Anton Holban - Jocurile Daniei

Editura: Art (2010)

Tema: lipsa comunicării, incapacitatea de a lua decizii, așteptare
Motto: ,,Se joacă Dania. Cu rochiile, cu cărțile, cu dragostea. Nu pune nicio bănuială că acest joc
nu-i face nicio cinste, se emoționează chiar crezându-se profundă.”
Care este relația dintre Sandu și Dania?
Dania, îl umilește pentru că îi este superioară pe scara socială, îl domină afectiv și fizic, este
foarte frumoasă, iar superioritatea intelectuală devine relativă în acest context. (…) (din prefața
romanului scrisă de Angelo Mitchievici)
Dania avea 19 ani, era foarte bogată, era evreică iar Sandu, creștin.
Ce mi-a plăcut?
- Frazele foarte bine scrise, reduse la esențial
- În labirintul sentimentelor foarte puternice și contradictorii, personajul își păstrează
luciditatea.
- Finalul deschis
Citate
,,O așteptam fără încetare în tot timpul absenței ei. Și niciun semn.”
,,Să poți asista, cum numai la cinematograf se poate face, la două scene aproape în același timp.
Viața mea și viața Daniei.”
,,La cabana de la Noua, lumea intra și ieșea, apărând pentru prima oară în viața mea și dispărând
pentru totdeauna.”
,,Am pus cartea într-un pachet și am rugat-o să deschidă pachetul numai după plecarea trenului.
Știam că o să aibă curiozitatea să deschidă neapărat pachetul și că va găsi și câteva rânduri de la
mine, un ultim rămas bun… ,,În momentul când citești, ești mereu tot mai departe, auzi
zgomotul trenului. Localitățile aleargă pe lângă tine, eu rămân tot mai în urmă.”
,, Hotărât, sufletul meu e prost construit. Cred că sunt singurul care, cu tot frigul și zăpada,
continua să se examineze.”
,,Numele este o cameră în care doarme și mănâncă toată lumea. Toți ți-l întrebuințează. Cele care
au mai fost în viața ta înainte de mine s-au jucat cu el, l-au transformat cum au crezut ele că e
mai grațios, l-au repetat la infinit ca să arate că le aparține și au dreptul să facă orice cu el.”
,,Ar trebui ca ea să fie obișnuită să trăiască altminteri, mai natural, fără artificii, fără geamul
translucid prin care e obișnuită să privească realitatea. Și trecutul ei sentimental?”
,,Îmi alegeam numai vorbele care puteau să alunge frigul dintre noi.”
,,Fusese dureroasă despărțirea, dar constatam că, mergând prin răcoarea serii, mă refăceam.”
,,Atmosfera în care trăiam era foarte împodobită, dar artificială. Sentimentele Daniei rămâneau la
suprafață, era imposibilă o adâncire.”
,,Și regretam că ea nu este în stare să spună unele cuvinte pe care nici eu nu le spuneam tare.”
,,Erau unele lucruri grave între noi, pe care le făceam pe ascuns, hoțește, ca să nu știe nimeni,
nici chiar noi. (…) Nu este obiceiul să exprimi tot ceea ce faci, dar pentru Dania era caracteristic;
Trebuie să ții seama de asta dacă vrei s-o definești.”
,,Pe ce baze șubrede este rezemată fericirea mea…Și așa trebuie să urmeze la infinit? Până când?
De ce aștept ziua de mâine, care nu poate să aducă nimic nou? Se va transforma Dania? Căci de
transformarea ei depinde totul.”
,,Sentimente false, fără durată, devenite importante din capriciu.”
,, Viața noastră începea numai din clipa când ne întâlneam și se termina când trebuia să ne
despărțim? (…) Și azi, și mâine și poimâine, în fiecare zi pentru totdeauna?...”
,,S-o văd în același costum de mai multe ori, aș socoti-o mai apropiată, aș putea-o reconstitui în
absență.”
,,Cea mai mică întâmplare avea rezonanțe nesfârșite în noi, întâlnirea din ziua aceea a fost
nebunească, o zi din viața ta pe care trebuie s-o prețuiești veșnic. Dar a fost o singură zi, ca și
cum ar fi avut un preț prea mare ca să se poată repeta. Un exemplar de artă.”
