţionează, ori se odihneşte. Când acţionează,
o face cu tot sufletul, ca şi cum viaţa i-ar fi în joc. Când se odihneşte, o
face ca şi cum nu s-ar mai mişca în veci de acolo. Nu-şi pierde vremea
îndoindu-se.
II. VIAŢA EMOŢIONALĂ
Se spune că pisicile sunt egoiste, când de fapt nu sunt decât deştepte. De ce
să vină la tine când pot face ca tu să te duci la ele? În aparenta lor
indiferenţă rezidă forţa lor. Preferă să se lase iubite decât să-şi pericliteze
sentimentele dându-le la iveală. Ca buni taoişti ce se află, fac fără să facă şi
guvernează fără să guverneze. Se mulţumesc să-şi păstreze demnitatea şi să
se poarte după cum le dictează capriciile. Nu cer iubire şi de aceea o obţin
fără s-o ceară. Câinii au stăpâni; pisicile au slujitori.
III. VIAŢA SENZORIALĂ
O pisică în casă e un anunţ constant că trebuie să fim atenţi. Adesea lăsăm
să ne scape ocaziile pentru că nu suntem conştienţi de ele. Felinele îşi ascut
simţurile, controlează ambianţa şi intră în alertă la cea mai mică schimbare.
Tipică pentru ele e vigilenţa calmă, caracterizată printr-o răbdare activă. În
timp ce se odihnesc, sunt conectate la tot ce le înconjoară, ca să fie gata de
acţiune în caz de nevoie. Calmul lor aparent e de fapt concentrare. Acest
gen de atenţie face ca evenimentele să se desfăşoare în favoarea lor.
 M-am oprit, impresionat de ce produsesem. Recitind, mi s-a părut că nu eu
scrisesem asta. Ca şi cum aş fi fost un simplu medium prin care ar fi vorbit
Francis Amalfi. Dar cine era, de fapt, Francis Amalfi?
Mishima lovea covorul cu coada, îndemnându-mă parcă să mă întorc la
lucru. M-am gândit la alte subiecte pe care le-aş fi putut dezvolta: igiena
pisicilor, talentul lor de a se ascunde la timp, intuiţia lor aproape
supranaturală…
Lecţia era limpede: de-acum încolo, şi eu trebuia să fiu treaz. Am privit în
perspectivă săptămâna care venea şi am înţeles că orice se putea întâmpla.
Secretul era să ţin ochii larg deschişi şi să sar fără frică atunci când va fi fost
momentul.

Spargerea oului

Pentru că începuseră examenele, seminarul de literatură germană se mutase

luni la prima oră. Trebuia să vorbesc despre Hermann Hesse, mai exact
despre romanul său Demian, semnat iniţial cu numele protagonistului: Emil
Sinclair.
În timp ce traversam curtea interioară atât de melancolică a Facultăţii de
Filologie, am recitit prima frază:
Voiam doar să încerc să trăiesc ceea ce ieşea în mod spontan dinlăuntrul
meu. De ce era îmi venea atât de greu să fac asta?9
9. Trad. de Claudiu Florian, Editura RAO International Publishing Company, Bucureşti,
2014. (N. tr.)

Impresionat de acest început de care uitasem, m-am cufundat în pagina

următoare, în timp ce urcan scările vechi ale facultăţii. Era vorba de o scurtă
introducere în care autorul expune temele pe care le va dezvolta de-a lungul
cărţii şi a filozofiei sale:
Viaţa fiecărui om e o cale către sine însuşi, încercarea unei căi, intuirea
unei poteci. Nici un om nu a fost vreodatăpe de-a-ntregul el însuşi; şi cu
toate astea, fiecare tindespre asta, unul mai înăbuşit, altul mai senin, fiecare
cum poate.10
 10. Trad. de Claudiu Florian, Editura RAO International Publishing Company,
Bucureşti, 2014. (N. tr.)

„Poţi s-o mai spui o dată“, m-am adresat eu scriitorului cu ochelari rotunzi,
intrând în sala unde mă aştepta o mână de studenţi somnoroşi.
Fără a pierde timpul, mi-am agăţat paltonul în cuier şi am început să le
expun în linii mari şi în germană biografia autorului. Hermann Hesse
provenea dintr-o familie de misionari care trăiseră în India. Se pare că era un
tip ciudat, căci a stat o vreme la balamuc şi a încercat să se sinucidă de două
ori cu un revolver.
Fără legătură cu mersul vremurilor, cu un an înainte de a primi Nobelul a
fost obiectul unei vânători de vrăjitoare din partea intelectualilor germani,
care au cerut interzicerea cărţilor sale. Motivul: că s-a opus „vinei colective“
pe care Karl Jaspers o aruncase pe umerii poporului german din cauza
Holocaustului.
Nişte căscaturi prost ascunse mi-au indicat că trebuia să trec la anecdote şi
glume. Le-am spus că Hermann Hesse n-a lăsat fără răspuns nici măcar una
dintre scrisorile pe care le primea de la cititori. S-a calculat că a răspuns astfel
– cu multă osteneală din parte-i – la mai bine de treizeci de mii de scrisori,
activitate care i-a monopolizat timpul în ultimele două decenii de viaţă, ceea
ce explică şi rărirea producţiei sale literare după Lupul de stepă.
Apoi le-am dat subiectele din roman pentru acasă şi m-am oprit asupra
unui moment din carte care mi se pare deosebit de semnificativ.
Emil Sinclair îl pierde din vedere pe prietenul său Max Demian, cel care i-
a arătat zonele de umbră din societatea în care trăieşte, cât şi pe cele din
propriul său suflet. Într-o noapte, Sinclair visează că Demian ţine în mână un
scut pe care e desenată o pasăre. În vis, pasărea prinde viaţă şi începe să-i
devoreze măruntaiele. Sub impactul visului, Sinclair desenează pasărea aşa
cum a visat-o şi trimite desenul la vechea adresă a prietenului său. Răspunsul
îi parvine într-un mod misterios, pe o hârtie pe care o găseşte într-un manual
de şcoală. Visul pe care l-a citit Demian capătă forma unei revelaţii:
Pasărea se zbate să iasă din găoace. Găoacea e lumea. Cine vrea să fie
născut trebuie să distrugă o lume. Pasărea zboară către Dumnezeu.
Ajuns aici, deşteapta clasei – cea cu ochelari rotunzi ca ai lui Hesse – a
ridicat mâna şi a spus:
— Ideea asta, Hesse a furat-o de la Goethe.
— Nu zău, am zis eu, enervat de tonul ei.
— Uitaţi aici, a arătat ea o culegere de texte germane cu coperţi galbene. E
în jurnalele pe care Goethe le-a scris după călătoria sa în Italia, acolo vorbeşte
despre spargerea oului.
— Dacă vrei să ştii, şi eu am spart unul pentru tortilla. Pentru asta nu
trebuie să-l fi citit pe Goethe sau pe Hesse.
Am regretat imediat cele spuse, fata se înroşise toată de indignare.
Gafasem, deci era cazul să-mi cer scuze.
— A fost o glumă, nu mi-o lua în nume de rău. Vrei să ne citeşti pasajul
respectiv?
Studenta a revenit la sentimente mai bune şi a citit, cu o pronunţie perfectă,
cele simţite de Goethe în timpul unei călătorii în Italia. Am tradus o frază
pentru un student mai codaş, care cerea mereu o traducere simultană: „În
fiecare zi aveam impresia că arunc altă coajă şi mă transformam până în
măduva oaselor“.
— Ai dreptate, am recunoscut, amândoi vorbesc de acelaşi lucru. Presupun
că toţi trebuie să spargem câte o găoace, mai devreme sau mai târziu. Ce
înseamnă pentru voi această imagine?
S-a lăsat linişte, ca de fiecare dată când ieşeam din rutină. Majoritatea
studenţilor de la filologie detestă să gândească cu mintea lor; preferă să
găsească răspunsul în cărţi. L-am fixat pe unul care nu prea deschidea gura. A
ridicat din umeri. Tot deşteapta clasei a intervenit, referindu-se la o idee din
introducere:
— Hesse vorbeşte de lepădarea pieilor, anticipând cumva povestea cu
oul…
— Bravo! Şi despre ce piei este vorba?
Am întrezărit o sclipire de orgoliu şi de sensibilitate îndărătul ochelarilor:
— Despre cele ale sufletului…

Albumul vieţii

Următorul curs îl aveam abia pe seară, aşa că am trecut în revistă opţiunile

pe care le aveam la dispoziţie: să intru în rolul lui Francis Amalfi, să-mi
pregătesc următoarele cursuri sau să-i fac o vizită lui Titus.
Nu-mi surâdea însă defel să-mi petrec dimineaţa înconjurat de bolnavi şi
de rude isterice, aşa că am optat pentru ceva neprevăzut: s-o vizitez iar pe
soră-mea. La ora asta era acasă de obicei, pentru că-şi lăsase slujba din cauza
unei patologii misterioase căreia încă nici un doctor nu-i găsise un nume.
Mi-am propus să mă port la fel ca ultima dată când fusesem acolo, de Ziua
Regilor Magi, drept care mi-am repetat mantra de atunci – fă exact invers
decât se aşteaptă ei – şi am oprit un taxi. În timp ce dădeam adresa, am
observat spinarea lată şi părul strâns într-o coadă al taximetristului. I-am
văzut ochii în oglinda retrovizoare. Neîndoielnic, era tipul care-mi povestise
despre scrisorile uitate. L-am întrebat direct:
— Câte posibilităţi sunt să nimereşti de două ori în acelaşi taxi?
— Una la zece mii, la câte licenţe sunt în Barcelona. Dar se întâmplă, să
ştiţi. La începuturile mele, am dus-o de trei ori pe o tipă în aceeaşi zi. Mergea
la cumpărături. Deşi a treia oară nu se pune: eu o aşteptam la ieşirea dintr-o
parfumerie pentru că ştiam că e rost de agaţament.
— Agaţament? am întrebat fără să ştiu la ce se referea.
— Păi da.
A intrat în maşină de parcă nu m-ar fi recunoscut. Am întrebat-o unde s-o
duc şi a zis : „În pat“. Vă imaginaţi ce a urmat…
Portarul mi-a spus că Rita ieşise, dar n-avea să întârzie mult.
„Mai nou, nimeni nu e acasă“, am cugetat eu, dar am decis să o aştept. Am
deschis cu cheia pe care o păstram pentru situaţii de urgenţă şi am intrat în
apartament, simţind mirosul de patchouli cu care era mereu impregnat. Când
locuiam aici cu tata şi cu soră-mea nu-l simţeam, dar acum identificam
perfect aroma asta care pentru mine era cea a unei copilării nefericite.
Mi-am zis să dau drumul la televizor, aşa cum face Andrés de cum intră în
casă. Omul ăsta ar trebui să umble cu telecomanda în buzunar, ca să deschidă
televizorul din prag. Dar numai imaginându-mi expresia bovină a cumnatului
meu am renunţat, preferând să mă plimb prin casă ca un intrus, profitând că
eram singur.
Salonul şi dormitorul erau neinteresante, fiind supuse unor rearanjări
frecvente. Nici în bucătărie n-am găsit nimic remarcabil, doar sucuri bio şi o
bere de malţ cu gust oribil.
Inspecţia mea m-a dus în partea din spate, într-un fel de debara lungă şi
îngustă, ticsită de mobilier acoperit cu cearşafuri, de parcă ar fi fost nişte
fantome. Am vrut să aprind lumina, dar becul era ars, semn că nimeni nu mai
intrase aici de mult.
Ochii mi s-au obişnuit cu geana de lumină care pătrundea prin luminator,
aşa că am înaintat bâjbâind printre mobilele alea până în fund. Acolo se afla o
comodă cu câteva lucruri din copilăria mea: diplome şcolare, benzi desenate
vechi, jucării şi alte troace. Pipăind, am dat peste o lanternă din fier care, spre
marea mea mirare, s-a şi aprins.
Pesemne că nu zăcuse mulţi ani acolo.
Descoperirea asta mi-a permis să proiectez lumină – la propriu – peste alte
lucruri care mi-au trezit amintiri şi tristeţi: caiete de caligrafie, un compas, un
joc cu căsuţe şi zaruri, brăţări din fire de plastic împletite de-ale soră-mii…
În ultimul raft al comodei am găsit reviste de muzică şi un vechi album cu
fotografii de care nu-mi aminteam. L-am deschis şi am luminat prima pagină,
unde am dat de un portret plin de gravitate al tatălui meu, lucru care aproape
că m-a făcut să renunţ.
Dar după ce am şovăit câteva clipe, am redeschis albumul, cu o curiozitate
de arheolog. La început erau numai fotografii cu tata: proaspăt absolvent de
facultate, într-un voiaj la Londra, cu soră-mea bebeluş în braţe…
Aceste imagini mi-au trezit un sentiment amar, în care se amestecau
trecerea timpului şi o umbră de vinovăţie. Aşezat pe jos, ca în copilărie, mi-
am amintit că, atunci când tata murise, aproape că nu dădusem importanţă
faptului. Aveam pe atunci cam douăzeci de ani şi eram încă rănit de o
copilărie plină de tăceri inexplicabile.
După moartea mamei, el nu se ocupase deloc de noi, mulţumindu-se să
plătească cele necesare. I se părea că asta era de ajuns. Dacă soră-mea a
reacţionat printr-o atitudine extravagantă şi doldora de excese, eu m-am
închis într-o tăcere asemănătoare cu a lui.
Cred că atunci am început eu să-mi construiesc carapacea care avea să mă
izoleze de lume. Resentimentul a produs o masă calcaroasă care mi-a învelit
inima şi m-a făcut la fel de insensibil ca şi el. Presupun că mă închideam în
mine însumi ca să mă apăr de o lume care mi se părea ostilă. Iubirea se învaţă
şi ea, iar eu eram un profan în această artă.
După moartea lui, am început să-l iert. Dintr-odată, am înţeles că, pur şi
simplu, făcuse ce putea. Cum spune Hesse, fiecare înaintează aşa cum poate
pe tronsonul său de drum. N-aveam dreptul să-i cer mai mult.
„Ce simplu e să te împaci cu morţii“, mi-am zis în timp ce dădeam paginile
albumului.
M-am descoperit şi pe mine la vreo trei ani costumat în fotbalist. Pe pagina
alăturată, o poză alb-negru cu soră-mea la ora de balet. Să fi avut cam opt ani.
Îşi sprijinea un picior pe bara fixată în faţa unei oglinzi lungi. În spatele ei, un
şir întreg de fetiţe care se străduiau să se menţină în aceeaşi poziţie şi cu
capul sus.
Şi-atunci am văzut-o.
Am simţit că nu mai am aer. Ca o fantomă care se întoarce din trecut – din
nou – am recunoscut-o pe Gabriela la capătul sălii de balet. Cu un picior pe
bară şi un braţ ridicat ca un arc, la fel ca celelalte. Dar spre deosebire de ele,
crispate ca să-şi păstreze echilibrul, ea se uita direct în obiectiv.
Iar acum se uita la mine. Şi zâmbea cu toată gura, ca şi cum exerciţiul la
bară n-ar fi fost defel dureros.
Am scos cu multă grijă fotografia din album. Era aceeaşi fetiţă pe care o
cunoscusem sub scările acelea. Gabriela de azi reuşise să păstreze îngerul de
atunci; poate că de asta era femeia vieţii mele, chiar dacă încă nu o ştia.
Precum un adolescent înaintea imaginii idolului său, am sărutat uşor
fotografia şi am pus-o în buzunar.

