Cenaclul George Coșbuc

(28 mai 2020, online)

- opinii de lectură -

Stimați membri (și colaboratori) ai Cenaclului George Coșbuc din Bistrița, pandemia
ne-a împins spre această formulă online de întâlnire literară. Nu avem oportunitatea vederii
față către față, dar parcă e mai… rodnică întâlnirea față către text, în sensul că ați avut o mai
multă libertate de meditație asupra creațiilor propuse. Au rezultat niște comentarii pe care le
cred benefice pentru autori, unele asemănătoare unor recenzii. Pe unele, cei care „au citit” în
cenaclu le pot pune în ramă. Sper ca toate să le fie folositoare.
Așez comentariile după textele fiecărui autor, pentru a putea reveni mai ușor, dacă
este cazul, asupra textelor propuse.
Vă mulțumesc tuturor, comentatori sau nu, scriitori comentați, cu urări de spor la
lucru cu sănătate și inspirație,
Olimpiu Nușfelean

Emma MIHĂESCU

Născută în 30 martie 1994, a absolvit Colegiul Național

„Sfântul Sava”, București, Facultatea de Litere, Universitatea
București, și Masteratul de Studii Literare, în cadrul aceleiași
universități. În prezent, este redactor la o editură din București.
În anul 2018, a participat la Festivalul Național de
Literatură „Vasile Lucaciu”, Cicârlău, Maramureș, unde a
obținut Marele Premiu pentru Poezie și Premiul Revistei
Poesis, și la Concursul Național de Poezie „Panait Cerna”,
unde a obținut o mențiune.
A publicat poezii în Poesis (debut), Caiete Silvane și
Graiul Maramureșului. Scrie, de asemenea, proză și critică
literară.

nu alerga prin zăpadă

cînd eram copil cultura era vocea lui virgil ianțu iar vremea
niște cifre trîntite pe harta țării. mama spunea
„dau ăștia minus zece grade” și mă-mbrăca în consecință
dres pantaloni cizme șosete maieu bluză două pulovere
căciulă palton fular și-un nu alerga prin zăpadă
iar cînd veneau copiii să se joace cu mine le spuneam că nu nu pot
că dacă alerg nu e bine că e prea frig fiindcă așa au dat ăștia
a nins cîndva de ziua mea la sfîrșitul lui martie și-am fost fericită
uite domnule-au făcut și ăștia ceva bun decît s-apară toată ziua la televizor
scriind aiurea cifre care-i interesează doar pe oamenii mari
și nici pe ei prea tare doar pînă ne-mbracă și atît

nu mai stau cu părinții dar nu cred că mi-am început vreo zi

fără să-l aud pe tata răcnind la telefon „a nins la munte e frig îmbracă-te”
ce contează că eu sînt aici muntele-i acolo ce spune tata e sfînt
îmi iau pe mine toate cojoacele
dacă spune tata că-i frig se face frig de ce n-o spune și el
că sînt fericită c-o să cîștig un milion de dolari c-o să fac și-o să dreg

nu stau cu tine încă dar nu cred c-am trăit vreo zi

pînă să te-aud șoptind la telefon noaptea
mă uit pe harta țării e plină de minciuni de culori nevăzute
de orașe care nu există fiindcă acolo nu sîntem nici eu nici tu
aici și acolo sînt doar cuvinte ninge la tine mi-e mie frig
mă-ntreb cum de nu te superi c-am găsit sensul vieții
dar nu pot găsi prin pat capacul de la cariocă
și n-am făcut în viața mea cartofi prăjiți
precis o să ne facem două case una lîngă alta
într-a ta ordine într-a mea haos întocmai cum trebuie
să ne punem o masă în fața casei acolo să stăm să glumim
să mîncăm naiba știe ce – știm să gătim doar cît să nu sucombăm
o să facem dragoste la gard în văzul tuturor
sau ca gîndacii prin subsol prin pereți
n-o să mă supăr pe tine crede-mă cînd ca și acum
o să-mi strîngi firele de păr de pe hainele tale
cu o enormă silă de parcă poartă-n ele ciuma lui caragea sau iustinian
știu că le urăști doar fiindc-au îndrăznit să mă părăsească
și de-o să fac vreodată ceva să te supere
ține minte dragostea mea așa m-au dat ăștia

dincolo de gol

sînt doar un semn de întrebare

un nor de ceață un nor de parfum
cînd mă uit în oglindă
mă mint doar că văd pe cineva
îmi îmbrac absența frumos
o aranjez o machiez
o fac de ceva peste un metru șaizeci
îi dau un mers apăsat voce gîjîită
gesturi bruște și pupile de fiară
așa pot să ies pe stradă
nu se mai lovește nimeni de mine
cînd vorbesc tuturor le place
și toți se sperie parcă știu
asta e crucea mea mă gîndesc
nu trebuie să vină nimeni prea aproape
omul se descurcă aproape mereu
numai să nu vadă golul
să nu-l vadă niciodată să nu-și aducă aminte
asta-mi spun cînd îți îngheață zîmbetul
asta-mi spun cînd nu știi ce să faci
cînd te ia amețeala că nu mai poți suporta
sînt un semn de întrebare să știi
un semn de întrebare mereu cînd te văd
cînd nu te văd
e altfel doar cînd plec trăgînd totul după mine
cînd nu te mai văd dar mă sfredelești cu privirea aia
care nu mai are nici culoare nici sens
și mă transformi în noapte

orbecăire

bețivanii din Moghioroș care bagă numai la doi lei suta

și
fetele de pe Mătăsari care nu poartă geantă niciodată
și
mafioții din Giulești care m-au învățat ce-i aia viață grea
și
băieții buni din Floreasca și Pipera
care-și caută anturaj orice-ar fi
și
traficanții de sub Podul Grant
orbecăie nopțile
nu știu nici ei după ce
iar cînd mă văd se sperie

se potolesc odată cu luna

cînd termin ultima țigară și m-așez lîngă visele tale
îți mîngîi părul și rîd la gîndul că n-ai nicio idee

tu ești regele derbedeilor din oraș

și toți adorm sărutîndu-ți icoana

cer turbat

mi-am găsit toate caietele

absolut toate dintr-a doua pînă-ntr-a doișpea
erau scrise cu stiloul
ce conștiincioasă eram
le-am băgat în cadă în apă fiartă
pînă și-au dat și ultimul albastru
m-am spălat apoi în apa aia
și apa aia s-a spălat pe mine
am ieșit de-acolo ca un cer turbat
mi se albăstrise pînă și părul
am ieșit așa de-acolo
din cada aia imaculată
mi-am frecat pielea cu toate paginile
pe care le-am scris vreodată
cu toate prostiile scoase la imprimantă
cu fiecare cuvînt de-al meu
mi-am urlat tot ce mai aveam
și silabele mi s-au spart pe piele
în dinți sub pleoape în unghii
am ieșit așa pe stradă
se dădeau din calea mea toți
nici nu știam că există asemenea fugă
sau asemenea frică
aproape le era rușine-n locul meu
și te-am găsit legat la mîini
legat la ochi
cu bandă adezivă peste gură
erai atît de singur și plîngeai
nu mă simțeai nici nu știai că plîngi
din cauza mea
iar eu nu știam unde-o să mai găsesc
asemenea cuvinte

limite

ieri ai răcnit la mine

mi-ai zis GATA PA NU MAI POT
AM ȘI EU LIMITELE MELE
NU ÎNDRĂZNI SĂ MAI ȚIPI
NU ÎNDRĂZNI SĂ MAI SUNI
POȚI SĂ MĂ LAȘI DRACULUI O ORĂ
O ORĂ SĂ MĂ LAȘI ÎN PACE
ce-ți păsa mă că mă dărîm
și ce-ți păsa mă că mă transform în cîrpe

de unde era să știu atunci

̶ părea acum o mie de ani ̶
că m-ai făcut la loc
să mă distrugi tu mai bine

dar vocea mea s-a născut acum

sufocată
n-o să-ți mai spun nimic dragul meu
stai cu monștrii tăi stau cu monstrul de mine
acum nu mai poate ști nimeni
nimeni

doar uneori de te-oi vedea singur pe stradă

o să-ți sărut încet tîmpla
uitînd c-o să zbieri c-o să te dai înapoi
o să-ți sărut tîmpla și atît
ca atunci cînd se arde becul
și dai să-l aprinzi așa din reflex

șoc termic

nu pot să spun c-ai fugit prima dată

ți-ai zis că n-are cum să fie
că ți s-a părut că te sperii degeaba
stăteai în potop zi după zi
și-mi șopteai
„dragă te-nțeleg e vina mea
am greșit aveam sîngele uscat
uscat ca hainele astea
sîntem oameni ce să-i faci”
nici nu vedeai că fulgeram
nici nu vedeai că te îngrop în grindină

nu pot să spun c-ai fugit prima dată

pot doar să-ți spun
că-n noaptea aia crîncenă de august
le-am auzit primul scîncet
și-am început să plîng

stăteam liniștiți în pat

ningea albastru
abia țipasem la tine
te ștersesem de pe fața pămîntului
de unde era să știu atunci
că n-o să mai țip niciodată
de unde era să știu
c-o să te sperie așa

dezghețul
rănilor
mele

lemn cu lemn

ațipesc liniștit cu pielea durîndu-mă încă

liniștit în casa mea la marginea pădurii

roșu e cerul roșii-mi sînt florile

roșii venele cerneala vînătăile
am ras de pe lume o culoare întreagă
doar să mă mint că n-am privit nicicînd în ochii tăi

nimic nu sparge liniștea asta

caldă ca ziua-n care-n mijlocul străzii
m-ai strîns brusc de mînă
mașinile șopteau în jurul nostru
și ochii tăi urlau nu mai plecăm de-aicea

bați la ușă tresar

știu că ești tu doar tu nu știi unde-am ajuns
m-am îmbrăcat în cîrpe-mi spui
îmi pun cenușă-n cap îmi spui
și te întreb de ce-ai venit chiar azi
cînd ți-am ars lemn cu lemn la mine-n gînd
toate bisericile

Opinii critice:

Virgil RAȚIU (Bistrița – Cluj-Napoca):

Poeta Emma Mihăescu chiar are nume de poetă, iar poeziei i-a imprimat o voce
suficient de distinctă între multe altele. Deși poezia ei trăiește prin aparențe, prin sentimente
suprapuse, uneori învălmășite controlat, lirismul nu rătăcește, nu suferă derapaje de pe liniile
poetice, oarecum vizionare.
Trăiește un lirism creat prin termeni simpli, fără frondă și manifeste gratuite.
Cu siguranță lirica poetei are viitor. Și l-a găsit.

Adrian ȚION (Cluj-Napoca):

O poezie a destructurărilor, când grave, când poznașe, construiește Emma Mihăescu,
înclinată să înregistreze în versuri de un firesc eclatant armonizarea cu un paradis al trăirilor
inocente. Biografismul conturat în imagism suav, neostentativ, susține ideea poetică în
nuanțări de tip adolescentin, marcate de frăgezimi de limbaj. Un lirism al crizelor de
sinceritate transcrise fără ornamentație metaforică abundentă, căutată. Poezia ei se sustrage
încărcăturilor baroce, tinzând spre limpezimi și simbolism decent repartizat în materia
textuală în ansamblu. Candoarea face recurs la mirajul conținut în experiențele copilăriei. O
poezie proaspătă, pufoasă ca o ninsoare.

