Dublu infarct

Edmundo avea două inimi

una mai mare şi una mai mare
aşa se născuse singur
într-o duminică după Paşte
şi asta fiindcă Speranzza mama lui
îl făcuse din flori
floarea- soarelui şi ochiul-boului…

nu obosea niciodată
iar în inimile lui încăpeau
o mulţime de oameni
chiar şi un elefant trist
pe care îl găsise într-un bordel

se îndrăgostise însă brusc

de gemenele mexicane
aduse în coliba sa
de un tsunami nebotezat

iar acum când iubirile lui

se dezumflaseră fără preaviz
total şi irevocabil
Edmundo omul cu două inimi
se decise să moară
de dublu infarct!
Două cuvinte

Împrumută-mi te rog
două cuvinte
de ieri de la prânz
am rămas fără litere…
mi-am răscumpărat Adevărul
ipotecat
înainte de naşterea mea….

eu ştiu că tu nu împrumuţi
cuvinte niciodată

dar măcar azi de ziua mea

fă o excepţie….
îmi doream adevărul
aşa cum te doresc pe tine

doar două cuvinte îţi cer

acelea pe care le ţii
în servanta creierului tău mic

promit să ţi le înapoiez
cu camăta cuvenită
după miezul nopţii
când îmi voi fi vândut
sufletul….
 Răstignire

te-am îngropat cândva în mine

şi egoist acolo te-am uitat
toţi îngerii te căutau pe tine
dar şi speranţa eu ţi-am luat

făţarnic îi spuneam ” iubire”

şi tu o vreme ai crezut
că dacă te-am zidit prin vine
eu sânge de vampir n-am mai avut

zâmbeai doar trist cu ochii goi

din colivia minţii mele
fără să ştii că din noroi
nu poţi să-ţi faci mărgele

te-am vrut a mea şi tu ai fost

tot ce-aş fi vrut vreodată
dar te-am ucis fără de rost
şi nu mai văd vreo poartă

Nimic

apoi nimic
te opreşti şi spui simplu
„va ploua”
parcă viaţa şi-ar ţine respiraţia

alergi cu viteza unui tren sălbatic

şi brusc te izbeşti
de zidul singurătăţii

linişte
mintea ta încearcă să iasă
să explodeze
chiar dacă degetele ţi-au rămas
înţepenite
pe mânerul iubirii
apoi nimic
simplu
un chiştoc aruncat

râzi
deşi ştii că n-ar fi trebuit
să plouă
că n-ar fi trebuit să exişti

te opreşti şi uimit
îţi priveşti umbra
plecând înainte

apoi nimic

Fluturi

azi fluturi mi-au dansat

pe piept
de-atât târziu se făcuse
devreme
prea multă lumină
scăpase prin lut
şi visurile se-ndreptau
spre cină

tu nu poţi crede
nici nu vrei
să-ntorci clepsidra goală
că mai exist
şi chiar te vreau
şi-mi este încă teamă

m-ai petrecut cândva

aici
pe ţărmul unei linişti
fade
iar timpul ţi-a ucis încet
şi chipul meu de pe retină

nu-i vina ta
a nimănui
că mi-este încă sete

azi fluturi mi-au dansat

prin piept
şi nu sunt trist
doar te aştept

Altă viaţă...

dar cuvintele tale

nu mai sunt aici

nici buzele tale

nu mai sunt

alte cuvinte ascult

alte buze sărut

viaţa aleargă
în jurul meu

râde stupidă
şi-mi face instantanee

din sentimentele
mele - puzzle
croşetează şosete
pentru întoarcerea ta

Deşert

din amorţeala minţii

mintea nu mă scoate
mi-i sufletul smochină
la un geam

cuvintele se sparg
crăpate
de umbra ta rămasă
pe tavan

lumina raţiunii
se topeşte
am devenit
secundă de nisip

e prea târziu
să-mi fie sete

doar curg încet

spre nesfârşit

Lupii

eu bat la uşa ta din nou

şi-n inimă îmi urlă lupii

te vreau flămând
şi bat mereu
la poarta-ţi grea din suflet

nu-ntrebi nimic
nu zici nimic
dar ştiu că eşti acolo
râzând că plângi
tot aşteptând
să-ţi înţelegi destinul

mi-a mai rămas un lup

în piept
şi te mai strig o dată
cuvintele se sparg de cer
n-am să-ţi mai cer nimic

rămâi
îţi las la uşă lupul istovit
şi urletul din mine

de vei deschide într-o zi

mă vei găsii în tine
Karmă

ai timp
mă-ntreabă moartea
astă seară
ironică Sybillă
goală
prin patul meu
tot căutând hârjoană
ai timp
ai timp
şi râde nimfomana
uitând că-n fiecare ceas
i-am dăruit
săruturi
legământuri
că-n fiecare noapte am murit
şi râde
râde
nesătula
de parcă ar fii un clown plătit

dar nu va ştii nicicând nebuna

că eu renasc prin tine nesfârşit

Întreabă-mă mai departe

doar şase ţigări

până la rasărit
(răsăritul cui)

cum să-mi împart

disperarea în şase ţigări

întreabă-mă străine ceva

e noaptea întrebărilor

tu şi cu mine
am putea fii prieteni până
la ziuă
semănăm atât de bine
cu noaptea

întreabă-mă
oricum nu-ţi voi răspunde

dar e plăcut să crezi

că exişti

să nu fugi şi tu
mai avem atâta noapte

întreabă-mă
mai mergem
vreme de şase ţigări
apoi te voi ruga
să mă ucizi

şi să mă-ntrebi mai departe

Nud

dar tu erai goală

şi cuvintele ţi se scurgeau
pe bărbie
pe sâni
aproape nemestecate

erai goală
şi lumea se îmbulzea
să te umple
ca şi cum n-ai fi fost
sau poate tocmai de aceea

iar lacrimile ţi se învârteau

în jurul capului
ca un nimb sfidător

erai goală în mijlocul

celor plini de ei
ca o păpuşă
ca o lună
 ca un pahar
şi sufletul tău gol
îmi sorbea
toate sentimentele
îngrămădindu-le aşa la un loc
ca într-o gaură neagră

aş fi putut muri
dar tu erai goală
pe piedestalul ochiului meu de sticlă
(şi oricum aş fi murit cu ochii deschişi)

Albastru
mă tem şi acum de albastru
„eşti bolnav”zice doctorul
„eşti pierdut”spune prietenul
„e tâmpit” şuşotesc vecinii

mă tem şi acum
pentru ce altceva mi-aş
pune ochelari de orb
când tu mă priveşti uimită

„eşti bolnav”
„eşti pierdut”
„e tâmpit”

doar tu ştii adevărul

sunt mort de dor de albastru

visată femeie

prinde-mă
picioarele tale sunt mai lungi
cu câteva lacrimi
uimeşte-mă
cât de repede
poţi tu inventa ceva
cu care să mă ţii legat
de verdele ochiului tău drept
de căldura sânului stâng
hai
visată femeie
mirată poţi sa rămâi
cât de mult semănăm
dar fă-mă să cred
trebuie să cred
că eşti unică

Râd

şi râd ca un nebun
sau poate nebunul din mine râde

cine ştie
cine mai ştie ce e nebunia
sau cine de cine râde

şi râd ca un nebun
sau întocmai bun
de sălbatica mea agonie

tu taci
o piatră vie
un gheţar
ori poate numai
disperare

şi râd şi râd de râsul meu

sau poate râde Dumnezeu

tu şi cu mine
eu fără tine
un cerc pătrat
minciună
păcat

Viaţa
dar viaţa mergea înainte
cineva ar fi trebuit să numere
clipele irosite
păcatele
speranţele
şi lacrimile s-ar fi putut
întoarce în ochi

dar viaţa mergea înainte

înaintea noastră
cineva ar fi trebuit
s-o oprească
şi să o trimită
înapoi spre începuturi
spre fericire

Ziua aceea

ce nume să-i dăm

acestei zile
dintre miercuri şi joi
dintre astăzi şi mâine

cu ce cuvânt vom umple

acest gol
dintre mine şi ieri
dintre tine şi mâine

cum îi vom spune

clipei dintre dor
şi minciună
când vom ştii
să murim împreună

De ce

de ce sunt păsările vii

când pleacă unde pleacă
de ce nici tu n-ai să mai fii
când ploaia o să-mi treacă

cum stau de ceruri agăţate

aripi de inimi
inimi de destin
de ce ai lacrimi sfărâmate
de ochii mei când se închid

unde visezi când norii plâng

pe îngeri cu umbrelă
şi sentimentele se frâng
bolnave de ciroză

de ce sunt nopţile pictate

pe pânze de cearcefuri
şi gemetele tale
cântate de tarafuri

de ce atâtea întrebări
răsar în mintea-mi goală
când tu încă mai dormi
şi lumea se destramă

Judecata

Mă strângeai de lacrimi anost

curcubeul se-adăpa într-o mare

prin copaci un vultur ghebos

aştepta să murim în picioare

sub tălpile tale tăcute

aleeile făcuseră riduri

furasem două litere mute

de-un copil agăţate pe ziduri

tu aveai inima jumătate afară

aripile mele erau în cătuşe

un surd dirija o fanfară

în suflet mai aveam o căpuşe
............................................

mergem clatinaţi de iubire

lângă noi Dumnezeu
a-nceput Judecata

vom mai fii în această Zidire?

trimite-ne Doamne plata!

Poveste de dragoste

tu te-ai născut bătrână

şi nu ai curs niciodată-n aval
îţi ţineai bunicii de mână
şi de Crăciun întinereai cu-n an

eu am venit precum ceilalţi

mi-au tăiat buricul
şi mi-au tras două palme

tu veneai spre mine

dinspre înţelepciune

eu din joc
spre niciunde

ne-am întâlnit
la jumătate

tu scăpasei de riduri
eu aveam cateva fire albe

ne-am împletit
şi am zburat mai sus
decât îngerii

şi acum suntem împreună

eu un moşneag
iar tu fetiţa ce o ţin de mână

mai avem atât de puţin

şi ne vom întoarce acasă

eu în lut
iar tu în speranţă

jocul cuvintelor

ne jucăm cu cuvintele
tu pe o stea
eu undeva prin lume

culese necoapte
ni le aruncăm
unul altuia
şi râdem
mâzgăliţi
de mustul lor
dulce-acrişor

cândva nu aveam nevoie de ele

poate fiindcă
te ţineam atât de strâns
şi sărutul ţinea loc
tuturor cuvintelor

acum ne minţim
îmbrăcăm cuvintele
în staniol roşu
aşa să semene cu Crăciunul

de la tine la mine
de la mine la tine
cuvintele ne izbesc
aproape mortal

„încă te iubesc”
„încă te doresc”

ne jucăm
cuvintele sunt gratuite
tu pe o stea
eu încă prin lume

dar cuvântul acela

adevărat îl ascundem
în fiecare zi
jumătate la mine
jumătate la tine

„adio”

Ultimul cuvânt

în cimitirul cuvintelor tale

de veghe stau îngeri răniţi
o Madonnă cu tălpile goale
desenează pe ziduri smintiţi

e prima ninsoare din lume

şi fulgii de zăpadă mă orbesc
aş vrea să te strig iar pe nume
dar demult am uitat să vorbesc

doar mă târ pe aleeile mute

din inimă mi-am făcut lumânare
printre cruci o mie de ciute
vor să fie din nou căprioare

un cuvânt să fi lăsat cu mine

să mă legăn cu el peste vise
să-mi amintesc uneori despre tine
dar le-ai vrut pe toate ucise

în cimitirul cuvintelor tale

inima îmi arde mocnit
un gropar pământ mai prăvale
peste ultimul tău cuvânt răstignit

Fără cuvinte
am crezut într-o zi
c-am spus totul
vroiam să-mi sting inima
şi să merg la culcare
fără să ştiu că doar tu
eşti marea mea căutare
ai fost lângă mine o viaţă
eu n-am putut să te văd
acum
disperat
o paiaţă
te caut pe străzi
şi mă-njur
am iubit doar iubirea
dar n-am ştiut să-ţi dăruiesc
un miligram de fericire
e prea târziu
ce pot să-ţi spun
nici nu mai ştiu de am vreun drept
să îţi cerşesc iubirea
ce mult aş vrea să-ţi regăsesc
pentru o zi măcar
de ieri
privirea
în viaţa ta nu mai am loc
un alt bărbat îţi este mângâierea
şi totul nu mai este joc
iar între noi mai e numai tăcerea

Trenul fericirii

ne-am cunoscut într-o gară de vise

era în noaptea de ajun
tu aveai lacrimi aprinse
pe peron se plimba moş Crăciun
viscolea liniştit cu speranţe
trenul întârzia de o viaţă
amintirile fluturau peste case
doi bătrâni desenau flori în gheaţă

ne-am cunoscut într-o gară de vise

era iarna din urmă
sângerai din pupilele ninse
eu îmi pierdusem o umbră
mulţimea împingea disperarea
copiii ţipau după ţâţă
nenăscuţii căutau prin beznă cărarea
casiera vindea iluzii desculţă

te-am iubit chiar acolo în gară

oricum gara era universul
mi-ai donat o privire fugară
m-ai rugat să inventez sensul
din cer începuse să cadă
implacabil sfârşitul
un orb începuse să-l vadă
pe Lucifer cum înfige cuţitul

ne-am cunoscut într-o gară de vise

eram ultimii călători
Dumnezeu probabil murise
îngerii cădeau printre nori
m-ai iubit cu tristeţe
şi tu şi eu ştiam c-acel tren
e condamnat să ne-nveţe
ultimul drum spre infern
spre infern
scrisoarea fiului pierdut...
(dedicată fratelui meu,fugar)

tu n-ai uitat,
şi acum întrebi
(dar nimeni nu îţi spune)
pe care drum am rătăcit,
prin care colţ de lume...
cu ochi-ţi mari
plutind pe lacrimi,
aşezi trecutul în vitrină,
îl ştergi de praf
şi te prefaci
că tu ai fost de vină
că Dumnezeu a fost ucis,
că m-am pierdut prin milă...
şi-acum m-aştepţi
pe acelaşi prag ,
cu amintirile în poală ,
miroşi a sfinţi
chiar sfântă eşti ,
nefericită mamă !
eu nu mai sunt demult copil ,
voi fi bunic chiar mâine ,
dar nu mai pot să mă întorc
să te privesc pe tine;
mi-e viaţa , mamă ,un coşmar
de când te-am părăsit pe stradă ,
eu te-am vândut , şi ca un laş ,
te-am răstignit în grabă...
eu ştiu că m-ai iertat demult ,
că dorul te ucide ,
dar nu mai sunt decât un vis ,
şi visele sunt vise,mamă!

