Sergiu Someșan

Roman inspirat din fapte reale

Gheață la malul sufletului meu

Fata și scriitorul

Pe când eram o copilă și mai citeam încă basme, mi-au căzut în mână câteva volume din O
mie și una de nopți. Întâmplările despre care am citit acolo s-au amestecat peste ani în mintea
mea, dar a rămas de neuitat o expresie care mi-a plăcut enorm: „o întâmplare ca asta ar trebui
însemnată în colțul ochiului cu un ac de diamant!” Nu mă gândeam eu prea mult la cum s-ar
putea realiza practic așa ceva, dar m-a impresionat faptul că fuseseră reunite într-o singură frază
două dintre cele mai prețioase lucruri despre care știam pe atunci: ochiul și diamantul.
Ei bine, de un ac de diamant aș avea nevoie și de o metodă prin care să-mi șterg definitiv
ochii de lacrimile care nu mai vor să se oprească de câteva zile, ca să urmez apoi sfatul din
basme. Fiindcă, în mod dureros și haotic, viața mea a luat-o razna în ultimul timp. Complet razna,
iar sufletul meu cred că este rupt în două și habar nu am ce să mai fac ca să-l lipesc la loc.
El mi-ar spune că dacă am douăzeci și unu de ani aș putea să hotărăsc singură, fiindcă și în
cele mai restrictive state din lume tinerii devin majori la vârsta asta.
Lua-l-ar dracu’ cu sfaturile lui bine intenționate cu tot. De fapt, de ce să-l ia dracu’, pentru că
uneori am impresia că el este dracul în persoană. În mod sigur este așa, fiindcă altfel nu-mi explic
cum m-a putut juca pe degete în halul ăsta.
— Sunt în criză de inspirație!” au fost primele lui cuvinte în timp ce mă privea în ochi și își
strecura mâna fierbinte spre sânul meu. Sunt într-un teribil blocaj literar, a spus el lipindu-se de
mine și înfiorându-mă într-un mod în care nimeni nu o mai făcuse până atunci.
„Oh”, mi-am spus eu, „voi salva literatura română de la moarte!” Și în mintea mea de copilă
nu mai era loc de alte gânduri. „Da, voi salva literatura română de la moarte!” Eram mândră de
mine și mândria asta avea să mă ducă la pierzanie.
Acum zilele fierbinți au trecut și îmi vine în minte altă amintire din copilărie, de când se
citeau la radio cotele apelor Dunării și crainicul spunea uneori, când era foarte frig iarna, cu o
voce extrem de serioasă: „Atenție, gheață la mal!”

1
 Cam așa aș putea spune despre viața mea din ultimele zile: „Gheață la mal! Gheață la malul
sufletului meu!”
Oare îmi voi reveni vreodată? Se va mai topi cândva gheața din sufletul meu și voi mai putea
râde ca o proastă fără să mă gândesc la nimic altceva decât la bucuria de a râde?
Ca să înțelegeți mai bine despre ce anume este vorba, cred că ar trebui să vă spun totul de la
început.
El? Mă întrebați unde este el? Cred că a plecat să își caute acul de diamant ca să își scrie
propria lui poveste. Sau să găsească altă naivă ca mine, gata de orice sacrificii ca să salveze
literatura română și să-l scoată pe el din afurisitele lui de blocaje literare.
Dacă cumva o să citiți povestea lui, să nu i-o credeți! Minte! Minte așa cum fac toți scriitori,
fiindcă asta este meseria lor: să ne mintă cu povești frumoase. Tragedia este că uneori întâlnesc
prostuțe ca mine care cred că minciunile lor sunt adevărate. Care iau poleiala drept argint și
becurile de pe stradă drept stele.
Și când poleiala cade, iar becurile se sting fiindcă a venit ziua, mai rămâne în urmă doar un
suflet zdrobit. Îmi șterg lacrimile și îmi aduc aminte de vremea când aveam numai vreo șase ani,
un băiețoi cu fustă care nu știa că peste ani se va transforma într-o fată care va salva literatura
română de la moarte. Mă țineam toată ziua după fratele meu mai mare și după gașca lui de băieți
și uneori intram în bucluc până la gât. Așa cum a fost în ziua în care am căzut într-o groapă cu
păcură: până la gât și poate chiar un pic mai sus, fiindcă altfel nu îmi explic de unde mi-a rămas
în gură zile întregi gustul de păcură. Trei luni am tot scuipat din minut în minut ca să scap de
gustul grețos și vecinele noastre îi spuneau mamei:
— Vai de capul tău, Sevastițo!! Dacă fata ta nu scapă de năravul ăsta, o să rămâi cu ea
nemăritată! Cine o să vrea în casă o noră care s-o scuipe tot timpul?
Până la urmă, după trei luni am scăpat de „nărav”, dar mi-am adus aminte de vorbele pe care
tot o vecină i le-a spus mamei în timp ce stăteam întinsă pe spate și cei din jurul meu încercau să
șteargă păcura de pe mine:
— O să moară, Sevastițo! O să moară! Mai bine aprinde o lumânare!
— Pleacă de aici, zăluda dracului, a alungat-o tata. Dacă aprinzi un singur chibrit lângă ea, o
să ia foc și atunci sigur o să moară. Dar te omor eu pe tine cu mâna mea înainte de asta, fii sigură!
Și printre genele lipite cu păcură am văzut cum tăicuțul meu a scos-o în ghionturi din ogradă.
Nu, n-am murit, deși uneori mi-e așa de dor de întunericul copleșitor care părea că mă
înconjoară din toate părțile.
Nu, n-am murit. Destinul meu era să salvez literatura română, lua-i-ar dracu’ și pe ea, și pe cei
care o scriu.
Cel mai ciudat lucru în toată treaba asta este că a făcut în așa fel, încât tot eu mă simt cea
păcătoasă: am o bănuială despre cum a manevrat lucrurile ca să fiu eu cea vinovată și să-i dau
motiv să se despartă de mine pentru totdeauna.
— Așa cum am mai spus și înainte, ești tânără, n-ai nicio obligație și ai tot dreptul să-ți trăiești
viața așa cum crezi tu de cuviință. Din câte mi-ai povestit, n-ai mai fost de multă vreme la nicio

2
distracție din asta mondenă, așa că este un bun prilej să mai socializezi și tu, așa mi-a zis și am
căzut ca o naivă în capcana întinsă de el.
Ar trebui să nu-mi mai pese acum de el, dar mă doare cumplit faptul că îl știu umblând pe
stradă în alertă, cu modulul de căutare activat. Nu are Porsche, nu are haine de firmă și arată ca un
Moș Crăciun dolofan și inofensiv, dar dacă a pus ochii pe voi nu aveți nicio șansă să scăpați.
Întotdeauna găsește vorba potrivită, întotdeauna îl doare exact acolo unde o femeie ar dori să
aducă alinare și mai ales are un tupeu fantastic. Mi-a povestit o bună prietenă că l-a văzut odată în
fața unei biserici, cu o figură tristă, întrebând tot o tânără naivă ca mine dacă știe cumva unde ar
putea găsi o biserică.
Când viitoarea victimă i-a arătat clădirea bisericii din spatele lui, a făcut o figură uimită și a
oftat adânc. Apoi, profitând de faptul că gheața fusese spartă, a întrebat-o dacă preotul duhovnic
de acolo este bun, pentru că are multe păcate și ar vrea să scape de povoara lor. Au plecat
povestind și nu m-ar mira să se fi folosit chiar de povestea mea ca să o cucerească.
Din câte mi-a spus odată în glumă, pe vremea când încă ne mai aveam bine, până să mă
cunoască pe mine, el își încerca norocul cam cu zece femei pe zi: nouă se prindeau cu cine au de-
a face și-i dădeau papucii, dar a zecea, probabil o mică naivă ca și mine, punea botul la poveștile
lui.

*
Tocmai mă despărțisem de prietenul meu Adam, și cele care ați trecut printr-o despărțire știți
probabil cum mă simțeam. Ca o frunză în vânt, și știu că vorbele astea au fost foarte mult folosite
și și-au pierdut din înțeles, dar chiar așa mă simțeam. Mă trezeam că ajung seara acasă și nu știu
cum a trecut ziua. Probabil că nu făcusem nicio prostie foarte mare, din moment ce nu găseam în
geantă nicio amendă și nu primeam nici telefoane îngrijorate de la prietenele mele.
Eram în zbor, pluteam, cădeam și el m-a prins. Putea să mă ajute să trec peste , dar în loc de
asta s-a folosit de mine ca și cum aș fi fost o cutie de detergent de lux cu care să-și curețe el
sufletul negru ca talpa iadului.
— Daria, fie ca numele tău să fie Navamalika, mi-a spus la una dintre multele întâlniri pe care
le-am avut la mine acasă, după șase ore petrecute împreună care au trecut ca șase minute.
Au fost cele mai minunate ore din viața mea și, pentru că nu am înțeles foarte bine la ce face
referire, când l-am întrebat a început iar să povestească, și povestea atât de frumos, încât aș fi vrut
să nu se mai oprească niciodată. O altă oră a trecut pe nesimțite și așa am aflat despre marea lui
dragoste. Singura și adevărata lui dragoste a fost pentru Navamalika, o prințesă indiană care a
trăit acum două mii de ani, dar nu în realitate, ci doar în imaginația lui Liviu Rebreanu, care a
scris despre ea în romanul Adam și Eva.
Cunoștea pasaje întregi din primul capitol și mi le spunea cu vocea lui baritonală, care mă
fermeca. Dacă închideam ochii, și uneori chiar îi închideam, mă simțeam eu ca o prințesă, iar el
era o Șeherezadă cu barbă care încerca să mă farmece.
Navamalika este numele copacului sfânt mango, dar era și numele unei tinere prințese din
India. Un preot se îndrăgostește de ea și momentul când o vede prima dată este minunat descris.

3
Pentru că pasajul era prea lung, m-a rugat să dau o căutare pe Google și după ce l-am găsit mi l-a
citit el:
„Un lanț de fecioare zglobii, în văluri subțiri ce le înmuiau trupurile gingașe, se fugăreau
împrejurul lacului, râzând, chemând-se… Lui Mahavira i se părea ca vede aievea o ceată de
fecioare cerești, cum le visase el altădată în poiana sfântă. Inima îi bătea de o bucurie
nemărginită. Între ele zări una cu trupul plăpând ca trestia încovoiată de mângâierea zeului
dragostei. Tocmai se desprinsese din cerc, acoperindu-și cu mâinile albe sânii ce tremurau de
oboseală ca două porumbițe înfricoșate. Auzi pe celelalte strigând-o cu drag:
— Navamalika, Navamalika...
Fecioara se întoarse și Mahavira îi întâlni ochii mai verzi ca pajiștea ce împrejmuia locul. În
blândețea lor tainică Mahavira își citi într-o singură clipire tot trecutul și viitorul. Privirea lor îi
deschidea parcă porțile cerului și-i arăta calea unirii eterne în Brahma.
Văzându-l, râsul fecioarei încremeni pe buzele umede. Mahavira si Navamalika simțeau, în
aceeași clipă, că s-au mai văzut, că se cunosc din vecii vecilor și că soarta lor e împlinită pentru
totdeauna.”
S-a așezat atunci în genunchi în fața mea și m-a rugat:
— Daria, fii pentru mine Navamalika, fii pentru mine prințesa din poveste! Ești aidoma
imaginii pe care o am în minte despre minunata fecioară indiană.
L-am ajutat să se ridice și am fost nevoită să-l aduc cu picioarele pe pământ și să-l scot din
starea de romantism în care căzuse:
— Victore dragă, ochi verzi ca fecioara ta am, sânii nu-s ei chiar ca niște porumbițe, dar la o
adică, dacă nu te uiți foarte atent, s-ar putea să semene și cu porumbițele, fața, iarăși, îmi este albă
așa ca în povestea ta, în schimb fecioară nu mai sunt de ani buni...
Am spus asta cu un ușor regret și mi s-a părut teribil de nedrept că fetele pot fi fecioare o
singură dată în viață, când unii bărbați țin atât de mult la asta. Sau că ne pierdem virginitatea la o
vârstă când încă nu știm să o prețuim la adevărata valoare și nici cui să o dăruim.
Cred că a sesizat tristețea din glasul meu, pentru că a încercat să mă consoleze, sau cel puțin
eu așa am luat-o, drept o încercare de consolare:
— Daria, virginitatea nu este o stare fiziologică, ci o stare sufletească, așa că fii, te rog, pentru
mine fecioara Navamalika.
Am oftat atunci de-a dreptul îndurerată, deși nici eu nu știam prea bine de ce.
— Bine, fie. Am să fiu pentru tine fecioara Navamalika. Dar ține minte, Victore, că vreau să
rămân în cazul ăsta tot fecioară. Cel puțin pentru tine...
— Am înțeles, a spus el. Dragostea noastră merge mai departe, dar fără sex și sărutări
pasionale.
Era o înțelegere între noi încă de la primele noastre întâlniri, prin care stabilisem ca eu să-i
rămân fidelă amintirii lui Adam, primul și ultimul bărbat din viața mea.

4
 Și totuși, vorbele și privirea pasională din ochii lui albaștri au mai zdruncinat puțin din
hotărârea primelor zile. Uneori, după ce mă fermeca ore întregi cu poveștile lui, mă întrebam cum
ai putea să nu te îndrăgostești de un asemenea bărbat, indiferent de câte kilograme sau ani ar fi
avut.
Referitor la sexul cu alți bărbați era o poveste mai lungă, fiindcă Sidonia, prietena mea ce mai
bună, care consuma bărbații ca pe cartofi prăjiți și care schimbase nenumărați parteneri numai de
când eram prietene, mi-a spus într-o zi un lucru pe care nu l-am mai uitat: „Ține minte, Daria: un
bărbat stă cu tine numai până când faci de câteva ori sex cu el, pe urmă te uită și trece mai
departe, că așa sunt bărbații din ziua de azi!” În cercul ei de prieteni era foarte posibil să fie așa,
dar eu chiar am băgat asta la cap și, după ce m-am despărțit de prietenul meu, m-am jurat să nu
mai cedez nimănui. Decât după o eventuală căsătorie, dar nu se punea problema ca Victor să mă
ceară de soție.
Pentru că-i puteam spune că îl refuz din cauza asta, am preferat să-i spun că mai sunt încă
îndrăgostită de fostul meu prieten și că vreau să rămân fidelă amintirii lui, lucru pe care l-a
acceptat în cele din urmă, chiar dacă după nenumărate încercări de a mă convinge că nu este bine
să mă cramponez de o veche fantasmă. Dar dacă îi spuneam despre sfatul primit de la Sidonia ar
fi sărit ca mușcat de șarpe, pentru că asta ar fi demonstrat că nu am încredere în el și, dacă era
ceva ce nu putea să suporte, era minciuna și lipsa mea de încredere în el.
Problema s-a complicat atunci când, după că ce nu mai eram fecioara de care poate ar fi avut
el nevoie pentru inspirația lui, până și fața albă, la care ținea atât de mult, am hotărât să-mi
bronzez la cererea unui om care nu a însemnat nimic pentru mine.
Și, pentru că tot a venit vorba despre amintirile de pe când eram copilă, mai am una din
vremea când aveam vreo șaisprezece ani. Vara, venea în concediu în România familia unchiului
meu din Australia, cel datorită căruia sunt eu pe lume. Spun asta pentru că mamei mele i se
păruse că ar fi mai simplu să scape de mine avortând, pentru că eram nu doar un alt copil, ci și o
grijă în plus. Unchiul John a convins-o să renunțe la avort promițând că o ajută de câte ori va avea
nevoie, și uite-așa eu am apărut pe lume. Ori de câte ori ajungea unchiul John în România, îl
simțeam atât de apropiat de mine, de parcă ar fi fost un alt părinte. Soția lui era o renumită
cântăreață de muzică populară și uneori, când familia se aduna în jurul ei, ne fermeca pe toți cu
glasul ei minunat. Spre orele mici ale nopții, trecea de la cântece populare la cele de inimă
albastră și mi-au rămas în minte peste ani versurile unuia:
„Eu, fetelor, vă dau un sfat,
Să nu mai stați la sărutat seara pe lună,
Căci din sărutul pătimaș
Ușor se naște un copilaș seara pe lună,
Căci toți băieții sunt șireți,
Cu vorbe dulci te amețesc seara pe lună,
Ca mamele copiii lor
Când le șoptesc încetișor
Și vor să-i culce.”

5
 Fratele meu mai mare, care tocmai venise în concediu din Italia, unde era plecat de câțiva ani
buni, m-a privit semnificativ și a subliniat:
— Ai auzit, sorella, ce zice mătușa noastră? Să nu mai stați la sărutat seara pe lună, / Căci din
sărutul pătimaș / Ușor se naște un copilaș seara pe lună...
Săracul meu fratello, cât de naivă mă credea. Sau poate doar era îngrijorat pentru mine. Am
stat de nenumărate ori la sărutat seara și fie că seara era cu lună sau nu, uite că nu mi s-a născut
niciun copilaș. Dar, după gândurile care îmi trec prin cap în ultima vreme, cred că mă voi
descurca și singură, fără ajutorul niciunui băiat, fie el șiret sau nu.
Să nu credeți că nu l-am căutat pe Victor după ce a dispărut din viața mea. Spun asta pentru că
abia după ce a plecat definitiv mi-am dat seama cât de mult îl iubesc. Ar fi meritat să fac orice
sacrificiu pentru el numai pentru a-l păstra lângă mine, dar m-am lăsat înșelată de vorbele lui
mieroase să mă duc să mă distrez și să-mi trăiesc tinerețea. A premeditat totul și acum nu-mi
rămâne decât să-mi trăiesc tinerețea singură, fiindcă niciodată, dar niciodată nu voi mai găsi un
bărbat cu care să pot discuta măcar un sfert din câte aveam de vorbit cu el.
În încercarea de a-l găsi, două agenții de detectivi m-au tapat de bani, ca până la urmă
rapoartele lor să fie extrem de asemănătoare și să-mi spună scurt că persoana căutată nu a fost
găsită și cel mai probabil a plecat din țară. Când am fost la una dintre agenții și am cerut personal
informații suplimentare, directorul acesteia, foarte amabil, mi-a explicat în amănunt toate
demersurile pentru găsirea lui Victor Zamfirescu.
— Așa cum v-am explicat, probabil că domnul pe care îl căutați a părăsit țara. Iar pentru că la
aeroporturi rămân urme în calculatoare de la terminalele de ieșire și nu apare, cel mai probabil a
ieșit din România folosind o cale navală sau terestră.
Modul prețios în care se exprima m-a făcut să mă strâmb imperceptibil și era gata să-i
răspund: „Da, în mod sigur a ieșit din țară cu trotineta”.
Nu a observat strâmbătura mea și după o pauză a continuat:
— Pentru a vă arăta cât de serios am pus problema, să știți că am citit câteva dintre cărțile
domnului Victor Zamfirescu pentru a-i trasa un profil psihologic cât mai apropiat de realitate, că
doar știți ce se spune, că stilul este omul.
Deja exasperată, l-am întrebat:
— Și la ce concluzie ați ajuns?
A clătinat din cap neputincios.
— Dacă acest domn vrea să-și piardă urma, în mod sigur va reuși s-o facă în așa fel, încât
nimeni să nu-l mai găsească niciodată. Și spun asta pentru că dă dovadă în scrierile domniei sale
de o imaginație debordantă, cum n-am mai întâlnit la nimeni altcineva...
Nu-mi spunea nici o noutate, așa că în cele din urmă am abandonat cercetările, iar alba lui
fecioară Navamalika a hotărât în cele din urmă să-și ia singură destinul în mâini. Pentru că între
timp bronzul de pe față îmi trecuse și devenisem extrem de sigură referitor la ceea ce aveam de
gând să fac în continuare.

