Anca-Iulia Beidac

amo, ergo sum *

scriu despre dragoste și moarte cu-aceeași peniță-nmuiată în sângele zilei trecute

pe străzi gonesc câteva cadavre frumoase scăldate-n ambrozie și iod
croșetezi fulare lungi din pene atât de mult material din prea multe aripi pierdute
scriu despre dragoste și moarte cu-aceeași peniță aceeași culoare același sânge decolorat

scriu despre dragoste

sfârșitul lumii începe mereu într-o marți

Viața se scurge banal, “o zi alba-neagra”, gesturi fǎrǎ istorie, dar existǎ speranțǎ, pentru cǎ existǎ iubire

“toți înviem de fiecare dată când

cineva îndrăzneşte să iubească inimile noastre second hand”

Deschideți inima omule, asumǎ-ți destinul, te dedǎ dragostei, nu te ofili ȋn surdinǎ:

“îngerul tău este nebun de nervi și dorințe ce tu nu le auzi

Dumnezeu te iubește
tu de ce să nu poți
”

Cȋnd ieși din simplul ego și te pierzi ȋn celǎlalt, poate cel destinat se face luminǎ:

“până la urmă viaţa asta e doar

dragoste pusă pe repeat”

Poate cǎ asta e calea, oricum ȋn atȋtea mii de ani nimeni n-a inventat ceva mai bun:

“nisipul îmi arde sub şoapte iar eu

aştept un mus să îmi aducă
soarele lui
albastru sau verde
sângele lui clocoteşte”
Un mesaj bun pentru oameni sensibili care vor sǎ fie fericiți. Așa cǎ abandonați “acea voluptate a
nefericirii” și aruncați-vǎ-n valuri și “dar iubește odată sau dă-te învins
o viată târâtă nu-i bună nicicui”.
Sȋntem nǎscuți pentru iubire deși uneori ne reușesc și lucruri imposibile, dar trebuie sǎ luptǎm cu
noi ȋnșine:
” nu poți schimba firea lucrurilor nu poți schimba culoarea vântului
sau gustul dulce sălciu al
despărțirilor

natus sum amare “

Vǎ las plǎcerea de-a descoperi ȋn poeziile Ancǎi și alte teme tratate cu sensibilitate și talent.
Mulțumesc Anca pentru cǎ ai participat la acest proiect șȋ ne-ai ȋmbogǎțit pe toți cu talentul tǎu.
Sa ne vedem la lansare peste cam douǎ sǎptǎmȋni.
Ziua bunǎ ție și tuturor prietenilor tǎi.
Timeea Ivan
1. cu inima ruptă în poezii

trăiește cu
inima ruptă în poezii cu
gândul rupt în versuri cu
speranța ruptă în cuvinte cu
dorința ruptă în silabe ca
un copil cu ochi mari ce
ce privește spre est atunci când
când apare soarele ca un copil cu ochi mari când
când speră să primească un pachet plin cu
dulciuri de la
moșul ca un copil cu ochi mari care
care speră că moșul nu a văzut năzbâtiile pe care
pe care le-a făcut de-a lungul anului sau de-a lungul
ultimei luni care oricum i-a scris o scrisoare de referință de laudă de supraevaluare
asupra propriei persoane ca să
ca să își facă o imagine bună care
care își dorește ca bătrânul cu barbă să nu
să nu
să nu vadă în ultima clipă
leul furat în ziua de ajun de crăciun de la
mama sau de la
tata sau de la
bunicul sau de la
bunica
trăiește cu
inima ruptă în poezii ca și când
ca și când
viața însăși ar fi o poezie lungă
lungă
și pleacă subit în munți doar ca
să scrie ceva bun
Așa este copilǎria:

“și credeam totul ca

atunci când ne mituiau părinții cu
bomboane cumpărate de la singurul magazin din
sat care nu
era deschis mereu”

Adolescența este regina ȋndrǎgostirii, un fel de primǎvarǎ fǎrǎ de sfȃrșit:

“Îmi cânt iubirea,

Îmi declam, cu sufletul gol,
Dorința de a dansa vals pe Calea Lactee,
De a desena pe cer curcubeul,
Cu iubirile noastre,”

