Somn usor

te-ai apropiat prea mult,

intr-atit incit
ti-ai auzit caderea in trup
si n-ai mai vrut sa te ridici si
sa intorci ultima fila ramasa intre noi.
te vad,
iti aduci zborurile inapoi si le ingropi,
sa nu mai ramina nici oasele din noi
ne cresc aripile rasucite in interiorul coastelor
nu stie nimeni
in mintile lor ne-am intilnit de o mie de ori
si am gustat din cupa zeilor
dar noi, noi
ne tinem chipurile intoarse pentru ca rictusul
sa fie zimbetul cu care le soptim:
"nu, inca nu doare"
si ne prefacem apoi ca atipim...
ti-am dezvelit toate oglinzile
si te-am chemat.
tu nu te vezi,
chipurile tale par a-si schimba numele
si nu te recunosti.
ma prefac oglinda eu,
poate ca daca ti-ai plimba miinile pe luciul meu
te-ai putea zari de foarte departe
ma transform incet, capat conturul trupului tau,
si orb te-ai putea vedea in murmurul vocilor care
ma numesc deja cu numele tau
delfinul e treaz, delfinul e un sihastru,
securea a fost ingropata, am scapat de dezastru,
cui sa ii scriu? voua. dar ce va pot spune voua?
azi a plouat cu un cutit albastru care a taiat
a taiat in carnea strazilor, apele au adunat mortii
ploaia a transformat piata in morga: veniti de va luati mortii, veniti
seara e limpede, clara, pianul cinta, vocea, vocea
ea isi plinge moartea. cutitul albastru parasit in plina strada.
noaptea
şi ce ar fi trebuit sa fac, să va omor?
blîndeţea ucide cu o mie de feţe
îmbrăţişarea în care vă adorm este venin
încălzit la ceasul penumbrei, acolo unde
toţi m-aţi părăsit.
vă dăruiesc ultima lovitură de cuţit:
“nu-i nimic, uită.”, clipă în care
v-aţi amintit fiecare îmbrăţişare
în care v-am invelit.
nu curge singe
in fiecare incapere un inger, deschide usa usor, sa nu se sperie
nu are unde sa se ascunda, sta chiar sub ochii tuturor
dar cine vrea sa vada un inger? sa marim miza de o mie de ori,
cine vrea sa atinga un inger? oricum ne atinge el de prea multe ori
de fiecare data cind trecem dintr-o camera in alta. si uitam.
daca am avea oglinzi pina la pamint am vedea, nu ingerul, nu,
el nu se poate oglindi, am vedea ca nu pasim intre camere, plutim.
si ingerul, ingerul? unde sa-l mai asezam, ocupa deja prea mult loc,
noroc ca putem sa trecem prin el, dar de fiecare data pare ca se rupe in bucati
sa-l salutam? ii spunem doar, somn usor, miine ii mutam pe toti in dormitor.
nu te stiam atit de albastru, eu nu asa te-am cunoscut
nu aveai culoare, doar o privire care intra prin lucruri
care iesea din lucruri si le gonea.
ramineam fara pamint sub picioare in fata privirii tale
au trebuit ani sa te vad albastru, asa cum esti acum,
nimeni n-ar crede ca pielea omului, pielea ta
are culoarea cernelii, poate am gresit si am uitat
am uitat sa scriu pe hirtie si din greseala am inceput
am inceput sa scriu pe trupul tau fara culoare cindva.
e vina mea, am pamintul sub picioare acum
trebuie doar sa recitesc cuvintele de pe pielea ta
in sens invers, de la coada la cap, sa reinvat
sa invat iar sa respir, sa merg, sa ma hranesc
mi-e dor doar sa plutesc, macar o singura data
insa cum sa regasesc privirea care imi desena aripi
de sticla si imi fura pamintul de sub talpi?