6
 Scriitorul și fata

Eram la Roman Vasilescu, un prieten ocazional care avea o firmă de imobiliare, și tocmai
priveam pe ecranul laptopului câteva posibile locuințe unde aș fi putut să mă mut. Nu prea îmi
plăcea mie nimic din ce îmi arăta Roman, dar prietenul meu care îmi lăsase garsoniera pe
perioada cât fusese plecat în Franța se întorcea luna viitoare și trebuia să eliberez urgent locul.
Aveam o mulțime de ani în spate, dar, spre norocul meu, niciuna dintre bolile asociate vârstei.
Durerea mea era dată de faptul că, în loc să am o locuință a mea unde să mă așez și să-mi aștept
liniștit sfârșitul, hoinăream încă de colo colo fără să mă regăsesc cu adevărat nicăieri. Mă
simțeam ca un nisetru bătrân ce-și caută culcușul pe ultimul drum. Atâta doar că nu mi-l găseam
și mă îngrozea faptul că nimic din ceea ce se întâmplă în jurul meu nu mai rezonează cu nimic din
mine. Mă simțeam ca un suflet mort care se usucă încetul cu încetul, pe zi ce trece. Toate zilele
erau cenușii și se trăgeau una pe alta din pântecele timpului cu o monotonie exasperantă. Treceau
egale între ele și la fel banale și lipsite de culoare ca nisipul dintr-o clepsidră veche.
Copiii erau mari și îi aveam împrăștiați prin lume, fostele soții își găsiseră și ele liniștea în
brațele altor bărbați mai așezați decât mine, iar eu eram singur.
Uneori, în câte o noapte ploioasă, mă trezeam singur în pat și strângeam în brațe perna de
lângă mine.
Este cumplit să fii singur în mijlocul oamenilor și eu chiar așa eram. Când se stingea lumina
reflectoarelor de la lansările de carte, toți cei din jurul meu plecau acasă la familiile lor, numai eu
reveneam în garsoniera mică și igrasioasă și îmi savuram singurătatea, fiindcă altceva nu-mi
rămânea de făcut. Am făcut multe, enorm de multe greșeli în viață, iar acum suportam
consecințele și singurătatea. În astfel de clipe, mă ridicam cu greu din pat, mai luam o pastilă de
No-Spa forte ca să-mi domolesc durerile de colecist, apoi încercam să adorm la loc. Mda, asta era
singura problemă de sănătate pe care o aveam: un colecist încărcat cu pietre și pe care bunul meu
prieten Cezar Baiulescu, care îmi era și medic de familie, mereu încerca să mă convingă să îl
operez odată ca să scap de probleme.

7
 Într-un fel, abia mă obișnuisem cu micuța garsonieră în care locuisem aproape un an și deja
trebuia să mă mut iar, așa că am strâns din dinți alungându-mi gândurile negre și am privit spre
laptopul de pe masa omului de la agenția imobiliară.
Tocmai văzusem ceva care la o adică mi-ar fi convenit, când amicului meu i-a sunat telefonul,
care era așezat lângă laptop. Eu mai aveam încă o veche cărămidă pe post de telefon, dar tipul
ăsta avea un telefon ultimul tip, din acelea care afișează și fotografia persoanei care apelează. Cu
ochii la laptop, nu am dat atenție fotografiei care îi apăruse pe micul ecran, dar chiar când să
răspundă am fost străfulgerat de imaginea a doi ochi imenși. Imenși, verzi, inocenți și dureros de
frumoși. Fiorul pe care l-am simțit probabil că numai eroii lui Jules Verne l-au mai trăit atunci
când la finalul romanului au preferat să se privească ochi în ochi, îndrăgostiți, îl loc să privească
mult căutata rază verde.
Eu nu căutasem numai raza verde, ci și pe fecioara Navamalika, și în mintea mea cele două
căutări se identificaseră până se suprapuseseră în mintea mea într-o căutare unică. Bătrâna mea
inimă a tresărit săgetată dureros: îmi găsisem mirifica raza verde, deși încetasem de multă vreme
să o mai caut. Și totodată, dacă văzusem eu foarte bine, o găsisem și pe Navamalika, deși
imaginea apărută pe ecranul telefonului fusese atât de fugară, încât nu apucasem să îmi dau bine
seama.
Înghițind în sec, cu o voce pe care am încercat mi-o prefac cât mai nepăsătoare, am întrebat
după ce a terminat de vorbit cu ea:
— Cine este persoana? Pare o fată foarte drăguță.
— Dar chiar este o fată foarte drăguță și are o minte brici. Este învățătoare și vrea să își caute
și ea o casă.
Văzând că fac o grimasă ca și cum mi-ar fi apărut în cale o posibilă concurentă, a precizat:
— Ea vrea să cumpere, nu să închirieze. Are un unchi bogat prin Australia, care o ajută cu
bani, așa că problema ei este numai să se hotărască.
Fete cu bani... o specie de fete foarte rare într-o lume în care toate se complac într-o dolce
farniente și preferă să devină întreținute de unul sau de altul.
— Câți ani are? am întrebat curios. Pare destul de tânără.
Cunoscutul meu a răsfoit niște acte, apoi a spus ridicând din umeri:
— Douăzeci și unu de ani. Cam tânără pentru o învățătoare, dar a făcut ceva cursuri
postliceale de psihopedagogie și, la criza de cadre didactice de acum, n-a fost o problemă să se
angajeze. E și studentă în anul doi, așa că în curând se va putea titulariza.
A rămas cu ochii pierduți la fotografia ei și a oftat.
— Poate în poza de pe telefon nu se vede bine, dar este o fată minunată.
A zâmbit puțin trist și a continuat:
— Mi-am încercat norocul și i-am făcut câteva complimente, dar mi-a retezat-o scurt:
„Domnule Roman, te-ai gândit că ai aproape dublul vârstei mele? Și că dacă te-ai fi căsătorit la 20
de ani și ai fi făcut copii din primul an de căsătorie aș fi putut fi fata dumitale?”

8
 A scuturat din cap și mi-a spus zâmbind strâmb:
— Crede-mă, m-a făcut să mă simt ca un pedofil, așa că am schimbat imediat subiectul.
Am dat din cap înțelegător: de când eram singur, de multe ori mai încercasem să abordez
persoane de vârste nepotrivite și mi se pusese cam același gen de întrebări.
Am ales în cele din urmă o garsonieră și, după ce am perfectat actele, am scotocit în sacoșa pe
care o aveam cu mine. Publicasem în timpul singuraticei mele vieți cu mult peste zece cărți,
aproape le pierdusem șirul, iar cele mai multe erau romane de dragoste, care, spre dezamăgirea
mea, nu prea se vindeau. În ultimul roman, „Dragoste la prima vedere”, încercasem să schimb
puțin registrul și parcă, parcă se mai mișcau vânzările. Câteva întâlniri cu cititorii, de fapt mai
mult cititoare, au făcut ca lucrurile să meargă și mai bine. Eram chiar mândru de acest ultim
roman și aveam tot timpul două, trei exemplare la mine.
M-am prefăcut că adusesem un volum pentru prietenul meu, așa că i-am scris o dedicație
stufoasă și i l-am dat cu toată simpatia de care eram în stare. M-am prefăcut în mod sincer uimit
când din întâmplare am mai găsit un exemplar în sacoșă și l-am întrebat:
— Fata asta pare o persoană destul de inteligentă. Crezi că s-ar supăra dacă aș lăsa la tine o
carte cu dedicație pentru ea, sau m-ar face și pe mine pedofil?
A râs de gluma mea și a spus că o să i-o dea cu plăcere, fiindcă a văzut la ea câteva cărți în
timp ce îi arăta casele disponibile. O chema Daria Prisăcaru, așa că am scris pe pagina de gardă,
cu scrisul meu urât, următoarea dedicație:
„Pentru Daria P., cu toată admirația pe care un scriitor o mai poate avea pentru tânăra și
frumoasa generație!”
Dedesubt, cu litere mai mici, pe care speram ca Roman, prietenul meu de la agenție, să nu le
observe, am adăugat: „Dacă vrei să discutăm despre conținutul cărții, putem să o facem oricând
pe Facebook!”

Prima zi – Daria

Trecuseră șase luni de când mă despărțisem de Adam și încă mă mai gândeam la el, deși eram
sigur că el uitase de mine între timp. Uneori îmi făceam reproșuri că din cauza mea se produsese
ruptura. Fusesem prea intransigentă cu el și cu felul lui de a privi după toate femeile care treceau
pe lângă noi pe stradă. La ultima ceartă pe tema asta, a zis că s-a săturat de mine și de mofturile
mele și dus a fost. Fusese primul și singurul bărbat din viața mea, dar se pare că el nu era
mulțumit ca eu să fiu singura femeie din viața lui. Peste numai câteva zile l-am văzut deja prin
oraș cu altă femeie agățată de gâtul lui.
Am strâns din dinți și mi-am văzut mai departe de viață. Nu voiam să mai văd urmă de bărbat
în viața mea și, deși se uitau o mulțime de bărbați la mine, parcă nici nu le mai puteam suporta
privirile care îmi cercetau avide fața și corpul.
„Să vă ia dracu’ pe toți”, ridicam din umeri și uneori mă întrebam cum aș proceda dacă totuși
Adam s-ar întoarce la mine, mi-ar cere iertare și mi-ar propune să fim iar împreună. Oftam și îmi

9
aduceam aminte de gluma pe care mi-o spusese imediat după despărțire Sidonia, singura mea
prietenă: „Știi prin ce se asemănă dinozaurii și bărbații fideli?” Iar răspunsul hazliu era că
„ambele specii au dispărut de multă vreme!”
Cum John, unchiul meu din Australia, îmi virase în cont zilele trecute banii necesari, am
trecut pe la agenția imobiliară să văd ce case mai aveau în portofoliu. Urma să mă întâlnesc acolo
cu domnul Roman – mereu m-am adresat așa celui de la agenție, ca pentru a sublinia diferența de
vârstă dintre noi. Asta pentru că, în ciuda faptului că părea trecut de patruzeci de ani, la prima
noastră întâlnire se apucase să îmi facă și el complimente și apropouri destul de străvezii.
L-am întrebat atunci dacă nu se simte ca un pedofil în timp ce mă curtează așa, pe față, și l-am
văzut cum roșește brusc, după care a schimbat imediat subiectul. Speram că și-a însușit lecția și
acum se va comporta cum trebuie. Într-adevăr, de data asta totul a fost în regulă, numai că la
sfârșitul întrevederii, cu un zâmbet timid, mi-a întins o carte.
— Când m-ați sunat să mă întrebați despre casele intrate recent în portofoliu, s-a întâmplat să
fie de față și un scriitor. Se numește Victor Zamfirescu, nu știu dacă ați auzit de el. Este destul de
cunoscut și are vreo zece romane publicate, dacă nu cumva chiar mai multe.
Cum nu înțelegeam ce vrea, am ridicat din sprâncene.
— Așa și?
— Păi, mi-a explicat domnul Roman puțin încurcat, v-a văzut poza pe telefonul meu și a spus
că păreți o persoană extrem de inteligentă, așa că v-a lăsat la mine ultimul lui roman, pe care a
scris și o dedicație.
Am luat cartea și am deschis-o. Cu un scris destul de urât, dedicația suna așa: „Pentru Daria
P., cu toată admirația pe care un scriitor o mai poate avea pentru tânăra și frumoasa generație!”
Dedesubt, cu litere mai mici, era adăugat: „Dacă vrei să discutăm despre conținutul cărții,
putem să o facem oricând pe Facebook!”
Pe coperta a patra era fotografia unui bărbat bine, cu o barbă scurtă marinărească, părând să
aibă vreo cincizeci de ani.
Dacă aș fi bănuit ce urmează să se întâmple, aș fi aruncat cartea ca pe un șarpe veninos, dar în
loc de asta am zâmbit și i-am mulțumit domnului Roman: era prima carte cu autograf pe care o
primeam de la un scriitor. După figura sobră, și totuși zâmbitoare care mă privea de pe copertă,
speram că nu va începe și scriitorul să îmi facă complimente. Sau, dacă îmi va face, se va rezuma
la ele și atât.
Mi se părea că ăsta este singurul lucru bun care mi se întâmplă în ultimul timp, așa că am
plecat de la agenția imobiliară zâmbind și strângând cartea la piept. Uite că în sfârșit mi-au folosit
și mie la ceva ochii verzi. Sidonia, prietena mea, era sigură că ochii mei verzi era ceea ce îi
atrăgea pe bărbați la mine. Ba mai mult, după spusele ei, tot din cauza lor aveam parte de toate
problemele.
— Fără supărare, Daria, eu sunt chiar mai frumușică decât tine, dar dacă trece un bărbat bine
pe lângă noi pe mine nici nu mă bagă în seamă și se uită numai la tine. L-ai văzut și pe ăla cu
Porsche că numai pentru tine avea ochi.

10
 Era o întâmplare ciudată, fiindcă de vreo câteva seri, de câte ori ieșeam la plimbare, se tot
întâmpla să ne iasă în cale un tip plin de el, care încerca să se bage în seamă cu mine. I-am dat cu
flit de fiecare dată, lăsându-l cu buza umflată. Nu știu de ce își închipuie ăștia plini de bani că le
poate pica așa, tam-nisam, orice fată în brațe.
— Prostul dracului, îl înjura Sidonia, zău că dacă mă chema pe mine mă duceam să văd ce-i
poate pielea. Am auzit că ăștia plini de bani nu-s prea dotați, completa ea și râdeam amândouă ca
apucatele pe stradă, de se uita lumea după noi.
Râdeam și eu, dar nu prea era râsul meu, fiindcă din când în când, orice s-ar fi întâmplat, eu
tot îmi aduceam aminte de Adam. Acolo, la barul ăla, am băut prima cafea împreună și dincolo,
după colț, am băut primul lichior de Curaçao, după care m-a dus acasă la el și m-a dezvirginat
după ce-l amânasem aproape un an.
La dracu’ cu Adam și cu amintirile despre el, mi-am spus, așa că imediat cum am ajuns acasă
m-am apucat să citesc cartea primită cu dedicație. Nu avea mai mult de două sute de pagini,
scrisul era mare, avea multe dialoguri și acțiunea destul de simplă, așa că până seara am terminat-
o.
Am intrat pe Facebook de pe telefon și, după ce l-am identificat pe scriitor, i-am cerut
prietenia. De parcă aștepta chiar după colț, mi-a dat acceptul imediat.
Pe pagina lui era o fotografie cu toate cărțile pe care le publicase în ultimul timp, așa că mi-
am dat seama că tipul nu era chiar un amator. M-am hotărât să fiu politicoasă, nu bădărană, cum
eram în ultimul timp cu toți bărbații. De fapt, și aici a fost greșeala mea, într-o oarecare măsură
nici nu îl consideram bărbat, ca și cum scriitorii ar fi fost ființe eterice și asexuate. În sinea mea
eram mândră că un asemenea om m-a putut băga în seamă. Din familie am fost obișnuită să am
un respect deosebit pentru cultură și mi-am dat seama că mai degrabă pot admira un om care a
trudit să scrie o carte decât un marțafoi de bani gata care și-a cumpărat un Porsche.
— Bună seara, i-am scris pe messengerul Facebookului. Să știți că tocmai v-am terminat de
citit cartea.
Nu a durat mai mult decât câteva secunde până mi-a răspuns și parcă iar am avut impresia că
de fapt mă pândea după colțul Facebookului. În copilărie aveam un instinct al primejdiei, care
ulterior mi s-a mai atenuat în mijlocul tumultuos al vieții, dar imediat cum mi-a răspuns, instinctul
meu de apărare, așa atrofiat cum era, mi-a strigat în cap din toate puterile: „Fugi, Daria, închide
Facebookul și vezi-ți de-ale tale!”
În loc de asta, mândră că un scriitor cu peste zece cărți publicate mă bagă în seamă, am
continuat discuția cu el. „Mândria și dorința de a demonstra că ești ceea ce nu ești o să te piardă,
Daria”, îmi spunea uneori Sidonia, dar eu nu o băgam în seamă, așa cum nu am băgat în seamă
nici acum scurtul fior care mă avertiza despre o primejdie iminentă și am citit răspunsul
scriitorului:
„Bună seara celei mai frumoase fete pe care mi-a fost dat să o întâlnesc vreodată.”
M-am încruntat în fața telefonului: și ăsta începea cu complimentele? Ce mama dracului
aveau toți bărbații de cădeau pe spate când îmi vedeau mutra? Dar ăsta era scriitor, așa că i-am
citit mai departe cuvintele care se înșirau cu viteză pe ecranul telefonului meu.

11
 „Mulțumesc!” am răspuns și după câteva momente de gândire am continuat: „Parcă am înțeles
totuși că nu frumusețea mea v-a făcut să îmi trimiteți cartea.”
Cele trei puncte unduitoare îmi indicau că scriitorul îmi răspunde, așa că am așteptat. După
numai câteva secunde a apărut următorul text – omul ăsta ori avea o viteză incredibilă la tastat,
ori avea textul pregătit dinainte.
„Sincer să fiu, am fost frapat de profunzimea ochilor verzi de pe ecranului telefonului lui
Roman, tipul de la agenția imobiliară. Știu că ecranul telefonului este mic și nu poate reda foarte
mult din frumusețea lor, dar la naiba... sunt scriitor, așa că ar trebui să văd dincolo de cei câțiva
pixeli ai telefonului. Unica mea dorință ar fi să ne întâlnim față în față, să văd dacă intuiția mea
este exactă sau nu.”
Asta era cumva o cerere de întâlnire? Se pare că da, dar chiar așa, după primele două, trei
cuvinte? Eh, la naiba, doar era scriitor, poate că la ăștia lucrurile se desfășoară cu altă viteză. Și,
la urma urmei, părea atât de inofensiv – fiindcă în timp ce îmi scria i-am răsfoit în grabă
fotografiile de pe pagina de Facebook. Erau fotografii de la lansări de cărți, întâlniri cu cititorii și
alte evenimente mondene. În realitate parcă era puțin mai în vârstă decât în fotografia de pe
coperta cărții și în singurul film care era postat l-am văzut cum se mișcă destul de greu. Plus că
părea mult mai plinuț decât îmi imaginasem, așa că nu vedeam niciun impediment în a mă întâlni
cu scriitorul ăsta inofensiv. Faptul că era plinuț nu prea mă deranja, mai ales că și Adam, fostul
meu prieten, începuse să facă burtă spre sfârșitul relației.
Am scris cu o oarecare întârziere:
„OK, am să vă dau ocazia să-i vedeți și mai de-aproape, dar lăsați-mă să mă gândesc unde și
cum ne vom întâlni. Până la sfârșitul convorbirii am să vă spun cum rezolvăm.
„Facă-se voia ta”, a scris el și a continuat: „Oriunde și mai ales oricând, sunt la dispoziția ta și
a ochilor tăi superbi”.
Am ridicat exasperată privirea, gândindu-mă la un loc decent unde ne-am putea întâlni, iar el
a continuat:
„Probabil că ești prea tânără ca să-ți fi alimentat lecturile copilăriei cu romanele autorului meu
preferat. Este vorba de Jules Verne și unul dintre romanele lui de succes se intitulează chiar așa,
Raza verde. Raza verde este un fenomen real, specific mai degrabă latitudinilor nordice, și are loc
chiar în momentul când apune soarele. Din noianul de raze de culoare sângerie ale apusului de
soare se desprinde chiar în momentul apusului, ca un imens orgasm solar, o rază verde de o
incredibilă frumusețe. Nu ține decât o clipă, dar cine o vede rămâne pe veci vrăjit de frumusețea
ei. Și totuși, intuiția scriitorului a găsit ceva și mai frumos decât această minunată rază verde.
Tinerii Olivier și Helena, personajele principale ale romanului, care căutau împreună cu un grup
de prieteni misteriosul fenomen, și-au dat seama că se iubesc, chiar în momentul în care prietenii
lor priveau minunea verde. În loc să privească la raza verde care își făcuse în sfârșit apariția, ei se
priveau unul pe altul în ochi, fără să mai vadă nimic altceva în jur.”
A urmat o pauză lungă și, cum eu încă nu găsisem un răspuns la cererea de întâlnire, pauza s-a
prelungit cam mult.
În cele din urmă a apărut iar un text, unul din care răzbătea o ușoară tristețe:

12
 „Știi, uneori mă gândesc că nu îmi pare rău de anii care trec... în fond și la urma urmei, odată
cu timpul care trece apar și realizările... Uite, de curând mi-am numărat cărțile publicate de-a
lungul anilor și sunt nu mai puțin de douăzeci. Acum lucrez fără prea mult spor la romanul cu
numărul douăzeci și unu. Dar...”
O pauză lungă și instinctul m-a avertizat iar să fiu atentă, dar n-am mai apucat să analizez ce
îmi spune, pentru că textul apărut m-a bulversat.
„Dar dacă regret ceva din trecerea anilor este faptul că îmi răpește iremediabil posibilitatea de
a privi minunea unor astfel de ochi. De-asta ți-aș fi recunoscătoare dacă mi-ai oferi prilejul să-i
pot privi de aproape. Cast și inocent, bineînțeles.... cast și inocent...”
Această repetare a cuvintelor ar fi trebuit să îmi de-a de gândit și să mă avertizeze, dar în loc
de asta am răspuns grăbită:
„Bine, atunci haideți să ne întâlnim. Unde sunteți acum?”
„Sunt acasă la mine și locuiesc într-o modestă garsonieră, dar... nu cred că ar fi bine să ne
întâlnim la mine. Poate că nu mai sunt vremurile așa restrictive ca altădată, dar o tânără fată care
să îl viziteze în faptul serii pe un scriitor aproape pensionar... nu ar fi deloc bine pentru reputația
ta.”
Mda, cam avea dreptate, dar atunci cum naiba să facem, că nici la mine acasă n-aș fi vrut să îl
primesc. Rezolvarea a venit din partea lui:
„Propun ca prima întâlnire să aibă loc într-un spațiu public. Uite, eu stau chiar lângă
supermarket. Cum ar fi să ne întâlnim acolo? În cinci minute aș putea ajunge. Și pentru că acum
ne cunoaștem mai bine am să-ți mai aduc o carte care ți se potrivește perfect, crede-mă.”
Am ezitat doar o clipă: un scriitor voia să se întâlnească cu mine și voia să îmi dăruiască a
doua lui carte în aceeași zi.
„Ok, eu pot ajunge acolo cam în zece minute. O să parchez undeva mai departe de intrarea în
magazin ca să nu încurc lumea. Am o mașină roșie...”
Nu i-am spus și marca, în parte fiindcă nu prea eram mândră de vechitura mea și în parte
pentru că nu prea părea să fie omul care să se priceapă la mașini.
Am ajuns așa cum îi spusesem, cam în zece minute, și abia am parcat când de mașina mea s-a
apropiat un bărbat. De fapt, aproape un bătrân, cu mers încet, care în primul moment mi-a adus
aminte de versurile din Scrisoarea a III-a despre care avusesem de scris la examenul de
bacalaureat: „Un bătrân atât de simplu după vorbă, după port”.
Era nu numai simplu și bătrân, dar în mod vădit inocent și inofensiv. Era îmbrăcat cu un sacou
verde care atârna lălâi pe el, deși era destul de plinuț. Una peste alta, părea îmbrăcat cu haine de
la second-hand, așa că nu este de mirare că primul impuls a fost să îi plâng de milă în sinea mea.
Oare în halul ăsta erau nevoiți să trăiască scriitorii? Este de explicat că, dacă veșmintele
simple ale voievodului Mircea l-au înșelat pe sultanul Baiazid, cu atât mai mult m-a indus pe
mine în eroare înfățișarea modestă a scriitorului. Aveam douăzeci și unu de ani și, la naiba, încă
mai credeam că tot ce zboară se mănâncă.

13
 Mi s-a părut politicos să cobor din mașină și să fac câțiva pași în întimpinarea lui. S-a oprit în
fața mea, a zâmbit și, cu ochii țintă în ochii mei, s-a înclinat ușor, apoi mi-a luat mâna și mi-a
sărutat-o.
Spre rușinea mea, trebuie să spun că până la douăzeci și unu de ani ai mei nimeni nu îmi
sărutase mâna. Era un gest desuet, dar care lui i s-a potrivit ca o mănușă.
— Tânără minune a lumii, îți mulțumesc că mi-ai dat ocazia să te întâlnesc.
A mai privit câteva clipe în ochii mei, apoi mi-a dat drumul mâinii și a spus:
— Mă bucur că ochii tăi sunt într-adevăr așa cum mi i-am imaginat. Ba chiar un pic mai
frumoși...
Deși era vară, începuse să picure o ploaie ușoară de toamnă, mai mult o burniță, ca și cum
natura ar fi încercat în felul ei să mă avertizeze să mă opresc și să fug încotro văd cu ochii. Dar
era primul scriitor în viață pe care îl întâlneam și mi s-a părut politicos să spun:
— Poate că ar fi mai bine să intrăm în mașină, dacă doriți să stăm de vorbă. Aici o să ne ude.
Ca pentru a-mi da dreptate, ploaia și-a întețit ritmul, așa că abia am apucat să intrăm înainte
de a ne uda ciuciulete.
S-a așezat pe scaunul din dreapta și cu gesturi de mare magician a scos din buzunarul sacoului
o cărticică a cărei copertă era din catifea verde. Mi-a întins-o cu amândouă mâinile și gesturile lui
solemne m-au făcut s-o primesc cu aceeași emoție pe care părea s-o aibă și el.
— Dragă Daria, sper că îmi permiți să te tutuiesc, poate că îți par îmbrăcat asemenea unui
vagabond, dar să știi că am un motiv pentru asta. Puținii bani pe care îi câștig din scris i-am
investit în această comoară bibliofilă. Coperta îi este din catifea verde ca ochii tăi, și nu numai
atât, dar în interior ai să găsești câte o miniatură grafică la fiecare povestire. Miniatura este
imprimată cu argint, așa că tirajul de o sută de exemplare m-a costat o mică avere.
A privit pe geam la ploaia care se întețea cu fiecare minut ce trecea, apoi a adăugat cu o voce
tristă:
— Un scriitor nu ar trebui să fie prețuit prin felul cum arată, ci prin felul cum îi arată cărțile.
Sau poate, și mai bine, prin numărul de cititori pe care îi are.
Am cărticica primit din mâinile lui cu aceeași evlavie pe care o arăta el și, într-adevăr, coperta
era moale și parcă puțin caldă la atingere. Mâinile noastre s-au atins o clipă, iar privirile ni s-au
intersectat, dar niciun moment nu am simțit că ar depăși măsura, așa că nu am reacționat în niciun
fel.
— E o carte în care descriu iubirea așa cum mi-o imaginez eu... așa cum ar trebui să fie.
Uneori carnală, uneori violentă, dar Iubire cu I mare. Și nu numai atât, dar, deși această minunăție
tipografică a apărut acum mulți ani, într-una dintre povestiri te-am descris perfect, chiar dacă
poate nici nu erai născută pe vremea aia. Dar scriitorii, pe lângă defectele pe care le au, posedă
uneori o intuiție supranaturală: știam că o să te naști ca o minune vie ce ești și știam că într-un fel
sau altul viețile noastre se vor intersecta.
Și-a plecat capul peste bordul mașinii și l-a cuprins în mâini. În cele din urmă l-a ridicat și m-
a privit: în parcare era destul de întuneric, dar mi s-a părut că are lacrimi în ochi. A oftat și a spus:

14
 — Am să-ți las ție plăcerea să descoperi în care povestire te-am descris. Mă bucur, Daria, că
te-am întâlnit, mă bucur enorm că te-am văzut și mă bucur că ai apărut în viața mea, chiar dacă
atât de târziu.
Mâna i s-a întins spre mânerul ușii; a întors fața de la mine și a adăugat încet:
— Prea târziu, din păcate...
— Domnule Victor, am spus, iar el și-a întors din nou fața spre mine și am văzut că avea ochii
plini de lacrimi, ba chiar plângea de-a binelea.
— E mai bine să plec, a șoptit el, dar eu am spus:
— Încă nu!
Spre uimirea lui și chiar și a mea, i-am cuprins fața în palmă și l-am sărutat. E adevărat că a
fost o sărutare castă ca de copii de grădiniță și nicio clipă buzele mele nu s-au deschis. Sărutările
pasionale au fost și sunt rezervate pentru Adam, iar dacă Adam nu va mai dori să mă sărute,
atunci niciun bărbat nu mă va mai săruta la fel. Și totuși, fiorul pe care l-am simțit a fost sublim,
de parcă în fața mea ar fi stat cel mai teribil amant, nu un scriitor îmbrăcat cu haine de la second-
hand.
În cele din urmă i-am dat drumul și a scuturat din cap parcă năucit, apoi a spus:
— Îți mulțumesc pentru clipa asta minunată... pentru momentul ăsta înălțător, și vreau să spun
că, dacă în drum spre casă se întâmplă ceva și voi muri, o să mor cu zâmbetul pe buze. Viața mea
este de acum împlinită.
Sufletul meu parcă zburda și dacă ar fi încercat și el să mă sărute în acel moment nu cred că
m-aș fi împotrivit nicio clipă. Dar omul a păstrat buna-cuviință până la capăt și am stabilit ca a
doua zi după ore să vin să îl iau tot din parcare ca și să îl duc la mine acasă și să discutăm despre
cartea lui.
Era greșeala vieții mele, dar nu mi-am dat seama de asta decât mai târziu, când într-adevăr era
prea târziu.
Nu a vrut să îl duc până mai aproape de casă, mai ales că între timp ploaia se oprise cu totul.
Când am ajuns acasă m-am repezit la telefon și dintr-o suflare i-am povestit Sidoniei toată
întâmplarea, mai puțin faza cu sărutul.
— Ești o proastă, a concluzionat Sidonia, și nu era prima dată când îmi spunea așa, dar, cum
era singura mea prietenă, o iertam de fiecare dată, deși nu fără să mă iau de ea.
— Poate vrei să îmi explici și mie ce te face să crezi asta.
— Faptul că te cunosc pe tine cât de naivă ești și faptul că știu cât de parșivi sunt bărbații. Ia
pune-te tu pe citit cartea aia care ți-a dat-o și pun pariu că ai să găsești câte o povestire pentru
fiecare tip de fată: ai să vezi că una dintre fete are părul roșcat, alta ochii verzi așa ca tine, alta
ochi albaștri și tot așa, că mi-ai spus că sunt douăzeci de povestiri în ea. Uite cum moșneguțul tău
acoperă tot spectrul feminin și găsește tot timpul câte ceva să reguleze.
A făcut o pauză, apoi a continuat:

15
 — Adu-ți aminte de câte ori te-am avertizat că pe tine o să te piardă dorința ta de a fi băgată în
seamă de oameni pe care îi consideri importanți. Ți-am spus că în cele din urmă o să găsești unul
care o să-ți prindă slăbiciunea și o să ți-o tragă de-o să-ți sară capacele. Ei bine, cred că momentul
ăla tocmai a venit... ar fi mai bine să nu te întâlnești mâine cu el.
— Nu se poate să spui așa ceva despre omul ăsta, Sidonia. Nici măcar tu nu poți să gândești
așa ceva despre el, pentru că el în mod sigur nu se gândește la asta. E ca un Moș Crăciun bătrân,
dolofan și inofensiv, dar în fond este un om minunat.
Pentru mine toți bărbații care depășeau patruzeci de ani erau în vârstă, iar dacă treceau și cu
un singur an peste cincizeci erau bătrâni. Iar bătrânii erau buni la suflet, blânzi și inofensivi, după
umila mea părere. Viața avea să-mi demonstreze, într-un mod violent, în numai câteva zile că
lucrurile nu stau chiar așa.
I-am închis Sidoniei telefonul și nu i-am mai răspuns, chiar dacă a mai sunat de câteva ori. Mă
simțeam prea bine, prea băgată în seamă de un om minunat, ca să mai țin seama de prostiile ei.
Din păcate, o subestimasem pe Sidonia, pentru că, deși era ora nouă seara, în numai câteva
minute s-a înființat la ușa mea. Încruntată și pusă pe rele.
M-a găsit cu cartea cu coperte verzi în mână și primul lucru pe care l-a făcut a fost să mi-o
smulgă din mână.
— Dă să văd ce prostii scrie Moș Crăciun ăsta inofensiv al tău și tu du-te și fă câte o cafea.
Deși era cam târziu pentru cafele, n-am îndrăznit s-o contrazic pe singura mea prietenă,
fiindcă se vedea pe ea că este prea pornită. Până când am venit eu cu cafelele, ea citise câteva
pagini, fiindcă textul avea litere destul de mari și se citea ușor. Avea un zâmbet incert în colțul
buzelor și ochii îi erau veseli, dar nu m-am bazat prea mult pe asta, fiindcă era destul de
imprevizibilă.
Mi-a arătat scaunul și a spus:
— Stai jos și ascultă, pentru că am să-ți citesc clar și cu dicție prima povestire din volumul de
care ești tu atât de încântată.
Am luat loc și am început să beau din cafea, în timp ce Sidonia citea povestirea „Gemenele”.
— Trec peste introducere, a spus ea răsfoind volumul, pentru că în ea doar se spune cum un
tip în vârstă, bagă la cap, Daria, un tip în vârstă, pensionar, le povestește o mulțime de povești
deocheate cunoscuților lui doar pentru a-și obține porția zilnică de băutură. Partenerii lui de pahar
îi spuneau Moș Costache și pare un fel de Șeherezadă cu mustăți, așa că ascultă aici:

„— Pe vremea când s-a întâmplat povestea cu gemenele, a început Moș Costache să ne

povestească, acu vreo douăzeci și ceva de ani, nu se făcea atâta caz de vârsta fetelor, ca acum.
Dacă dădeai cu basca în ele și nu cădeau și mai aveau cumva și buletin, erau numai bune de
ștangă…
Uneori Moș Costache al nostru avea un limbaj mai deocheat, dar îl iertam, ba uneori, fără să
vrem, îl mai și copiam când voiam să impresionăm pe cineva.
A mai luat o gură de bere și a continuat:
16
 — Eram tot portar și atunci, dar, pentru că mă aveam bine cu cei de la Informatică, mi-au pus
și mie la poartă un hârb de calculator și o conexiune de internet ca să-mi treacă vremea mai ușor.
Pe atunci puțină lumea avea internet, așa că printre puștoaicele din jurul institutului eram așa, un
fel de Moș Crăciun venit ceva mai timpuriu. Mai ales că, după ce plecau toți funcționarii din
clădire, mai primeam câta una așa, mai dezghețată, în ghereta mea și profitam de faptul că ea se
juca cine știe ce joc de pe net, și între timp eu mă jucam cu țâțele ei. Unele mă lăsau, și atunci le
mai lăsam și altădată la internet, altele săreau de fund în sus, și atunci, la despărțire, le spuneam
să nu mai vină.
— Păi, și cu internetul cum facem? Că am primit teme și le găsesc numai pe internet,
rezumatele astea…
Ridicam din umeri și le ziceam cu părere de rău:
— Să-ți cumpere acces la internet mă-ta și tac-tu, că tu ești fată cuminte și trebuie să lucrezi
legal, de acasă, și nu prin vecini.
Ne-a privit în parte pe fiecare dintre noi, să vadă dacă îl urmărim atent, așa cum făcea de
fiecare dată când intra în miezul problemei. Văzând că eram numai ochi și urechi, a continuat:
— Dintre toate care veneau pe la mine se detașau cam la o mie de pași de celelalte două
gemene făcute așa, în ciuda… penisului.
De obicei spunea cuvintelor pe nume, dar chiar atunci se apropiase chelnerița să ne mai aducă
un rând de beri și Moș Costache, pudic, a folosit varianta din dicționar a termenului, nu cea
populară. Deși, sincer să fiu, parcă nu avea aceeași savoare.
După ce a plecat chelnerița, Moș Costache a continuat:
— Una dintre gemene, să-i zicem Ana, ca să le putem deosebi, venea mai des pe la mine și nu
părea foarte interesată de ceea ce fac eu cu țâțele ei în timp de ea naviga pe net. Soră-sa, în
schimb, să-i zicem Corina, dacă încercam să o apuc de țâțe sau să-i pun mâna pe fund, sărea în sus
de parcă era arsă cu fierul roșu. Nu că ar fi fost asta o problemă: mă mulțumeam la o adică și cu
una singură dintre surori, nu aveam eu cine știe ce fantezii să fut gemene, dar avea și mama lor o
fantezie. Era o văduvioară cochetă și plină de viață, care din motive numai de ea știute le îmbrăca
pe cele două gemene tot timpul identic. De aici a venit și toată dandanaua.
A privit iar în jur, apoi a tăcut câteva momente de parcă ar fi încercat să retrăiască cele ce ne
povestea.
A ridicat în cele din urmă din umeri a neputință și a spus ca și cum el n-ar fi avut nici o vină în
ceea ce se întâmplase mai departe:
— Într-una din zile vine Ana la mine într-un trening atât de subțire și de transparent, încât a
trebuit să fac eforturi să nu i-l dau jos când s-a strecurat în gheretă pe lângă mine. După ce a mai
trecut ceva timp și toată lumea din institut a plecat acasă, am încuiat ușa și am trecut în spatele ei.
Parcă a simțit ce vreau, pentru că s-a ridicat de pe scaun, eu l-am împins la o parte și m-am lipit
de ea. Mai departe s-a întâmplat ceea ce trebuia să se-ntâmple, dar n-o să dau amănunte, că nu
sunteți copii să fiți interesați de pornoșaguri. Tot ce vreau să vă spun este că a fost minunat și
pentru mine, și mai ales pentru ea, pentru că în zilele următoare a tot venit. Totul a intrat într-un
fel de rutină și Ana venea aproape zilnic pe la mine, spre nemulțumirea celorlalte pretendente la
navigarea pe apele tulburi ale internetului. Intra și după ce plecau toți angajații se apleca peste

17
ghișeu, eu îi trăgeam în jos pantalonii de trening și chiloțeii, de obicei albaștri, apoi treceam la
treabă. De vreo două ori am încercat să-i spună să vină și sora ei pe la mine, dar mi-a explicat sec
că nu numai că e foarte pudică, dar este și virgină. Pe soră-sa, Corina, n-am mai văzut-o deloc în
această prelungită lună de miere.
Se scărpină încurcat în cap, ca și cum nu ar fost încântat de ceea ce avea să urmeze. S-a mai
încurajat cu o bere și după ce a oftat adânc a spus:
— Într-una din zile, după o absență ceva mai îndelungată, o văd pe Ana, sau cel puțin așa am
crezut eu, că vine ca de obicei și, după ce mă salută, se așază la calculator exact așa cum trebuia.
Am închis ușile de la intrare, apoi m-am așezat în spatele ei, i-am tras mai întâi pantalonii și am
rămas uimit: fundulețul era tot fundulețul apetisant pe care îl știam, atât doar că de data asta
chiloțeii erau roz. Am trecut peste amănuntul acesta, mai ales că scula mea cerea dreptul să vadă
și ea despre ce anume este vorba acolo. Am scos-o, a părut încântată de ceea ce era în fața ei, așa
că am proptit-o în locul potrivit și am dat să-mi văd de treabă. Mai întâi am văzut că Ana tremură
toată, lucru care nu i se mai întâmplase, apoi am observat că, acolo unde lucrurile se petreceau de
obicei lin și fără pic de împotrivire, de data asta ceva se opunea cu tărie. Neobișnuit să întâmpin
rezistență, am împins cu forță și am obținut un țipăt din partea Anei și o smucitură din elementul
meu penetrator. Și-a ridicat dintr-o mișcare chiloțeii și pantalonii și a zbughit-o pe ușă, pe care a
descuiat-o dintr-o mișcare. Am rămas prost privind la puțulica mea fleașcă și plină de sânge…
Cum a rămas gânditor, unul dintre noi a îndrăznit să-l întrebe:
— Atât? Mai departe nu s-a întâmplat nimic? Că parcă începuse să devină interesant…
— Ehei, ce e mai interesant de-abia acum urmează.
A oftat, a arătat spre paharul gol de bere și, după ce i l-am umplut din nou, a continuat:
— Nu trec zece minute de când a plecat cea care am crezut eu că e Ana, când o văd pe mama
fetelor, văduvioara cea zurlie, că vine cu una dintre fete de mână, mai mult trăgând-o și
îmbrâncind-o până la mine în gheretă. A belit niște ochi mari la mine și a țipat cât a ținut-o gura:
— Vreau să-mi spui chiar în momentul ăsta ce i-ai făcut Corinei!
Am privit uimit la fata care stătea cu ochii în jos și nu zicea nimic: deci mai înainte fusese
totuși la mine Corina cea pudică și virgină, nu Ana, aș cum crezusem eu.
Ce era să-i răspund la o asemenea întrebare? După cum arăta de înfuriată, cred că mi-ar fi
fost mai ușor să-i arăt decât să-i spun, dar am lăsat-o să-și consume energia și în cele din urmă i-
am spus și eu:
— Vă rog să mă scuzați, doamnă! Am crezut că e Ana.
S-a făcut și mai roșie la față cu o nuanță și ridică vocea cu o octavă când m-a întrebat:
— Păi, și ce dacă ar fi fost Ana?
Am ridica neajutorat din umeri și am mărturisit:
— Păi, Ana vine pe-aici aproape zilnic ca să facem sex…
A rămas blocată un minut întreg, apoi m-a întrebat rar și apăsat:

18
 — Ana vine zilnic pe-aici să faceți sex?
— Mda, am recunoscut eu cu jumătate de gură.
A mai respirat o dată adânc și s-a întors spre Corina:
— Tu știai că soră-ta vine aici ca să și-o tragă?
Tot cu o jumătate de gură a recunoscut și Corina:
— Știam…
Biata mamă părea depășită de situație, dar după ce și-a revenit a întrebat-o:
— Păi, dacă știai ce face nebuna de soră-ta aici, tu la ce-ai mai venit?
Răspunsul a întârziat mult, dar în cele din urmă a venit:
— Eram curioasă să văd cum este…
— Voiai să vezi cum este? a întrebat mama ei furioasă.
La semnul afirmativ al fetei, văduvioara a țipat:
— Voiai să vezi cum este? Uite așa este!
Și i-a tras bietei fete cea mai răsunătoare palmă care s-a pomenit vreodată în modesta mea
gheretă de portar.
A prins-o de mână și duse au fost.
Toți cei care îl ascultam am oftat adânc – parcă îl credeam și parcă nu prea.
— Nu te cred, măi Moș Costache, prea le înflorești frumos, a spus unul dintre noi.
Moșul a zâmbit sfătos și a spus:
— Dacă mai dați un rând, vă demonstrez că totul e adevărat.
Unul dintre noi a mai comandat un rând și, până să vină berea, Moș Costache a continuat:
— Scandalul s-a aplanat în cele din urmă și, după ce totul s-a liniștit, într-o zi mă trezesc cu
Corina la ușă. Mă uit bănuitor în stânga și-n dreapta, apoi o primesc în mica mea gheretă de
nebunii.
— Ce-i, fată? Ce vrei?
Privind sfios în pământ, m-a întrebat:
— Aș vrea să pun o întrebare mai intimă, se poate?
— Mă rog, ținând seama că am fost destul de intimi la un moment dat, cred că ți se poate
permite lucrul acesta. Hai, întreabă.
A mai ezitat puțin, pe urmă, tot privindu-și vârfurile pantofilor, a întrebat:
— Oare acum eu mai sunt virgină?

19
 Am strâns din dinți ca să nu dau drumul la cel mai mare hohot de râs al zilei și am răspuns cât
se poate de serios:
— Dragă fată, cum eu nu sunt medic ginecolog, există o singură metodă să verificăm. Deși, din
câte știu eu, Dino al meu nu prea dă greș, așa că probabil că nu mai ești.
— Dino? s-a mirat ea. Cine-i Dino?
Dino părea și el interesat de discuție, pentru că, chiar așa strâns în pantaloni cum era, deja își
dublase dimensiunile.
L-am scos și i l-am arătat, iar ea a rămas cu ochii ațintiți asupra lui. Pentru că părea foarte
interesată de subiect, l-am decalotat de câteva ori, făcând-o să caște ochii mari, probabil pentru că
nu mai văzuse așa ceva. A început să respire greu și a întrebat curioasă:
— Și cum o să procedăm?
L-am scuturat pe Dino, care căpătase dimensiunile normale de luptă, și i-am răspuns:
— Ca de obicei… tu te întorci cu spatele și îl lăsăm pe Dino să exploreze. Dacă te doare un pic,
atunci încă mai ești virgină… dacă nu, nu…
Nu a mai așteptat alte îndemnuri, s-a întors cu spatele, i-am tras în jos pantalonii de trening și
chiloțeii roz și l-am lăsat pe Dino să-și facă de cap. Fata nu a scos nici un țipăt, ci doar gemetele
obișnuite ale femeilor când se întâlnesc cu Dino.
Privind spre chelnerița care ne pregătea la tejghea halbele cu bere, a adăugat:
— Pe urmă cele două surori s-au alternat când una, când alta pe la mine până când s-au
măritat și ele și n-au mai fost nevoite să vină pe la mine. Au făcut copii, s-au îngrășat, nici nu le-ai
mai recunoaște acum.
— Bine, bine, a spus unul dintre noi, dar ai zis că dacă mai luăm un rând de bere ne
demonstrezi că totul a fost pe bune.
Moș Costache a ridicat serios un deget:
— Să vină berea mai întâi, a rostit el sentențios.
— Hai, domnule, chiar nu ne crezi pe cuvânt?
— Vă cred, vă cred, a spus Moș Costache împăciuitor. Numai că dovada mea vine odată cu
berea.
Am rămas toți în așteptare și în cele din urmă chelnerița, o femeie dolofană, între două vârste,
ne-a pus tava cu halbe pe masă.
Când a dat să plece, Moș Costache a prins-o de mână.
— Și ia zi, Corino, care mai e viața ta?
Chelnerița l-a privit bănuitoare.
— Viața mea e bună, dar sper că nu te apuci să le povestești la oamenii ăștia de Dino al tău și
de prostiile pe care le-a făcut.

20
 — Prostii par acum, Corina, că a îmbătrânit și el, dar când era tânăr și zglobiu nu ziceai chiar
așa.
Chelnerița a plecat, zâmbind din colțul gurii, spre alți clienți, iar noi, mulțumiți că poveștile lui
Moș Costache nu erau numai povești, am mai comandat în cele din urmă, din proprie inițiativă,
încă un rând.”
După ce a terminat de citit, Sidonia a închis cartea, m-a privit lung peste coperta de catifea
verde ca ochii mei și în cele din urmă a spus:
— Daria, știi cât de mult țin la tine și că îți vreau numai binele. Nu-l primi pe omul ăsta în
casa ta. Dacă a putut să scrie așa ceva, sunt sigur că s-a inspirat din realitate. Ce te faci dacă
mâine, în loc să-ți arate tainele literaturii, o să ți-l arate pe Dino?
Au trecut câteva secunde lungi până când să mă prind despre care Dino vorbește. M-am
încruntat și i-am răspuns:
— Se vede treaba că nu l-ai văzut. Este un bunicuț atât de nevinovat și de naiv, de nici nu-ți
vine să crezi.
Și, pentru că tot nu părea convinsă, am adăugat pe un ton hazliu ca s-o liniștesc:
— Sunt sigură că în pantalonii lui nu se ascunde nici un Dino, ci doar o biată bucată de zgârci
gata să se desprindă și să cadă.
Sidonia a pufnit scurt și mi-a aruncat în brațe cartea.
— Plec, fiindcă văd că n-am cu cine vorbi. Sper să nu regreți mai târziu că l-ai primit pe
dracu’ în casa ta.
A ieșit trântind ușa și o clipă m-am întrebat ce-ar fi spus oare dacă i-aș fi povestit despre
sărutarea pe care, nesilită de nimeni, i-am dat-o domnului Victor în parcare. Ar fi spus că sunt
nebună și poate chiar eram, dar eu voiam să văd cum mă simt când sărut un scriitor. Și mai ales
voiam să scriu o carte, și cine mă puteam îndruma mai bine decât un bătrân scriitor? Iar pentru a-l
impulsiona să mă ajute la treaba asta, cred că am început aproape inconștient o ușoară acțiune de
seducere a lui. De asta îmi dau seama că, în tot ce a urmat, o bună parte din vină am avut și eu,
pentru că prea mult îmi doream o carte care să aibă numele meu pe ea.
Înainte de a adormi, m-am întrebat cum să-i spun mâine când va intra pe ușă: Domnule
Victor? Sau poate că ar fi mai bine să-i zic direct Moș Costache. Am adormit în cele din urmă
fără să găsesc răspunsul, iar visele mi-au fost tulburi, impregnate de un erotism surd. Era prima
noapte în care nu mai visam că fac dragoste cu Adam, ci cu un bărbat cu ochi albaștri și cu barbă,
care avea pe cap o căciulă roșie de Moș Crăciun. Eram sigură că visul ăsta era provocat în
întregime de prostiile pe care mi le debitase Sidonia.

21
 Prima zi – Victor

După ce am lăsat romanul cu autograf pentru Daria la agenția imobiliară, m-am așezat lângă
calculator, am deschis Facebookul și m-am pus pe așteptat. Nu știam ce naiba se întâmplă cu
mine, așa ceva nu mai pățisem niciodată. Era minunat și înfricoșător în același timp să mă simt
atât de atras de o fată căreia abia dacă îi văzusem pe fugă fața, dar mai ales ochii.
În timp ce așteptam în fața calculatorului, fără să vreau m-am gândit la tot felul de ipoteze.
De-a lungul carierei mele de scriitor scrisesem și câteva romane fantastice. Adică, dacă Liviu
Rebreanu își încercase puterile cu un asemenea subiect, eu de ce nu aș fi făcut-o? Ideea principală
pe care am desprins-o din romanul Adam și Eva, cel mai drag roman al lui, după cum mărturisea
chiar scriitorul, era că un bărbat dintre milioanele de bărbați dorește lângă el doar o anume femeie
dintre milioanele de femei ale lumii. Și, așa cum se întâmplă și în romanul lui Rebreanu, uneori
destinul nu prea sincronizează vârstele celor doi care sunt făcuți unul pentru altul poate fără ca ei
s-o știe. Eram sigur că dacă aș fi avut cu vreo treizeci de ani mai puțin aș fi găsit o cale să ajung la
inima acestei minunății cu ochi verzi. Și mai era ceva ce îmi venea chiar și mie greu să recunosc:
în adolescență, când am citit pentru prima dată romanul lui Rebreanu, m-am îndrăgostit
iremediabil de Navamalika, tânăra fecioară din primul capitol. Avea ochii verzi ca pajiștea pe
care pășea, obrazul alb ca laptele, sâni ca niște porumbițe și mersul ca de căprioară. An după an
am tot adăugat câte ceva la imaginea fecioarei Navamalika din mine, până când în mintea mea a
devenit o ființă în carne și oase, pe care mă așteptam în orice moment s-o întâlnesc pe stradă sau
în oricare altă parte. Uimirea mea nu a fost mică atunci când mi-am dat seama că fata văzută
fugar pe ecranul mic al telefonului era tot ce îmi imaginasem eu despre Navamalika. Am intrat pe
profilul ei și, cu fiecare nouă fotografie care apărea, convingerea mi se întărea tot mai mult: ea era
Navamalika din mintea mea. Fața puțin triunghiulară și zâmbetul larg, deschis și sincer, iar ochii
îi erau mai frumoși decât se putea descrie în cuvinte.
Coincidență sau nălucire de bătrân nebun? Cine mai știe, și atâta vreme cât știam numai eu de
asta, cui îi păsa?
Am oftat și m-am gândit la ce îmi mai rămânea de făcut: să mă trezesc la viață ca să mai scriu
o carte în care să descriu întâmplările prin care trec, sau să uit de ea și să mă culc în patul tot mai
rece, pe care nici măcar pătura electrică nu mai reușea să-l încălzească, și să-mi caut apoi, ca
orice nisetru onest, culcușul pentru un ultim drum.
În așteptarea fetei, i-am verificat mai atent profilul și am văzut că îi place să se fotografieze și
să se lase fotografiată. O mulțime de fotografii, care mai de care mai reușite, erau postate fără nici
o reținere pe pagina ei. Fața îi era albă ca laptele, în câteva poze i se vedea prin bluze pieptul
destul de generos, ochii verzi îi observasem încă de la început, așa că pentru mine era clar că ea
era fata la care mă gândeam încă din adolescență. Bine, probabil că fecioară nu mai era, ținând

22
seama că în ziua de azi majoritatea fetelor își încep viața sexuală încă din adolescență, dar în rest
corespundea întocmai imaginii din visele mele adolescentine.
Mi-am prins capul în mâini și am început să mă gândesc: oare chiar credeam în aberațiile pe
care le scrisese Liviu Rebreanu sau chiar eu la un moment dat, în romanele mele fantastice, sau
totul era doar o scuză ca să ajung în preajma acestei fete frumoase? Și când voi ajunge ce voi
face? Nu o singură dată m-am convins că fetele își doresc în preajma lor băieți tineri, preferabil
plini de bani și cu corp musculos. „Sângele tânăr cere sânge tânăr”, i-am scris eu unei fetișcane
căsătorite cu un bătrân actor ca s-o conving să îl înșele cu mine. Până la urmă l-a înșelat și mi-a
dat o idee minunată pentru un roman, pe care l-am și scris.
În cele din urmă, povestea a ieșit la iveală din cauza unor prietene invidioase, iar bătrânul
actor a divorțat când a aflat de aventura ei, ba i-a luat și custodia celor doi copii.
După ani și ani, când resentimentul din sufletul ei se mai domolise, în timpul unei întâlniri
întâmplătoare la o cafea, mi-a povestit ceva care m-a făcut să mă simt dezgustat de mine o vreme.
În cele din urmă mi-a trecut dezgustul, dar fără să uit cu adevărat niciodată povestea ei.
De fapt, era vorba despre o pildă din filozofia zen, în care un copil care avea o broască
țestoasă a fost teribil de îndurerat atunci când, într-o dimineață, părinții lui au găsit broscuța
moartă. Cum băiețelul plângea încontinuu după mica lui prietenă, ca să mai uite de durere, părinți
i-au pregătit micii broaște țestoase o înmormântare fastuoasă. O cutie de pantofi a fost împodobită
cu o mulțime de flori, iar în grădina casei a fost săpată o groapă care să servească drept mormânt.
Spre bucuria părinților, chiar când să închidă cutia au observat că micuța broască se trezea la
viață, fiindcă fusese doar cufundată într-un somn adânc. Mirarea le-a fost enormă când au văzut
că micuțul lor băiețel era dezamăgit că pregătirile pentru înmormântarea broscuței, la care el
pusese atâta suflet, erau acum în zadar.
În cele din urmă, tot copilul a găsit soluția:
— S-o omorâm! a spus el spre consternarea părinților.
Văzând că nu spun nimic, Simina, fosta mea amantă de-o vară, m-a întrebat sec:
— Ai înțeles ceva din pilda asta zen sau trebuie să-ți fac o schiță ca s-o pricepi și tu?
Cum tot nu spuneam nimic, a continuat:
— M-am simțit ca broscuța din poveste pe care băiețelul o voia sacrificată ca să nu rateze
înmormântarea fastuoasă la care muncise atât de mult. M-ai sacrificat pentru romanul tău la care
ai scris o vară întreagă. Ai crezut că mi-ai ascuns bine identitatea, da, este adevărat că nu mi-ai
dat numele, dar un om poate fi recunoscut și după altceva, nu numai după nume. Chiar după
gemetele pe care le scoate în timp ce face sex, de exemplu, dacă le descrii suficient de realist.
A sorbit atunci ultima gură de cafea și mi-a spus amar, chiar în timp ce se ridica:
— Sunt sigur că la fel ca mine au mai fost și alte broscuțe sacrificate în numele romanelor tale
de doi bani. Ai distrus vieți, ai înșelat speranțe, dar ai grijă, Victore, va veni o zi în care tu vei fi
broscuța și altcineva îți va pregăti o înmormântare fastuoasă.
Mi-am adus aminte de vechea întâmplare și m-am întrebat dacă Simina avea dreptate sau erau
doar vorbe aruncate de o biată femeie îndurerată și părăsită.

23
 Greu de dat răspunsul la această întrebare și bineînțeles că nu am găsit nimic care să mă
mulțumească, până când Daria a apărut online.
După ce a apărut, un declic s-a produs în mintea mea și parcă am trecut pe pilot automat. Nu
eram foarte conștient de ceea ce-mi scria și nu sunt foarte sigur că știam ce-i răspund. Oricum, am
reușit să obțin o întâlnire în parcarea supermagazinului din apropiere. Mă simțeam din nou tânăr,
dar oglinda din hol m-a readus la realitate arătându-mi un bătrân scriitor nebun, care mergea la o
întâlnire cu o fată tânără și frumoasă.
Dacă ar fi fost o oglindă magică precum cea din povești și aș fi întrebat-o: „Oglindă,
oglinjoară, cine-i cel mai nebun bătrân din țară?”, biata oglindă m-ar fi numit pe mine fără să
ezite nici măcar o singură clipă.
În graba mea de a ieși, am făcut o mișcare bruscă și m-a fulgerat o durere dinspre ficat, unde
bătrâna mea vezică biliară plină de pietre voia să participe și ea la bucuriile vieții. M-am întors
așadar și am luat o pastilă de No-Spa, iar după o scurtă ezitare am mai luat una. Nu voiam ca de la
prima întâlnire să-i apar drept ceea ce eram de fapt: un bătrân sâcâit de dureri lombare, care s-a
prostit de-a binelea la bătrânețe.
M-am mai întors odată fiindcă uitasem cartea cu coperta de catifea verde și intarsii de argint
pe care i-o promisesem și cu care voiam s-o impresionez. Pe drum am recapitulat textul pe care
aveam să i-l spun, și anume despre premoniția mea de a scrie despre ea încă înainte de a se naște.
Pe de o parte, aș fi vrut să mai țină încă o dată figura asta, pe care o folosisem de atâtea ori.
Pentru ultima dată, iar pe urmă aveam să mă operez de fiere și să-mi caut culcușul pentru un ultim
drum, ca orice bătrân nisetru de treabă.
Și totuși, în timp ce coboram scările, o parte din mine își dorea din tot sufletul ca fata asta
frumoasă și isteață să se prindă de manevra mea copilărească, să-mi dea o palmă și să-mi arunce
în cap cu volumul care avea coperte verzi ca ochii ei.
Nu-mi aduc aminte prea bine ce s-a întâmplat pe urmă. Am ajuns la mașină condus de vechiul
meu pilot automat pus pe modul de cucerire. Am lăcrimat puțin atunci când a trebuit, mi-am
cuprins capul în palme îndurerat de nedreptatea sorții și am fost sărutat pe gură de cea mai
frumoasă fată din lume.
A doua zi, după ce termina orele de la școală, urma să mă aștepte iar în parcare, să mă ducă la
ea acasă ca să stăm de vorbă despre fata cu ochi verzi din carte. La naiba, speram din tot sufletul
să fie prin cartea aceea și o povestire despre o fată cu ochi verzi, altfel trebuia să găsesc altă
asemănare cu ea.
Nu-mi făceam griji pentru asta: banii îmi lipseau uneori din buzunare, dar niciodată nu am dus
lipsă de imaginație.