Dar viața nu este roz ȋn fiecare zi:

“Absenteismul tău la dragostea noastră,

Mă sucește pe ambele părți și mă aruncă în neant.
Am sunat versurile,
Să îmi povestească viața ta de acum.
Eu sunt corigentă la existența ta.
Aș alege să îți mângâi obrazul
Și să îți prind visele în căușul palmelor mele.
Să obțin un mandat
Și să îți percheziționez sufletul cu mâinile goale.
Poate aș afla de ce licuricii mi-au șoptit
Că încă mă visezi.
“
Dar numai pȃn-a doua zi cȃnd totul se lumineazǎ și zȃnele danseazǎ iarǎși pe Calea Lactee:
“Vino la izvorul dintre eu și tu,
Să sorbim cu lăcomie,
Din aceeași cupă magică,
Un roi de iubiri,
“
totul este pe cȃt de divers pe atȃt de fluid, dar reconfortant.

“Copilǎrie, dragostea mea”, cam asta am fost cȃndva, cam asta suntem cu toții. Așa am fost:
“copii ce cântă balade la
geamul spart al unei case părăsite vechi
ca să audă iarba și să ne
cunune”

Detectez o fǎrȃmǎ de onirism ȋn scriitura Timeei:

“la știri au
anunțat că vom sta acasă o perioadă scurtă
așa spuneau ei așa spuneau
se credeau binefăcători eroi poate erau
a doua zi am plecat acasă veseli credeam că
va dura doar o săptămână o săptămână nu știu câte
luni are are multe sau nu știu
știam nu știam știam știam
știam ce va urma cel puțin
anticipam după acea săptămână
totul avea să reintre la
normal la normal dar la care normal
eu încă aștept să se termine săptămâna săptămâna
aceea
eu nu cred în covid nu cred nu cred decât în
poezie sau în
ce mai scriu eu
”
Și la sfȃrșit un poem ȋntreg ca o ȋnghețatǎ ȋn mȃinile unui copil:

19.ploaie de arini peste sufletul meu

plouă cu flori de arin, cuminte,

peste sufletul meu.
picuri de soare mi se preling pe gânduri,
flori de mărgăritare se aștern rânduri,
peste inima mea.
luna își întinde razele,
până la poalele trunchiului de arin.
fulgi de culori pastelate,
se odihnesc în căușul palmelor mele.
ascult pământul cum vorbește,
despre arinul ce-și crește,
iubiri și mângâieri în flori.
mă învăluie cu brațele sale,
împovărate de iubiri și doruri colorate,
mă poartă în vis, pe unde din fericire,
pe culmi de iubire.
astăzi, arinul mi-a dat de știre,
că trebuie să îl iubesc.

Carmen Șendroiu

***
la tombola timpului
am tras biletul tăcerii
luate de mână
tăcerile noastre și-au agățat metafora
în secera unei consoane
cântecul rămas fără duh
și-a împletit privirea cu ochi de myosotis

ssst, să ascultăm
să ascultăm tăcerea!

Carmen atacǎ tema universalǎ iubirii, mai degrabǎ a iubirii neȋmpǎrtǎșite fǎrǎ sǎ se vaite și fǎrǎ
prejudecǎți. Sau poate cǎ scriind despre iubire, ȋn multiplele ei aspecte, noi poeții, doar ne
copilǎrim, ne rǎsfǎțǎm adolescentin, ținem cumva vȃrsta pe loc, ȋntinerim sub puterea cuvȃntului,
sub puterea metaforei. Trǎim veșnic sub fascinația iubirii.

“între pasiune și trădare “citesc numele tău

… într-o rostire obsesivă
ce tristă osândă ca o incantație
fluturi și molii reînviid amintirea
mărturie oftândă amorțită în dansul tantric al teilor “
”

Iubirea este mǎsura umanitǎții noastre, este zȃmbetul sufletului nostrum, este rugǎciunea cea de
toate zilele, de la vȃrsta prunciei pȃnǎ ȋn ultima clipǎ, iubirea este cea vare ne dǎ sens.
“iubirea... “Învățătorule
un dar demiurgic oare e firesc
ne petrece într-un anotimp liturgic... îngerii
” și ei se-ndrăgostesc? “

Vǎ las plǎcerea sǎ descoperiți și alte(multe și diverse) teme tratate cu strǎlucire ȋn carte.

