tu ai crescut în pădure, în izolare și discreție

acolo, copilul care plînge în momentul nepotrivit

cheamă nenorocirea
și vorbăria-i pentru nebuni

eu pe cîmpiile nesfîrșite
unde numai aglomerarea și tărăboiul
îi țin departe pe prădători
de mici, eram învățați cu isteria
cu strigăte și țipete, să ne facem voci bubuitoare
și trăncăneala care ne ține uniți

mi-e dor de tine, fată mută

uneori, cînd îmi permit și cîte un mic dor personal
în afara marii povești colective, căreia ne sacrificăm
cum vă sacrificați voi exprimarea

ne-am cunoscut la lizieră

unde dădea pădurea în cîmp
veneam bătînd din darabană
și tu te ascundeai pe după copaci
dar mă urmăreai curioasă

te amuza un pic prostul îngîmfat

nebunul deșirat și negricios, cu gîtul întins înainte
te-am lipit de-un copac și te-am iubit din picioare
și cîinele tău mă mîrîia, credea că-ți fac rău
cînd te-a auzit gemînd greu, și-atîta am auzit și eu de la tine
și rîsul tău sălbatic, eliberat de confuzia animalului
și numele, scurt, de neînțeles
mi l-ai spus la plecare și l-am uitat

nici nu ne-am gîndit serios să ne luăm

nu eram bun de nimic pentru tine
și muțenia ta m-ar fi nelinștit
la mine, pe șesuri, ai mei te-ar fi mîncat de vie
gregaritatea lor ți-ar fi rănit sufletul
și te-ar fi secat

dar în unele nopți, cînd tac darabanele

și dorm toți și s-a oprit și vîntul
și nici hienele nu se mai aud
numai șuieratul și trosnetul focului
parcă-ți văd ochii mari și negri
în umbra lizierei și picioarele mici
printre flori, mă uit în foc și-mi vine să-l întreb -
că dacă așa am fost învățat
să vorbesc mereu cu cineva, să nu ne pierdem unii de alții -

ce-i cu viața asta a noastră? pentru ce ne chinuim atît?

și mă gîndesc că tu poate știi, că tăcerea ta părea înțeleaptă

dar că n-ai avea oricum încredere să-mi spui

Rău de tată

Vocea unui copil care spune că a descoperit

o mașinărie de schimbat starea

vremii. Sunet de buton apăsat. Apoi, fulgere

şi tunete. Opresc materialul audio ca să le dau

timp de gândire, dar elevii strigă imediat în cor:

"Storm!" Dragoste de mamă, îmi spun eu.

Buton apăsat. Șuierat puternic şi ceva care

se rupe. "Wind!" strigă ei. În fiecare zi, îmi spun eu.

Buton apăsat. "Clouds! Că nu se aude nimic!"

În fiecare seară, pe peretele din faţa mea apare

un dreptunghi perfect în care ard tremurând

formele proiectate de perdeaua din

realitate. Un dreptunghi de foc prin care

eu și cu tine, Doamne, ne uităm unul la altul,

până când se întunecă, așteptându-l

pe celălalt să apese pe buton.

Ar trebui poate să fim mai blânzi

cu animalul de pradă ce ni se așază alături
și schelălăie încetișor, încercând
să ne-nvețe limba.
I-am distrus habitatul și el încă acceptă.
Iubește. Răbdător stă la pândă.
Cele două inimi pe care pisica Moldova
le-a simțit bătând în tine
când ți s-a încolăcit în poală și a-nceput
să toarcă, Anastasia,
sunt singurul poem despre viitor
pe care sângele vostru pompând
îndârjit mi l-a susurat
în vreme ce corpul tău rozaliu își împlinea
al doilea țel de după acela
de a mă iubi și de a-mi pune în lumină
calitățile umane adesea umbrite de
eul ăsta al meu grăsuț și plin de el,
făcându-mă să zâmbesc ca un sărman cu duhul
rămas extatic în piațete aglomerate
și în intersecții
întârziind, amânând, încercând să
facă acest moment al nostru nesfârșit
și intraductibil.

după moarte chipul tău ia forma acestor pereți

vârtejuri de-alungul umbrelor

și-apoi câțiva pași după ploaie

sub frunte un du-te vino de trupuri

întâmplări pe care le crezusem uitate

obiectele se roagă să am milă de mine

te-ai dus unde-ai vrut și nu te-ai întors

ca să te mai pot mânca.

IC

la femei vițel vrednic în turmă

vorbe de prunc bălegam după pohtă
cu cine-o fi mă spălam
că ospătasem înlăuntrul ei
de numai ruinuri zidesc
în pântece casa

dară cu maslu sfințit jăluind

din mădularele ei
dă-o dracului
în așternuturi arsuri îmresură și
războliri mucegăiesc
de pute iadul și amiroase
din picioarele dezgropate înainte-i
de la naștere pân-la moarte.

IC

dumnezeu n-ar fi nebun

mai are și câțiva demoni ca să se vindece

m-am ascuns sub un bec

e întuneric și ninge unde se nimerește

mint că nu mai sunt

nu mai știu pentru cine să plâng

câțiva se vindecaseră-n locul meu

acum am voie să vărs.

IC