24
 A doua zi – Daria

Am așteptat cu nerăbdare să se termine orele de clasă. În pauză, în loc să stau în cancelarie,

cum făceam de obicei, am rămas în clasă și am răsfoit grăbită cartea cu coperte verzi, în speranța
că voi reuși să identific povestirea în care este vorba de mine. Simțeam un imbold nelămurit să îl
mulțumesc pe Victor și mai ales să nu îl dezamăgesc. Erau povestiri mai degrabă erotice și mi s-a
părut cuminte să nu mai citesc așa ceva în cancelarie și să risc să mă surprindă vreo colegă,
fiindcă unele pasaje chiar mă făceau să roșesc.
Aseară, după impulsul de necontrolat de a-l săruta, mi s-a părut o clipă că s-a supărat, dar,
dacă mă mai pricep eu cât de cât la bărbați, în mod sigur nu a fost supărat, ci doar năucit, și în
mod sigur nu s-a așteptat la o asemenea reacție din partea mea. După ore m-am grăbit spre
parcarea supermagazinului și mi-a tresărit inima când l-am văzut așa stingher, așteptând-mă pe
mine. În mână avea o pungă și abia după ce am ajuns în garsoniera mea am văzut că avea
înăuntru o orhidee cu petale mov.
Mi-a întins-o parcă timid și a spus:
— De multă vreme mi-au ieșit din obișnuință astfel de gesturi, așa că am să te rog anticipat să
mă ierți dacă crezi că am greșit cu ceva.
Am făcut ochii mari.
— Nici vorbă, domnule Victor, cum să greșiți. Dimpotrivă, îmi faceți o mare bucurie. Uitați-
vă, am s-o așez aici, pe masa din bucătărie, ca s-o am zilnic sub ochi. Vă servesc cu ceva?
S-a așezat pe scaunul dinspre ușă și a spus cu un zâmbet timid:
— Doar un pahar cu apă, dacă ești drăguță.
A băut jumătate din el și l-a așezat pe masă lângă orhidee.
Dintr-un impuls pe care nu mi l-am putut controla, am așezat alături de orhidee și de paharul
din care băuse pe jumătate și un iepuraș din aceia care dau din lăbuță.
Am mângâiat frunzele orhideei, apoi am spus:
— Paharul ăsta din care ați băut apă va sta aici mereu ca să ud floarea cu el, iar iepurașul va
da mereu din lăbuță până când o să vă întoarceți aici la mine.
Acest „la mine” a sunat puțin prea ostentativ, dar el a oftat și ochii i s-au luminat cu adevărat
pentru prima dată de când îl cunoșteam. A privit la orhidee, la pahar, apoi la iepurașul care ne
privea și dădea neobosit din lăbuță, și o clipă am avut impresia că are ochii în lacrimi. Niciodată
n-am crezut că este atât de ușor să-i faci o bucurie atât de mare unui bătrân. Unui bătrân scriitor,
ca să fiu mai exactă, fiindcă mintea mea era plină de asta. Un scriitor cu o mulțime de cărți
publicate stătea la mine în bucătărie, bea apă și era gata să-mi împărtășească din secretele
meseriei lui. Iar dacă nu voia să mi le împărtășească de bunăvoie, atunci voi încerca să-l încânt și
să-l corup într-un fel sau altul. Și poate, în cele din urmă, chiar o să mă ajute să-mi îndeplinesc
visul de a scrie o carte.

25
 — Mă faci să mă simt ca o zeitate păgână căreia tocmai i s-a ridicat un templu și căreia
preoteasa va trebui să-i aducă în fiecare zi câte o ofrandă. Chiar dacă doar te-ai jucat și te-ai purtat
copilărește, să știi că mi-ai produs o mare bucurie în suflet.
— Nu m-am jucat deloc, am spus eu grăbită. Chiar am simțit nevoia să fac asta, deși nu aș
putea spune de ce.
M-am scărpinat încurcată în cap și, văzând că mă privește fix, am adăugat:
— De fapt, s-ar putea să știu de ce. Sunteți persoana cea mai importantă din viața mea și aș
face orice ca relația noastră să dureze cât mai mult și eu să învăț cât mai multe de la
dumneavoastră. Sunteți un om deosebit și mă gândesc că peste ani voi putea scrie și eu o carte,
dacă stau mai mult în preajma dumneavoastră să vă fur secretele.
El a zâmbit trist.
— În mod sigur, și eu mi-aș dori ca relația noastră să dureze cât mai mult, pentru că prezența
ta în preajma mea este o permanentă încântare adusă privirii și ești exact ca o gură de oxigen.
Deși mă cred un maestru al cuvintelor, crede-mă că de data asta mă simt neputincios să exprim
ceea ce simt și să-ți spun ce însemni tu pentru mine. Dar îți promit nu numai că am să te ajut să
scrii o carte, dar, dacă îmi permiți, voi scrie și eu una despre relația noastră... sublimată și
modificată în așa fel, încât n-o să te recunoască nimeni.
A tăcut câteva clipe, apoi a continuat:
— Dar am o mare problemă și mă gândesc cum să ți-o spun în așa fel, încât să nu te superi.
A făcut o pauză și, pentru că părea încurcat, l-am încurajat:
— Spuneți! Orice ați spune, promit să nu mă supăr.
Și-a frământat palmele încurcat, părând că își face curaj, și în cele din urmă a spus:
— Nici nu știu cum să-ți spun despre încurcătura în care mă aflu. De mai bine de o jumătate
de an, n-am reușit să mai scriu niciun cuvânt. Nu se mai leagă nimic și bănuiesc că este vorba
despre așa-numitul blocaj al scriitorului.
A mângâiat iar, absent, frunzele plantei și a adăugat:
— De fapt, am mai avut parte în cariera mea de două ori de asemenea momente, dar au fost
mai scurte, cel mult de câteva zile, și au trecut de la sine. De data asta, se pare că este vorba de
ceva mai serios și mă întreb dacă n-ai putea să mă ajuți.
M-am ridicat în picioare entuziasmată.
— Cum să nu, am spus repede. Spuneți-mi doar ce trebuie să fac.
N-a răspuns nimic și, după modul în care își freca în continuare încurcat mâinile, mi-am dat
seama că îi vine greu să vorbească.
— Mă gândeam... a început el, dar s-a poticnit și a oftat.

26
 — Spuneți, vă rog, m-ați făcut extrem de curioasă.
A dat din mână și a clătinat din cap.
— Mai bine lasă, poate trece de la sine și de data asta.
Nu voiam să las așa ușor prilejul de-a ajuta un scriitor să scape de blocajul lui literar, sau ce-o
fi fost. La urma urmei, îmi plăcea cum scrie, și ăsta era un prilej minunat pentru mine să ajut
astfel literatura română în întregul ei.
M-am așezat în genunchi lângă el și i-am prins mâinile în ale mele.
— Spuneți, vă rog. Nu ezitați.
Și-a plecat capul și a privit în ochii mei, apoi a început să vorbească făcând pauze lungi între
cuvinte.
— Știi, m-am gândit că... dacă m-ai ține în brațe un sfert de oră... așa îmbrăcați și fără nicio
conotație sexuală... poate că în cele din urmă mi-ar reveni și pofta de scris. Într-un fel, a adăugat
el, așa ai ajuta și literatura română, fiindcă chiar cred că mai am multe de spus în cadrul ei.
I-am lăsat mâinile și m-am ridicat în picioare lângă el. Cererea mi se părea ciudată, dar la
urma urmei, atât vreme cât rămâneam îmbrăcați, ce naiba se putea întâmpla? Și, în fond, nu
făceam altceva decât să ajut literatura română. Iar mie încă de mică îmi plăcea literatura și citeam
cu plăcere orice, ori de câte ori puneam mâna pe o carte.
Am înghițit în sec și am spus:
— Dacă este vorba să ajut literatura română, sunt de acord, fără îndoială.
Am privit în jur, la cele patru scaune din jurul mesei din bucătărie.
— Numai că aici ar fi cam dificil să vă țin în brațe, așa că propun să mergem dincolo, în
dormitor. Acolo am o canapea potrivită pentru așa ceva.
Oare mi s-a părut sau zărisem o scurtă sclipire în ochii bătrânului scriitor? Nu sunt sigură,
pentru că avea ochelari și nu-i puteam vedea prea bine ochii. Oricum ar fi, și i-a scos în cele din
urmă, i-a așezat pe masă și m-a urmat în dormitor.
Acolo, lângă patul în care dormeam, aveam o canapea mică și cu spătar, pe care m-am așezat,
făcându-i semn să ia loc alături.
S-a așezat, iar eu l-am cuprins cu greutate în brațe, pentru că era cam mare pentru mâinile
mele. După câteva minute, cum nu spunea nimic, l-am întrebat:
— Atât? Credeți că ajută la ceva?
A oftat și a spus:
— Știi, de fapt, când m-am gândit să mă ții în brațe, mi-am imaginat totuși o poziție
orizontală și, dacă nu cer prea mult, tu să-ți culci capul pe umărul meu.
L-am lăsat din brațe și l-am privit cu îndoială. Dar, mă rog, dacă era pentru literatura română,
poate că merita și acest mic sacrificiu, așa că am spus:

27
 — Bine, fie! Haideți în pat, deși sper numai ca pe urmă să nu-mi pară rău pentru ceea ce fac
acum.
— În nici un caz nu vei regreta, a spus el cu o grabă suspectă și s-a descălțat, după care s-a
așezat lângă mine, făcând arcurile patului să trosnească sub suta lui de kile.
Chiar dacă înțelegerea era ca eu să-l țin doar în brațe, a întins un braț greu peste mine, dar nu
am spus nimic, așteptând să vad ce avea să urmeze.
A urmat faptul că și-a îngropat capul în umărul meu și acum nu-i mai vedeam fața. În cele din
urmă, și-a strecurat ușor mâna caldă pe sub tricoul meu, în sus.
— Știi, a bâiguit el, cred că dacă există un contact între epiderme efectul va fi mai puternic.
Bănuiam că se va ajunge și la asta, dar nu-mi păsa. De șase luni nu mă mai atinsese nicio
mână de bărbat, iar a lui era caldă și mângâietoare, așa că nu am spus nimic când, în cele din
urmă, mi-a atins sânul.
Am închis ochii și m-am lăsat cuprinsă de vraja mângâierii. Nu mai știam cine este lângă
mine și cred că nici nu îmi păsa: m-a cuprins o stare de bine care s-a transformat încet, încet într-o
ușoară stare de excitație. Ca și cum ar fi fost vorba de altcineva, m-am auzit dintr-o dată respirând
greu și cred că m-am și înroșit la față.
În mod sigur a observat și el asta, pentru că dintr-odată am simțit cum ceva tare se lipește de
piciorul meu. Dacă era vorba de cărămida pe care o folosea pe post de telefon, totul era în regulă,
dar dacă nu era așa, nimic nu mai era așa de în regulă cum sperasem la început. Din câte îmi
aminteam printre zvâcniturile care îmi bubuiau în tâmple, parcă pusese telefonul pe masa din
bucătărie înainte de a veni în dormitor.
Exista o singură cale de a afla și, cum nu mai eram o pudică fecioară, am întins mâna să aflu
adevărul. L-am aflat: în locul unui zgârci gata să cadă era ditamai Dino care părea gata să intre în
acțiune.
„Să fii tu a dracului, Sidonia, cu previziunile tale cu tot! Iar ai avut dreptate!”
Scriitorul de lângă mine gemea tot mai tare, dar la un moment dat s-a oprit de parcă ar fi fost
cuprins de remușcări. A luat și mâna de pe sânul meu și a spus aparent cât mai neutru posibil:
— Daria dragă, ești minunată, dar am să-ți dau o veste tristă: în momentul în care o să te
căsătorești și o să ai un copil, o să ai o mare problemă.
Nu-mi revenisem încă cu totul și știam că respir greu, dar tot l-am întrebat:
— Ce fel de problemă?
— Ai niște sâni minunați, dar nu au sfârcurile bine reliefate, așa că o să-ți fie greu să alăptezi
bebelușul.
„Uite ce-l fute pe el grija”, mi-am spus mai vulgar decât aș fi vrut, în timp ce-mi dădeam
seamă că eram udă toată, cum nu fusesem niciodată în viața mea.
Am lăsat să treacă câteva minute ca să mi se liniștească respirația, apoi am spus:
— Haideți să vă dau și eu o veste tristă!

28
 A ridicat capul de lângă mine și m-a privit cu ochii lui albaștri și atât de tineri, așteptându-mi
replica.
— Dacă ați sperat cumva să faceți sex cu mine astăzi, să știți că nu se poate: sunt pe stop!
Nu eram, dar mi se părea o minciună nevinovată și care la o adică mă putea scăpa de o
mulțime de necazuri.
A ridicat din umeri neajutorat.
— Nici prin gând nu mi-a trecut așa ceva, te rog să mă crezi.
L-am pipăit iar pe Dino al lui, care era tot așa de mare și de tare ca la început.
— Da, se și vede, am spus cât de sarcastică am putut. Sau mai precis se simte.
Și fără să vreau, printr-o mișcare mai mult instinctivă, l-am strâns puțin de penis, făcându-l să
geamă ușor.
— Îmi cer scuze pentru bucățica asta de corp din mine, dar uneori am impresia că are o viață
și o voință independente de mine. O ia razna și intră în erecție în cele mai nepotrivite momente.
A reflectat câteva momente, apoi a adăugat:
— Poate peste câteva zile, când această problemă va trece, vom putea să...
Am simțit nevoia să-i retez din fașă toate speranțele.
— Nu, domnule Victor, nici peste câteva zile și nici altădată.
Cum mă privea fără să înțeleagă, am simțit nevoia să precizez apăsat:
— Îl iubesc pe Adam și îl voi iubi câte zile voi avea, chiar dacă m-a părăsit ca un ticălos. A
fost primul bărbat din viața mea și în mod sigur ultimul. Eu sunt femeia unui singur bărbat! O să-l
mai aștept un an, doi și, dacă voi vedea că nu se întoarce la mine, mă voi călugări, sau văd eu ce
anume voi face ca să scap definitiv de amintirea lui. Dar, chiar dacă nu se va întoarce la mine, și
aproape sigur n-o va face, eu n-am să-l înșel niciodată. Voi rămâne fidelă amintirii lui, dacă nu lui
însăși. N-o să fac sex cu nimeni și nici n-o sărut pe altcineva câte zile voi mai avea.
L-am auzit cum oftează din greu și în cele din urmă a spus:
— Dar pe mine m-ai sărutat...
Văzând că mă uit mirată la el, a precizat:
— Aseară în parcare, ai uitat?
Am zâmbit și i-am spus cuprinsă de milă:
— Domnule Victor, ăla a fost un pupic cast și inocent, cam la fel cum s-ar săruta doi copii de
grădiniță. Eu mă refer la tipul de sărutări...
Am ezitat, fiindcă nu-mi găseam cuvântul, iar el m-a ajutat:
— Sărutări pasionale.
— Mda, se poate spune și așa, deși noi, fetele, spunem în astfel de cazuri că ne mozolim.

29
 A chicotit încântat.
— Teribilă expresie... n-am mai auzit-o până acum. Sper c-o să mă lași s-o folosesc în roman.
— Puteți s-o folosiți unde vreți, că doar n-am copyright pe ea. Numai să nu spuneți că ați
aflat-o de la mine.
— Stai liniștită, că în roman îți voi schimba numele și nu te va mai recunoaște nimeni. Doar
noi doi vom ști că este vorba de tine.
Între timp mi-am dat seama că mâna mea încă îl strângea pe Dino al lui prin pantaloni. Oare
cât naiba ținea o erecție la scriitorii ăștia? Apoi mi-am dat seama că, atâta vreme cât îl țineam în
mână, probabil că va sta mereu în așteptare, așa că, cu o ușoară urmă de regret, mi-am luat mâna
de pe el. Nu aveam nicio scuză pentru asta, dar nu mai ținusem un penis în mână de luni de zile și
în astfel de momente îmi aminteam că am douăzeci și unu de ani și că ăsta ar fi momentul când ar
trebui să îmi trăiesc din plin viața.
A oftat iar și a spus:
— Să știi că l-ai putea rezolva și altfel pe Dino, fără să fii penetrată sau sărutată.
L-am privit urât:
— Să știi că sex oral nu i-am făcut nici măcar lui Adam, deși a insistat luni la rând.
A negat violent,
— Doamne, Daria, nici nu mi-a trecut prin cap, mă gândeam, de fapt, la cu totul altceva.
Am ezitat și în cele din urmă am spus:
— Și nici în fund nu mi-am tras-o și nu am de gând să încep tocmai acum.
A oftat exasperat.
— Of, nici vorbă de așa ceva, Daria, mă gândeam că pur și simplu ai putea...
Văzându-l că ezită, l-am încurajat, pentru că cunoștințele mele despre cum ai putea mulțumi
din punct de vedere sexual un bărbat se cam epuizaseră. Fostul meu iubit, Adam, era destul de
conservator în ceea ce privește sexul, deși la un moment dat, când intervenise monotonia între
noi, încercaserăm și câteva poziții noi pentru a mai alunga rutina, dar nu ne atrăsese niciuna în
mod deosebit.
— Păi, Dino am meu este cam prostuț și mă gândesc că, dacă l-ai mângâia cu mâinile tale
calde și moi, el s-ar crede deja în rai și în cele din urmă și-ar da drumul și s-ar liniști, să putem
relua discuta despre literatură. La modul serios de data asta...
N-am răspuns nimic și probabil el a luat asta drept o încuviințare din partea mea, pentru că s-a
descheiat la fermoar și a scos cea mai imensă sculă pe care o văzusem în viața mea. Nu văzusem
eu prea multe, dar a lui Adam era în mod sigur cu mult mai mică decât o avea omul ăsta.
Avusesem ocazia, înainte de a-l cunoaște pe Adam, să mai văd penisurile câtorva colegi de liceu
care, în timp ce ne mozoleam prin parcuri, își închipuiau că dacă își scot puțulicile și încearcă să
mi le pună în mână mă voi excita atât de tare, încât voi cădea pe spate și le voi ceda.

30
 Nu fusese cazul, nu mă dăruisem nimănui în afară de Adam, dar nu eram chiar complet
neștiutoare, așa că puteam aprecia așa cum se cuvine ce vedeam. M-am bucurat de hotărârea mea
de a nu-l lăsa să facă sex cu mine, fiindcă nici nu cred că ar fi intrat așa ceva în mine. Da, prietena
mea Sidonia avusese dreptate, domnul Victor era Costache, iar imensitatea din fața mea era într-
adevăr Dino în persoană, nicidecum zgârciul gata să cadă pe care credeam eu că îl are.
— Ia-l în mână, a șoptit răgușit domnul Victor și în cele din urmă mi-am făcut curaj și l-am
atins.
Dino era cald, imens și tare, și când l-am apucat în mână l-am simțit cum tresare de parcă ar fi
avut o viață a lui proprie. Părea mai degrabă o rădăcină noduroasă și m-am încruntat: penisul lui
Adam abia, abia dacă ajungea într-o stare de erecție aproximativă.
Domnul Victor s-a rostogolit pe jumătate peste mine și a spus tot șoptit:
— Strânge-l pe ticălos cât de tare poți.
Iar eu am strâns cu putere și nu sunt sigură că nu mi-am băgat puțin și unghiile în el.
A început să se miște ușor deasupra mea, iar timpul și-a încetat existența și în cele din urmă l-
am auzit pe domnul Victor scoțând un chițăit ca de șoarece atunci când este prins de pisică; pe
urmă, cu un oftat adânc, s-a dat jos de pe mine, iar eu am rămas cu mâna plină de sperma marelui
scriitor.
Profitând de faptul că stătea cu ochii închiși, am închis palma mâinii drepte și ușor, să nu mi
se scurgă lichidul vâscos din mână, m-am ridicat de lângă el.
— Mă duc să aduc un șervețel, i-am spus.
Și m-am dus la bucătărie, unde am luat un pahar de unică folosință și, folosindu-mă numai de
mâna stângă, l-am clătit, apoi am vărsat conținutul mâinii drepte în pahar și l-am pus în
congelator printre înghețate. Fără să știu nimic precis, ci doar procesând în minte diferite
informații aflate de-a lungul timpului, am dat congelatorul pe temperatura minimă pe care o
permitea.
Am căutat un pachet de șervețele umede și, în timp ce mă îndreptam spre dormitor, mă tot
întrebam de ce naiba făcusem așa ceva? Voiam cumva să-l șantajez și să obțin ceva de la el?
Tocmai aflasem că era sărac lipit, deci ce naiba aș fi putut obține?
Am ajuns în dormitor fără să găsesc răspunsul la întrebare și m-am repezit spre pat, fiindcă
din penisul acum flasc al scriitorului se mai scurgea o șuviță subțire de spermă și nu voiam să-mi
murdărească cearșaful.
L-am șters cu gesturi delicate, deși mai corect ar fi fost să-i dau lui șervețelul să o facă, dar
zău că nu părea în stare de așa ceva. Și apoi, într-un mod pervers, parcă îmi făcea plăcere să îl
manevrez pe un Dino flasc și bleg, adus de mâna mea la stadiul de zgârci inutil, așa cum mi-l
imaginasem de la bun început.
Am continuat operațiunea și m-am oprit nu atât pentru că aș fi terminat, ci fiindcă Dino al lui
începuse iar să se întărească sub mâinile mele. M-am încruntat și mi-am retras mâinile: Adam
avea nevoie de cel puțin o jumătate de oră, dacă nu chiar mai mult, ca să-și revină și să mi-o mai
tragă o dată. Și atunci doar după îndelungi insistențe din partea mea. Pentru că da, eram tânără și
îmi plăcea la nebunie să fac sex.