Prof. Ionela-Silvia NUȘFELEAN, Palatul Copiilor Bistrița:

Emma Mihăescu ia în gestiune, pe rând, imperativele lumii. Inerent, ecoul lor ar
putea-o fragiliza, i-ar putea crea un exces de vulnerabilitate, dar nu… Ea e stoică, ia orice
trăire în piept, se luptă cuvânt cu cuvânt „și silabele mi s-au spart pe piele”. E lucidă în haos,
e francă în haos. Învață, cu fiecare silabă, tehnica libertății. „Absența machiată” e doar o
chestiune subversivă. „Sunt doar un semn de întrebare”, cu alt semn de întrebare nasc nu
lamentații sterile, ci transfigurări surprinzătoare. Răzvrătită și docilă pe cruce.
 Din „cer turbat” curge cerneală de artă poetică. Îmi amintesc aici de Eliot cu
invocarea arderii simțurilor pentru a putea vedea/ atinge/ gusta/ simți inefabilul. Aici
purificarea vine prin scufundare în albastru, botez în alb-albastru. Metanoia conștiinciozității
caietelor de altădată pregătește metamorfozarea cu subtilitatea cuvântului, pe care-l strânge la
piept, regăsit într-o altă perspectivă. Desfacerea atomică a lucrurilor o ajută să înțeleagă
demersurile întreprinse.
Din limită în limită, totul la limită, dărâmând până și… cârpe, am impresia că
umanizează chiar fuga/ chiar frica („nici nu știam că există asemenea fugă/ sau asemenea
frică”). În zbaterea devenirii, vocile parcurg și ele peripluri sinuoase: de la sufocare și scâncet
la ton gutural și țipăt, toate alternativele dând mărturie despre încercări multiple de ajungere
la liman. După ce așteptările s-au ars, „lemn cu lemn”, din fuioarele de cenușă reapar
promisiunea și, inevitabil, semnul de întrebare.
Ar părea că nu e comod să te întâlnești pe alocuri și cu așa zisul limbaj al străzii, dar
acest tip de șoc lingvistic neartificial e, în această manieră, instrument de ajungere la pulsiuni
veridice. Poeta ia și un burghiu, un târnăcop, sapă în mină până dă de aurul veritabil al trăirii.
Poezia Emmei Mihăescu e tentativa salvatoare de gestionare a unui cvasi-haos sau
poate chiar a unui pseudo-haos.

Gheorghe MIZGAN (Bistrița):

Nu sunt un critic literar și nici nu-mi doresc să devin vreodată!
Am să vă prezint doar câteva gânduri dominate de către propria-mi subiectivitate, într-o
critică impresionistă. Pentru mine, timpul este prea scurt și cred că nu mai apuc să mă satur
de poezie, în general, încât să devin ursuz și să scot la iveală doar cote everestice ale poeziei,
de aceea încerc ca din fiecare stil de poezie să văd și să înțeleg frumusețea împletirii
cuvintelor în idei poetice.
De asemenea, într-o altă cale de parcurgere a poeziei, mi-a plăcut să constrâng
posibilitățile de exprimare poetică, mergând cu încorsetarea creației la maxim prin punerea de
bariere restrictive, forțând dicționarul românesc, într-un sport literar extrem în compunerea de
poeme. Așa am scris și publicat cele 4 volume de poeme: ADN poetic, Sanctuarul
singurătății, Croaziera cuvintelor și Lipograme de weekend. Am avut multe reacții de
aprecieri pozitive, dar și o reacție negativă în care prezentarea s-a rezumat la transcrierea în
întregime a unui poem în care o literă din titlu și un semn de punctuație recenzorul le-a greșit,
dar n-a uitat să plaseze simpla remarcă: „asta nu-i poezie”, reducând întreaga carte de poeme
la această remarcă.
Amintindu-mi de vechea apreciere că: „romanul Desculț al lui Zaharia Stancu a făcut
înconjurul lumii în sandale de aur”, cred că, indiferent că sunt din aur, din plută ori din coajă
de mesteacăn, dacă sunt legate de tălpile unui om spre a-l proteja de asprimea pietrelor, de
răceala caldarâmului ori de fierbințeala nisipului deșertic, tot sandale se numesc...
Citind poemele autoarei Emma Mihăescu am constatat un suflu de poezie tânără în
care am simțit o fină melancolie unde negația pare să fie la ea acasă, dar și un aproape
imperceptibil umor într-un melanj cu autoironia: ,,mă-ntreb cum de nu te superi c-am găsit
sensul vieții/ dar nu pot găsi prin pat capacul de la cariocă” (poemul nu alerga prin zăpadă).
O copilărie amprentată de cultura conturată prin „vocea lui virgil ianțu iar vremea/
niște cifre trântite pe harta țării” i-au dominat ținuta de iarnă într-o forțare protectivă,
părintească, încât în plină tinerețe, după câțiva ani de la majorat, imaginea ei din copilărie se
identifică efectiv cu ,,un nu” care ,,alerga prin zăpadă”. Negația, ca o trăsătură evolutivă, se
regăsește și în filonul de-nceput al iubirii: „nu stau cu tine încă dar nu cred c-am trăit vreo zi/
până să
te-aud șoptind la telefon noaptea”.
 Poemele poetei Emma Mihăescu par a fi construite pe un monolog, într-o descriere a
eului în căutarea sinelui. Remarcabile sunt gândurile în care succesiunea de metamorfoze o
definesc pe poetă în multiplele fațete ale propriei percepții: ,,sînt doar un semn de întrebare/
un nor de ceață un nor de parfum/ cînd mă uit în oglindă/ mă mint doar că văd pe cineva/ îmi
îmbrac absența frumos/ o aranjez o machiez/ (poemul dincolo de gol).
Aproape în fiecare poem există și un „tu”, un personaj căruia i se adresează, un
personaj care-i conturează sfera iubirii.
Un poem aparte, care-mi place foarte mult, este poemul „cer turbat”. Un cer creat din
cernelurile cristalizate din scrisul cu stiloul în caietele școlare băgate „în cadă în apă fiartă/
până și-au dat și ultimul albastru”. După o spălare reciprocă („apa aia” și poeta, poeta și „apa
aia”), mărturisește: „am ieșit de-acolo ca un cer turbat/ [...] și silabele mi s-au spart pe piele/
în dinți sub pleoape în unghii/ [...] iar eu nu știam unde-o să mai găsesc/ asemenea cuvinte”.
Poemele Emmei Mihăescu împletesc abstractul și concretul în franjuri de lumini și
umbre cu pigmenți de idei filozofice. Pe această cale nu pot decât s-o felicit și să-i urez
succes pe mai departe!

Prof. Vasile GĂUREAN (Bistrița):

Pandemia m-o fi făcut „rău”. Vă jur că nu-s, „non volio essere”. Nu putem fi tăietori
de coarne fără a avea motive.
Îmi repugnă funciar toată literatura lumii care face abstracție de semnele de
punctuație, de majuscule și folosește licențele, suplinind alte carențe. Nici Garcia Marquez
nu-mi place, cu a lui Toamnă a patriarhului cu tot, pentru același motiv și nici alții.
Frumusețea se naște din ordine, lege, simetrii, nu din dezlânări și anarhisme literare. Unui
absolvent de Litere nu-i este îngăduit să practice anarhismul gramatical. Punctuația este o
colecție de instrumente care sculptează vorbele, înalță tăcerile, sporește scânteierea
gândurilor, delimitează oicumenele cugetării (unde există)...
Dacă dintr-un butoi luăm un pahar cu vin, știm cum este întreg vinul, dar în artă nu e
așa. Nu știm după ce criterii au fost alese poeziile, dar – socotind premiile luate – trebuie că
posedă mult mai bune.
E greu să cuantifici prin ce anume ar trebui să ne rămână în memorie realizările
poetice de față, fiindcă avem o sensibilitate comună, un evenimențial comun, cu notificările
aferente, identic comune (deși uneori poate și ternul vieții să fie motiv liric, cum făcea un
Geo Dumitrescu prezentând „faimosul” mers al unei muște pe tavan).
Ziceți: „mi-am găsit toate caietele/ absolut toate dintr-a doua până-ntr-a douășpea/
toate scrise cu stiloul/ ce conștiincioasă eram/ le-am băgat în cadă în apă fiartă...” Oscilăm:
poezie? Nu era mai bine... o proză onestă?
De la o absolventă și masterandă în Filologie ne așteptăm la bogăție și varietate în
paleta exprimării, pentru a face o breșă nouă, cât de mică în bătătorita cale a Erosului, cea
mai frecventată și mai tocită temă din toate timpurile. Stilistic, n-am decelat decât o
metaforă demnă de aducere aminte: „...ți-am ars lemn cu lemn toate bisericile tale.” O zi de
cugetări merită această zicere. E un fir de nisip, dar știm că – prin timp – în jurul lui ar putea
crește o perlă care să provoace uimire. Să dea Dumnezeu.

Iacob NAROȘ (Maieru):

Ca tânăr redactor bucureștean nu mă miră că Emma M. scrie cu „î din i”, în interiorul
unui cuvânt, nici că e adepta formei „sînt, sîntem pentru sunt, suntem”, iar scrierea numelor
proprii cu minuscule și unite, la fel, să nu uităm, ne aflăm în plină poezie contemporană. Ca
atare, se cultivă autobiograficul (copilăria, mama, tata), unde grijile sunt exagerate. Se caută
sensurile vieții, îmbătrânirea este văzută programatic, iar destinul este descifrat treptat („nu
alerga prin zăpadă”). Pe de altă parte, apar „vedenii” ale propriului eu liric, „dincolo de gol”,
în poemul „sunt un semn de întrebare”. Amintirea anilor de școală „sub un cer turbat” sunt
sugerate prin „spălarea caietelor („Criza de cuvinte”). Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o
poezie promițătoare, cu un epic simplu, dar tulburător de sincer, împreună cu imagini care
recompun realul în lumi total surprinzătoare.

Niculae VRĂSMAȘ (Bistrița):