,,Ce minunate au fost umbrele noastre pe aleile Parcului Ioanid, în timp ce pe cerul senin luna
întreagă evolua.”
,,(Am impresia că sunt în tren, care mă duce singur la țel, dar din care nu pot să ies, și nu-l pot
face să depindă de mine. Poate că, dacă trenul și-ar încetini mersul, aș porni pe jos, să fug, să
ajung mai repede, cum mi se întâmplă când sunt într-o trăsură.)”
,,Dar când sunt nenorocit, nu-mi aleg cuvintele, spun tot ceea ce mă doare.”
,,Nu sunt în stare să iau o hotărâre definitivă. (…) Ar trebui o discuție limpede între noi, și noi
preferăm să rămânem tulburi, să amânăm. Nu-mi imaginez felul în care ne vom despărți.”
,,Parcă ar fi ora când se face seara și în cameră obiectele nu au formă precisă, plutesc, se
amestecă printre umbrele lor, trasează între ele pete de negru sau numai de cenușiu, devin
fantome.”
,, Să privești clar în sufletul ei! Dania e obișnuită cu jocurile de lumini și umbre…”

,, Sunt un om complicat sau, ca să spun mai puţin favorabil despre mine, încurcat. Nimic nu se
rezolvă simplu. Pentru o chestiune neînsemnată, am nesfârşite ezitări. Nu mă pricep să merg pe
drumul drept, ocolesc. Găsesc mai multe mijloace posibile şi nu mă pricep ce să aleg. Sunt
politicos mai mult decât trebuie, mulţumesc dacă se ocupă cineva de mine atât de mult, că
incomodez. Mă ascult când vorbesc şi mereu nu sunt încântat de vorba pe care o spun. Îmi
acopăr timiditatea cu unele isteţimi nepotrivite. Nu știu să mă port cu vecinul, sunt prea umilit
sau prea pretențios. Monologhez pe ascuns, și cineva prea pretențios poate să mă învinuiască de
lipsă de sinceritate. Multe artificii pentru cel mai mic gest. Nu mă pricep să limpezesc ,,da”
sau ,,nu”. Fac o paranteză, căci un nou gând s-a intercalate, totdeauna conținând în el un chin.
(…) Sunt gelos, ridicol de pretențios. (…) Nu e nevoie de fapte însemnate, o nuanță care nu-mi
convine, mă distruge. Dar sunt orgolios, nu mă plâng, mă fac că nu observ. Mă retrag în mine și
las să creadă ceilalți orice, de altfel cu modestie, ca să nu-mi închipui că ceilalți s-ar ocupa de
cazul meu. (…) Căci nu vreau să fiu părăsit nicio clipă,dar nu vreau să mărturisesc pretenția mea,
dimpotrivă , mă prefac că asta nu are nicio importanță pentru mine. (…) Dar n-am curajul să
întreb direct, scot concluzii nesigure din vreo vorbă întâmplătoare, rămân mereu în același loc
dureros. Dania cu gusturile ei nesigure îmi întreține temperamentul meu. Ea nu se pricepe să
răspundă întreg.”

,,Și, totuși distanța rămâne, nu mă pot juca în voie cu sufletul ei, cum fac copiii cu nisipul de la
mare.”
,,Iar imediat ce nu mai suntem împreună, mă simt singur, cu o mie de întrebări la care n-am
primit nici un răspuns, cu neîncrederi care nu pot fi calmate, și Dania rămâne ca o imagine
fermecătoare, dar fără realitate, ca un vis, ca un film la cinematograf.”
,,Sărutările nu cunosc separație după naționalitate.”
,,Un dar al ei: un toc rezervor. Cu tocul ei scriu aceste însemnări care o privesc atât de aproape.”
,,Ar fi amețită de emoție că are la dispoziție un om întreg, drag, pentru care face planuri
îndelungate.”
,,Într-adevăr, n-aș putea-o schimba, atrăgându-i atenția asupra defectelor ei care mă nefericesc de
atâtea ori. Sau să caut să remediez și să le netezesc pe ascuns pe cele pe care ea nici nu le
bănuiește, iar vanitatea ei să n-o facă să se împotrivească.”
,,Și apoi, la așa apropiere de mine, asta îi încurcă orice gest și-i oprește orice îndrăzneală.”