Mitul

aş fi vrut într-o zi să te-ntâmpin la gară

pe umerii mei să cobori dintr-un tren
aş fi vrut se-nţelege să te-ngrop în garoafe
lăsându-mi ca pradă doar buzele-ţi reci
aş fi vrut să-ţi îmbrac inelarul
cu dragostea mea ponegrită de zei
să alerg cu tine în braţe şi să strig unei lumi:
„existăm”
dar ştiam că ziua aceea nu va fii niciodată
că peronul acela va rămâne pustiu
iar trenul,trenul sortit
va rămâne un mit
doar un mit

Rădăcinile lumii
ieşiseră buruienile
şi nu m-aş fi temut
de şoarecele alb
care mă izbise în frunte
dacă nu deschideam trecutul

aş fi putut crede că sunt lacrimile

sau degetele tale fierbinţi

dar l-am văzut alergând

peste numele tău
apropape şters de uitare
şi atunci am venit
să privim împreună rădăcinile lumii

Temere

mă tem de purpura luminii

de infinitul care curge-n noi
de lacrima ce-nvinge fericirea
de ochii tăi îndoliaţi şi goi
mă tem de viaţă şi mă tem de moarte
de roua dimineţii şi de timp
de drumuri ocolite şi de şansă
de neputinţa de a fii iubit
mă tem de grâul pârguit
de boarea rece şi de soare
de chipul tău nedefinit
de visul care veşnic moare
mă tem de mine
de iubirea mea
dar mai ales de tine
de tăcerea ta
Un timp

mai vine un timp

când pleoapa muşcă
şi-mi lasă ochiul sângerând
de amintiri
se mai naşte un timp
când braţele mele întinse
se rup de atâta nemângâiere
mai există un loc între noi
ca şi cum casiera acestui tren
fără întoarcere
nu a vrut să ştie că suntem împreună

e trist
când clipele trec prin noi
ca un fir de iarbă crescut prin zăpadă
aflăm adevăruri
ce n-ar fi trebuit aflate
mai vine o vreme
când ochiul îmi izbeşte pleoapa
 în căutarea chipului tău
când braţele mele
te-ascund înlăuntrul meu
lăsând pentru un timp
locul dintre noi
ocupat

puterea voinţei

şi-apoi,mirat de întâmplare
să cânţi pe ţărmul otrăvit...
desculţ,să minţi că nu te doare ,
chiar de ţi-e sufletul smintit...

să-ngropi în tine universul ,

să nu mai laşi nimic din el ,
în moartea lui găseşte-ţi sensul ,
din timp fă-ţi glugă de oţel...

să râzi să poţi,de noaptea-ţi pare

un giulgiu greu,de nepătruns ,
şi să rămâi în nepăsare ,
chiar dacă viaţa s-a ascuns...

Aşteptarea

te-am aşteptat aşa cum mi-ai spus

sub nucul din livada iubirii
secole de-atunci au trecut
în gineri se-mbrăcaseră perii
din inimă îţi făcusem inel
repetasem jurămintele toate
doar tu puteai să mă rupi de blestem
să-nverzeşti cuvintele moarte

te-am aşteptat în parcul părăsit

din mâini făcusem garoafe
prin Olimp devenisem un mit
amintirilor le pusesem eşarfe
lumea s-a stins între timp
măcinată de ură
un vis îl lăsasem aprins
speranţa mea de pe urmă

eram un copil şi-ai promis

Edenul că vom renaşte
te-am crezut şi-am ucis
trecutul în fiecare Paşte

te-am aşteptat aşa cum ai spus

sunt chiar aşteptarea
lumina de mult a apus
a rămas doar chemarea

Mâinile mamei

îţi aminteşti
mă mângâiai pe frunte
iar mâna îţi era potir
sorbeam din el lumina
viaţa
şi adormeam în cer

acele mâini visez

şi astăzi
eu nu mai sunt demult
copil
dar mâinile ce m-au zidit
sculptate sunt cu dălţi de sânge
în inimă
respir

prin degetele tale

privit-am lumea
cum se-nvârte
şi-atunci când teama
încolţea
de dincolo de ele
eram stea

îţi aminteşti
tu poate astăzi
pierdut-ai toate-acele
clipe
eu le-am păstrat
icoane
mamă
lor încă astăzi
mă închin

Crăciun

te-am căutat în decembrie

luna erupea cu amintiri
sub paşi numele tău
colinda odată cu steaua

prea frig în acest sfârşit

început atat de devreme
la Viflaim la Viflaim
întuneric aprins
ler de ler
poartă de poartă
te-am strigat
cu covrigi şi cu mere
linu-i lin
în case doar brazii
pe străzi cerşetorii
aşteaptă minunea

te-am căutat prin decembrie

ca un mag
cu ochii în cer

dar erai deja în aprilie

cu ouă
sub cruce

Ai crescut

ai crescut în mine
în fiecare noiembrie
ai suflat lumânările
din sufletul meu
ai crescut
moartea îmi bate
uneori la uşă
şi câteodată
chiar aş vrea să-i deschid
mă tem doar că tu
nu poţi încă să respiri
fără cuvintele mele
ai crescut din lacrimi
atunci când speranţele
se sfârşeau înainte de leafă
nu mi-ai cerut niciodată
ceva ce nu ţi-aş fi putut dărui
ai crescut
şi mi-e frică
căci te iubesc mai mult
decât pe Dumnezeu
ai crescut copile
alt Craciun a venit peste noi
ninge
curând va trebui
să aştepţi primăvara
lângă numele meu

Un altfel de zeu

Poseidon cumpărse ghitara

dintr-un bâlci de ziua mării
nu ştia la ce foloseşte
dar îi plăcuse fiindcă
semăna cu o femeie
întinsă la soare

între timp demisionase

şi colinda prin turnee
adulat ca un zeu al ghitării
uitase marea
uitase de Triton
uitase tot

ghitara lui semăna tot mai mult

cu femeile cărora le furase inima
la fel de geloasă
la fel de invidioasă
precum Amfitrita

acum îmbătrânise
precum un muritor
iar degetele sale
nu mai puteau mângâia
nici ghitara
nici coapsele unei femei

umil ar fi vrut
să se întoarcă acasă
dar Cronos îl condamnase
să piară lângă ghitară

se întâmplă chiar aşa

dar Poseidon rămase
etern
ca o ghitară cu coapse
de femeie

geometria sufletelor

te-am iubit rotund

sau
cel puţin
aşa am crezut
prin toate cercurile
din suflet
iubirea ta
a fost triunghiulară
izbită haotic
în unghiuri
inutil şlefuisem
eu naivul
perfecţiunea cu lacrimi
 cu jurăminte
cu speranţe
ţi-ai desenat în inimă
un altfel de destin
prea paralel
pentru inima mea

Beduin

beduin prin inima ta

călător obosit de tristeţe
aştept de o viaţă o stea
pe cerul iubirii ce-ţi trece
sunt tot mai reci şi tot mai mari
furtunile ce izbucnesc prin tine
şi tot mai greu îmi e să par
a doua zi că-s bine
din lacrimi iar mi-adăp cămila
iubirea mea de neînvins
şi plec din nou mai mult cu sila
să te renasc din focul stins
o oază de mi-ai dărui
ca însetat să mă scufund în ea
o clipă
şi-apoi tăcut fără să ştii
să redevin nălucă

spovedanie

îţi răvăşisei părul

soarele curgea peste umerii tăi

erai goală pe un pat zugrăvit

de o minte bolnavă

undeva in univers
timpul devenise iubire

te-aş fi minţit că te urăsc

doar aşa ca o răzbunare

erai mai frumoasă

decât aş fi vrut

şi cuvintele deveniseră stele

mureai singură
chiar dacă
înlăuntrul tău mai era cineva

iar ţipătul îndoielii

semăna atât de mult
cu cântecul lebedei

aş fi vrut să semăn cu tine

aş fi vrut să fiu eu cel dinlăuntrul tău

prea mult credeam în iubire

visam prea des că sunt Dumnezeu

da
aş putea trăi fără tine
dar mai bine aş muri
lângă tine în fiecare zi

portret

tristeţea îţi curgea pe umeri

liniştit
ca şi cum ar fi avut tot timpul
din lume
undeva pe fundal
Dumnezeu te privea cu uimire
peste sânii tăi
strugurii începeau să prindă
pârgul toamnei
era o zi ca toate celelalte
aş putea să te pictez la fel
în fiecare zi
doar că eu
doar că eu
mai am atât de puţine

zbor frânt

de azi vei zbura spre alte zări

chiar dacă aripile îţi vor fi rănite
chiar dacă pe câmpia pe care te-ai odihnit
puii tăi fără aripi
te vor privi lăcrimând
până când te vor pierde-n albastru

de azi vei uita

(oare cum vei putea)
toate amintirile unei vieţi
atât de frumoase

vei zbura râzând

alături de străinul
din inima ta
cladindu-ţi fericirea
din lacrimile noastre

poate chiar vei reuşi

să râzi
în fiecare clipă din care ţi-au rămas

poate cândva
însă
atunci când puii tăi
vor avea aripi
şi vei vrea să zbori cu ei
măcar o singură zi

vor râde la fel de frumos

şi îi vei privi străină
cum se vor pierde-n propriul lor
albastru....

tu

dacă cineva ar putea

să deschidă din nou
ruginitele porţi ale inimii
mele

să clădească în ea
speranţa din disperare

dacă încă pe lume

mai există pe umeri
un ultim înger
cu aripi de soare

şi surâsul mai poate

ucide tristeţea

desigur doar tu mai poţi fi aceea

femeia
şi îngerul
şi surâsul....

Iubire peste veacuri...

pe prispa sufletului meu,
am aşternut covoare
ca tu să ştii, că numai eu
te-am aşteptat fără-ncetare....

trecut-au veacuri de atunci

şi s-au schimbat popoare,
dar zeii, ce mi-au dat porunci,
sunt încă în picioare

chiar dacă lumea va pieri,

şi sunt atâtea semne,
iubirea mea nu va muri
prin ploile eterne

sunt ca un sfinx în asfinţit

privind adânc în zare,
îţi aminteşti cât ne-am iubit,
ai lacrimi şi tu oare?

demult am blestemat destinul,

şi oamenii ce ne-au proscris,
dar azi s-a terminat veninul,
să ne întoarcem dar, în Paradis...

colivia de aur
probabil tu nu vei şti
iar eu nu voi putea să îţi spun
cine îţi aşterne
petalele de trandafir
pe drumul tău spre pierzanie
cine te ţine de mână
prin furtunile din faţa ferestrei
cine îţi înalţă zmee
pe cerul speranţei

nu vei şti niciodată

că şi lacrimile tale
sunt adunate
într-o altă inimă
cu mult mai mare
decât aceea în care crezi

tu vei merge în fiecare zi

fără să simţi îngerul
de pe umărul tău
vei adormi noapte de noapte
alintată cu vise
despre care nu-ţi vei aminti
şi fiecare respiraţie a ta
va umple încă un suflet
cu viaţă

doar atunci când singură

vei dori să-ţi deschizi colivia de aur
să priveşti din nou răsăritul
aripile mele îţi vor dărui
din nou
zborul

incertitudine

cuvintele stăteau prăbuşite

aruncate
din inimă...
lacrimile vorbeau
împreuânându-se

ale mele
ale tale

doar amintirile dureau

între noi
ca un zid

aş fi vrut să îţi spun

că am uitat

dar nopţile blestemate

în care te strigam
până cand cerul plângea
au rămas adânc îngropate

mai pot oare uita?

Adio nu există

tu nu mă poţi îmbrăţişa
şi asta
nu pentru că nu ai avea braţe
ci
pentru că nu poţi strânge
la pieptul tău
nu poţi să auzi
împietrita inima
a unuia care nu există

care
stupid
a dăruit
prea curând
tot
(ca un foc de artificii)

şi a ars
în aceiaşi vatră
incandescent
cu iubirea

şi cum ai putea
dacă nopţile acelea
în care ţi-am aprins cerul
nu mai sunt nici măcar amintiri
prin memoria inimii tale

nici nu mă simţi
ca sunt înlăuntrul tău
că respir prin nările tale
că vad doar prin ochii tăi
culoarea nemărginirii

m-am ghemuit
atât cât am putut
şi nici n-ai ştiut
că m-ai luat în bagaje
atunci când
de dincolo de uşi
ai strigat
adio

adio nu există

există doar blestem

regret

îţi pictasei lacrimile

în culorile curubeului
când plângeai
infinitul îţi curgea pe obraji

tu nu ai învăţat niciodată
sa asculţi ploaia
şi să mă priveşti
în inimă
te ghemuiai într-un colţ
al iubirii
şi timpul murea
odată cu tine

eu n-am ştiut
să-ţi dăruiesc
atâtea câte adunasem
pentru tine

iar cuvintele mele

au fost atât de puţine

Ultimul sărut

nu îmi mai pot aminti

dacă ai existat
chiar dacă sălăşuieşti
prin inima mea
ca o stafie
ca si cum toate amintirile
despre tine
s-au încuiat în univers
prea departe
să le mai pot atinge
doar mâinile mele
mai păstrează urma sânilor tăi
şi bătăile inimii tale
mi-e frică să şi respir
pentru a nu alunga
ultimul tău sărut

sărutul Iudei

Vara....fără inimă

va veni vara
inima mi se va topi încet
şi va curge
pe nisipul pe care tu ai păşit
poate chiar ieri
sau într-o altă viaţă

va lua urma tălpilor tale

şi va mai bate poate
atât cât să clatine pământul
de stele

ploia o va ucide
şi o voi îngropa în mare
alături de tălpile
tale de ieri
sau dintr-o altă viaţă

dar oare eu voi putea trăi

fără inimă?

Punct...şi de la capăt

te-am făcut icoană în suflet

ţi-am sculptat din durere
luceferi
petalele viselor tale
le-am sădit
dimineaţa în rai

în furtuni ţi-am fost adăpostul

cu inima mea te-am şters
pe picioare
ţi-am spalat universul
cu lacrimi
am aprins lumina în iad

singur acum privesc lumânarea

tăcută cum arde hoţeşte
mai spune-mi o dată
adio
şi râzi mai departe
iubito
înger prin iad

te-am îmbrăcat în roşu

primăvara te privea uimită

alergai prin verdele lumii

flamură prin inima mea

ţi-am zidit surâsul pe Lună

la margini de timp te-am sculptat

într-o zi începuse să plouă

spre soare de mână m-ai luat

apoi cineva din Gomora

călător prin inima ta
te-a golit
stupid
de lumină

unde eşti
aprinde o stea

spectacolul vieţii

a mai trecut o zi
a câta oare
de când te-a aştept cu o întrebare

şi câte zile vor mai trece

de fericire până
vom petrece

te-ai dus să fi mereu venită

pe drumul meu
tu veşnic cea uimită
mereu frumoasă
şi mereu iubită
mereu de viaţă răstignită

ce mai înseamnă
altă zi tot tristă
pe scena ta

doar eşti artistă

blestemul cuvintelor

mai leg uneori cuvinte

noaptea şi ziua
mereu sunt la fel

în curtea mea
plouă cu tine

uneori cineva
îmi bate în inimă

ascult

stau doar aici

mă legăn
pe visurile tale
înnod vorbe

(de blestem să te pot

dezlega)

închid ochii
şi ferestrele
te privesc

voi face asta

în fiecare zi
ce-aş mai putea altceva

lasă-mă

lasă-mă să te plimb
dimineaţa prin vise
desculţi prin iubire
să ne facem poteci
din roua stelară
să zidim paradisuri
cu genunchii să râdem
de-amintirile reci

îmbracă-te
dezbrăcată de frică
cu mătasea luminii
curgătoare prin pace

mai lasă-mă să tac

sub pleoapele tale
să te-acopăr cu inimi
şi să-ţi cânt

zboară femeie cu mine

sub noi pământul

s-a stins

dincolo de azi

am îngrămădit
toate cuvintele tale
în buzunarul de la piept
mai aveam şi altele
dar le-am lăsat acolo
pentru atunci când
inima mea se va opri
să mă ţină încă o iubire
în viaţă

jurnal de pictor

ieri am pictat
mirosul frunzelor

le-am aşezat
nude

pe piedestalul
pe care până ieri
ai stat tu

din profil
ai jura că e un Rembrand

un ochi mai adânc

ar găsi asemănarea
cu Dali

probabil doar tu
vei observa
sublimile linii
ale trupului tău

vor rămâne acolo

orice voi încerca
să visez

Ura

învaţă-mă să te urăsc
dacă iubirea nu-şi mai
are rostul
când doar mirosul tău
mă bântuie fără milă
pe toate străzile
prin toate paturile

uluit
ascult vântul
umplând-mi mintea
cu bârfe

atâtea degete ameninţătoare

revolvere ce te ţintesc

judecătorii stau la coadă

să le semnez
sentinţele
ce te vor răstignită

învaţă-mă tu iubito
să te urăsc
să pot arunca piatra

învaţă-mă să respir
fără să-mi umplu plămânii
cu tine
să visez altceva decât
sărutul tău
să nu te mai văd
în fiecare femeie

ajută-mă tot tu iubito

să te urăsc

azi
ura
înseamnă fericire

paradoxul iubirii
apoi îmi scriai
tot mai puţin

cuvintele pe care
ţi le trimiteam
le împachetai grijulie
şi le aşezai în frigider
lângă şvaiţer

nici măcar nu le mai puneai sare

iar uneori
mi le returnai
doar aşa
fiind prea sătulă
de atâtea metafore

mai târziu
n-ai mai păstrat
nici un cuvânt
ţi-ai schimbat
chiar şi adresa
din stele

preferând probabil
să ţii post negru
la iubire

şi a fost aşa
o veşnicie jumătate

acum
când
vroiam să-mi sting inima
şi să merg la culcare

poştaşul mi-a adus

cele două cuvinte
trimise de tine

„te iubesc”

să sting
sau să las
lumina aprinsă?
pagini de jurnal (1)