31
 În cele din urmă a observat faptul că nu-l mai ating și a întrebat încet:
— Ce-i?
Părea pe jumătate adormit sau, oricum, suficient de toropit încât să lase impresia asta.
I-am mai decalotat o dată glandul ca să îl pot șterge mai bine și am spus gânditoare:
— Mă gândesc că este un mod tare ciudat de a ajuta literatura română.
A mormăit ceva ce n-am putut înțelege prea bine, așa că l-am lăsat să moțăie mai departe.
În cele din urmă a adormit și eu m-am retras în bucătărie ca să îmi fac o cafea. Lângă orhideea
cu flori mov și lângă paharul cu apă din care băuse Scriitorul, iepurașul dădea neobosit din mână
și m-am întrebat dacă nu cumva ar fi o idee bună să-i scot bateriile. Deși era doar o superstiție
prostească ideea că lăbuța lui mișcătoare aducea pe cineva, îmi era teamă ca superstiția să nu se
adeverească și să mi-l aducă iar și iar pe Scriitor în casa mea. Și zău dacă nu îmi era frică de
viitoarea lui vizită, fiindcă mă întrebam ce naiba avea să se întâmple atunci, dacă de la prima îl
lăsasem să îmi facă atâtea. Sidonia, cu simțul ei ascuțit de observație, ar fi spus: „Poate ai vrut să
întrebi ce-o să se întâmple la următoarea lui vizită dacă încă de la prima i-ai făcut atâtea. Fiindcă,
după cum expui situația, tu i-ai făcut lui cam tot ce și-a dorit și el nu ți-a făcut nimic, fraiero! Mai
bine te duceai cu ăla care avea Porsche decât cu ăsta care are artroză”.
Am băut în cele din urmă cafeaua și, deși i-am pus o linguriță de zahăr în plus, tot mi s-a părut
amară. Simțeam că viața mea o ia razna încet, încet și eu nu pot face nimic ca să împiedic asta.
În cele din urmă, după ce l-am lăsat vreo oră să doarmă, l-am trezit. A deschis buimăcit ochii
și în primul moment n-a părut că își dă seama unde se află. Apoi a dat cu ochii de fermoarul
deschis, pe unde zgârciul lui pe care îl numea Dino atârna în mod caraghios. L-a băgat în
pantaloni, și-a tras fermoarul și a mormăit câteva scuze cu glas scăzut.
După ce s-a ridicat în picioare, mi-am dat seama pentru prima dată că era aproape cu un cap
mai înalt ca mine și mă domina, dar în mod sigur nu din cauza asta făcusem ce făcusem puțin mai
înainte. Părea revigorat într-un mod ciudat și îi lui străluceau acum albaștri și senini. Da, avea
ochi frumoși. Și poate rădăcina aia a lui pe care insista s-o numească Dino era frumoasă într-un
anume fel și la un anumit moment.
Înainte de a apuca să spună ceva, i-am zis:
— Domnule Victor, vreau să fie clar: ce s-a întâmplat astăzi nu se va mai repeta niciodată!
Țineți minte, vă rog: niciodată!
A ridicat două degete ca și cum s-ar fi pregătit să jure, dar l-am oprit.
— Nu știu ce m-a apucat și nici nu vreau să analizez acum despre ce este vorba, dar vă rog să
nu uitați de promisiune: o să mă ajutați să scriu o carte și vreau să fie numai numele meu pe ea.
De data asta a ridicat mâna și a spus cu glas solemn:
— Jur pe ce am mai sfânt că până la sfârșitul anului vei avea o carte scrisă de tine... cu
ajutorul meu, bineînțeles.
A ezitat câteva clipe, apoi a continuat:

32
 — Sper că-ți dai seama că pentru a lucra împreună la carte va fi nevoie să ne întâlnim de mai
multe ori: totuși, o carte nu se scrie chiar așa de ușor.
L-am privit cât de sever am putut.
— Bineînțeles că ne vom întâlni, domnule Victor. Dar vom pune laptopul în bucătărie și vom
lucra acolo la carte. Nu vom mai călca în dormitor atunci când veți mai veni pe la mine. Și
preferabil să nu ne întâlnim mâine. Aș vrea o pauză ca să mă gândesc mai bine la ce s-a întâmplat
astăzi între noi.
A dat din cap ascultător, iar eu, înainte de pleca, i-am spus:
— Și fără alte blocaje literare, vă rog!
— Jur! a spus el din ușă și după ce a ieșit s-a pierdut printre tufișurile din parcul care era în
apropierea casei mele, iar eu am privit lung în urma lui.

A doua zi – Victor

Înainte de a pleca la întâlnire am intrat la supermagazinul din apropiere și am ales o orhidee

cu florile mov. Speram să nu se gândească la simbolistica sexuală a florii și nici la forma
petalelor, care în mintea mea perversă semănă perfect cu un organ sexual femeiesc.
Când am ajuns la ea acasă, i-am întins-o timid și m-am scuzat:
— De multă vreme mi-au ieșit din obișnuință astfel de gesturi așa că am să te rog anticipat să
mă ierți dacă crezi că am greșit cu ceva.
A făcut ochii mari și a spus:
— Nici vorbă, domnule Victor, cum să greșiți. Dimpotrivă, îmi faceți o mare bucurie. Uitați-
vă, am s-o așez aici, pe masa din bucătărie, ca s-o am zilnic sub ochi. Vă servesc cu ceva?
S-a așezat pe scaunul dinspre ușă și a spus cu un zâmbet timid:
— Doar un pahar cu apă, dacă ești drăguță.
Am băut jumătate din el și l-am lăsat pe masă.
Daria, ca în transă, a luat paharul și l-a așezat pe masă lângă orhidee. Dintr-un dulăpior a scos
un iepuraș cu baterie din aceia care dau din lăbuță.
A mângâiat tandru frunzele orhideei, apoi, cu ochii țintă în ochii mei, a spus:
— Paharul ăsta din care ați băut apă va sta aici mereu ca să ud floarea cu el, iar iepurașul va
da mereu din lăbuță până când o să vă întoarceți aici la mine.
Am oftat și ochii mi s-au luminat cu adevărat pentru prima dată de când am cunoscut-o.
Am privit la orhidee, la pahar, apoi la iepurașul care ne privea și dădea neobosit din lăbuță, și
fără nici un efort din partea mea ochii mi s-au umplut de lacrimi. I-a văzut și mi-am dat seama că

33
este atât de impresionată de lacrimile mele, încât o clipă am crezut că va lua un șervețel și va veni
să mi-i șteargă.
S-a abținut, așa că m-am șters singur la ochi și am dat drumul la textul cu blocajul literar. Îl
folosisem de nenumărate ori și de cele mai multe ori tot mai funcționa. Mă simțeam teribil de
vinovat în astfel de cazuri, dar ce puteam să fac? Natura nu mă înzestrase cu un fizic care să dea
femeile pe spate, contul meu din bancă abia mă ajuta să plătesc facturile, mașină nu am avut
niciodată, așa că ce alte argumente aveam ca să-i aduc din când în când ceva de lucru lui Dino al
meu?
M-am trezit ca dintr-o transă abia peste câteva ore, împins pe ușă afară cu promisiunea să o
ajut pe minunata fată cu ochi verzi să scrie o carte de povești și obligația să obțin din partea ei
aprobarea pentru romanul pe care aveam să îl scriu despre noi doi și minunata noastră aventură.
Sperasem să obțin mai multe, dar, la naiba, o cunoșteam doar de o zi și nu mă puteam aștepta
ca fata să-mi cedeze chiar din prima zi. Oricum, Dino, prostovan cum îl știam, părea mulțumit și
cu cât obținuse. Eu voiam mai mult și, fără să vreau, mi-am adus aminte de una dintre poeziile lui
Cărtărescu: „Dă lăbuța (vei da și boticul)”. Lăbuța am obținut-o relativ ușor, dar în sinea mea
eram conștient că boticul sau orice altceva va fi mult mai greu de obținut. Fata era mai deșteaptă
și mai complexă decât părea la prima vedere, dar poate tocmai asta era și slăbiciunea ei.
Mă simțeam oarecum ca personajul lui John Fowles, magicianul Maurice Conchis, care se
juca atât de misterios cu planurile alternative ale realității și imaginației.
O clipă, în timp ce mă îndepărtam de casa Dariei, mi-am dat seama că aici era doar viață
reală, nicidecum un plan alternativ al realității, și că, după ce toată povestea asta se va sfârși, fata
va suferi. Dacă aș fi fost un om corect, mi-aș fi închis contul de Facebook și mi-aș fi văzut de
calea mea, lăsând-o să-și trăiască viața. Am ezitat mult cu mouse-ul pe butonul care îmi anula
contul, dar în cele din urmă am hotărât să mai amân o zi, două hotărârea cu privire la asta.
Noaptea am visat că Daria îmi face sex oral, iar romanul „Gheață la malul sufletului meu”
devine un succes mondial. Era prima dată când găseam în vis titlul unui roman și tot prima dată
după mulți ani când m-am trezit cu o erecție matinală aproape dureroasă. Era ora patru dimineața
și, pentru că nu mai era speranță să mai dorm, m-am dat jos din pat, pentru că puteam lucra la fel
de bine și dimineața devreme.
Nu știu ce anume a contribuit la hotărârea de a nu renunța deocamdată la contul de Facebook,
dar, după ce l-am spălat pe Dino cu cea mai rece apă pe care am găsit-o prin casă, s-a potolit și eu
m-am apucat de scris. Profitând de faptul că nu aveam astăzi întâlnire cu Daria, am scris toată
ziua ca un apucat și până pe la ora zece aveam scrise aproape 20 de pagini din noul roman.
Niciodată nu mai avusesem o asemenea viteză și nici o asemenea inspirație.
Când am încheiat cu scrisul, parcă mi-am adus aminte ca prin vis că Daria folosise cuvintele
pe care le voiam drept titlu în timp ce eu dormeam sau, mă rog, eram într-o stare vecină cu
somnul. Trebuia s-o întreb neapărat, pentru că mi se părea un titlul bun, și o căutare pe internet nu
mi-a întors niciun rezultat, așa că puteam să-l folosesc liniștit, fie că era inventat de mine, fie că
era găsit de Daria.
M-am culcat spre amiază fără să mai visez nimic de data asta.

34
 A treia zi – Daria

Pentru că azi nu aveam programată nicio întâlnire cu scriitorul meu, m-am hotărât ca după ce
termin orele de la școală să o sun pe Sidonia și să batem puțin străzile, mai ales că voiam să-mi
cumpăr un sacou. Aveam încredere în gusturile ei în ce privește moda, așa că m-am bucurat când
a acceptat să mă însoțească la cumpărături.
Am cumpărat un sacou superb, de un roșu corai care mă prindea de minune. La sfatul
Sidoniei, deși nu îmi plăcea să fac așa ceva, după ce l-am plătit am rămas îmbrăcată cu el.
— Ai să vezi că ai să dai pe toată lumea pe spate cu el, mi-a spus ea și a avut perfectă
dreptate.
Nu era bărbat între optsprezece și șaizeci de ani sau chiar mai mult care să nu întoarcă privirea
măcar așa puțin, în treacăt. Nu conta că erau singuri sau însoțiți de prietenele ori soțiile lor,
trebuiau să se uite la mine. La un moment dat, toate aceste priviri au exasperat-o pe Sidonia, care
mi-a spus făcând pe bosumflata:
— Dacă se mai holbează ăștia la tine, vreau să zic dacă se mai holbează numai la tine, ca și
cum eu nici n-aș exista, zău că nu mai ies vreodată cu tine.
Nu era prima dată când îmi spunea asta și chiar că mă așteptam ca într-o bună zisă se supere
de-a binelea, dar zău că nu mă simțeam vinovată cu nimic.
Plimbările noastre cele mai lungi aveau loc pe Strada Republicii, o stradă pietonală, plină de
cofetării și cafenele care aveau mesele înșirate de-a lungul trotuarelor.
La una dintre mese era tipul cu Porsche care încercase să mă agațe zilele trecute și Sidonia
mi-a făcut un semn discret spre el. M-a observat și el și m-a salutat ceva mai potolit decât data
trecută, dar tot nu l-am băgat în seamă și am trecut nepăsătoare mai departe.
După ce ne-am depărtat îndeajuns, Sidonia a pufnit către mine:
— Zău dacă te înțeleg, fată dragă. Băiatului ăstuia chiar îi place de tine. Și, după cum vezi, în
ultimul timp nu mai e așa de agresiv și bădăran ca altădată. Cred că s-a prins că trebuie o abordare
mai civilizată.
Am ridicat din umeri.
— Cuvintele-cheie în tot ce-ai spus sunt „s-a prins”, dar el tot agresiv și bădăran este și după
câteva zile de relație cu el sau dacă i-aș ceda, în mod sigur și-ar da arama pe față. După cum ți-am
mai spus, nu mă culc cu cineva numai pentru că e un sac de mușchi și e doldora de bani.
— Bine, fată, culcă-te atunci cu un sac de grăsime și doldora de datorii, a pufnit ea ca o pisică
sălbatică.
Nu știam că Scriitorul meu e plin de datorii, dar probabil că Sidonia îl categorisise astfel după
fotografiile și filmulețele de pe net, pentru că vedeam că în ultimele zile era cu adevărat obsedat

35
de el. Căuta orice informație despre el care avea o conotație negativă, orice lucru care credea ea
că m-ar fi putut îndepărta de domnul Victor.
Am mai bătut de câteva ori strada, privind din când în când în vitrine, în timp ce continuam să
mă scald în privirile admirative ale bărbaților care treceau pe lângă noi.
Văzând atitudinea ei, la început n-am vrut să-i spun nimic din ce se întâmplase cu o seară în
urmă la mine în casă, dar, după ce ne-am așezat la o masă mai retrasă pe o terasă, în cele din urmă
mi-am luat inima în dinți, îmboldită chiar de Sidonia.
— Hai, spune tot! Zi-mi și mie ce prostii ai mai făcut?
Am luat o gură mare de cafea și, după ce am înghițit-o, am întrebat-o:
— Chiar așa de transparentă sunt pentru tine?
— Ca apa de izvor, fato, ca apa de izvor: Atât numai că-mi lipsesc amănuntele.
Văzând că ezit, m-a privit încruntată.
— Te rog, spune-mi că nu te-ai culcat cu Moș Crăciun al tău.
— Nu chiar, am spus eu cu greu.
— Cum adică nu chiar? a explodat Sidonia, făcându-i pe cei din jur să ne privească curioși.
Și-a dat seama și ea de asta, așa că s-a dat mai aproape de mine și a șuierat:
— Spune-mi chiar acum ce prostii ai făcut și nu mai trage de timp.
În cele din urmă, printre înghițituri rare de cafea, i-am povestit tot ce se întâmplase de la cap
la coadă. Îmi era într-un fel rușine, dar pe de altă parte, povestindu-i, parcă mă descărcam într-un
fel, și la urma urmei ea era cea mai bună prietenă a mea.
A oftat adânc, apoi a clătinat din cap și a tras o concluzie care nu mi-a plăcut deloc:
— Deci, dacă am priceput eu bine, i-ai făcut laba bătrânului scriitor. Și dacă nu-i spuneai că
ești la ciclu în mod sigur ți-o și trăgea.
M-am încruntat la ea și am spus supărată:
— Cum poți să spui așa ceva?
A ridicat din umeri și a întrebat:
— Păi, hai să ne gândim atunci la o altă definiție a ceea ce-ai făcut tu. A fost un consult
urologic?
Am pufnit în râs fără să vreau și am spus:
— Nu înțelegi, chiar nu înțelegi... doar l-am mângâiat și atâta tot.
— Doar l-ai mângâiat pe penis, că alt loc mai potrivit n-ai găsit pe unde să-l mângâi. Daria, tu
te-auzi ce vorbești?
Sidonia se abținea numai din cauză că eram în public, altfel i-ar fi spus organului masculin pe
numele lui neaoș.

36
 — Doamne, prietena mea, că uneori tare prostuță mai ești. Ce-ai făcut tu este exact ca în
bancul ăla cu „calotat, decalotat” până când moșul tău a ejaculat.
Nu știam bancul și nici nu aveam chef să-l ascult, dar mă bucuram din toată inima că nu i-am
spus că ascunsesem sperma scriitorului în congelator. Mai ales că gestul mi se părea acum extrem
de ciudat și nu mi-l puteam explica nici eu însămi, darămite să i-l pot explica zăpăcitei mele
prietene.
Ea avea o experiență sexuală cu mult mai bogată ca mine și la un moment dat se lăuda că
avusese contacte sexuale cu peste zece bărbați, așa că i se părea extrem de ciudat faptul că eu mă
oprisem doar la Adam. De câte ori avea ocazia, încerca să mă combine ba cu unul, ba cu altul,
spunându-mi că o femeie care cunoaște un singur bărbat nu este completă fiindcă nu poate face o
comparație. Dar în mod sigur nu cred că ar fi dorit să-mi completez experiențele sexuale cu
Victor Zamfirescu.
Am plecat și, înainte de a ne despărți, s-a apropiat de urechea mea și m-a întrebat:
— Auzi, fato, tu ai zis că scula scriitorului ăstuia al tău este imensă. Ce înțelegi tu prin
imensă?
Am încercat să-mi aduc aminte și i-am arătat pe mâna mea cam până unde ajungea, dar
Sidonia a clătinat din cap:
— Așa ceva nici în filmele porno n-am văzut, așa că hai să nu mai exagerăm.
Am ridicat din umeri, iar Sidonia a spus:
— Cine știe ce ți s-a părut ție. Poate că din cauză că nu ți-ai mai tras-o de atâta timp îți
confunzi dorințele cu realitatea. Peste tot se spune că lipsa de sex dăunează sănătății, așa că
rezolvă și tu cumva treaba asta sau măcar ia-ți un vibrator.
— Păi, cred că dacă nu-i ziceam că sunt la ciclu poate mă rezolva scriitorul, am spus eu
încercând să par amuzată, dar nu eram.
— Am zis să faci sex, Daria, dar nu cu Moș Crăciun. Caută și tu un mascul ca lumea, care să
rupă patul cu tine și nu să te apese pur și simplu sau care să-ți moară de inimă între picioare.
Cum tocmai treceam pe lângă o librărie, Sidonia mi-a spus să o aștept și a intrat repede
înăuntru. A ieșit după câteva minute fluturând triumfătoare o riglă.
— Are 30 de centimetri, așa că sper să-ți ajungă.
Am făcut ochii mari, fără să pricep.
— Ce naiba vrei să fac cu ea?
Ea a răspuns ezitant:
— M-am gândit că, știi tu, dacă cumva mai vine pe la tine scriitorul și se mai descheie la
fermoar, ar fi bine să i-o măsori ca să mă convingi și pe mine că nu exagerezi așa cum faci tu de
obicei.
După câteva secunde de tăcere, timp în care mi-a îndesat rigla în geantă, a adăugat:

37
 — Poate n-ar strica să și fotografiezi momentul... nu că nu te-aș crede, dar poate îmi trimiți și
mie poza s-o arăt la unul și la altul când mi se mai laudă cu sculele lor.
Am rămas blocată, nevenindu-mi să cred ce fusese în stare să îmi ceară, și când mi-am revenit
am întrebat-o:
— Acum cine este nebuna, Sidonia?
A admis cu jumătate de gură:
— E posibil să fiu și eu puțin nebună, dar e firesc atunci când cea mai bună prietenă a ta e atât
de dusă cu pluta. Când te mai întâlnești cu el?
— Mâine, i-am răspuns eu cam fără voie.
— Atunci ține telefonul și rigla aproape și nu uita ce te-am rugat.
Ne-am despărțit și după ce am rămas singură m-am întrebat dacă prea mult sex nu dăunează
cumva sănătății mintale tot atât de mult ca și lipsa de sex.