Lumea de pe peron

M-am dus glonţ la terasă. Simţeam nevoia să vorbesc cu cineva despre

toate astea şi credeam că Valdemar putea fi un interlocutor potrivit. N-a fost
să fie.
— Îl vezi pe tipul ăla în negru care stă înăuntru la bar? m-a întrebat din
prima pe un ton enigmatic.
M-am uitat. Era tânăr, purta costum şi era roşcat. Bea dintr-un pahar cu
bere.
— Îl văd. Cine e?
 — Nu ştiu, dar aş vrea să aflu.
Mi-a trecut prin minte că Valdemar era atras de tipul acela, dar a dezminţit
el însuşi acea ipoteză, adăugând:
— E foarte misterios.
— Ce e misterios la el? E doar un tip care bea o bere.
— Aşa pare, dar adu-ţi aminte că Luna are o faţă ascunsă, iar oamenii la
fel. Ai să te lămureşti imediat. Ai ceas?
Mi-am ridicat manşeta ca să-i arăt că purtam ceas. Valdemar a dat din cap,
aprobator.
— Ei, atunci fii atent: roşcovanul o să se ridice la 13:24 fix şi-o să iasă pe
uşa asta fredonând un cântec.
M-am uitat la ceas, era 13:21. Nu pricepeam nimic, dar am devenit curios
dacă Valdemar avea daruri de ghicitor. Am rămas amândoi într-o tăcere
tensionată, aşteptând să treacă minutele care aveau să confirme sau nu
predicţia.
Într-adevăr, la 13:24 fix, roşcovanul a lăsat o monedă pe tejghea şi a
părăsit cafeneaua fredonând ceva. Am rămas paf.
— Cum ai ghicit? Sau e vorba de încă o mutare de şah dintr-ale tale?
— Nu, a râs bărbosul, în acest caz e vorba de simplă observaţie. Eu vin aici
de luni de zile, tot aşa şi el. Indiferent când ajunge, rămâne şaptesprezece
minute, pe ceas. Nici mai mult, nici mai puţin. După care pleacă. Am
descoperit asta când am început să-l cronometrez.
M-am întrebat cine era mai dus cu pluta dintre ei doi…
— Şi ştii de ce o face?
— De unde să ştiu? a sărit el, aproape violent. Eu sunt fizician, mă
mulţumesc să constat fapte. Care sunt, oricum, destul de deconcertante. Dacă
realizezi ce se petrece în jurul nostru îţi dai seama că erai orb într-un noian de
semne. Lucru deloc liniştitor, te asigur.
— De exemplu, clientul celor şaptesprezece minute.
— Şi asta nu e nimic, e o bagatelă în comparaţie cu ceea ce ştiu şi n-aş fi
vrut să aflu niciodată.
Cuvinte care m-au dus cu gândul la prefaţa de la Faţa ascunsă a Lunii,
care de data asta nu se afla pe masă. Dar sub scaunul lui se găsea o sacoşă,
precis că se afla acolo.
 — Ce ai descoperit?
— Totul a început pe un peron de metrou. Mă duceam să stau acolo în
fiecare după-amiază, la sfatul medicului.
— Cum aşa? Ce medic?
— Am fost nevoit să merg la psihiatru preţ de câteva luni, asta după
accident. Dar nu-mi dădea medicamente, făceam doar o terapie
comportamentală.
— Nu înţeleg nimic. Ai avut un accident?
Valdemar s-a oprit pentru câteva clipe, ca şi cum ar fi stat în cumpănă dacă
să-mi povestească sau nu. În cele din urmă, a spus:
— Am rude la Ushuaia, în Argentina. E oraşul cel mai sudic din lume.
„Şi ce legătură are asta cu metroul şi cu psihiatrul?“ m-am întrebat, dar am
preferat să nu-i întrerup istorisirea.
— Pe când lucram la Universitate şi aveam bani, plecam acolo în fiecare
iarnă (acolo e vară). Deşi tot frig e, că e aproape de Antarctica. E un loc
minunat ca să explorezi ţinuturi neumblate, exact ce făceam şi eu în vacanţă.
Mergeam cu maşina până se sfârşea şoseaua, după care o luam pe jos, cu
aparatul foto. Într-una din aceste excursii solitare, n-am văzut o fisură în
munte şi m-am prăbuşit într-o prăpastie de treizeci de metri.
— Treizeci de metri? Păi, nimeni nu supravieţuieşte după o cădere ca asta!
— În mod normal nu, dar eu am avut noroc cu un copac care mi-a frânat
căderea. Presupun că, până să ating pământul am rupt nişte crengi.
— Presupui…?
— Da, pentru că am leşinat. M-am trezit după vreun ceas lângă un râu rece
ca gheaţa. Aveam un braţ fracturat, o buză ruptă şi nici o posibilitate de a
reveni la drumul unde lăsasem maşina: mă despărţea un perete înalt de
treizeci de metri. Tot ce puteam face era să merg de-a lungul apei, sperând să
găsesc o aşezare omenească. Uitând de durere, am urmat malul până am dat
de nişte cataracte uriaşe, imposibil de trecut. Se înnopta şi temperatura
scăzuse la vreo minus zece grade. Cu neputinţă să scap cu viaţă după o
noapte ca asta, aveam să mor îngheţat. Îngrozit, am zărit în depărtare o barcă
de salvare, care mă căuta. Am început să strig ca un nebun, zgomotul
cascadei era prea mare ca să fiu auzit. Era aproape întuneric deplin, dar am
văzut că barca se depărta. Şi mi-a venit o idee de-a dreptul luminoasă…
 — Adică?
— Era ceva atât de simplu, dar nu mă gândisem. În mod miraculos,
aparatul nu era distrus, aşa că am acţionat de câteva ori bliţul. Au văzut
lumina şi au venit să mă salveze. Încă ceva: în timpul operaţiunii de salvare
n-am simţit nici un fel de durere, dar odată ajuns la spital am început să urlu,
a fost nevoie să mă adoarmă.
— Logic. Adrenalina te ţinea ocupat sută la sută, ca pe o pisică ce se
pregăteşte să se repeadă asupra prăzii… Dar ce-are asta cu peronul de
metrou?
— Întors la Barcelona, am început să am episoade de claustrofobie acută.
Sunt lucruri care se întâmplă, chiar la luni bune după o traumă. Mă simţeam
îngrozit că eram prins sub peretele de stâncă, ceea ce era o problemă, căci
trebuia să iau metroul ca să merg la facultate, iar eu nu eram în stare.
— Şi-atunci te-ai dus la psihiatrul comportamentalist.
— Exact. Mi-a spus că nu aveam nevoie de medicamente şi mi-a trasat o
terapie de expunere graduală, ceva foarte folositor ca să lupţi împotriva
fobiilor. Constă în a te expune treptat la ceea ce-ţi produce frică până când
amprenta pozitivă şterge amprenta negativă a cauzei care a declanşat
respectiva fobie. În cazul meu, căderea în prăpastie. Trebuia să cobor la
metrou şi să mă aşez pe o bancă de pe peron printre pasagerii care aşteptau.
Atât. La început doar cinci minute, căci mai mult nu rezistam sub pământ,
apoi tot mai mult, până la o jumătate de oră. Şi-atunci am luat metroul şi i-am
spus psihiatrului că eram vindecat.
— Final fericit!
— Mai mult sau mai puţin, pentru că atunci am văzut pentru prima oară
faţa ascunsă a Lunii, dar aplicat la oameni. Dacă n-aş fi descoperit asta, totul
mi-ar fi mai uşor.
— Nu înţeleg, ce ai descoperit de fapt?
— Ceva neliniştitor: am constatat că erau persoane care nu luau niciodată
metroul, doar stăteau acolo, pur şi simplu. N-aş fi observat asta în veci, în
condiţii normale, pentru că, dacă cobori la metrou, o faci ca să-l iei.
— Poate că se refugiau acolo de frig.
— Era vară, crăpai de căldură, pentru că în staţia aia nu funcţionează aerul
condiţionat.
 — Păi şi-atunci, ce căutau ei acolo?
— Asta l-am întrebat şi eu pe psihiatru. Şi ştii ce mi-a spus?
— Nu…
— Mi-a spus: „Poate că făceau terapie, la fel ca tine“.

Alice în oraşe

Am ajuns pe strada mea zăpăcit de cap. Avea Valdemar ăsta un talent

special să sară de la o poveste la alta, mai bine spus să înşire poveştile una
din alta, să deschidă tot timpul paranteze şi să uite să le închidă. Şi toate
duceau la o teorie proprie, care dădea naştere la alte poveşti şi alte teorii. Şi
tot aşa la infinit (sau aproape).
În faţa intrării, am simţit că, în ciuda frigului, n-aveam nici un chef să mă
închid în casă, unde mă aşteptau o pisică şi treburi de făcut, atât pentru
facultate, cât şi pentru Titus.
Un impuls subit de revoltă m-a făcut să scot cheia din broască şi să o iau
înapoi. Hotărâsem să merg la Cinema Verdi, ca să văd ce se dădea. Eram
dispus să văd orice film, cu excepţia unui spanac existenţialist sau
suprarealist. Pentru asta îl aveam pe Valdemar.
Spre surprinderea mea, într-una dintre săli rula Alice în oraşe, producţia
mea favorită a lui Wim Wenders. O bijuterie în alb şi negru din 1974,
realizată cu un deceniu înainte de a deveni celebru cu Paris, Texas şi Cerul
deasupra Berlinului.
Un road movie cu totul special. Protagonistul, Felix Winter, e un jurnalist
german care străbate Statele Unite căutând un subiect pentru o carte. Pentru
că depăşeşte termenul, editorul îi reziliază contractul, drept care Felix se vede
silit să se întoarcă în Germania. În timp ce aşteaptă avionul, intră în vorbă cu
o nemţoaică şi cu fetiţa ei de nouă ani. Femeia face ce face şi reuşeşte să-i
lase copila în grijă, urmând să o recupereze la Amsterdam. Fireşte, mama nu
vine. Felix închiriază o maşină cu scopul de a da de singura rudă pe care
micuţa Alice o are în Germania, bunică-sa. Numai că fata nu-şi aminteşte nici
cum o cheamă, nici oraşul unde locuieşte. N-are decât fotografia unei case
aşa cum sunt milioane de case în Germania. Începe astfel o călătorie
disperată, arătând în fiecare oraş poza aceea fără nici un rezultat, în timp ce
banii se termină…
Am ieşit de la film emoţionat, poate pentru că dintotdeauna mă simţisem şi
eu ca micuţa Alice: un naufragiat care speră să găsească undeva un loc cald.
Pe drum am intrat într-un restaurant libanez să mănânc ceva. Am cerut o
sticlă mică de vin şi am visat că eram Felix Winter. Îmi plăcea tipul pentru că
avea măcar un scop limpede: s-o găsească pe bunica aceea ca să scape de
fetiţă. Dar scopul meu era cu mult mai ceţos.
În bezna din living am zărit pâlpâitul robotului. Mi-am zis că o fi sunat
vreo companie de telefonie care-şi făcea reclamă ca să trec la ea, sau cea de
apă, sau ceva de genul ăsta.
Aşa că am lăsat-o pe mai târziu şi am purces la ritualul meu de fiecare
seară înainte de culcare. Totul urmează o ordine prestabilită: mă dezbrac şi-
mi pun pijamaua, mă duc la baie în papuci şi mă spăl pe dinţi în timp ce
fierbe apa pentru ceai. Pe care-l beau în pat, citind până-mi vine somnul.
Niciodată nu reuşesc să trec de patru sau cinci pagini.
De data asta, era ceva în plus. După ce m-am spălat pe dinţi şi înainte ca
infuzia să fie gata, m-am dus să ascult mesajul telefonic. Vocea era gravă şi
în acelaşi timp delicată. A spus ceva ce mi s-a părut minunat:
Salut. A sosit discul cu Barenboim. Poţi trece să-l iei oricând vrei, bine?

Carcera inimii

„Am un as în mânecă cu care să-mi schimb norocul“, mi-am zis eu, sărind
din pat.
Era şapte dimineaţa. Aş fi putut să mai lenevesc o oră, dar crăpam de
energie şi doream să-mi încep ziua cât mai repede. Înainte de a intra în duş,
am mai ascultat o dată vocea Gabrielei. O ascultasem de vreo două ori şi
seara, înainte de a adormi, de parcă faptul de a-i avea glasul înregistrat acolo
mă făcea să păstrez o părticică din inima ei pentru totdeauna.
La lumina zilei, vocea ei mi s-a părut la fel de delicioasă. Uşor răguşită,
dar în acelaşi simp suavă. Păcat că nu vorbea decât de discul pianistului
evreu, însă asta se putea schimba oricând, doar aveam un as în mânecă. Aşa
credeam, cel puţin.
 Sub şuvoiul de apă caldă am închis ochii, încercând să resuscitez episodul
de sub scări, până în cele mai mici amănunte. Graţie fotografiei, îmi era mai
uşor acum: vedeam aievea constelaţia de pistrui de pe obraji şi surâsul care-i
desena curbe dulci sub ochii migdalaţi. Am simţit apoi şi bătaia de gene pe
faţă, uşoară precum sărutarea unui înger.
După ce mi-am reproiectat pentru a nu ştiu câta oară scena în minte, am
ajuns la concluzia că nu sărutarea aceea mă făcuse să mă îndrăgostesc de
Gabriela. Ci vocea. Îndrăzneala aceea suavă cu care mă întrebase dacă
primisem vreodată o sărutare de fluture.
Cu asta mă cucerise. Iar mângâierea genelor nu fusese decât ecoul acelor
cuvinte, lumina care pluteşte în spaţiu după explozia unei stele. Steaua nu mai
e, dar strălucirea dovedeşte că a fost, cândva. Tot aşa, sărutarea aceea era
dovada că Gabriela îmi pusese întrebarea, care era o afirmaţie şi totodată
săgeata menită să-mi străpungă carapacea.
Atunci „spărsesem oul“, cum ar fi zis Hesse, şi ieşisem din mine însumi,
cu paşii şovăielnici ai unui puişor orb până în acel moment. Orb la ceva încă
necunoscut: sentimentul. Pentru că în gestul Gabrielei exista sentiment, sau
măcar tandreţe. Dar chiar şi un dram de tandreţe poate sparge pereţii cei mai
tari ai sufletului.
Se spune că prima dragoste are o astfel de forţă pentru că am fost miraţi că
cineva ne-a băgat în seamă.
Îţi petreci toată viaţa într-o carceră pe care ţi-ai construit-o şi într-o bună zi
cineva bate la uşă. Cineva a venit să te caute şi îţi spui că n-ai să mai fii
singur niciodată. Dar ce se întâmplă când deschizi uşa şi acolo nu e nimeni?
Sau dacă a plecat? Tu credeai că era o invitaţie la o lungă plimbare, lungă cât
viaţa, în timp ce, pentru celălalt, ciocănitul avea un scop mai simplu: să
verifice dacă uşa aia încă mai răsuna.
După un curs soporific de limbă germană, eram liber până seara. Dispus să
iau taurul de coarne, m-am decis să o văd fără întârziere.
Nici măcar n-a fost nevoie să intru în magazin: Gabriela se afla în vitrină,
unde atârna afişul care anunţa o noutate, deşi în muzica clasică noutăţile
reprezintă ceva relativ. Cum stătea cu spatele, i-am admirat pletele ondulate,
revărsate peste un pulover de lână roşie. Pantalonii de catifea bej desenau o
siluetă foarte zveltă pentru treizeci şi şapte de ani. Oricum, mult mai zveltă
decât a mea.
Când şi-a dat seama că o priveam – aproape lipit de geam –, mai întâi a
părut mirată, de parcă s-ar fi întrebat ce căutam eu acolo. Imediat însă şi-o fi
amintit de disc, căci a ieşit din vitrină şi m-a invitat să intru, cu un zâmbet
larg.
A pus pe tejghea dublul CD cu Barenboim şi m-a întrebat:
— Pesemne că ai un copil care ia lecţii de pian, nu?
— Nu, de ce? am zis eu, uluit.
— Pentru că „Romanţele“ astea sunt piese pentru copiii care învaţă pianul.
— Zău? am bâiguit eu, ruşinat.
— Toţi trec prin astea. Eu m-am împotmolit la Ţesătoarea.
— Nu am copii, am aruncat eu cu întârziere şi, după cum se întâmplă în
asemenea cazuri, am făcut ultimul lucru pe care ar fi trebuit să-l fac.
Fără legătură cu nimic, am scos fotografia din buzunar şi am pus-o pe
tejghea. Gabriela s-a uitat la mine întrebător, fără să se uite la poză. S-o fi
întrebat de ce îi arătam poza unor fetiţe la clasa de balet. Mai ales că tocmai îi
spusesem că nu aveam copii. Dar mă aruncasem în apă şi trebuia să merg mai
departe:
— Ultima fetiţă din rând. Ştii cine e?
Gabriela a ridicat cartonul cu un gest delicat şi privirile au trecut de la
curiozitate la uluire. Mi s-a părut chiar că ochii i se umeziseră când mi-a
spus:
— Sunt eu.

