puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am

avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.
puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.
puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.
puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.
puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.
puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.
puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.
puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.
puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.
puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.
puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.
puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.
puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.
puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.
puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.
puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.
puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.
puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.
puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.
puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.
puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.
puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.
puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.
puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.
Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.
Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am
avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate
din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă
calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina
următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte
şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după
dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De
obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc
ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-
mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai
de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi
cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din
exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe
care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar
pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau
întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am
privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că
poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două
priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică
nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut
imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la
mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un
altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi
vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş
fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi
imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea?
Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi
vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În
poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai
stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau
ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine
între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt
interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la
temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-
aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri.
Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de
lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi
nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai
bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai
jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu
oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul
formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu
coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care
generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a
dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între
paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust.
Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a
mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să
aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.