,, Aș vrea să fii o îngrijitoare de răniți în timpul războiului. Astfel ai vedea mai clar pe oameni.
N-am fost în stare s-o schimb.”
,,Câteodată îi reproșez că nu-mi mai face nicio declarație, că nu-mi spune nicio vorbă caldă. Mă
întrerupe: ,,Parcă tu nu știi!” Și eu cred atunci în puterea ei de a iubi.”
,,Balsamul sărutării acoperea orice prudență.”
,,Acasă m-am urcat în cameră ca să mă acopăr cu singurătate și să nu mă poată nimeni descoperi.”
,,Întreaga scenă a dispărut pentru totdeauna, ca un concert superb care încetează cu ultima notă,
nemailăsându-ți decât o amintire.”
,,Tonul Daniei oscilează între ironie ușoară și între emoție. Astfel că niciodată nu pot continua cu
ea o discuție în care fiecare cuvânt să aibă sensul lui hotărât și s-o pot vedea mai limpede, să-mi
alung neliniștile.”
,,Când îmi ține mâna în mâna ei, am impresia că legătura dintre noi nu s-ar putea întrerupe.”
,,Gândurile mele cele mai intime - în seriozitatea cărora am avut încredere - mă aureolează în
fața Daniei și mă falsifică.”
,,Dar acum aștept un telefon, mă indignez, sper, sărut.”
,,Iarăși bănuielile mele dureroase obișnuite, pe care numai tu izbutești să le calmezi. Dar nici nu
știu dacă găsești cuvintele trebuitoare. Prezența ta mi-e suficientă ca să mă potolesc. Trebuie să-ți
vorbesc.”
,,Cum să-mi fac să-mi răstorn sufletul pe această hârtie?”
,,Aș vrea să scot un țipăt din care să iasă în același timp atâtea emoții care se suprapun. Cerul,
apa, insula, muzica, Dania…” *
,,Acum în vaporul care trebuie să mă ducă la Scutari. Împrejur, priveliști extraordinare și în mine
așteptare. Să plec, să treacă timpul…”
,,Pe mare, într-un cortegiu de pescăruși… / Din valuri, o rochie pentru tine, Dania…”
,,Se joacă Dania. Cu rochiile, cu cărțile, cu dragostea. Nu pune nicio bănuială că acest joc nu-i
face nicio cinste, se emoționează chiar crezându-se profundă.”
,,Astfel, oricât de atent aș fi fost, nu înțelegeam resorturile Daniei. Se deosebea de tot ce citisem
până atunci, de tot ce citisem.”
,,Despărțirile sunt oribile, mă mir că avem tăria să le trăim. Pentru totdeauna! Ca o moarte. Mai
impresionant decât o moarte, căci, după o despărțire, celălalt trăiește undeva, mănâncă și doarme,
are ocupații. Te poți întâlni, oricât de mare ar fi lumea aceasta, sau cel puțin crezi că te-ai putea
întâlni.”
,,Fiecare om are atârnat de buze câte un surâs, după cum sălbaticii își atârnă câte o bijuterie.
Surâsul acesta are diferite forme, este prelungit sau de scurtă durată, pregătit sau bruscat, grațios
sau crispat, nenatural uneori, întreg sau numai schițat. (…)”
,,Câteodată cred că vindecarea mea este posibilă. Caut să mă gândesc cât mai puțin la
întâmplările care au fost între noi sau le interpretez rău, ca să mă doară mai puțin că s-au
terminat și că trebuie să renunț de tot la ele, ca și cum între ele și mine s-ar fi interpus moartea.
Trebuie să renunț la amintiri pe care le-am trăit odinioară cu nesfârșite emoții. Dar câteodată
mi-e atât de dor de ceea ce a fost, că aș vrea să refac o imagine a vieții mele vechi. După cum,
după ce ai făcut o călătorie superbă, întors acasă și incapabil să reîncepi [traiul], cu ochii pe o
fotografie sau o carte poștală ilustrată, cauți să reconstruiești ceea ce a fost, ca să uiți că ești
înconjurat de pereții camerei tale, de obiecte familiare, că ești legat de pământ și ai rădăcini ca un
copac.”
,,De abia acum povestea mea se terminase pe deplin. Cum a fost întâia zi după aceea, și a doua zi,
și mai târziu?”