A treia zi – Victor

Pentru că astăzi nu aveam să mă întâlnesc cu Daria, parcă nu-mi găseam locul. Mă plimbam
prin mica mea garsonieră și în cele din urmă am fost nevoit să ies, altfel simțeam că înnebunesc.
Am intrat la supermarket, de unde am cumpărat o pâine, trei banane și câteva legume. La ieșire
m-am îndreptat spre parcarea unde mă aștepta de obicei Daria, dar bineînțeles că nu era colo. O
clipă, am simțit nevoia să mă așez în genunchi și să sărut betonul parcării acolo unde cu numai o
zi înainte se aflase mașina ei. Pe urmă mi-am dat seama cât de desuet era gestul meu: ce voiam să
demonstrez? Că mi-e dor de ea? Că o iubesc? Și mai ales cui voiam să-i demonstrez așa ceva,
fiindcă la ora aia parcarea era aproape pustie și dacă m-ar fi văzut cineva n-ar fi considerat decât
că este un alt bătrân care a înnebunit de griji și de lipsuri. În niciun caz n-ar fi trecut printre
cauzele nebuniei și dragostea.
Am tras adânc aer în piept și după ce mi-am revenit am plecat acasă, unde am mai lucrat
asupra textului scris cu o noapte în urmă. Mi se părea bun, scris dintr-o suflare, și în afară de
câteva greșeli de tastare n-am găsit nimic de corectat la el.
După ce m-am mai plimbat o vreme prin garsoniera pe care trebuia s-o eliberez până la
sfârșitul lunii, l-am sunat pe doctorul Cezar Baiulescu, medicul meu de familie și fost coleg de
liceu.
Nu, nu voiam nicio consultație, mă simțeam bine, dacă făceam excepție de colecistul care își
zdrăngănea pietrele asemenea unui șarpe cu clopoței la fiecare mișcare mai bruscă pe care o
făceam. Dar Cezar era atât scriitor, cât și un critic literar de excepție. Avea un formidabil talent de
a găsi imediat punctele slabe ale unui text. Din cauza asta, nu prea avea prieteni în lumea literară,
dar nu-i păsa și își spunea rar și apăsat părerea despre opera confraților de câte ori era întrebat.

38
Tocmai din cauza condeiului său incisiv, nu prea mai era publicat de revistele literare, dar își
făcuse câteva bloguri și își publica acolo cronicile.
Când a intrat, primul lucru pe care l-a făcut a fost să deschidă sertarul de la noptieră și să
privească la cutia de No-Spa. Din cele douăzeci de pastile pe care mi le dăduse cu câteva zile în
urmă, lipseau mai mult de jumătate.
— O să-ți distrugi ficatul cu pastilele astea. Îți ia durerea, dar îți distruge ficatul în cantitățile
pe care le iei tu.
A trântit cutia înapoi în sertar și m-a întrebat:
— De ce nu te duci să-ți scoți naibii odată colecistul ăla? E o operație extraordinar de simplă.
Am căscat, în parte de epuizare, în parte pentru că mă obosea veșnicul lui îndemn de fiecare
dată când ne întâlneam, și l-am întrebat:
— Dacă este așa de simplă, de ce nu te duci s-o faci tu?
A privit urât la mine.
— Eu nu mă duc pentru că nu mă doare nimic, acum ai înțeles de ce nu mă duc? Am crezut că
te-am convins și mă chemi acum doar ca să-ți aranjezi internarea.
— Nu vreau nicio internare, am răspuns morocănos.
— Atunci de ce m-ai chemat?
— De asta – și i-am arătat teancul cu cele douăzeci de foi.
Le-a luat și le-a răsfoit pe fugă, apoi a întrebat:
— După nerăbdarea pe care o citesc pe fața ta, bănuiesc că vrei să le citesc chiar acum.
Am încuviințat doar din cap, așa că Cezar s-a trântit în fotoliu cu foile în mână și, înainte de a
se apuca de citit, a spus:
— Bănuiesc că-ți dai seama că asta însemnă că trebuie să faci o cafea și să sacrifici o porție
bună din coniacul tău de rezervă.
M-am conformat și cu una, și cu alta, apoi m-am așezat pe fotoliul de vizavi, urmărindu-i cu
lăcomie fața: de obicei își controla destul de bine emoțiile, astfel că nu puteai să-ți dai seama de
gândurile lui, dar speram să văd măcar așa, un semn despre calitatea textului. La fel s-a comportat
și acum, astfel că oricât m-am străduit să ghicesc ceva pe fața lui, nu am reușit.
A terminat de citit mai repede decât mă așteptam și, după ce a făcut semn să-i mai umplu o
dată paharul cu coniac, m-a privit lung peste ochelari și în cele din urmă m-a întrebat:
— Tu ai scris asta?
Am pufnit nerăbdător.
— Cum să scriu eu așa ceva? Am fost ieri până la malul mării, unde am găsit o sticlă cu un
manuscris în ea. Despre manuscrisul ăsta e vorba, deci este un manuscris găsit într-o sticlă, dar o
să-l semnez cu numele meu dacă nu-l revendică nimeni.

39
 N-a ținut seama de sarcasmul meu și a spus:
— Sper că-ți dai seama că ăsta este cel mai bun text pe care l-ai scris vreodată. De fapt, este
cel mai bun text pe care l-am citit vreodată.
A oftat și a dat paharul de coniac pe gât, apoi a adăugat:
— Și, ținând seama de vârsta ta, probabil că nici n-o să mai scrii altul mai bun.
Mda, de asta eram și eu convins, dar nu îmi făcea plăcere să mi se reamintească.
A mai citit câteva rânduri din text, apoi m-a întrebat:
— Bănuiesc că acest text este în întregime o creație a geniului tău creator și că această
domnișoară de douăzeci și unu de ani, Daria, cum i-ai zis tu, de fapt nu există în realitate.
Cezar ăsta chiar că era bun, așa că am fost nevoit să mărturisesc:
— Există, dar nu-ți face probleme, că o să-i schimb numele.
A clătinat din capul lui mare și cărunt, de buldog ieșit la pensie.
— Victore, știi bine că nu asta este problema.
Cum m-am făcut că nu pricep, a continuat:
— Te rog frumos, spune-mi că nu te-ai îndrăgostit din nou.
Am oftat și i-am răspuns:
— Încă nu, dar cred că sunt pe cale.
— Doamne, Victore, tu trebuie că ai o inimă foarte fierbinte. Ar trebui să porți în permanenţă
o vestă de azbest pe tine, ca să nu mai dai foc la tinerele inocente din preajma ta. Ai un colecist
cât un pepene și tu te amorezezi de puștoaice.
— Nu există colecist cât un pepene, am spus eu supărat. Este mare cel mult cât o pară, am
văzut eu pe internet.
— Nu mă contrazice, a spus el sever. Nu uita că eu l-am văzut la ecograf și era gata să-mi
decalibreze aparatul de mare ce este, așa că nu te mai încăpățâna să mă contrazici.
În cele din urmă, după ce mi-a băut jumătate din rezerva strategică de coniac și am mai
discutat un sfert de oră pe marginea textului și despre metempsihoza folosită de Rebreanu și
Mircea Eliade în scrierile lor, m-a făcut să promit că zilele următoare mă duc să mă internez. Îi
mai promisesem de câteva ori, dar de data asta chiar aveam de gând să mă țin de cuvânt, mai ales
că a găsit și argumentele necesare.
— Ia imaginează-ți că, în prostia ei, tânăra domnișoară îți cedează și în cel mai plăcut moment
al vieții pietrele din colecist se hotărăsc să dea o petrecere pe care nicio cutie de No-Spa n-o va
putea domoli. Păi, n-ar fi păcat să ratezi momentul?
Văzându-mă încă nehotărât, s-a oprit în ușă și înainte de a ieși a spus:
— Victore, știu că ți-e frică de operație, dar ca vechi prieten vreau să-ți spun că operația asta
este foarte sigură și încă nu s-a întâmplat din cauza ei niciun deces.

40
 Simțeam nevoia să fiu sarcastic, așa că am spus:
— Ei, va trebui să înceapă în cele din urmă.
Nu părea să priceapă, așa că m-a întrebat:
— Ce să înceapă?
— Să mai apară și câte un deces, două, am răspuns eu și el a ieșit făcând cu mâna la cap
clasicul semn că sunt nebun.
Poate că eram nebun, poate că avea dreptate, dar a doua zi mai aveam ceva de făcut și, chiar
dacă ar fi fost nevoie să iau toate pastilele din cutia de No-Spa, nu aveam de gând să ratez ocazia.

A patra zi – Daria

Fiindcă îmi era frică să nu bată la ochi faptul că îl aduceam mereu cu mașina mea acasă, l-am
rugat pe Victor să ia un taxi ca să ajungă la mine. A acceptat fără nici o problemă și, cum până la
ora patru după-amiază nu prea aveam cu ce-mi umple timpul, mi-am adus laptopul pe masa din
bucătărie, l-am pornit ca să fiu sigur că nu are probleme, apoi m-am pus pe așteptare, timp în care
am mai căutat referințe pe net despre scriitorul meu.
Iepurașul dădea parcă tot mai nerăbdător din lăbuță. Am dus în dormitor pe noptieră rigla
cumpărată de Sidonia, dar zău dacă aveam de gând să o folosesc. De fapt, nu aveam să-i dau
deloc ocazia să intrăm în dormitor, așa că puteam s-o arunc direct, dar ce strică o riglă la casa
omului?
A venit foarte punctual și era foarte serios, așa că m-am gândit că îi trecuseră impulsurile
erotice adolescentine și ne puteam apuca direct de treabă.
În loc de asta, a afișat iar aerul ăla încurcat pe care îl cunoșteam deja atât de bine și a spus:
— Vreau să-ți arăt mai întâi ce am scris azi-noapte cu gândul la tine. Și vreau să-ți mai spun
că ai avut un efect extraordinar asupra mea, pentru că niciodată în viață n-am mai scris douăzeci
de pagini într-o noapte.
A privit spre iepurașul care dădea neobosit din lăbuță și m-a rugat:
— Înainte de a începe orice activitate în domeniul ăsta, aș dori să citești ce am scris și să-ți dai
cu părerea... pentru că, dacă ești de acord, asta va fi linia pe care o vom urma și în restul
romanului.
I-am dat un pahar cu apă, fiindcă n-a vrut altceva, și m-am apucat de lectură. Pe măsură ce mă
afundam printre cuvintele textului, mi-am dat seama că omul ăsta era un geniu. Avea capacitatea
să mă facă să trăiesc dincolo de foaia de hârtie și la sfârșit am clătinat din cap entuziasmată.
— Domnule Victor, dumneavoastră chiar sunteți făcut pentru scris. Parcă aș retrăi aievea tot
ce descrieți...

41
 A zâmbit și a spus:
— Mulțumesc, este cea mai sinceră laudă pe care mi-a fost dat s-o trăiesc, numai că...
— Fără blocaje de data asta, am spus panicată.
— Nu-i vorba de niciun blocaj și după viteza cu care am pornit sunt sigur că într-o săptămână,
două voi da gata romanul.
— Atunci despre ce este vorba? l-am întrebat eu deja în alertă, fiindcă cunoșteam deja
ezitările astea și aveam bănuielile mele cu privire la ele.
A scos din buzunar o hârtie și mi-a întins-o.
— Ce-i asta? am întrebat bănuitoare.
El a ridicat din umeri aparent nepăsător:
— Un bilet de trimitere la spital. Va trebui să fac o operație și mi-e teribil de frică.
Am citit biletul de trimitere: era pentru o operație de colecist, așa că l-am liniștit:
— Am avut la școală două colege profesoare care s-au operat de așa ceva și după câteva zile
zburdau prin cancelarie, așa că nu trebuie să vă faceți griji. Chiar că este o operație ușoară.
Nu a părut cine știe ce încurajat de vorbele mele, fiindcă a oftat adânc.
— Știu, Daria, toată lumea mi-a spus asta, numai că înainte de a mă opera voi fi supus unei
anestezii totale. Două sau trei ore nu voi mai fi pe această lume. Voi fi undeva într-un spațiu
incert, doar eu și cu Îngerul Morții.
Următorul sfert de oră am încercat să îl liniștesc, dar în cele din urmă tot el a găsit soluția.
— Știi, mă gândeam că dacă aici, în bucătărie, te-ai așeza pe genunchii mei și m-ai lăsa să te
mângâi cast și inocent pe unul dintre sâni, poate gândul la el mă va face să-mi înfrunt mai ușor
spaimele. Gândul la el mă va face să revin mai ușor din anestezia totală.
Pentru că îl priveam cu îndoială, a ținut să precizeze:
— Cast și inocent, Daria, cast și inocent...
Această repetare a asigurărilor lui m-a pus în gardă, așa că am întrebat:
— Explică-mi și mie, domnule Victor, că tot ești un maestru al cuvintelor, cum poate un
bărbat să mângâie sânul unei fete în mod cast și inocent?
De obicei foloseam pluralul de politețe, dar de data asta nu știu cum mi-a scăpat de nu l-am
mai folosit, însă el nu a părut deranjat.
Mi-a arătat cu o mână genunchiul pe care ar fi trebuit să mă așez și, în timp ce îi urmam
îndemnul ca în transă, mi-a explicat:
— Păi, e simplu: vom încerca să sublimăm această mângâiere, s-o transformăm în ceva mai
mult decât un simplu act carnal, și, bineînțeles, voi face tot posibilul să nu participe și Dino la
discuție.
Pentru că stăteam crispată și oarecum în capul oaselor, m-a îndemnat cu voce ușor răgușită:

42
 — Așază-te mai comod.
M-am așezat mai comod și l-am simțit pe Dino cum se mișcă sub fundul meu.
Am oftat exasperată și am spus:
— Parcă era vorba că Dino nu participă.
— Dă-l naibii de prostuț. Fă-te că nu-l bagi în seamă, poate se culcă în cele din urmă, a spus
el în timp ce îmi mângâia cu delicatețe sânul.
Cum naiba să nu bagi în seamă ditamai monstrul care se mișca sub bucile mele de parcă ar fi
avut o viață a lui proprie! M-am prefăcut o vreme că totul este cast și inocent, dar simțeam că îmi
ia fața foc și mi-am adus aminte că trecuseră șase luni de când făcusem ultima dată dragoste.
Respirația mi-a devenit sacadată și când mi-a strâns ușor sfârcul m-am ridicat brusc în
picioare, fără să știu prea bine ce să fac. În cele din urmă am spus:
— Vom merge în dormitor, dar să fie clar, domnule Victor: jur că este pentru ultima dată.
L-am văzut cum se descalță politicos la intrarea în dormitor, iar prin pantaloni i se vedea
umflătura monstruoasă care mă făcuse să mă răzgândesc. Și apoi, aproape că i-am promis
Sidoniei că o să-i fac o poză lui Dino. În sinea mea îmi dădeam seama că de fapt e vorba doar de
o scuză și voiam... La naiba, nici eu nu știam prea bine ce vreau.
S-a așezat pe pat și și-a dat pantalonii jos, iar Dino a țâșnit triumfător afară. Părea nerăbdător,
dar am luat rigla și i-am arătat-o scriitorului.
— Înainte de orice altceva, am de făcut o mică măsurătoare. I-am promis asta unei bune
prietene care nu mă crede că așa ceva poate să existe.
A ridicat din umeri și nu a părut deranjat de faptul că pregăteam și telefonul pentru
fotografiat.
A ținut rigla acolo unde i-am spus și, cu respirația grea de nerăbdare, i-am făcut câteva
fotografii în timp ce el, respirând la fel de greu, îmi spunea:
— Dino a mai fost fotografiat și cu alte prilejuri și pot să-ți spun că are fix douăzeci și unu de
centimetri. Mult mai mic decât scula lui Terente, dar asta e...
Nu știam cine este Terente și în momentul acela nici nu mă interesa, pentru că m-am
dezbrăcat cât de repede am putut și, păstrându-mi chiloții pe mine, l-am împins pe spate și m-am
urcat peste el.
— Să fie clar, am spus eu în timp ce mă așezam peste scula lui imensă: o să păstrez tot timpul
chiloții pe mine, sutienul l-am dat jos, așa cum m-ați rugat, dar fără sărutări senzuale...
S-a mulțumit să dea din cap ascultător, fiindcă oricum nu părea foarte capabil să spună ceva.
Am început să mă mișc încet deasupra lui și am simțit cum mă umezesc ca niciodată de când mă
știam. Mai tare chiar și decât data trecută. Plăcerea întârzia să vină, dar în cele din urmă, când a
venit, a sosit în valuri și am trăit cel mai puternic orgasm din viața mea. Fără îndoială că țipetele
mele s-au auzit până în parcul din apropiere, fiindcă uitasem geamul deschis pe aerisire, dar zău
dacă îmi mai păsa de ceva. M-am lăsat greu peste Victor și l-am sărutat și mușcat de gât până

43
când aproape i-a dat sângele. A gemut și el, dar în mod sigur nu avusese orgasm și nici Dino nu
se culcase, așa că după ce m-am liniștit l-am întrebat ce să facem mai departe.
— Păi, dacă ai vrea să te așezi pe burtă și să-l lași pe Dino să-și facă treaba, în mod sigur aș
termina și eu.
M-am întors pe burtă, așa cum a spus el, dar am precizat cât mai ferm:
— Chiloții rămân pe mine!
— În mod sigur, a spus el și a mai mormăit ceva, dar, cum nu am înțeles foarte bine, l-am
întrebat:
— Ce ai spus?
A oftat adânc și mi-a explicat:
— Avem un poet care scrie niște minunate poezii erotice, Emil Brumaru, și într-o poezie a
spus următoarele despre niște buci probabil la fel de frumoase ca ale tale:
”Ți-s bucile frumoase ca două fenomene
Cerești ce se întâmplă o dată-ntr-un mileniu,
Pe hârțile stelare ți le-a-nsemnat alene
Cu mâna lui buimacă de pofte dulci un geniu.”
No, poftim cultură, m-am gândit eu: Dino al lui caută o cale de intrare în păsărica mea, iar el
caută referințe bibliografice despre ceea ce vede. Am oftat și am strâns mai tare din buci,
regretând că nu-mi luasem niște chiloți mai groși pe mine, fiindcă Dino era atât de insistent, încât
îmi era teamă că se va strecura în cele din urmă în mine.
Se pare că totuși nu reușea, fiindcă la un moment dat Victor, exasperat, a încercat să îmi tragă
chiloții în jos, așa că m-am întors pe jumătate și am spus cât de dur am spus:
— Nu! Parcă am spus că nu facem așa ceva!
Mi-a tras cuminte și ascultător chiloții la loc, deși nu știu pe altcineva care ar fi putut să se
abțină dacă ar fi ajuns în acel moment.
O oftat și, după ce m-a lăsat să mă întorc iar pe spate, a spus resemnat:
— Atunci va trebui să procedăm tot ca data trecută.
Am procedat la fel ca data trecută și, profitând de starea lui de somnolență de după, am mai
pus o porție din sperma lui în congelator, printre înghețate.
Îmi explicase la un moment dat că latinii au observat primii această somnolență care apare la
bărbați după actul sexual și că spuneau despre asta: „Post coitum omne animal triste est”, care s-
ar traduce că după sex toate animalele sunt triste. Sau poate obosite, nu mai țin minte exact
expresia folosită. S-a pierdut atunci într-o lungă disertație prin care a încercat să îmi explice că
odată cu lichidul seminal masculul pierde și o parte din forța lui vitală și, fiindcă vede că rolul lui
s-a cam terminat, se retrage într-un somn recuperator.
L-am lăsat să-și doarmă somnul recuperator și i-am trimis Sidoniei pozele cu Dino. După
numai cinci secunde am primit un mesaj de la ea.