Dumnezeu m-a trezit

şi azi
doar El ştie de ce o mai face

şi
ca în toate dimineţile
m-a spălat cu tine
pe faţă
şi m-a şters
cu surâsul tău

nu mai ştiu demult

ce mai sunt zilele
de unde să încep să traiesc

nebunia
doarme în fiecare seară
pe locul tău

chiar şi în inimă

doar că
probabil
e prea devreme
acolo
sus

pentru o invitaţie
Pagini de jurnal(2)

culorile verii
mi-au invadat
în dimineaţa aceasta
camera

uitasem
că
dincolo de zidurile
pe care le-ai mângâiat
viaţa îşi urmeaza destinul

mai întâi
albul luminii
mi-a orbit sentimentele
apoi verdele nucului
cules ultima oară
de tine
mi-a îmbrăcat
toate amintirile

nici n-au putut

să încapă toate
deşi
în camera mea
nu mai există nimic

doar chipul tău

surprins
cu mine-n pupile

aş fi vrut
poate
să le invit
să rămână până la cină

dar nu le-aş fi putut

oferi
decât
o inimă pârjolită
şi sărutul tău congelat
de aceea
am închis ochii
şi obloanele toate

eşti din nou doar tu

aici
pentru încă o veşnicie

Pagini de jurnal(3)

coşmarul începe
la primul ţipăt de cocoş

atunci când
ca la o repetiţie
mereu
şi mereu
în acelaşi pat
printre aceiaşi pereţi
ochii
ochii aceştia stupizi
se încăpăţânează
să rămână deschişi

de parcă ar avea ce vedea

pe tavanul
ce coboară
în fiecare noapte
tot mai aproape
ca un capac de sicriu

apoi
scârbit
îmi adun
ca într-un ritual
oasele împrăştiate
de spaima singurătăţii
respir ce mai găsesc
măcar atât
cât să am putere
să număr
clipele nenorocite
ce mă vor tortura
până când
departe de acest coşmar
numit viaţă
mă vei lua de mână din nou
şi-mi vei cânta lumina
prin vise

începe o nouă zi

pot spera că e ultima?

Pagini de jurnal(4)

nu mai ştiu
cum arată
dragostea ta

oricât
mi-aş răscoli
amintirile
chipul ei
îmi pare din ce in ce
mai străin

azi
din toţi
arborii
din grădină
voi sculpta
sărutul tău
apoi am să îl aşez
ca într-un sanctuar
în mijlocul inimii

voi putea astfel

să îngenunghez
dinaintea sa
întărindu-mi
credinţa

Pagini de jurnal(5)

pe cer
mi-am aşezat genunchii
ca să blestem
ultima oară
iubirea să-ţi renască
să te doară
cu fiecare lacrimă
să-ţi moară
şi amăgiri
şi îndoileli
şi spaime
din amintiri
să-ţi faci cercei

din trandafirii
curţii părăsite
covor
eu ţi-am ţesut
din zori

mai am atâtea
să-ţi mai spun
şi zilele sunt tot
mai numărate
Îngerul din urmă

eu vin din infernul cuvintelor

de acolo
de unde
începe să plouă
prin inimi

vin tocmai din istoria sfârşitului

de pe tărâmul sărutului ucis
din mijlocul Judecăţii

să nu te temi
mai am aripi
să pot ajunge la tine

mai am priviri
să te pot vedea

mă tem doar
că am rămas
ultimul tău înger

să nu mă pierzi....

ecoul trecutului

tatiana n-a existat

a fost doar un personaj
stupid
plăsmuit de Cehov
într-o livadă de vişini

tatiana nu trebuia
să existe
decât poate
aşa
ca un afiş
nu se ştie însă
de ce
a respirat
chiar aici
pe paginile
dăruite mie
de Marquez
într-un veac de singurătate
încurcând-mi iremediabil
destinul

acum
deşi
tatiana
a fost exilată
într-un singur capitol

toate literele despre mine

vor purta
până la sfârşit
ecoul trecutului

un alt personaj ratat...

Vara fericirii

nu mai ştiu
cu ce eram dezbrăcat
când inima ta
explodase prin soare

un copil te privea încurcat

căutând-ţi iubirea prin mare

pe plaja tăcerii
scriam pe nisip

picioarele tale
urcau până-n vise

mă priveai
fireste
buimac
înviind
egrete ucise

nu mai ştiu
de ce mă iubeai
aşa gol
viciat
de tristeţe

tu veneai
de la pol
cu inima îmbrăcată
în zdrenţe

dar a fost
asa
o pictură din
Eden

tu Evă
eu Adam

exilaţi printre îngeri

final

fiecare sfârşit are un început

pisica mângâia bătrâna
adormită pe balansoarul
vechi
prea vechi să îşi mai aducă aminte
cineva de când

toate sfârşiturile
duc spre începuturi
visa bătrâna
adormită
mângâiată de pisică

nimic nu se sfârşeşte
fără să înceapă altceva
un politician
exersa un discurs
tocmai în Hide Park
când un glonţ rătăcit
îi trecu prin cap
sfârşind un discurs ridicol

bătrâna sfârşi fără să ştie

pe balansoar
în acelaşi timp
cu politicianul şi cu discursul

pisica începu să toarcă

singură
iar în Hide Park
începură să urle
sirenele

aceste sfârşituri
le-am găsit
în New York Times
alături de anunţul inserat
prin care îmi spuneai
că dragostea ta a murit

despre începutul următor

nimic

Doamna Elvira

Elvira se culcă întotdeauna

înainte să se trezească
dimineaţa
deschide ochiul albastru
de-abia mai târziu
pe cel verde
încât
spre seară
sufletul ei e complet aerisit

face asta în fiecare zi

azi
îşi permite chiar
să respire mai mult

o zi
ca toate celelalte
dar azi e ziua ei
şi
colegul ei de faleză
mutul
orbit de strălucirea matinală
a caninilor Elvirei
a pornit tranzistorul
mai devreme
mult prea devreme

nu s-ar fi întâmplat
nici atunci nimic poate
dacă
Piaf
ar fi regretat ceva

dar neregretele ei
au convins-o pe Elvira
să nu se mai lase lase violată
de destin

şi
în timp
ce bateriile
tranzistorului
îşi dădeau
duhul
îl ceru de bărbat
pe cel cu care
împărţea
Universul

devenise o Doamnă

zâmbetul tău

prin zâmbetul tău

ca o fereastră
m-am sinucis în fiecare zi
sperând de fiecare dată
că dincolo de el
să pot găsi
lumina vie
dintre sensuri
tunelul dintre a fii
şi a nu fii

m-am prăbuşit
cu braţele deschise
şi am plutit spre întrebări
din amintirile de tine prinse
mi-am dăruit
visatele chemări

prin zâmbetul tău

luminos ca un quasar
am trăit în fiecare zi
sperând de fiecare dată
că moartea mă va ocoli

bătrânul şi Iacob

bătrânul suduia molcom

aşezat
să nu îl trezească pe Iacob
armăsarul
tocmai acum
când şareta cobora pe ultimul drum

ar fi vrut să strige
toată viaţa îşi dorise asta
doar că strigătul lui
se izbea mereu şi mereu
de nodul din gât

prefera să mai tragă un fum

din ţigara răsucită
cu mâinile tăbăcite
tremurânde
şi să tacă

aşa făcuse întotdeauna

chiar şi atunci
când
cu aceleaşi mâini
prăvălise veşnica ţărână
peste băiatul lui
soarele
lumina
viaţa

până şi înjurăturile
le aşeza cu grijă
în ordine
în aceiaşi ordine
cu care îşi aşezase
rând pe rând
toate lacrimile
deasupra disperării

doar Iacob
la fel de bătrân
ştia ce e în inima lui
iar uneori
şi-ar fi dorit să se înhame
în locul bidiviului

niciodată nu-l părăsise

ca şi acum
pe ultimul lor drum

bătrânul suduia molcom

aşezat
şi mai trase un fum

Dumnezeu îi aştepta zâmbind

Ploaia albastră

şi plouă iubito albastru

cum n-a mai plouat
de la facerea lumii
tu calci răvăşită-n buiestru
frământând în palme petunii

ne plouă tăcut până-n vise

universul donează azurul
tu râzi printre lacrimi aprinse
ignorând voit trubadurul

şi plouă iubito de-o viaţă

ni-i ploia infern şi ni-i rai
tu sculptezi absurd nori din ceaţă
eu îţi cânt despre soare şi cai

mai priveşte o dată spre mine

nu mai ştiu dacă plângi dacă râzi
mai spune-mi ceva despre tine
chiar dacă mâine din ploaie
m-alungi

Strada Mare

Srada Mare nu începe

de la numărul treizecişiopt

ar fi absurd să înceapă de acolo

eu
însă
de aici am început să păşesc
să râd
să iubesc
mereu am ştiut
că locul meu e aici
pe această stradă
la acest număr

toate visurile mele

s-au născut aici

aici unde am tras

întâia oară cu praştia
unde am plantat primul pom
unde dragostea
a răsărit din grădină

Strada Mare nu începe cu mine

ar fi absurd să cred asta

dar pe nici o altă stradă din lume

n-aş putea fi eu

Pierdut în toamnă

departe de tine
e toamna aproape
în mijlocul verii
mă plouă smintit
cărările lumii duc
toate spre moarte
potecile mele
pe tine te simt
te caut prin vară
mă ninge cumplit
e ultima seară
şi singur mă mint
că Nordul Iubirii
e la tine-n poşetă
(busola din suflet
rusească ruletă)

e vara pe sfârşite
şi lumea la fel
iubiri
icoane sfinţite
revino
în toamnă mă pierd

pagini de jurnal(6)

dimineaţa începuse firesc

soarele era la locul lui
marea căuta cerul

erai la fel de frumoasă

ca şi acum o veşnicie
iar eu te iubeam
la fel de mult
ca ieri
ca alaltăieri
ca în fiecare zi
de la facerea lumii

între două săruturi

chiar visam cum vei arăta
în lumina asfinţitului
cu inima mea în mână

nimic nu prevedea
ţipătul pescăruşului
ucis de disperata mea singurătate

dimuneaţa începuse firesc

doar că lumea
n-a mai fost la fel
în urma ultimului tău cuvânt:
„adio”

Credinţa iubirii
vor mai trece zile
poate luni
până când degetele mele
îţi vor putea vorbi
cu o simplă atingere

nu te îndoi de acest adevăr simplu

obişnuinţa e a doua natură

uneori sau deseori

dreptatea stă în talerul de sus
al balanţei

nimic din ceea ce pare

nu este real
dragostea e
ca un copil

creşte
înfloreşte
sub lacrimi

nu te-ntrista
fiecare clipă
înclină
acel taler

e suficient să
mă iubeşti

şi să crezi

pictor de suflete

El Corrado picta suflete

pe plaja oceanului

nu era pictor
învăţase doar să citească
prin inimi

nici nu era greu

tristeţea se născuse
odată cu El

copiii veneau fericiţi

la uşa colibei sale
şi ieşeau cu aripi de înger

femeile cernite
ieşeau zâmbind
chiar dacă roşul bordo
cu care El Corrado
le zugrăvise inima
li se scurgea artistic
pe sâni
pe coapse

nu cerea nimic nimănui

El Corrado picta sufletele

cu suflet
iar turiştii veneau
de la marginea timpului
pentru culorile lui

îmbătrânise pictând
suflet după suflet
iar uneori se amăgea
crezându-se un fel de Dumnezeu
dar oamenii îl iubeau
în fiecare vară

azi
însă
El Corrado
îşi pictase sufletul transparent
şi coliba lui
devenise arcă

El Corrado n-a existat

dar culorile lui
au rămas pe nisip
în aşteptarea
sufletelor
mesaj din neant

îţi numărai sentimentele

în faţa vântului

nici nu era greu

unu
unu
unu

nu putea fi altfel
aveai unul singur

şi văntul râdea
de lacrimile tale
izbite de caldarâm

ar fi trebuit
poate
să îţi numeri tristeţile

aşa ai fi ajuns
cu siguranţă
la un milion
la un miliard

dar tu n-ai ştiut niciodată

să faci altceva
doar să aştepţi toamna
în voia vântului
şi să numeri pâna la unu

iubirea
iubirea
iubirea

mă-ntrebai uneori
ce ai fii fără mine

n-am ştiut niciodată

ce să-ţi răspund

acum
când te privesc din neant
ştiu
dar tu
tu
tu
n-ai să ştii că eu
nu exist
fără lacrimile tale nenumărate

unu
unu
unu

cum pot
măcar
o singură dată
să număr cu tine
până la doi

fusta soarelui

aveai o gaură în fusta

dăruită de bunica
înainte să moară

şi
nu o iubeai
neaparat
pentru acest fapt

ci
pentru că cineva
desenase pe ea
un soare imaginar
chiar în dreptul găurii

ai mai fi dormit
nici câinii nu se trezesc
atât de devreme
dar porumbul
nu ştie asta
te aşteaptă
să-i mângâi orgoliul
şi pleci fără să mănânci
atârnată de sapă
fericită
că şi de data aceasta
Mitică
va încerca
cu degetele lui murdare
să ajungă dincolo de soare

porumbul mai poate aştepta

şi
apoi
ce dacă
babele vor striga speriate
că te-ai îmbrăcat în eclipsă

porumbul e mulţumit
şi Mitică

Universul începe din fusta

bunicii

sfârşitul cuvintelor

ne vom prăbuşi prin cuvinte

(eşafodaj fără temeinicie)
oricât de sus am crede că am ajuns

când ele
singure
cuvintele
nu ne mai vor putea ţine
atârnaţi de cer
se vor rupe
unul câte unul
gonindu-ne nebuneşte înapoi
prin toate literele adunate
„te iubesc”
„te doresc”
„mi-e dor”şi
„adio”

ne vom prăbuşi
purificaţi şi goi
până la primul cuvânt
„mama”

şi
apoi
stupizi
o vom lua de la capăt

promisiune

poate nu sunt
şi nu am să pot fii niciodată
lumina nopţilor tale

visele mele singure

nu te pot
desigur
ajuta să mergi spre eternitate

toamna din sufletul tău

nu o pot face vară
eu
rătăcitul prin mine
prin tine
prin viaţă

iartă-mă
sunt la fel de imperfect
precum toţi ceilalţi
ce stau la coada fericirii

dar voi fii aici

lângă tine
azi
mâine
în fiecare zi

până la sfârşit

ancora clipei
sânii tăi nu veniseră acolo
pentru mine
dar mâinile mele
nu ştiau asta
şi nu s-au putut abţine
să frământe
chiar acolo
în văzul orbilor
fericirea
neaşteptată
chiar şi de tine

apoi
Totul s-a îngrămădit
de la sine
în fiecare zi mai plin
mai luminos
sub greutatea speranţei

eşti
sunt
o relativitate menită
din prima zi a Creaţiei
să fie absurdă

nu spune „mâine”
iubeşte-mă acum
sânii tăi
mâinile mele
iubirea
pot fi mâine
o pagină de istorie

