Editura NEuma

Strada Libertății, nr. 188

apahida, Județul Cluj

Editor: andrea H. Hedeş

Coperta și DTP: Gelu Iordache

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Creţu, Petre Ioan
Recviem pentru o roată bolnavă mintal /
Petre Ioan Creţu - Apahida: Neuma, 2020
ISBN 978-606-8975-41-2
821.135.1
 Dedic această carte nepotului meu
dar și roților de rezervă din sat

Recviem pentru o roată

bolnavă mintal

2019
 motto:
„0, roţi, angrenaje, r-r-r-r-r-r-ul etern!”
Alvaro de Campos
Poem de intenție
(precuvântare)

de un timp
toate lucrurile din jurul meu
au început să mă părăsească
îţi dai seama cum este
să te trezeşti deodată
singur cu tine între două oglinzi
glisând dintr-o oglindă în cealaltă
într-o dezordine perfect browniană,
fără acele lucruri
cu care te-ai înfrăţit de-o viaţă
pe care le-ai îndrăgit
cu care ai făcut planuri
cum să vă petreceţi weekendul
şi
şi nimic
doar liniştea care îţi doare auzul
sau îţi înnoptează privirea devreme
dis de dimineaţă
e ca şi cum
ai deschide o conservă
de fasole boabe și carne de porc
şi ai realiza
că înăuntrul cutiei ai avut culcuşul
înainte de a te naşte
la dracul zici deşi
ai locuit în locuri şi mai rele

acum nici nu ştiu ce îmi va

lipsi mai mult,
poate pantofii maro
atât de comozi şi sport,
poate îmi vor lipsi cărţile sau laptopul SH,
poate micuţul Ka
un Ford albastru închis
ciupit de rugină pe dedesubt
pe sub fusta-i dantelată

5
sau poate tu îmi vei lipsi cel mai mult
iubita mea târzie venită la apus
cu zarea zvârlită
ştrengar peste umăr,
peste sânii rotunzi
cum te vei descurca fără tăcerile mele?
poate îţi vei aminti cum îţi treceam
palma pe frunte
mângâindu-ţi pe rând
o durere, un nod, un gând
o buclă blondă rebelă?

îmi va fi dor şi de câmpia din mine

şi de amintiri
şi de cântecele urlate cumplit la beţii,
de poeziile scrise în somnul din nesomn,
de chitara cu griful plesnit
mai mult scârţâind
sau de mine
de mine o să-mi fie dor de mor

şi dacă toate m-au părăsit

pentru celălalt eu
cel care păşeşte mereu
în urma mea cocoţat pe umbră
care-mi cântă gutural
la ureche
Hey Hey, My My
hitul lui Neil Young
(ştiu îmi place şi mie
doar ce l-am pus
ca sonerie la vechiul telefon)
am să plâng de ciudă până când
până când am să păşesc eu în urma
celuilalt eu aşteptând un moment prielnic
să-i călăresc umbra,
să-mi fur lucrurile mele înapoi
şi pe tine iubito deşi
ştiu că vei fi mai obosită
mai uzată puțin

6
până atunci am să scot
din lada de zestre a mamei
sticla cu vodcă rusească
ascunsă acolo de tata când m-a văzut
sărutând pentru prima oară
o fată pe drum
şi am să beau până când
mă voi uita pe mine definitiv
și o să mă doară capul
o săptămână întreagă
sau la nesfârșit

ciutura plină ochi cu lumină

limpede ca o lacrimă
și rece
cum o urcam sus până la cer
îți amintești cum se însenina lumea
uitată în mine?

7
Recviem pentru o roată bolnavă
mintal
Motto:
„0, roţi, angrenaje, r-r-r-r-r-r-ul etern!”
Alvaro de Campos
Roata din suflet

în sufletul meu este o roată

încă dinainte de a mă naște
a avut-o și bunicul
se pare că
stră-străbunicul a purtat-o
pentru prima dată
era un fel de roată de rezervă
ori de câte ori se rupea roata la căruță
se dădea în spate pe furiș
și scotea pe sub piele
roata cea bună
îi era rușine să nu-l vadă careva
și să râdă
să zică uite ce i-a crescut lui ăsta în suflet
o roată,
de parcă nu putea să-i crească
o damigeană cu țuică
sau o nevastă frumoasă
stră-străbunica
nu era o femeie arătoasă
dar era bună la suflet și harnică
ca un făcut toate nevestele bărbaților
din neamul meu au fost urâte
dar femei blânde și la locul lor
iar copiii lor semănau cu bărbații
copii frumoși

de curând am fost la doctor

mă durea singurătatea să mor
i-am spus că am
din strămoși o roată
în suflet

10
că tot crește
și nu știu ce să mă fac
bineînţeles că nu m-a crezut
m-a internat cu forța
m-a legat cu feșe de pat
mi-a făcut tot felul de raze
injecții filme și tomograf
și mi-a zis că am cancer
o tumoare uriașă
undeva în zona de sub coaste
i-am spus că e roata
și că bunii mei o scoteau la horă
o plimbau prin curte
și ea roata era mereu tânără
plină de viață
și că eu am uitat cuvintele cheie
și n-am mai putut să-i arăt lumea
să-i mângâi spițele obada
cine știe poate o fi murit de atâta singurătate
așa că scoate-o doctore
și hai să o îngropăm cât mai repede
sub un cireș turmentat
că e lună plină și e mare păcat

11
Recviem pentru o roată

cineva m-a întrebat

frate, cum e să respiri
de unul singur
să urli cu lupii ca lupii la lună
să te înalți om și roată
cu îngerii de mână?

cineva ți-a aruncat umbra

fix sub roata mașinii
și nu era Dumnezeu
era doar o fărâmă de soartă
rătăcită pe șoseaua de piatră
șoseaua din noi șoseaua uitată

în care orașul meu

avea nervii întinși la maxim
străzile mărșăluiau nevrotice
de-a lungul și de-a latul
trupului tău căptușit cu întuneric
uite cum umpli
aerul încăperii cu mister cu vină
soarele își trage lumina din ochii tăi
acoperișurile
se amestecă și ele isterice
cu soldații nopții bezmetici
și noi visăm mereu în visul nostru
că visăm

cineva ți-a smuls umbra

de sub roata mașinii
mult prea devreme
și nu era Dumnezeu
era doar o frântură de soartă
în care eu te așteptam de o veșnicie la poartă
iar gândul îmi fugea mereu
spre o altă fereastră

doar taumaturgul mai privea umil dintr-o glastră

12
Autobuzele dormeau obosite

mai mult ca sigur orașul ăsta presimte ceva

și-a închis porțile și-a oprit fumul
a dat drumul la câini
a aruncat cheile în râu
apoi și-a făcut cruce cu limba în cerul gurii

acum nimeni nu mai are curajul să miște

să respire să înjure să bea
să fută o târfă sus la șosea
să arunce cu bulgări în lună
să tragă de mustăți un polițai
să-și frângă zilele din urmă
să râdă să plângă să-și joace
viața la zar

el știe
orașul ăsta știe cumva
ca și chioșcurile unde se vinde halva
că la noapte în parc lângă banca de fier
va cădea o stea
o stea colțuroasă poleită cu har
cu două roți și un ghidon de bicicletă
iar timpul mirosea ciudat
a impertinență

de cum s-a făcut dimineață

frizerul orașului abia întors de la nuntă
număra șobolanii căzuți în extaz
cu ochii arși pe trotuar

poate nu știai dar la vulcanizarea din colț

se citește Marx în fiecare seară
roțile cu trecut sănătos stau cuminți în raft și-l ascultă
pe vulcanizator cum le vorbește din Capital
în limba germană baritonal
și noi toți înspăimântați și cuminți
mai apucăm să ciugulim înserarea și roțile din vii

13
Orașul cu trei felinare
și o roată bolnavă mintal

vreau să-ți povestesc iubito

despre orașul cu trei felinare
și o bancă uitată în parc
unde în fiecare zi primeam o gogoașă
și de atâta fericire plesneam

despre orașul unde

specialiștii în administrat
supozitoare în urechi
se înmulțeau alarmant
iar trupurile noastre se zvârcoleau
pe o frunză neîncetat
până când dimineața a explodat
în bucăți mari de lumină
și s-a înnoptat

despre orașul în care șeful

secției de reparat timpul
era mereu cu degetul arătător
îndreptat spre o cisternă cu apă
sau către umbra mea firavă
de om cocârjat
dar de cele mai multe ori arăta
către femeia călare
pe o motoretă carpați
din pântecul căreia țâșneau la viraj
ceasuri cu pendulă și un cuc turmentat
până într-o zi când șeful de post
a interzis berea și negrul de fum

îți voi povesti

mai ales despre ambulanța care plimba
în jurul spitalului județean
o roată cu ciucuri bolnavă mintal

14
Triumful neputinței asupra garofițelor de
câmp

mai întâi se desprinde aripa din umăr cu mișcări încete

ceva ca un balet mecanic cu statuete
apoi o umbră bolnăvicioasă de aer mă prinde din urmă
șleampăt mecanicul lumii pășește în lună
și e abia miezul nopții când lupii încep să mă urle
uluit ca un mânz rătăcit în iarbă copilul abia născut
își molfăie sfârcul de țâță printre sughițuri fericit
cu gura plină rotundă

cât e ziua de lungă mă privesc pe fereastră

cum se umple strada cu mine apoi lumea întreagă
și mi se face ciudă și urlu cumplit
și mă sparg în cioburi lovindu-mă de zid
nu-i așa, nimic nu este cum pare doar fantasme doar fum
și noi în închisoare moțăind sprijiniți de un vis
cerşetori de lumină pierduți în labirint
lacrimile ne cad în căușul palmei ca în fântâna
poemului rescris

de ce când am să mor
gândul îmi va fi mai degrabă la un vers
și nu la nemurire nici la îngeri la rai la univers
știu doar că
frica de moarte se va scrie de la sine într-un poem
păsări negre cu ciocuri de sticlă îmi vor fi cuvintele
și ele tot timpul or să zboare neobosite din suflet în suflet
aproape pe tăcute

trupul meu o clepsidră unde timpul se scurge încet

de sus mă pândesc vrăbii și vulturi în cirezi
îngenunchiată în prag cu brațele frânte mama
și-mi bântuie întruna liniștea mea

15
Du-mă departe

mă întrebi cum e
să te trezești trist în fiecare dimineață
să vezi lumea prin crăpăturile pleoapelor
sau să fii bolnav de somn să fii deja beat
să aluneci în vomă pe scară
să cazi fulgerat doar pentru că
chipul ți se lovește dur de oglinzi
o, de-ai știi
am sufletul plin de cioburi
până în gât

nu știu îți răspund

aproape în fiecare dimineață
văd doar degetele tale
cum scormonesc demonic în ceață

o doamnă mi-a scris că nu ar strica

să iau câteva lecții de dans
și ori de câte ori îmi va bate în ușă
să o invit la vals
i-am răspuns că altădată
aș fi preferat o partidă de sex
mi-aș fi strecurat mâinile încet
între pulpele ei
și carnea dintr-odată îi va fulgera
doar acum pare că este ceva mai complicat
și de vină nu este vârsta
doar starea de nu efortul de a pedala în van
dar și roata afurisită
care îmi zuruie toată ziua în cap

sunt sfârșită, am carnea bătrână îmi zici

speriat îți închid ferm gura cu un sărut apoi
urlu cât pot să urlu a rugă
ia-mă în brațe iubito
ia-mă în spate
și du-mă cât poți tu să mă duci
du-mă departe