Un început nesfârșit
Pasionată de literatură și înarmată cu experiența unor premii importante, Emma
Mihăescu se avântă în marea uriașă a prozopoemelor, dovedind o persuasivă cunoaștere a
unor nișe absconse, luminate prin noi ferestre ale sufletului care deține adevărata poezie.
Tematica poeziilor prezentate în cadrul cenaclului online „George Coșbuc” este
diferită, începând cu poemul nu alerga prin zăpadă, unde autoarea își retrăiește copilăria și
tinerețea, având alteritatea izolărilor din vremurile prezente: „(…) cînd eram copil cultura era
vocea lui virgil ianțu iar vremea/ niște cifre trîntite pe harta țării./ (…) a nins cîndva de ziua
mea la sfîrșitul lui martie și-am fost fericită/ uite domnule-au făcut și ăștia ceva bun decît s-
apară toată ziua la televizor/ scriind aiurea cifre care-i interesează doar pe oamenii mari/ și
nici pe ei prea tare doar pînă ne-mbracă și atît / (…) nu mai stau cu părinții dar nu cred că mi-
am început vreo zi/ fără să-l aud pe tata răcnind la telefon „a nins la munte e frig îmbracă-te”/
(…) nu stau cu tine încă dar nu cred c-am trăit vreo zi/ pînă să te-aud șoptind la telefon
noaptea /(…) precis o să ne facem două case una lîngă alta/ într-a ta ordine într-a mea haos
întocmai cum trebuie/ să ne punem o masă în fața casei acolo să stăm să glumim/ să mîncăm
naiba știe ce – știm să gătim doar cît să nu sucombăm/ o să facem dragoste la gard în văzul
tuturor/ sau ca gîndacii prin subsol prin pereți/ n-o să mă supăr pe tine crede-mă cînd ca și
acum/ o să-mi strîngi firele de păr de pe hainele tale/ cu o enormă silă de parcă poartă-n ele
ciuma lui caragea sau iustinian”.
În dincolo de gol se accentuează izolarea, benevol instaurată, înțeleasă și acceptată ca
primă necesitate, care devine propria ei cruce, intuind golul ce ochiul abia îl percepe, în
drumul spre noapte: „sînt doar un semn de întrebare/ un nor de ceață un nor de parfum/ (…) o
fac de ceva peste un metru șaizeci/ (…) așa pot să ies pe stradă/ nu se mai lovește nimeni de
mine (…) asta e crucea mea mă gîndesc/ nu trebuie să vină nimeni prea aproape/ omul se
descurcă aproape mereu/ numai să nu vadă golul / (…) cînd nu te mai văd dar mă sfredelești
cu privirea aia/ care nu mai are nici culoare nici sens/ și mă transformi în noapte”.
Un aspect paralel, dar veșnic prezent în Bucureștiul periferic, o altă față a lumii ce cu
greu poate fi schimbată, este riguros prezentată în orbecăire: „bețivanii din Moghioroș care
bagă numai la doi lei suta/ și/ fetele de pe Mătăsari care nu poartă geantă niciodată/ și/
mafioții din Giulești care m-au învățat ce-i aia viață grea/ și/ băieții buni din Floreasca și
Pipera/ care-și caută anturaj orice-ar fi/ și/ traficanții de sub Podul Grant/ orbecăie nopțile”.
Cu o ușoară revenire spre început, în cer turbat se încearcă o spălare și dezinfectare a
trecutului, dar și o regăsire a omului plecat: „mi-am găsit toate caietele/ absolut toate dintr-a
doua pînă-ntr-a doișpea/ erau scrise cu stiloul ce conștiincioasă eram/ le-am băgat în cadă în
apă fiartă/ pînă și-au dat și ultimul albastru /(…) mi-am frecat pielea cu toate paginile/ pe care
le-am scris vreodată (…) am ieșit așa pe stradă/ se dădeau din calea mea toți (…) și te-am
găsit legat la mîini/ legat la ochi (…) nu mă simțeai nici nu știai că plîngi/ din cauza mea/ iar
eu nu știam unde-o să mai găsesc / asemenea cuvinte”.
În limite există opreliști care nu pot fi evitate: „(…) de unde era să știu atunci ̶ părea
acum o mie de ani ̶ / că m-ai făcut la loc/ să mă distrugi tu mai bine (…) n-o să-ți mai spun
nimic dragul meu/ stai cu monștrii tăi stau cu monstrul de mine”.
O viață întreagă poate fi cuprinsă în șoc termic: „(…) nici nu vedeai că fulgeram/ nici
nu vedeai că te îngrop în grindină”. Un ultim poem prezentat, lemn cu lemn, dezbate un
sfârșit încă nesfârșit al unei vieți tumultoase, bine structurate în poezia autoarei: „(…) bați la
ușă tresar/ știu că ești tu doar tu nu știi unde-am ajuns/ m-am îmbrăcat în cîrpe-mi spui/ îmi
pun cenușă-n cap îmi spui/ și te întreb de ce-ai venit chiar azi/ cînd ți-am ars lemn cu lemn la
mine-n gînd/ toate bisericile”.

LÕRINNCZI Francisc-Mihai (Sibiu):

Poezia reologicului sau dezghețul rănilor mele
Natalul se constituie ca formă arhetipală a ființei profunde. Poemele suprapun
multiple flashuri ale cotidianeității, cu umbră vitralică în nebănuitul abisal. Frigul este o stare
fecundă în arhitectura poemului. Frigul golului este unul halucinant, sugrumând parcă toate
respirațiile. Poemele sunt ale paingului țesând o pânză a unei nemiloase tăceri, a frăgezimii
unor doruri.
Anumite notații zilnice contemplative devin stări ale unui autarhism afectiv. Este un
halucinant joc de măști, fără a face concesii realului, asigurându-i anumite grimase. Neliniști
și angoase metafizice se diluează în tensiuni semantice viguroase. Sub o carapace nu prea
dură se ascunde candoarea.
O neliniște blândă se așază peste gândul furibund de a găsi cuvântul suficient de
încăpător pentru nelimitele stărilor, purtând nostalgia unui spațiu afectiv patern.
Poezia scrisă de Emma Mihăescu este a reologicului, a sangvinului depășind
fizionomiile și contururile fizice, o lirică a zbuciumului, o respirare în luciul rațiunii. Este un
fel de hemografie la un nivel superior al senzoriumului, cu o agresivitate potolită, cu o
acuitate a sentimentului vâslind prin artere pline de nebănuit.
Cromatica e abundentă și se diluează în reliefurile confesive. Este un liric vivant, cu
faguri plini de emoție.

Victor ȘTIR (Bistrița):

Versurile Emmei Mihăescu își țin aproape cititorii prin construcția dezvoltată pe o
structurată cu rezistență epică, prin care nervurile lirice joacă, vizibil, ritmul de noapte al
flăcărilor de pe comorile ascunse.

Irina-Mihaela GHEORGHIȚĂ, membră a Cercului de creație literară, Clubul

Copiilor Medgidia 
Știu că este foarte târziu. Vreau doar să se știe că mi-a făcut o foarte mare plăcere să
citesc poeziile Emmei. Are ceva aparte. Când am văzut că se termină poeziile, am spus cu
voce tare: Doar atât? Pot spune că au fost savuroase! Până acum atât am reușit să citesc, dacă
nu aș fi fost cu bacul, sigur aș fi citit tot (o voi face, probabil în weekend). Cât mai multă
inspirație tuturor! Zi liniștită!

Prof. Liliana OREHOVSCHI, Liceul Teoretic „Gaudeamus”, Chișinău

Poezia Emmei Mihăescu îmi place foarte mult, mai ales primele trei. Prima m-a
cucerit prin ironia din final: „ține minte dragostea mea așa m-au dat ăștia”, despre cât de
puțin ne aparținem nouă înșine, despre ce putere are asupra noastră mass-media. Eu nu
cunosc Bucureștiul și nu înțeleg bine textul, dar  simt cât de interesant e „orbecăire” și cât de
bine sună aici polisindetonul. „dincolo de gol”, însă mi se pare o capodoperă, încă nu știu de
ce, dar vreau s-o învăț pe de rost, am impresia că-i despre mine. 

Prof. Maria RUS, Clubul Copiilor Năsăud

În poezia Emmei Mihăescu transpare vulnerabilitatea umană și, mai ales, conștiința
fragilității care alternează cu înghețarea zâmbetului, dezghețul rănilor și incertitudini în fața
unor șocuri termice, orbecăiri, cer turbat și limitări inerente vieții cotidiene. Deși am alte
preferințe lirice, poezia Emmei e foarte sugestivă și curgătoare.
Maria MATEAN, clasa a XI-a, Palatul Copiilor Bistrița
Poeziile Emmei sunt texte promițătoare, dar mi se par că tind mai mult spre proză,
spre narațiune și nu spre lirism.

Olimpiu NUȘFELEAN (Bistrița):

Emma Mihăescu nu a publicat mult, pînă în prezent, dar versurile ei sunt bine
închegate, ancorate într-o subiectivitate firească vîrstei, întrebărilor acesteia. „Istoria” ei
imaginară se constituie într-un cotidian mărunt, confruntat cu convențiile unor prezențe
falsificatoare de existență, în hățișul cărora se blochează exuberațiile inocente, salvate de
prezența (naturală a) purității, precum cînd „a nins cîndva de ziua mea la sfîrșitul lui martie
și-am fost fericită/ uite domnule-au făcut ăștia ceva bun decît să apară toată ziua la televizor”
(nu alerga prin zăpadă). E aici un poem de formare, ca un bildungsroman liric, de închidere,
totuși, într-o identitate străină, care aparține „altora” și nu sinelui. E interesantă imaginea
„n-o să mă supăr pe tine crede-mă cînd ca și acum/ o să-mi strîngi firele de păr de pe hainele
tale” și salvarea sentimentului de silă prin trimitere livrescă la „ciuma lui caragea sau
iustinian”.
E cam simplist începutul poeziei dincolo de gol, cu versurile „sînt doar un semn de
întrebare/ un nor de ceață un nor de parfum”, dar e… frumos versul „îmi îmbrac absența
frumos”. Poezia e totuși prea epică, prea retorică, enunțurile nu cîștigă suficientă tensiune
lirică. Orbecăire e un text interesant ca univers și construcție, dar ultimele două versuri – „tu
ești regele derbedeilor din oraș/ și toți adorm sărutîndu-ți icoana” – par cam forțat așezate
acolo, insuficient justificate, cred că s-ar putea renunța la ele.
Poeta este promițătoare, știe căuta prospețimea imaginii poetice, edifică poemul atent,
pe structuri firești. Atenție însă la evitarea unei discursivități
gratuite. Nu tot ce-i „epic” e și „poetic”.

Florin George MOLDOVAN

Născut la Năsăud, jud. Bistrița-Năsăud, la 4 mai 1970.

Loc. Rodna, str. Măgurii, nr.213, jud. Bistrița-Năsăud, cod
427245.
Studii: Facultatea de Teologie Ortodoxă, Cluj-Napoca.
Profesor, Liceul Tehnologic „Florian Porcius”, Rodna.
georgemoldovan70@gmail.com
tel. 0761347356

Activitate literară:

 premiul I la Festivalul Național de Poezie „George Coșbuc”, 2004,

 premiul al II-lea la Festivalul Național de Literatură „Marin Preda”, ediția a XVI-a,
2018,
 mențiune la Concursul Național de Proză „Mihail Sadoveanu”, ediția a IX-a, 2018,
 premiul II la Concursul Național de Proză „Alexandru Odobescu”, ediția XXXIX,
2019,
 premiul I la Concursul Național de Literatură „Ioan Slavici”, ediția a VII-a, 2019,
organizat de revista „Tribuna”, Cluj-Napoca.
 Publică proză scurtă în revistele: Mișcarea Literară, Viața Românească, Bucureștiul
literar și artistic, Neuma.