in poemul meu e povestea de miine
nu te cauta in cuvintul lui
nu-i despre tine, nu-i despre nimeni cunoscut
trebuie sa astepti sa treci pragul unei noi dimineti,
sa imi cunosti noile povesti si apoi sa-ti amintesti
ziua care a venit deja
am plecat demult din ea, ramii singur cu cuvintele
pe care le-am scris despre ceea ce va fi
acum uita, miine e un alt ieri in care te astept
fintina unde te-am gasit, din piatra alba, ea,
rastignit in tacerea apei care curgea, tu,
fintina care te-a nascut si care hranea desertul
pe care tocmai il parasisem. fintina aceasta
te iubea. am vazut oaza si trupul tau aproape
de moarte, insetat, inconjurat de ape.
nu stiu care mi-a linistit setea, apa ei, singele tau.
stiu ca refuzai sarutul apei, il alungai si pielea ta uda
nu reusea sa-ti potoleasca setea, ma priveai
aruncai cuvintele cum le primeai, salbatic si rece,
mureai de sete in bratele a doua femei care te iubeau,
fintina si eu.
nu mi-a fost niciodata dor de mine,
nu mi-a fost dor de nimic,
nu mi-a fost dor.
n-am exercitiul dorului, intotdeauna am gasit
alaturi tot ceea ce mi-a lipsit.
poate fractiunea aceea de secunda
in care am intins mina spre cel gasit
s-a numit dor
si cind am gasit un gol mi-am amintit
ca poate pe el l-am cautat, pe cel din vid.
suspend distantele, le sterg cu miez de pine
si gasesc aproape tot ce mi-am dorit,
chiar si pe tine
povara unei zile care pare ca nu are sfirsit
tacerea celui iubit, caderea in vis, clepsidra
si sfera de necuprins care se ascunde in pintec
toate rasfrinte intr-o singura incapere din care
n-am mai iesit
daca mi-ar fi dor as smulge pamintul care
te-a inghitit, as imbraca hainele tale, as lua
un cutit si mi-as sculpta chipul pina la asemanare
dar nu mi-e, nu, nu asculta vocea, stiu, ea este, da,
este vocea ta
stiu cind ma chemi, in acele clipe se deschide cerul
si cad. ma vad imbracata in haine nepotrivite
de celalalt si trimisa in vidul care incepe sa semene
cu timpul de nemasurat.
stiu cind ma chemi, salvarea asteapta trei zile,
frigiderul imi vorbeste, la fel si masina de spalat.
doar nucul din fata ferestrei priveste tacut cum
cum ma imbraca iar celalat, speriat, debusolat.
stiu cind ma chemi, nici acum nu am incetat dansul
dansul in care m-ai inlantuit prima data cind
nu m-ai chemat
desigur, viata nu se termina aici
aici unde incepe moartea.
asa ma vad, ca o poarta spre moarte
in pragul meu stau toti cei vii, cei morti
se intilnesc, isi vorbesc, se sprijina
pe alte porti deschise si ele intre morti
caci viata nu este altceva decit moarte
legata la ochi. in pragul meu, in pragul
altor porti nu sinteti orbi, ne putem privi
in ochi, cei vii si cei morti
poate ca viata incepe si se termina aici
aici unde incepe si se termina moartea.
cit trebuie sa mai platesc pentru un singur vers?
cite calatorii cu luntrea, citi bani de argint,
cit vis, cita carne pe cintarul de oase. cit?
cunosc deja drumul prin labirint
cineva e mereu ratacit, sa-l intrebam,
calatoresti de mult? pina cind?
ajunge, ii spun, ramii aici, e bine in miezul lui,
nedezlegat labirint. de ce ai zbura? unde?
cerul e plin de ingeri, n-ai loc nici de un ac,
e aglomerat, e ticsit, au aripile ranite de atita zbor
se vor prabusi curind. asteapta-i in labirint.