16
Cum zbura pe stradă un rinocer

înainte de roată a fost câine

a trăit s-a gudurat a lătrat
și a mușcat ca un nagâț
a mers cu coada în vânt
fudul cum nu a mai fost nimeni
până într-o zi
când a vrut să muște
o roată de la o super mașină

pe deasupra străzii zbura

nu știu de unde un rinocer
avea o eșarfă albă și pantofi sport
iar vântul se lovea monoton
de bătrânele porți

s-a trezit dis-de-dimineață

tristă și mahmură
roată la o roabă plină
de zgură
puțin cam descentrată
murdară de moloz
și nu știu de ce
avea o poftă nebună
să-l muște de coadă
pe dobermanul vecinei aglaia
îmbrăcată ușchit
cu panglici mov
și o beretă verde
adusă de pe vaporul
cu mustăți și lunetă

ce păcat, nu erai acasă

te dădeai în parc pe o trotinetă
frumoasă și suplă ca o bicicletă
magazinele deja nu mai vor să-mi vândă timp
și am nevoie urgent și Doamne cât îmi e de frig

17
Despre revoluție și roți

răpăiau gloanțele pe acoperiș rap-rap

și lăcrimau fără rost țiglele sparte
cică în stradă ploua cu libertate
nici vorbădoar simulatoarele de moarte
înfiorau în întuneric reci șoapte șoapte

trei elicoptere aruncau răvașe

în dunăre la ostrov
bâldâbâc strigau peștii în cor
atunci am înțeles că poate
e nevoie de mine
sau doar de încă un mort
pe lista citită pe post
- mureau mânjii în iepe așa fără rost

pe bulevard se rostogoleau
două roți bete
veneau de la gara obor pe Dimitrov
spre centru la universitate
în vârtejul lor se prindeau
doar tineri, băieți și fete
se rostogoleau laolaltă cu sete
de pepsi cola de bere sau de sterilete

fără violență strigam

de frică țipam și
armata e cu noi
... a fost peste noi
cu tancuri cu bocanci
și muream ca proștii
cu gândul la patrie sau la cozonaci

eram întinși pe ciment

numărați
apoi au năvălit cohorte de popi
cu agheasmă cruce și busuioc
și nici măcar nu ne-au îngropat
ne-au aruncat în cuptoare pe toți
și ne-au ars
18
eu știam despre mine că sunt viu
dar deja era prea târziu
și nici nu ar mai fi contat
pentru istorie
și pentru ce a urmat
la mine în sat
despre prima roată am aflat
că s-a pierdut undeva în Vitan
într-un talcioc cu mașini furate
despre cealaltă nu se știe nimic
e un mister parcă-i văd
și acum janta argintie
cum s-a lovit de zidul ministerului
și a dispărut
mult mai târziu am aflat
că a fost vid de putere
drept pentru care vă scriu
că sunt foarte supărat
pe mine
din moarte m-am văzut
roata de rezervă a timpului scurs

19
Degetele mele umede

abia aștepți să se facă lumină

așa că deschizi repede fereastra
şi camera s-a umplut imediat
de frunze de roți și de tină

pentru că tot nu am ce face

mă joc cu degetele umede pe fruntea ta,
fac cercuri din ce în ce mai mici
și mai adânci
până nu mi se mai vede unghia

pe trotuar zace la soare un șarpe cobra

lângă el lenevește o cheie franceză
rânjind la noi cu dinții de fier
și dintr-odată cresc
rădăcinile luminii în ferestre
ca nişte curcubeie nervoase la ciclu și cochete

stoluri de păsări pestrițe

nervos smulg carnea din noi
hai să fugim îţi ziceam
undeva poate în Calea Lactee
unde sunt din belșug comete cu fes
cu şnur şi cu groase tuleie

unde să fugim, îmi ziceai

ei îți cunosc ascunzătorile toate
ți-au citit chiar și amărâta aia de carte
plină de versuri încete
încă de pe când rătăceam amândoi
călare pe-o roată
cu aripi de fier
și cu un bendix de fițe albastru
ei te-au învățat deja pe de rost
o să tot batem cu degetul în lemn
din poartă în poartă fără folos
cu mișcări ca într-un film vechi
dat cu încetinitorul și în reluare

20
Eu îți spuneam

eu îți spuneam că am prins duhul drumului

era undeva în câmpie călărea vântul
și că l-am legat de borne cu șnururi
și că poți să te rostogolești în voie
poți să te dai toată ziua de-a dura
roată chinuită de vulcanizatori
cu acupunctura
și rămasă borțoasă
după ce ai fost violată
de un logoped cu sprâncenele încruntate
cu bască cu bretele fudul și cu mustață

cineva ți-a suspendat timpul

de un nor colțos
nici nu mai știi ce să faci
te-ai da pe toboganul soios
dar ai vrea să și tragi în extaz
pe ascuns puțin praf de var
uf, ți s-a fisurat și pneul
și janta de atâta necaz

sunt atât de multe roți

pe bulevard
care mai de care
cu lanțuri groase de fier
cu pinteni la subsuori supli din oțel
ispite languroase case de piatră
cu miros de curve sau de nădușeală
bordeluri de roți bordeluri de chiuloase
pe care un popă le binecuvântase
cu har cu busuioc și nectar de oase

tu zuruiai întruna din jantă strident

plină de nervi și pricini, te ascultam absent
de cele mai multe ori beam votcă amândoi la greu
în cârciumi infecte sus pe tranșeu
plus logopedul cu bretele lila

21
Tot mai rar nopțile mele

în care tot mai rar nopțile mele

sunt fulgerate de trupuri
fierbinți de femei
de fapt nopțile îmi sunt din ce în ce mai triste
mai pline de dureri
oasele mi se tânguie
ca o orgă cu tuburile sparte
cântând imnuri roții de lemn
și nu mă mai înalță deloc suferința
ca pe Isus
doar mă afundă în mine
ca într-un sicriu de plumb

te-ai uitat într-o noapte

la mine adormită în pat
erai beată și aveai
cămașa de noapte ridicată
până peste cap
ți se vedea părul pubian
cum înflorea
cu gândul la rai
adevărul e că sexul cu tine
mereu a fost bun
ca un zbor libelulă
plin de mister
ce minune, doamne ce minune
și mă înfriguram
ori de câte ori șopteai
numele meu în întuneric

cum îți spuneam

tot mai rar nopțile mele
tot mai rar

îmi beau sângele încet încet

până se face definitiv în noapte violet
la ore mici târzii

22
Limuzine cu părul bălai

ce vuiet și câtă teroare vine din munți

se aud scrâșnete de roți
dinspre duzi
apoi apar limuzinele verzi în dungi
cu uși batante și părul bălai
e atâta hărmălaie în alai
încât treci strada doar ca s-o treci
abia ce-ai ieșit de la psihiatru discret
și îți înmugurea subsuoara în alb violet

există în tine săpată adânc

o furie care clocotește îndelung
o fărâmă de aripă de cuc
o așchie bolnavă și un muc
de țigară
cu frigul și greața cum îți țâșnește din buric
cumva asimetric și mult întuneric
strâns de nevoi
și nu făceai toată ziua decât
să-ți ronțăi zăpezile
crescute sub unghii cu ger

dragostea ta începe implacabil

fix la ora unu
fluturi din mâini impecabil
încerci să zbori razant
pe deasupra pleoapelor mele
dar te lovești de zid
amețită înghiți cu privirea lacomă luna
chiar și o vale și vaca și-ți pâlpâie întruna
ochiul din deal

apoi dragostea ta se termină brusc

fix la ora unu și un sfert
exact când cobori pe fugă din pat
zuruind amarnic din roțile de lemn
cu teamă mai apuc să te însemn
cu un crin albastru imperial pe piept

23
Sângele meu orb orfism
(mic discurs parşiv despre metempsihoză şi nelinişti)

în visul meu
roțile camioanelor kaki
devorau asfaltul ca niște șobolani
cu dinți de oțel
mă ridicam de sub blocuri
cu mâinile fremătând febril a libertate
şi înfloream de fiecare dată
când atingeam cu ochii cerul aflat la prepubertate
tu îmi spuneai că visezi la fel
doar camioanele aveau altă culoare
la tine erau roz

cineva misterios îmi șoptea

că de va trebui
ciorile îmi vor ciuguli ochii căprui
mă vor smulge din rădăcini
și mă vor lovi cu tâmpla de vânt
la nesfârșit și că mă vor durea
tălpile căutându-te până la răni
nu ştiu cum dar am început să plutesc
peste întuneric peste casele verzi
carnea îmi înnebunea în fierbinţeala minţii
ne lecuiam amândoi de boli
de singurătate de ierni de nevoi
ne lepădam de moarte
și ne îndumnezeiam de frică
unul pe altul

tot în visul meu mă vedeam

cu sângele orb prelingându-mi-se peste tot
deși abia ce primisem câte un trup fiecare
tu credeai că ne vor crește aripi
eu credeam că ne va crește
câte o roată sub braț
se pare că nici eu nici tu
nu am avut dreptate neam

24
Cei mai talentați sfârșesc

vine o vreme când poeții

devin umbre
devin amintiri
umplute cu stihuri
și rime zglobii
parcă sunt niște
acordeoane imense
cu stil și buric
și caii lor demult au orbit

multiplicatori de vise ciudate acolo și ei

eu cred că multora dintre poezii

le lipsește bărbăția
și din cauza asta versurile băltesc
până devin
apă de ploaie
ca și cum poeziile
mustind de talent
s-ar scrie doar
cu prea plinul de mândrie
organ bărbătesc

înainte de a li se da vreun premiu

poeții ar trebui încercați
dacă sunt educați și dotați
iar premiul să fie exact
cât de buni sunt ei la pat

cei mai talentați dintre poeți

sfârșesc prin a fi singuri
și abstracți
ori se sinucid în adorație
plini de extaz
unul câte unul
mereu pe înserat

25
Luminile din ferestre mureau încet

o adevărată sărbătoare
la spectacolul de sfârșit de an
unde cardinalul poartă pălărie roz
degete subțiri pline de inele
și o brățară din cuarț cherry
primită în dar de la un alt cardinal
la orgă cântau două contese
cam stafidite după gustul meu
tocmai înturnate de peste ocean
la trompetă cântam doar eu
și pentru asta mi se dădea
în fiecare zi o masă caldă
și tare mă bucuram

nu știu de ce dar cel mai greu îmi era

să-l urmăresc pe pompierul de serviciu
pedala tot timpul prin fața altarului
pe deja binecunoscuta bicicletă roz
cu două dungi subțiri verzi
și fără ghidon

ca un făcut
luminile din ferestrele orașului
mureau încet
se stingeau de frig
piereau subit și niște licurici stingheri
beți chiori și fără pereche
iar luna își strângea de zor
feții frumoși din tragica-i poveste
după care se arunca în mare orbește
și se îneca
în lipsa ei câinii lumii urlau a frică
mai toți alergau înnebuniţi
pe acoperișurile caselor noastre de sticlă
fără vreun rost
mai știu că amândoi leneveam
iubito ziua întreagă în pat
beam rachiuri tari și ne salvam
unul pe altul de plictiseală și moarte
26
de obicei femeile frumoase ale orașului
sunt îndrăgostite deja
mai toate au fotografii
in cataloagele de lux
al zmeilor din sate
voinici cu părul lung
și tatuaje viu colorate pe brațe
cei mai curajoși proprietari de femei
le afişau în barurile de fițe
cochete
cu scene înalte și apă de izvor
mai întâi barmanul le lipea
pe frunte etichete
cu cod de bare și termen de scadență
și ele se învârteau
în piruete
la mese ospătarii
serveau de zor crochete
felii de pâine neagră caviar
homari cu plete
sushi purcei de lapte la proțap
și multă ceapă verde
și usturoi pisat

cei mai mulți dintre noi

umblam cu sângele gol
fără să ne pese
ne șiroia pe ochi
pe piept pe buze
și peste ghete
câțiva muream loviți fără veste
de-o bănuială parșivă
dar pe cei mai mulți
ne secera fără milă vinul
și sforăiam sau vomam fluturi
la pieptul bogat
al frumoasei metrese
apoi ne prelingeam subtil
pe sub mesele foșnitoare
cu picioare lungi
și pantaloni cu manșete
27
Nălucitură mecanică