Fânul

S-a trezit cu noaptea-n cap. Și-a luat traista cu ileul și ciocanul pe umăr, apoi
coasa, și a ieșit în drum.
E încă întuneric beznă. Numai coasa lucește pe uliță, ca o lună în miniatură,
subțirică și încovoiată, legănată, beată. Acum a apucat-o spre șosea. Merge cu pas
cumpănit dar fără zăbavă. Știe că drumu-i lung. Dar se uită ades la stele. Și, de la o
vreme, i se pare că merge și el după ele. De n-ar susura Someșul în dreapta lui ar
crede că pășește în cer, pe după oiștea Carului Mare. Oricum, simte că din toată
alcătuirea lui de carne și oase nu mai are decât doi ochi mari, ca și cum trupul i-ar fi
rămas undeva, înapoi, în întuneric, poate acasă, în șură ori în grajd ori sub icoana cu
Maica Precista.
Dar aude huruit de fiare...
Vin și trec pe lângă el cursele minerilor. Lăbărțate, hodorogite, leneșe. Duhnind a
moarte și a motorină. Ca niște dulăi de lup, imenși, cu doi ochi de ceară, betegi, sticlind
în întuneric. Și parcă se trezește dintr-un somn. Lasă, treacă lupii, treacă, el nu mai
merge în baie, merge la cosit. Nici n-a lucrat vreodată în baie. A urât-o. Lui i-a plăcut
lumina. Și viața. La mină a fost numai paznic, atâta tot, cât să aibă acum o țâră de
pensie. Dar, dacă l-ai vedea, fără coasă, în salopeta jerpelită, ai jura că a fost miner
toată viața. Slab, osos, parcă beteag de silicoză. Și totuși n-are nimic. Așa e el, uscat și
plin de reumă. Reumă de la Cotul Donului....
Cursele minerilor sunt departe, șerpuiesc, mici, pe lângă Someș...
De ce feciorilor lui nu le-a fost dragă coasa? Unu’, cel mai mic, scrie în registre
la birouri. Zice că e domn! Da’ știe el ce domn e. Că numa’ el l-a angajat. Cu vițeii
dați plocon la directoru’ Brudașcu! Cu fânu’ cosit de el. Ș-acuma-i domn. Are mâini
puhave și se laudă că frumos ca el nu scrie nimeni. Pe celălalt, l-a dus moartea, că
cine altcineva l-a putut duce?, la mină. Nu și nu, că nu mai stă el la coasă, că-i greu, că
munca țăranului n-are preț, că în mină se câștigă bine și nici nu-i greu, că au program
scurt, șase ore... Și-acuma hodinește în dâmbu’ cimitirului cu cruce de marmură plătită
de sindicat. I l-au adus acasă într-o cergă. S-a surupat galeria din Valea Vinului. Acolo
mina-i veche, muntele e tot o scorbură, și zinc nu mai e, aur nici atât. Scot numai
pirită goală. Tot împing vagoneți ruginiți și mor, pe rând, feciori ori însurați, tot la
două trei săptămâni. Și totdeauna mortu-i de vină! I-a rămas de la el copilul aesta ce
fuge toată ziua după fluturi și-i tăvălește iarba cea mândră. Da’ las s-o tăvălească, că n-
are tată. Mai strigă ce strigă la el, Măi Grigoraș, fie-ți milă de mânurile mele, căci greu o
poci cosi culcată la pământ! Dar și el, și copilu’, știu că asta-i numa’ așa, o vorbă de
om mare, cu multe griji pe cap.
Și pe al treilea fecior, l-a dus..., cine oare?,...tot necuratu’?,... tocmai la capătul
lumii, în Spania, ori în Italia, ori în Zeelanda ceia Nouă, nici el nu mai știe unde!
Cerul începe a se albi, departe, către Șanț...
Anul trecut s-a socotit să lase și el coasa. Că-s bătrâni. Și el și baba. Și la ce să
mai facă el fân? Cine să-l mai mănânce? Galiți nu mai are, le-a dat pe toate. Numa’
de-a ronțăi el otava și fânul cel plin de flori! Nu înțelege de ce ficiorul ăsta ce zice
că-i domn nici nu mai vrea locul ăsta. Și nu numai pe ăsta. Nici mălăiștea de la Putinei,
nici năpăria de pe Măgură. Le-ar vrea el, da’ să le vândă. Și-a găsit prostu’! S-au domnit
toți! Azi, la tineri, nu mai le e dragă coasa, nici furca, nici sapa, nici coarnele plugului.
Unul scrie în registre, altul face uși și ferești, altul fuge la mină, altu’ în Spania, altu’
în Italia. Și el cu baba face fân. Și pune mălai. Și cartofi. Și ară, și duce gunoi, și face
clăi. Și îl ține și pe Grigoraș, nepotul, care-i calcă iarba umblând după fluturi. Dar nu-i
nimic. Cât va mai sufla, el va cosi. Chiar dacă în fiecare an cosește tot mai puțin pe
zi. Chiar dacă îi stau clăile, vechi și îndesate, una lângă alta, ca niște babe ce-și
așteaptă sfârșitul. Că anul trecut, atunci de-a socotit că n-a mai cosi și că a lăsa iarba în
plata Domnului, cum sunt rămase acuma și alte coaste dimprejur, era să moară. De
inimă rea. Când știa că de-acuma nu mai cântă cucu și că-i vremea de luat coasa în
spinare se învârtea ca o găină beată prin ocol. Și când da răcoarea, mai spre seară, o
lua la deal. Îi venea să plângă când vedea iarba bătrânită încă în picioare, gardul spart,
urmele de roți de căruță trecând dincoace de drum, pe pajiște. Cum e ogorul fără
stăpân și casa pustie! Și i-a dat în anul acela iarba vrăjmașului, lui George, fără nici un
preț, numa s-o cosească, să nu rămână locul lui nelucrat, ca la neoameni. Dar George a
lucrat ca și când știi că nu-i al tău. A cosit numai pe unde era iarba mai bună, pe cea
rară și ațoasă, amestecată cu părul porcului, a lăsat-o, mușuroaiele nu le-a împrăștiat,
locul nu l-a curățit, a lăsat porțile deschise, caprele i-au ros oltonii... Gândeai că-n bătaie
de joc le-a făcut pe toate! Și-apoi a rânjit la el cu dinții lui de cal, No, bade Flore, tot
nu vinzi locuțu aesta?! Ce zici? Îți dau bani frumoși!... Și de-atunci a jurat că aici a
muri, dar n-a mai lăsa locul nelucrat.
A ajuns la puntea de peste Someș. Puntea se leagănă peste stelele din apă și-și
aduce aminte că baba lui când va veni cu nepotul la amiază iarăși se va teme și-și va
face zece cruci. Muiere fricoasă!, și doară trece de o viață pe puntea asta! Dar ea așa se
teme de orice, bine că nu s-apucă și aici de plâns, că n-ai mai știi care-i lacrima ei și
care-i apa Someșului. Ori poate s-apucă, și nu-i mai spune lui. Când ajunge la hogaș
începe a se lumina de ziuă. Intră în tunelul înalt, cu acoperiș de aluni, și începe să urce.
Vede, de-o parte și de alta, lutul întunecat, sclipind ici colo roșiatic, de parcă ar fi aramă
și smocurile lungi de iarbă ațoasă, sălbatecă, încăpățânată – care freamătă înaintea lui.
Mai zărește câte-un clopoțel de viorea, rătăcit, doi trei bumbi de pomnițe (Irina o să-i
culeagă pe cei copți nepotului). Rădăcinile tufelor, groase și șerpuite, ies deasupra
pământului, încolăcind bolovani și lut, ținând cei doi pereți de pământ roșu așa cum
Mâna Domnului ținea, odinioară, pereții de apă dinaintea lui Moise. Și el pășește
printre ei aproape ca un fecior strângând lemnul codoriștei în palma asudată... Și simte,
da, acuma simte mireasma aceia de rai ce nu-i dă pace să stea acasă, un rai răcoros
cum numai în ceasul acela din zorii zorilor poți simți, adică, o mireasmă de fân cosit
care coboară din cerul ce se zărește sub boltitura de aluni. Petecul acela de lumină
albastră-verzuie e chiar deasupra locului lui. Și suie spre el. Și abia acuma el simte că
trăiește. E dintr-o dată tânăr, e în putere, nu mai are reumă, nici nu-l mai îmbată de cap,
ar putea cosi toată Valea Ursului, și toată Valea Teiului din vecini. Numai de-ar fi
văile astea ale lui! Dar nu sunt. Deși acuma ar putea fi, că la nimeni nu mai trebuiește
pământul, decât lui George, amărâtul cela ce nu știe decât una și bună, să-și zdrobească
și el oasele pe toate coastele. Multă minte le mai trebuie bătrânilor!...
Și, în capătul hogașului, deasupra locului lui, peste brazdele cosite de ieri,
strălucește lumina. Își lasă traista în rouă, scoate piatra și ascute coasa. Trage două
brazde ca să umezească tăișul coasei și ca să știe că lucru-i început. Apoi se oprește. Se
uită roată, parcă priponit mai degrabă în iarba înaltă și-n cerul curat ca lacrima decât
în codoriștea coasei. Beneșul, Valea Teiului, Dealu Durnii, Măgura Mică, Măgura Mare,
Toaca. Toate vârfurile și văile astea, împrejurul lui, țin cerul înalt, azuriu, ca de sticlă.
Și sunt aici de când lumea! Pe astea le-au văzut toți ai lui, și tăică-su, și moșul
Andron, și moașa Ana, și tot neamul lui. Nu se mai satură să privească frunza și iarba,
coastele ce par niște valuri rotunjite, de apă împietrită, și pâlcurile de pădurice, și
Someșul ce curge tăcut, departe, în vale, pierzându-se, când și când, pe sub arini și
brusturi. Și trage în piept aerul acela tare, tămâiat de floarea câmpului. De sunătoare, de
coada șoricelului și de toate ierburile Domnului. Da, aici ar vrea să moară, în ierburi, sub
tei și mesteceni, sub cireșii sălbatici, și aici va și muri. Popa Daniel le spune duminica
de raiul cu îngeri și sfinți, dar lui nu-i trebuie nici un rai și nici un sfânt, el vrea
raiul cu frunze, iarbă, și pământ.
Dar acum nu-i vreme de murit, e vreme de cosit...
Cosește cu gesturi largi, legănate. Ca și cum ar legăna un prunc. Când vede cum
se taie iarba se gândește iar la feciorul cel mort în mină. Și iarba-i se tăvălește, udă,
plină de rouă și de ochiul boului, la pământ, în stânga lui. Curge după el, odată cu
gândurile lui, cum ar curge o apă verde plină de stele scânteietoare, care ar izvorî
numai și numai din mâna lui bătrânită.
După o jumătate de ceas își întinde laibăru` de lână pe rouă, se așază cu
picioarele răsfirate pe pământ, împlântă în mijloc ileul și începe a-și bate coasa. Parcă
nu mai taie așa ca azi dimineață. Sau ca anul trecut, sau ca acu doi-trei ani. Parcă și
coasa asta are ceva, a îmbătrânit așa, dintr-o dată. Anii trecuți nu trebuia s-o bată și s-o
ascută de atâtea ori. Se uită la ea. I s-a mai îngustat buza de anul trecut. Și fierul,
uite, măi frate, se topește, d-apoi omul!...
Bate întâi încet, rar, potrivindu-și fiecare lovitură, căci nu mai vede așa bine și,
dacă dă unde nu trebuie, știrbește gura coasei. Apoi bate tot mai des. Sunetul ascuțit,
metalic, cu ritm jucăuș, de parcă-i toacă de alamă ori clopoțel de argint, urcă pe coastă
până în pădure și apoi se întoarce plutind, însutit, în valuri rotunde și largi, peste toată
valea. Păcat că nu-i Grigoraș aici să audă greierașii cum cântă, să vadă cosașii verzi
cum sar cu cataligele lor subțiri și aspre peste iarba culcată, șerpoaicele cum se afundă
în brazde. Și furnicile cum își cară poverile rotunde și albe în țările verzi de sub aluni.
Și uite că și fluturii încep a se veseli prin flori...
Acuma a fi de ajuns. S-a subțiat bine gura coasei. Și sclipește alb, tăios. Nu-i
mai subțire un fir de ață. Șterge coasa cu o mână de iarbă udă, toată numai flori. Și-și
șterge și umezeala răsărită în colțul ochilor, cu dosul mânecii. Și e a atâta liniște! Se
ridică cu greu de la pământ și se priponește în cele două picioare, numai un cap îi
mai lipsește și-ar fi cât Beneșul. Mai trage piatra încă o dată pe tăișul subțiat și se
pune pe treabă. Cosește iarăși. Ca un fecior sărac ce vrea să se facă gazdă.
Dar când începe soarele să ardă Florea se simte iarăși bătrân. Îi place lui căldura
dar nu mai poate sufla. Și se oprește. E destul pe azi. Or fi de vreo zece, douăsprăzece
căpițe mai mici. Câți au fost apostolii Domnului. De ar fi fost de trei, mai mărișoare,
bine ar fi fost și așa. În numele Sfintei Treimi. Ș-apoi trebuie să vină femeia cu
mâncarea.
Irina l-a găsi șezând în fund, pe iarbă, nemișcat, rezemat cu spatele de răchita
cea bătrână din mijlocul locului, lăsată anume pentru umbră. Nu a zice nimic. I se va
părea că a adormit în fund. Sau că a murit. Dar el se va tot uita la capătul locului,
tocmai în vale, în mejdia de tufe.
Și după ce n-a mai sufla așa greu și-a lua securea după braț și a porni. Apoi eu
mă duc să caut un par de claie și vreo două proptele. Voi să mai păziți norii ceia de
la Beneș până m-oi întoarce! Da’ întâi să v-aduc niște tei. Și-atunci o va apuca întâi
spre capătul din jos al locului, s-a sui într-un tei, se vor auzi două trei lovituri scurte
de secure, și din vale o să aducă o clăiță de crengi pline cu flori de tei. Na, s-aveți de
lucru! Tare fain miroase anul ăsta teiul. Irina și nepotul o să prindă a ciupi floricelele
galbene iar el, apoi, se va afunda în pădurea din vârful dealului. De-acolo poate o să
vină peste un ceas cu un par lung de molid și trei proptele cu clenciuri. O să bată
parul în mijlocul locului, va face pătula și va strânge douăsprăzece căpițe împrejurul
parului. Apoi claia va crește încet, încet. S-a tot învârti pe după ea. Femeia, cu grebla,
îi va trage fânu’ aproape. Grigoraș, pregătește-te, amuș te sui pe claie! Grigoraș, va pune
un picior pe coada furcii împlântată în claie, celălalt pe umărul lui, se va prinde cu o
mână de par și, hopa sus, în fân. Se va afunda în fânul pospăiat până-n gât. Calcă bine
roată pe lângă par măi Grigoraș că acuș ți-arunc câteva furcituri bune! Și fânu’
zboară, de parcă are aripi mari, când în dreapta, când în stânga. Copilul îl calcă iute,
pe lângă par, și cu cât îl calcă în picioare cu atât și începe să crească. Crește copilul
din fân ca dintr-un pântece de aur. Întâi i se vede numai capul, apoi și pieptul, apoi,
iată-l, are și o țâr de funduleț, și-acuma și picioare. O să ajungă mintenaș în cer. Și de-
acolo a vedea toată lumea. Numai de s-a ține bine de par, să nu cadă din cer, Doamne
ferește! Ține-te bine băiete, ce faci?! Nu te mai juca! Ține-te! Uite la el că întinde
mânurile! Unde te tot uiți?! Lasă cerul, uită-te la par! Că acuș te coboară tata! Uite, îți
dau cununa și gata! Irină, gata-i cununa?, ce mama focului tot faci, că aesta nu m-
ascultă! Numa’ el știe ce vrea! Seamănă cu tatâ-so...
Când umbrele teilor se vor lungi pe pământ și s-a fi răcorit el va mai trage o
brazdă. Nepotul o să ardă iar să fugă în vale, la jocuri, cu prietenii pe uliță. O va lua
înainte. D-apoi mergeți voi că eu mai trag o brazdă, pe răcoare! Irina va coborî după
nepot pe hogaș. La părău o să-l spele pe voinic pe obraz, apoi o să-l șteargă cu șorțul
ei. Voinicul se va zbate ca un zmeu și apoi o să alerge spre sat. Cum îi sfârâie călcâiele
mărunțele prin colbul drumului!...
Apoi, el, după ce a trage brazda, se v-a așeza, ca acum, da’ în mijlocul locului.
S-a descălța și, cu picioarele goale, cu capul descoperit, ca duminica la slujbă, în
cămașa udă în spate, a sta și și-a privi locul. Mai are numai vreo câteva zile de cosit
și-apoi gata. Și-apoi ce s-a face el atunci? Totuși, parcă în capătul de unde a început a
cosi acum două săptămâni a prins a ieși otava. A cosi-o și pe aceia, însă mai încet,
până l-a prinde bruma. Și-apoi a mai vedea el. Până la toamnă poți să și mori de zece
ori...
Și a da poruncă femeii să-l îngroape sub cireșul sălbatic. Și-apoi vândă feciorul
ce scrie frumos, locul, cui a vrea și cui a ști, și vrăjmașului... Cu tot cu mormântul
lui! De l-a lăsa inima!...