Lecţia de pian

Andras Schiff interpretează Gondolierii ca pe nişte bucăţi serioase, demne

de a fi cântate într-o sală de concert. Versiunea sa e lentă şi decadentă,
foloseşte pedala pentru a spori langoarea.
În schimb, cea a lui Barenboim e mai fidelă spiritului original al acestor
piese. Ascultând Gondolierul în versiunea sa, parcă eşti într-un salon în care
exersează fetele de familie bună. Aproape că simţi aroma de lavandă pe care
o răspândesc rochiţele lor în atmosfera aceea plină de pudoare.
Gondolierii lui Schiff sunt pasionaţi şi sentimentali la culme, de parcă
pianistul şi-ar da sufletul după fiecare notă. Primul durează 2 minute şi 41 de
secunde, în timp ce aceeaşi „Romanţă“ în vesiunea Borenbeim durează doar 1
minut şi 52 de secunde. Mesajul e clar: fetiţa de familie bună, care nu-şi
doreşte decât să se termine naibii odată ora de pian, execută exerciţiul în mare
viteză ca să ajungă cât mai repede să-şi ia gustarea.
Cred că mă gândeam la toate astea, schimbând discul după fiecare bucată,
ca măsură de protecţie. E mult mai lesne să teoretizezi despre pianul lui
Mendelssohn decât să înfrunţi nişte fapte reale. Amânam astfel analiza celor
petrecute la magazinul de muzică, aveam cumva nevoie să pun distanţă ca să
le diger cum se cuvine. Căci din nou avusese loc ceva absolut neaşteptat:
„E pentru tine“, îi spusesem Gabrielei, dându-i fotografia.
„Chiar mi-o faci cadou?“ răspunsese ea, destul de uimită.
Îmi amintesc că am încuviinţat din cap şi m-am simţit foarte trist, pentru
că, dacă mă despărţeam de fotografie, pierdeam tot ce aveam de la ea. Nu
rămâneam decât cu glasul ei de pe robotul telefonic. Adăugasem: „Păstreaz-o.
Nu cred că soră-mea îi va duce lipsa“.
Şi-atunci căzuse bomba: „Atunci lasă-mă să te invit la o cafea ca să-ţi
mulţumesc“.
Mereu mi-am imaginat că, după ce cade o bombă, se lasă o tăcere deplină.
Abia după câteva secunde încep să se audă primele ţipete. Cam aşa ceva s-a
petrecut şi atunci: pur şi simplu, nu-mi credeam urechilor, drept care am
amuţit. Apoi am auzit-o:
„Mâine la două îţi convine, când închidem magazinul?“
Am dat iar din cap, în chip de răspuns. Cred că tot ce-am reuşit să spun a
fost: „O să vin“.
După care am făcut o zarvă teribilă cu un pumn de monede cu care voiam
să plătesc CD-ul. Câteva au căzut pe jos, iar Gabriela a trebuit să mă ajute să
le adun. Capetele ni s-au atins o clipă sub tejghea, ca în urmă cu treizeci de
ani. Cred că mi-a zâmbit, deşi asta nu însemna că-şi amintea ceva, poate că
era doar amuzată de neîndemânarea mea, poate era doar amabilă.
Până la urmă monedele s-au dovedit insuficiente pentru plata discului, aşa
că a trebuit să scot o bancnotă. Ruşinat de prestaţia mea penibilă, am plecat
ca din puşcă, de parcă aş fi fugit de propria mea stângăcie.
Ajuns acasă, m-am închis în salon ca o fiară hăituită. Dar aveam doi
prieteni care-mi purtau de grijă, Schiff şi Barenboim, şi tustrei navigam în
gondolele lui Mendelssohn către un port incert.

Pulbere selenară

Ziua de miercuri a început în chip surprinzător. După o noapte practic

nedormită – eram mult prea agitat – am sărit din pat ca din arc auzind
deşteptătorul.
Ciudat, de data asta Mishima nu m-a urmat, continuând să doarmă dus.
— Nu mă supăr, în locul tău, aş proceda la fel, i-am spus.
Am reuşit să fac duş, să mă îmbrac şi să mănânc cu viteza luminii, deşi n-
aveam nici o grabă. Într-o clipită mă aflam în stradă, în drum spre staţia de
metrou. Era o zi mai curând călduţă, numai că la fiecare pas mi se făcea tot
mai frig. Un frig pătrunzător, care-mi urca de la picioare şi mă făcea să
tremur din tot corpul.
Şi-atunci am realizat că nu-mi pusesem pantofii. Ieşisem din casă doar în
ciorapi şi acum eram prea departe ca să mă întorc să mă încalţ, că aş fi
întârziat la cursul de la ora nouă. Pe de altă parte, magazinele de pantofi
deschideau la zece. Ce era de făcut?
Brusc, cerul s-a acoperit – era ca şi cum Luna acoperise Soarele – şi un
bâzâit familiar a cuprins oraşul în care doar eu se pare că umblam.
Am deschis ochii şi eram în pat. Am oprit deşteptătorul.
Trecusem printr-o „falsă trezire“: visezi că te-ai trezit, faci exact ce ai face
în realitate, crezi mai departe că eşti treaz, până când o incongruenţă – în
cazul meu, ieşitul desculţ pe stradă, eclipsa şi zumzetul – îţi spune că aşa ceva
nu se poate întâmpla. Cel puţin, nu în condiţii de trezie.
Şi e neplăcut, pentru că atunci când îţi dai seama de asta, trebuie s-o iei de
la capăt cu trezitul şi toate celelalte.
O oră mai târziu, după revenirea la lumea terestră, mă plimbam la ultimul
etaj al facultăţii. Ajunsesem destul de devreme, aşa că mâncam un sendviş şi
mă uitam la pisici.
Acoperişul şi curţile de la Filologie sunt populate de o colonie extinsă de
feline, fireşte, destul de gălăgioasă. Când nu sunt în călduri pisicile, au loc
bătăi teribile între motani, drept care nu e tocmai plăcut să-ţi ţii cursurile în
vacarmul ăsta.
La cursul de limbă urma să analizăm câteva texte din aşa-numita konkrete
poesie, o generaţie de poeţi al cărei haz era că scriau toate cuvintele cu literă
mică, inclusiv numele proprii. Era vorba de un soi de reacţie împotriva
esteticii dominante după al Doilea Război Mondial, ca şi cum a renunţa la a
scrie substantivele cu majusculă, cum e norma limbii germane, ar rezolva
ceva.
Mi-am terminat orele din dimineaţa aceea şi peste două ceasuri aveam
întâlnirea cu Gabriela, ceea ce m-a neliniştit. Fără un ţel precis, am traversat,
atent să nu treacă nici o maşină.
„Nu mi-aş ierta niciodată dacă aş fi victima unui accident înainte de
întâlnire“, am cugetat eu.
Dintr-odată, viaţa mi se părea extrem de valoroasă. N-aveam idee ce-avea
să-mi aducă întâlnirea, însă gândul de a o avea aproape şi doar pentru mine
mi-a dat palpitaţii. În plus, o durere persistentă pusese stăpânire pe stomacul
meu şi mă făcea să respir cu greutate.
„Trebuie să te calmezi, mi-am zis. Altfel rişti să nu mai ajungi deloc.“
Secretul era să-mi îndrept atenţia spre altceva până la ora fixată. Deşi era
cam devreme, exista posibilitatea ca Valdemar să fi venit la terasa cafenelei,
drept care într-acolo m-am şi dus.
Cele trei mese erau neocupate. M-am aşezat la cea din mijloc – am fost
întotdeauna adeptul rutinei – şi am cerut un aperitiv, lăsându-mă răsfăţat de
soarele de februarie. Dacă Valdemar ar fi fost aici, precis că teoriile lui
selenare şi nostalgia viitorului m-ar fi dus departe de gândurile mele. Iar ăsta
era exact lucrul de care aş fi avut nevoie. Am avut totuşi parte de o distracţie
neaşteptată, când în cafenea a năvălit o figură cunoscută.
Era omul în negru care, după cum afirmase Valdemar, petrecea la bar
şaptesprezece minute fix.
În lipsă de ceva mai bun de făcut, am zis să verific dacă ultima
cronometrare fusese o întâmplare, iar restul, invenţie pură. Era ora 12:43 când
tipul s-a aşezat la bar şi a cerut un pahar cu bere. Prin urmare, ar fi trebuit să
plece la fix. Era simplu.
I-am spionat mişcările precum un detectiv, uitându-mă întruna la ceas.
Roşcovanul a sorbit din bere, a răsfoit un ziar sportiv şi şi-a aprins o ţigară. A
stins-o la jumătate, a mai băut o gură şi s-a întors la citit, fără mare tragere de
inimă. Cele şaptesprezece minute erau pe punctul de a se scurge, dar tipul nu
părea defel grăbit să plece.
Când acul minutarului a ajuns la fix, o sonerie m-a făcut să tresar: Sunase
telefonul de la bar. În timp ce barmanul răspundea fără chef, omul în negru a
pus o monedă pe tejghea şi a ieşit valvârtej, de parcă telefonul l-ar fi trezit din
letargie.
„Şaptesprezece minute“, am avut eu confirmarea.
Deşi rămânea îndoiala dacă omul ar fi plecat dacă nu ar fi sunat telefonul.
Dar o nouă lovitură de teatru mi-a întrerupt cugetările.
— Cred că e pentru dumneavoastră, mi-a spus barmanul, întinzându-mi un
telefon fără fir.
Am rămas mut. Cine putea şti că mă aflam acolo? Şi de unde ştia barmanul
cine eram eu? Nici măcar nu ştia cum mă cheamă. Două vorbe de la capătul
celălalt al liniei mi-au lămurit misterul:
— Sunt Valdemar.
„Păi cine altul“, mi-am zis, deşi era ceva insolit să sune când putea veni în
persoană, ca în fiecare zi la prânz.
— S-a întâmplat ceva? l-am întrebat.
Un zgomot de fond făcea ca glasul lui să sune ca de pe altă lume. A
răspuns după o clipă:
— Da.
— Fii te rog mai explicit.
— Probleme. Dar nu e ceva despre care să putem vorbi la telefon.
„Şi-atunci, de ce m-ai sunat“, mi-a venit să zic, dar nu voiam ca Valdemar
– sau vocea sa – să dispară chiar atât de repede.
— Hai să vorbim pe seară, i-am sugerat. Notează-ţi numărul meu de
telefon…
— Ţi-am spus doar că nu se poate prin telefon, mi-a tăiat-o el. Zi-mi unde
stai şi vin la tine.
I-am dat adresa mea fără prea multă convingere, după care am hotărât să
schimb subiectul:
— Te aud de parcă ai fi pe Lună.
 — Într-un fel, chiar sunt, a spus el pe un ton brusc relaxat. Deşi n-a sosit
încă momentul, mă pregătesc pentru decolare.
— Cum ne va fi viaţa pe Lună? am întrebat eu, bucuros de noua temă de
discuţie. Vreau să spun, atunci când va trebui să fugim de pe Terra, când vom
descoperi să suntem nemuritori şi aşa mai departe.
— O, mai întâi trebuie rezolvate nişte probleme tehnice, nimic
insurmontabil.
— În ce priveşte drumul?
— Nu, asta e deja rezolvat, tehnologia există. Mă refer la regolit.
— Regolit? Ce naiba mai e şi asta?
— E pulberea selenară care se formează după impactul cu meteoriţii. Sunt
particule extrem de fine şi pline de ţepi care se vâră peste tot. Regolitul e atât
de coroziv, încât în doar câteva zile le-a mâncat astronauţilor mare parte din
instrumente. Din cauza asta nu s-au construit hoteluri pe Lună.
— Din cauza regolitului. Da, ar distruge orice edificiu pe care l-am
construi acolo. E ca un şmirghel atotprezent. Pe astronauţi i-a salvat costumul
de amiant. Amiantul e o adevărată minune.
— L-ar putea folosi pentru a construi acele hoteluri, am sugerat eu.
— E o posibilitate, dar am avea şi problema cu apa. În ciuda speculaţiilor,
nimeni nu a demonstrat că ar exista gheaţă pe Lună. Iar să aduci apă de pe
Pământ, iar nu merge: un litru de apă ar fi mai scump decât şampania
franţuzească. Poate doar să se construiască un fel de canalizare uriaşă de la
Pământ la Lună, însă în cazul ăsta Luna n-ar mai fi un satelit al Terrei.
— Văd că ai studiat toate aspectele.
— Şi mai sunt şi alte inconveniente. De exemplu, contrastul de
temperatură. Pe Lună se trece de la peste o sută de grade la prânz la două sute
de grade sub zero noaptea. Deci trebuie luat şi asta în calcul.
— Dar dacă ne-am duce pe Marte? am sugerat eu netam-nesam.
— Nici gând, acolo e iadul curat, jocul temperaturilor e şi mai dramatic. În
plus, atmosfera colcăie de gaze otrăvitoare…
Dintr-odată am realizat că barmanul se proţăpise în faţa mea cu braţele
încrucişate. Mi-a spus:
— Nu credeţi că ajunge? Telefonul ăsta e doar pentru mesaje.
 Mustăţi pe cer

Aveam un sfert de oră pentru a străbate o distanţă de abia o sută de metri,

aşa că am mers spre magazinul de muzică clasică în ralenti.
Dintr-odată, observam un întreg univers de detalii care de regulă trec
nebăgate în seamă: mirosul unei oale în care fierb pastele, o băltoacă în formă
de peşte, aluniţa de pe fruntea unui bebeluş, foşnetul arborilor îndepărtaţi…
Oare dragostea ne face mai sensibili?
Am traversat atent pe la semafor şi am intrat pe strada Tallers, paradisul
colecţionarilor de discuri şi de ţoale de inspiraţie londoneză. M-am oprit
înaintea tuturor vitrinelor ca să treacă timpul, în timp ce în plexul solar
simţeam un fel de furnicar neîntrerupt.
Tot am ajuns cu trei minute mai devreme, dar am intrat în magazin.
În acel moment Gabriela vorbea cu un grăsan care îi arăta un catalog. M-
am oprit la un metru distanţă şi am tăcut. Casierul plecase.
Ar fi trebuit s-o aştept în stradă, sau poate că grăsanul o enerva, cert este că
Gabriela s-a întrerupt şi m-a rugat:
— Aşteaptă-mă la cafenea, vin imediat.
— La care?
— Ştii unde e Kasparo?
— Ştiu, nu e departe.
Ea s-a întors la catalogul grăsanului care, din câte am înţeles, dorea un
stand special pentru o colecţie de muzică barocă.
Nu m-am lăsat rugat şi am pornit către faimosul Kasparo, o cafenea cu
mese sub coloane.
Mergeam acolo într-o vreme, apoi am renunţat. Sunt lucruri care se
întâmplă fără să ştii de ce: te duci numai într-un loc anume, de parcă altele
nici n-ar exista, iar într-o bună zi nu te mai duci şi nu mai chef să revii. De
parcă ţi s-ar fi şters din minte de prea multă folosinţă.
Deşi nu mai călcasem pe acolo de vreo zece ani, cafeneaua mi s-a părut
neschimbată: tineri îmbătrâniţi prematur pentru că trăiseră mult prea grăbit,
bătrâni hipioţi reciclaţi, ceva turişti rătăciţi ajunşi acolo întâmplător.
Prea cald nu era, dar la acea oră am întâlnit un număr impresionant de
solitari care mâncau afară specialitatea zilei.
 Am crezut mereu că există un dram de exhibiţionism în a te aşeza singur la
o terasă. Chiar dacă omul se preface cufundat în lectură sau închide ochii ca
să se bucure de soare, de fapt doreşte ca lumea să se uite la el. Stă acolo ca un
manechin în vitrină, aşteptând ca cineva să-i aprecieze originalitatea,
singularitatea, acel ceva „special“ care îl/ne deosebeşte – ne iluzionăm noi –
de ceilalţi.
În ultimă instanţă, scopul este ca la masa noastră să se aşeze cineva care să
ne placă. Cel care vrea cu adevărat să fie singur, rămâne acasă. Acolo chiar
că nu se întâmplă nimic.
Am găsit un colţ liber lângă o coloană şi m-am grăbit să adopt postura
adecvată. Gen: bărbat în aşteptarea iubitei; prima întâlnire. Nu-i uşor să ai o
atitudine firească, aşa că am comandat o cafea şi am privit cerul. Doi nori
pufoşi tocmai se atinseseră, formând pe fondul albastru două mustăţi mari şi
albe.
Am stat aşa o vreme, de ca şi cum m-aş fi dus acolo pentru a observa
evoluţiile norilor. Când am ieşit din visare – bună şi pentru a ţine la distanţă
emoţia – am văzut că era aproape două şi jumătate.
„Să vezi că nu vine“, mi-am zis eu cu un aplomb inexistent.
După care m-a cuprins panica. Într-un fel sau altul, eram conştient de cât
de mult era în joc. Nu eram pregătit pentru o lume fără Gabriela, sau cel puţin
fără iluzia Gabrielei. Dacă nu venea, uşa avea să se închidă definitiv,
rearuncându-mă în carcera din care fugisem.
Chiar când eram gata să disper, am văzut-o intrând în piaţetă. Am avut la
dispoziţie câteva clipe pentru a-i admira mersul, parcă nici nu atingea
pământul. Şoldurile îi dansau sub o rochie de lână verde, care îi îmbrăţişa
perfect trupul. Cu o secundă înainte de se opri la masa mea, o pală de vânt i-a
lipit de buze o şuviţă de păr. Gabriela a readus-o la locul ei şi a spus:
— Iartă-mă că te-am făcut să aştepţi.
Şi s-a aşezat pe scaunul din faţa mea. Lângă mine mai era un scaun liber,
dar dacă s-ar fi aşezat acolo, ar fi arătat prea multă intimitate. Sau cel puţin
asta am presupus eu, în timp ce-i răspundeam:
— Nu-ţi face griji. M-am uitat la nori.
„Cretin început“, m-am certat, dar acum trebuia să zic mai departe:
— Ştii, în timp ce te aşteptam, doi nori lunguieţi s-au întâlnit. Pentru o
clipă, părea că cerului îi crescuseră mustăţi.
Gabriela s-a uitat la mine ca la o jivină ciudată. Apoi a respirat adânc şi,
devenind serioasă, a întrebat:
— Ce vrei de la mine? Nici măcar nu ştiu cine eşti.
Am amuţit. Aveam în plan să-i spun multe despre mine, înainte de a-i
mărturisi ce simţeam pentru ea, asta dacă aş fi fost în stare. Iar acum mă
aflam înaintea verdictului final fără a fi apucat să prezint dovezile
preliminare.
— Păi, am încercat eu să adopt un ton rece, am găsit o poză de-ale tale din
copilărie şi ţi-am dăruit-o. Iar tu m-ai invitat la o cafea. De-asta ne aflăm aici,
nu?
— Asta e clar. Ceea ce vreau eu să ştiu e de ce mi-ai adus poza aia.
Întâmplător, soră-ta a făcut ore de dans împreună cu mine, dar ce treabă ai tu
cu asta? Există sute de necunoscuţi în toate albumele de familie şi nu ne
apucăm să le dăm de urmă.
„Afurisita“, mi-am zis, „uite cum îmi complică situaţia“. Singura salvare
era să apelez la verbomania mea de profesor înainte ca ea să se ridice de la
masă. Dacă se întâmpla asta, atunci totul era pierdut.
— Îţi explic dacă mă asculţi două minute. Ne-am cunoscut pe când aveam
şase sau şapte ani. Ceva deosebit care a avut loc atunci, deşi nu-ţi aminteşti, a
făcut ca fetiţa din fotografie să-mi rămână gravată în amintire în toţi anii
ăştia. Când ne-am încrucişat la semafor, te-am recunoscut şi am fost extrem
de impresionat. Nu se întâmplă de obicei să recunoşti pe cineva după atâta
timp.Te-ai uitat la mine de două ori, întâi pe trecerea de pietoni, apoi pe
trotuar, după care ai mers în drumul tău. Ceea ce m-a făcut să cred că mă
recunoscuseşi şi tu.
— E adevărat că te-am privit, şi-a trecut ea mâna prin păr, dar nu pentru că
îmi aminteai de ceva anume, ci pentru că ieşiseşi pe stradă în pijama.
— Dar cum de ţi-ai dat seama, că-mi pusesem pantalonii şi paltonul, am
zis eu ruşinat.
Atunci Gabriela a zâmbit pentru prima dată de când venise.
— Da, dar se vedea, pentru că paltonul era descheiat. De-asta m-am întors
încă o dată.
— Atunci, totul a fost o neînţelegere, am spus eu dezamăgit. Însă
fotografia dovedeşte că eşti cea de care îmi aminteam. Şi chiar dacă nu îţi
aduci aminte de episodul acela, trebuie să recunoşti că a avut loc.
— Recunosc, dar ce sens are să retrăim ceva de-acum treizeci de ani?
Oamenii cresc, se schimbă, uită. Căci altminteri ar fi atât de greu de trăit, nu
crezi?
Mi-am dat seama că eram gata să plâng, ceva ce nu mai făcusem din
adolescenţă. Am decis deci să pun capăt acestei întâlniri înainte de a se
petrece ceva penibil. Numai că Gabriela îmi rezerva o ultimă lovitură de
spadă:
— Probabil că te simţi foarte singur dacă scormoneşti atât de mult în urmă.
În timp ce chemam chelnerul să plătesc, am căutat o formulă lapidară care
să încheie cât de cât onorabil scena. Nu mi-a venit nimic în minte.
Gabriela mă privea îngrijorată, ca şi cum s-ar fi simţit răspunzătoare pentru
durerea mea. Trecusem de faza de dispreţ, dar nu mai eram dispus s-o înghit
şi pe cea a milei. Drept care m-am ridicat, lăsând-o la masă şi i-am spus:
— Îmi pare rău că te-am deranjat.
Şi m-am îndepărtat cu senzaţia că îmbătrânisem cu treizeci de ani.