Nicoleta Crǎete

vis răsturnat

iubirea e un eşafod pe care dormim

iar somnul nostru are ferestre cu vedere spre păsări

nu-ţi face leagăn din părul femeii îndoite cu apă

o pasăre şi-a făcut cuib în el
ca să moară

o vei planta a doua zi

şi vei şti
că nu ştii nimic din ce ştii
când cu mâinile oarbe pe trupuri citeşti

nu mai rămâne decât să legi copacii cu faţa în jos

să se oglindească pământul în ei când te cheamă
cu nume strain
Pe un ton apodictic Nicoleta Crǎete pare cǎ ne spune cǎ știe ceva esențial despre moarte și
despre sfȃrșitul lumii:
“atunci am tăcut și am zis

nicoleta crăete este numele meu

nu am haine sau nume

apoi mi-am aruncat hainele toate

și-am început să dansez ușor
peste moarte
”
(Demascare-pag.71)
Dacǎ ne schimbǎm, dacǎ schimbǎm locația
“e ca atunci
când în copilărie jucam pitulușul
și nimeni nu putea ști
că eu sunt chiar acolo
ascunsă

”
(sub ochii tǎi-pag.78)
putem pǎcǎli moartea(v.pag77,64,67,69,…).
Parcǎ aud un țipǎt de pescǎruș rǎnit
“şi ei au strigat
un război
în mintea nebunilor
”
(sfinți ȋn iarbǎ-pag.82)
pentru cǎ trǎim vremuri tragice cȃnd un popor este mǎcelǎrit fǎrǎ milǎ sub privirile
noastre ale celor ce se cred civilizați, civilizația ȋnsǎși. Și lǎsǎm frica sǎ ne domine, iar
instituțiile internationale sunt paralizate de interese și fricǎ:
“frica s-a aşezat la baza lumii să se odihnească un pic
deasupra nişte furnici îi spărgeau seminţe în cap”
(poem luinat-pag.64)
Omul trǎiește dominat de fricǎ, de frici și ȋntr-un mod materialist și fǎrǎ perspectivǎ,
scufundat adȋnc ȋn fotiliu ȋn comoditǎți video. Un joc al aparențelor ne umple viața și
credem sincer cǎ nouǎ nu ni se poate ȋntȃmpla. Dar din adȃncurile poetului rǎsunǎ
adevǎrul:
“căci ceea ce se frânge pe mesele voastre
acum...
nu este hrană ...

ci este trup lepădat

al farsei voastre trup

al farsei voastre trup-pag.68)

(

Omule:

“adevărul tău e umbră și vis

privește-te-n ochi când nu ești
mai ai o singură șansă
”

(umbră și vis-pag.79)

Dar poate cǎ tema cel mai des ȋntȃlnitǎ este drama cristicǎ prezentǎ aproape ȋn fiecare
poem:

“să-mi dați doar un colț de pâine pe care să plâng

niște ruine să dorm
și o haină din săruturi vândute
deasupra mea bate un iad cu arome
de nou născut
”

(auziților mei -pag.80)

Vǎ las plǎcerea sǎ descopriți ȋn carte alte și alte teme și sǎ trǎiți ȋnminunarea meditȃnd
asupra acestor poeme.

Maria-Alexandra Ciurea
Mahmuri

Bem vin
trecem sticla
din mână în mână
până o terminăm.

Suntem doar noi doi

acum părem alcoolici
vorbim
tâmpenii
planuri de viitor.

Mâine murim.

Văd pielea ta
ca pe o foaie
de hârtie
pătată-
o ciornă.

Mi-aș scrie viața pe ea.

Dar, mâine mor.
(Ce rost mai are?)

Iubirea durează
Doi ani( și un pic)
Așa se zice.
Dar noi mâine murim.
Maria este la vȃrsta inocenței, iar versurile ei exprimǎ atȃt de pregnant aceastǎ inocențǎ:

“Și primul om
căruia aș fi vrut să-i spun
că îl iubesc
mă salută doar uneori
“

Este reconfortant sǎ ei contact cu inocența ȋnsǎși.