Icoană pe sticlă

Miroase a iarnă. Pământul e înghețat bocnă. Și parcă așteaptă ceva.

Un moșneguț, o băbuță și un copilaș stau dinaintea bisericii celei vechi. Ei
așteaptă pe popa. Dar popa nu mai vine. Și Vecernia trebuia să înceapă de mult.
Dar popa ăsta nou nu vine ca cel vechi. Și asta ei știu. Și de aceea mai
așteaptă. Acela era bătrân și venea din vreme, ăsta e tânăr și vine tot într-o fugă, dar
și așa întârzie mereu. Ca acum. Afară e cam frig, moșneagul stă nemișcat și tace,
băbuța își izbește un picior de celălalt, își freacă mâinile una peste alta, iar copilașului
i-au răsărit trandafiri aprinși în obraji.
Bună, nu mai vine odată? Vine, vine, las să vezi cum vine, amuș, amuș...
Începe să fulguiască și copilul țopăie de bucurie. Privește în sus. Vin din cenușiul
înalt, ca printr-o pâlnie, fire de argint, mii și mii. Copilul închide ochii și deschide gura.
Fulgii i se topesc în gură și pe bujori. Nici nu mai trebuie să vină popa. A venit
iarna.
Bună, hai acasă, hai acasă, că vine Moșu’!
Dar baba își amintește de popa Daniel, bătrânul. Îi e dor, pesemne de el, și
poate nu numai de el, ci și de vremea lui. Și a ei. De satu’ acela vechi, de drumul de
pământ pe care treceau carele cu boi, acuma nu mai vezi boi numa’ în poze, de piața
cea veche, pietruită, de oamenii umblând în haine țărănești, albe, de socoteai duminica la
slujbă că biserica-i plină de îngeri. Și da, de popa Daniel. Un părințel mic și gras, cu
obrajii rozosini. El venea, sărăcuțul, mai devreme la slujbă, căci mergea încet și sufla
greu. Dar râdea tot timpul. Purta o pălărie mare cu boruri largi și mirosea totdeauna,
negreșit, a busuioc, a mir și pâine caldă. Avea un glas de alamă, intens. Bisericuța
răsuna de glasul lui și nu greșea niciodată rânduiala. Când cânta o dată Îngerul a
strigat, lăcrimau și sfinții din icoane. Numai predicile le citea de pe foaie, sus, din
amvon. Unii coratori, mai domnoși, îl criticau pentru asta. Stăteau în mijlocul bisericii
cu burțile de gazdă scoase din șir, adormiți pe jumătate, tușind din când în când ca să se
uite lumea la ei, și judecau pe popa. Că nu era gospodar ca ei, că nu avea trei patru
case ca popa din Dealu Negru și că citește predica de pe țidulă. Nu-l aveau la suflet
și pace. Ei voiau un popă fălos. Dar părintele nu se știa făloși. Și nici nu avea vreme
de studiu. Avea casă grea. Preuteasa era tot bolnavă, Are cu capu’, săraca!, șușotea
satul, și nu gătea, nu spăla, nu rânduia casa. Un băiat îi era la școală la oraș, fata mare
măritată, și asta mică, Doamne ai milă de noi, călca pe urmele mă-sii, cam bolnăvioară
și ea. Și el făcea totul, era și bărbat și femeie, chiar și la târg mergea sâmbăta de
cumpăra două trei kile de brânză, ceapă și mărar, șosete și cămăși, halviță și turtă
dulce, și toate mărunțișurile. Iar când mergea sâmbăta la târg tot a busuioc, a mir și a
prescură mirosea părintele, chiar dacă nu purta reverenda cea neagră. Atunci purta un
costum nemțesc, cu vestă, ținea într-o mână un baston, iar în cealaltă o plasă de pânză.
Pășea rar și liniștit și saluta la fiecare pas. Și râdea.
Slujea fără grabă, îndelung, zilnic. Nu se lumina de ziuă și minerii ce așteptau
schimbu’ vedeau că bisericuța mijește, dinspre altar, doi ochi galbeni. Se roagă popa
Daniel! Bine că se mai roagă cineva pe lumea asta!...Nu renunța la slujbă nici când
avea ședință la împărăție, la Armadia. Se scula atunci și mai devreme, că să prindă
cursa de la șapte. Și o prindea. Așa, încetul cu încetul, așezat, și tot zâmbind.
Avea o singură patimă. Picta icoane. Pe sticlă. Pe glajă, cum îi plăcea lui să
spună. Casa și bisericuța erau pline de icoanele lui. Bisericuța era veche, din bârne. Și,
ca bisericile vechi, nu avea pereții zugrăviți, era pictată numai catapeteasma. Dar și
acolo chipurile sfinte erau atât de afumate încât abia mai deslușeai ochii milostivi a lui
Iisus sau ai Maicii Sale. Să restaureze pictura, de unde bani?, monumentul istoric e
scump, frate creștine! Și atunci, el, pictorul fără școală, s-a apucat să picteze pe sticlă.
Și făcea niște sfinți frumoși și grași, un Iisus blând și omenos și o Maică Sfântă toată
numai durere. Hristos părea un țăran de-aici, din sat, iar Maica Domnului o mamă cum
vedeai peste tot. Sfinții, de erau vlădici aveau trupuri durdulii iar de erau mucenici aveau
mâini butucănoase ori osoase, bătucite de coada securii ori a țapinului și picioare
strâmbe, strânse, nu în butuci ori lanțuri, ci în obiele de pănură. Câteodată le lipsea un
deget, de nu chiar două, o mână era mai scurtă decât cealaltă, un ochi părea că plânge
iar altul că râde. Dar sfinții lui popa Daniel deveneau cu totul gest. Mâna sfinților era
în icoană de-a dreptul rugăciune, gura Maicii Domnului Jalnică era însăși durerea iar
ochii lui Hristos erau chiar smerenia. Florile erau vii, creșteau peste tot, în casă, pe
cergi, la ferestre, pe veșmintele sfinților și chiar din coasta lor. Creșteau mai mari
decât sfinții și nu de puține ori ele acopereau câte o mână, câte un zâmbet. Câte o
durere. Un nor sau un munte. Și unii sfinți păreau obosiți, ca țăranul ce venea de la
sapă sau de la cosit. Sau necăjiți, de parcă nu s-a făcut anul acela mălaiul, sau au
murit pruncii, ori a dat holera peste sat. Dar erau și sfinți veseli. Ca feciorii de la horă,
ca dascălul atunci când i s-a născut un fecior și cânta beat în strană, ori ca el, popa
Daniel, când venea la biserică uitând de necazul de acasă. Îngerii erau în cămeșă albă cu
pene și fodori pe la mâneci, ca mirii gata de însurătoare, cu curea lată și cizme
cătănești, cu aripi parcă smulse din clopul cu păun, iar câteodată ți se părea că purtau
sabia în a treia mână, nevăzută, căci din cele două, văzute, răsăreau mănunchiuri de
flori de măr ori de crin, albi-trandafirii, ca zăpadă sub răsăritul soarelui.
Hristos stătea pe o ladă de zestre acoperită cu cergă și dintr-o viță de vie ce
creștea chiar din trupul său, alb și curat, storcea fără milă într-un potir, întruna, zi și
noapte, până la sfârșitul lumii, picături de sânge. Maica Domnului își dezvelea unul din
sânii albi pentru a-și hrăni Pruncul iar mai apoi suferea lângă Cruce cu căutătura
țărăncilor cărora nu le-au mai venit feciorii de pe front... Arhiereii erau mici și uimitor
de grași, cu mitre nefiresc de mari, purtate strâmb, gata să cadă de pe pletele
îmbelșugate. Uneori binecuvântau cu mâna stângă, râdeau strâmb și țineau cârja cu
șerpi în dreapta. Sfântul Ilie, gras și el, zbura fără nici o problemă în căruța cu cai de
foc, și pocnea norii cu biciul. Jos, în livadă, mai trăznea câte o claie de fân făcută
duminica. Sfântul Gheorghe omora balaurul cu o suliță subțire ca paiul de grâu și
surâdea, ca și cum n-ar fi la luptă ci la o învârtită de pe Someș. Și-n vârful paiului de
grâu îmbobocea o cruciuliță aurită...
Și totul, iar și iară, era înconjurat de flori mai mari decât sfinții și frunze mai
albastre decât cerul...
*
Popa ăsta nou și tânăr miroase a parfum domnesc și a pastă de barbirit. E așa
de înalt încât, la început, o vreme, tot dădea cu creștetul în pragul de sus a
bisericuței vechi. E lat în spate și aleargă pe ulițe, în teniși și trening, în fiecare
dimineață. Și uite că acum nu mai vine. Când, în prima zi, a intrat în bisericuța veche
și a văzut icoanele pe sticlă a râs și a strigat: Ce-s cu eschimoșii ăștia?! Las că facem
noi biserică! Și s-a apucat să explice duminică de duminică, de pe amvon, că e
absolută nevoie de o biserică nouă, mare, ca o catedrală, cu pictură adevărată, în stil