și unde singurătatea, nu-i așa

atârnă de picioare grea
încărcată de rod
și unde nebunii cu ochii sticloși
o rod pe dinăuntru
ca un cancer urât și bubos
și unde noi
biete nălucituri mecanice
mărșăluim cu groază între pereți
doar gândul mai luminează
ca un far
între tristețea fără har și năpastă
ți-am tradus toți copacii de pe ulița noastră
și niște amintiri aruncate pe gardul de plasă

m-ai obligat să mă reinventez

într-o arătare ciudată
o combinație
dintre un mort viu
și o capră beată
cu un neg crescut uriaș pe nas
și cu două cocoașe

pe deasupra noastră
se roteau păsări de fier
nu știu de ce dar voiau
să mă izbească
în piept cu gloanțe de sare grunjoasă

azi noapte am legat luna cu sârmă

să nu cadă de pe cer
i-am pus și două roți să o împing lejer
în prăpastie

28
Roata dragostea mea

ce frumoasă era m-am trezit deodată lângă ea era suplă

elastică rotundă eu speriat și ea cu-n aer sofisticat se
învârtea sublim cu noblețe se cunoștea că a purtat pe
cele patru prezoanemulți conți fără de pereche pe care îi
urca în înalturi când lin când furibund purtată pe aripi
atingerea ei inefabilă ca o mângâiere aducătoare de foc
niciodată nu se poticnea nu gâfâia doar șuiera eu mă
pierdeam înghițit de vânt de tristețe de frigul din ochi și
plângeam, plângeam cu disperare mă prindeam și eu în
iureșul ei șimă învârteamca un titirez cu aceeași nebunie
precum câinele amorez ce-și alerga coada cu furie, cu
lăcomie înghițeam aerul panicat venit în rotocoale
dinspre calafat de o vreme în pieptul meu își avea cuib
un cuc și mulți credeau că a murit dormeam chinuit
miroseam urât bâjbâiam în gol năuc doar bucuria
atingerii ei mă mai ținea îmi străbătea sufletul ca un
fulger de foc ca o cheie de roți nichelată din oțel special
și eu tot încercamsă vă spun strigamla voi aproape urlam
că nu e niciun miracol că e viu și colorat, pe coperișul 1
bisericii își făcea veacul o caleașcă regală trasă de doi cai

o tu roată dragostea mea

_______________
coperiș (reg.) - acoperiș

29
De-a surda

abia așteptam să vină iarna

să strângem zăpadă
stăteam cu toții la pândă
cu lopețile în mână
și cu sufletul pregătit
așezat lângă noi
cu baierele dezlegate să punem în el
cât mai repede
și cât mai multă zăpadă

primul fulg era de neprețuit

și mulți au căzut
secerați ca pe front de lopeți
încercând să-l prindă
eu nici măcar nu aveam lopată
stăteam liniștit cu sufletul deschis
așteptând să se umple singur
cu zăpadă
îmi este deja foarte clar
ochii nu mi se deschid
în același timp niciodată

tocmai m-am pomenit

cu fulgul neprețuit
pe frunte
și tare mult m-am bucurat
până când m-a lovit
dintr-odată destinul în tâmplă
și nu mai știu nimic de atunci
despre mine
am înțeles că am rămas
singur cu întunericul și moartea
călărind la nesfârșit o roată

nu-i așa, parcă prea de tineri s-au stins

cei care cu adevărat m-au iubit vreodată
și nu-mi amintesc să-l fi însoțit
pe vreunul la groapă

30
Lumina risipită din tine

lumina din tine e plină de har

și izbucnește din lăuntrul tău
scrâșnit ca o biserică de dar
și nu am să știu niciodată de ce te-am transformat
cu gesturi iuți de mână
în ploaie de vară sau în tonomat

pe mine abia de am mai putut

să mă prefac în piatră
cu nisipul trecându-mi
cam două degete peste barbă

apoi am băut amândoi

din același pahar cu otravă
era o după-amiază de joi într-o zi de iarnă
și la amândoi ne era
carnea tristă și oarbă

la moartea noastră au venit

doi îngerii burtoși cu frac și limuzină
și ne-au cântat o oră întreagă la mandolină
cu privirea mirosind a cloroform
a ceapă și a benzină

cade atâta lumină din pod

și ninge beții și timp fără rost
poeme lungi poeme cu soț
și roți fără pneuri roți fără adăpost
grămadă peste mine
ai deschis ușa larg și fereastra să-mi fie bine
și nu mi-a fost
și dintr-odată m-am trezit rostogolindu-mă
pe drumul alunecos
bolborosind nervos vorbe urâte despre roți
despre prezoane chei tubulare și piulițe
despre ogarul burtos tăvălit la soare
în vechiul șezlong

31
M-ai lăsat la umbră

pe când pământul era gol și pustiu

dintre stele și bulgării înghețați
cumva m-ai făcut să țâșnesc
cețos și fără formă
ca o idee de nor
ca un păcat învățat pe de rost

apoi m-ai zămislit Doamne

după asemănarea ta
m-ai trecut prin foc
și m-ai lăsat la umbră să dorm
după care ai fugit

acum nu înțeleg de ce m-ai făcut și orb

și surd și mut Doamne
și fără mâini și fără picioare
mi-ai pus acolo două roți
și mi-ai făcut vânt în viață

de atunci îmi aștept cuminte

rândul la moarte
în valea unde se adunau elefanții
de pretutindeni
și fiecare aveam câte un vânător
atârnat la subraț
câțiva dintre ei aveau și o roată
ca o pernă sub cap
oricum era bine și-mi plăcea
să mă văd
cu ochiul minții într-o altă perspectivă
mai ales din unghiul întors
către mine

cred că a fost în vis

când l-am văzut
pe îngerul meu lipăind spre baie
febril în picioarele goale
apoi s-a făcut întuneric și nu mai știu nimic

32
Moștenitorul lunii

de câte ori i se face timpul

se prăbușește în mine
luna rotundă luna plină
sufletul meu geamăn

pe cerul nopții
luna împărțea darnic lumii
lumina ei
cu lilieci prinși de raze
și ei străluceau argintiu
fără măsură
extatic

ca valurile mării
se transformau în cristale
uneori în femei proaspete cu părul bălai
și mereu îmi era
prea târziu
și prea fără de soartă
bălăngănind din poartă în poartă
ca o pendulă mioapă strâmbă
și beată

întotdeauna magia roților de tren

mă amețea și mă absorbea cu încetul
și dintr-o dată
parcă îmi creșteau aripi
și dinți și gheare
și zăngăneam năucit
învinețit de nesomn
către tine
cu o roată în mână
și o sticlă cu vodcă beluga
într-o sacoșă de lână
atârnată cu schepsis pe umăr

33
Am avut naivitatea

dacă cineva ne-ar spune

încă de la naștere
cât de lesnicioase sunt lucrurile
că Dumnezeu așa le-a făcut
simple
să nu ne batem capul
cu legile fizicii
cu hermeneutica cu tantra
și alte nimicuri
doar că le-a ascuns
în sâmburii unui măr
căruia i-a zis
fructul oprit și noi l-am crezut

de atunci tot trag neputincios

de mine când în sus
când în jos
ca un pendul stupid
bolborosind silabe fără rost
și îmi amintesc cum se
minuna timpul de mine
rotund și duios
sau cum mă dădeam jos
pe ulița mare din trenul lăptos
cu franjuri și roți
mângâiate de un șef de tren afectuos
și nu am să înțeleg niciodată
de ce Dumnezeu a vrut ca bărbații
să fie defecți

în fiecare noapte visez

cum îngerii cântau în fanfară
în parcul de distracții
și de ciudă
mă trezesc în fiecare dimineață
cu gura amară

34
Câinele eu ca o roată

după ce a muşcat raza lunii

câinelui eu
i-a rămas între dinţi întuneric
și ca o roată m-am rostogolit
de la castelul de apă
și până la remiza de pompieri
țopăind cu emfază și mult prea nervos

moartea i se prelingea pe trup

îi aluneca ușor înspre coapse
câinelui eu
apoi roata s-a lovit
de singurul pompier din oraș
până a murit

după ce am fost muşcat de lună

mi se vedea lumină între dinţi
și se făcea dimineață
la școala generală din centru
s-a oprit curentul electric din senin
dinspre turnul de apă
o sirenă sfâșia cerul cumplit
doi preoți traversau strada grăbiți
cred că deja era iarnă

îți voi cânta iubito despre orașul lihnit

uitat pe o geană subțire de lună
și despre cum au înflorit într-o duminică
ochii tăi pe străzi
și cum se aude de atunci lătrând
sfâșietor de sălbatic câinele meu

35
Inima mea un deal sinucigaș

am eșuat amândoi într-o noapte pe țărm

ne priveam în ochi doi copii speriați
lângă noi
marea bolborosea blesteme
în timp ce ne săpa
cu înverșunare mormântul
sau își lovea cu furie valul de stânci
parcă și văd râurile de sânge
care au curs a durere în Dhaka
orașul de fum din Bengal
și cum i se învolburau străzile
și mirosea peste tot a furie
a viol
a înverșunare și ură fără rost

marea ca o chemare amară

se pierdea în întuneric pe furiș
apoi vântul… tăcerea
valul mut
magul cu ochii adânci
ne vindeca de zor trupul rănit
de apă de scoici de-i frig

o zână a coborât din înalt pe nisip

marinarii se sinuciseră deja în munți
de frică eram ascuns
într-un morman de scoici toate ciobite
iar dinspre cimitirul de roți
zburau peste noi greieri cu moț
și piulițe ruginite cu filet pe stânga

poate doar moartea

ne mai poate cânta
ne mai poate plânge
și unde de sus vede țărmul
ca o jivină imensă
fremătând cu nisipul învolburat
cu vălătuci de fum
în timp ce bețivii lumii
36
îmi urinează în ușă
și pe papuci
și aprigul vânător de îngeri
îmi face cu ochiul
sfios și dulce

sângele meu bolborosind

inima mea e un deal
Pic sufletul pribeag
îndrăgostitul etern fără diurnă
îi mai pasă cuiva că te-am iubit
îi pasă cuiva de pantofii
de blugii mei cârpiți
poate bătrânilor din satul meu?
să fim serioși
bălim inutil și stupid
în vocația noastră
eșuați la marginea vieții
insipizi

fără motiv mă arunc

plin de extaz
în brațele tale multicolore
hodoronc-tronc bâldâbâc fleoşc, buf!

37
În care doi călugări beți

în care doi călugări beți

întru adormirea îngerilor pribegi
se trag de bărbi pe stradă
în apropierea școlii centrale de fete
unde se fabrică cu spor
femei isterice
adio tovarăși apuc să șoptesc
astmatic apoi tușesc

în camera mea
s-a deschis o poartă stelară
o îmbinare de mai multe linii
și un punct
mai era o masă de lemn
o mașină de scris olivetti
lângă o sticlă cu vin

în fața ferestrei
tot timpul e un scaun pitic
pe el stăteam când vorbeam
ceasuri întregi
cu îngerii rătăciți din alt timp
tocmai pe strada principală
în dreptul școlii de fete
vopsită în fel și chip

de fiecare dată luam

sticla cu vin
pe care o goleam cu înghițituri
încete și mici
și dintr-odată mă luminam
mai întâi scânteiam
ca o gâză
electrocutată de bec
apoi mă înălțam
chiar deasupra casei mele
pe care o uram
fără să știu

38
cum îți spuneam
vreau să-ți povestesc
despre seara
în care doi călugări beți
hărăziți de Dumnezeu și cer
se trăgeau de bărbi
în fața casei mele
și cum nu înțeleg
de ce nu mai pot
să-ți scriu poeme lungi

știu doar
că pe amândoi
ne locuiesc tot felul de himere
de amintiri bolnăvicioase
de stafii multicolore
de roți de leviere
de cauciucuri mov la gât cu lavaliere
roz roz roz
și nu pot să nu-mi amintesc
cum ni se urcau nopțile în suflet
sau cum ne înecam
furioși
la braț cu două valve adultere

39
Om bătrân

hei, om bătrân
cât de mult îți seamăn
nu-i așa că amândoi cioplim
în plină zi statui de întuneric?

păsări prelungi monstruoasele

păsări ale nopții
cum ne picură tristețe peste mormânt

câtă dragoste am putut

risipi cu atâta nepăsare
pustiitori romantici și naivi
de prea multe ori năuciţi
de-o banală rază de lună
sau de un asfințit
și cum ne doare
respiraţia singurătății
care se zvârcolește în noi
ca un animal rănit
și să zbori zbor peste case
peste orașele pustii
peste amintiri
peste jocurile noastre de copii
ca să ne scurgem într-un sfârșit
tăcuți și tiptil
în clopotul de sticlă

nu-i așa că nimeni nu ne-a spus

că ce-i pierdut pierdut rămâne
că ceea ce am fost vreodată trecut rămâne?
doar dricul mahmur sub clar de lună
mai are răbdarea să ne aștepte în poartă
la nesfârșit o eternitate întreagă

apuc să zic
tu înaripato tu ciudato
unde vrei să mă duci?