“Dar îmi place să mă contrazic

așa că eu sper
sper ca atunci când eu iubesc destul
și cei pe care îi iubesc
mă iubesc, la rândul lor,
suficient de mult,
Universul va face o minune
și viitorul va fi mai bun.
“

Tinerețea este uneori atȃt de superfluǎ, de naivǎ, de lipsitǎ de viziune, un fel de astǎzi
perpetuu, o mișcare brownianǎ fǎrǎ sens:

“Parcă am o existență
aproape completă,
ca un cerc desenat fără compas,
dar inutilă-
nu are un sens,
nu are un nucleu funcțional.

Unde l-oi fi pierdut?

“

“Mi-e frică de oameni-

nu vreau să-i pierd,
nu vreau să mă urască.
Le-aș da lor tot ce am
dar, pe mine, nu,
poate doar câteva cioburi.
”

Cea mai tȃnǎrǎ persoanǎ care a participat la acest proiect, Maria-Alexandra Ciurea, un fel
de urma scapǎ turma, ca un joc din copilǎrie.
Bogdan Dǎrǎdan
La Orizont

Lumina s-a dus să picteze amurgul,

Și s-a rătăcit printre urme de roșu aprins,
Iar eu, privind hipnotic spre eter,
Tot ce am păstrat sunt urme de emoții,
Ai grijă destin cum mă atingi,
Ca nu cumva necuvintele tale,
Să tulbure penumbra mea...

Cel puțin cȋteva dintre poemele lui Razvan din acest volum pot fi spuse/cȋntate ȋn ritm de rap, un
fel de poezie performativǎ. Ȋncercați sǎ “cȋntați pe un ritm de rap” urmǎtorul poem:

Epistolă de mai

Într-o lume în care tot mai mulți

Încercăm să fim mai falși,
Mai goi, mai egoiști și dezgoliți de noi...
Mai brute, mai răi, mai călăi cu oameni din alte țări,
Într-o lume în care mai mult ne îndepărtăm,
Decât să învățăm să comunicăm,
Într-un Univers mai mult lovit de haos decât de sens,
A venit și acest moment, ca fapt divers,
Prima zi din ultima lună de primăvară, așa ar fi firesc.
Iar tu, destin, ce mai vrei din mine?
Ce mi-a mai rămas pentru un mai efemer și fără rime?
Cum să te mai ascund printre necuvinte,
De ce mai stai aici în loc să dispari cuminte,
De ce mai lași urme de neant să mai țipe prin minte?
Iar eu, mai plin de întrebări decât de răspunsuri,
Am plecat pe jos, desculț în căutare de sensuri.
Mai vrei o viață când tu alergi după himere,
Mai stai în umbră când alții se prefac că mai văd stele,
Si dacă simți mai mult, mai are sens extazul,
Când cei din jurul tău nu simt decât mirajul?
Iar lumea se topește mai repede printre strigăte.
Mai stau puțin să înțeleg agonia,
Să surprind nimicul, golul, nebunia,
Mai las timpul să își facă datoria.
Mai știi cum era când chiar erai fericit?...

Ei, nu-i așa cǎ merge?

Gǎsiți și alte cȋteva poeme care funcționeazǎ la fel. Așa cǎ vǎ las placerea de a descoperi singuri
ritmurile și felul de a le rosti, eventual ȋn baie, scena noastrǎ cea de toate zilele. Bogdan este
poet, actor și regizor și are curajul sǎ urce pe scenǎ.

Desigur sȋnt și alte teme abordate: singurǎtatea, aleinarea, iubirea, fericirea, copilǎria, etc.

Din amintiri

Si dacă copilăria ar fi o poză de perete,

Ar avea miros de conifere,
Parfum de foc lăsat în tihnă în sobă,
Aromă de cafea pe plită,
Și zâmbetul bunicii după un platou de prăjituri
Dacă copilăria ar fi o melodie,
Ar avea sunetul cocoșului matinal,
Ar cânta ora exactă Radio România,
Și vocea bunicii care spune bună dimi

Vǎ puteți convinge citind aceastǎ carte de experiențele poetice ale unor oameni rineri care vor sǎ
lase ceva ȋn cultura romȃnǎ. Vǎ doresc spor la lecturǎ, nu veți fi dezamǎgiți.
Gabriel Dinu

NIMIC
Pe el nimic nu-l va putea salva.
Seringile de unică folosinţă,
psihologii la modă, nimic.
Până la urmă nebunul
va muri din dragoste
în faţa fabricii de pâine...