Moartea indragostita
trebuie sa fie o chestie serioasa intre tine si moarte
pentru ca ea sa-i paraseasca pe altii si sa vina la tine.
daca e doar un foc de paie care se stinge la prima suflare
nu te va lua in seama si-si va vedea de propria lucrare.
o treaba serioasa intre tine si moarte,
o lunga corespondenta fara cuvinte, fara taceri.
si inca ceva, ai grija sa te gaseasca singur in casa,
altfel va pleca, e foarte geloasa moartea aceasta.
la virsta mea mama se pregatea de moarte
pasea desculta printr-o carte si o citea
pina ajungea la o alta poveste pe care o transcria,
cu degetele inmuiate in propriul singe,
pe tesatura rochiilor pe care le croia.
la virsta mea mama era atit de aproape de moarte
incit respiratia ei nu se mai auzea.
m-am exilat in mijlocul orasului,
intr-o incapere ticsita de carti,
alaturi de barbatul iubit,
alaturi de fiu.
am gonit visele departe,
le-am pus in plicuri timbrate
si le-am trimis la adrese intimplatoare.
poate unele din ele au ajuns la citiva
dintre aceia care se simt parasiti
si au regretat ca nu au adresa mea
pentru a raspunde la vis cu vis.
m-am exilat intr-o noapte si cred
ca am ajuns in paradis.
inca astept scrisoarea,
scrisoarea prin care sa-mi spui ce s-a intimplat.
clopotele bat, pamintul se dezbraca,
iarna coboara ca o boala peste cerul curat.
nu, nu vreau sa te vad, vocea ta ma va ocoli,
nu are putere sa rosteasca cuvintele vii,
va minti.
astept sa imi scrii asa cum o faceai cindva,
sa-mi spui povesti despre cele lumesti si apoi,
ca si cum ai aminti de vreme, sa-mi povestesti
vremuri care trec prin vremuri, care tac prin vremuri…
ce vrei sa spui cu asta?
ca timpul trece si lasa urme adinci in piatra,
timpul trece pe muteste, nu spune nimic
ne trezim cu dinti mai putini, cu pielea lasata
si sapata pe la colturi, nici par, nici unghii
de aceea am hotarit sa ma ingras, de cite ori
timpul mai rupe o bucata din mine, o inlocuiesc
du o halca de grasime, sa/mi unga carnea si osul
sa-mi astupe ridurile, sa ma imbrace
intr-un colac de salvare de moarte
caci timpul nu trece, noi ne trecem, timpul sta pe loc
si ride de strimbaturile propriului nostru corp.
ma iau la intrecere cu lemnul, sa-mi sara mai rar o aschie
sa ma ascut, lance cu care sa lupt impotriva timpului
intepenit, caci poate il induplec sa plece,
sa raminem doar noi privindu-ne pina la asfintit.
pentru ca am tacut
mi s-au pus munti la picioare
s-au ridicat piramide din sfere de sare
Luna a coborit la mine in fiecare noapte
si toate acestea doar pentru ca am tacut.
parea ca in spatele tacerii mele ascund.
nu stiu ce, poate un raspuns la orice intrebare,
poate un apus al unui alt soare
ochii mei aveau puterea de a-l sustine pe cel care cade
si de a-l rapune pe cel nascut sa omoare.
pentru ca am tacut, am avut cerul la picioare.
am pierdut tot atunci cind am rostit,
insa nu regret:
prefer sa vad muntii la locul lor,
sa-mi fie dor de Luna care mi se arata de departe,
sa stie fiecare ca n-am raspunsuri pentru orice intrebare
si ca locuiesc sub acelasi soare cu cei ce au crezut ca ma iubesc.
ii voi intinde mina celui care cade
si-l voi ucide pe cel nascut sa omoare
astept, hainele mele cad in pragul usii
ramin cu pielea care ar dezgoli si ea arterele
si m-ar lasa atit de goala cit poate fi cineva
care isi pierde venele, inima si se dezbraca
pina la albul osului
altcineva priveste din umbra nudul alcatuit din oase
si se intreaba ce astept.