40
Omul roșu sau zeul tramvaielor electrice

îmi spuneai că sunt deja zeu

și te credeam
iar când era frig
îți căram foc cu spinarea
până ce umerii mi-au ars
și am început să ning
cenușă peste oraș

am început să adun
în mine toate fântânile
întâlnite-n drum
și plouam de fiecare dată
din înaltul rostului meu
de șef-cișmea la castelul de apă
când strada o lua razna
și curgea în valuri mioapă

chiar am visat într-o noapte

că sunt zeu
zeul vatman cu tramvaie
în loc de picioare
cu gâtul burduf
și aveam roți înalte cu tocuri roșii
aveam ochii din termopan
și părul lichid
mai eram și stăpânul
singurului semafor din oraș
și de-atâta mândrie locală
nu-mi încăpeam în piele și tablă

apoi m-am transformat într-un fel de polițist

care umbla la braț
așa fără rost
cu bătrânul cărturar
și un mitropolit

în timpul liber
eram în oraș
41
un fel de planificator
amator
al orelor de sex
cu faruri și motor

dar și șef peste toate

cercurile din oraș
înghesuite cu talent de pompieri
în groapa cu talaj

eram ca o flacără
și trăncăneam în delir
ca o moară stricată
și mă îndrăgosteam
aproape de fiecare dată
de poezia untoasă și gri
sau de mușcata
uitată în fereastră
de geamul ei eram lipit
eu zeul vatman
un abțibild ceresc și cretin

creștea în mine o foame adâncă

și prezoane și o roată năucă
pașii îmi erau mereu pătimași
doar frica îmi aluneca în sânge
ca o gheară de fiară
iar trupul meu firav
se împrăștia în urmă
firimituri al fostului burgrav

hei, așteaptă-mă uite cum alerg

cu ochii închiși spre tine
și cu brațele larg deschise
și ele flutură flutură flutură
numai pentru tine

42
Cântecul ploii la începuturi
- fantome și știme -

când ferestrele încep să plângă

una câte una pe bulevard
iar orele zilei s-au împuţinat
şi vine întunericul din gânduri
pâș-pâș pe sub frunte
îmi place să îmbrăţişez nebun
ploaia pe furiş
să o dezmierd să o mângâi
pe oasele de apă
să o sărut să o împing pe spate
şi stropii ei nebuni
toată feminitatea ei închisă în picături
atât de fierbinte
fărâme de sânge de îngeri firavi
îmi va spăla uitarea și sufletul bolnav

cu ploaia care se va prelinge încet

printre pietre
amintirile pe care le-am așezat tainic în uitare
în adâncurile subțiri și firave
din sufletul meu vor ţâşni și se vor înălța
jumătate vis jumătate zeu
ca și cum un miop
ar răscoli pământul iar ochiul
cu mâna cârlig
ne-ar străpunge zâmbetul

apoi eu tot mai singur tot mai uitat

înconjurat de ziduri de foc
de ziduri de lacrimi
de sângele îngerilor bolnavi
cu milă îmi voi spăla
privirea și trupul sărman
cu apa vie a norilor
de care atârnă știme
ca niște lilieci

hei, cine mi-a pus ploaia în drum?

43
Fără resentimente doar scârbă

nu-i așa
că ți se face milă de ea
cum stă în ploaie
cu prezoanele atârnând ruginite
cu janta strâmbă
lovită de gard
zici că e o gură știrbă pocită
are pneurile bătrâne
pline de bube
de negi albicioși de crevase
de întuneric teribil

nimeni nu mai știe de câte ori

a fost recondiționată
vopsită roz
sau chiar nichelată
plumbuită centrată
luată la strung
frezată machiată
dată cu parfum

se tot agăța ca un scai

de oricine trecea pe acolo
și o băga în seamă
eu i-am spus
să mă ierte
dar i-a cam trecut vremea
și demult trebuia dusă
la cimitirul de rable
și că
să nu mai facă atâta scandal
altfel va ajunge sigur
în oala de topit buloane
la fabrica
de făcut piuneze
frumos ascuțite
a ghiară
pakistaneze

44
o simțeam cum o doare ce spun
cuvintele mele
se înfigeau
în carnea-i zbârcită
cum trosnea de supărare
fierul din ea
se simțea disperarea
plângea în hohote
alteori râdea
m-am așezat
pe un butuc
lângă ea
mi-am aprins o țigară
și o priveam
când, aproape mi-a sărit în brațe
se tot freca umilă
de piciorul meu
până când mi s-a făcut silă
și am aruncat-o
în fântâna stearpă
de pe islaz
unde bunicul
și-a îngropat caii
acum mai bine de un veac

45
Mirele morții sau despre coșmarul cu o lună
nebună

prima mea dragoste

a fost o femeie
născută dintr-o frunză
și sângele îi era tot
clorofilă îl strig pe Nichita
zi-mi despre copaci
zi-mi despre frunze
deși de mult prea mult timp
nu mai răspunde

se spune că din sânii ei

s-au hrănit mulți zmei
mulți balauri și feți frumoși
dar și un dinozaur

de câte ori o sărutam

îi simțeam întunericul verde
cum i se prelingea pe buze
mă speriam și mă loveam
cu capul bezmetic
peste mână
umbrele ne-au fost lungi
ude de iarbă
și înnobilate de lună
și ne-am iubit în noapte
cu ciudă
pe stadionul municipal
fără nocturnă

de multe ori inimile noastre

se transformau cu peștii
în talazuri
nu e nimic de înțeles
iar valurile cântau ori de câte ori
atingeau țărmul
uneori plângeau

46
și inundau cimitirul de oameni
nu prea știam ce să fac
încercam mereu să fug
dar de fiecare dată
valul
mă prindea din urmă
și mă învârtea până amețeam
apoi mă arunca înapoi
în lume
tu pășeai duios în întuneric
cu trupul drept
cu umbra în mână
țărână din țărână

de câte ori strângi în brațe

trupul meu firav
îmbrățișezi neliniștea mea
și mirarea
că deja nu mai sunt
uneori cred că am plecat
peste mări în lume
plin de speranță de roți și legume
iar de ți se face cumva dor
dă o cheie și pleacă în zbor
mă vei găsi ciușdit după un nor
la pândă

…dorințele obeze ale unui cric beteag

eu cel abia căzut din lună
și liniștea din jur care sună
nu știu de ce
dar îngerul meu vrea
să mă ucidă
și să mă îngroape
sub clar de lună
nebună nebună nebună

47
Automobilul și zborul lui de poveste

un hipopotam cu ochii tunați

căpcăunul ăsta
îmbrăcat în cămașă de fontă
cu guler de oțel dantelat
și geamuri fumurii
automobilul fioros beat de spațiu
nervos
scrâșnește din chiuloasă
huruie din rulmenții
cuprinși de angoase
și se cabrează ca un armăsar sălbatic
e un monstru născut
din iluminări
din flăcări înălțându-se la cer
lacom de șosele de femei colosale
și nopți siropoase

inima lui bate puternic

plină de uleiuri fierbinți
se dezlănţuie cu scrâșnet de pneuri
în dansul sălbatic pe ulițile lumii
frâiele lui metalice se rup pe neașteptate
și se avântă senin în moarte
ca în noapte

ce spectacol superb
la orizont…
e ca o fabrică de versuri
care-l urmează pe zeu în sublim
și cum accelerează…
e fiara de foc
e chiar Dumnezeu

și nu mai vreau să mă satur să privesc

pe dragul meu demon
cum galopează
și cum își scutură cauciucurile nervoase

48
pe asfaltul desfrunzit
ce zgomot Doamne
cât huruit
și urlu cât pot să urlu și țip
ia-mă, ia-mă Stăpâne!
și-ți voi cumpăra de îndată
jucării multicolore
poate și un cric
și multă înghețată
de fistic

49
Când nu am ce face… zbor

nici nu-mi mai pot dezlipi

privirea de tine
așa cum ești înfășurată
în zăpezi repezi și umile
și cum respiri atâta nefericire
la nesfârșit și lipită de mine

nu știu de ce dar din piept

mi-a țâșnit o fiară cu gheare
și cu aripi mari de oțel, o auzi?
îi auzi furia care se sparge de zid
și uruitul roților ei vechi
rostogolindu-se încet și stupid?

stai cu mine te rog îmi șoptești speriată

dar mă desprind furios
și zbor pe sub fruntea ta înaltă
perfid cu privirea tăioasă
și văd cum curcubeul îți soarbe
sângele și lumina din țâța stângă
apoi din priviri
și din visele puține
apar și eu în vis
stingher cu două cocoașe

dacă ai știi cât de multă tăcere

am strâns în oase
și aer obosit în piept
m-ai chema să-ți spun
la ureche
povești despre alte povești
dar cel mai mult și mai mult
știu că îți plac
poveștile cu roți de rezervă
cochete date cu lac
dar și cele cu sergentul major
fudul și cocoțat pe bicicletă

50
purtând în cârcă
grase majorete

Dumnezeu m-a zvârlit din cer

direct în genunchi
și odată cu mine
au mai căzut o mie de roți
cu franjuri de nori
și ciucuri de poliester
sută la sută

51
Pe ulița mare fiara bătrână

la un viraj pe ulița mare

din automobilul primăriei
o fiară bătrână și plină de ruj
s-a desprins o roată
și a zburat peste case
un ceas și jumătate

cum s-a înserat

a încetat să mai zboare
s-a înfipt la mine în fereastră
și de atunci se învârte
seară de seară
la fiecare zbatere
de aripă bolnavă
sau la o fluturare de mână
întâmplată
trist
înainte de moarte

poate că ar fi trebuit să-ți spun

despre închisorile mele
unde zac tot felul de lucruri
despre trupul meu
ars în copilărie
de azot și rouă
și despre spaimele nopții
sau despre lumina
ca o spadă albastră
și despre cum mi-a spintecat
ea privirea toată

în fața casei mele

stau de vorbă trei prostituate
profund obosite
îndelung abuzate
nimeni nu le observă
nimeni nu le dă roată
poate doar poftele noastre

52
sunt vii
și vom avea o dorință nebună
să ciugulim la parastase
tămâie colivă găini anxioase
și țuică de prună

un înger mi-a bătut în poartă

avea o aripă frântă
învinețită toată
fusese lovit în somn de o roată

53
Visul unei roți de iarnă

uite ce cauciuc elegant mi-am tras

e de firmă și de iarnă
are și pinteni subțiri din oțel
și-un văr cu biciclu și binoclu de fier
mi-a zis astă-vară
o roată sfioasă
de la mine din sat

visez să plec curând îmi mai spunea

la polul nord
la vânătoare de reni
de urși polari și mistreți
e plin polul nord de porci
mi-a spus o surată
care deja a fost
și acum este gestantă

ori de câte ori avea ocazia

roata povestea la toți
cum o să plece curând
să vâneze idei cu șpil
și rațe moțate
chiar un automobil
la polul nord pe nerăsuflate

acum câteva zile am aflat

că a dat peste ea
un compresor de oraș
roata se îmbătase
și a dormit peste noapte
pe asfalt
cu un atlas geografic
și o hartă sub braț

cât de ciudată e uneori soarta

roata își trăiește și în moarte
visul netulburată apoi poarta
se deschide și gata
54
Atelierul pentru dezmembrat iubiri ratate