Tema iubirii este mai rar abordatǎ de Gabriel Dinu, din ce-am citit eu. Dar nici nu este
absentǎ, cǎci aluziv ni se sugereazǎ c-ar exista o iubitǎ, poate fi și o ficțiune: “Ți-am
așteptat tǎcerea ȋntr-o searǎ”, scrie Gabriel.

Și unde este iubire se-ntȃmplǎ și despǎrțire, dar lui ȋi place sǎ creadǎ cǎ:

“Misterul din clipa aceea

când ai uitat să mă uiți.
……..

Zeii se rugau la oameni

să facă minuni omenești.
Și minunea a venit!

Ai uitat să mă uiți!”

Desigur lucrurile nu sunt prea clare, este posibil sǎ fie vorba și despre altceva decȃt o
femeie, ȋn volumul “De la un capǎt la altul” vorbește frecvent despre moarte, iar moartea
este de genul feminine, etc. Totuși mie ȋmi place sǎ cred cǎ este vorba despre o ea, adicǎ
despre o femeie.

“Prin ochii ei mari

mă privea Dumnezeu.
…..

Prin ochii ei mari,

da, mă privea Dumnezeu.
Și nu era doar o impresie,
chiar lăcrima. ”
Tot despre o ea vorbește și ȋn poezia “Ea și atȃt” :
“Ea plecase cândva, odinioară,
în altă viață, mai demult
….
Când a revenit,
mi-a recitat
toate morțile mele pe de rost.
Și mi-a spus atât:
-După moarte se pune virgulă,
nu punct.”

Și iarǎși nu poți fi sigur dacǎ ea este femeia sau moartea.

Și peste tot “Ȋn toate aceste locuri/ te iubeam tot mai mult/uitȃndu-te”.

ȊNTR-O ZI, DUMNEZEU

Într-o zi vom plânge
sau poate vom râde.
Va fi soare sau înnorat,
într-unul din cele patru anotimpuri.
Într-o zi vom pleca
sau vom rămâne.
Într-o zi, Dumnezeu
ne va iubi
până la capăt.

Sunt multe teme abordate ȋn aceastǎ carte, așa cǎ vǎ las sǎ le decoperiti și sǎ savurați
minunatele versuri.
Ioan Rațiu

RONDELUL SINGURĂTĂȚII

Singurătate fără părinți

Cuvinte rămase departe
Merg înainte pruncii cuminți
Când clipa de dor se desparte

Recheamă sentimente fierbinți

Noi lacrimi tăcerea împarte
Singurătate fără părinți
Cuvinte rămase departe

Îndeamnă un soare cu dinți

Ecoul Luminii să poarte
Nevoi scăpate din rugăminți
Copilărind și peste moarte

Singurătate fără părinți

Frumoase și pline de ȋnvǎțǎminte versuri ne-a oferit domnul Ioan Rațiu pentru a ȋmbogǎți
aceastǎ carte. Dupǎ cum vedeți și formele clasice, cum este și rondelul de mai sus, pot
strǎluci și pot oferi o experiențǎ esteticǎ relevantǎ cititorului modern.

Existǎ desigur, cele mai multe dealtfel, și versuri fǎrǎ rimǎ, fǎrǎ zorzoane, fǎrǎ punctuație ȋntr-o
formǎ modernǎ:
„ah tinerețe ca ploaia de vară
îmbraci dorul tatii
cu lacrimile mamei”

Existǎ o curgere-a timpului care aduce cu sine melancolii, tristețe chiar, amintirile se succed și
ele accentuȃnd melancolia:
„Vor veni anotimpuri
...
Orele vor cădea un timp
Din suflete căutate o vreme
Prin ierburi uscate
”
Ȋn special rondelurile exploreazǎ virtuțile estetice ale nostalgiei și tristeții:
„Visuri lacrimile-ascult
Dea luminii strălucire
Într-al clipelor tumult
Ca o veșnică Iubire