Consolarea lui Buddha

Rana era adâncă, de aceea era urgent să mi-o ling, dacă nu voiam să mă
golesc de sânge. Am ajuns acasă convins că-mi arsesem corăbiile.
Gondolierii n-aveau decât să se ducă să cânte în altă parte, pentru că eu n-
aveam de gând să-i mai ascult.
Brusc parcă împietrit, am urcat furios la mansardă ca să lucrez la un capitol
din carte, care-mi venea mănuşă: „Comorile singurătăţii“.
În biblioteca lui Titus găsisem două manuale americane care-mi puteau
aduce oarece lămuriri, Sărbătoare pentru unul singur: manifestul solitarului
şi Să te bucuri singur de timp: poveşti de singurătate superbă. Formidabil
cum acest gen de cărţi transformă necesitatea în virtute, dacă nu chiar în
obligaţie.
Prima făcea referire la câţiva solitari celebri, precum Newton sau
Michelangelo, care „nu făcuseră niciodată parte din cor“ şi au dus-o fantastic
de bine. Cea de-a doua se ocupa mai mult de beneficiile concrete ale
singurătăţii, pe care mi le-am notat în vederea redactării capitolului.
• Este stilul de viaţă predominant în noul mileniu.
• Favorizează priorităţile proprii şi luarea deciziilor.
• Oferă un grad maxim de libertate.
• Ne pune la dispoziţie tot timpul.
• Ajută la găsirea sensului vieţii.
• Ne apropie de autocunoaştere şi de divinitate.
Aici m-am oprit, pentru că eram deprimat. Îmi dădusem seama că
acceptarea acestor consemne echivala cu a te îngropa de viu, tocmai acum
când, în pofida tuturor, scosesem capul în lume. Pierdusem ocazia de a o iubi
pe Gabriela, dar nu eram dispus să mă înfund într-o existenţă de pustnic.
„Există o lume acolo afară, chiar dacă n-o s-o pricep mereu“, mi-am zis.
Reconfortat de acest gând, mi-am pregătit cina, am pus apă proaspătă şi
mâncare pentru Mishima, am spălat vasele, am ascultat radioul… Ceva de
pustnic aveam eu, însă mă hotărâsem să cobor de pe munte.
Cu multă tristeţe, eram decis s-o scot pe Gabriela din speranţele mele şi să
pornesc pe un drum nou, indiferent unde m-ar fi dus. Comorile singurătăţii le
lăsam cui i se urâse de viaţă. O viaţă pe care aveam impresia că încă nici nu o
începusem.
Am luat în pat cartea vindecătoare a lui Buddha. O pagină deschisă la
întâmplare mi-a mângâiat dezolarea înainte de a adormi:
Să fim recunoscători, căci dacă azi nu am învăţat mult,
măcar am învăţat puţin, iar dacă n-am învăţat puţin,
măcar nu ne-am îmbolnăvit, iar dacă ne-am îmbolnăvit,
măcar n-o să murim din asta, să fim deci recunoscători.
 IV
CUVINTE DE INVENTAT

Nocturnă

Timp de mai multe zile nu s-a întâmplat nimic. L-am aşteptat pe Valdemar
să mă viziteze, dar nu a venit. Şi nici la terasă nu şi-a făcut apariţia în zilele
acelea. De parcă l-ar fi înghiţit pământul.
Am vorbit de vreo două ori la telefon cu Titus. Conversaţia noastră urma
un traseu prestabilit: spunea că se recuperează încet, dar sigur, apoi mă
întreba despre cartea lui Amalfi, iar eu exageram munca depusă ca să stea
liniştit. Înainte de a apuca să întrebe de Gabriela, puneam brusc capăt
discuţiei, promiţând că am să mai sun.
Numai că Titus era vulpe bătrână şi bănuia că lucrurile nu ieşiseră chiar aşa
cum îmi doream.
— Samuel, dacă vrei să dobândeşti ceva, adu-ţi aminte că treburile nu
reuşesc din prima.
— Ce-ţi veni cu asta? am protestat eu.
— Important este să continui să iubeşti viaţa. Freud spunea că iubim ca să
nu ne îmbolnăvim.
M-au mirat vorbele astea din partea unui om doborât de boală. Deşi poate
că tocmai asta îi dăduse perspectiva potrivită.
Titus a încheiat conversaţia printr-o frază care părea lipsită de legătură. dar
pe care eu am reţinut-o cât se poate de bine:
— La revedere, Samuel, şi nu uita că nimic nu e întâmplător.
Eliberat de delirul meu romantic, mă puteam dedica rutinei cu toate forţele.
La cursul de literatură terminasem cu Hesse şi venea la rând Bertolt Brecht,
stindardul cultural al Germaniei socialiste. Urmau apoi examenele din
februarie şi cineva care avea să plângă. Mă rog, rutină.
 Într-o seară de miercuri, în timp ce pregăteam cursul despre Brecht, am
avut o presimţire stranie. Revedeam lista pieselor de teatru, când am fost
sigur că ceva avea să se schimbe. E imposibil de explicat cum se ajunge la o
astfel de concluzie, cert este că am ştiut că normalitatea aceea în care mă
instalasem era pe cât de aparentă, pe atât de provizorie.
Mesajul transmis de intuiţie suna cam aşa: nu te culca pe o ureche, căci
furtuna vine, chiar dacă nu o auzi, aşa că ai grijă să-ţi iei o manta de ploaie.
M-am culcat cu altă convingere: tot făcând-o pe Francis Amalfi, riscam să-
mi pierd minţile. Şi nu scrisesem decât o duzină de pagini. Era cazul să
termin repede, înainte de o lua razna definitiv.
După mai multe săptămâni, m-am gândit iar la omul din Tokyo, în timp ce
Mishima se culcuşea în pat. Asta m-a cam speriat, credeam că depăşisem
faza. Şi cum rămânea cu iubirea cu „i“ mic?… Am adormit căutând un
răspuns.
Un bâzâit strident m-a smuls din somn. S-a repetat când încă nu mă
dezmeticisem bine. Era interfonul de jos, din stradă.
M-am uitat la deşteptătorul digital, era trecut de ora trei dimineaţă.
Buimac, m-am sculat blestemându-l pe beţivanul care se distra astfel după
închiderea cârciumilor. Căci doar un beţiv putea suna la ora aceea. O a treia
sonerie mi-a confirmat însă că cel care suna nu o făcea în joacă şi nici ca să
mă deranjeze. Oricine ar fi fost, aştepta să răspund.
Cu picioarele încă amorţite, am străbătut culoarul pregătindu-mi o replică
dură, menită să alunge beţivanul. Sigur, mai exista o posibilitate, dar nici nu
îndrăzneam să mă gândesc la ea. Cu toate acestea, ridicând interfonul, cele
mai rele aşteptări s-au văzut confirmate:
— Sunt Valdemar, mi-a spus. Am nevoie de ajutor.

Ascunzătoarea

Vizibil agitat, Valdemar a urcat scările. Înainte de a spune ceva, şi-a lăsat
în hol o misterioasă cutie metalică, o sacoşă mare din pânză de cort şi raniţa
în care-şi transporta de obicei manuscrisul.
Am stins lumina din hol şi l-am poftit în living. Cred că nu reuşeam să mă
supăr pentru că eram adormit; în fond, abia dacă ne cunoşteam, iar la prima
oră aveam curs. Pe de altă parte, probabil că se întâmplase ceva grav dacă
venise la mine la o oră atât de nepotrivită. Eram gata să aprind lumina în
salon, când Valdemar, care se trântise obosit pe canapea, a spus:
— Te rog, nu aprinde. E mai bine să stăm pe întuneric.
Şi imediat şi-a aprins o ţigară, fără să-mi ceară voie. Era prima dată când îl
vedeam fumând.
M-am dus să iau o scrumieră de la bucătărie. Norii acopereau Luna şi totul
era cufundat în tăcere. De parcă timpul ar fi încremenit şi-avea să rămână aşa
până aveam să aflu motivul venirii lui Valdemar.
I-am dat scrumiera şi m-am aşezat pe fotoliul din faţa canapelei. Aşa, pe
întuneric, mi s-a părut oarecum neliniştitor să vorbesc cu cineva căruia nu-i
vedeam chipul. Nici măcar nu-şi scosese pălăria; îi ghiceam forma. A tras
adânc din ţigară, jarul i-a luminat chipul preţ de o clipă. Apoi a grăit:
— Samuel, uite, îţi spun sincer: nu am unde să stau.
„Începem bine“, mi-am zis.
— Aveam un apartament cu chirie. Mai întârziam eu cu plata, de ce să
mint, dar proprietăreasa era destul de înţelegătoare. Dar după incendiu şi-a
schimbat părerea şi mi-a dat trei zile ca să plec. Iar azi a fost termenul.
— Ce incendiu? am întrebat eu speriat, în timp ce Valdemar stingea ţigara.
— Cineva a aprins un foc în faţa uşii mele. Pesemne cu scopul ca flăcările
să treacă dincolo de uşă. Dar fii fără grijă, manuscrisul e în siguranţă.
— Manuscrisul? Crezi că aveau intenţia să-ţi incendieze locuinţa ca să
distrugă manuscrisul?
— Şi pe mine odată cu el. Există persoane care vor să mă scoată din
circulaţie. Care ştiu că eu descopăr chestii. De-asta te-am rugat să nu aprinzi
lumina. Ca să nu prindă de veste că sunt aici şi vorbesc cu tine. E spre binele
tău.
Moment în care Mishima i-a sărit pe genunchi, iar Valdemar a început să-l
mângâie pe cap cu buricele degetelor. Era o imagine fără îndoială sinistră,
perfect potrivită pentru încurcătura în care intram fără să vreau. Poate că toate
astea erau pure fantezii de-ale sale, mania persecuţiei a unuia care e convins
că şi-a citit viitorul pe o tablă de şah. Însă faptul că venise în puterea nopţii şi
cu tot calabalâcul era un semn îngrijorător.
— Şi ce-ai să faci acum? l-am întrebat.
 — Am nevoie să stau o vreme ascuns, până uită de mine. Dar nu vreau să
te pun în pericol. Lasă-mă să mă odihnesc la tine în noaptea asta şi mâine îmi
văd de drum.
— Cauţi un loc în care să te ascunzi.
— Exact. Şi ca să mă ascund de mine însumi totodată. Cred că am jucat
prea tare în ultimul timp.
O idee năstruşnică mi-a trecut prin minte şi a rămas acolo. Apartamentul
meu avea un singur dormitor, prin urmare Valdemar ar fi putut să doarmă pe
canapeaua din salon, cu toate inconvenientele care decurgeau de aici pentru
mine. Dar exista o alternativă. Cu ochii în tavan, am spus:
— Am cheile apartamentului de deasupra. În principiu, doar eu am voie să-
l folosesc, dar presupun că stăpânul lui nu s-ar supăra dacă te găzduiesc
pentru câteva zile.
— E liber? a fost el brusc interesat.
— Da, e al unui bătrân redactor care a suferit o criză de anghină pectorală.
Mi-a lăsat cheile ca să-l ajut cu o carte neterminată. Dar pot continua pe
computerul meu.
— Ce carte?
— Nu cred că te poate interesa. O antologie de texte inspiraţionale, Mic
curs de magie cotidiană. Cum vezi, am şi eu o faţă ascunsă.
— Cu toţii o avem, a spus el, brusc. Şi avem obligaţia să mergem acolo şi
s-o explorăm. Dar e o aventură periculoasă.
— Tu eşti dovada vie, am spus eu cu un căscat.
Îi dădeam de înţeles printr-un mesaj non-verbal că era cazul să dormim.
Dar Valdemar părea să fie în plină formă şi deloc dispus să renunţe la
expunerea viziunilor sale, după cum s-a dovedit:
— Înainte de cursa spaţială, faţa ascunsă a Lunii făcea ca lumea să-şi
imagineze tot felul de chestii extraordinare. La fel ca oamenii, satelitul nostru
îşi arată mereu aceeaşi faţă. Ce se afla dincolo rămânea un mister. De aceea,
primele fotografii au reprezentat un mare eveniment, dar şi o mare
dezamăgire.
— Dar ce se aşteptau să găsească pe faţa ascunsă a Lunii?
— Lumea credea că acolo se ascundeau oamenii de pe Lună, seleniţii, ca
să nu fie deranjaţi de noi. Dar ştiinţa ştia că acolo nu era nimic.
 — Bun, şi-atunci de unde zorul de a face fotografii şi mai apoi de a merge
pe Lună?
— Dacă s-a mers, a subliniat el. Curiozitatea omenească n-are limite. Iar
uneori uităm de riscurile pe care le comportă. Dacă nu accepţi să trăieşti la
periferia lumii, mai bine să nu le ştii pe toate, crede-mă.
— Şi tu explici toate astea în cartea ta.
— Da. E o cronică a descoperirilor care m-au purtat până aici. Am început
cu enigmele Lunii: incongruenţele misiunilor spaţiale, posibilităţile reale de a
ne stabili acolo, momentul când va fi posibil, nemurirea… Totul. Însă erau
doar studii preliminare. Mi-a luat ceva timp să înţeleg adevăratul mesaj: faţa
ascunsă a Lunii e o reflexie a sufletului nostru. Ce cursă spaţială, dă-o încolo.
E un joc de copii în comparaţie cu ce avem în suflet.