şi cui îi va păsa

doi într-o inimă

stăteai pe leagănul
copilăriei mele
părul ţi-era plin
cu frunze de nuc
tremurai rătăcită
era prima zi de toamnă
din viaţa ta

aşa te văd şi acum

cu buzele plânse
strivite inuman
de amintirile
unei ierni
în care ajunsesem
amândoi în acelaşi timp
sub aceiaşi ninsoare

nu te-am iubit
nici tu

iubirea se naşte din doi

noi am avut o singură inimă
pe care
acum nu o putem împărţi

îţi dăruiesc partea mea de inimă

(eu pot să mă urăsc şi fără ea)

ai grijă tu
de tot ce e acolo

crez

dar tu nu vei ştii

că îţi mângâi urmele din zăpadă
şi pe cele din nisipul fierbinte
că fiecare floare de măr
pe care vântul ţi-o aşează prin păr
o adun şi-o păstrez la mine în suflet

tu doar alergi înainte

nici nu ţi-ai cumparat bilet
pentru marea călătorie
spre pierzanie
te-ai aşezat la geamul tristeţii
şi aştepţi sfârşitul
resemnată
rece

ar trebui doar să întorci puţin

capul
să asculţi un minut
ţipătul venit chiar din inima ta
să priveşti o secundă măcar
poteca pe care ai însengerat-o
cu nepasare

eu sunt încă acolo

unde am rămas
înainte ca dragostea ta
să moară

nu mai am lacrimi
dar mai pot să cred
în minuni

matematica iubirii

te-am iubit rotund

poate mult prea rotund
pentru tine

dar în cercul imens

în care te-am închis
te-ai izbit sângerând
în fiecare zi
de triunghiurile
nestatorniciei tale

când toată ai fost

doar o rană
am descshis
cercul meu perfect
iar tu ai căzut
printre două linii
paralele spre infinit

poate
mâine
cineva
îmi va dărui un compas
clepsidra

te mai iubesc
din două în două zile
uneori chiar mai rar
nu e vina mea
nisipul clepsidrei mele
refuză
să mai curgă dinspre tine spre mine

s-a stricat
chiar în ziua
în care tu
îmbrăcată
în rochia cea nouă
şi în zâmbetul împrumutat
dintr-o revistă pentru adulţi
ai plecat la întâlnirea ta
cu destinul

acum nisipul clepsidrei mele fisurate

se pierde
încet
în deşertul clipei

probabil
tu
ţi-ai cumpărat
demult
una nouă

orb in trecut

te mai caut şi acum

pantofii pe care mi-ai dăruit

de ziua mea
împreună cu sărutul
mă poartă sisific
pe străzile pe care ai putea fi

sunt un orb
ce pipăie trecutul
cu bastonul iubirii

privirea mi-a rămas înţepenită

deasupra patului
pe icoana pictată
cândva pentru noi
chiar de Dumnezeu

în ziua aceea ne făcuse îngeri

chiar dacă
pantofii s-au dezlipit demult
şi tălpile mele însângerate
adulmecă în van
mirosul iubirii tale
chiar dacă
unui înger
i-au căzut aripile

te caut

fără final

doar actorii
se schimbă
în piesa clasică a iubirii
uneori şi regizorul

dar mereu e aceiaşi poveste

despre acelaşi sărut
despre aceleaşi lacrimi

spectatorii vor aplauda mereu

chiar dacă au mai văzut piesa
chiar
dacă
în rolurile secundare
actorii au îmbătrânit
sau
poate
au murit deja

aplaudă
vor teatru

găsesc teatru

piesa mea
are un titlu nou
şi actori noi

finalul
încă nu l-am scris

poate îl vor scrie

ei
spectatorii
sau
poate
nici nu e nevoie
de un final

piesa e clasică

Moartea,
ultima iubită

fiecare pas
mă apropie de tine
fiecare clipă

chiar dacă eu păşesc înapoi

chiar dacă nu privesc în oglindă

ştiu că îmbătrânesc
tu râzi
eternitatea îţi aparţine
ştii că mă vei avea
oricât de mult aş iubi eu
pe altcineva
oricât m-aş minţi
că te pot ocoli

zâmbetul tău străjuie infinitatea

dar
aşteaptă

doar o rugă

te-am îngropat în mintea mea

şi cruce ţi-am făcut din visuri
mă rog pierdut mereu la ea
să-nchidă ale mele abisuri

aprind
stupid
stea după stea
la căpătâiul disperării
e zi
e noapte undeva
eu am rămas pe marginea durerii
te-am îngropat
nu te-am ucis
eşti mult prea vie
să nu doară

întorc clepsidra
şi mă rog
doar dragostea să moară
Ura iubirii

„te urăsc
dragul meu”
îmi spuneai atârnată de lacrimi
undeva
cineva
îţi umplea tristeţea
cu patimi

„te urăsc
cum urăsc viaţa”
liniştea buzelor tale
se-aşeza cuminte
pe mine

„te urăsc
te urăsc
mai presus de fiinţă”
şi râdeai nebuneşte
îngropată în teamă

„te urăsc”
mureai în fiecare clipă
otrăvită de ură
doar
timpul se oprea uneori
între sânii tăi
ca o glumă

eu
tăceam
şi acum tac
ura din mine
n-am s-o pot striga niciodată

apoi ai plecat
spre cer deodată

te urăsc azi şi eu
târând după mine trecutul
„te urăsc
dragul meu”

cine să mai îmi strige vreodată

trecutul azi

aminteşte-mi iubito să-ţi uit

şi ochii şi buzele şi iubirea
cuvintele care vin din trecut
jurămintele
speranţele
şi privirea

aminteşte-ţi că doar Dumnezeu

te-a iubit mai mult decât mine
din piroanele trupului său
picură peste noi mântuire

aminteşte-mi iubito că sunt

că respir odată cu tine
eu mă tem să mă sting pe pământ
învelit în coroane de stele

aminteşte-ţi uneori chiar şi tu

că-ncepusem să scriem istoria
unei lumi fără lacrimi
şi-acum
plânge cu noi fericirea

aminteşte-ţi
şi vino
cândva
pe tărâmul amintirilor crude
mai pune o floare
ceva
şi râzi
când soarele va apune

Răsăritul din suflet

îmi spui lucruri simple

cuvintele tale
crescute în inimă
coboară prin mine
ca apa sfinţită

sunt răstignit în cuvinte

între ieri şi azi
chiar pe hotarul
dintre întrebare
şi răspuns

ţi-aş spune că sunt fericit

dar Dumnezeu nu m-a lăsat aici
pentru asta
aş striga că sunt pustiit
dar strigătul meu
s-ar întoarce
în mine

suntem singuri
amândoi condamnaţi la iubire
ca o icoană pe sticlă

în spatele meu e pustiul

privindu-te zăresc oaza visată

te-aş putea aşeza lângă mine

pe crucea destinului
dar cine m-ar ţine de mână
în noaptea ce se aşează
încet
peste răsăritul din suflet

Bradul din inimă

culegeam stele
tu aveai braţele pline
mie îmi scăpau printre degete

alergăm împreună
printre visuri
şi-n părul tău se adună toate
zâmbeşti
Crăciunul e chiar în ochii tăi

culegeam stele
râzând
ai lăsat cerul gol

o singură stea
mi-ai lăsat
surâzând

să o pot aprinde
pe vârful bradului
din inima mea

Prea devreme

e prea devreme gândeşti

când cerul se umple de soare
prin nisip inutil rătăceşti
căutând nesfârşit o culoare
demult te-ai pierdut printre visuri
coloane de-amintiri ai tot clădit
regină eşti printre abisuri
cu zâmbetul de monolit

eu umbră îţi sunt de o viaţă

tu vezi doar umilul nebun
şi când plângi eşti semeaţă
culegând cerşetorii din drum
te strig în apusuri şi-n zori
trandafiri îţi aştern la picioare
nu mă vezi nu m-auzi parcă zbori
căutând mereu şi mereu o cărare

e prea devreme zâmbeşti

şi luna se-nvârte prin tine
aşteptând tăcut să priveşti
muritorul din mine
Lui Grigore Vieru

Îţi vor face ,Grigore,mormânt minunat,

Trei zile ,trei nopţi vei fii respectat...
Cu toţii vor plânge ,adânc vor jeli
Cuvintele tale prin noi vor trăi

Vor veni preşedinţi cu frumoase coroane

Din tine,Grigore,vor face-o cărare...
Din nou vor promite că bine va fii
Măcar peste moarte de ne vom iubii

Statuie,desigur,la cap îţi vor pune,

Vei privi de acolo cum lumea apune,
Şi ,cândva...când toţi vom pieri
Peste Prut ,români ,cu toţii vom fii!

Retorica

dimineaţa începuse mai devreme decât de obicei

iar tu fară să pot înţelege
te-ai îmbrăcat în lumină
şi ţi-ai aşezat migălos
un zâmbet ciudat
nici măcar nu m-ai sărutat
şi nu mi-ai spus să cumpăr pâine
nici să hrănesc papagalul
de-abia puteam să te privesc
dintre aşternuturi
poate pentru că eram prea prins
într-un zbor nocturn atât de firesc pentru mine
şi desigur rochia ta
sau ce o fi fost
strălucea mai puternic
decât ar fi putut suporta pupilele mele
prizoniere încă ale altui eu

de aceea am adormit imediat

grăbit să mai zbor măcar peste o câmpie
mai târziu mult mai târziu
doar atunci când mâinile tale
nu mi-au mai spus nimic
am înţeles
mi-ai lăsat aşa doar ca un suvenir
trupul tău
de dragul amintirilor semănate
pe o câmpie împreună

unde eşti

azi

azi m-am gândit la tine

greşit
nu mă puteam gândi la tine
pentru că tu ai fost şi azi
şi ieri
mereu de o istorie încoace
chiar gândul meu

probabil vei râde

eclipsându-l pe Brahms
din urechile mele
dar lasă-mă măcar să încerc
să îţi spun de acel necunoscut
dinlăuntrul meu care s-a născut
fără să îmi ceară voie
doar din atingerea ochilor tăi
absurd de luminoşi
şi fără să ştiu a crescut atât de mult
încât m-a azvârlit afară din mine
pentru a te putea cuprinde
cu braţele mele
să te sărute cu buzele mele
pe când eu am rămas rătăcit
în deşertul minţii

nici nu mai ştiu de fapt

ce vroiam să îţi spun
pentru că e prea târziu
să pot vedea altceva decât liniştea
marea linişte a iubirii tale

voi adormi strângându-te

de mână
îţi voi visa visele
şi voi respira aerul tău

da
azi m-am gândit la tine

Două lumi

tu ai avut două lumi

una în care ţi-ai păstrat lacrimile
dăruite încă înainte
să înveţi să vorbeşti
şi cealaltă
aceasta în care te trezeşti
în fiecare dimineaţă
pe scena propriei vieţi

aşa eşti tu
destinul ţi-a fost mâzgălit
pe harta Carului Mare
înainte ca noi să învăţăm
să strigăm „aleluia”

eu doar îţi amintesc

ori de câte ori pot
că dragostea mea
s-a nascut odată
cu Timpul

al tău

am fost al tău dintotdeauna

tu nu aveau cum să ştii
pentru că
atunci că atunci
când ţi-am fost dăruit
Dumnezeu te-a mai păstrat
o vreme pentru El

învăţasei să mergi desculţă

prin ograda bunicilor
atunci când am respirat prima oară
nu aveai cum să ştii
multă vreme nici eu nu am ştiut

te-am căutat însă

din prima clipă în care
am învăţat ce-i iubirea

întotdeauna am fost al tău

chiar şi atunci când
tristeţea ploii
făcea ca tu
să clipeşti mai des

am fost al tău joia

sâmbăta
o eternitate

ştiu atât de bine asta

învaţă şi tu să crezi

inimi-sirene

femei fără nume

veneau dimineaţa în golf
să numere inimile amanetate
în schimbul unui sărut
sau al unei îmbrăţişări

în fiecare vară
pe plaja părăsirii
inimile continuau
să pulseze o vreme
în aşteptarea stăpânilor
apoi
resemnate
se întorceau anonime
în mare

doar câteva
cele mai norocoase
deveneau mai târziu sirene
urmărind marinarii
fără noroc

de la fereastra mea
cu privire spre eternitate
număram odată cu ele
cu femeile crescute
din nisip
ultimile bătăi
ale acelor inimi

însă
azi
nu mai pot

inima mea
a devenit
şi ea
o sirenă
Poveste niponă

micuţa japoneză
trăia
de pe urma găurilor
din covrigii pierduţi
pe First Avenue
de câinii înmatriculaţi
pe tărâmul viselor

nu mai ştia câţi ani are

Împăratul îi luase pe toţi
odată cu fiii ei-kamikaze
prăbuşiţi
cu eşarfe albe
sub Soarele Roşu

acum
doar
încerca
umilă
să-şi arunce
amintirile
într-unul din tomberoanele
ecologice de pe Broadway
şi
să îşi aştepte rândul
la crematoriul cel nou

zâmbea
coada
devenise atât de mică

era norocoasă
 Cuvânt fără litere...

Doar urma pasului tău

În faţa ferestrei mele
Ca un cuvânt fără litere....

Cuiul ...
Picioarele astea ale tale,
(ce au uitat că trebuiau să crească
doar până acolo unde şi-ar fii dorit Dumnezeu),
mereu îmi coboară ştacheta
atât de greu ridicată
la nivelul celui de-al treilea ochi,
tocmai acolo,unde se presupune
că a pierit Sodoma....

mi-e atât de greu

să mă opun bălăcirii
în baia comună a celor păcătoşi,

când picioarele,picioarele astea ale tale,

stau înfipte în mintea mea
ca un cui în călcâilul lui Ahile!

Caii din inima mea

Până şi caii, pe care azi îi vezi
alergând pe câmpia inimii mele,
se tem că nestatornicia ta
ar putea,într-o zi,să-i înhame Carului Mare,
şi vor rămâne,aşa, neclintiţi,
o altă constelaţie ucisă
de gaura neagră a sentimentelor tale!

Ultimul Cezar

Prea legată te simt de pământ,

şi nu spun asta fiindcă pământul
n-ar putea ajunge la stele...
dar tu,nici nu ştii că Dumnezeu
ţi-a lăsat două aripi
cu care ai putea să ajungi
atât de uşor lângă mine....

te încăpăţânezi să priveşti
doar ritmul egal, monoton
al pantofilor tăi cui,
şi să numeri zilele până la chenzină....

poate tu chiar mă iubeşti,

în felul tău brutusian,
numai că, necitind nimic despre Roma,
rişti să mă ucizi,
pe mine,ultimul tău Cezar!

ultimul butoi

un singur butoi mi-a rămas

şi acela dogit mâncat pe alocuri de carii
în faţa ferestrei sparte
prin care ţi-ai aruncat
mai întâi inima
şi apoi chiar trupul ud de coşmaruri

nici acum n-am înlocuit

sticla rămasă de atunci ameninţătoare
ca un rechin
ci doar capul strecurat printre cioburi
l-am lăsat acolo
să umple ultimul butoi cu lacrimi
pentru tine

Deschide o uşă...

Deschide o uşă,iubito,
E atât de cald în inima ta.....
Ţi-am aşezat,deunăzi,timpul pe buze,
Şi acum,când,secundele mi-au aburit ochelarii,
Cred că am greşit
Condamnându-mă să te iubesc
Aşa,fără să îţi cer ceva în schimb...

n-ar fii trebuit să uit

că flacăra de sfârşit
 doar tu o poţi stinge...

Exil

Motto

Eu nu ştiu dacă tu vei plânge,

Şi nu nici nu ştiu de merit lacrimile tale...
De te-am iubit, a fost o întâmplare,
Şi acum, tu nu-mi mai eşti datoare.....

………………………………………..