Fost-a ieri va fi de mult

”
Și bine’nțeles este vorba și despre iubire:
„Minte-mă frumos spune unde ești
Poarte clipele aripi de zefir

Dacă te ador oare mă iubești

”
sau cum vedem ȋntr-un frumos rondel:

„RONDEL VIZIONAR

De iubești nu regreta nimic

Dorul retrimite într-un plic
.....
”
Nu vreau sǎ vǎ rǎpesc plǎcerea de-a dezghioca singuri plǎcerile pe care numai lectura directǎ vi
le poate oferi. Așa cǎ vǎ doresc lecturǎ plǎcutǎ. Cartea meritǎ efortul și timpul dumneavoastrǎ.
Valentin Irimia
Adaosuri

Cetăți navigând
Prin cenușa cuvintelor
Pe catarge
Îngeri poeți
Își dorm ultima întrupare
Strecurate prin vămile nopții
Născocirile devin și mai născocite
Spațiul regândindu-se pe sine
Mai cară câteva umbre pentru noi
Sângele ia forma
Secundei ce-l întruchipează
Traversați de atâtea tăceri
Când și când
Ne părăsim trupurile
Somnul naște somn
Moartea este doar
Adaosul altui timp
Inventat de nemărginire
Sǎ vorbim iarǎși despre iubire, despre prieteni și despre sfȃrșitul lumii

ȋmpreunǎ cu Valentin Irimia, un mare poet.

Iubito “ne-am rătăcit/ în același păcat” și “ce rotundă e mirarea

pe care tu o numești viață” și ți-am zis atunci cȃnd
“deveneam/ mai transparenți decât aerul”, ȋn secunda ȋn care
” cuvintele înviază pentru noi” cu vocea mea de “ȋnger poet”
“Traversați de atâtea tăceri” fǎrǎ sǎ clintesc aerul de la firul ierbii
“ciocnește-ți strigătul de al meu/ și hai să clătinăm/ arșița de gânduri
în care se scufundă orașul” și ȋn care “trupurile noastre/ sunt singurele temnițe fierbinți”

Da “mai e mult gând totuși/ până vom da nume tuturor/ tăcerilor ce ni s-au întors acasă”

Dar ȋn arșița iubirii “totul chema/ către ceasul acela neștiut/ totul era un suiș
printre sensurile patimii/ și atunci fiecare cuvânt/ începu să ia chipul/ celor ce nu l-au rostit”

Trǎim vremuri grele iubito, dar totuși “în ziua aceasta/ când parcă toate/ încep cu sfârșitul
s-au strâns toți poeții/ să măture frigul/ de pe aleile cimitirului”

“Și-n fruntea ta se strâng ca-ntr-o cazarmă

Toți îngerii întorși de la cerșit,
Ca după riduri frigul să-ți adoarmă,
Când în sfârșit, te lepezi de sfârșit.”,
iar
“singurul gând bun se zbate
strivit între două tăceri”

Iubito cȃnd mǎ gȃndesc la tine o “ce noapte uimită/ a înflorit pe cer/ cu somnul deschis
îi răsfoiesc cearcănele/ ca pe niște hotare pustii”

Visez copaci cu “rădăcinile crescute în sus”

“ascunde-ți cu grijă lumina/ să nu ți-o soarbă polipii uitării/ veșnicia și-a trăit deja
viața de apoi”

Hei prieteni și ȋngeri suavi “ajutați-mă să dau luna într-o parte

și prin golul ei/ ca printr-un drapel găurit/ să admir/ sfârșitul acestei lumi”
pentru cǎ sunt poetul ultimului cuvȃnt, poetul salvǎrii, poetul trezirii

“Marșul frigului

buzele-s cusute cu corzi de pian

doar în pleoape răsună
dăltuiri de cuvinte
ce mușcǎ din cetate
făcând-o și mai bătrână
străzile abia își fac loc
printre tăcerile zidurilor
pe altare ninge de câteva zile
doar clevetiri
aici copiii se nasc
deja bătrâni și toți sunt botezați
cu același nume
au împietrit și apele
după obloane năluci furișe
se învață una pe cealaltă
alfabetul orbirii
un marș al frigului
acoperă ultimile zvârcoliri de culori
”