Gustarea pisoiului

M-am trezit somnoros după conversaţia nocturnă şi lungă. Între Lună şi

suflet, Valdemar revenise şi la episodul „oamenilor de pe peron“:
— Cine ştie, poate chiar ei au aprins focul ăla în faţa uşii; poate că nu mă
iartă că le-am descoperit secretul, că stau acolo fără să ia niciodată metroul,
spusese.
Îi scosesem ideea asta din cap, în primul rând pentru că eram convins că
nimeni n-avea nimic cu amărâtul ăsta nefericit. După părerea mea, incendiul
avea o explicaţie mult mai simplă: cineva, poate el însuşi, aruncase în faţa
uşii un chiştoc nestins, de la care se aprinsese preşul, provocând fumăraia şi
mirosul neplăcut.
Era un raţionament cât se poate de logic, iar logica, o ştiu, nu explică
mereu totul. Dar măcar acţionase pe post de placebo: ne-am dus la culcare
liniştiţi. Valdemar îşi cărase calabalâcul în apartamentul lui Titus şi
stabiliserăm să ne vedemîn seara zilei următoare. Până atunci, trebuia să mă
lupt cu somnul şi cu dezinteresul studenţilor, dintre care mulţi nici nu mai
veneau la ore, pentru că începuseră să înveţe pentru examene.
Cafeneaua din intersecţie era de-acum istorie, aşa că am profitat de pauza
de la prânz ca să mă duc la cabinetul veterinar. Văzusem în carnetul de
sănătate al lui Mishima că se impunea încă un vaccin; am întrebat-o pe
Meritxell când să vin cu pisoiul.
— După masă am o vizită în apropiere de casa ta. Dacă vrei, trec eu pe la
tine şi-mi plăteşti ca şi cum ai fi venit la cabinet, de acord?
Era limpede că îi eram simpatic. Pisoiul ca pisoiul, treaba e că aveam
ocazia să pregătesc gustarea aceea cu ciocolată şi fursecuri. Am trecut sub
tăcere planul, căci veterinara era timidă şi n-ar fi acceptat să vină la o
întâlnire.
— De acord, am spus, dar nu-mi spune la ce oră vii. Ba chiar am să încerc
să uit că ne întâlnim, pentru ca Mishima să nu se ascundă şi de data asta.
— Bună tactică, mi-a făcut ea cu ochiul, înainte de a dispărea în cabinet.
M-am întors la facultate cu intenţia de a îmbuca ceva înainte de cursul de
la ora patru. Bufetul Filologiei e o văgăună la subsol, unde numai în largul
tău nu te poţi simţi, totuşi am preferat să-mi pierd timpul acolo. „Uite că am
şi viaţă socială“, am cugetat în timp ce mâncam al doilea sendviş pe ziua
aceea.
De la venirea lui Mishima, viaţa mea se îmbogăţise cu tovărăşii diverse:
bătrânul, Valdemar, iar acum şi Meritxell. Şi toţi doreau ceva de la mine.
Pisica voia un stăpân. Titus – un redactor care să-l înlocuiască. Valdemar – o
ascunzătoare pentru spaimele sale şi conversaţii la miezul nopţii. Veterinara,
am presupus eu, nu dorea decât un pic de prietenie.
Cu o singură excepţie la care refuzam să mă gândesc, eram încântat că le
puteam fi de folos. Nu-mi imaginasem niciodată aşa ceva. Pentru prima dată
înţelegeam că valoarea noastră se măsoară mai ales după binele pe care-l
facem altora.

Să uiţi ce ai învăţat

Înainte de a intra în apartamentul meu, am urcat la mansardă să văd dacă

totul era în regulă. Mi-am lipit urechea de uşă, dar n-am detectat nici un fel
de activitate. Pesemne că Valdemar dormea dus. Ca să-şi refacă forţele pentru
a mă ţine treaz peste noapte.
Bucuros de perspectiva vizitei, am uitat că trebuia să disimulez pentru ca
Mishima să nu se prindă. Numai că intrarea mea cu punga cu dulciuri n-a
trecut neobservată: după câteva alergări pe culoar, Mishima s-a volatilizat. De
data asta, nici măcar nu mi-am dat osteneala să-l caut.
Am lăsat fursecurile pe blatul de marmură din bucătărie, alături de pachetul
de cacao, şi m-am tolănit fără remuşcări pe fotoliu, cu intenţia de a profita de
ultima oră de lumină pentru a frunzări din nou dicţionarul cuvintelor
intraductibile. În timp ce o luam de la sfârşit către început, atenţia mi-a fost
atrasă de un termen familiar, dharma. Am citit:
Care e locul meu în Univers? Cum să-mi trăiesc cel mai bine viaţa? Cum
să găsesc răspunsul corect la aceste întrebări? Tradiţiile spirituale ale lumii
întemeiate pe tendinţa omului de a găsi aceste răspunsuri.
De când lucram la redactarea cărţii lui Amalfi învăţasem să sar voios peste
acest gen de lucrări, drept care am trecut peste descrierea filologică a
termenului şi a cosmologiei hinduiste. M-am oprit la o referire la un roman
de Kerouac, pe care-l citisem cu ani în urmă, Vagabonzii Dharma. Acest
clasic al generaţiei beat îi inspirase autorului dicţionarului următoarea
reflecţie:
A căuta modalităţi pentru a învăţa şi a-ţi urma dharma nu înseamnă să
accepţi orbeşte un zeu sau o doctrină anume; înseamnă mai curând să
recunoşti că, dacă-ţi trăieşti în mod corect viaţa, vei ajunge la iluminarea
tuturor fiinţelor sensibile, ceea ce înseamnă că fiecare om are ocazia unică
de a descoperi adevărul esenţial.
Bâzâitul interfonului a anunţat sfârşitul lecturii şi sosirea lui Meritxell. Din
fericire, Valdemar avea cheile lui ca să intre şi să iasă în voie din
apartamentul ocupat în mod fraudulos. Deşi bănuiam că n-avea să iasă din
bârlog în următoarele zile.
Eram lângă uşă când a sunat soneria. Veterinara a intrat cu trusa ei
medicală şi cu o bună dispoziţie deconcertantă. Am constatat că se machiase
şi-şi ciufulise părul scurt, dându-se cu gel. Fetelor frumoase de la natură ar
trebui să li se interzică folosirea cosmeticelor.
În chip de bun venit, am repetat ceva auzit într-un banc:
— Am două veşti, una bună şi alta rea. Cu care vrei să încep?
— Cu cea rea, mereu trebuie început aşa, a râs ea.
— Nu găsesc pisoiul. Iar s-a ascuns.
 — N-o să murim din asta. Şi care e vestea bună?
— Prepar ciocolată cu fursecuri.
— Nu beau ciocolată, îmi produce alergie. Dar am să-mi trag un pic
sufletul. Sunt frântă!
Zicând acestea, s-a aşezat în fotoliul pe care stătuse şi Valdemar cu o
noapte în urmă. Mishima mai dormea şi el acolo, deci probabil că avea un
magnetism special.
În timp ce fierbeam laptele pentru ceaşca mea de ciocolată, am privit-o pe
furiş pe frumoasa veterinară. Şi-a aranjat părul de câteva ori şi s-a uitat la tot
ce se afla în living. Părea în largul ei, dar şi în expectativă, deşi adevărul e că
nu ştiu ce se aştepta să fac.
Am adus gustarea şi mi-am tras celălalt fotoliu lângă măsuţă. Aş fi putut să
mă aşez lângă ea, era spaţiu suficient, dar era o opţiune periculoasă. Dacă mă
înşelam şi Meritxell nu aştepta nimic de la mine, s-ar fi simţit agresată de
apropiere. Dar dacă, dimpotrivă, ar fi făcut greşeala să mă accepte, poate
aştepta ca la un moment dat să-mi trec braţul peste umerii ei, iar mai departe
se putea întâmpla orice. Soluţie: să stau pe fotoliu şi să las lucrurile să curgă.
Să mă bucur de o companie plăcută. Fără planuri.
— Şi eu locuiesc singură, a spus ea, acceptând un suc de portocale. Am
stat cu cineva ani în şir, dar acum simt nevoia să am spaţiu numai pentru
mine.
— Sunt de aceeaşi părere, i-am mărturisit. Cu toate astea, de la începutul
anului, pentru mine lucrurile s-au complicat fără voia mea.
— Ce vrei să spui?
Eram gata să-i povestesc cum acţionase iubirea cu „i“ mic, dar m-am oprit
la timp, de teamă să n-o plictisesc.
— Să spunem că singurătatea mea e una cam zgomotoasă, i-am răspuns, ca
în romanul lui Hrabal.
— Cine e Hrabal?
— Un ceh. Iartă-mă, noi profesorii avem viciul de a vorbi în referinţe
bibliografice, ceea ce e o tâmpenie.
— De ce să fie o tâmpenie? a replicat Meritxell. E bine să ştii cât mai
multe.
— Da, până la un punct, dar dacă ştii prea multe poate deveni stânjenitor.
Valdemar e dovada.
— Cine e Valdemar?
— Mai bine să nu ştii.
— Păi, după tine nimeni n-ar trebui să ştie nimic!
— Mă rog, Buddha spunea că cunoaşterea trebuie să fie precum o plută: îţi
e de folos ca să ajungi pe malul celălalt, dar odată ajuns acolo, nu are rost s-o
mai cari după tine. Înţelegi ce vreau să spun?
— Înţeleg că te-ai folosit de Buddha ca să te explici.
— Ei, vezi? Sunt incorigibil. La asta mă refeream: trebuie să uit ce-am
învăţat ca să redevin o persoană normală. Cultura e un zgomot de fond care
mă împiedică să văd viaţa aşa cum este. Cultura nu face pe nimeni fericit. Aş
vrea să fiu un ignorant, sau un ţăran înţelept care ghiceşte când o să plouă şi
care se scoală odată cu găinile.
— Fratele meu are o fermă la Berga, dacă-l rogi frumos poate să-ţi
împrumute o sapă, a spus ea ironică.
— Una în cap, asta ar trebui să-mi dea.
Telefonul a întrerupt conversaţia care se animase pe neaşteptate. Nu prea
ştiam de ce spuneam toate astea, cert este că musafira mea părea să se
distreze de minune, drept care am declarat:
— Nu răspund! Nici gând! Suntem în grevă împotriva zgomotului de fond,
care nu ne lasă să vedem viaţa!
Numai că după al treilea apel s-a activat robotul. Iar mesajul înregistrat m-
a făcut să-mi vărs ciocolata pe pulover.
Samuel, îmi pare foarte rău pentru ce s-a întâmplat săptămâna trecută. Cred
că am fost nedreaptă cu tine. Mă ierţi? Sunt multe lucruri pe care nu le ştii
despre mine, de fapt, nu ştii nimic. Sau aproape nimic…
Aici, glasul i s-a frânt şi s-a oprit. Cu inima cât un purice, am făcut eforturi
supraomeneşti să fac abstracţie de cele auzite şi să reiau conversaţia. La
rândul ei, Maritxell parcă nu se mai tolăneşte atât de comod pe canapea.
Părea jenată că se văzuse silită să asiste la ceva intim, ceva ce o plasa pe
planul al doilea. Nici o femeie nu tolerează aşa ceva. Am reuşit să îngaim, nu
foarte convins:
— Exact ce-ţi spuneam. N-am parte de linişte.
 Telefonul a sunat din nou, aruncând în aer orice urmă de comoditate între
Meritxell şi mine. N-am îndrăznit să spun nimic, cu atât mai puţin să ridic
receptorul. Pur şi simplu, m-am afundat în fotoliu precum un pui jumulit.
Era din nou Gabriela, care completa mesajul precedent:
Uite ce vreau să-ţi spun: mi-ar plăcea să ne revedem, asta dacă nu te-ai
supărat pe mine. Poate că putem fi prieteni. Promit să mă port frumos, de
acord? Telefonul meu e…
Nu se terminase bine mesajul, că Meritxell era deja în picioare şi îşi lua
geanta şi pardesiul:
— Sunt în întârziere, mi-a spus.
Am condus-o la uşă, încurcat peste măsură. Înainte ca eu să apuc să găsesc
o formulă de despărţire, a adăugat:
— Aveai dreptate: singurătatea ta e foarte zgomotoasă. La revedere.

Leitmotiv

Valdemar nu a venit seara la mine, aşa cum promisese, dar nici eu nu m-

am ostenit să-l caut. Începeam să pricep că omul era imprevizibil ca o pisică.
Mai târziu, în pat, am recapitulat evenimentele acelei zile pline de surprize.
Am ajuns la o concluzie interesantă, după părerea mea: fiecare zi are un
element determinant, ceea ce în germană se cheamă Leitmotiv, motiv
conducător.
Există zile în care totul ne merge pe dos, când nu ne iese nimic. Şi atunci
spunem: „Am pornit-o cu stângul“ sau „Mai bine nu mă dădeam jos din pat“.
Pe bună dreptate, poate, pentru că, atunci când laitmotivul zilei este „azi îmi
merge rău“, chiar că nu ne iese nimic, orice-am face.
Alt laitmotiv destul de frecvent ar fi „Sunt tare supărat pe tine“. Se aplică
zilelor când, fără vreun motiv aparent, toţi ne ceartă pentru vorbele sau
faptele noastre. N-ai ce face, aştepţi pur şi simplu să treacă furtuna. În aceste
zile de semn negativ, când toate ne ies rău, cel mai bine e să nu iei măsuri
drastice pe care apoi să le regreţi. Prudenţa îţi dictează să stai cuminţel şi să
speri că ziua următoare va fi o zi de semn pozitiv. Există şi din astea.
Iar la sfârşitul acestei zile dedusesem că laitmotivul ei fusese „Vreau să fiu
cu tine“.
Ceea ce, în cazul în care eşti singur, poate părea o binecuvântare, la ceasul
adevărului nu mai e chiar atât de simplu, dacă nu eşti pregătit. Ca să accepţi
aprecierea celorlalţi trebuie să ai o inimă înţeleaptă, căci e mai lesne să
primeşti dispreţul decât iubirea. Dacă eşti atacat, te revolţi, însă ce te faci
când cineva îţi declară în mod deschis iubirea? Putem lăsa pluta cunoaşterii
pe malul celălalt, dar a te lăsa iubit e ceva ce trebuie învăţat.
Poate că dharma de pe urmă a oricărui om este să fie capabil să primească
iubirea pentru a o revărsa la rândul său asupra celorlalţi.
Înainte de a adormi, mi-am zis că Meritxell fusese tare amabilă venind la
mine şi ascultându-mi aiurelile. În ciuda despărţirii abrupte, ieşise la iveală
un teritoriu comun; între noi era ceva ce ne permitea să ne arătăm aşa cum
eram, fără teama de a face sau a spune ceva greşit.
Şi Gabriela? Oare de ce sunase tocmai atunci?
Simţise parcă, de la distanţă, că începeam să mă leg de altcineva şi voia să-
mi strice ploile. Să elibereze terenul pentru ca dorinţa mea să se îndrepte din
nou spre ea. De ce? La ce bun?
Ar fi fost atât de simplu să mă îndrăgostesc de Maritxell încetul cu
încetul… Să ne spunem poveşti şi să facem glume. Să o doresc. Să mă refuze.
O dată şi încă o dată. Să insist. Dar după cum decurseseră lucrurile azi, mă
puteam socoti norocos dacă accepta să fim prieteni.
Frica de a fi iubit era explicaţia pentru îndelungata mea existenţă solitară.
Cât şi pentru refuzul categoric al Gabrielei la prima întâlnire.
Lecţia nr. 1: orice s-ar spune, viaţa nu e deloc simplă.