Pe mine mă poţi exila

oriunde vei voi să mă naşti
pe oricare adevăr
pe oricare minciună
mă poţi ucide chiar şi aici
în memoria inimii tale

Mă poţi aprinde
ca pe torţă
(măcar de-aş arde destul
pentru a-ţi zării calea….)
poţi să mă-ngropi
sub rădăcinile părului tău
sau să mă aşezi ca pe o statuie
în dormitor lângă veioză
însă pune-mi iubirea la gheaţă
până când cineva îi va dona o inimă…

-----------------------------------------
 Mărturisire

Te-aş putea privi în oglindă

dar nu ţi-aş simţii răsuflarea
te-aş putea zări printr-o sticlă
dar aş rămâne opac...

ţi-aş spune că sunt fericit

dar te-aş minţi
şi nu mi-aş ierta-o

ţi-aş spune că sunt pustiit

dar n-ai înţelege nimic

doar alerg cu tine pe braţe

printre crucile numelui meu
despuiat de cuvintele toate
de trecuturi flămânde mereu...

(adormită rămâi
în visele mele
primite în dar
la nunta din cer...)

cronica unui final

îţi spun adio

nu pentru a spune-o
îţi spun adio azi
definitiv

te-am privegheat
prea mult
prin mine
mirosul morţii
nu mai pot să-l ţin
m-am îmbrăcat
aşa
precum un cioclu
şi
semăn
de departe
cu-n călău

iubire
azi
ţi-am scris
sfârşitul

un necrolog
stupid
şi insipid

voi arunca
pământul
peste tine
solemn
teatral
orgolios

dar numai tu vei ştii

iubire
că îngropată
eşti
şi vei rămâne
mereu
prin veşnicie
doar cu mine

2012

să ardem cuvintele-n soare

în lava iubirilor sfinte
desculţi sprijiniţi de durere
s-alergăm docili către noapte
să ciocnim hohotind nebuneşte
otrava din cupele sorţii
în noi sfârşitul va creşte
ca un prunc pe braţele morţii
nebunia e-atât de aproape
s-o primim ca ultimul har
nu-ntreba nimic mai departe
răstigniţi s-aşteptăm aşadar

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Volumul 3:

uitare

nici nu mai ştiu

în ce zi era
sau
cel puţin
dacă bătea vântul
când am învăţat
să păşesc prima oară
pe inimi

îmi amintesc doar

râsul meu
durerea mamei
şi mirosul cald de plăcinte

mai târziu
spre sfârşitul icoanelor
dincolo de câmpul inimilor
mai departe
de tot ce ne ţine aproape
am învăţat să privesc
suferinţa

eu însumi
inimă călcată
de primi paşi
ai copilului meu

Neştiinţă

niciodată n-am ştiut

cum poţi tu aduna atâta iubire
şi ce e la tine acolo
în suflet dimineţile în care
surâsul tău singur
alungă toate nopţile acestei lumi

niciodată n-am ştiut

nici măcar nu te-am întrebat
unde îţi aşezi
pe unde mai găseşti tu loc
pentru atâta iubire
în fiecare zi
şi cum reuşeşti de fiecare dată
să-mi alungi toate fricile
adunate în mine

chiar şi acum
privindu-te dormind
alături de îngeri
simt deja cum visele tale
au înflorit toate speranţele mele îngheţate

vrei să rămâi primăvara mea

pentru încă o veşnicie?

singurătate şi cafea

ai vrut deodată să fii singură

în mijlocul singurătăţii
chiar dacă în casa ta
demult era doar mirosul amintirilor tale
nici nu ai avut timp să observi
că uşa inimii ţi-a rămas deschisă
că ai plecat desculţă prin ploaie

ai vrut doar să fii singură

udă şi goală
să nu mai ai întrebări
şi să nu mai aştepţi răspunsuri

de aceea în acea zi
ai fost singura femeie goală
pe terasa cafenelei mele
deschisă de atunci
numai singurătăţii tale

uşa...uşa inimii tale

pot s-o închid azi
pe dinauntru?

monolog

ultima bucăţică de lume

tocmai am înghiţit-o
în paharul cu vodcă
şi nu pot să înţeleg
cum s-a salvat ospătarul
care ţipă la mine

şi ce ar trebui să fac
acum când nu mai existăm
decât noi
eu şi el

mă temeam până să ajung aici

că tu vei fi rămas tărâmul meu
şi că ziua în care m-ai părăsit
a fost cea de pe urmă

dar nu poţi fi decât ceea ce gândeşti

ar trebui cred
să salvez lumea din mine
cu încă o vodcă
femeia fatală

eşti incredibil de frumoasă

azi
când toate pietrele dorm
cu faţa în jos
şi mirosul toamnei
s-a aşezat liniştit pe fiecare alee

ar trebui să fii arestată

pentru port ilegal de fericire
şi contrabandă cu zâmbete

iar apoi e chiar inuman

să te plimbi aşa despuiată
arătându-ţi sânii pe rând
tocmai prin parcul în care
pensionarii se îngrămădesc
să-şi încălzească amintirile

chiar dacă tu nici nu ştii

că în urma ta
gospodinele au atacuri de panică
iar bărbaţii devin brusc trubaduri

chiar dacă nu vezi că puştii

aleargă stupizi cu ochii lipiţi
de coapsele tale
tot ar trebui să fii condamnată
în acest stat de drept
pentru simplu fapt că exişti

din culpă

paradoxul tău

tu veneai de dincolo de moarte

şi nici măcar nu îţi aranjasei
părul pentru asta
veneai spre lumină
doar cu o ciocolată
ca şi cum asta o puteai face
în fiecare zi

noi atârnam în balanţa iubirii

privindu-te aşa ca la cinema
fără să ştim că doar dragostea
pentru noi
te purta către înviere

veneai dinspre moarte

sperând să ne poţi renaşte
pe noi
îngerii şi demonii tăi

Zile neinventate

îngropai frunzele
şi te alintai sub soarele crud
era sâmbătă
duminica nu era inventată
iar lunea dintre marţi
şi restul cuvintelor
era înfăşurată încă în
propriile ei amintiri

curgeai atât de firesc

în peisajul sfârşitului de inimi
şi părul tău imens
flutura ca strigătul lui Ahile
peste lumi şi sentimente
doar de tine ştiute

acum taci
deşi n-ai încetat
să cauţi pietre rotunde
prin grădina mea
să râzi de atâtea lacrimi
şi să zbori
în toate zilele neinventate

doar eu sunt mai străin

cu o zi
şi aştept încă împietrit noaptea
să-ţi pot mângâia sărutul

echitate

împărţim sentimentele
şi jumătate din visuri
chiar dacă paşii tăi
sunt mai lungi
cu câteva lacrimi
iar eu de-abia îţi zăresc
amintirile

împărţim lumea
şi tu ai ales noaptea

mai avem puţin

tu vei veni oricum
chiar dacă eu am să uit
să te strig
de pe piedestalul
pe care m-ai lăsat
să număr stelele din privirea ta

împărţim

tâmplarul

un tâmplar de la marginea lumii

tâmplărea într-o zi o poveste
şi doar lemnul cuminte ştia
că în inima lui e tristeţe
ar fi vrut să sculpteze cuvinte
sau să spună povestea cuiva
dar aici demult se oprise timpul
şi viaţa
aşa
învăţase să fie tâmplarul
un ultim tărâm
iar de teama uitării de sine
îşi dorea să îşi facă un drum
pe care copiii din lume
ce în viaţă veni-vor cândva
să ajungă măcar doar o clipă
până în inima sa

mamei

te văd tot tristă

mângâind cărarea
cu palmele însângerate
de amintiri
şi-n fiecare clipă
priveghind mirarea
ţi-i orizontul leac
pentru priviri
doar tu mai ştii
că pasul meu
rămas-a în această tină
şi nicăieri sufletul meu
nu va găsi
precum aici odihnă
te văd mereu în tot ce sunt
şi-ntotdeauna fi-voi lângă tine
şi chiar de nu-s
voi fi mereu
mereu lângă iubire

epidemie

te molipsisei de moarte
şi privirea ta roşie scruta
neverosimil de străin
surâsul meu aranjat
îţi păreau cunoscute toate
mirosul lumânărilor
oglinda cernită
chiar şi cuvintele
spuse pentru a fii spuse
„ce să-i mai faci?”

te molipsisei din cauza vântului

ce legăna moartea
cu fiecare adiere
uţa...uţa

inutil încercasem eu
să amestec cu viaţă
ochii tăi abandonaţi
atât de devreme în Styx

te molipsisei cu moarte
plină de viaţă
şi dragostea mea
nu mai însemna pentru tine nimic
„ce să-i faci?”
răsuna atât de crud
în fiecare ciripit
în fiecare zbor

dar tu
tu nu vrei să ştii
că încă eşti vie

dincolo de cuvânt

am obosit visându-te
iar tu obosită
mă visai gol
în preaplinul inimii tale

trecusem demult dincolo

dar tu continuai să mă simţi
respirând odată cu tine

am obosit
de aceea
am învăţat să tac
chiar dacă par o întâmplare
nimic din ceea ce am fost
nu trebuie să îţi tulbure visul

am obosit visându-te
şi am rămas aşa
dincolo de orice cuvânt

măicuţe în zori

femei ce par icoane

coboară dimineaţa
îmbrăcate în vis
să mângâie altarul
şi prin strane
să-mpartă mirul pentru obidiţi
coboară parcă din lumină
foşnind prin lacrimi şi din rai
aduc cu ele mila şi umilă
le e şi sărutarea tinei pe ce stai
măicuţele mai pot să ne asculte
cu inima spre noi
şi mâinile în cer
pământul de se mai învârte
doar pentru ele încă nu-i mister!

sinucidere

îmi tăiasem venele cu unghiile tale false

şi o făcusem din curiozitatea mea maliţioasă
privind interiorul meu prea abrupt
cum îmi spuneai tu

nici o clipă nu mi-am imaginat

că prin venele mele incolore
circulă doar cuvinte roşii
speram doar să pot muri liniştit
rostul meu fiind epuizat odată cu contul bancar
însă n-am făcut altceva decât să pierd toate literele din mine
pe covorul persan
nu mai pot să îţi spun nici măcar adio

dacă vei mai vrea să ştii ceva despre mine

scutură covorul într-o zi şi adună cuvintele

un puzzle pentru eternitatea ta

Tatălui poet

îţi frământai mustaţa obosită

de parcă în perii ei grizonaţi
s-ar fi aflat toate răspunsurile negăsite
de nici un filozof
semănai cu omul de la salubritate
şi chiar trecusei într-un timp
prin ştatele lor de plată
însă atunci când vorbeai
parcă Dumnezeu îţi aşeza litere în gură
coborâte din stele

de aceea zâmbeai ori de câte ori

noi
te priveam atât de mândri şi uimiţi
atunci când ne lăsai pe cuvinte
să călărim dimineaţa prin Eden

cronica unei zile de vară

te-ai sinucis
singură
într-o duminică
goală fără intenţie
fără să ştii
că dragostea
pe care ai vrut
să o îngrămădeşti
în inima ta clonată
era mult prea ascuţită
la capătul ales

ai rămas brusc uimită

cu câtă uşurinţă alunecai
în asfaltul fierbinte
înaintea credincioşilor
izgoniţi din biserică

nu ai spus nimic
te-ai stins fericită
plină de dragoste
puţin teatral
şi puţin patetic

păcat
vor spune cei mai mulţi
ai fi putut măcar să îţi alegi
o zi ploioasă
asfaltul ar fi rămas curat

balerina timpului

fluierai a duminică
deşi era încă joi
joia neagră
când Iuda îşi număra arginţii
dar tu nu ştiai asta
şi nici nu ţi-ar fi păsat

fluierai a duminică
în fiecare zi
şi făceai piruete largi
într-o lume prea strâmtă
aşa cum te învăţase cândva
bunica în curtea ospiciului

fluierai senină
cu ploaia despicată pe umeri
numărând savant
toate secundele
despărţirii de mine

ar fi târziu acum
să opresc numărătoarea ta infinită
azi
mâine
cândva

dar am să vin
să te văd fluierând a duminică
în fiecare an
joi

o zi în paradis

prin părul tău umbre perechi

dansau fermecate cadrilul
erai întinsă prin soare perfect
răstignind abstinenţi cu duiumul
peste sânii tăi armate de ochi
defilau desculţe-n Gomora
prin nisip te topeai păcătos
aşteptând contopirea cu marea
erai o Elenă regină de bal
eu ca Paris te iubeam în aval
Meneleu se juca cu Ahile şaişase
un regizor stupid fluiera pe terase
o zi se pierdea firesc către noapte
iubito rămâi ... eternitate
lacrima din geamantan

ţi-ai aşezat trecutul în geamantan

liniştită ca o romanţă
şi pentru că mai aveai loc
iar eu nu ţi-am purtat niciodată ranchiună
ţi l-am dăruit şi pe al meu
să le poţi aşeza în vitrină
bibelouri în casa cea nouă
cu sigiliu de firmă

eu doar uimit
te-am privit
o zi întreagă
cum îţi aşezi amintirile
în cutii tot mai mici
şi nu am putut să îţi spun nimic
de teamă să nu te dizolvi şi tu
în mirosul de acetonă

ţi-am dăruit tot

şi soarele intră mai uşor acum
prin fereastra mea

o singură lacrimă
am păstrat

fără intenţie

dar nu ţi-ar fi stat bine

cu două bagaje

Fiicei din vis

atât de mult aş vrea azi

să îţi pot încălzi mâinile
şi să îţi şterg lacrima rebelă
care nu se opreşte niciodată
atunci când ochiul tău se izbeşte
de chipul meu îmbătrânit prea devreme
cum gândeşti tu
pentru atâtea câte mai am eu de făcut

atât de rar în ultima viaţă

mai pot să te cuprind
pentru că de aici din raiul meu
cum îi spui tu grădinei din care
ai crescut lângă trandafiri şi petunii
e atât de greu de ajuns până la tine
cea care ţi-ai dorit să visezi lângă cer

te privesc doar ca pe o icoană

tu ai încă mâinile reci
măcar de nu s-ar mai opri monitorul
până când soarele va inunda din nou
acoperişul lumii
unde drapel fără ţară
părul tău flutură numele meu

dor

mi-e dor să-ţi îmbrăţişez cuvintele

legănate de-alint
cuvintele tale roşii astrale
coborâte şoptind
ca apa prin sete
mi-e dor să te visez
ţinându-te de mână
să-ţi ascult inima
şi gândurile fugărite de ploaie
mi-e dor să respirăm
dimineaţa lumina
să cântăm cu cocoşii iubirea

de surâsul tău dăruit mie

în fiecare clipă
din eternitate
mi-e dor

steaua copilăriei

în geamul copilăriei mele

încăpea doar o stea
mereu aceiaşi
minunată mereu

în fiecare noapte senină

se oprea să îmi mângâie fruntea
şi să îmi povestească ceva despre Dumnezeu

pe tata îl împuşcaseră comuniştii

pentru cămaşa lui verde
(singura)
iar mamei nu-i ajunseseră niciodată
mâinile
pentru un geam mai mare

eu îi spusesem Ioana
aşa ca surorii mele
plecată şi ea tot acolo
sus

îmi ştia fiecare gând Ioana

steaua din fereastra mea
cât o nucă

ca o prietenă
ca o soră
mai apoi ca o mamă
când aceasta se duse şi ea

demult mi-am schimbat fereastra

şi viaţa
dar oricâte stele încap acum
în odaia mea
mi-e tare dor de Ioana
steaua copilăriei mele apuse

strigăt

nu de carnea ta care va putrezi

nici de oasele ce-ţi vor rămâne zălog
de gândul tău mi-e dor alergând prin lumină

nu de sărutul infinit
nici de îmbrăţişarea nebună
mi-e dor de liniştea cu care mă scalzi
dimineaţa prin vise

nu de roşul miros viu

aprins în toate nopţile respirate cu tine
mi-e dor
de glasul tău răpit de îngeri smintiţi

nu pe tine te caut femeie

iubirea o strig

tată şi fiu

în fiecare dimineaţă
andrei mă duce la şcoală
îmi împleteşte grijuliu visele
şi nu uită să mă îmbrace
cu speranţa de pe tocul uşii
râde
nu s-a plâns nicodată
de sarcina pe care o are
nici de scapările mele
atunci când încurc realitatea
cu imaginaţia
uneori mă duce la teatru
prin parc la topogane
sau prin librăriile cu miros de eminescu
şi seara îmi povesteşte despre 2012
nu înainte să ne rugăm pentru
toţi taţii fermecaţi de zâna copilăriei

acum trebuie să fug

andrei mă aşteaptă
să cucerim cupa campionilor

Speranţă prin teamă

când mă sufoc de teamă

şi cerul se coboară
strivind acoperişuri
şi cuşti de şobolan
când dăngănit de clopot
mi-e inima ce urlă
şi ochii-n întuneric
se-agaţă de tavan
eu doar o mână slabă
abia mai pot s-aşez
pe fruntea unui înger
băiatul meu
visez
şi-ncet se urcă cerul
lumină prin ferestre
îngerul meu
copilul meu
poate că Dumnezeu
chiar ne iubeşte