într-o noapte m-am apucat

să te dezmembrez la bucată
mai întâi ți-am desfoiat pielea
pe care am pliat-o cu grijă
să nu facă riduri

oasele ți le-am așezat

în ordinea și după felul cum sunau
când le loveam
cu un băț subțire
din lemn de stejar
ori de câte ori adia vântul
din tine se auzea o muzică divină
ca niște valuri suave
povârnite din cer
abia de mai aveam curajul
să pășesc în vârful picioarelor
în cartier
printre pietre și stele

gândurile ți le-ai adunat singură

exact în ordinea în care ai vrut
să ți se îndeplinească
regretele lacrimile tristețile
ți le-am strâns într-o valiză de carton
vopsită în albastru monoton
în flacoane lungi din sticlă amară
pe ea se așeza paznic
bufnița cu pipă și barbă
doar carnea fierbinte
ți-am lăsat-o să putrezească
afară pe prispă

la sfârșit ți-am luat sufletul

și l-am pus la păstrat
între două poeme
cartea deja e plină cu sufletele tale
strânse în atâta amar de vreme
55
O lume de roți cu anvelopele sparte

nu-i așa că simți

cum se năruie neputincios
timpul în noi?
apoi vezi și cum mi se despică umărul
în așchii de os și roți dințate
privim amândoi neputincioși îngerul orb
cum își ronțăie zăbala cu gura din spate
uneori vine poștașul și zidește frumos
picătură cu picătură zidul înalt
până când ne acoperă
încep să râd sughiț plâng nevricos
toți care vor trece prin preajmă
vor vărsa lacrimi duioși
unii mă vor compătimi sărmanul Manole
Manole ăla al lui Ana de pe Argeș în jos
alții vor întoarce capul ofensați
și va crește uitarea pe numele meu

la mine nopțile încep rău

cu urlete și spaime cu sufletul stors
înconjurat de umbre
care mă înfioară a soartă
te simt dintr-odată încordată
la pândă gata să mă ucizi
apoi mersul tău subțire
ca o lamă de brici
și plânsul meu stupid
uită-te cum roțile din lume
stoluri stoluri umple cerul
apoi vin peste noi mașinării absurde
cu aripi de asfalt
și eu rătăcind cu un băț în mână
orb și mut, gârbovit peste măsură

de obicei trăim fiecare în câte un poem

până la salonul de carte
când vine negustorul și ne dă jos
și ne pune deoparte
într-o lume de roți cu anvelopele sparte
56
Balada roților cu breton

în orașul meu mergeau la braț

trei roți de rezervă Bridgestone
purtau pantofi cu toc și aveau breton
împreună cu două prezoane rebele
când li se făceau dor
se așezau cuminți în brațele mele
patul scârțâia groaznic,
și trupul mă durea
în ochi îmi creșteau priviri
firave abia de mai pâlpâi la geam

ceva mai târziu am aflat

că ochii sunt ferestrele cerului
prin care ne aruncam
de câte ori venea asfințitul
la noi în salon

am mai aflat
și cum se îngropau copacii
copac în copac
apoi zece câte zece în alt copac
până va rămâne un singur copac
căruia i-am dat foc spre înserat

îngerii de lumină
licăreau cu ciudă în noapte
ca niște licurici sau stele căzătoare
și se tot prăbușeau unul după altul
și nu ne mai păsa

ploaia creştea adânc în noi oceane

pe care încă mai pluteau mesaje
de pe vasul cu care ne întorceam din timp
şi care la rândul său
habar nu avea unde urma
să se înece

hei, ştiu o uşă cu vedere la soare!

57
Idile apocrife

am iubirile legate
de un îngeraș tembel
cu cașcheta dată pe spate
și cu izmană de fier
Du-te-vino

el e cel care îți va vinde funia

înainte să te spânzure cu ea
bine ai venit pe pământ
ia și tu un loc în lume
și ai grijă
nu te îndepărta prea mult
de cruce
îți va veni rândul curând
cel mai bine ar fi să locuiești
în aceeași casă cu mine
îmi zici subțire printre dinți

te sperii că plouă
și ne ascundem
în somnul oglinzilor
ca într-un vis urât
glisez

mie îmi place

felul tău de a-ți pica
cerul în gură
ori de câte ori
te gândești la mine
ca la fructul interzis
sau cum îți alunecă
cuvintele mele printre
coapsele fierbinți
și toate astea se vor întâmpla
până într-o zi când plictisit
am să schimb canalul
pe alt program

60
Gnoză

poate îmi scrii și mie un poem, îți zic

ceva ca o sămânță
pe care să o sădești în mine pios
și din care să răsară ziua de joi
altfel riscăm să rămână din noi
doar cenușă

mai degrabă îți cânt la pian

îmi zici și tu să bați darabana
pe o tinichea
până când i se va umfla
o gâlmă haioasă în gât
apoi să îți aprinzi o țigară
și să tragi cu nesaț fum după fum

sufletul tău este o casă fără ferestre

în care cineva mă silește
să dorm
și unde nu vine nimeni
să-mi bată în perete
așa că îl întorc cu grijă
ori de câte ori oftezi
din ochi îți țâșnesc vrăbii
sticloase rele și verzi

sufletul meu e un maidan bântuit

unde pasc două capre și o gâscă
știu sigur chiar că are și o elice
și că în fiecare dimineață
se învârte atât cât să nu se usuce
și să pice trist pe asfalt

de atâta năucire îngerul meu

a început să ticăie tic tac
și din el s-a înălțat
cu zgomot cu lumină și praf
într-o mare uluială și în ritm de jazz
o roată cu aripi îmbrăcată în zavaz

61
Mirare

de cum m-ai văzut

sufletul tău a înflorit
stăteai așa chircită sub vânt
și doar suspinai
a înserare
cu privirea agățată curios de zare

foarte ciudată îmi păreai

îngropată adânc în carnea ta
de femeie îndelung zbuciumată
și atât de străină erai
pierdută în casa ta
atât de imensă străină și rea
care avea
rătăcit pe hol un pian
și un acordeon peticit
cu buline mov din plastic gofrat

pe ulița mare
toate tramvaiele se retrag
sub pământ
unde ne duce pe fiecare
drumul crunt

de cum te-am văzut

sufletul meu a tușit cu sânge
deși brațele mele au îmbobocit
apoi au dat în floare
și am început
să ne întâlnim la tine
în fiecare seară
și să ne vindecăm unul pe altul... de zare

iar la sfârșit
de fiecare dată luminăm înalt
ca o lumânare
apoi dormim cum putem fiecare

62
În care toate au un sfârșit

abia ieșit din pubertate

am cunoscut
o femeie extraordinar
de frumoasă
era îmbrăcată toată în alb
și m-a invitat la ea acasă

a fost prima mea experiență

și am intrat în ea apăsat
de o presimțire nefastă
ceva nu prea știu ce
îmi prindea trupul
ca într-o menghină rea
am început să transpir
și vomam fluturi în șir
unul după altul
până când
dintr-odată vaginul ei
a crescut imens ca o gogoașă
ca din senin femeia a început
să dispară
în organul ei tulburător
gigant și zgomotos
mai întâi o mână
apoi un picior
până când din ea a mai rămas
doar o urmă umedă
pe cearceaf
și m-am speriat de moarte

am alergat noaptea întreagă

înfricoșat
apoi câte o viață
în fiecare an
și de atâta trudă
se pare că am obosit
așa că m-am întrupat repede în aripă
am fâlfâit inestetic de câteva ori

63
după care am plecat acasă
flămând și pe jos

tu m-ai așteptat viață după viață

ghemuită și castă într-o așteptare grea
și poate prea lungă
și încă nu am apărut

mâine te vei naște pentru ultima oară

64
Nesiguritate

m-am trezit într-o dimineață

cum îmi mângâiam hainele
îmbrăcate peste zi
le aveam întinse cu grijă
lângă mine pe pat
chiar le-am sărutat de câteva ori
blugii un pulover șapca maro
și o eșarfă albă mișto

îmi auzeam respirația

noaptea în somn
și mă speriam
plângeam și frică să nu cumva
cineva să închidă fereastra

îți mai aduci aminte de

pantofii mei sport
cum refuzau să mai pășească
ori de câte ori te întâlneam?
au fugit într-o seară de-acasă
e mai bine de un an
de atunci umblu
în picioarele goale
și mă doare al dracului de tare
fiecare pas
pe care îl fac înspre tine

doctorul mi-a spus

că m-a durut sufletul
toată viața
și eu nici măcar nu am știut
din pereți țâșneau ca niște arătări
mâini negre și mâini albastre
pătate de var
și mi se face frică
iar

65
Cimitire crescute subraț

oricât de mult m-aș strădui

nu-mi cresc aripi
și asta mă întristează
și-mi bântuie timpul și somnul
în fiecare zi

mi-a spus odată un înger

beam amândoi vodcă
la bufetul din sat
făcea mai mereu cinste
eu îi recitam versuri
până adormea
mi-a zis că m-a văzut
în registrul unde sunt trecuți
cei cărora le vor crește aripi
ba că eram printre primii
și că el ar fi trebuit să mă învețe
să zbor frumos și înalt ca un pește
mi-a arătat și un fel de înștiințare
scrisă caligrafic pe o dischetă

îngerul meu avea

un picior mai lung
și subțire
avea și cimitire
crescute subraț
mai avea subraț două cărți,
o păpuşă de cârpă
cu păr castaniu
și o sticlă cu vin în mâna dreaptă
pe care o flutură
ca pe un steag pe redută
bairam

66
Ca un lujer de crin

corpul tău verde

ca un lujer de crin

stăteam pe prispă
pe scaunul scund
cu ochii lipiți de necunoscut
scotoceam zarea
mințindu-mă mereu
că în sfârșit ai venit

să știi că mi se face milă de tine

când într-o zi ai să mă găsești
țeapăn pe scaun
cu trupul chircit
și cu mâna dreaptă atârnând
încremenită în timp ce bătea ritmul
spasmodic pe podeaua de lut,
cu gura larg deschisă
într-un jalnic surâs,
și cu o sticla cu vodcă ținută
cu mâna stângă strâns
și sticla va scoate sunete lugubre
sunete înalte de pasăre spin
ori de câte ori te vei foi
sau va bate vântul
cu ciudă printre pruni

nimeni nu știe că deja

am traversat țara nimănui
că mi-am curățat trupul
de ninsori și de păcat
dar sunt mai singur ca niciodat
iar singurătatea mea roade
din carnea trupului meu
până când nu voi mai fi

doar chipul tău mai acoperă

nefirescul din ferești

67
Tu aveai fusta cadrilată

tu aveai fusta cadrilată

pătată de galben
de verde de viață
și fusta era creață
din stambă viu colorată

ai putea să-mi vorbești

despre mișcarea de stradă
începută de tine acum câțiva ani
cu sânii fluturând sub bluză
într-un larg evantai
sau cum făceai cișmelele să plângă
tu, femeie vrăjită de un lampagiu
care avea o mână lipsă
și un picior candriu

ce plăcut îmi era

în patul tău din lemn delicat
și acum îmi amintesc
cum îți mușcam
lobul urechii buzele genunchiul
și cum ne rostogoleam
dement și rotund
ca o roată aflată în călduri
până la obadă
sau cum încremeneam așa dintr-odată
pe podeaua alunecoasă
și rece din piatră
lumina se scurgea
din lumânări toată
picătură cu picătură
peste sânii tăi în fiecare noapte
tu zână bună eu vânt turbat
cu pantalon de aba
vopsit amestecat

aveai fusta verde

pătată cu lumină albă
și grasă
68
Atelierul de pictură nu este într-o joi

cineva m-a exilat

în propria-mi existență
ca într-o bulă cu pereții de lut
și nu știu cum am reușit să-ți scriu
atât de multe poeme
și versurile să devină nepereche
ori de câte ori se făcea în noi joi

joi e ziua în care băieții din sat

plecam la vânătoare de fluturi
de-a lungul căii ferate
hălăduiam și în cer
dar mai rar

nu știu de ce vecinului meu

i se părea că sunt o întâmplare magică
și ori de câte ori mă vedea
făcea plecăciuni aprindea lumânări
tămâia până și urma pașilor mei nepășiți
ori se târa în genunchi în spatele meu
preț de câteva zile
și nu obosea
iar eu luminam puțin
și plecam acasă

nu am avut curajul
să-l cred pe vecin
îmi smulgeam din carne
pantalonii și haina
apoi alunecam în somn
de obicei dormeam
alteori muream
și-mi trecea timpul
fără să știu
plin de admirație
în genunchi în fața cireșului
ce încă înflorește