neobizantin, că sfinții nu sunt grași, că nu le cresc flori din coaste și din gură. Sfinții
bizantini sunt slabi și lungi, n-au carne pe ei. Da, au ochii mari ca ai sfinților ăștia
de pe sticlă, dar nu se hilizesc atâta, au priviri serioase, uneori și aspre, și n-au gură
așa voluptoasă, ci niște buze mici și subțirele. Că erminiile așa spun. Figurile bizantine
trebuie să fie nepământești. Cu trupuri alungite, incredibil de ușoare, diafane, cu mulțime
de veșminte pe ele, numai falduri – adică trupuri care pe dinăuntru parcă sunt goale. Nici
pic de carne. Nici urmă de pasiune. Numai asceză. Numai sfințenie. Ochii mari. Mari și
serioși, ba chiar încruntați. Cât de păcătoasă-i lumea asta! Și pătrunzători. Inaccesibili.
Însuși Hristos e rece și acuzator. Să se teamă păcătoșii! Liniile trebuie să fie perfecte,
decorul sobru și evlavios, foarte evlavios....Și atâtea știa să explice popa cel tânăr fără
nici o țidulă că ei nu mai înțelegeau nimica. Numai atâta pricepeau, că biserica asta
mică unde s-au botezat și cununat ei nu mai e bună, că sfinții nu sunt grași, și că
popii Daniel îi cresc flori din gură și din coastă.
*
Da, îi creșteau ruji și bujori și trandafiri, și bine făceau drăguții de ei. Că acuma
părinețelu’ era îngropat dinaintea altarului. Aproape. De parcă la fiecare slujbă era și el.
Iar uneori chiar îi auzeai glasul venind ca din altar, cântând jalnic ectenia întreită, aceea
dragă lui, când se ruga în genunchi pentru cei bolnavi, pentru cei ce călătoresc prin aer
și pe ape și pe pământul ăsta necăjit, pentru cei din robie și supărări și pentru
mântuirea lor. Și la sfârșit striga popa Daniel din mormânt Domnului să ne rugăm de
răsunau cerurile. Iar vara, ea și alte băbuțe, îi gânduluiau mormântul. Și poate de aceea
creșteau niște ruji și niște bujori și niște trandafiri pe pieptul părintelui de-ți era mai
mare dragu’! Și an de an se făceau tot mai mari și tot mai mândre, de te întrebai,
văzându-le, Cât o să mai crească florile astea? Că amuș, amuș, ajung la ceternie, se suie
sus, spre clopotniță, spre cer...
 Da’ acuma ninge și peste mormântul lui ca peste tot satul. Copilul face bulgări
și se dă pe picioare, și-a rupt și ghetuțele și acuma parcă se dă pe picioarele goale,
goale și roșii ca floarea bujorului, a făcut lunecuș strălucitor și-or cădea băbuțele și
moșnegeii când or veni la biserică de s-or sparge, ca păhăruțele de sticlă, moșul e alb
de sus până jos, nu zice nimic și nici nu mai mișcă, iar baba își face o cruce cam silită
– că aude un clopot. Trage clopotul, departe, la biserica cea nouă și mare, cu sfinți
lungi și slabi. Și încruntați. Și popa tot nu mai vine la Vecernie. Dar lasă, că vine popa
Daniel! Da, uite și el întârzie de astă dată... Cine știe ce o fi făcut iar preuteasa. S-o fi
apucat să spargă iar icoanele. O fi dus-o iar la clinică și numa’ ce nu-l vezi pe
părințelu’ cu obraz rozosin, sosind, tot o apă, nădușindu-se.
Vine Moșu’! Vine Moșu’!, strigă copilul. Și cineva, mic și gras, chiar vine
făcând cărare prin omăt. N-are sac moșu’, da’ zâmbește. Credincioșii noștri dragi!
Credincioșii noștri dragi! De mult mă așteptați? Tare de mult părinte, îi vine să zică
băbuței, De când te-ai dus în Rai, părinte!, dar zice altceva, Nu, părinte, numa’ ce am
sosit și noi! No haidați să zicem o slavă Tatălui și una Fiului și una Sfântului Duh.
Părințelu’ scoate din sân o cheie mare și veche, ca a Sfântului Petru, și descuie biserica.
Se scutură de nea pe prag, că de-acuma ninge de îngroapă satul, de parcă nici nu mai
există cerul și pământul ci numai ninsoarea albă și sfântă. Ușa grea se deschide și
femeia așteaptă să scârțâie țâțânile, cum scârțâie ele de fiecare dată, dar, iată, acum nu
scârțâie, ce minune!, le-o fi uns cineva, poate Sfântul Gheorghe ocrotitorul bisericii, s-a
apucat de Crăciun să sfințească țâțânile cu mir. Și popa caută un capăt de lumânare și
nu-l găsește. Dar nu-i nimic. Dintr-o dată palmele i se aprind și merge cu lumina în
altar. După el, în biserică intră băbuța și copilul. Tropăiesc pe podele dar tot nu se
aude nimic, se scutură de omăt, dar tot albi rămân. Și pălmile le țin căuș căci în ele
poartă lumini. Și lucesc din cap până-n picioare de parcă sunt oglinjoare, nu oameni.
Moșu’ nu mai intră, e ca o statuie albă, acolo, dinaintea bisericuței, de nu chiar statuie
o fi, cine mai poate știi?! Doar luminița din palmele-i adunate e încă vie. În bisericuță
s-a făcut ziuă. Sfinții de pe pereți, grași, de sticlă, zâmbesc ondulat, florile mari, roșii
ca sângele, și albe ca ninsoarea, ies din icoane, s-au suit pe catapeteasmă și pe
prapori, și se tot întind, până unde Doamne?!, aerul e rece și tămâiat, și din altar se
aude un glas ca de alamă, vesel, ca un clopot ce bate de praznic. Hristos se naște
slăviți-L, Hristos din ceruri, întâmpinați-L, Hristos pe pământ, înălțați-vă, înălțați-vă,
înălțați-vă... Băbuța s-a suit pe un perete, ori, poate, în podul bisericii, și s-a așezat pe
lada de zestre, lângă Iisus, pe cerga țesută de ea, Domnul îi dă să bea din potirul de
aur, ce potir mare!, așa potir mare și plin n-a mai văzut ea niciodată, vine și copilul și
bea și el, cât de ușor a ajuns pruncul sus, de-a dreapta Domnului, de parcă ar fi avut
aripi!, dintr-o dată miroase a pâine coaptă, părintele o aduce din altar pe un ștergar și
abia atunci băbuța vede că bisericuța, în urma ei, e plină de moșnegei și de băbuțe, albi
și mici, uite că n-au alunecat pe lunecușul copilului, nu s-au spart, poate au venit prin
altă parte, pe altă ușă, toți vin cu brațele întinse, moșnegeii, în opinci și cămăși albe, cu
capul descoperit, băbuțele, tot îmbrobodite, mici și lăcrimate... Se aude mereu înălțați-vă,
înălțați-vă, înălțați-vă...
*
Satul, în vale, e alb, acoperit de ninsoare, ca un mormânt gol, cerul, deasupra, e
plin de bisericuțe vechi cu icoane pe glajă... Și ninge. Tot ninge. Dacă a ține-o tot așa,
mâine, în ziua de Crăciun, omătu’ a ajunge pân’ la cer...

Opinii critice:
 Virgil RAȚIU:
Florin George Moldovan e un prozator cuminte, romantic chiar, pe alocuri idilic.
Iubește spațiul sătesc, uneori (mai corect spus, în destule rânduri și momente), răscolit de
intruziuni străine de legile satului ancestral. Autorul știe construi povestiri. Are tact și
răbdare. 
Creează momente de tensiune spirituală și intrigi credibile atunci și acolo când sunt
necesare, pentru a imprima narațiunii pulsul care dă viață și credibilitate.
Nu știu, încă nu am intuit dacă Florin G. Moldovan are suflul creator necesar pentru a
aborda narațiuni de mai mare desfășurare epică. Dar autorul are forța și priceperea conturării
perfecte a chipurilor eroilor cărora le dă viață.

Adrian ȚION:
Maturitatea prozei lui Florin George Moldovan nu trebuie dovedită, ci doar afirmată.
E o proză de observație cu extinderi în melancolizarea comentariului, menținut cu greu în
formula obiectivării. Tentația digresiunilor sărite din rama portretizărilor dă farmec unui stil
asumat ca narațiune evocativă centrată pe radiografierea unui mediu social bine cunoscut de
prozator. Prezentarea în paralel a preotului bătrân și a celui tânăr, coloratura neaoș rafinată a
limbajului susțin în suficientă măsură nucleul comparativ al discursului, soliditatea lui
intrinsecă. Prozatorul conduce cu dibăcie firul simbolic al antitezei, conturând un univers al
empatizării cu realitatea prezentată. Fraza lui are melodicitatea și căldura necesare
comunicării.