astept
o noua piele sa ma imbrace, o alta inima sa-mi bata in piept
si m-as inchina zeilor daca m-ar imbraca in trupul tau
daca singele tau ar incepe sa curga prin noile mele vene
pina atunci pastrez in amintire mirosul pielii tale
in care m-as imbraca pentru a-mi fi cald macar o singura zi
miros a moarte, in fiecare zi din ce in ce mai mult.
imi spal trupul in riuri de lapte, ca la inceput
dar tot a moarte miros. se apropie incet
imi creste in carne si iese prin piele
o recunosc, m-a vizitat de atitea ori,
mi-a furat rudele, le-a dus in albia
celor ce nu s-au mai intors. si eu
incet, incet, prind mirosul ei.
nu gasesc leac, mor in mers
ma voi risipi in aer
putreda pina la os,
praf la urma
fara miros…
ninge,
a nins de atitea ori de cind nu ne-am vazut
incit cerul, in alb imbracat, asteapta o nunta
in pragul fiecarui templu care l-a laudat.
ninge
si rochia mea se ingalbeneste de frig
palida visind o primavara pe care o va uita
la prima ninsoare din anul viitor
ninge si in mijlocul verii cu fulgii papadiilor roz
ninge, e toamna si frunzele nu mai au miros
tu nu te gindesti niciodata la mine
trec secole intregi, apele isi gasesc o noua albie
in ridurile pamintului care imbatrineste alaturi de mine
asteptind un cuvint care nu vine, caci
tu nu te gindesti niciodata la mine
te-am intilnit o singura zi, prima zi
in care imi taiasem parul si m-ai vazut asa cum nimeni
nu ma vazuse pina atunci, cu chipul descoperit
apoi ai uitat si mi-ai laudat parul care crestea
in citeva secunde si imi acoperea trupul si chipul
si inima care nu mai batea in ritmul ei obisnuit
si n-am gasit nici o lama de cutit, un brici, ceva ascutit
cu care sa-mi tai iar parul ca sa ma vezi asa cum ai uitat ca m-ai vazut
dar tu nu te gindesti niciodata la mine
si cind ne auzim imi povestesti despre chipul unei necunoscute
pe care ai vazut-o o singura zi apoi a disparut. unde?
de ce ti-as raspunde? valurile parului meu inunda plaja trupului
caci tu te gindesti in fiecare zi la mine, la cea necunoscuta.
incet orasul se apleaca spre noapte
imi sopteste din coltul strazilor
“lasa-ma sa-mi petrec o singura viata cu tine”
apoi uita.
trist orasul isi asteapta dimineata
lasind vintul sa-i mature putinele frunze.
invaluita inca in intuneric singuratatea se plimba
pe sub felinarele ce lumineaza chipurile viselor,
nu se trezeste nimeni si nimeni nu urca scara
coborita din cer
ma trezesc si observ ca soarele e deja sus
iar felinarele ard,
oamenii au disparut odata cu noaptea
inghititi de propriile vise
sint unicul om, sint unicul om
si singurul gind care imi trece prin minte
e acela ca nu stiu de unde, cum se sting felinarele.
ramin cu soarele si cu luminile aprinse
cind calatoresc prin orase privesc blocurile cu etaje
si fiecare strat de ciment si de oase imi apare
ca un raft pe care stau impaturite visele celor ce locuiesc
unii deasupra si dedesubtul altora si stau si imaginez
gesturi si miscari ce nu-mi apartin dar care s-ar putea intimpla
acolo, in spatele peretilor
si toate aceste vise impaturite ma coplesesc si traiesc
cu impresia ca ma prabusesc…
cind trec pe linga moarte ne ignoram reciproc,
ne ocolim, intoarcem spatele, zimbim.
eu nu vreau sa o vad caci mi-a rapit iubiri curate
ea asteapta sa o rog, sa o implor ca o amanta
gata sa-si taie venele, sau insarcinata doar pentru
a pastra un barbat care nu o mai vrea.
