ne vedem la noapte

sub focuri de stele

să fim noi cenuşa
ce-adoarme sub ele?
vom repeta această iubire
îți promit
tu sfântă ca lacrima
eu frumos ca un mit
te cunosc
de pe vremea îngerilor de fum
ce nu știau ce-i raiul
se risipeau pe drum
granița dintre noi
e trasată cu cretă roșie de maci
te visez îmbrăcată în raze
în inima lunii de vis te dezbraci
îți caut gura
cu disperarea orbului
ce vede în întuneric
doar lipsa luminii
și crede că-i un soare
o altă mirare
un alt an bisect
tu te joci de-a timpul
încă te aștept
sparge fereastra
și caută-mă-n stele
să tremure de dor
când pui mâna pe ele
de mă vei chema
fluturii durerii
se vor sfâșia
mereu mă strigi
eu nu știu să-ți răspund
mi-e frig de lipsa ta
sunt singur în cuvânt
stai goală printre fluturi
plin de nectar ți-e trupul
aș vrea să te sărut
dar nu știu ce-i sărutul
cine să te mai creadă
când spui că m-ai uitat?
tu încă îmi mai ceri sărutul
uitând că am plecat
mâinile tale
întinse în sus
către păcat
când îți cobor
în șoaptă
către tărâmul fermecat
tu uiți
că iubirea ne scrie
pe pagini de dor
într-o poezie
vino la noapte
în podul cu fân
să-ți pictez cu lumina lunii
cerul de pe sân
dar tu nu știi
că gura mea e păcătoasă
de la genunchi în sus spre stele
îți tot repetă cât ești de frumoasă
ți-am tras de șnurul rochiei
până s-a aprins
infern pe trupul tău
și demoni muți în vis
îți voi ghici în poezie
trupul gol de iasomie
vine iarna iubito
va fi frig în vis
îți voi acoperi inima
cu focul florii de cais
coapsele tale
se frâng ca într-un ritual
le îmblânzesc în noapte
pictându-ți zborul lui chagall
îmi spun că te-am uitat
și inima-mi devine
un măr roșu mușcat
mereu despre tine
voi scrie cu teamă
va ninge-n iubire
zăpada ne cheamă
de ce mă strigi
când eu te tac?
de ce tresari
când te dezbrac?
te strâng
cu brațele timpului
în clipa pierdută
să-mi rămâi în sânge
nălucire sfântă
vin fluturii
iubirea se-nalță
vin fluturii
din aripi ne-nvață
s-atingem în zbor steaua cu flori
vin fluturii
vom fi din nou nemuritori
cu toate că persistă
această falsă tristețe
mi-e inima-nflorită
de-atâta frumusețe
îmi vei purta numele
departe departe
sub steaua de grâu
să-ți aprind în taină
dorul de pârâu
vinul nu știe
nici roșul divin
că-ți intru în sânge
ca plânsul de crin
porți rochie de frunze
și flori de dor în păr
când îți sărut tristețea
ne plâng toți îngerii în cor
te-am numărat mereu
până la stele
din înger în înger
din foc în cenuşă
din materie în antimaterie
până am ajuns la dor
și am rămas acolo o vreme
așteptându-te pe tine
până am devenit numărătoare
nu te pot iubi niciodată la fel
pentru că inima mea bate la întâmplare
nici nu știi când îți poate zgudui punctele cardinale ale imaginației
ăsta sunt eu
îți pot citi trecutul
desenându-ți în talpă o oglindă
și viitorul
sărind în gol din vârful privirii tale
mai știi când mi-ai spus că nu ți-e frică de moarte
și ai spart clepsidra prin care îmi curgeau zilele?
nu te pot iubi niciodată la fel
pentru că picioarele tale sunt de fiecare dată mai lungi
atât de lungi încât mă gândesc să elaborez prima teorie a frumuseții picioarelor lungi
ăsta sunt eu
îți pot ascunde otravă sub sâni
acea otravă pe o care o pot bea doar nebunii
înainte să se privească în oglindă
îți pot descrie perfect
flăcările din spatele ochilor tăi
acele flăcări în care am ars de-atâtea ori
nu te pot iubi niciodată la fel
mereu mai adânc
dincolo de granițele imaginației tale
iubirea mea pentru tine
e atât de oarbă
încât o poți vedea
doar dacă sfoara lumânării care arde
îți trece prin inimă
se crapă de ziuă
în cel mai întunecat poem
tu ai plecat
eu nu știu să te chem
se crapă de ziuă
în cerul albastru
tu încă mă strigi
eu sunt sihastru
ți-am scris în palmă
litere de ceară
ce au descris cândva
un urlet surd
de fiară
ți-am alergat nebun
prin văi
și am căzut din vis
între genunchii tăi
ți-am povestit tăcând
că m-am iubit cu luna
când nuferii mi-au înflorit în sânge
și-n floarea lor a izbucnit furtuna
te-am privit