Cei care ştiu

să le-o spună celor care nu ştiu

Îmi pregătisem conştiincios cursul introductiv despre Bertolt Brecht. Nu e

vorba de un autor care să dezlănţuie pasiuni printre studenţi, asta poate pentru
că trăim vremuri prea perverse pentru moralisme. Iar el este esenţialmente un
autor moralist.
Îmi plac titlurile pe care le-a dat pieselor sale de teatru, de exemplu Cercul
de cretă caucazian sau Omul cel bun din Seciuan. Aşa că, în loc să-i
plictisesc cu biografia lui Brecht, le-am vorbit studenţilor despre cea de-a
doua piesă, reprezentativă pentru epica sa moralizatoare.
Piesa începe cu discuţia dintre trei zei care se întreabă dacă cineva poate fi
bun şi drept într-o lume de egoişti. „Cobaiul“ va fi Shen-Te, o prostituată din
Seciuan. Singura care primeşte să găzduiască în coliba ei trei necunoscuţi
ajunşi în sat. Cu banii primiţi de la aceştia, deschide o prăvălie pentru a-i
ajuta pe cei în nevoie. Numai că oamenii abuzează de bunătatea ei şi o aduc
la ruină.
Păţită, începe o nouă afacere, de data asta deghizată în bărbat. O conduce
cu mână de fier şi câştigă stima tuturor, care se întreabă însă cu nostalgie
unde-o fi dispărut Shen-Te cea bună. În cele din urmă, ea dă totul la iveală,
uluind sătenii prin isteţimea sa.
Întrebarea esenţială este: ca să fim buni, trebuie să ne prefacem răi?
Ajuns aici, un student pe care-l vedeam prima dată în acel trimestru a
ridicat mâna. Credeam că va porni o dezbatere despre bunătate, teamă etc.,
numai că junele a întrebat ceva mult mai banal:
— Există localitatea asta, Seciuan?
Mâna de studenţi care catadicsiseră să vină la oră au pufnit în râs la
întrebarea asta, care avea însă dedesubturile ei: era mai mult decât probabil să
nu pot răspunde. Noroc că mi-am amintit brusc ceva:
— Da, chiar există. Ştiu asta pentru că acolo se află rezervaţia urşilor
panda gigantici. Am văzut într-un documentar.
A urmat un hohot de râs. „Ce li se pare atât de amuzant?“, m-am întrebat
eu, hotărât să reintru în pielea de profesor, drept care am continuat:
— E totuna dacă piesa se petrece la Seciuan sau la Samarkand, am
continuat. Brecht foloseşte un scenariu exotic pentru a ne spune o parabolă
despre bunătate. Ştiţi ce e o parabolă, sper.
Deşteapta clasei cu ochelari s-a manifestat pe loc:
— O poveste cu mesaj, precum cele din Noul Testament, a spus ea.
— Exact. Dar şi autorii contemporani au apelat la parabolă. Adorno, un
filozof german marxist, spunea că opera narativă a lui Kafka, cu precădere
Castelul, e mai ales parabolică.
— Ca o antenă, a grăit junele. Dar cum poate un neamţ să se numească
Adorno11?
 11. În spaniolă, podoabă, găteală. (N. tr.)

Ignorând provocarea individului, am continuat:

— Cu toate acestea, Omul cel bun din Seciuan nu e sentenţioasă precum
povestirile biblice şi nici nu ne oferă o viziune pesimistă, ca la Kafka. În
primul rând, formulează nişte întrebări. Reprezintă o invitaţie să reflectăm
asupra unui subiect destul de spinos. În acest sens, se apropie mai curând de
povestirile lui Nastratin. Ştie cineva cine e acesta?
— Cred că un sufist, a spus ochelarista.
— Bravo, ai luat examenul! Nastratin e protagonistul multor poveşti sufiste
cu mesaj, după cum spuneai. E una despre înţelepciune care-mi place în mod
deosebit.Vreţi să o auziţi?
Nimeni n-a spus nimic, ceea ce se potrivea perfect cu spiritul poveştii din
Orientul Mijlociu, aşa că am dat drumul istorisirii:
„Nastratin ajunge într-un cătun, oamenii îl confundă cu un mare înţelept.
Ca să nu dezamăgească lumea adunată în piaţă, Nastratin le spune:
— Dacă aţi venit înseamnă că ştiţi deja ce voiam să vă spun.
— Nu, nu ştim, spune-ne! îl roagă oamenii.
— Atunci, dacă aţi venit neştiind ce urma să vă spun înseamnă că nu
sunteţi pregătiţi să auziţi.
Şi pleacă. Oamenii rămân uimiţi. Sunt gata să-l ia de nebun, când unul
exclamă:
— Ce om deştept! Păi, are dreptate. Cum să venim fără să ştim măcar ce-o
să ne spună? Am fost nişte proşti, am pierdut o mare ocazie. Ce om luminat,
câtă înţelepciune. Trebuie să-l rugăm să mai vină o dată să ne vorbească.
Câţiva săteni se duc după el şi-l roagă să revină, spunându-i să
înţelepciunea sa e mult prea întinsă pentru a o pricepe ei dintr-o singură dată.
După multe insistenţe, Nastratin acceptă şi se întoarce în piaţa satului, unde s-
au strâns de două ori mai mulţi. Le spune iar:
— Cred că ştiţi ce vreau să vă spun.
Cu lecţia învăţată, oamenii recunosc că da, un purtător de cuvânt declară:
— Sigur că ştim, de-aia am şi venit.
La care Nastratin le zice:
— Păi dacă ştiţi, ce rost mai are să repet.
Şi iar pleacă. Oamenii rămân cu gura căscată, un admirator fanatic începe
să strige:
— Minunat! Nemaipomenit! Vrem să-l mai ascultăm, vrem să ne lumineze
încă o dată cu înţelepciunea lui!
O delegaţie formată din mai-marii satului se duce după el şi-l roagă în
genunchi să vină să le mai vorbească pentru a treia şi ultima dată. Nastratin
refuză, apoi cedează la implorările lor. Ajuns în piaţă, e primit de ovaţiile
întregii suflări a satului. Le spune acelaşi lucru:
— Cred că ştiţi ce vreau să vă spun.
Între timp, oamenii s-au pus de acord şi reprezentantul lor are răspunsul
pregătit:
— Unii da, alţii nu.
Se lasă o tăcere prelungă şi toţi ochii sunt aţintiţi asupra lui Nastratin, care
hotărăşte:
— Atunci, cei care ştiu să le-o spună celor care nu ştiu.
Acestea fiind spuse, se tot duce.“

Satisfacţii

Povestea lui Nastratin îmi slujise ca să închei ora cu oarece succes. Nu

degeaba au supravieţuit aceste istorioare veacuri întregi în tradiţia orală.
Mai aveam ore imediat după prânz, aşa că am profitat de soare şi m-am
plimbat. Am traversat Piaţa Universităţii şi am intrat în cartierul Raval. Am
trecut pe lângă o librărie rusă şi am ocolit până la strada Egiptencelor, una
dintre puţinele pe unde merg pentru că îmi place numele ei.
De când se terminase cu întâlnirile de la miezul zilei cu Valdemar eram
uşor confuz, prin urmare am mers fără ţintă, urcând pe o străduţă, coborând
pe alta, neoprindu-mă nicăieri. N-am intrat la Marsella sau la alt bar, nu m-
am băgat în mulţimea care coboară pe Rambla. De altminteri, mă îndoiesc că
vreun barcelonez întreg la minte ar face-o.
M-am întors pe alte străzi, descoperind astfel prăvălii şi cafenele minuscule
pe care nu le văzusem niciodată: o gogoşerie indiană, un restaurant-concept,
un magazin de piese electronice… După o oră de umblat fără rost, m-am
aşezat sub un palmier pe Rambla del Raval.
„Freci pisoiul“, mi-am spus. „Mergi de colo-colo pentru că nu ştii dacă să
suni sau nu“.
M-am uitat la ceas şi am constatat că era două şi jumătate. Gabriela,
probabil, era în drum spre casă, sau se plimba, la fel ca mine. Aveam numărul
ei de mobil, o puteam deci localiza fără probleme. Întrebarea era: trebuia să
sun? Dar dacă era nevropată şi, după una rece şi alta caldă, picam iar peste
rece?
De parcă mi-ar fi răspuns la întrebare, chiar în clipa aceea au trecut pe
lângă mine doi pakistanezi care se ţineau de mână. E ceva obişnuit prin ţările
alea la prieteni.
Era o imagine evident afectuoasă, aşa că m-am căutat de nişte monede şi
am scos jumătatea de foaie pe care-i notasem numărul. Poate pentru că
învăţam din mers, nu am fost din cale-afară de emoţionat în timp ce aşteptam
să răspundă. A zis:
— Alo?
Asta a schimbat totul. A fost de-ajuns să-i aud vocea ca să fie din nou
aţâţat focul. Totuşi îmi făgăduisem mie însumi că voi fi distant.
— Samuel la telefon.
— Bună, Samuel. Pe unde umbli?
— Pe peste tot şi nicăieri. Îmi omor timpul, cum se spune.
— Eşti un ucigaş de timp, a spus ea pe tonul amabil pe care îl foloseşti de
obicei faţă de un copil. Şi merge treaba?
— Mă străduiesc…
— Eu sunt în pat, eram gata să adorm.
Preţ de o clipă am vizualizat pletele Gabrielei revărsate pe pernă precum o
floare deschisă şi m-a luat cu ameţeală. Dar mi-am revenit şi am văzut micul
ecran al telefonului, care îmi arăta că nu mai aveam mult timp la dispoziţie.
— Mai am doar câteva secunde, i-am zis, că nu mai am monede. Spune-mi
când şi unde ne întâlnim.
A răspuns după o clipă.
— Mâine la şase, la Caelum.
— Nu ştiu unde vine. Cum ai zis că se numeşte?
— Gândeşte-te la cer…
Deşi nu ştiam unde trebuia să ne întâlnim, m-a cuprins o linişte
copleşitoare. M-am sprijinit de palmier şi am făcut ce-mi spusese Gabriela.
 Cu ochii aţinţiţi la cer, lumea părea să capete sens dintr-odată. Ţipetele
copiilor nu mai erau gălăgie, ci viaţă în stare pură; vântul nu mai era tăios ca
un cuţit, ci o mângâiere proaspătă.
M-am mai uitat o dată la hârtia pe care notasem numărul. Îmi plăcea să-i
văd numele scris alături, urmat de cele nouă cifre: GABRIELA.
Împăturind hârtia ca s-o pun în buzunar, am constatat că pe verso era un
poem de Brecht, Satisfacţii. Avusesem de gând să-l copiez pe tablă ca să-l
comentăm la curs. Mai bine că nu o făcusem. Poemul nu avea nevoie de nici
un fel de analiză sau comentariu:
Prima privire aruncată pe geam când te trezeşti,
cartea veche regăsită,
chipuri entuziaste,
zăpadă, schimbarea anotimpurilor,
ziarul,
câinele,
dialectica,
duşul, înotul,
muzica veche,
pantofi comozi,
să înţelegi,
muzică nouă,
să scrii, să plantezi,
să călătoreşti,
să cânţi,
să fii amabil.

O floare pe buza prăpastiei

În timp ce mă îndreptam spre facultate, am realizat că era ceva esenţial cu

privire la Gabriela pe care aveam să-l aflu. Întinsesem o punte foarte lungă
între trecut şi prezent, fără să-mi pun întrebarea dacă ea era liberă pentru o
relaţie cu mine, asta în cazul cel mai fericit.
După treizeci şi cinci de ani, majoritatea femeilor au un partener, multe au
chiar şi copii. Cum de nu mă gândisem la asta? Dacă acesta era şi cazul ei,
atunci se explicau reticenţele ei de la prima noastră întâlnire.
Totuşi, ceva îmi spunea că Gabriela era singură, deşi singurătatea ei era
diferită de a mea. Fiecare singurătate e unică şi nu seamănă cu alta, căci are
propriile-i motivele ca să existe.
Străbătând culoarele facultăţii, m-am apucat să fantazez despre întâlnirea a
două suflete rătăcite, care, după ce au traversat deşertul, se contopesc într-
unul singur. Mă vedeam plimbându-mă de mână cu Gabriela. Aproape că-i
simţeam căldura şi pielea catifelată. Mâna ei era o mână care nu strânge, ci
însoţeşte, asta pentru că ne aleseserăm unul pe celălalt ca să păşim împreună,
nu ca să ne dominăm.
Brusc, un student m-a smuls din visare cu o proză pură şi dură:
— Când avem examenul?
Revenind parcă dintr-o călătorie lungă şi afectat de jet lag, mi-a trebuit
ceva timp să pricep despre ce vorbea.
— Examenul de limbă, a insistat el. E în februarie, nu?
Am deschis carnetul cu orarul academic şi i-am dat toate informaţiile
cerute, ziua, ora, sala. Băiatul a intrat în sala în care aveam să le explic
diferenţa între cele două tipuri de conjunctiv din limba germană.
Înainte de a intra în pielea mea de prof nesuferit, am mai apucat să cuget:
„Dacă te-ai înşelat şi Gabriela n-o să te iubească, o să te prăbuşeşti într-un puţ
fără fund“. Însă mi-am amintit de o frază a lui Stendhal şi am mai căpătat un
pic de curaj:
Iubirea e o floare frumoasă,
dar trebuie s-o culegi de pe buza unei prăpastii.

Nimic din toate astea nu e real

— Ştii? Deseori am impresia că accidentul pe care l-am avut în Patagonia

nu s-a terminat aşa cum cred eu.
Valdemar se instalase pe aceeaşi parte a sofalei şi fuma iarăşi pe întuneric.
Coborâse cu puţin înainte de miezul nopţii, tocmai când mă pregăteam să mă
culc. Pare-se că asta era ora, împreună cu miezul zilei, când era cel mai lucid.
„E clar, mi-am zis eu înainte de a-i răspunde, Valdemar se activează din
douăsprezece în douăsprezece ore, niciodată între timp.“
 — A, nu? Dar cum s-a terminat?
Omul a tras adânc din ţigară, iar fruntea transpirată i s-a luminat fugitiv.
— Uneori bănuiesc că am murit în acel accident. Aveai dreptate: e cu
neputinţă să supravieţuieşti unei prăbuşiri de la treizeci de metri. Iar de
atunci, tot ce s-a întâmplat nu a fost decât un vis: drumul de-a lungul râului
îngheţat, flash-ul aparatului foto, salvarea, spitalul, întoarcerea la Barcelona,
discuţia asta… Nimic din toate astea nu e real.
— Dacă nu e real, i-am răspuns, cum am sta acum de vorbă?
— Totul face parte dintr-un vis, care e singurul loc unde pot trăi morţii.
— Aşa deci, eu fac parte din visul tău.
— Mai mult sau mai puţin.
— Prin urmare, nici eu nu am o viaţă a mea: vieţuiesc în capul tău, mai
rău, în visul interminabil al unui mort.
— Cam aşa ceva.
După acest dialog neliniştitor am rămas tăcuţi vreme de un minut.
Valdemar, care-şi lepădase pălăria, lansa înspre tavan vălătuci de fum abia
vizibili, cu capul sprijinit de canapea. Deodată, parcă tulburat de un gând, s-a
îndreptat brusc şi a stins chiştocul în scrumieră.
— Când ai să încetezi să-ţi baţi capul şi vei îmbrăţişa neantul? m-a întrebat
pe neaşteptate.
— Poate când voi avea certitudinea că am murit, i-am răspuns.
— Tocmai asta e cel mai amuzant, că nu vom şti niciodată, a conchis
Valdemar.

Întâlnire în cer

A fost nevoie de oarece investigaţie pentru a localiza punctul de întâlnire

cu Gabriela de la ora şase seara. „Gândeşte-te la cer“, spusese ea: localul se
numea Caelum, care înseamnă „cer“ în latină.
În pauza de prânz am urcat la librăria FNAC şi am căutat ghidurile
Barcelonei. În cele din urmă am găsit un Caelum pe lista cafenelelor şi
restaurantelor „cu şarm“. Era situat pe o străduţă din apropierea pieţei Pi şi,
după cum am citit, era vorba de o ceainărie unde nu se serveau decât dulciuri
făcute de măicuţele de la o mânăstire.
 Cu toate că am fost uşor mirat de alegerea ei, mi-am notat adresa în agendă
şi m-am dus acasă să dorm.
Era ceva ce făceam foarte rar după terminarea studenţiei. Pe atunci
preferam să urmez cursurile serale, asta ca să pot dormi toată dimineaţa, iar
înainte de sesiunea de examene dormeam în timpul zilei pe rupte. Nutream
iluzia că noianul de informaţii cu care-mi saturasem memoria avea să se
sedimenteze cumva în timpul somnului. Chiar aşa şi era, de parcă un
conţopist obscur care lucra pe timp de noapte ar fi pus în ordine toate astea.
Aveam şi acum senzaţia că urma să mă prezint la un examen decisiv. Ceea
ce avea să aibă loc la ceainăria măicuţelor putea să-mi arunce în aer
speranţele sau să fie începutul a ceva nou, deşi nu-mi dădeam seama în ce
avea să constea această necunoscută. Oricum, voiam să dorm ca să uit de
lume până la ceasul adevărului.
Deşteptătorul a sunat la ora cinci şi Mishima a început să se vânture prin
pat. Aveam impresia că nu aţipisem decât o clipă, deşi ceasul îmi arăta
limpede că siesta mea ţinuse un ceas şi jumătate. Prea mult.
Am sărit din pat şi m-am îndreptat precum un zombi spre duş, unde apa
caldă m-a trezit de tot. Între timp, stăteam în cumpănă dacă să mă bărbieresc
sau nu. Aveam barba de o zi, o umbră abia vizibilă, însă cele mai multe femei
preferă bărbaţii proaspăt raşi. Mai ales când e vorba să-i pupe pe obraz în
chip de salut, ceea ce nu ştiam dacă va fi cazul meu. Pe de altă parte, dacă mă
prezentam excesiv de aranjat şi spilcuit, îi dădeam de înţeles că această
întâlnire era deosebit de importantă pentru mine – iar asta ar fi putut exercita
o anumită presiune asupra ei, făcând-o să intre în defensivă.
Raţionamentul m-a convins că era preferabil să nu mă rad. M-am îmbrăcat
cu ce-am găsit mai bun în dulap: nişte pantaloni gri care-mi veneau destul de
bine şi un pulover albastru cam fix. Parpalacul lung adăuga nota boemă de
care aveam nevoie.
„Să mergem, dară“, mi-am zis eu pentru a-mi face curaj şi am închis uşa cu
speranţa că aveam să revin transformat într-un om nou.