Moartea ma face uitata
si voi imbatrini fara ea,
mi se vor topi si oasele
si tot voi respira….
in timp…
si, uite asa, in timp ce noptile intorceau paginile petru noile zile,
ai devenit unul dintre multi altii.
n/am mai asteptat nerabdatoare o noua scrisoare,
n/am mai inceput ziua privindu-ma in oglinda cu ochii tai
si cind m-ai chemat, n-am mai tresarit ca altadata
si am stiut ca te-am uitat
totul e mort, tot ce am fost.
incercam sa readucem la viata
dar inviem pe bucati:
o aripa, o coasta, coltul buzelor,
insa inimile tac, ar trebui
sa se trezeasca amindoua odata,
nici macar nu au murit in acelasi timp
asa cum le era sortit.
daca s-ar trezi si-ar aminti si
ar muri
de aceeasi moarte in fiecare zi
traim intr-o spirala
o spirala in care fiecare e umbra altuia
traim cu bratele desfacute pentru o ultima imbratisare
si nu reusim decit sa imbratisam pe altcineva care
asteapta si el cu bratele desfacute pe undeva unde
ajungem din intimplare.
traim intr-o spirala si asa
ajung sa iti sarut doar glezna…
locuim in casa care sta sa cada,
batrina zi, batrina livada,
taiem lemnul pentru a propti zidul
mutam dealul, sapam la temelie
si nu ne induram sa darimam casa
sau sa plecam…
locuim in casa care sta sa cada,
dimineata ne trezim cu var nestins
pe unica noastra pleoapa
vreau sa deschid fereastra si sa te gasesc
singele tau curge prin venele mele...
nu te-am atins, nu te-am privit,
nu te-am gasit, nu te-am iubit...
te-am purtat oarba in brate pina am adormit
iar acum, acum
sint treaza, cu bratele dezgolite,
cu trupul usor de cind nu-i mai esti poavara
atit de usor incit zboara
te caut dorind
sa mai pasesc desculta pe drumul pe care
am adormit
fiecare dintre noi are citiva ingeri de povara
nu ca sa ne apere, nu ca sa ne dea apa la moara,
asa cum avem mini si picioare, asa avem si ingerii
gindurile noastre sint vocile lor soptite aruncate peste umeri
prindem cite o idée si credem ca noi am gindit-o
dar nu, noi nu avem decit vocea cu care rostim cuvintele abia auzite
cind e liniste, cind ingerii tac, aripile lor trec ca o adiere peste frunte
atunci ne impacam cu gindul mortii, vom fi luati de ingeri
si ne vom aseza impreuna pe umerii altcuiva
abia atunci vom incepe sa rostim cu adevarat…
incerc sa te mint

te-am iubit
acum, cind lumea si-a intors radacinile in pamint
cind nimic nu mai e cu susul in jos,
acum, cind apele curg iar la vale
si florile au acelasi miros de floare,
acum, cind nu te mai iubesc,
imi dau seama, imi amintesc
ca te-am iubit
intr-atit incit cerul pasea sub picioarele mele
curios sa stie cum se va sfirsi totul
si s-a sfirsit acum
cerul este iar departe si pamintul,
descult sub talpile mele,
ma priveste uimit
sa ma dezbrac de tine,
sa cobor din trupul acesta strain
care doreste sa ramina imbratisat
pina la moartea unuia dintre noi
dar acum nu mai sintem doi
single tau curge prin venele mele
pielea, pielea mea s-a dizolvat in oasele tale
si oricit incerc sa ma dezbrac din trupul tau
nu pot, carnea ta a prins radacini in muschiul meu.
dar e bine, nu voi ramine goala in fata nimanui
si rusinea de a te fi iubit cind inca erai al altei femei
se sterge si raminem amindoi sa respiram
intr-o simbioza perfecta.