Știu cǎ “îți e gândul/ prea plin de răscruci/ printre respirațiile lor

chiar timpul/ își rătăcește avânturile”
“vino/ așază-te lângă nesomnul meu/și îmblânzește-i ridurile
inimile noastre or să-și adune respirul/ din dangătul lumilor viitoare”

Aici “au împietrit și apele/ un marș al frigului/ acoperă ultimile zvârcoliri de culori”

Iubito “ți-am spus vreodată cât de mult/ îmi place miazănoaptea/ din spatele surâsului tău?”
sǎ “căutăm un loc/ unde cerul e mai aproape/ să ne tăiem zbor/ către începuturi”
“te întreb mă întrebi/ cine ne-a furat dintâi-urile/ și a pus în locul lor
aceste umbre care se miră?”

“Zeiță-a dragostei neîngăduite.

Mă rătăcești în propria-mi chemare

Și pleoapele-ți ca două ghilotine,
Privirea-ți mușcă iar, mușcând din mine
Și mă cuprind în oarbe calendare.
Te răsfoiesc petală cu petală,
Deși demult nu te mai pot atinge
Și prima stea din nimbul tău se stinge,
Făcându-ți taina și mai ireală.
Se scurge timpul din clepsidre sparte,
Spre granița aceleeași ursite,
Pe noi, apropierea ne desparte
Și-un vis ce nu-i al nostru ne înghite,
Câtă iubire, tot atâta moarte,
Zeiță-a dragostei ne-ngăduite.
”
Marius Ionescu

ILUZIE DE PRIMĂVARĂ

S-a luminat a ploaie

peste amintirile
cu parfum de praf
din podul inimii...

Se tot făcuse timpul

de pe vremea în care
ceasul a stat
peste clipa ce-am iubit-o,
dar care s-a dus
şi nu m-a văzut...
şi oricum n-avea cum!...

S-a luminat a ploaie

peste amintiri,
dar ce să ştie meteorologii
despre potopul
ce mi-a luat fotografiile
uitate ale sufletului
pe apa zilei relelor?...

Ploaia aduce mai mereu melancolie adica esențe care nu apar ȋn buletinele meteo.

“Oraşul surd
şi mult prea absurd
zăcea
pierdut în decor
”

Orașul este o entitate neliniștitoare.

PATEFONIE

Ca pe bandă,
inima păşea mecanic
străzile
cu parfum de tăceri
pe muzica gândului
până când gândul
avea grijă
să-i schimbe placa
spre alte Direcţii...

Şi tot aşa...

Cartea apǎrutǎ la editura eP și finanțatǎ de Asociația Culturalǎ POEMANIA ȋl are printre

paginile ei și pe domnul Marius Ionescu. Vǎ doresc lecturǎ plǎcutǎ.

Viorel Ionițǎ
“Ochii,

adânci în orbita durerii,

Privesc lumea de circuri perverse,
Căutând albul curat al lumii visate.
Speranţa face loc, cu greu, stuporii,
Stupoarea cedează locul resemnării,
Nemaivăzând în lume vre-o speranţă.
Resemnat, aruncă armură, lance şi
tărhat,
Şi se-ntoarce, pornind spre-o nouă
cruce. “

Poezia aceasta penduleazǎ ȋntre umor și un ton grav plin de reproșuri la adresa societǎții de astǎzi care ne
dezamǎgește pe toți:

“Cavalerul tristei figuri

Hristos s-a ’mbrăcat în armură,

Descins de pe crucea durerii,
Întrupându-se în Don Quijote,
Cavaler târziu “sans peure et sans reproche”.
Ticăloşiile lumii deşarte
Îl chinuiau cu aripi de mori nebune.
Obraji-i sunt supţi de foamea dreptăţii,
”

Puteți citi aceastǎ carte ȋn multe feluri pentru cǎ sunt doisprezece autori destul de diferiți, douǎsprezece
voci care ȋncearcǎ sǎ sondeze muzele și inspirația ȋn cǎutarea celor mai incitante metafore.
Așa cǎ vǎ doresc lecturǎ plǎcutǎ și vǎ asigur cǎ noi ne-am strǎduit din toate puterile pentru a satisfice cele
mai diferite gusturi.