Emma MIHĂESCU:
Au existat romane (unele chiar foarte bune) care, după ce le-am citit, nu m-au făcut să
simt că aș fi părăsit un univers. Florin George Moldovan a redat veridicul și verosimilul atît
de abil, încît simt că a propus pentru cenaclu nu două texte, ci două lumi.
„Fânul” prezintă o dragoste aproape moromețiană față de pămînt, acesta neavînd
valoare în sine, ci reprezentînd chiar libertatea omului. Pentru Florea, a munci pămîntul este o
datorie sacră, aflată dincolo de cele lumești: ca dovadă, într-un an, acesta l-a rugat pe George,
dușmanul său, să-l lucreze, pentru a nu rămîne „nelucrat, ca la neoameni”. A lucra pămîntul
înseamnă, deci, a fi om.
Pentru Florea, pămîntul este legătura cu strămoșii săi și chiar cu începuturile lumii,
devenind o conștiință în sine: „Toate vârfurile și văile astea, împrejurul lui, țin cerul înalt,
azuriu, ca de sticlă. Și sunt aici de când lumea! Pe astea le-au văzut toți ai lui, și taică-su, și
moșul Andron, și moașa Ana, și tot neamul lui.”
În ambele proze, extraordinar mi se pare și specificul vocii naratoriale: există
numeroase pasaje unde nu e nicio diferență între narator și personaj, părînd că povestește
însuși sufletul locului.
„Icoană pe sticlă” este un text despre credință și puterea ei. Părintele Daniel, deși
trecut la cele veșnice, este încă mai viu, prin iubirea sa de Dumnezeu și de oameni, decît se
poate percepe prin ochii pămîntești.
Este un personaj memorabil – după părerea mea, o performanță extrem de greu de
atins în proza scurtă, lucru reușit de Florin George Moldovan și în textul anterior.
La părintele Daniel nu era extraordinară numai bunătatea, care îl determina să aibă
grijă de soția sa bolnavă și să încalce stereotipiile de gen („Și el făcea totul, era și bărbat și
femeie, chiar și la târg mergea sâmbăta de cumpăra două-trei kile de brânză, ceapă și mărar,
șosete și cămăși, halviță și turtă dulce, și toate mărunțișurile”). Libertatea minții acestui
personaj este cea care îi dă savoare și se manifestă la toate nivelurile existenței sale. Datorită
ei, s-a apropiat cu adevărat de enoriași, renunțînd simbolic la autoritatea socială asociată
oamenilor Bisericii. Nu doar că s-a apropiat pe sine de credincioși, ci i-a apropiat și pe Sfinți,
ba chiar pe Dumnezeu, cu ajutorul icoanelor pe sticlă: „Și atunci, el, pictorul fără școală, s-a
apucat să picteze pe sticlă. Și făcea niște sfinți frumoși și grași, un Iisus blând și omenos și o
Maică Sfântă toată numai durere. Hristos părea un țăran de-aici, din sat, iar Maica Domnului
o mamă cum vedeai peste tot.”
Noul părinte se dovedește orb la adevăratele nevoi ale oamenilor, motiv pentru care
aceștia și-l aduc aminte cu drag și regret pe părintele Daniel. Acesta le-a arătat cum credința
nu este sclava lui „trebuie” (v. indicațiile noului preot cu privire la icoane și la biserica din
sat), ci liberă, mai presus de orice cuvînt care nu este al Domnului.

Gheorghe MIZGAN:
Am citit cu plăcere cele două fragmente literare aparținând autorului Florin George
Moldovan, fragmente care par să reprezinte două povestiri complete și distincte, în stilul și
dimensiunea a două proze scurte. În proza scurtă „Fânul”, autorul transmite cititorului
derularea povestirii prin gândurile și cuvintele personajului principal pe nume Florea, într-un
dialect ardelenesc, folosind cuvinte aparținătoare graiului din amontele văii Someșului Mare,
un râu care izvorăște din munții Rodnei și se varsă în Someș, un râu care străbate orașele
Sângeorz-Băi, Năsăud și Beclean.
Povestirea simțirilor, a trăirilor la persoana a treia singular, într-o manieră
existențialistă rurală, în care autorul pare că intră în pielea personajului de parcă se contopesc.
Citez: „Mai strigă ce strigă la el, Măi Grigoraș fie-ți milă de mânurile mele, căci greu o poci
cosi culcată la pământ! Dar și el, și copilu’, știu că asta-i numai’ așa, o vorbă de om mare, cu
multe griji pe cap”. Descrierea locurilor, povestirea despre feciorii lui cât și despre nepotul
Grigoraș, derularea acțiunii de la trezitul ,,cu noaptea în cap”, luarea traistei „cu ileul și
ciocanul pe umăr, apoi coasa”, ieșitul în drum urmând traseul cu trecerea punții de peste
Someș când „Puntea se leagănă peste stelele din apă”, aducerea aminte că „baba lui [...]
muiere fricoasă [...] bine că nu s-apucă și aici de plâns, că n-ai mai știi care-i lacrima ei și
care-i apa Someșului”, toate acestea fac din proza scurtă o lectură plăcută în care regăsim și
aici iubirea țăranului Florea pentru palma de pământ. Influența mineritului în zonă a lăsat
amprenta și asupra lui Florea: „dacă l-ai vedea, fără coasă, în salopeta jerpelită, ai jura că a
fost miner toată viața”. Deși este bătrân și vlăguit de puteri, Florea pare că-ncearcă să
păstreze obiceiurile trecutului, când se lucra fiecare palmă de pământ, în realitatea zilelor
noastre, când cele mai multe pământuri sunt lăsate în paragină. Odată cu remarca: „Dar când
începe soarele să ardă, Florea se simte iarăși bătrân”, planul prezentului din povestire trece în
planul imaginar al unui viitor apropiat. Povestirea se încheie în acest plan imaginar în care
atașamentul de glie și frământările legate de viitorul ei creează replica de final: „Și a da
poruncă femeii să-l îngroape sub cireșul sălbatic. Și-apoi vândă feciorul ce scrie frumos,
locul, cui a vrea și cui a ști, și vrăjmașului... Cu tot cu mormântul lui! De l-a lăsa inima!...”.
O imagine aparte, care mi-a plăcut și care mi-a stârnit curiozitatea să încerc
reconstituirea ei într-un plan real (doar e proză nu poezie, nu?), este imaginea coasei care
„lucește pe uliță, ca o lună în miniatură”. Am înțeles forma de lună a coasei, dar fiind
întuneric beznă, m-am tot gândit de unde vine sursa de lumină în luciul coasei? O sursă de
lumină ce menține, odată cu pașii omului, imaginea de „lună în miniatură, subțirică și
încovoiată, legănată, beată.”.
Deși timpul mă presează, am să scriu și câteva idei despre proza scurtă Icoană pe
sticlă:
Aș începe cu o vorbă bătrânească ca motto: omul sfințește locul.
Și această povestire este compusă din două planuri: în prima parte, planul real cu
bisericuța veche din lemn, popa Daniel, bătrânul, care era „un părințel mic și gras, cu obrajii
rozosini [...] mirosea totdeauna, negreșit, a busuioc, a mir și pâine caldă” și „avea o singură
patimă. Picta icoane. Pe sticlă. Pe glajă, cum îi plăcea lui să spună.”. Personajele biblice din
icoane preluau formele și trăsăturile locale, cu pulpele picioarelor strânse „în obiele de
pănură”, cu motive florale, într-o pictură naivă, cu sfinți care aveau trupuri durdulii... În
antiteză cu popa Daniel, noul părinte este „tânăr și miroase a parfum domnesc și a pastă de
bărbirit”. Având implementată cultura bizantină, a propus să se construiască o nouă biserică.
În partea a doua a povestirii, în planul imaginar, revine cadrul de plină iarnă, de la
începutul povestirii, cu moșneguțul, băbuța și copilașul care „stau în fața bisericii celei vechi
[...] dar popa nu mai vine. Și vecernia trebuia să înceapă. [...] Trage clopotul, departe, la
biserica cea nouă și mare, cu sfinți lungi și slabi. Și încruntați. Și popa tot nu mai vine la
Vecernie. Dar lasă, că vine popa Daniel!” Din acest moment al povestirii, planul imaginar se
încarcă cu un melanj între real și abstract într-o atmosferă de basm. Citez: „Ușa grea se
deschide și femeia așteaptă să scârție țâțânile, cum scârție ele de fiecare dată, dar, iată, acum
nu scârție, ce minune!” O atmosferă caldă cu luminile aprinse din palme, în Ajunul de
Crăciun.
O povestire din vatra unui sat, având în antiteză vechiul versus noul, cu elemente
descriptive bine armonizate, pe un fundament religios, ortodox, realizată de către un autor
care și-a însușit pe deplin cunoștințele unei facultăți de teologie ortodoxă. Felicitări și,
așteptăm cu drag noua carte de proză scurtă!

Prof. Vasile GĂUREAN:

Domnia voastră sunteți omul cu Fânul și o Icoană pe sticlă... Nicio îndoială că Liviu
Rebreanu v-a luat „copil de suflet” în toate, mai ales în prima proză. Cred că aveți deja un
stil, al prozelor de față. Depinde ce veți face pe viitor cu el.
Cugetați ca pălmașii autentici, ale căror trăiri v-au lăsat urme de neșters. Aveți un flux
bun al curgerii ideatice și narative, cu exprimări, insolite pentru un urban, deși narativ nu
sunteți egal cu capacitatea descriptivă. Arhaismele rurale, agricole, au o șlefuire ce nu lasă o
încadrare sigură în timp, dar nu se ridică dincolo de teluricul gândirii agreste, țărănești,
încătușată de dragostea de glie – sentiment în extincție pentru vremurile noastre, infinit mai
puțin gustat azi ca motiv literar.
Scrieți bine, plăcut, însă personajul nu se ridică la sfere care nu-i circumscriu
preocupările cotidiene, ceea ce vă face să rămâneți la coaja lucrurilor și a existenței. Ceea ce
e nou la personajele dv. este percepția unei scăderi în mentalul neamului nostru, în a fi mai
puțin credincios, permeabil la bârfele nedrepte despre popi și biserică. Cele vechi sunt mai de
lăudat, semănătorist –vremi și oameni – prezentul fiind decrepit.
Lipsa unui final, care ne-ar face să mai medităm după ultima pagină este o
caracteristică a prozei domniei tale? Nu e un atu. Părțile expozitive sunt cele mai reușite, deși
sunt prea masive.
Predispoziția dv. pare a fi spre analiză psihologică, de stări interioare, folosind stilul
indirect liber, cu o frază destul de amplă. Nu vă conformați gândirii comune, ci încercați a o
direcționa spre căutarea binelui etern, fiindcă așa suntem structurați. Din înfruntarea cugetării
nobile și vicisitudinile inerente ale vieții se poate naște proza care va dăinui, deși proza scurtă
cere mai mult talent nativ decât romanul sau „novella”. În secolul nostru, șanse de
supraviețuire au doar lirica, proza scurtă și mai ales jurnalul.
Mi-ar fi plăcut să ghicesc ce vreți să faceți în lume cu proza dv. (afară de faima
proprie), dar n-am fost în stare a afla. Oricum, succes.
Deși bună pe ansamblu, o concentrare a temei, cu renunțarea la lungimi... Prea faceți o
„epopee e fânului” cu toate fazele lui.

Iacob NAROȘ:
 În prima proză, Fânul, de Florin Moldovan, asistăm la configurarea unei filozofii
țărănești în fața morții. Metafora vieții reprezentată prin coasă îmi aduce aminte de
prelucrarea lui Rebreanu intitulată Coasa, unde se vorbește despre diplomația aceluiași țăran
someșan în tocmeala insistentă, chiar vicleană, spre a cumpăra o coasă. Iată metafora din
„Fânul”: „Parcă și coasa asta are ceva, a îmbătrânit așa dintr-odată. Anii trecuți nu trebuia s-o
bată și s-o ascută de-atâtea ori. Se uită la ea. I s-a mai îngustat buza de anul trecut. și fierul,
uite, măi frate, se topește, d-apoi omul!...”
Icoane pe sticlă – aduce în prim plan portretul popii, Daniel bătrânul: „Un părințel
mic și gras, cu obrajii rozosini… râde tot timpul, poartă o pălărie mare cu boruri largi și
miroase totdeauna, negreșit a busuioc, a măr și a pâine caldă”. În sensul apreciativ pentru
talentul autorului, să vedem cum vede Rebreanu un preot al vremii: „În odăjdii cusute cu fir,
cu barba rară, argintie, cu cădelnița în mână, din care bolboceau nourași de fum mirositori, el
părea un moșneag cuminte și obosit, ce istorisește cu glas jalnic o poveste tristă de demult.”
Formele populare (a hodini, a se surupa, poci pentru pot, pălmi, mânuri, tatâ-so, aesta)
precum și altele ca: a se beteji, o țâră, năpărie, laibăr, țâdulă, galiți, fodori dau farmec și
substanță prozei. De asemenea, antiteza dintre cei doi preoți, cel bătrân și cel tânăr, contribuie
la originalitatea narațiunii. Și nu în ultimul rând, profunzimea gândurilor celor două
personaje, Cosașul și părintele Daniel, alături de popa cel tânăr face ca, pe alocuri, epicul
autorului nu numai să rivalizeze cu cel a lui Rebreanu, ci și să-l întreacă prin nuanța
filozofico-religioasă gravă, imprimată cu măiestrie în cele două povestiri.