nu fugi, vei tiri si trupul meu in fuga ta absurda,
nu te ascunde, ochiul meu clipeste in spatele pleoapei tale
in fiecare zi am venit la tine
am venit la tine cu bratele pline
purtam paduri si ape, mari si izvoare,
toate florile pe care pamintul le nascuse
si nu m-am gindit, atunci cind nu m-ai primit,
ca nu aveai nevoie decit de o imbratisare
si-n fiecare zi ne privim in ochi
cu dorul celor de foarte departe
si nu ma indur sa arunc padurile si izvoarele deoparte,
sa-mi las cuminte capul pe umarul tau
pentru o singura clipa in care
padurile s-ar aseza la locul lor.
deschid o noua zi,
trag perdeaua care o acopera
si-mi dau seama ca nimeni nu o asteapta
fiecare traieste o alta intimplare petrecuta
in cu totul alta zi.
nu ma incumet sa cobor noaptea peste ziua mea
inca nu mi-am acoperit trupul de riduri
de acea voi sarbatori singura aceasta zi
pe care am deschis-o din intimplare,
este frumoasa ziua aceasta,
ma indeamna sa uit tot ce am lasat in urma
si sa deschid ferestre in zidurile pe care
le-am lasat sa creasca prea mult
nu este o inchisoare, este noaptea de care m-am temut
departe, inima noptilor se deschide in noapte
mi-am taiat parul si l-am daruit celor cu single naruit
si sint mai usoara, si sint mai clara,
pot vedea prin mine acum pina la linia muntilor,
limpede ca lacrima care inca se lasa asteptata
care insa nu va cadea niciodata
am chipul inca impietrit de durerea
celor pe care i-am parasit
Dumnezeu tace.
Vocea lui, suflu continuu, impinzeste formele,
trece prin ele si le imbratiseaza, insa nu e auzita.
Dumnezeu tace, nimeni nu-i aude glasul, mincinosi profetii,
vocea lui, muzica a sferelor, ramine muta pentru urechile orcui,
cuvintul sau se rosteste la infinit, nimic nu-l opreste.
Dumnezeu vuieste, daca ar amuti nici neant nu ar mai fi...
farime de scaune
farime de geamuri
aschii intrate in piele
cioburi calcate in picioare
farime de oameni
dorm linistiti amintindu-si
visele intregi
noaptea e ziua celor ucisi
incerc sa nu te uit, dar te uit mereu
ramii fara voie in gara,
uneori te ratacesc printre rindurile pe care le citesc,
te uit asa cum uit manusile sau umbrela
pe scaunul cinematografului
te uit si/mi amintesc mereu de tine apoi
asa ca
fac cale intoarsa, ma rog de portari, de seful de tren,
de plasatoare, ma rog sa ma lase sa intru
si sper ca nu cumva altcineva sa mi te fi luat
si daca da,
atunci sa se bucure de tine asa cum si eu m-am bucurat...
de fapt, acum te-am pierdut pentru ultima data si am aflat
ca nu mai pot sa te uit niciodata:
imi ingheata miinile, ma uda ploile si nu am cu ce
nu am cu ce sa ma acopar...
ratacesc pe strada cu chipul cioplit
nimic de amintit, nimic de rostit
cuvintele tale mai sapa inca
in osul mandibulei
si, uite asa, sub rostirea ta
capat alt chip
plec intotdeauna dintre miinile tale,
plec si nu ma mai intorc,
insa nu stiu cum, in fiecare dimineata,
ma trezesc cu palmele tale asudate
in jurul trupului meu
si plec
picioarele mele au rani si talpi ridate
de atita mers departe.
nu stiu ce vis,
nu stiu de ce in fiecare noapte
poposesc intre bratele tale ingindurate
si nici macar nu ma astepti
aici s-a sfirsit,
aici unde pamintul si-a inchis pleoapa
peste ultimul cuvint si a asfintit.
nimeni n-a tresarit
apusul albastru a inceput
cu citeva silabe mai devreme
si i-a pregatit.
noaptea nu e pustie,
e o lumina vie purtata de cei
ce ne-au insotit.
nu ne luam bun ramas,
nu ne privim,
ridicam povara celuilalt de pe umeri
si pornim, spate in spate,
pe drumurile care
nu se vor mai intilni
nici macar in vis.