Mihai Ciobanu

***Nor Alb iubita mea din copilărie

astăzi sînt pasărea de pe acoperiş

scăldată în lacrimile soarelui
meşterită pe vremea cînd eram copil
dintr-o grindă de lemn de la casa veche a bunicului
o ascult în fiecare dimineaţă cum cîntă
de viaţă
de moarte
despre mîinile ce cad în închinare
despre mîngîierile care n-au mai încăput în palmele tale
Nor Alb sînt speriat de cîtă tandreţe pierd noaptea
cînd călătoresc clandestin prin visele tale
încurcate sînt drumurile palmei ce se termină-n tăceri
cer drepturi de autor asupra vieţii şi morţii
nicio mîngîiere nu ajunge pînă la suflet
fără să ardă amintiri tandre
fǎrǎ sǎ-mprǎștie cețuri sidefii
roua din palmǎ ȋmprǎștie clepsidra
sȋnt o realitate din nisip
și mǎ-mprǎștii ȋn cer precum ceața de pe lac
*** Bacovia rînjeşte toamne şi macină ploi

plouă de ruginesc măselele de minte

în cimitir pămîntul se descuamează de oase
vîntu-şi foşneşte faldurile gripale de zici că-ţi smulge scalpul
o femeie cerşeşte o bucată de pîine
şi cîntă de jale dezrădăcinînd blocurile din Titan
sînt viu şi nu am cuie în talpă
aştept pe burtă deznodămîntul final
plouă de se crapă acoperişul
şi scîrţîie grinzile-n tindă
vreme de toamnǎ tȋrzie
diluviul vine tunȋnd peste noi
Dumnezeu vrea din cȋnd ȋn cȋnd
sǎ ne reȋnvie…

***Eco,

între picioarele verbelor magice din acest poem,

zâmbeşte uneori femeia, floarea de lotus, penelul...
eu sunt copilul care caută rostul,
calvarul verbelor crucificate
pe o limbă din lemn dulce
mă rog în fiecare zi la prânz
ca soarele să nu ne mai ucidă plângând
la cincizeci de grade la umbrǎ cuvintele se ofilesc,
iar mintea o ia razna printre degete
truditorul suportă dezastrul pentru un bol de linte
guvernanţii ameţiţi printre grămezi de bani
au uitat rostul şi respiră povestea
“cu craca de sub picioare”
molfăită între gingiile ştirbe ale unui aparat de aer condiţionat
brazii s-au uscat iarăşi în luna august
oraşul e mort, iar iubirile au tras jaluzelele
numai eu încerc la cincizeci de
grade la umbră să repar acoperişul lumii cu vorbe
respirând dintr-o pungă de plastic(metafore)
cu viteza secundei
învolburată în sângele broaştei
ce se sufocă în lac de cǎldurǎ
pompez spirit de plumb ȋn oasele fragile-ale pǎsǎrilor
ȋmi place sǎ le vǎd cum ȋncurcǎ sudul cu nordul
și smulg cu rǎbdare cercevelele de la fereastra mea
odatǎ și-odatǎ voi ieși pe autostradǎ
și voi alerga cu 210 la orǎ spre moarte
uneori mǎ chinui sǎ exfoliez pagina de carte
sǎ vǎd ce-i dedesubt poate cǎ acolo-i adevǎrul suprem...

***
pe buza visului cu ȋngeri
respirația ierbii prospǎt cositǎ
zȋmbește șǎgalnic proaspetei dimineți
fac ochi și mǎ-ntind ȋn primele raze-ale sorelui
miroase-a cafea si-a femeie duminicalǎ
metaforele nu se lasǎ-ndelung așteptate
tarantela pe corzile chitarei se pierde-n roua dimineții
dimineațǎ de iulie binecuvȋntatǎ
lumin-alunecǎ frugal pe trupul ei rozaliu
ce e scris sǎ se-ntȋmple se va-ntȋmpla
eu sȋnt denunțǎtorul luminii…
alambicul fermecat care-aduce iubirea
numǎr razele de soare din ochii ei
una pe fațǎ una pe dos
și-ngȋn umbrele pe care mȋinile ei
le lasǎ pe pe trupul meu incandescent