69
Blowin’ In The Wind

de un timp creşte în mine

o bucată mare de cer
îmi mai cresc şi aripi
și mustăți
de cele mai multe ori mă sperii
şi-mi vine să fug
chiar fug
buimac cu părul în vânt
și spaima pe urme

ce forţă ţine astfel

de mecanisme în mişcare,
cine ne mână cine ne împinge oare
de la spate în marșul ăsta bizar?
mie-mi stă bine starea de cuc
să plec să rămân să mă duc
chiar dacă de fiecare dată revin
tot mai umil tot mai trist
cu braţele atârnând moi
ca de cârpă

sunt o urmă de vânt

cu pielea franjuri agățată de rugi
tot rătăcind prin morminte amare
ori răstignit pe o cruce de lemn
în biserici de lut hoinare

am şi uitat de ce plâng
încerc să-mi repar
crăpăturile pereţilor sufletului
fac un mortar special
din oase de zeu și lumină
printre buze mi se prelinge încet
puținul din mine
cam ce-a mai rămas
mai mult dorințe
dorințe năucitoare

70
iubire focul ce moare
și un hohot răvășitor de lacrimi amare

e parcă prea trist

și asta nu-mi dă pace
îmi iau chitara
și cânt blowin‘ in the wind, frate.

71
Om fără soartă

parcă a fost un dat

să rătăcesc fără rost
ca și cum aș fi purtat de subsuori
dintr-un destin în alt destin
dintr-o stare în altă stare
dar mai ales
din eșec în alt eșec
niciodată ajuns până la capăt
niciodată împlinit
mereu nefericit
dar de fiecare dată
plin de speranță
într-un nou început
care se va dovedi și el
o altă încercare dureroasă

de un timp, în fiecare an
sunt prins în pântecul iernii
ca într-un cocon – e purgatoriul meu
îmi voi lua inima în dinți
și voi bate la ușa secretă
ascunsă în carnea
și în sufletul meu
la naștere de mama
și voi zbura zbura prin ea
sălbatic ca un lup tânăr
scăpat din labirint
sau mă voi aluneca tăcut
în plictisul morții

72
Despre mine nimic

nici nu am ieșit bine din copilărie

când moartea deja s-a cuibărit
în mine
și imediat m-a locuit
așa din senin
nici nu am avut timp
să mă împotrivesc
sau să țip

de atunci
o port zilnic cu mine
câteodată mai vorbim
despre femei
despre fleacuri
de cele mai multe ori nu facem nimic
ascultăm cum îmi crește iarba
tainic pe suflet
sau cum doar trece timpul
senin

nu știu de ce
dar într-un asfințit
normal ca orice asfințit
moartea s-a înălțat
la cer
și s-a stins
surprins am strigat-o
dar nu mi-a răspuns

hai, du-te, du-te cum îți zic

s-a auzit de nicăieri o voce
joasă ca de om
ia-i locul și de data asta
locuiește-te definitiv

73
Aveai doi sâni și atât

aveai doi sâni

ca două gâlme ample
pe care
le-am secționat simetric cu multă artă
ei sunt un fel de paznici la nimic
plini de sictir și plictisiți
nu te vor îndrăgostită
de mine sub niciun chip

într-o zi m-a întrebat un prieten

ce-ți mai face iubita
femeia pe care mi-ai prezentat-o astă vară
mie îmi plăcea de ea foarte mult
era așa… frumoasă ca o primăvară
ne-am despărțit i-am răspuns
avea doi sâni nesuferiți
care nu m-au vrut
încă de la prima atingere
și care mai tot timpul
mă vorbeau de rău
cui avea chef să-i asculte
devenisem agresivi toți trei
se simțea războiul
până în stradă
de se învârtoșa până și noroiul
noroc că polițistul de sector
se plimba în fiecare weekend
cu cercul și cu folos
prin fața porții noastre
sau venea călare
pe o mobră tâmpită
primită de la șeful de post

scoate-i la un suc
sau la grădina zoologică
la o plimbare ceva
la o țigară în parc
sau la un bar de fițe

74
cu striptis și cu muzică rock
chiar la o vulcanizare
să-i mai peticească
să-i mai umfle nițel
descântă-i de deochi
zi-le de dulce zi-le duios
zi-le tatăl nostru sărută-i pe de rost
fă-le ceva
m-a sfătuit amicul pățit
și foarte convins că are dreptate

adevărul e că deja nu-mi mai pasă

și mai știu că fără luzări ca noi
nu vor mai exista morți triste
singurătăți beții sinucideri
și alte alte multe nimicuri

înțelesul nedesfăcut gura ta flămândă

și nimeni nu știe cum miroase un înger
deja nu mai am timp să te inventez
o altfel de femeie cu sâni prietenoși
flutur puțin brațele și plec
și ție nici măcar nu-ți mai pasă
îți tremură doar buzele ca o aripă
într-un zbor nefiresc și bezmetic

75
Să nu uit

mereu am crezut că lucrurile

se aranjează de la sine
că nu ar trebui să-mi fac griji
că rostul meu în lume este
să nu uit să respir
să beau să mănânc să fac sex
să mă scol în fiecare dimineață
să urinez să fac duș
să mă spăl pe dinți
apoi toată ziua să fluier
cu vântul
să zbor cu fluturii
să mă înalț
să cânt cu bătrânii mei cuci
și cântecul nostru să se înfigă adânc
în pruni
să-i troienesc până se înnoptează
apoi să beau să mănânc
să fac sex să fac duș
să mă culc

câinele morții nu latră

zuruie din gât ca o sirenă stricată
înainte să-mi sară perfid
la beregată
hei, câte roți se înalță cu har
din moartea noastră fără de habar
rece și mută

noaptea își întinde brațele ei de cenușă

și mă cuprinde până mă sufoc
și mi se face în jur
întuneric grețos cu femei medic
care au în dotare seringi
și câte un stetoscop miop
feșe, un falnic irigator
și coc

76
Corpul tău șerpuind

corpul tău se răsucește amețitor

în fiecare duminică
de cum te trezești
aerul din jurul tău se încarcă electric
scânteind antisimetric

și de fiecare dată o iau razna

și râd verde nervos
alteori mă duc la crâșmă pe jos
și mă îmbăt
apoi zac trei zile
cu capul între umeri
cu stomacul pe buze
și o dâră groasă de umbră
mi se prelinge din gură
și casa se învârte
la fel ca și tine uluitoare și surdă
nici nu mai știu dacă e duminică
sau dacă e marți
și câinii mă latră
mă urlă a ciudat
strânși în jurul casei în cerc
încep și ei să se învârte
în sensul invers
în ritmul ce-l bate popa
în toaca de lemn cu lopata

apoi totul începe

să se destrame în jur
și lumea și ziua și nopțile curve
pierdute de noi în viteză la curbe
sau în baruri soioase
prin paturi reci de hotel
pe covorul de iută
totuna cu dușumeaua de fier
a cabinei de pază a unui fost hotel
cabină care e acum
redacția ziarului meu

77
neștiute și teribile forțe
s-au adunat
în capătul străzii
caisului doi
s-a hotărât în ceruri
că e timpul
și totul se petrece
exact cum am scris eu
în cartea cu versuri
cu spitale cu puroi și eroi

corpul tău șerpuind

dumnezeiește
în sufletul meu
iar eu speriat într-un colț
îmi împletesc din părul tău
aripi mari să zbor înalt
dintr-una la cer

78
Când mâinile îmi devin inutile

când mâinile îmi devin

grele ca plumbul
adevărate ancore de fier
iar unghiile se înfig în viață
cu speranță
cu frică
și apoi se smulg
din umeri cu groază și urlet

cineva mi-a zis

că sunt dependent de femeie
de femeia hărăzită
de ursitoare zglobii
și care se furișează pe sub piele
ca un șarpe biblic

păcat că abia acum

te-am întâlnit când deja
mâinile îmi devin inutile
ca și carnea și sângele din mine
și mă întind pe pat
doar ca să dorm

rătăcesc cu sticla de vodcă

în mână
din oraș în oraș
din stradă în altă stradă
din copac într-un alt copac
din întuneric în alt întuneric
și mai adânc
tot întrebând femeile întâlnite
ce vor de la viață
și dacă simt cumva
că mi-au fost promise
de ștabii cerești
și ele îmi răspund
fără cuvinte
că habar nu au

79
și că nu își doresc
mai nimic de la viață
că se mulțumesc
cu puțină căldură
și ceva sex
de dragoste
nici nu vor să audă
nu vor complicații absurde
e prea mult stres
iar mâinile îmi cad
pe trotuar
și se rostogolesc
sub automobilul poștei
care plimbă cât e ziua de lungă
un colet
și un set de scrisori
primite de nicăieri
până se face întuneric

simt cum se scurge din zidul

ce strâns mă împresoare
tristețe și plânsul meu stupid
noaptea îmi trece încercând
să dorm tot numai și numai în visul tău
și reușesc doar să râcâi varul și trupul
cu mâinile goale
până se face dimineață

când brațele se vor împuțina

până la umeri
sigur îmi vor crește aripi
și atunci voi zbura fericit spre cer
spre părinții mei
și te voi pierde definitiv
pe tine muză a neîmplinirii mele

80
Despre trecerea timpului

oare unde se ascunde tristețea

singurătate cobaiului din cușcă
singurătatea puiului de cuc?
dar răutatea, dar veninul
din ochiul șarpelui verde miop?

în trecerea timpului așa într-o doară

îți zic vorbe dulci alunecoase
și tu îmi spui că nu mă crezi
ți se pare chiar imposibil
mai mult ca sigur că te mint
apoi privești cum submarinul
își flutură aripioarele mici și verzi
și cum se pierde printre cârdurile de gâște
printre cirezile de zmei
în ultimul împleticitul și anemicul zbor
suntem deja obosiți suntem bătrâni
ca niște piese de șah roase parcă de vremi

parcă în cartea asta scriai despre roți

despre rostul lor în lume
despre implacabilele rostogoliri
despre morți
despre faptul că oamenii nu mai sunt oameni
doar trupuri golite de har
doar umbre grele de copaci
spune-mi te rog că mai există șansă
că mai există rost
poate poate chiar o a treia cale
poate doar un zvon

iubita mea cea întunecată

cea fără de chip și trup
cea care stă deasupra pieții
atârnată de un fir
știu că ai să mă răstignești de prunul din față
atunci când va să vie vremea
vremea deșteaptă

81
ca timp ce se va scurge prin gâtul îngust de sticlă
clepsidra mea de aer clepsidra mea mută

știi că îmi aduc aminte

de atingerea ta rece, atingerea morții?
ascunși în nori doi îngeri chiori beau cucută

82
Înălțare la tavan

cumva neputincios
simt cum frigul
îmi cuprinde încet așternutul
unde încă să se mai simte
vibrația trupului tău
și căldură multă

privește te rog cum gerul

desenează flori albe de gheață
pe ziduri
iar spațiul din jur
e plin cu spaimele nopții
scăpate din vis
și cum sap ele tuneluri
pe sub noi
înclinate înspre ziua de ieri
și cum alunecăm pe ele în întuneric
ca pe tobogan

într-un sfârșit ai venit

învăluită în viscol în mister și ger
ca într-o flanelă
te-ai așezat pe un scaun
lângă mine și ai plâns
apoi într-un târziu
mi-ai adunat umbra de pe jos
și m-ai învelit cu ea
încet
să nu cumva
să mă trezești
ai plecat înfășurată peste umeri
cu moartea mea abia începută

nu e așa că e trist
din mine a mai rămas
privirea căpruie
și o dorință năucitoare