Unde se uită Dumnezeu

Spre mirarea mea, Gabriela se afla deja acolo când eu am ajuns, punctual,
la întâlnire. Înainte de a intra, o zărisem ca pe un miraj prin vitrina ceainăriei.
În clipa aceea, o chelneriţă trupeşă tocmai aprindea o lumânare pe masa la
care stătea. Localul avea un aer între monastic şi romantic, luminat doar de
acele flăcări tremurătoare.
Când am intrat, se auzea o piesă clasică de jazz, A Love Supreme de John
Coltrane, o bucată dedicată lui Dumnezeu, perfect potrivită cu localul. O
puseseră special, sau era o afinitate întâmplătoare?
Destul de emoţionat, m-am oprit lângă masa Gabrielei, care studia lista de
ceaiuri.
„S-o sărut de două ori pe obraz?“ m-am întrebat.
De regulă, ne căim că nu am făcut sau nu am spus ceva, aşa că m-am
aşezat pe scaun, hotărât să las evenimentele să curgă. Am salutat-o timid şi
m-am afundat în lista specialităţilor. Cum nu aveam multă experienţă la
ceaiuri, am cerut un Lady Gray, pentru că-mi plăcea cum sună.
— La fel şi pentru mine, i-a spus Gabriela chelneriţei, care a vrut să ştie
dacă voiam la ceai dulciuri făcute de călugăriţe.
— Mai încolo, am spus eu, încurajat de faptul că ceruse acelaşi ceai ca şi
mine.
După aceste formalităţi, am rămas faţă în faţă şi în tăcere. Am observat că
nu purta cercei, doar două agrafe în formă de fluture prinse în pletele
ondulate. Una verde-jad, alta fucsia cu reflexe albăstrui.
Era de-a dreptul minunat că-şi prinsese fluturii aceia în păr, neştiind că
amintirea mea cu ea era tocmai un sărut de fluture.
Am înţeles, tulburat, că era un semn bun. Mă întrebam cum să încep
conversaţia, când Gabriela – care până atunci îşi tot învârtise ceaşca goală – a
spus fără să mă privească:
— Artizanii japonezi sunt chiar geniali când produc ceşti. Apropo, ştii care
e partea la care se străduiesc cel mai mult?
„Tipic pentru Gabriela mea, mi-am spus în timp ce mă gândeam la un
răspuns, ca şi atunci, îi place să ia iniţiativa.“
— Ştiu eu, toarta, poate?
— Ceştile japoneze nu au toartă.
— De unde ştii?
— Am trăit acolo destul ca să ştiu.
 — Ai locuit în Japonia?
— Nu mi-ai răspuns la întrebare, s-a încruntat ea graţios.
— Păi, presupun că se străduiesc să decoreze exteriorul ceştii cu modele
simple şi armonioase. Foarte zen, în orice caz.
— Răspuns greşit.
— Atunci, fac tot posibilul ca ceaşca să fie perfect rotundă.
— Nici. O ceaşcă neregulată poate fi o operă de artă.
— Mă predau, am admis eu. Unde îşi dau străduinţa?
Gabriela a întors ceaşca şi a bătut uşor în fund cu linguriţa:
— La partea de jos, a declarat ea, cea care nu se vede. Şi ştii de ce?
— N-am nici cea mai mică idee.
— Acolo se uită Dumnezeu.
După care mi-a tras un zâmbet ghiduş care m-a topit. Purtam o conversaţie
mai potrivită pentru nişte copii decât pentru nişte adulţi care se apropiau de
ecuatorul vieţii. Slavă Domnului că era aşa! În condiţii normale, aş fi
bombardat-o cu nedumeririle care mi se păreau cele mai urgente: „Chiar crezi
în Dumnezeu?“, „Unde şi când ai trăit în Japonia?“, „De ce vorbim despre
ceşti în loc să vorbim despre noi?“, „Nu aşa se face la o întâlnire?“
Nu doream, totuşi, să stric cercul acela magic urmând un scenariu
prestabilit pentru „băiatul şi fata care se cunosc“. Care constă într-un soi de
mărturisire vitală în linii mari, cu accent pe eşecurile sentimentale. De regulă,
e nevoie de mai multe şedinţe pentru ca amândoi să facă un raport complet.
După care e mai greu să găseşti ce să spui.
Am înţeles că, în schimb, Gabrielei trebuia să-i spun orice, numai asta nu.
Însă experienţa mea de bărbat solitar mă îndrituia la anumite extravaganţe de
care mă puteam folosi cu acel prilej.
— Precis că au şi un cuvânt pentru asta, am spus în timp ce chelneriţa ne
servea ceaiul.
— Ce vrei să spui?
— Japonezii trebuie să aibă un termen care să desemneze frumuseţea
ascunsă pe care o vede doar Dumnezeu. Iar dacă nu-l au, ar trebui să-l
inventeze.
— De unde ştii? Ai stat în Japonia? m-a ironizat ea înainte de a sufla în
ceaiul fierbinte.
 — Nu, dar am un dicţionar de cuvinte rare. Sunt mulţi termeni care nu
există decât în japoneză. Impresia mea e că trăiesc într-o lume aparte, cu
coduri doar de ei înţelese.
— Într-un fel, aşa şi e. Spunând asta, privirile i s-au întunecat şi şi-a şters
cu un deget o lacrimă care se lupta să apară.
Am bănuit că trecuse prin ceva teribil de trist în partea cealaltă a lumii,
deşi nu reuşeam să ghicesc ce putea fi. Nu era vorba despre o simplă
dezamăgire amoroasă. Cert este că atinsesem o coardă nedorită a sufletului ei,
dovadă că, până să apuc să mai întreb ceva, Gabriela a adăugat:
— Trebuie să fie interesant dicţionarul ăla al tău. Dar eu aş prefera unul de
cuvinte care nu există şi ar trebui inventate, aşa cum spuneai. Cred că ai fi în
stare să scrii unul.
— Ce te face să crezi c-aş putea scrie un dicţionar?
— Pentru că ai exact aerul cuiva capabil să facă chestii de genul ăsta.
Acel comentariu m-a cam deranjat, mai ales că avea dreptate. Doar unul ca
mine putea să se dedice unor activităţi asemănătoare. Iar cartea lui Francis
Amalfi – chiar dacă o făceam de dragul bătrânului – se plasa cam în aceeaşi
linie. Am trecut în ofensivă:
— Bun, m-ai convins. Poate că o să-l scriu. Dar va trebui să mă ajuţi. Să
vedem, ce alte concepte mai au nevoie de un termen, în afară de frumuseţea
pe care o vede doar Dumnezeu?
— A, sunt multe cuvinte de inventat. De ce există, de pildă, termenul
„orfan“ pentru un copil care şi-a pierdut mama, dar nu şi unul pentru mama
care şi-a pierdut copilul? Oare suferă mai puţin?
— Ai dreptate.Uite, am şi eu un sens pentru care caut un cuvânt: iubirea cu
„i“ mic.
— Iubirea cu „i“ mic?
— Da, şi poate că e singura descoperire de care mă simt mândru, am spus
cuprins de exaltare. Uite, faci o faptă bună şi asta declanşează un lanţ de
întâmplări care îţi întorc iubirea asta înmulţită. Iar la urmă, chiar de-ai vrea să
revii la punctul de plecare, nu mai poţi. Pentru că iubirea cu „i“ mic a şters
orice cale de întoarcere la ceea ce ai fost la început.
— E drăguţ ce spui tu, deşi nu prea pricep.
— Nici eu. Dar dovada acestui fapt este că ne aflăm aici.
 M-am căit imediat că mă demascasem astfel. Până aici, întâlnirea
decursese bine, îmi părea rău că stricam totul în ultimul moment. Am intuit
că întâlnirea era pe punctul de a se sfârşi, aşa că am sorbit-o pe Gabriela din
ochi cât să-mi ajungă pentru următorii treizeci de ani. I-am aşezat mai bine
cei doi fluturi din păr, i-am invidiat pentru că se aflau atât de aproape de ea.
— S-a făcut târziu, mi-a confirmat ea temerile, trebuie să mă duc acasă.
S-a ridicat imediat, am făcut şi eu la fel şi am întrebat-o unde stă.
— În Piaţa De los Ángeles12.
12. Piaţa Îngerilor. (N. tr.)

„Logic, mi-am zis eu, cineva ca Gabriela nu putea locui decât într-un loc
ca ăsta“.
— Te conduc o bucată de drum, m-am oferit plin de avânt.
— Nu mă conduce.Vreau să mă gândesc la cuvintele care trebuie
inventate.
„Ia te uită ce scuză“, mi-am zis. Dar Gabriela căzuse în propria ei capcană,
drept care am plusat:
— Dat fiind că voi scrie acest dicţionar, va trebui să-mi spui ce cuvinte ai
găsit. Pot să te invit la masă într-una din zile? Pe Paseo de Gracia e un
restaurant despre care nu m-am lămurit de ce se cheamă cum se cheamă, cred
că e locul ideal pentru inventat cuvinte.
— Cum se numeşte? a fost ea curioasă în timp ce se încheia la palton, căci
eram deja pe stradă.
— „Buzzing“. Când vrei să mergem?
M-a privit nerăbdătoare. Cred că înţelesese că n-aveam să o las să plece
fără să-mi acorde o altă întâlnire, aşa că a spus:
— Poate joi.
— Perfect. Cum nu ştii unde se află, am să trec să te iau de la magazin şi
mergem împreună.
— Cum vrei.
Pus în faţa unui scenariu la care nu mă aşteptasem – „el insistă, ea se lasă
greu“ – am sărutat-o pe amândoi obrajii în chip de rămas-bun.
— Înţepi, mi-a spus ea schiţând un zâmbet, în timp ce o lua pe străduţă în
jos, ceea ce m-a făcut să cred că nu era totul pierdut.
 O licărire în beznă

Fac parte dintre aceia care vor să repare lucrurile când e deja prea târziu. În
metrou, în drum spre Spitalul Clinic, mă simţeam cumplit de ruşinat pentru
felul în care mă purtasem. Faptul că eram amorezat de Gabriela nu justifica
defel presiunea la care o supusesem pentru o nouă întâlnire. O pusesem între
ciocan şi nicovală, nelăsând-o să decidă ea dacă voia sau nu să mă revadă.
Elegant şi delicat ar fi fost să-i spun cam aşa: „Gabriela, a fost o plăcere să
bem ceaiul ăsta împreună. Dacă vrei să repetăm, ştii cum să dai de mine“.
Astfel nu s-ar fi simţit încolţită şi poate că m-ar fi sunat, că de prieteni e
mereu nevoie. Dar nu, o silisem să accepte altă întâlnire. Mai mult ca sigur că
până joi îmi va lăsa un mesaj pe telefon că nu poate veni. Aşa îmi trebuia.
Pe culoarele nesfârşite ale spitalului mi-am dat seama că trecuse aproape o
lună de când nu mai fusesem la Titus. Urât din partea mea. E drept, la telefon
vorbeam de două ori pe săptămână, dar asta nu era de ajuns. În definitiv,
mulţumită lui reuşisem să ies din rutina mea solitară, şi asta graţie unei şine
de tren în miniatură.
Poate pentru că nu-l văzusem de mult, omul mi s-a părut destul de dărâmat.
Capul mic şi chel i se înfunda în pernă, aveai impresia că dintr-o clipă în alta
avea să dispară cu totul. M-am aşezat lângă patul său, în vreme ce un
brancardier îl lua de acolo pe colegul de cameră, un tip la vreo cincizeci de
ani, care tuşea groaznic.
— V-am neglijat, am spus în loc de bună ziua.
Laitmotivul zilei era „mă simt vinovat“.
— Lasă asta. Cred că sunt pe ducă, prin urmare fii foarte atent. Am ceva
foarte important să-ţi spun.
Cu inima strânsă, m-am tras mai aproape de el. Vocea îi era atât de slabă,
încât era greu să înţeleg ce spunea.
— Ăsta e Purgatoriul, Samuel. Numai că în Purgatoriu înveţi lecţii
importante…
Mi-am propus să-l fac să abandoneze acest discurs lugubru cu prima idee
care mi-a trecut prin minte şi care l-ar fi putut consola:
— Scuze pentru întrerupere. Vă amintiţi că v-am vorbit de un fizician
lunatic?
 — Da, Valdemar.
— Ce memorie bună aveţi! Ei bine, ieri mi-a spus că viaţa lui e un vis şi că
de fapt era mort. Poate are dreptate, poate că am murit cu toţii. Sau poate că
viaţa adevărată e ceea ce vedem şi facem când visăm. Vreau să spun că… în
fine, el zicea că nimic nu e real, prin urmare nu trebuie să ne facem atâtea
griji. Nici dumneavoastră, deşi acum vă e rău…
Titus şi-a trecut mâna peste bărbia nerasă, căutându-şi parcă replica
potrivită. Părea liniştit. În fine, şi-a dres vocea şi a rostit cu glas abia şoptit:
— Afurisitul ăla deValdemar are dreptate. Nu putem fi siguri de existenţa
acestei lumi. Numeşte-o vis, iluzie, cum vrei. Poate că nu suntem decât o
licărire de conştiinţă în bezna Universului. Însă, cum timpul care ne precedă
şi cel care ne va urma e infinit, putem spune, matematic, că licărirea asta nu
s-a produs nicicând. Pricepi unde bat?
— Mai mult sau mai puţin. Dar ce lucru important voiaţi să-mi spuneţi?
— Păi tocmai îţi spun, la naiba!
După această ridicare de ton, părea că Titus se sufocă, iar eu eram gata să
chem infirmiera. Dar m-a prins de braţ, împiedicându-mă s-o fac.
După ce a tras de câteva ori aer în piept cu dificultate, i-a revenit puţin
culoarea în obraji.
— Nu faceţi eforturi inutile, i-am şoptit eu la ureche. Dacă vreţi să vorbiţi,
faceţi-o cu calm. Am tot timpul din lume.
— Dar eu, nu. Prin urmare, fă-mi favoarea de a nu mă întrerupe.
Am încuviinţat din cap şi mi-am împreunat degetele, ca un copil cuminte.
Când a vorbit, mi-am dat seama că îşi pregătise de mai mult timp
cuvintele, era un soi de mesaj de despărţire:
— Trăim prea departe de galaxiile exterioare – la care nu vom ajunge
niciodată. Tot prea departe suntem şi de universul cuantic pentru a-l înţelege.
Nu vom reuşi nicicând să pătrundem dincolo de ultimul prag al materiei. Iar
dacă am reuşi, va fi ca să descoperim că acolo nu există nimic, exact cum
zice Valdemar. Nu putem lua în serios nişte particule care se comportă altfel
atunci când le privim. Iar dacă, pentru a afla cum arată materia pe dinăuntru,
nu trebuie să o privim, la revedere! E absurd. Ceea ce vreau să spun este că
niciodată nu vom şti nimic, pentru că pesemne nu e nimic de ştiut. Trăim într-
o lume de senzaţii şi sentimente. Asta e tot ce există. Ţine minte, Samuel: nu-
ţi dispreţui niciodată senzaţiile şi sentimentele, pentru că doar pe ele le ai.
Impresionat de aceste cuvinte, mi-am adus aminte de cuvintele lui
Nastratin: „Cei care ştiu să le spună şi celor care nu ştiu“. Deşi nu prea ştiam
cui i-aş fi putut spune cele aflate de la Titus.
— Acum du-te şi nu mai veni, a adăugat el.
— De ce? am întrebat eu alarmat, având brusc senzaţia că toate astea se
depărtau de mine întocmai ca o galaxie care se expandează.
— Pentru că nu mai am ce să-ţi spun. Şi nici nu mă mai suna. Lasă-mă să
joc ultima partidă cu moartea. Teamă mi-e că a însemnat cărţile.