Introspecţie
mereu sunt uimit cum poţi tu
urca scările de-andăratelea mai repede
decât toţi colocatarii din această arcă
şi mai ales decât mine
inventatorul trecutului
aş putea fi chiar mântuit
dacă nu m-aş urî atât de mult
pentru că ţi-am dezechilibrat marele zbor
spre Nirvana
continui doar să rămân un voyeur stigmatizat
mirosind a credinţe amestecate cu sângele
virginităţii tale premature
în aşteptarea minunatei întâmplări
chiar sunt buimac de uimeala
cu care urci înapoi privind înainte
şi mă tem cumplit că m-ai putea face
fără să ştiu
mai fericit decât aş putea suporta

dorinţă

te-aş mai deschide şi astăzi floare

uitare
scrisoare
mirare
iubito-paradis-e-numele-tău

curge prin mine dureroasă ninsoare

răbdare
culoare
atât de frumos am zburat amândoi

picuri mici licurici

 obosiţi
mistuiţi
amintiri frământate de soare
suflet-furtună-de-mare

ţi-aş mai pune şi astăzi duios

curios
păcătos
sărutul pe buze şi gene
parcă aud şi acum râsul tău
adunând în mine poeme

aş mai pune o dată viaţă

gheaţă
dulceaţă
peste sânii tăi răstigniţi
rătăciţi
părăsiţi
împărţiţi
de căuşuri de palme străine

dar- nimic-din-ce-aş-mai-face-azi
mâine
mereu
nu mai poate ajunge la tine

eşti eternitate

pagini de jurnal (7)

te-am simţit mirosind a iubire

clocită
în mintea ta de o lună sau două
tocmai de atunci când ploua în sufragerie
de la sinuciderea neintratei la facultatea de medicină
mirosea tare
deşi channel stătea călare pe tine la fel de posesiv
ca acela cu care ai fabricat izul mizerabil al trădării

te-am simţit
dar am rămas la fel de tăcut
şi lacrimile
te-am minţit că sunt din tavanul
pe care încercam deunăzi să-l cârpesc
să nu mai picure peste Busuioc tocmai când ne spune
cum va fi mâine pe strada de care eram atât de mândru
că locuim amândoi
cu un scop anume

am tăcut şi am înghiţit chiar şi o bucată de lavabilă

uscată până mi-a venit ideea să dorm pe balcon
măcar să fiu mai aproape de moarte
dacă peste noapte nu voi mai putea să mai plâng

Iubire si iertare

Dumnezeu venise la tine

când ţi-au tăiat buricul

l-ai cunoscut chiar mai înainte

în vise
şi apoi în fiecare zi

doar eu am ştiut
că nu vorbeai singură
îi simţeam lumina în fiecare privire a ta

te-aş fi iubit oricum

în ziua aceea însă
ai venit singură
în ochii tăi lumina se stingea

ştiam că a doua zi vei dansa desculţă

pe un foc aprins de necunoscuţi
nu te-am urât
doar uneori am plâns
atunci când Andrei striga
„mamă”

te-a uitat

Dumnezeu
a continuat să ne viziteze

nu ne-a spus niciodată nimic despre tine

pentru că aştepta încă să îl cauţi
la fel ca şi noi

e seara de Crăciun
nepoţii râd
Andrei cântă cu Dumnezeu

aştept senin
întâlnirea de dincolo
acolo unde te-ai grăbit să ajungi
când ai înţeles ce ai pierdut

nu-i nimic
vom învăţa din nou

altadată

comemorare

de te-am iubit cândva îţi cer iertare

să te urăsc de-aş fi putut
acum această tristă întâmplare
ne răscoleşte ca un început
--------------------------------------

erai frumoasă ca o duminică

de paşte
cu mirosul de cozonaci în priviri
şi sânii plini de vinul împărtăşaniei
surâsul ţi-era încondeiat
aşa ca un ou de pus în vitrină
iar tălpile păreau să te poarte
deasupra colbului

nimeni nu ştie nici acum de ce

sau de unde
dar când ai intrat în biserică goală
de orice prejudecată
timpul s-a oprit câteva eternităţi
să numere cu tine lacrimile
unui trecut pe care l-ai atârnat
fără să ceri voie de urechea dreaptă
a preotului topit şi el ca o lumânare

apoi ai ieşit la fel de goală

iar umbra ta de lumină
a rămas scrijelită pe toate porţile
şi mirosul tău bântuie încă
pe străzi
ca un blestem fericit

Invitaţie

Şi-acum mai sunt de veghe

În jurul Libertăţii
Măreţii daci la Ulpia
Cu inimi ca de leu,
La Haţeg arde încă
Făclii lângă cetate
Se mai aud în noapte
Pocale ce se-nchin
Străine eşti acasă
De vii să ne-onorezi
La Nalat,Colţ,Sălaşu
Ori Mălaieşti să stai
Cu noi s-asculţi istoria
Şi iarba cum ne creşte
Odată cu mândria
La Densus şi Prislop
Faci parte şi împarte
Această bucurie
Cu noi şi ceteraşii
Ce mândrii vor cânta
De s-or pleca şi munţii,
Vestitul Retezat...
E mare sărbătoare
În inimi azi la Haţeg
Şi cântecul ne-aşteaptă...
La drum,nu ezita!

Sentimentele aşteptării

mi-e alb de tine

vara aburindă
fată morgană
curgand printre spice

de tine mi-e galben

dimineaţa în mare
când soarele urcă
la mine în sân

mi-e atât de roşu

sălbatic
în iatacul meu
respirând praf de lună

singur învăţ să trăiesc

colorat de sentimentele
aşteptării

ibovnica

spuneai repede roşu

prima să îţi alegi culoarea
gata să îţi împletească dorinţele
de parcă lumina coborâtă timid
pe coapsele tale
te-ar fi putut picta cu întuneric

ne jucam
condamnaţi la eternitate
într-un carusel din mijlocul fricii
iar unghiile tale înfipte adânc
în spatele meu
tot mai roşii
sugrumau toţi cocoşii-călăi

ai fost coşmarul cel mai visat

până când cineva a aruncat piatra

acum totul e gri

ultima scrisoare

eu nu te mai iubesc
demult
tu ştii
mereu te faci că plouă
cu picuri mari
şi tot mai vii
să-mi dai lumină nouă

te văd uimit
cum sângerezi
pe drum pâna la mine
acolo unde încă crezi
că este altă lume

mă priveghezi
îmi povesteşti
mă-ntrebi
şi iarăşi de la capăt

de parcă lumea s-a oprit

cu mine
fără soartă
îngenunghezi şi lung te rogi
să mă mai nasc odată
să te cuprind
să te sărut
să te aştept sub pleoapă

eu nu te mai iubesc
îţi strig
în vise
şi tu râzi
prin acatiste
mă conjuri
mă ţii legat de viaţă
eu nu te mai iubesc
caci sunt chiar tu
un alt eu nu există
iubito
uită acest drum
caci veşnicia nu e tristă

compoziţie

am pictat
cu ochii închişi
toamna lui vivaldi
şi bolereoul lui ravel
mi-am acoperit
toate inimile cu albastru
şi am cântat cu trompeta
lui armstrong

nu am privit pânza
nici chiar atunci
când luna s-a ascuns
în spatele şevaletului
nici măcar când pensula mea
nu a mai găsit
culoare

acum marea priveşte uimită

peste umerii mei
şi râde printre degete

pe pânza mea
e doar trupul tău

o vioară
cântănd eternitatea
chiar tu

te alintai în lanul de grâu

spic chiar tu printre spice
susurai ca un râu
chiar tu râu vărsândute-n mare
fluturai ca un drapel
pe câmpia inimii mele
iar surâsul tău imens rupea
lumina în fiecare zi
nu semănai cu nimic
pentru că
ai fost totul
şi acum eşti
doar că semeni tot mai mult
cu veşnicia

iubire oarbă

te voi întreba cândva

ce culoare aveau cuvintele tale
când ma ţineai de mână
prin parcul lui Eminescu
pe champs elysees
si pe calea lactee
demult visez să pot pipăi
culoarea iubirii tale
a sărutului tău
să te aud povestindu-mi
de roşu de alb sau de mov
te voi întreba cândva
ce culoare avea rochiţa
cu care erai dezbrăcată
în era vărsătorului
şi câtă lumină ai adunat
când ne-am scăldat în eclipsă
te voi întreba cândva
despre toate acestea
atât de cândva
încât să-nţeleg
de ce iubirea
nu are culoarea eternităţii

Iarnă imposibilă

miroseai a decembrie
luna picta trandafiri
părul tău se umpluse de stele
eu nu aveam loc
să înghit un ţurţure şi
nici braţele mele
nu puteau să te-ncapă
miroseai a decembrie
călcam pe beteală
prin ferestre magii
aruncau cu smirnă
cu lingouri de aur
miroseai demult a decembrie
iar eu aproape am uitat
că doar o singură zi e crăciunul

somnul raţiunii

mi-e somn cu tine

învelit până-n vise
cutreier pustiu dimineţi
între rouă şi stele
mi-e tare somn de tine
amintiri mă ţin treaz
de-o veşnicie
mi-aş apleca pios o pleoapă
doar să alunec
spre timpul tău rupt
mi-e somn de viaţă
să fim colindaţi
pe tărâmul roşu
al regăsirii

iubire pe criză

am insistat
dar nu erai acasă
nici eu nu eram
pentru că prima casă
prima noastră casă
e încă plină
de piticii lui boc
si piraţii lui băse

am vrut să te sun
dar tu nu mai ai telefon
iar mie nu au vrut să
îmi dea o cartelă
troc cu şosetele găsite
ieri în metrou
nu-i nimic
poate vii să luăm cina
diseară la gogu
în canalul de sub Ştefan cel Mare

n-are muzică şi nici lumânări

dar stie să meargă
inapoi
cu picioarele înainte
România te iubesc

la cules de stele

în parcul cerşetorilor
lumina coboară mai devreme
nu e o iluzie
chiar şi biserica
împrumută uneori
câte o candelă

e prima zi de toamnă
şi în acest început de sfârşit
am vrut să te regăsesc

în parcul cerşetorilor
lumina vine de altundeva
şi ca de fiecare dată
când am nevoie de tine
mi-e atâta frică

azi a fost prima zi

la cules de stele
în parcul cerşetorilor
cineva mai cântă Ave Maria

dacă mă mai vrei

aşează-te încet
pe umărul meu
fatalitate

cândva mai aveam

şase ţigări cu care
îmi împărţeam disperarea
în nopţile fără lună

acum s-au sfârşit

odată cu jumătate
din plămânii mei plictisiţi

respir cu economie
mirosul tău uitat
pe faţa de pernă
pe care ţi-ai scluptat sărutul

retoric desigur
strig în bezna
ce coboară treptat

cine va pieri mai întâi

mirosul tău sau
ultima parte din mine

modă
când trăiesc îmbrac
cuvintele tale

sunt atât de mici

şi miros a toamnă

nu-mi pasă
că mă strâng
că sunt caraghios
sau că lumea râde

trăiesc
mă îmbrac în cuvintele tale
şi aştept liniştit
să rămân mic
tot mai mic
prin tine

de-a-ndăratelea

taci
îngeri beţi
numără stele

respiri străin
alergi
esti un tren sălbatic
prin amintiri

plângi
nu-ţi pasă
de vântul ce sparge
ferestre

e prima zi
din ultima noapte
pe străzi
arhanghelii râd

tu taci

aprinzi o altă lumânare

şi nu mă crezi
că m-ai încălţat de-a-ndăratelea

Dumnezeu mă priveşte uimit

când mă duc
parcă vin

nu-i nimic
şi aici au nevoie de-un clown

teatru

dacă te-aş fi întâlnit

să zicem
în piaţă
şi te voi fi întrebat
care e troleul ce merge
la teatru
nu te-aş fi recunoscut
fără fusta de piele
strânsă pe picioarele tale
mai lungi decât mintea
în altă zi
în altă piaţă
am aflat despre fusta ta
amanetată
pentru un sfert de parizer

acum îmi vine să râd

de cât am putut plânge cândva
pentru patru litere
pe care mi le-ai lăsat
lipite pe frigider
adio

nu eşti nimic fără fustă

andreea

pe andreea mea o cheamă

vecina

nu

pe vecina mea o cheamă

andreea

în fiecare seară coboară înţepată

din limuzine
cu acelaşi ritual
bezele
fluturări din chiloţei

apoi îmi face semne cu mâna stângă

cel mai mult îmi place
acela cu degetul mijlociu
în sus

ieri a venit singură

la geamul meu
îşi cumpărase lacrimi

vroia să le împărţim

am rugat-o doar să-şi schimbe

culoarea chiloţeiilor

urăsc comuniştii

strigăt

noaptea plânge fără tine

luna-n Carul Mare tace
cad comete lângă mine
bezna e o carapace
ziua e aşa departe
o legendă o poveste
visele stau destrămate
atârnate de ferestre
stelele coboară-n ape
luminând o clipă zborul
gândului ce vrea s-adape
cu speranţă vie dorul
e târziu sau prea devreme
să te strig în întuneric
ce cuvinte-or să te cheme
din neantul ezoteric
ultima veghe

să nu spui nimic
cuvintele tale sunt lacrimi
cuvintele tale dor

lasă-mă în genunchi
în inima ta
să şoptesc Tatăl Nostru
şi să număr mătănii

uite

s-a făcut ziuă

nu te oprii din împletit visuri

priveşte-mă

taci mai departe

până la un milion
până la un miliard

mai avem atâta iubire

lasă-mă în genunchi
în inima ta
până când îţi voi găsi calea
cândva

într-o zi
în faţa oglinzii
vei privi prin tine

să mă găseşti

îţi vei atârna întrebări lungi

de părul împletit cu visuri

o să plângi

într-o altă zi
vei aduna
cuvintele pe care
le-am pierdut
pe drumul către soare

să le cânţi

lângă foc
vei dansa
cu toate literele

vei fii singură

dar mereu
lângă mine
noaptea

noaptea îţi scriu pe cer

când îngerii joacă
oarba cu tine

despre noi
despre ieri

istorii dintr-o altfel de lume

eu
noaptea îţi scriu pe cer
când lupii îmi urlă în suflet

cuvinte
poeme din stele

doar noaptea îţi scriu

pe cer
când lacrimile mele
sunt litere de veghe

„cosaşi odihnindu-se”

barba vine albă

pe obrazul meu
vulturii aşteaptă

(de unde atâtea rădăcini ninse?)

vine fără să-ntrebe

tot mai albă
mai grea
otavă pentru fluturi
căpiţe până la cer

vine oricum
mai repede
mai repede
tot mai albă
cu fiecare ascuţit de coasă
din celălalt capăt

sărutul tău

şi mă săruţi
de nu mai ştiu
culoarea lanului
de soare
tu mă săruţi
fără să ştii
că părul ţi s-a împletit
prin mare