Niculae VRĂSMAȘ:
Florin George Moldovan, un apărător al omului de la sat
Cunoscut deja ca scriitor și câștigător al mai multor premii, Florin George Moldovan
își continuă itinerariul său literar cu două proze scurte: Fânul și Icoană pe sticlă, care au fost
prezentate în cadrul cenaclului literar online „George Coșbuc”, din 28 mai 2020.
În Fânul, personajul principal este țăranul transilvănean din aria someșană, care se
aseamănă cu fiul Glanetașului, cel puțin în privința dragostei sale avide pentru pământ, în rest
deosebirea este fundamentală, eroul lui Florin George Moldovan ar fi fost, poate, un Ion la
bătrânețe, devenit mai înțelept, dacă marele Rebreanu nu l-ar fi sfârșit în plină tinerețe.
Termenul „ţăran”, la fel ca „țară”, derivă din latinescul „terra”, care înseamnă pământ,
extinzându-se până la întreaga planetă, țăranul fiind „omul pământului”, pe care îl are în
posesie și îl lucrează încă de la apariția sa, sub diferite forme. Din țărani s-au născut și au
rezistat, în luptă permanentă, în timp, cu natura, descoperind tehnicile supraviețuirii și
aplicând știința, începând de la omul din peșteră și până la cel înălțat, nu demult, în cosmos.
Din păcate, oamenii s-au luptat mereu între ei, producând numeroase prefaceri, adevăratul
țăran rămânând mereu talpa țării, ca principal apărător al gliei strămoșești, dar cu toate
acestea omul satului s-a schimbat mult, în ultimele decenii și aproape că a dispărut odată cu
satul, iar cei puțini rămași sunt bătrâni, dar mai au încă, inimă foarte puternică, față de glie,
la fel ca eroul din „Fânul”.
În Icoană pe sticlă apare bătrânul preot de țară, Daniel, dotat cu unele calități
specifice, este mult mai bine cunoscut și respectat de către enoriașii lui, în marea lor
majoritate țărani, de care și el se simte mult mai atașat de parcă ar fi un membru al familiei,
în antiteză fiind prezentat și noul preot, cel tânăr, prins în noile schimbări. Acum s-a uitat „De
satu’ acela vechi, de drumul de pământ pe care treceau carele cu boi, acuma nu mai vezi boi
numa’ în poze, de piața cea veche, pietruită, de oamenii umblând în haine țărănești, albe, de
socoteai duminica la slujbă că biserica-i plină de îngeri.” (…) Popa Daniel „Slujea fără
grabă, îndelung, zilnic. Nu se lumina de ziuă și minerii ce așteptau schimbu’ vedeau că
bisericuța mijește, dinspre altar, doi ochi galbeni. Se roagă popa Daniel! Bine că se mai roagă
cineva pe lumea asta!...Nu renunța la slujbă nici când avea ședință la împărăție, la Armadia.
Se scula atunci și mai devreme,”
„Avea o singură patimă. Picta icoane. Pe sticlă. Pe glajă, cum îi plăcea lui să spună.
Casa și bisericuța erau pline de icoanele lui. Bisericuța era veche, din bârne. Și, ca bisericile
vechi, nu avea pereții zugrăviți, era pictată numai catapeteasma. Dar și acolo chipurile sfinte
erau atât de afumate încât abia mai deslușeai ochii milostivi a lui Iisus sau ai Maicii Sale. Să
restaureze pictura, de unde bani?, monumentul istoric e scump, frate creștine! Și atunci, el,
pictorul fără școală, s-a apucat să picteze pe sticlă.”
Despre urmașul său se spunea că „Popa ăsta nou și tânăr miroase a parfum domnesc și
a pastă de barbirit. E așa de înalt încât, la început, o vreme, tot dădea cu creștetul în pragul de
sus a bisericuței vechi. E lat în spate și aleargă pe ulițe, în teniși și trening, în fiecare
dimineață. Și uite că acum nu mai vine. Când, în prima zi, a intrat în bisericuța veche și a
văzut icoanele pe sticlă a râs și a strigat: Ce-s cu eschimoșii ăștia?! Las că facem noi biserică!
Și s-a apucat să explice duminică de duminică, de pe amvon, că e absolută nevoie de o
biserică nouă, mare, ca o catedrală, cu pictură adevărată, în stil neobizantin, că sfinții nu sunt
grași, că nu le cresc flori din coaste și din gură.”

LÕRINNCZI Francisc-Mihai:
Simte mireasma aceia de rai ce nu-i dă pace să stea acasă.
Scriitorul Florin George Moldovan deține o forță spectaculară de sinteză, o rețea
rizomică narativă umplând un teritoriu de confluență afectivă. Spațiul preferențial este cel al
ruralului purtător de autentic și amprentat divin, acela despre care scrie Blaga că se
prelungește în mit. Personajele care populează proza scurtă sunt oameni dintr-un teritoriu pe
care îl cunoaște bine, întrețesut în ființa sa, un cronotop revelator. Sunt oamenii satului
transilvan, al fânețelor raiului, un topos transcendental.
Naratorul conservă un limbaj de esență, dialectul local, arhaicul și nemurirea din
cuvânt și din peisaj, din biserică și din unduirea colinelor, pe care Pavel Dan le denumește,
atât de frumos, valuri împietrite. Textul e dinamic. Nostalgicul și ludicul au un rafinament
aparte. În substanța scriiturii regăsim o fecundă intertextualitate. Este un scriitor tandru, de o
mare sensibilitate artistică. Derularea evenimențială este bine ținută în frâu și frumos
curgătoare ca apa Someșului.
Narator plin de dibăcie, lucid, un arhitect al unei proze de mare forță și pătrunzătoare.
Comentariul etic este elegant frământat în pasta narațiunii, un substrat bine închegat și
grăitor.
Scriere a omului slobod, sănătos, cum ar zice Nicolae Steinhardt.
Obs. Îmi place mult proza scurtă. Aș mai citi câteva pagini.

Victor ȘTIR:
Proza scurtă Fânul ne descoperă apetența scriitorului Florin George Moldovan pentru
tema din registrul rural, să spunem, însă cu o modernă știință de aliere a stărilor sufletești care
însoțesc parcursul drumului până la tăierea ierbii, apoi a mulțimii gândurilor care-i
împovărează munca. Un scris autentic, credibil, atât la nivel de limbaj, cât și ca atmosferă
creată.

Prof. Liliana OREHOVSCHI

Am un tic profesional: când citesc, involuntar aleg material pentru un atelier de
lectură. Ambele bucăți de proză sunt bune pentru aceasta. Personaje neobișnuite, verticale, cu
o lume lăuntrică bogată, în pofida vieții lor simple, fără „aventuri”, oameni „ce gândesc în
basme și vorbesc în poezii”,  de care te îndrăgostești, dacă-i întâlnești în literatură și care te
marchează, dacă-i întâlnești în viața reală. Florin George Moldovan probabil că și-i
amintește, îi evocă dintr-o lume de care îi este dor. Îi face să se miște într-un peisaj de munte
aproape de Dumnezeu, să gândească și să vorbească în termeni specifici locului, să ne învețe
să visăm „corect”. E impresionant preotul cu „casă grea” care pictează pe sticlă chipuri de
sfinți nepotrivite canonului. Descrierea icoanelor lui e tulburătoare: deși desenul e copilăresc
(sfinții binecuvântează cu mâna stângă, au uneori o mână mai scurtă decât alta, le lipsește
câte-un deget, sfântul Gheorghe are o săbiuță cât un pai de grâu, cu o cruciuliță la capăt),
enoriașii simt iradiind din „glajă” bunătatea celui care le-a pictat. Autorul reevaluează
viziunea asupra credinței care nu e neapărat rigoare și seriozitate, ci mai degrabă indulgență
și zâmbet. Aș citi și-o mie de pagini cu astfel de chipuri „pictate pe sticlă”, ele sunt asemenea
bisericuțelor din cer de unde ne vine binecuvântarea și nădejdea. Multă sănătate și inspirație
lui Florin George Moldovan! 

Prof. Maria RUS

Prozele m-au impresionat mult, prin revelarea dimensiunii cosmice a naturii,
semnificația unor simboluri și structuri mitice răsturnate de omul deturnat de azi. E aproape
de „Ultimul Berevoi” al lui Voiculescu. Sufletul trecutului e surprins extraordinar și finalul
unei lumi pe care o regret că apune.

Maria MATEAN
Despre textele domnului Florin George Moldovan nu am nimic de adăugat; îmi plac
mult!

Olimpiu NUȘFELEAN:
Florin George Moldovan a ieșit în scrisul public la o vîrstă matură, are, cred,
experiența căutărilor, și-a stabilit și un univers mai puțin frecventat azi, universul rural de
culoare locală, ilustrînd spațiul unde trăiește și îndeletnicirile de care este legat. Fraza sa este
de obicei scurtă, percutantă, evocînd plastic – cu ajutorul limbajului – un univers în
destrămare, dar care își mai păstrează actualitatea prin cîțiva actanți tradiționali. Iacob Naroș
și Vasile Găurean îl apropiau pe prozator de Rebreanu, dar proza lui e mai aproape de Ion
Agârbiceanu, pe care ar merita să-l citească în toată amploarea operei, dacă nu a făcut-o încă.
E o lume de trecere, o luptă între fapte și mentalități, precum în Fânul, unde fiul cel mic
ajunge (ambiție mare) domn, cu fînul cosit de tatăl său. Feciorul al doilea a murit într-un
accident de mină, unde mina, într-o viziune sămănătoristă, e simbolul industriei distrugătoare
de lumi și ființe. Ca și îndepărtarea generată de obiceiurile de muncă ale prezentului,
obiceiuri care-i trimit pe al treilea fecior peste mări și țări, azi. Asocierea dintre lacrimile
babei, care trece puntea, și apa Someșului e cam… lacrimogenă. E sensibil evocată poezia
naturii, a raiului „cu frunze, iarbă, și pământ”. Și înscrierea lui Florea în ritmul naturii, cu
etape de hărnicie și cu retragerea spre odihnă. Pînă la imaginarea finitudinii. Scris cu
îndemînarea prozatorului, Fânul e un emoționant poem în proză.
Ciocnirea dintre două lumi, în viața satului, e evocată prin intermediul celor doi
preoți, din Icoană pe sticlă. Tema e veche – o întîlnim în Strigoiul de Agârbiceanu, de
exemplu – dar încă prezentă, actuală, cu comportamentele ușor schimbate. Popa Daniel,
bătrânul, se integra în activitatea diurnă, cu de toate, dar și transfera lumea creștinilor lui în
imaginile din icoane, sacralizînd-o, cîtă vreme popa cel nou o desacralizează de la primele
întîlniri cu aceasta. Evocarea revenirii Părintelui-Moș a ca o pericopă dăruită enoriașilor
dezamăgiți de comportamentul noului preot. Peste toate vine zăpada, ca o izbăvire.
Citind aceste proze, ești determinat – prin univers și reprezentări – să le iei ca atare,
găsindu-le puține defecte. Localismele – în număr mare – ar putea să le restrîngă zonele de
interes, dar în același timp nu le strică firescul. În actuala etapă de creație, prozatorul încă își
poate exploata teme proprii. Vom vedea spre ce se va îndrepta mai spre viitor. Îi dorim
succes.