83
ca un animal de pradă
suplu fioros
chiar dacă pe trupul meu
au apărut deja…
semnele morții

84
Ca un greiere

ești ca un greiere borțos

mi-ai zis într-o seară
aveai lucrurile strânse
hotărâtă să pleci

și mi-am adus aminte

cum ne-am tras de păr
cum te-am bușit de pereți
și cum ne-am cărat pumni
fără milă în urechi

ești slab ca o scândură

ai continuat să-mi zici
cu burta mare și albă
cu picioarele lungi subțiri
și păroase
și mergi prin dormitor
mai mult țopăind ca o broască

te scobești în nas
bei vodcă vin ieftin
toată ziua ești beat
scrii poeme vicioase
pe fețe de mese
dormi încălțat

dar când îți iei chitara

cânți dumnezeieşte
ești greierul meu ciudat
mai apuci să-mi zici
înainte să te arunci
peste mine ca o fiară turbată
am făcut dragoste
până spre seară
și iar ne-am îmbătat

doi nebuni de niciunde

și undeva în spate
un greiere borțos și bizar
85
Sărmana Evlyn Roe

îți simt pe gât

strânsoarea delicată a braţelor
ca o adiere de vânt
și se face dintr-odată
noapte în așternut

într-o monstruoasă conspirație,

șoldurile tale imense
înfăşurate
în mătasea moale a sorţii

fabuloase îți sunt cizmele zburătoare

picioarele tale adevărate coloane
și tu agățată cu ochii de cer
îmi zici ia-mă monșer

munţii sunt gata să arunce

peste inima ta avalanșe năuce
și bulgări de gheață
umbra gurii tale adevărate crevase
și eu aruncându-mă dezamăgit
în prăpastie îți dau cu flit

deodată văd apropiindu-se moartea

dezarticulată și lipită de întuneric
bolborosea ceva despre o corabie
apoi a rostit clar
„sărmana Evlyn Roe”
și s-a făcut iar frig în noi
și a uitat să mai plouă

ca o flacără mare
brațele tale
o armată de zâne solzoase
mă împresoară și mă cucerește
să trăiți am capitulat
urlu în gura mare din pat
o, tu Evlyn Roe

86
Poate despre un zburător trecut în rezervă

te-am auzit huruind pe balcon

cu țâfnă
cu mii de animăluțe amușinind
pe bâjbâite aerul nopții
și eu pluteam pluteam nevăzut
sau mă răsuceam în mine cu furie oarbă

poate ai crezut că sunt

un zburător trecut în rezervă
și ai vrut să te răzbuni
pentru nopțile dormite adânc
fără vise sexoase demente
fără focul divin
doar fumegări
doar iarnă lungă în pântecul tău
între suflet și trup atâta tristețe

te-am auzit huruind amenințător

în sufletul meu
cotrobăiai după amintirile mele cu tine
printre atâta întâmplări irosite
mai toate amestecate cu vină
cu prostituate sublime
cu asistente scorțoase
cu tramadol ketonal și insulină

rar dar mai plouă lumină din cer

și atunci pământul devine
deodată tot fluorescent
și nimănui parcă nu-i pasă
tu tot mai cotrobăiești în mine nervos
deși sunt de mult plecat de acasă

orbită de furie ai alunecat și ai căzut

de la balcon spre dimineață

87
Nemilostivire

vine străinul și-ți ridică

sub coaste o casă
îți simți dintr-odată sufletul greu
cum îți cade în oase
apoi cum te cuprinde zidul
și-auzi și urletul greu
al câinelui mitic cu trei capete
și o năpastă
ca și fâlfâitul morții
pe deasupra orașelor fantastice
peste tine mai zboară
și-o veche ambulanță
cu girofar și faruri de ceață

apoi străinul pleacă

însoțit de hoarda de îngeri
îmbrăcați cu armuri din răchită
și cuțite lungi purtate la brâu
și nu-mi mai rămâne decât
să rămân singur
cel puțin încă o viață
cu ochii tulburi murdari de cuvinte
– uite, cum îți curg din privire
literele
și nimeni nu mai pleacă

de multe ori te simt în spatele meu

cum îmi citești peste umăr
poemele dintâi
alteori fumezi o țigară
și-adormi printre păpuși
iar carnea ta se face trup
animal rănit
repede îmi fac un semn pe mână
ca nu cumva să te uit

88
Adam și Eva
(atâta zarvă în cer pentru o frunză uscată)

în singurătatea mea stă ascunsă

singurătatea ta care la rândul ei
ascunde o altă singurătate
și tot așa până ajungem la Dumnezeu
și bucata lui de lut înmuiată în apă
apoi la dorința lui de a nu fi singur
și flămând de spații
drept pentru care
într-un moment de rătăcire
te-a creat pe tine
dintr-o coastă de-a mea
de atunci și mai tare mă doare
când plouă, singurătatea

ne-a făcut pe amândoi mai ușori decât aerul

fără aripi și fără vreun rost
culegători de lumină și întuneric
tot țopăind dintr-o stare în alta
dintr-un măr în alt măr
până într-o zi când degetele noastre s-au atins
și carnea ne-a luat-o razna până la delir
Doamne și a început o furtună
cum nu a mai fost
și nici nu cred că va să mai fie
tu picurai din sâni flacără vie
mie îmi creștea sub tălpi sărutul blestem

deja ne uram de moarte

când între eternitatea promisă de el
și o îmbrățișare aparte
ai ales să fim muritori…
mulți nu știu că Dumnezeu
nu ne-a izgonit doar pe noi
ci și mărul și șarpele și restul lumii
acei nesătui și aprigi voaiori

89
Neînchipuite

mă uimeşti îţi zic

şi-mi cade întuneric stupid
peste ochi
cade și peste ferestre
fără tine nimic nu mai sunt
nici lună nici măcar chip
armate de îngeri
armate terestre
năpăstuiește somnul
frumoasei metrese

oricât mă străduiesc
îmi este greu să mă deschid
mă prind de gând şi trag de mâner
până când se face noapte
sau până când se face iar dimineaţă
în neliniştea mea

când pleci
laşi uşa de la intrare deschisă
pe unde intră aerul rece
intră și poştaşul
cumva prins într-o stângace uimire
cu mâna pe clanţă…
tu tot mai speri c-am să-ți scriu
versul nepereche
deși e deja prea târziu
chef nu mai am
și nici bine nu-mi este

din cuvintele neînțelese încă

vor răsări sub tălpile noastre
păsări mari păsări măiestre
cusute de mână
pe preşul de gumă de sub ferestre

se pare că sunt bântuit

de cuvinte nescrise

90
sunt cumva și norocos
deşi doar tu mai ajungi
pe furiș în ochiul meu stâng
orbit prea devreme
de neputință de furie și soartă

în ochiul drept mi-a sărit

sânul tău stâng
și am tresărit ca lovit de năpastă

91
Când ai plecat

când ai plecat
lumina din ochii mei
a căzut pieziș
și s-a înfipt adânc
în pământul plin cu zambile
cu pastile roz și insulină
ne țineam de mână

iarba era deja roșie

și pășeam pe ea
cu picioarele goale
până se albăstreau
și lăcrima
pe glezne rouă
și bruma funii groase
apoi ne pierdeam în amor
până se făcea dimineață
și lumea se făcea
dintr-odată pustie

și pentru că nu înțelegeam
de ce pleci
îmi lăsai de fiecare dată
un bilețel pe masă
pe care să-l citesc
când mă voi naște
și poate așa am să te iert vreodată

s-au strâns atât de multe

scrisori de la tine
de nu au mai încăput în casă
și eu tot nu mă mai nășteam
și de atâta mâhnire mă enervam
și mă întorceam
la mine-n fereastră
și mă trezeam în fiecare viață
cu flori și iarbă pe piept

92
Într-o zi de treișpe
fatalitatea din fiecare zi
(se pare că fiecare avem o zi de 13 într-o marți nefastă)

spune-mi cum de nu ai obosit

să umbli cu inima în brațe
bolborosind cuvinte neștiute
ori alunecând de-a lungul străzii
lovită cu pietre de bărbații
cu baston și îmbrăcați în negru?

Îmi aduc aminte că într-o zi de treișpe

ți-am spus că te iubesc
că îți voi întinde
covoare de flori sub pași
și-ți voi umple zilele toate
cu mii de artificii și păsări de foc
îți voi înfășura trupul cu frunze cu fluturi
și voi picura ca o viță ce își plânge butașii
jertfiți pe altar

acum îmi ciugulești tristețea

și lumina abia pâlpâind din ochi
și parcă tot noapte se face mereu
uite cum tace carnea în noi
și cum pasăre îmi e gândul
iar trupul bolnav de tine îmi e
crucificat în răspântii

cu durere am aflat că doar moartea

îmi mai este fidelă
poate și buzele tale înmuiate în întuneric și cucută
de cum bate miezul nopții
mâinile tale răsucesc gâtul păsării măiestre
apoi picuri sângele ei în cartea mea cu versuri

știai că ochii mei nu au văzut

focul și lumina niciodată?

93
Născut pentru a te iubi

Dumnezeu m-a născut

într-o dimineață de duminică
era o zi caldă
de toamnă abia începută
s-a aplecat la urechea mea
și mi-a șoptit să te caut
și să te iubesc cu grijă
pe nerăsuflate
cum nimeni nu a mai avut parte
pe tine femeia cu o mie de brațe

atâta dragoste s-a strâns în mine

și tremur de fluturi de flori
și tare îmi e frică
că încă nu știu
ce te poate lumina
ce te face să zâmbești
sau să înflorești
în fiecare dimineață
dar cel mai mult îmi e frică
de întunericul și gerul
ce mă locuiește
de atâtea vieți și morți

miroase din ce în ce mai mult

în mine a somn a părere de rău
poate a moarte poate a hău
și atunci urlu cu lupii ca lupii
în genunchi sub o icoană de cer
și pier în vatra unui stup
stingher
înfășurat degrabă în ceară
o, biata mea soartă
norocul meu chior

94
Străinul

pe când eram copil

într-o noapte
un străin ne-a bătut în poartă
era toamnă abia împlinisem patru ani
ai mei i-au dat să mănânce ceva
pâine cu brânză și o ceapă
apoi l-au culcat cu mine în pat
în camera mea mică
și cu tavanul foarte jos
nu aveam lampă
era o candelă e aprinsă mereu
privită de afară ți se părea că
fereastra era în flăcări
și umbre lungi dănțuiau de zor
și bântuiau dudul din fața casei
lângă fântână la geam
parcă a spaimă
câinele a început să urle
sfâșietor la lună
cum nu a mai urlat vreodată
toată noaptea nu am dormit
îi priveam somnul străinului
cum zgâlţâia patul și casa
mă înfricoșa

când s-a făcut dimineață

străinul i-a luat lui tata căruța
caii și pe mine sub braț
de atunci nu mai știu nimic
despre ai mei
dar nici despre mine
ochii mi-au ars în plâns
până am orbit

anii s-au scurs precum clipele

până m-am stins
abia atunci a venit un înger
m-a luat de mână și m-a dus

95
înapoi acasă la părinții mei
era liniște și simțeam
ca și cum chiar am ajuns la ei
mă așteptau nemișcați
în fotografia veche înrămată
din ochi încă le picurau
lacrimi uscate
am plâns și eu

mult mai târziu am aflat

că străinul mi-a fost dat
și că rostul lui a fost
să scrie pe sufletul meu stihuri
cu litere reci așa cum a scris
când s-a înălțat
pe o aripă de curcubeu poetul
și tot atunci am aflat
că pe străin îl chema…
Nichita Stănescu