şi mă săruţi
pe lângă noi
demult se sting planete
mai suntem vii
sau cum om fii
sărut doar suntem
pe-un perete

apocalipsa

apoi vom crede c-am murit ,

acoperiţi de rouă ,
în aşteptarea Celui Biciuit
vom bâjbâi lumină nouă ...

nu vom avea destui genunchi

să ne târâm prin tină ,
prin mărăcinii toţi mănunchi
ca să cerşim puţină milă

doar strigăt vom mai fii ,

de întuneric
ne-om căuta şi morţii în morminte ,
un hohotit de diavol , luciferic ,
ne va-nsoţi prin suflet şi prin minte

nu vom avea destule mâini

să strângem
pe lângă noi atâtea cruci câte vom cere ,
atâtea lacrimi să ne plângem ,
sub Universul ce ne pierde ...

târziu ,când din nimic ,Eternul ,

un Soare nou va aşeza să veciuiască ,
aleşii ce-au sorbit blestemul ,
iertaţi vor fii să retrăiască ...
goliciune

fecioarele din Anora

coboară goale dimineaţa în sat
şi păşesc uşoare pe rouă

râsul lor seamănă cu primăvara

şi sperie de moarte nevestele somnoroase

bat la porţile bărbaţilor cu două inimi

le cântă într-o altă limbă
apoi fug

fug obosite în mare

să-şi hrănească pescăruşii cu vise
şi sânii cu dor

fecioarele din Anora

nu-mbătrânesc
vin de la începutul eternităţii
în căutarea unei inimi
pentru pieptul lor gol

vis de înger

tiptil
te visam goală
dansând pe frunze de nuc
mirosea a mere coapte
a porumb fiert şi a tristeţe

bărbaţii aveau ochii de sticlă

şi palmele lor îţi căutau sânii

râdeai
cu aripile atârnate
de cel mai înalt castan

dansai cu braţele-n cer

flamingo prin eden

tiptil erai iarăşi femeie

lumea creştea în pântecul tău
iar eu nu ştiam dacă am dreptul
să mă trezesc

icoană pe sticlă

susurai legănată
cuvinte moi
frământate
după ureche

răvăşită
cu lacrimi uscate
adăpai fericită
egrete fugărite din rai
te aşezasei firesc
tocmai la începutul sfârşitului
între ceva
şi altundeva

doar puţin obosită

îmi ascultai paşii
pe coridorul pustiu
dintre tine şi viaţă

numărătoare inversă

timpul meu stă pe perete

e acolo de când am venit
(într-o miercuri
înainte de paşti)

nu mi-l amintesc chiar de atunci

ci doar de când îl aud
în fiecare zi
în fiecare noapte

a fost al bunicului
al tatălui
prietenia lor a fost scurtă

timpul meu are rotiţe

din ce în ce mai mici
din ce în ce mai puţine

e bine că e aşa
în fiecare zi
încap tot mai greu la mine în suflet
ieri
de pildă
timpul meu a rămas doar cu două rotiţe
cât pentru camera
ce începe să mă strângă

de frică

timpul meu stă pe-un perete

îmi picură pe frunte
obosit

poate mâine o să-i găsesc

un prieten nou

femeie xxunu (creion)

eşti singură

din ce în ce mai puţin

ritualul duşului rece
te mai ajută
să scapi de dăngănitul
de clopot

e ca un drog
recunoşti
dependentă de o pungă verde
o tabacheră
şi de metrou

e sâmbătă
sau e luni

nici azi nu-ţi aminteşti

cum îl cheamă
pe individul din patul tău

oricum
nici ariel
nu te scapă
de murdăria
care vine dinăuntru

eşti tot singură

de când ai aruncat
cu scrumiera după Dumnezeu
şi cu paharul de vodcă

acum e mai uşor

primele nopţi fără fiul tău
le-ai petrecut în infern

azi ţi-e mai bine

te-ai mutat acolo

eşti singură

ce stupid
de parcă au murit
cu toţii
şi ţi-au lăsat
aşa
din politeţe
doar halogramele lor

să te minţi

poate de aceea
în pauza de masă
faci sex
cu angajaţii de la salubritate

să te convingi
că exişti

eşti singură

doar nea grigore

te lasă să bei
pe datorie
până când îţi va lua casa

nu mai e mult
câteva pahare
un pic de ficat

oricum
dăngănitul e acolo

eşti singură

peisaj de iarnă

îţi numeri cuvintele

zgârcită
iarna îţi cade din păr

între noi
întrebări fierbinţi
priviri îngheţate

leru-i ler
leru-i ler
amintiri aprinse în brad
lacrimi pe ferestre

steaua sus răsare

ca o taină mare

manole din mine

te zideşte tăcut
aproape omucidere

doar inima mi-a rămas mică

de parcă n-ar fi fost de ajuns

marea de lacrimi unde m-ai îmbrâncit fericită
în fuga ta către paradis

nu mi-ai aruncat măcar o privire

o batistă
sau un sărut- busolă

şi inima mi-a rămas mică

mică

un monopost
pe circuitul singurătăţii

după 20 de ani

ni s-a umplut trecutul de zăpadă ,

ne legănăm durerea în hamac ,
Crăciunul este iarăşi trist pe stradă
şi de minciuni nici azi nu am scăpat...

sunt 20 de ani de „libertate”

şi defilăm frumos ,independent ,
ni-i foame încă de dreptate ,
eroii i-am pierdut pe internet.

sub cruci luminile sunt stinse ,

ne viscoleşte frica şi uitarea ,
bisericile goale sunt proscrise ,
„mogulii” râd când ne arată „calea”.

copiii mai colindă doar în vise

un Dumnezeu ştiut doar de bunica ,
speranţele pe cer sunt triste
ne vindem viitorul pe nimica ;

suntem stafii , de lanţuri atârnate

prin galantare bântuim smintit ,
nu mai avem un gram de demnitate ,
suntem un „fleac”, ne-au ciuruit!

--------------------------------------------------------------------------------------

eu ce să-ţi spun
sunt tot aici
pe acelaşi drum îmi număr paşii
aceiaşi stea din curtea mea
îmi lumninează trist copacii

nimic n-am nou

nimic nu s-a schimbat în mine
nu mă-ntreba
nu vrei să ştii
că am uitat de tine
bocet

în camera mea cu ferestre pictate

copiii din vise aleargă pe cai
miroase a vară şi-a inimi răscopate
pe leagănul minţii tu cânţi la un nai
se-aude-n răstimpuri strigătul lumii
şi râd mai departe cu capul plecat
e ultima noapte când calc pe petunii
mi-e foame de viaţă mi-e dor de păcat
în camera mea cu uşi desenate
mi-e sufletul desenat pe tavan
din moarte câtă viaţă se naşte
întrebi căutându-mă-n van
în camera mea atârnată de stele
cad ultimii fulgi de lumină din Rai
genunchii mi-s pietre şi palmele grele
un sărut aş fi vrut măcar să-mi mai dai
în camera mea cu lacrimi sculptate
copiii pe cai dau onorul final
am fost iubito doar o poveste
e timpul să plec la Marele Bal

să numărăm

să numărăm din doi în doi

cuvintele căzute în noroi
care e-al meu care e-al tău
 şi care e-al lui Dumnezeu
să numărăm iubirile ucise
în cimitirul lor de mucava
sub cruci mai sunt lacrimi aprinse
tu câte ai ucis iubita mea
să numărăm să mergem mai departe
sub tălpi mai moare cineva
să numărăm şi câtă noapte
ne-a mai rămas în debara
să numărăm şi clipele rămase
câţi bani avem să cumparăm
un kilogram de amintiri frumoase
iubito hai să numărăm

destin

îţi scriam poezii

mai întâi ca o glumă din cuvinte visate şi te găseam mai uşor printre
litere
chiar şi mirosul...mirosul tău de bunici şi cel de scorţişoară îl găseam în
capătul creionului
tu îţi scurtai sarafanul în fiecare săptămînă sau poate picioarele tale
creşteau mult prea
repede
nu ştiu
îţi scriam poezii pe care le apoi le aruncam în foc să-mi încălzesc
lacrimile desculţe
tu nici nu ştai că exist chiar acolo în spatele tău şi nu ţi-a păsat că am
rămas corijent la

viaţă
de fapt nu-ţi păsa de nimic nici măcar că aveai cu siguranţă nevoie de
un sarafan mai lung
îţi scriam poezii încercând să respir doar mirosul părului tău din prima
bancă
nu era încă grav chiar dacă nu mai aveam voie să citesc cu lanterna
sub plapumă florile

răului
sau să îmi pun scorţişoară sub pernă
ai aflat mai târziu că ştiu să dansez mai bine decât cel ce mi-a spart
nasul atunci când am
îndrăznit să te invit la un ceai
apoi m-ai învăţat să te sărut şi cuvintele mele au luat-o razna
când n-ai mai avut nevoie de sarafan m-ai uitat în graba ta să-ţi găseşti
acel viitor scaun
de funcţionar comunist
eu am rămas să îţi scriu poezii
să le adun
să le ard
să le blestem
am urât atât de mult comuniştii din cauza ta şi nici nu mi-a păsat de
gloanţele primite
în speranţa mea naivă că poate aşa te voi regăsi
iar cu puţin noroc chiar şi mirosul tău de bunici şi de scorţişoară atunci
când cineva a
avut ideea să coboare ciocanul şi secera de pe drapel
ţi-am scris poezii cu lacrimi
cu degetele
cu unghiile
pe ziduri
pe carne
şi apoi te-am urât cu drag în fiecare zi
chiar şi acum când ţi-am făcut un copil cu adn-ul modificat pregătit să
ne scoată din
acest univers
eu îţi scriu poezii
tu nici nu ştii că fluturii trăiesc doar o zi
şi nici nu ţi-ar păsa dacă îţi voi spune că încă picioarele îţi cresc în
mintea mea
chiar dacă tu te gândeşti pierdută că nu mai timp să îmi citeşti toate
poeziile până când
până când
icoană de sticlă

sunt doar o sticlă

un geam mare pe un bulevard
vitrina săracă
a magazinului de jucării

aş vrea uneori să îmi amintesc

numele mâinilor
care au privit prin mine păpuşile
trenuleţele
baloanele
clownii
numele copiilor trişti
care m-au spălat cu lacrimile lor
în ajun de Crăciun

sunt doar o sticlă

iubito

mă tem în fiecare zi

şi nici nu ştiu dacă îţi vor ajunge culorile

să mă faci icoană

dar poţi încerca

insomnie

poezia care nu mă lasă să dorm

are sânii mici ascuţiţi şi coapsele lungi
cât o noapte polară

mă strigă
mă iubeşte
nu-i pasă de somnul vecinilor invidioşi

poezia care mă ţine treaz de o veşnicie

seamănă în fiecare noapte poveşti de iubire
chiar în pieptul meu cu arătură de toamnă

poate mâine
poate poimâine
poate cândva voi adormi
şi poezia îmi va cânta

cântecul lebedei

sub picior de play

nu semăn cu emin
escu
mi-am zis şi azi cu bicul sub nas
am toate şansele să nu mă fii născut
ci să fiu doar un avortat reuşit
din ţara lui escu
( a drapelului găurit ca un covrig)

nu semăn de fapt
nici cu mine prin ţara poeţilor trişti
nimeni nu seamănă
culegem doar ura
necultivată
naturală
ecologică
pură

nu semăn cu nimic cunoscut

îmi spun ciufut
fără dinţii din faţă
 şi mă simt de temut
ca un lup ce băse sculptat
pe plaiul lui escu

avatar

tu nu ai fost astăzi cu tine

ai stat închisă în sertar
acolo unde ţii tu pâine
şi poezii pentru canar

te-am prăvălit în mine mitologic

şi în duet tot singur am cântat
tu ţi-ai pictat un zâmbet analogic
nici n-am ştiut că mâna mi-ai lăsat

tu nu mai vii demult prin tine

nici să-ţi respiri nici să-ţi zâmbeşti
un avatar eu am purtat cu mine
şi am strigat la cer că mă iubeşti

tu nu ai fost nici azi la tine

eu n-am ştiut că te-ai pierdut
mă tem că moartea care vine
va risipi stupid un ne-nceput

de-a josul în sus

urc tot mai jos sunt tălpile mele atârnate de fereastra

prin care poţi cumpăra stele la un preţ de nimic
vai câtă risipă maică bunica-i într-un cer vecin
urc tot mai jos simt legănatul ploii şi copacul în care cresc copac
urc tot mai jos sunt fulgii de pe fruntea fiului meu pe care nu l-am
învăţat să plângă
 urc tot mai jos rămân întrebările de care mă ţineam atât de strâns
poate chiar ieri
urc tot mai jos prin mine nu coboară nimeni atât de sus
cât aş fii dorit să urc

ultimele cuvinte

inima îmi numără stele duminică la prânz şi joi plouă sub patul meu
rotund
s-a strigat bingo
la fiecare număr
mai mare şi mai înalt îmi pare cerul zero
poate fi egal cu un milion de şomeri desculţi numără zilele
în cor nu mi-a plăcut
niciodată să-mi cânt disperarea ca o liturghie roşie ar fi trebuit să îmi
rămână sângele
şi după dezalcolizare
n-a fost să fie aşa alb nu mă mai recunosc dar sunt mai aproape de
luceafăr decât toate pietrele
dorm cu faţa în jos mă trezesc uneori la un milion patru sute
şaptezeci şi cinci de mii patru sute nouă
un milion patru sute şaptezeci şi cinci de mii
patru sute zece stele
am scăpat câteva printre degete
dacă nu voi adormi
am să vă spun cu exactitate câte stele numără
ultimele mele cuvinte

aniversare
tu visezi înainte să adormi cineva sună la uşă
ţiganca are adidaşi nike
ghiocul nu minte azi la televizor
s-a anunţat de vreme nu te poţi ascunde nici o dată
nu ţi-ai amintit ziua când te-am iubit cel mai mult
îmi place vara
cimitirul e plin şi lumânările ard toate amintirile scrise
la tine în suflet e mai uşor să plângi
întâmplător te-am iubit aşa de mult ai urât şiretele împletite
de gâtul meu atârnai să nu te uzi
marea e tot acolo
în mijlocul camerei patefonul stricat iar şi iar
hai
vino în gara noastră mică să mă ierţi după ce te trezeşti

ieri mi-a căzut crucea în cap acum e linişte

scrisoarea

mi-e frig şi mi-e cald în acelaşi timp

câinele meu a-nvăţat să muşte
din tine nu curge nicioadată o lacrimă pe sărutul
pe care mi l-ai dăruit în vitrină l-am aşezat desigur
mare e mila Ta Doamne spun
va fii o altă zi ploioasă
stupid zice poştaşul
e sistemul dacă două săptămâni
a făcut scrisoarea până la mine
tu nici nu ai bănuit că voi îngheţa
când am deschis-o mi-am înfipt vătraiul încins
în inimă mi-e frig şi mi-e cald
în acelaşi timp cineva aleargă mai repede decât mine
în lumina murdară e atât de uşor să mori
când nu ai existat nici o dată
poneiul alb

acum nu mai ştiu de ce visele

m-au mutat în oraş
poate pentru nepriceperea mea
de a şti dacă oul a ajuns înaintea găinii

iubesc nefericirea mai mult

decât am curajul să-ţi spun când mă inviţi
(rareori)
să facem complimente unei cafele
pe bulevard