și ochii mi-au fugit din orbite
și au înflorit
am rămas atât de orb de tine
încât am început să te iubesc
devenind cenușă
cenușă de dor
cenușă de inimă neagră
acum doar ochii mei
te mai pot privi
înflorind
eu sunt cenușă
și voi deveni văzduh
de dorul tău
pe sub rochie
mâna mea ți-a scris
cea mai tulburătoare istorie
a florii de cais
sub bluza ta
cu fluturi și bondari
se duc cele mai frumoase războaie
între sânii tăi mici
și ochii mei hoinari
dacă m-ai fi cunoscut
acum vreo câteva vieți
mi-ai fi râs în față
și mi-ai fi spus
că sunt frumos ca o piatră
pe care o săruți
și apoi o arunci în înaltul cerului
și ei îi cresc aripi
și începe să zboare
te-am iubit în mijlocul câmpului
până mi s-au rostogolit prin inimă
toți greierii muți
care pot încăpea într-un cântec de dragoste
să vii încet
să nu sperii luna
am învățat-o să doarmă
și doarme întruna
ne iubim dincolo de materie
de atomi și de stele
doar tu poți îmblânzi
lupii inimii mele
voi mușca mărul
de pe pântecul tău
și mușcătura mea
va deveni floare de măr
te chem
cu tot cu dorul meu
de înger smintit
și te aștpt într-un timp
al timpului
fără timp
ți-aș cânta genunchii la vioară
și ți-aș urca în inimă pe scară
să ne audă fluturii și crinii ne-nfloriți
cum stăm în iarbă și ne uităm uimiți
cum înflorește sângele în noi
când pleacă macii la război
și se întorc și pleacă iar
lăsând în urma noastră picături de jar
în inima mea
din fiecare picătură de sânge
înflorește
noaptea
câte-un miez de stea
te-ai întors
azi-noapte te-ai întors
purtai tocuri înalte
și cercei de chihlimbar
te tot uitai la mine
și mă întrebai dacă poeții
sunt mai frumoși decât zeii
eu mă uitam la tine
și îmi imaginam
cum ar fi fost
să te fi cunoscut vreodată
aș putea să-mi aprind o țigară?
s-a făcut târziu
foarte târziu
prea târziu
să te mai întreb dacă
aș putea să-mi aprind o țigară
nu mai am nici țigara
nici focul
nu mai sunt nici eu
și totuși
aș vrea să te mai întreb
pentru ultima oară
dacă aș putea să-mi aprind o țigară
divinizez femeia
mereu din prima linie
eu să fiu spânzuratul
și ea cea mai frumoasă funie
pe pântecul tău
se duc cele mai fragede războaie
între buzele mele verzi
și stropii mici de ploaie
te strig
și din urletul meu
coboară doi îngeri surzi
care încă îți mai ascultă tăcerea
hârtia pe care ți-am scris numele
a ars înainte să-mi dau seama
că palmele mele
încă erau pline de jarul trupului tău
femeia
este picătura de otravă
care îți dă curajul
să treci zâmbind
pragul morții
mi-ai desenat portretul
și ți-a rămas pe mâini
tot cerul ce-mi ardea
în spatele ochilor
cleopatra
l-a iubit pe marc antoniu
doar pentru
a-l face să se creadă
cezar
îmi lipsești. de mâine îți voi lipsi și eu.
                                                 până la orion.
până la steaua vega. până la steaua altair.
să mă respiri. să te respir.
                                  praf cosmic. tăceri de ametist.
îmi lipsești. sunt trist.
te iubesc din vorbă-n vorbă
din istorie în preistorie
într-un fel ciudat
antic sau renascentist
te iubesc din poezii în acatiste
din tablouri în cuvinte
de la ahile la elena
de la dorinţă la insultă
de la gleznă la omoplat

şi invers

te iubesc din margine în margine

din umbră în umbră
până la eclipsă
până la prăbuşire
te iubesc de la punct la virgulă
din lacrimă în urlet
din dumnezeu în fariseu
din coapsă în sân
te iubesc din auzite
din haiku în jumătate de vers
din femeie în semn de întrebare
din tine în inimă
din mine în pumnal
te iubesc de la şoaptă la imn
de la nebun la regină
de la muşcătură la decolteu

din nou

de la venin la vin
de la barabas la cruce
de la cruce la răscruce
te iubesc de la triumvirat la blitzkrieg
de la armistiţiu la dictat
de la pulpă sub abdomen
de la stern la peren
te iubesc din doi în doi
din noi în zei
din mine în tine
din tine în mâine
din nebunie în sacristie
te iubesc de la vulgar la dumnezeiesc
de la ultima ţigară la primul jurământ
de la mim la anonim
de la amin la acelaşi vin
din mac în frac