Preţul Lunii

Am ajuns acasă cu sufletul zdrobit. Poate mă înşelasem şi laitmotivul zilei

nu era „mă simt vinovat“, ci „adio“.
Intrând în living, am constatat cu uşurare că robotul telefonic nu pâlpâia,
deci Gabriela nu anulase întâlnirea, deşi mai era timp până joi. Deveneam
oare nevropat?
În timp ce puneam apa la fiert pentru paste şi mă jucam cu Mishima, îmi
doream din tot sufletul ca Valdemar să nu-mi mai pice pe cap în seara asta.
Nu mă simţeam în stare să-l ascult. Nu voiam decât să îmbuc ceva şi să mă
bag în pat, lăsând să cadă cortina pentru acea zi.
Îl pierdusem pe Titus, care pentru mine fusese cel mai aproape de noţiunea
de tată. Dincolo de mesajul final, pe care urma să-l asimilez cu timpul,
situaţia sa nefericită îmi dăduse măcar perspectiva potrivită. Oricât de mult aş
fi suferit din cauza Gabrielei, durerea asta nici nu se putea compara cu cea a
omului care se sfârşea într-un spital public.
Asta încercase el să-mi spună? Să mă agăţ de senzaţii şi de sentimente câtă
vreme trăiam în lume? Probabil, însă despărţirea de Titus mă afectase prea
mult ca să-i urmez sfatul.
Am amestecat spaghetele cu un borcan de sos rece de roşii şi am cinat fără
chef înaintea televizorului, lucru neobişnuit pentru mine. Ciudat, se
transmitea un documentar despre cursa spaţială, ca şi cum în absenţa lui
Valdemar – dorinţa mi se îndeplinise – trebuia să-mi primesc doza zilnică de
astronautică la TV.
 Filmul trecea în revistă izbânzile şi incidentele celor peste cincizeci de
nave care vizitaseră Luna, deşi doar o duzină de oameni puseseră piciorul pe
ea. După Apollo XVII, care aselenizase în decembrie 1972, nimeni nu mai
fusese acolo, ceea ce întărea oarecum îndoielile lui Valdemar. Următoarea
navă fusese Lunar Prospector, de data asta fără echipaj, care plecase
douăzeci şi cinci de ani mai târziu.
La fel ca la cursurile mele, după trecerea rapidă în revistă a călătoriilor
spaţiale, a urmat secţiunea de „anecdote şi întâmplări hazoase“. În cazul de
faţă, era vorba de pulberea lunară, faimosul regolit de care pomenise
Valdemar. Se pare că astronauţii care fuseseră pe Lună aduseseră pe post de
souvenir în jur de 382 de kilograme de roci şi regolit, pe care NASA le
păstrează la Houston la o temperatură de minus 92 de grade.
Elementul hazos e că, în august 2003, au fost judecaţi trei bursieri de la
laborator care au furat 105 grame de Lună cu intenţia de a le vinde la un preţ
cuprins între o mie şi cinci mii de dolari gramul. Numai că juriul a socotit un
preţ mult mai mare, calculând că obţinerea fiecărui gram costase bugetul
american 50.800 de dolari. Dar preţul de vânzare pentru public avea să sară şi
mai sus: la Sotheby’s, mostrele lunare aduse de misiunile sovietice s-au
vândut cu 1.200.000 milioane de dolari gramul.
Am închis televizorul întrebându-mă cine era idiotul care dăduse tot
bănetul ăsta pe o grămăjoară de pulbere.

Absenţe

Miercuri, după ce am făcut pe supraveghetorul la câteva examene, m-am

dus la cabinetul veterinar. N-o mai văzusem pe Meritxell de la gustarea aceea
terminată atât de abrupt. Totuşi, m-a primit destul de cordial.
— Acum nu pot pleca, sunt de gardă până la cinci.
— Nici o problemă, dacă ai chef să vii, sunt acasă. Şi mai e şi vaccinul lui
Mishima… deşi ştii cum procedează.
— O să-l aduc, pentru orice eventualitate.
De unde am dedus că avea de gând să vină.
În ciuda soarelui generos care anunţa venirea primăverii, eram prea trist ca
să bat oraşul, cum făcusem în ultimul timp. Aveam nevoie de căldura unui
prieten, iar dacă avea capul pe umeri precum Meritxell, cu atât mai bine.
Cu toate astea, orizontul era umbrit de un nor negru: rămânau exact
douăzeci şi patru de ore până la ipotetica întâlnire cu Gabriela. Era momentul
potrivit pentru a o anula, sub un pretext oarecare. Dacă robotul telefonic s-ar
fi activat în timp ce eram cu Meritxell, prietenia cu ea s-ar fi dus pe apa
sâmbetei.
Soluţia era simplă: să deconectez robotul şi telefonul. La urma urmei, nici
nu voiam să aflu dacă Gabriela venea sau nu, lăsam lucrurile să curgă: aveam
să mă duc să o iau la ora stabilită, iar dacă n-avea chef să stea cu mine la
masă, aveam să mănânc singur la restaurantul acela. Nu avea sens să mai
întorc pe toate părţile chestiunea.
Rupt de lumea de afară cu excepţia soneriei, mi-am început după-amiaza
corectând lucrările de limbă şi istorie a literaturii. În mod surprinzător, nu
exista cale de mijloc: tezele erau ori impecabile – ceea ce dovedea că
studentul avea unul sau ambii părinţi de origine germană –, ori era nevoie de
multă compasiune şi simţ practic pentru a le da notă de trecere. În acest ultim
caz, aproape că am fost tentat să aplic „metoda covorului“, o legendă urbană
a facultăţii. O vreme, se crezuse că un prof care nu avea timp să corecteze
lucrările de examen le azvârlea pe covorul din birou. Cei care nimereau pe
covor primeau notă de trecere, ceilalţi erau picaţi.
În timp ce corectam în dorul lelii nişte exerciţii, mă întrebam ce-o fi făcând
Valdemar acolo sus toată ziulica. Faptul că nu mă ocupasem de el nu însemna
că problema nu exista. Cât timp puteam să-l ţin ascuns? Când avea să moară
Titus – ceea ce se putea întâmpla în orice clipă – aveau să vină rudele să-i
lichideze lucrurile şi, dacă dădeau de el, m-aş fi aflat într-o mare încurcătură.
Nepăsarea cu care tratam problema lui Valdemar mă ducea la o problemă
şi mai arzătoare: cartea lui Francis Amalfi. Trecuse o veşnicie – sau cel puţin
aşa aveam eu senzaţia – de când bătrânul mă rugase să-l înlocuiesc. Ar fi
trebuit să fi terminat treaba până acum, deşi Titus nu-mi dăduse nici termenul
de predare, nici numele editorului care aştepta cartea. Pur şi simplu mă rugase
s-o scriu. Ce sens aveau toate astea?
Ţârâitul soneriei mi-a întrerupt frământările. Am pus cafeaua la făcut şi am
pândit paşii lui Meritxell care urca scările. Paşi uşori şi regulaţi, ca a unei fete
care n-a spart niciodată o farfurie, ceea ce nu însemna că, la o adică, nu s-ar fi
burzuluit, dacă împrejurările i-ar fi cerut-o.
Am primit-o cu o îmbrăţişare timidă şi am ajutat-o să-şi scoată paltonul.
Părea iarăşi binedispusă, îi eram simpatic, pare-se, deşi nu făcusem nimic
ca să merit asta. A acceptat o cafea şi o jumătate de croasant din ajun, în timp
ce eu îndulceam atmosfera cu discul meu preferat al lui Keith Jarrett:
Concertul din Kőln.
— Nu-l văd pe Mishima, a spus pe un ton ironic.
— Cred că s-a ascuns. Cred că te detectează de la o poştă. E normal, şi eu
mă piteam sub pat când ştiam că vine doctorul cu injecţia.
Tocmai pusesem pe măsuţă cafelele şi croasantul tăiat în două, când
soneria de la apartament a sunat de două ori, punându-mă în alertă.
— Mai aştepţi pe cineva? a întrebat ea suspicioasă.
— Ba deloc, am declarat eu şi am dat fuga la uşă, să văd cine era.
Exact ce mă aşteptam: în pragul uşii stătea Valdemar, cu tot cu pălărie. O
imagine cert antipatică în condiţiile date. Nici nu a aşteptat să-l invit sau să-l
gonesc, a dat buzna în salon. Mergeam în urma lui şi am văzut că veterinara a
dat să sară în sus când omul s-a trântit lângă ea pe canapea, fără ca măcar să-i
spună bună ziua.
— Locuieşte la mansardă, am lămurit-o. Obişnuim să stăm de vorbă la
miezul nopţii, dar azi văd că s-a grăbit.
— L-au găsit pe Temis, a declarat el euforic, de parcă Meritxell, eu şi
restul omenirii am fi fost obligaţi să ştim cine era Temis. Şi-a scos pălăria ca
să se sprijine mai comod de spătarul canapelei şi a adăugat: Temistocles
García – Temis pentru prieteni. Dispărut pe 5 iulie anul trecut în Valea Lunii.
I-am adus o scrumieră ca să previn alte complicaţii. Omul se agita ca pus
pe jar, în vreme ce Meritxell rămăsese încremenită cu cafeaua într-o mână şi
jumătatea de croasant în cealaltă. „Ar trebui să-i fac o poză, că pare a fi
ultima noastră întâlnire la o cafea“, mi-a trecut prin cap.
— E vorba de Chile, în nord, de deşertul Atacama, ne-a lămurit Valdemar,
acolo se află Valea Lunii unde a dispărut Temis. O absenţă provocată de un
un soi de grand mal.
— Ce naiba spui tu acolo, m-am răstit eu, indignat că ne stricase în acel
mod seara.
— Nu sunt expert în medicină, a spus Valdemar, fără să-mi ia în seamă
reacţia, dar ştiu că există un soi de epilepsie care duce la astfel de absenţe,
care se împart în petit mal şi grand mal. Temistocle suferea de ultimele, care
sunt cele mai teribile. Omul îşi pierde judecata preţ de câteva ceasuri şi tot ce
vrea atunci este să plece departe. Dacă are parale, cazul amicului meu, dă
fuga la aeroport şi-şi ia un bilet de avion pentru cea mai depărtată destinaţie
posibilă. Ajuns acolo, se duce la un hotel şi se culcă. Absenţa dispare în
timpul somnului, ştergând toate cele petrecute în aceste ore. Imaginează-ţi
cum ar fi să te trezeşti într-un hotel din Toronto, de exemplu, fără să ai habar
unde eşti şi cum ai ajuns acolo. Temis a păţit asta de zeci de ori. Graţie unei
moşteniri, în ultimii ani s-a trezit în oraşe din toată lumea. Spus aşa, poate
părea amuzant, dar te asigur că individul trece prin mari angoase. După
ultimul episod de grand mal din Valea Lunii nimeni nu ştia unde dispăruse.
M-a sunat un amic din Chile şi mi-a spus că l-au găsit. Mai bine zis: Temis a
reuşit să se găsească pe sine însuşi, iar acum e gata pentru următoarea
absenţă.
— Ei, eu trebuie să plec, a spus Meritxell.
Abia atunci Valdemar a părut să o vadă în sfârşit:
— Dacă te trezeşti într-un oraş necunoscut, sună-ne şi venim să te luăm, că
nu se ştie când te poate lovi le grand mal pentru prima dată.

Da’ porcul ce-a păţit?

Dacă nu o anula, aceasta urma să fie cea de-a treia mea întâlnire cu
Gabriela. Şi continuam să fim doi necunoscuţi.
Eu nu ştiam decât că lucra la un magazin de muzică şi că o vreme trăise în
Japonia; că în copilărie luase lecţii de balet, apoi de pian, când se
împotmolise la romanţa Ţesătoarea. Cam puţin.
Cât despre mine, ea ştia că-mi plăcea muzica clasică şi că-mi aminteam de
un joc de copii de-acum treizeci de ani. Şi mai ştia şi că eram nebun după ea.
Am ajuns la magazin chitit să mă port ca un domn, orice s-ar fi întâmplat.
Surpriză: Gabriela mă aştepta pe trotuar, gata de plecare. Purta un pardesiu
grena şi îşi prinsese părul cu o diademă de aceeaşi culoare.
— Azi o să închidă colegul meu, putem să mergem, mi-a declarat ea,
veselă.
 „Nu e deci o legendă că femeile reuşesc întotdeauna să te surprindă“, am
cugetat eu în timp ce părăseam ultima porţiune din Rambla şi intram în Piaţa
Cataluña.
— Vrei să luăm metroul? am întrebat-o.
— Mai bine mergem pe jos, e o zi frumoasă.
Am privit în jur. Piaţa colcăia de turişti străini care stăteau la soare şi de
grupuri de angajaţi în pauză, care fumau şi glumeau, vorbind tare cu colegii
lor. Da, era o zi frumoasă, mai ales pentru că păşeam alături de Gabriela.
Ca să ajungem la restaurantul acela, am traversat Paseo de Gracia, unde
modernismul e o scuză pentru a atrage turiştii la buticurile cu preţuri
astronomice. Un grup de japonezi care răsuceau în mână o hartă m-a făcut să
o întreb pe Gabriela:
— Din ce trăiai în Japonia?
Îmi alesesem cu grijă cuvintele. Era mult mai discret decât să o fi întrebat
de ce se stabilise acolo sau de ce revenise în ţară.
— Din lecţii particulare de engleză.
— Ia te uită, aveam impresia că japonezii sunt genul de oameni care ar
pretinde un profesor nativ. Pesemne că ştii foarte bine limba.
— Nu neapărat, am doar First Certificate, dar treaba e că în Japonia nu se
prea vorbeşte engleza. E chiar mai rău ca la noi. De-aia au mare nevoie de
profesori – şi plătesc foarte bine.
— Dar acolo viaţa e probabil scumpă, am spus eu ocolind nişte nordici
care umblau cu ochii ţintă la un acoperiş de Gaudí. Probabil că trebuia să dai
multe ore.
— De fapt, nu chiar atât de multe. Stăteam la Osaka şi nu ieşeam aproape
deloc. Când nu dădeam ore, rămâneam în cameră şi citeam. Devoram trei sau
patru cărţi pe săptămână.
„Ce rost are să fii în Japonia şi să te închizi într-o cameră?“ mi-a stat pe
limbă s-o întreb, dar am intuit că era preferabil să o las pe ea să-mi
povestească ce voia. Am întrebat-o:
— Citeşti în japoneză?
— Nu. O vorbesc, nu e atât de greu, dar să citeşti acele kanji e cu totul
altceva. Îţi trebuie ani de zile ca să înveţi.
— Şi atunci, în ce limbă citeai?
 — Mai ales în engleză. Osaka e, cum ar veni, capitala culturală a Japoniei.
Sau cel puţin aşa cred cei de acolo. Tokyo e pentru afaceri, Kyoto pentru cele
spirituale, iar Osaka pentru cultură. Lângă blocul în care locuiam era un
anticariat de cărţi americane la mâna a doua foarte căutat de străini. Îmi
dădeam banii pe antologii de proză scurtă, mă dau în vânt după povestiri!
— Ca să vezi, eşti o cutie cu surprize! Cred că ai avut o viaţă mult mai
interesantă decât a mea… Şi ce autori îţi plăceau?
— Mulţi care nu mai sunt la modă, de pildă Somerset Maugham. Dar
preferata mea era o povestire de Graham Greene, A Shoking Accident. Era
într-o antologie. A fost singura carte pe care am adus-o cu mine când am
plecat de la Osaka. N-ai s-o găseşti nicăieri.Vrei să ţi-o povestesc?
Am fost de acord şi am rărit pasul. Mă simţeam atât de norocos mergând
alături de ea, încât aş fi dorit ca Paseo de Gràcia să nu se termine niciodată,
sau măcar să fie cât bulevardul Insurgentes din Ciudad de México, care se
întinde pe mai bine de patruzeci de kilometri.
Gabriela a început să povestească:
„Protagonistul e fiul unui scriitor ratat, care se apucă de jurnalism. Fiind şi
văduv pe deasupra, îşi trimite băiatul la un internat din Anglia, în vreme ce el
e corespondent al ziarului în Italia. Din pricina distanţei, copilul începe să-şi
mitifice tatăl şi îşi imaginează că, de fapt, e agent secret şi aşa mai departe.
Într-o zi, directorul internatului îl cheamă ca să-i spună că tatăl său a murit,
grăbindu-se să adauge că nu a suferit. Logic, băiatul îl întreabă cum s-a
prăpădit tatăl său. Directorul evită să intre în amănunte, dar la insistenţele
copilului, îi explică:
— A fost un accident foarte ciudat. Tatăl tău se afla la Napoli şi a trecut pe
sub un balcon în care stăpânul casei creştea un porc. Animalul ajunsese
extrem de gras, căci fusese hrănit excesiv. Exact când tatăl tău trecea pe
acolo, balconul a cedat. A murit pe loc.
— Da’ porcul ce-a păţit? îl întreabă băiatul pe director, care se supără
pentru că i se pare total neserios şi îl trimite înapoi în cameră.
Anii trec, fiul jurnalistului creşte, devine melancolic şi singuratic. Acceptă
faptul că taică-său nu era spion, însă nu mai povesteşte nimănui cum şi-a
găsit sfârşitul, căci atunci când o făcuse se râsese la el. Poartă această traumă
în taină, ca pe o lespede grea. Într-o zi, cunoaşte o fată şi încep să iasă
împreună. Nu-i spune că tatăl său a murit, pentru că ştie că, dacă va râde de el
nu se va putea însura niciodată cu ea. Dar într-o zi, se duc în vizită acasă la
mătuşa lui şi acolo fata vede o fotografie şi întreabă cine e acela. Mătuşa îi
spune şi o lămureşte că a murit într-un accident.
— Nu mi-ai spus, îi spune ea surprinsă logodnicului ei.
— Uite,