95
Nemeții

nu a mai nins de demult

în copilăria mea
mi s-a uscat sufletul
de-atâta așteptare
și buzele îmi erau crăpate
gura amară
doar mama uite mai răzbate
din uitare
cu strachina aburindă plină cu lapte
și cu felia groasă de pâine
în mâna cealaltă
apoi îmi mai aduc aminte
de plânsul de la căpătâiul ei
dar și de îngerul rătăcit
în așternuturile noastre

a venit și timpul ca să mă smulg

din ideea de frunză din starea de dud
în mormânt somnul meu alb nemeții
unde visul ca și rostul roții
este același
în fiecare clipă a eternității
și unde luna și-a eliberat lupii
pe tărâmul celor o mie de vânturi
și unde șeful trenului anunță sec
capătul drumului

trupul tău devorat de o mie de vulturi

când tu mai întâi îți desfăceai pulpele
apoi îți deschideai încet încet sufletul
ca o scoică hămesită
lovită continuu de valurile mării fierbinte

tu îmi spuneai că întunericul

nu este veșnic
și că cea mai rea și nesfârșită
este uitarea
carnea aceea bătrână
părăsită de oaspeți
96
Poem pentru ea

nici nu apucai să cobori

din autobuzul
cu linii albastre pe burtă
că deja sufletele noastre
erau dezbrăcate de carne
se prindeau de mână
și zburau îmbătate de atâta lumină

tu credeai că eu am aripi
și nu aveam
eu credeam că tu ești cea cu aripi
și nu erai
abia atunci am înțeles și ne-am întors
în pieile rămase în urmă
întinse de asistenta șefă
cu grijă să nu prindă cute
la spital se făcuse duminică deja

de fiecare dată când vii

aș vrea să te ascund
să nu te găsești niciodată
dar de fiecare dată te-au prins
alte doruri din urmă
și te întorceai în carnea ta bătrână
şi plecai fără să ştii
că rămân prea mult în întuneric
că voi orbi
poate ai plânge de milă
dacă m-ai vedea
cum număr clipele nopții
dintre cele două autobuze pe șosea

la radio se dezbate insistent

despre revolta roților de tren
din cimitirul de vagoane
ascunse printre stilouri creioane
frunze uscate de nuc
și două acordeoane

97
Noapte de noapte

la naștere o ursitoare mi-a prevestit

că voi muri de cum mă voi îndrăgosti
de tine prima oară
apoi mai m-a și blestemat
să bântui lumea
ca o fantomă aiuritoare
cu tălpile goale
și de un timp năpăstuiesc cu sârg
trei fete de treabă
și un călugăr ciung
noapte de noapte când e lună plină

nu te întrista nici nu mă plânge

să știi că nu e atât de rău cum pare
pot spune chiar că îmi place aici
unde doar râd în hohote bizare
peste flăcările negre țâșnite din ape
înfricoșat de umbre dar cumva mai viu
noapte de noapte numai când e lună plină

acum e chiar lună plină

degetele mele în gheare se prefac
dinții în colți fioroși mustind de sânge
iar ochii în flăcări purpurii
și îmi e frică de mor
că ai să te sperii
c-am să te pierd
și timpul ce îl mai avem
e puțin
mai bine ascultă-mi atent
șoaptele toate
noapte de noapte
chiar dacă e lună… plină

respirația noastră
niște nori argintii
rămâne deodată suspendată

98
îmbătrânim încovoiaţi de soartă
bem cu îngerii lumină dublu rafinată
până picăm din cer
și se aude huruind venind de departe
trenul cu farurile sparte
în fiecare noapte cu lună plină

99
Controversă

cum îți spuneam

mai tot timpul îngerii mi-au râs în nas
s-au urinat din înaltul lor
peste ochii mei abia luminați
mai bine deschide-mi fereastra care dă la cer
să-mi închipui că zbor înalt
cât mai înalt spre stele

altfel îmi petreceam mai tot timpul

recitând poemul lui Dinescu
„Mic descântec pentru femeia mâncată de ploaie”
sau poezii de-ale lui Bukowski
bolovănoase frivole și amare
până reușeam să uit
că îmi este sete că-mi e foame
și că mai exist și așa
neîndemânatic cum sunt
exilat ca o urmă
într-o cută de timp
ca și cum propria-mi umbră ar străluci
la balul feeric cu gâze și lumini

îmi amintesc cum biata-mi umbră

mă căra cu greu și disperare în cârcă
și cum se împleticea
sub greutatea neputinței mele
și cum deja nu mai eram tânăr
și mă nelinișteam sau mă înfuriau
versurile mele
pe care încă mă chinuiam
să le rescriu rebele
până îmi trecea viața
apoi o luam de la capăt
cu aceeași înverșunare inutilă

poate am stat de prea multe ori

închis într-o sticlă ca un duh de prisos

100
ori în loc de averi
adun lumina ca pe frunze
în închisoarea trupului meu
pe care îl știu pe de rost
uite cum plouă în amintirea mea
sau cum mă rog morții draga de ea
scumpa mea moarte
te implor să nu mă părăsești
să nu mă lași singur niciodată
ține-mă degrabă la subsuoara ta

apoi ai dispărut și nu mai știu

nimic despre noi
cum îți spuneam
prea devreme s-a făcut noapte
în orașul meu
prea târziu mult prea târziu
și eu încremenit cel mai orb dintre oameni
plin de întuneric în întuneric
cu cravata frumos înnodată la gât

101
Cât de adânc...

vreau să-ți povestesc

despre cât de dinăuntru
e în sufletul meu
și chiar dacă te obosesc
te voi ruga mereu să îndrăznești
să mă cauți să mă cunoști

cu ce voi începe mă întrebi?

cu mâinile cu gura cu dinții
mintea e deja un loc incomod
uite, nu am spus nimănui
nici ție până acum
cât de mult pot să iubesc
te-am lăsat să mă ghicești
să mă simți cum ard
să vezi
câte mii de fluturi îmi sunt
în ochi ca în livezi
și câtă lumină țâșnește
din pieptul meu
și nu înțeleg cum poți
să nu mă iubești

chiar
mă vezi cum zbor, cum ard
și cum dorințele
îmi sunt nave spațiale?
deja mă înalț peste oraș,
și plutesc

102
Anatomie provincială

„Am să-ți spun bună seara, deși va fi zi”

Ca un fum de ţigară, sufletul - Adrian Păunescu

ceva ca o mașinărie infernală

ticăie în oasele mele
nepăsător merg mai departe
în suflet știu sigur am un pendul
el mă ajută să țin ritmul
atâtea poeme pe cuvânt
atâtea iubiri și atâtea lacrimi la zi

un organ important este poetul

organ social
se spune că doar poeții militanți sunt importanți
mie îmi plac acei poeți care se zbat
ca ziua de azi să fie
ziua de ieri și vinul bun și alb

la fel de importanți mi se par și morții

morții din neam
și cum bântuie ei prin podurile
sufletelor noastre ca niște soldați
cu cimitirele în cârcă și lumânări sub braț

cineva mai glumeț

m-a dezbrăcat în somn
și m-a lăsat pe stradă
am tot mărșăluit somnambulic
până s-a făcut iarnă
m-am crezut în rai
asta până când mi-a înghețat nasul
și am coborât sub pilota galbenă
direct din tramvai
doar ochii mi se mai vedeau
cum am mai spus cândva
ochiul este
cel mai important organ
al corpului uman
ochiul bălai
103
Recul

de un timp
mă locuiesc doar pe dinăuntru
pe dinafară sunt gol pușcă
port doar o pâlnie de tablă pe cap
și sandale din pânză

din când în când

îți scriu o scrisoare
alteori un poem
și atunci mă apuc
cu mâinile de cer
și mă dau huța huţa-huţa
sau smulg știrul
crescut stingher
pe coapsa mea stângă
frumos încrustată
cu fire subțiri din sticlă și fier

vorbesc mai tot timpul

cu tine în somn
pătruns de taină
ca un inorog
care și-a pierdut somnul
și cornul prea copt
și când te gândești
că eu sunt vântul
blocat de o viață în livezi
doar tu îmi amintești
că am fost cândva tânăr și zeu

bolborosesc cuvinte ca pe un rit

ca pe o vrajă de seară
cu fruntea sprijinită în mâini
și cu ochii în palmă

putred cerul veșted pământul

și tu râzi în hohote
din spatele acestor nimicuri

104
Caniculă

orașul meu colorat în verde

și galben galben palid
pătat cu roșul soarelui
apoi buletinul de știri vremea
toate trecute prin ochiul meu căprui
în ecranele de sticlă și leduri
breaking news

ne plimbam pe stradă amândoi

doar ce ne-am cunoscut
în față mergeai tu cu fusta cloș și înflorată
apoi eu abia de mă mai târam pe-o parte
și strada se înclina nefiresc
casele cu țiglă roșie se prăvăleau
ca un castel din cărți ținându-se de mână
cu pereții suflecați până la bârnă
grăbiți ne loveam de câte un pom uscat
dezbrăcați de coajă și pictați
apoi o mie de cuci rătăciți și uitați
în grădina bolnavă
și peste tot se făcea noapte și frunze
pe care eu cândva am scris
mii de poeme confuze

și tu știai că nu-mi este frică de vânt

nici de furtună nici de săgeată
te tot țineam de mână strâns
să nu mă uit
să nu te pierd vreodată
apoi ne desfacem brațele încet
și fâl fâl ne ridicam la cer
și ce frumoși eram
Doamne cât de frumoși

105
Stop cadru sau ultima licărire

din camera mea

toate zilele se văd cenușii
și de fiecare dată când am curajul
să pășesc afară
lumina mă izbește năucitor
în frunte
și toată lumea se învârte cu mine
într-o teribilă buimăceală
deși cerul încă e albastru
norii sunt și ei sus și tot albaștri
iar pământul e ca pământul pământ

mai tot timpul în satul meu

oamenii sunt ocupați
cu nemișcarea
stau chirciți în spatele umbrei
și de plictiseală sau foame
își își taie hălci mari din curcubeu
și strălucesc în noapte intermitent
ținând fiecare
câte un scarabeu în palme

tot mai des îmi amanetez

de sub pleoape cerul
de sub unghii pământul
de sub tâmplă nemurirea
apoi îmi smulg femeia din suflet
și mă arunc în singurătate
cu sufletul înainte
nu-i vina mea îmi spun
îmi aprind o țigare
și mă ascund înapoi
în urma din perete

din carnea mea zilele se scurg

ca într-o ceremonie funerară
cu amintiri și umbre

106
vântul se învârtoșează nebun
la răscruce
pe câmp trec batalioane de cuci
și cai înnebuniți de sete

trenul de noapte vine spre mine

ca o nălucă
adio spun lumii îți spun și ție
iubirea mea târzie

107
Fotografia ultimei respirații… în doi

abia ajuns în orașul tău te-am văzut din prima

stăteai așa cu singurătatea la vedere
cu ochii tumefiați fără pleoape și căprui
orbitele lor păreau niște scorburi
pline de frunze și amintiri
toți te ocoleau speriați și nu știai de ce

am fost nevoit să-ți învăț

gândurile toate pe de rost
să-ți ridic cuvintele
și să le înalț ca pe niște biserici
cred că nici nu știai că sunt singurul
care vedea în fereastră
cum trupul tău prindea aripi
și cum înflorea
ca o floare albă și nevinovată

visele noastre
s-au îngemănat înainte de vreme
așa că s-au îmbolnăvit toate a păcat
iar lemnul ferestrei
ți s-a înfipt adânc în carne și ai oftat
te simțeam nefericită
și pierdută într-un timp ireal

atunci am simțit
cum dragostea mea pentru tine
se scurgea încet pe sub piele
ca o corabie stingheră
apoi printre degetele reci
și într-un sfârșit
să te apropii de mine tiptil
m-ai îmbrățișat
și mi-ai șoptit la ureche
a venit timpul
timpul ultimului strop de aer
ultimul sărut
ultima clipă învinețită de frig

108
și parcă niciodată
nu mi-a fost mai dor ca acum
de noi
ne-am luat de mână
palmele noastre străvezii
și ne-am culcat cuminți
în mormântul strâmt și stupid
și nimeni nu știe
pe unde am ajuns

109