întrebările m-au dat afară până la urmă

din mine
şi din camera din care Baudelaire
privea florile într-un fel anume

nu mai ştiu multe lucruri

pe care aş fi vrut să le învăţ
în afara prieteniei mele profunde
cu johnny walker

număr doar resemnat ploile din sufletul

tău arvunit

desigur
iubirea e totul
mi-ai arătat asta ori de câte ori
ai putut cu
boemii din Montmartre

de ce să mă supăr
non je ne regrette rien

mai am câteva vise

ieftine
şi un ponei alb
acasă

Piaf îmi face deja cu mâna

Valentine’s day

cuvintele ţi se scurg
nemestecate
printre sâni
uşor inestetic

(cu un aer burghez

de toamnă timpurie)

mai multe
mai fierbinţi
pe sub cămaşă
mai jos
tot mai jos

mâna îţi tremură

mângâind pagină
după pagină

nu te opreşti
respiri greu şi cuvintele
ţi se scurg repede
din ce în ce mai repede
sângerând în jurul buricului
roşii
arzând

m-ai şi uitat pe celălalt scaun

fără să ştii când moartea m-a cerut
în căsătorie

cuvintele mele fac dragoste

numai cu tine
basorelief

eu am rămas să pictez
cuvinte şi frunze
pe toate geamurile din mine

am şaptesprezece ani şi o vară

(lungă)
de când am sculpat
numele tău

demult nu mai mai am culori

nici imaginaţie

nu mă pot opri să te caut

şi să te strig

e tot ce mi-a rămas

joi de roşu

roşul plus doi

împărţit la galben
 este egal întotdeauna
cu zâmbetul tău furios

e joi şi
ai vrut să-mi arăţi primăvara
îmbrăcată de fluturi

lumina îţi curge

pârâu peste sâni
universul aleargă
spre big-bang

am uitat să respir
pictez
în eternitate
vioara trupului tău

e joi

primăvara s-a cuibărit

chiar în ochii tăi mari cât luna

albul de vineri
albul de sâmbătă
adunat
înmulţit
împărţit
nu va fi niciodată egal
cu această clipă

drogul nopţii

cade noaptea balsam

pe inima mea ruginită
mi-am dorit să te am

(ce speranţă smintită)

visul vine stingher
între lumi să mă ducă
amintiri dinspre ieri

(jucării de nălucă)

noaptea cade în pat

dezbrăcată de stele
singur m-am îmbătat

(din cuvintele mele)

cade noaptea în mine

ca un drog o aştept
poveşti despre tine

(cuţitul din piept)

Năluca

miroşi a mosc şi eşti nebună

să vii mereu în patul meu
nălucă eşti ori zână bună
sau nadă de la Dumnezeu
eu te alint şi te doresc
în mine pe de-a-ntregul
îţi povestesc şi te iubesc
tu râzi hai-hui c-aşa ţi-e felul

miroşi a mosc miroşi a viaţă

atât de caldă ca un drog
în toiul nopţii tu eşti dimineaţă
şi rai şi iad cu toate la un loc

tu vii mereu să mă blestemi

cu sfânta-ţi binecuvântare
eu nu mai ştiu cum să te chem
năluca mea pierdută-n soare

//////////////////////////////////////////////////////////////////

cuvintele azi vor muri

obosite se vor duce pe lună
şi meşteri lunari vor zidi
mormintele lor pe o dună

apoi gurile toate şi ele

fără rost vor pieri în pământ
numai două vor ajunge la stele

//////////////////////////////////////////////////////////

flash
bucăţi de ploaie
buzele tale

lacrimi albastre
sângele meu

lumină vâscoasă
amintirile lungi

cântec despre mine

mulţimi în delir

cuvinte goale
cruci până la cer

Dumnezeu pictează îngeri

liniştea e rotundă
ca o verighetă

Monolog

cândva am să inventez liniştea

într-o miercuri sau poate într-o joi
ploaia îmi va desena pe piept inimi
litere albe ca pescăruşii
într-o altă zi mă voi ascunde în mare
iar liniştea mă va căuta disperată
(cu părul despletit)

poate vineri sau sâmbătă

voi putea număra zilele petrecute cu tine
nopţile
lacrimile oarbe scrijelite sub cruci

apoi am să tac
în toate clipele rămase

cu zâmbetul tău prin buzunare

funeralii

plouă străin
fanfară de alămuri
ţi-e numele

te-ai procopsit

surâzi zeflemea

nu îţi pasă
stai acolo
pe şase umeri
şi numeri
bucăţile din mine
în cădelniţă

miroşi deja ca o sfântă

şi cel mai tare mă tem
că n-o să mai fii
niciodată a mea

plouă iubito
aşa cum îţi doreai
şi dacă nu ai avea tocurile
atât de lungi
m-aş fii îngrămădit şi eu
la picioarele tale
regret

ţi-aş fi putut dărui cuvintele aşteptate

în fiecare dimineaţă
te-aş fi privit în ochii adânci ca două fântâni albastre
şi aş fi râs
sărutându-ţi trupul până la rădăcini
te-aş fi mângâiat apoi pe fiecare amintire
pe fiecare lacrimă
şi te-aş fi învelit în fiecare noapte
cu liniştea lunii

mi-aş fi dorit să te sculptez cu mâinile goale

din toate pietrele
să te crucific pe inima mea în fiecare rugă
până la sfârşit
sau până la început

iartă-mă doar
că nu ţi-am putut dărui decât singurătatea
Reîncarnare

lasă-mă să cobor în inima ta

îmbrăcat în flori şi în vise
să-ţi mângâi întrebările
să-ţi pictez irişii cu îngeri
lasă-mă la tine în suflet
cu o cană de ceai
lângă Mozart
pe balcon sau poate în living
dă-mi voie iubito să te privesc dinăuntru
cum îţi dezbraci singurătatea
cum zbori
lasă-mă să adorm pe preşul din faţa iubirii
până când îmi vei auzi strigătul
şi mă vei renaşte din amintiri

sunt chiar aici

In memoriam Jean Constantin

şi îngerii aşteaptă
uneori să moară
cu aripile suflecate
cu dragostea-n noroi
prea albi
prea vii
să înţeleagă
mormintele crescute
chiar din noi

şi îngerii se tem
de întuneric
de nepăsare mai ales
prea puri
prea tristi
uimiţi se pierd
în ultim zbor
spre înapoi

şi îngerii sunt oameni uneori

cronică de jurnal (de sânziene,e.n.)

mi-am dorit să te văd goală

într-o duminică
vara
pe la prânz

(poate chiar la ceasul

când vladimir
părintele surd
încuie biserica)

alergând pe uliţa prăfuită

dintre Floarea-Soarelui
şi miriştea cu Lucernă

sânii tăi ar fi semănat

de departe cu cei ai lui
Michelangelo
şi de bună seamă multă invidie
în ograda ţaţei margareta
ibovnica tuturor

nu mă îndoiesc că frumuseţea ta
ar fi ridiculizat orice Monet
dar cel mai mult ar fi întărit
caracterele şi toate celelalte
 mi-am dorit să te văd goală
în fiecare zi
iar tu să râzi
şi să îmi spui minciuni
de pildă
te iubesc
ori altceva similar cu nirvana

eşti făcută să rămâi aşa

goală
prin oricare minte ai trecut cândva

surâsul tău însă

a rămas atârnat
doar la mine

în vise

Destin (rectificat)

îţi scriam poezii

mai întâi ca o glumă din cuvinte visate
şi te găseam mai uşor printre litere
chiar şi mirosul
mirosul tău de bunici şi cel de scorţişoară
îl găseam în capătul creionului meu
(ascuţit indecent până la demenţă)
tu îţi scurtai sarafanul în fiecare săptămînă
sau poate picioarele tale creşteau mult prea repede

îţi scriam poezii

apoi le aruncam în foc să-mi încălzesc lacrimile desculţe
tu nici nu ştai că exist în spatele tău

că am rămas corijent din iubire

nu-ţi păsa nici măcar că aveai cu siguranţă nevoie de un sarafan mai lung

îţi scriam poezii respirând părul tău

cu disperare
fără saţ

apoi m-ai învăţat să te sărut şi cuvintele mele

te-au zidit pe lună

când n-ai mai avut nevoie de sarafan m-ai uitat

în graba ta precoce după un fotoliu înalt
iar eu am rămas să îţi scriu poezii

să le adun
să le ard
să le blestem
în speranţa mea naivă că poate aşa te voi regăsi
cu mirosul tău de bunici şi de scorţişoară

ţi-am scris poezii cu lacrimi

cu degetele
cu unghiile
pe ziduri
pe carne

şi apoi te-am urât cu drag în fiecare zi

îţi scriu poezii

tu nici nu ştii că fluturii trăiesc doar o zi
şi nici nu ţi-ar păsa dacă ţi-aş mărturisi că picioarele îţi cresc încă în mintea
mea

gândeşti doar pierdută

nu mai timp
să mă citeşti

până când

până când
adulter

ieri
te-am surprins
sculptând fluturi
sub plapumă

erai roşie
sângerai pe aripile lor
dăltuite în carne
senină ca o simfonie albastră

ruşinea te părăsise subit

doar fluturii bezmetici

s-au ascuns panicati
între picioarele tale

(mai lungi decât tranzitia mea

spre nirvana)

mi-aş fi dorit să te pot condamna

la singurătate

şi pentru câteva veacuri

indecis
am pozat cu revolverul
la tâmplă

apoi
resemnat am alergat
fericit
dupa fluturi
bineţe

tu mă trezeşti
cu abur de poezie
chiar atunci izbăvită
prin locul strâmt
dintre tine şi eternitate

lângă cafea pare mică

şi desuetă

( poate doar
pentru hârtia îngălbenită
din sertarele minţii tale)

nici nu-mi vorbeşti

de teamă să nu scuturi
petalele de trandafiri
pe care mi le-ai prins de vise ieri
şi alaltăieri
în toate nopţile
de când ard trecuturi în patul tău

gustul poeziei fierbinţi

împletit cu cel de cafea
al sărutului
urcă în mine
ca un fitil aprins

mă izbeşte
dă cu inima mea de pereti

taci

aduni firimiturile
câtorva litere
şi-mi zâmbeşti

bună dimineaţa viaţă

o zi din viaţa elenei (o/dă dar nu degeaba)

de pildă joi

cocoţată pe Venus
te bigudaseşi cu tunete
în aşteptarea sclipirii de cârmaci

(menită regăsirii unicului tău neuron blond

compatibil cu realitatea)

ţi-ai fi dorit fireşte

râzgâiată
să păşunezi candidă
pe Calea Victoriei
sub felinarele portocalii

poate chiar corn în corn

cu boii autoînhămaţi
la căruţa cu ciolane

încă o dată
şi încă o dată

miroseai atât de frumos

a ojă mucegăită

tunată franţuzeşte
chiar îţi stătea bine
depilată acolo
în formă de autostradă
pistă pentru miguri chele

şi cu cât învăţai să numeri

tot mai mult şi mai repede
galbenii din ograda cocoşului
străluceai din ce în ce mai adânc

psssssssssss

eclipsă zveltă elenă

trăienită ne eşti ascultând
meşter cârmaciul
goală corabia
hit fără seamăn

(cor din mormânt)

Eu

apă apă
beau mai rar
dar ador sâmbăta
nucile
şi pe tine

poate nu mi-e sete destul

dar mă grăbesc
luni
marţi
miercuri
să te văd în patul meu
cum spargi nuci
între sâni

apă
apă
nici nu mai am
butoaiele sunt pline cu stele
dar joia nu urăsc
iar vinerea ţin post

uite
sub ferestre am plantat
1000 de nuci
pe Mozart l-am lăsat
în fotoliu
vino cu liniştea ta
să facem sâmbătă
din fiecare zi

orientare

sub Andreea
stau mai mult
îmi plac sânii ei
independenţi
şi pot să mă uit la Lună

Stelei îi plăcea pe la spate

să mă bârfească la bar
că datoria mea
nu îi încape în portofel

să nu ajungem ca grecii
ne roagă boc
(ne pupă Jan)
ei dorm la prânz
ceea ce pentru noi ar fi fatal

doar Elena e totală

tantric love cu diplomă
dar preferă cu carte de muncă
şi nu e recomandat

rămân la Negru
se câştigă bine
dacă te pui bine cu blondele
şi
apoi
sub Andreea
nu mă găseşte fiscul
portret(auto)
la vremuri de c..

băiatul ăsta e un fenomen

băiatul ăsta e un fenomen
striga bunica de pe oliţa ei roşie
în fiecare dimineaţă

nu ştia ce spune
dar îi plăcea să audă
băiatul izbit de fenomen

îmi goleam mintea

oliţa
şi dădeam fuga la tine în pod
să mă uit sub fusta Eleonorei
mătuşa ta
pusă la uscat
în timp ce tu sugeai
bomboana tare
tare

după ce a crăpat oliţa

bunica a făcut la fel
şi a fost mult mai plăcut
să sugem bomboane
în patul ei

revoluţia ne-a făcut eroi

mai mult pe tine
pentru că ţi-a trecut ceva prin cap

nici nu mai ştiu cât a trecut

dar azi mi-am cumpărat o oliţă

băiatul ăsta e un fenomen

cine să mă audă
turnul

îţi scriu din turn

pe aici nu mai trece nimeni

apocalipsa rulează mega image

pescăruşii au zburat spre iad

singur prin univers

zidesc înălţimi
din nisip
amintiri şi frică

doar timpul e fericit

fiul meu îi seamănă

în lumea lui
castelele
strălucesc încă în palmele mele

nisip pe nisip
cărămizi din apă
vis peste vis

speranţe nenăscute
aşteaptă să respire din mine
ruga

înalţ
nimicul îmi mângâie
părul încâlcit
dor tot mai înalt
turnul meu a ajuns la Lună
cu câteva lacrimi printre rosturi

Dumnezeu se vede alb negru

are mâinile ocupate

îţi scriu întâia oară

pe Lună
ca un virgin violând
străbunici

să mă ierţi dacă te-am născut

pentru a te ucide
ieri
alaltăieri
răspoieri
din dragoste

ignoranţă multiplă

îţi scriu
pe aici nu mai trece nimeni

după ce mă citeşti
stinge lumina

semnatura

regulile sunt facute dar nu spun nimic

sentimente neregulate uneori bat in pieptul nostru despuiate si asteapta sa le mangai, sa le
vorbesti,sa le asculti
poezia poate chiar mai mult
cand faci dragoste nu te gandesti la reguli
nici cand plangi prin ploaie si faci risipa de amintiri nu o faci
intotdeuna se poate mai bine
dar mereu putem invata

ciclu

să te visez
vine de la extazy
de la diazepam
de la walker jonny

mâinile îmi sunt

prea scurte
pentru sânii tăi
perfecţi

să te doresc
vine de la pinot
de la merlot şi viagra

coapsele tale
mi-au rămas mici
sunt băiat mare

să te am
vine de la Balaam
din infernul cuvintelor

buzele tale
monede pe ochii mei
uimiţi

să mă renaşti
să mă renaşti
vine
dacă nu îţi mai vine

poţi?
vis rotund

motto:

“noi suntem visătorii de vise

rătăcind pe malul singurătăţii
aşezaţi lângă pârâuri secate
pierduţi de lume şi uitaţi de ea”
(Arthur O’Shaughnessy)

tu vii mereu să-mi amesteci culorile

pe pânza mare
imaculată

sunt spectatorul 1453

al propriei vieţi
3
4
7D
şi ar trebui să ronţăi cuminte
popcorn
ca toţi ceilalţi imbecili

dar vii tu
te faci comodă
chiar pe retina mea
surâzi complice
refaci cadru cu cadru

mă faci să înnebunesc
să îmi desfac cravata
să-mi număr erecţiile infinite

vii şi râzi goală

pe frica mea
de eternitate

sunt spectatorul 1453

implozie

doar dinţii tăi

condamnaţi să rămână albi
îmi zâmbesc
din sfârşit

îmi plăceai mai mult goală

te ţineam de sâni
şi visam mere

unde ţi-s ochii

şi unde mi-e locul
în vâltoarea nebună
spre înapoi

doar surâsul tău

tot mai mic
în loc de inimă
bate
bate
în mintea mea
spre prima nanosecundă

îmi plăceai mai mult goală

iubirea ţinea loc realităţii

aşa plină de sine

eşti bing-bang