44
 „Auzi, fată, dacă ce mi-ai trimis tu nu este prelucrat în Photoshop, te rog să-mi faci și mie
lipeala cu Moș Crăciun al tău.”
Asta era culmea: până mai ieri mă făcea cu ou și cu oțet că mă încuram cu unul ca Victor și
acum voia s-o cuplez cu el.
I-am răspuns tot pe mesageria de la Facebook, poate mai dură decât aș fi vrut:
„Puneți pofta în cui, fato! Moș Crăciun este ocupat, încearcă, dacă vrei, la Moș Nicolae.”
Am oprit de tot telefonul, fiindcă aveam de gând să port o discuție serioasă cu Moș Crăciun al
meu. Sau Moș Costache, sau cine naiba o mai fi omul ăla cu scula imensă din patul meu.
Mi-am făcut iar o cafea și în cele din urmă am intrat în dormitor și am văzut că se trezise deja
și privea abătut în podea.
Gândurile mele de a-l lua la rost au pierit ca luate de vânt, dar tot nu m-am abținut să-i spun:
— Să nu crezi că nu știu ce-ai făcut, domnule Victor.
M-a privit trist și a spus:
— După cele întâmplate, cred că putem să ne tutuim fără probleme.
Pentru că încă îl priveam încruntată, a oftat, apoi a întrebat:
— Acum ce-am mai făcut?
Am încercat să îmi aleg cuvintele cât mai bine și în cele din urmă am spus:
— În toate cronicile pe care le-am citit despre cărțile pe care le-ați scris...
— Le-ai scris, nu le-ați scris.
Am oftat și am continuat:
— Bine, atunci să fie ca tine, deși o să-mi vină greu să mă obișnuiesc. Așadar, în toate
cronicile este subliniată sensibilitatea scriitorului Vasile Zamfirescu, dar mai ales o subtilă și
aprofundată cunoaștere a psihologiei feminine. Probabil că nu ți-a fost prea greu să mă manevrezi
așa cum ai vrut.
A ridicat mâinile ca și cum ar fi vrut să se apere, dar eu am continuat implacabilă:
— Știai că n-am mai făcut sex cu nimeni de peste șase luni, mai știai că sunt o ființă
vulcanică, plină de temperament și instincte sexuale reprimate, ba mai mult, ți-am povestit ca
unui duhovnic tot ce ține despre modul în care făceam sex cu Adam și despre ce anume mă excită
cel mai mult. Cât de greu era să ajungi la concluzia că dacă te plimbi cu ștanga aia de remorcat
mașini pe la fundul meu o să cedez în cele din urmă?
Despre ștangă auzisem prima dată când am rămas cu mașina în pană și am sunat la o firmă ca
să mă remorcheze până la un service. Cei doi bărbați care au venit să mă remorcheze au tot
repetat până la obsesie cuvântul „ștangă”, încât în cele din urmă până și eu, care eram destul de
naivă în privința asta, m-am prins ce înțeles dădeau ei barei de remorcare pe care o prinseseră
între mașina mea și a lor.

45
 Mă mai calmasem puțin, dar nu de tot, și am încheiat discuția nu pentru că nu aș mai fi avut
ceva de spus, ci fiindcă am observat că pantalonii i se umflau iar.
— Of, doamne, Victore dragă, dacă tot ne tutuim, dă-mi voie să-ți spun că parcă ai fi un
motan în călduri.
Nu știu dacă a părut deranjat sau încântat de observația mea, dar după rânjetul pe care l-a
afișat înclin mai degrabă spre a doua variantă.
— Nu mai rânji așa la mine, te rog! i-am spus și am văzut că, îl loc să îl supere, tonul meu îi
făcea cumva, într-un mod pervers, plăcere.
Venise momentul să scot la iveală unul dintre atuurile mele culturale, așa că am adăugat:
— Zău așa, parcă ai fi motanul din Cheshire. Și doar știi foarte bine că motanul din Cheshire
chiar dacă punea uneori probleme filosofice interesante, cele mai multe dintre ele erau sterile și o
enervau pe Alice.
Așa cum m-am așteptat, a făcut ochii mari și a privit lung la mine de parcă nu i-ar fi venit să
creadă.
— Nu credeam că ai citit „Alice în Țara Minunilor”, a spus el în cele din urmă.
— De ce nu? am răspuns puțin țâfnoasă. E o poveste pentru copii și până în urmă cu câțiva
ani am fost și eu copil.
— Știu, a răspuns el moale, numai că nivelul ei este totuși puțin prea complex pentru un
simplu copil.
Am zâmbit și eu de data asta, dar nu știu dacă zâmbetul mi-a reușit chiar așa de bine ca al
motanului din poveste.
— Sau poate pur și simplu am căutat referințe pe net și am văzut într-un interviu că ești
fermecat de complexitatea și de frumusețea poveștii. Ca și de cheile diferite de lectură în care
poate fi citită.
De data asta chiar că l-am dat pe spate și am simțit o plăcere sadică să pun în încurcătură un
om atât de versat și care avea întotdeauna cuvintele la el.
După ce mi-am savurat în tihnă momentul de glorie, am completat:
— În alt interviu am văzut că ești încântat și de personajul lui John Fowles, magicianul
Maurice Conchis, care se juca atât de misterios cu planurile alternative ale realității și imaginației,
așa că poate m-am hotărât să fac și eu puțin pe magiciana, să nu las să fie asta doar apanajul
bărbaților.
În mod sigur era năucit, așa că i-am făcut semn să trecem în bucătărie. Acolo s-a așezat iar pe
scaunul care devenise de-acum al lui și, după câteva minute lungi de tăcere, în cele din urmă
revenind la ceea ce îl interesa, a spus:
— Tehnic vorbind, nu prea mi-ai cedat.
M-am încruntat la el și am spus puțin dezamăgită, văzând cât de repede trecuse peste micul
meu moment cultural pregătit și regizat cu atâta grijă:

46
 — Tehnic vorbind, ai căpătat și așa prea mult și voi face tot ce-mi stă în puteri ca o asemenea
scenă să nu se mai repete.
Am mai discutat câteva minute, apoi înainte de plecare mi-a spus:
— Vreau să-ți mărturisesc ceva: am avut de-a face cu multe femei la viața mea, dar niciuna n-
a țipat așa de tare când a ajuns la orgasm. Păreai o leoaică sălbatică fecundată în tufișurile Africii.
M-am încruntat și am spus:
— Să nu îndrăznești să folosești așa ceva în romanul tău.
După o pauză parcă auzind aievea reverberațiile geamului de la dormitor, am adăugat parcă
îmbunată:
— De fapt, poți să folosești, numai să nu spui că este vorba de mine. oricum nu am mai avut
parte niciodată de așa ceva...

A patra zi – Victor

De fapt, singurul scop pe care îl aveam în gând în ziua aceea era să fac sex cu Daria. Sau mai
degrabă să fac dragoste, că ea era foarte atentă la proprietatea termenilor și de câteva ori m-a
atenționat că ea nu va mai face în vecii vecilor sex cu cineva, ci doar dragoste. Poate greșeam, dar
mi se părea că această îndelungată penitență la fată o atât de temperamentală nu putea să țină prea
mult. Iar eu avusesem de-a face cu prea multe femei ca să nu-mi dau seama că momentul în care
va ceda nu era departe. Totul era să găsesc cuvintele și mai ales momentul potrivit.
În cele din urmă, tehnic vorbind, după cum spunea ea, nu mi-a cedat. Dar am văzut niște buci
atât de rotunde, încât păreau făcute cu un clește de înghețată: rotunjimi perfecte, care mi-au adus
aminte de versurile lui Emil Brumaru. I le-am spus și ei, poate că nu în cel mai potrivit moment,
dar zău că nu m-am putut abține.
Tehnic vorbind, nu mi s-a dăruit, dar atunci când s-a urcat deasupra mea am observat că purta
niște chiloței atât de subțiri, încât buzele feminității ei l-au învăluit pe bietul Dino de parcă n-ar fi
avut chiar nimic pe ea. Prostuț și pofticios cum îl știu, aproape nici nu s-a sinchisit de asta și i-a
plăcut foarte mult.

47
 La fel de mult i-a plăcut și ei atunci când a ajuns la orgasm, pentru că a ajuns și la orgasm în
cele din urmă, și cel mai teribil țipăt pe care mi-a fost dat să-l aud în astfel de momente a răsunat
în micul ei dormitor. Geamul era deschis pe aerisire, undeva în parcul din apropiere s-au auzit
lătrând niște câini, precis și soarele s-a poticnit în drumul lui să vadă ce se întâmplă, iar eu eram
mândru de mine. Reușisem să fac o fată atât de frumoasă și atât de dragă mie să se simtă
formidabil. Eram mândru de mine ca niciodată în viață și simțeam cum sufletul meu greu încercat
și plin de cicatricile vieții se topea de dragoste și de duioșie pentru fata asta micuță.
Oricum, după episodul ăsta am ajuns să ne tutuim și după ce m-a făcut motan în călduri și mi-
a demonstrat cu ajutorul unui mic spectacol bine regizat că îmi urmărește activitatea pe net mai
mult decât aș fi crezut, în cele din urmă mi-a făcut vânt pe ușă.
N-am luat niciun taxi în drum spre casă și, chiar dacă începuse să burnițeze ușor, am mers cât
de încet am putut, iar în minte deja îmi alcătuiam frazele în așa fel, încât să transpun cât mai
sublimat ceea ce trăisem. Trebuia să sublimez atât întâmplările, cât și trăirile mele, fiindcă nu
voiam ca romanul să se transforme într-un simplu reportaj despre minunatele întâmplări din
dormitorul Dariei.
Voiam să mă apuc de scris cât mai repede, mai ales că a doua zi urma să mă trezesc de
dimineață ca să plec la analizele de sânge necesare pentru operația în timpul căreia urma să mă
întâlnesc pentru câteva ore cu Îngerul Morții. Mă prosteam și mă alintam că mi-e frică, dar mă
prefăceam atât de bine, încât toți ceilalți m-au crezut. Uneori mă credeam chiar și eu, și această
dualitate a simțirilor mele mă făcea să mă simt confuz.
Și totuși, înainte de a ajunge acasă mai aveam o treabă de făcut. O întâlnire cu un om
misterios, pe care mereu mi-am propus să îl transform într-un personaj al unui roman de aventuri,
dar uite că Daria i-a luat fața.
Nu-l cunoșteam decât sub numele de Sentinel și nu aveam de la el decât un număr de telefon
la care nu îmi răspundea nimeni niciodată, ci doar căsuța vocală, unde lăsam un mesaj. Îl sunasem
cu o zi în urmă, iar de dimineață primisem un SMS prin care îmi era stabilită o întâlnire pentru azi
la ora șase seara, în față cofetării Favorit.
M-am plimbat de câteva ori în sus și în jos prin fața cofetăriei și abia după ce a trecut cu sfert
de oră de ora șase m-am simțit apucat ușor de cot și dirijat spre parcul din apropiere. Mai întâi am
crezut că mă conduce spre casa Dariei, dar nu am ajuns până acolo, ci mi-a arătat o bancă sub o
salcie pletoasă și ne-am așezat pe ea.
După ce a privit atent în jur, m-a întrebat pe un ton ușor amuzat:
— Și cum aș putea să mai ajut eu literatura română astăzi?
Mai apelasem de câteva ori la el și de fiecare dată păruse la fel de amuzat de simplitatea
cererilor mele. Tariful lui obișnuit era de o mie de lei pentru un serviciu simplu, dar de multe ori
lucra pentru mine pro bono, fiindcă nu i se părea normal să îmi ia o mie de lei pentru un lucru pe
care el îl rezolva probabil în câteva minute.
Eu, în schimb, l-am privit cât de serios am putut și am spus pe un ton grav:
— De data asta aș vrea să spargem contul Băncii Naționale.
A început să râdă ușor și a spus:

48
 — Dacă am admirat ceva la dumneata, domnule Zamfirescu, a fost umorul de care dai dovadă
și în viața de zi cu zi, nu numai în scrierile dumitale. Sper să-ți poți păstra umorul și în viitorul
apropiat, fiindcă te așteaptă zile grele. Extrem de grele...
Am tresărit și am simțit un junghi în inimă, apoi am spus:
— Biopsia.
A înclinat din cap tăcut și, văzând că nu spun nimic, a continuat:
— Rezultatele biopsiei au sosit pe la amiază și au fost încărcate deja pe serverul clinicii, dar
prietenul dumitale, doctorul Laurențiu Bercovici, nu le-a validat, așa că a trimis și proba martor la
laborator. Noile rezultate vor veni mâine, dar eu în locul dumitale nu prea mi-aș cumpăra
aparatură electronică cu termen lung de garanție.
Am plecat capul și am spus:
— Mulțumesc de informație, mă bucur că am aflat din timp despre ce este vorba. Deși, în
sinea mea, să știi că bănuiam.
— Nu uita, domnule Victor, că eu și echipa mea luptăm pentru libertatea informației, așa că
asta e, eu v-o ofer indiferent dacă doare sau nu... Și totuși de ce m-ai chemat?
— Păi, într-un fel este legat tot de asta. Într-un fel ciudat, dar în mod sigur este legat, fiindcă
aș vrea, când o fi să se întâmple, să plec în mod elegant dincolo.
— S-auzim, a spus el sec și a privit discret la ceas.
Probabil că îi făcea plăcere să stea de vorbă cu mine, dar lupta asta pentru libertatea
informației are cerințele ei, care nu se prea împacă cu taifasurile tihnite.
— Cât de greu ar fi pentru dumneata să spargi un cont de Facebook? l-am întrebat.
El m-a privit încruntat câteva secunde, apoi a întrebat la rândul lui:
— Asta se vrea un soi de glumă sau ce?
Am scuturat din cap și i-am răspuns:
— Nici vorbă, pur și simplu am așa, o curiozitate. Mai ales că nu am contul de e-mail asociat.
A făcut o ușoară grimasă, apoi a scos telefonul și a spus:
— Bine, dați-mi numele contului.
I-am spus numele contului, a butonat câteva minute, apoi a scos o foaie de hârtie, a scris ceva
pe ea și mi-a întins-o.
— Asta este parola contului, dar țineți minte că orice mesaj sau intervenție din partea
dumneavoastră poate da naștere la bănuieli și această tânără superbă își va schimba parola.
Am vrut să scot mia de lei pe care i-o dădeam de obicei, dar a făcut cu palma un semn de
negație:
— Și de data asta este tot pro bono.
S-a ridicat să plece și mi-a spus:

49
 — Dumneavoastră mai rămâneți câteva minute, până ies eu din parc, și abia pe urmă plecați.
A făcut câțiva pași și din mers a spus parcă puțin trist:
— Romanul la care lucrați este superb: tuturor colegilor din echipa mea le-a plăcut la nebunie,
dar ar fi bine să vă grăbiți să-l terminați.
S-a pierdut printre tufișurile dintre alei și a părăsit parcul pe altă ieșire.
Când am ajuns acasă, m-am repezit să pornesc laptopul și în primul moment am avut tendința
să îi înclin ecranul și să privesc în spatele lui, așteptându-mă să găsesc acolo echipa luptătorilor
pentru libertate citindu-mi textele.
Am râs singur de neroziile mele și am început să scriu.

A cincea zi – Daria

În ziua aceea nu aveam programată nicio întâlnire cu Victor, dar știam că lucrează la cartea lui
ca apucat de streche, fiindcă din când în când îmi trimitea fragmente din roman și mă ruga mereu
ca, dacă mi se pare că personajul principal seamănă prea mult cu mine, să-i semnalez pasajele cu
pricina ca să le modifice, fiindcă nu vrea să îmi creeze greutăți.
Eram pusă într-o dilemă teribilă: pe de-o parte eram mândră și încântată să-i servesc drept
muză unui scriitor pentru un asemenea roman, pe de altă parte mă gândeam la reacția cunoscuților
când vor vedea asemănările dintre mine și eroina principală.
Era o singură cale să aflu adevărul și, după ce am reunit tot ce îmi trimisese Victor într-un
singur fișier, l-am scos la imprimantă, apoi am sunat-o pe Sidonia și am invitat-o la mine.
— Vin, dar numai dacă este și Moș Crăciun acolo, a glumit ea, iar eu i-am spus doar să se
grăbească și să-și scoată gărgăunii din cap, altfel o bat când ajunge.
Cred că am făcut-o curioasă, fiindcă a venit mai repede ca oricând și, după ce a intrat în
dormitor să vadă unde am făcut poza aia de album cu Dino, cum s-a exprimat ea, i-am făcut o
cafea, apoi s-a apucat de citit în bucătărie.
Eu m-am retras în dormitor și m-am întins pe spate în patul mare și larg. Viața mea se
complica într-un mod pe care nu mi l-aș fi imaginat în urmă cu numai câteva zile. Și toate numai
din cauza lui Victor.

50
 Colac peste pupăză, mai era și invitația la nuntă a lui Dimitri Papas, patronul care mă invitase
numai fiindcă mi se plângea că nu are cu cine să se ducă. Dacă mergea singur, avea să se facă de
râs printre angajații săi, așa că, într-un impuls de moment, am acceptat, iar acum nu mai puteam
da înapoi. Dar cum să-i spun despre asta lui Victor, care a doua zi se interna în spital pentru o
operație banală, dar de care îi era frică de moarte?
N-am găsit niciun răspuns la întrebările mele, oricât mi-am stors creierii, astfel că atunci când
Sidonia a venit în dormitor eu eram la geamul de unde se vedea parcul în care vegetația parcă
explodase după ploile din ultimele zile. Câțiva câini cărora le mai dădeam din când în când de
mâncare au venit când m-au văzut la geam și au început să dea ușor din cozi. Le-am făcut cu
mâna, iar ei au hămăit voioși, ridicând capetele spre mine, și chiar atunci Sidonia a venit lângă
mine cu o figură serioasă. Extrem de serioasă.
Mi-a întins manuscrisul și a spus:
— Fată dragă, tu știi că eu nu prea citesc cărți și oricând prefer să mă uit la un film, așa că n-
aș putea spune că mă pricep la așa ceva.
A privit și ea la câinii care mai așteptau încă să le arunc ceva de mâncare și a spus:
— Cartea mi se pare formidabilă, dar oricine ar putea să-și dea seama și de la o poștă că este
vorba de tine.
A arătat spre câinii de sub geam și a făcut o glumă:
— Până și câinii ăștia, dacă ar ști să citească, te-ar recunoaște și te-ar lătra toată ziua, fiindcă
exact asta vor face toți cunoscuții tăi: vor lătra toată ziua după tine, deși poate că în sinea lor toți
te vor invidia. Am găsit odată pe Facebook un aforism pe tema asta care spunea: „Dacă se
îndrăgostește de tine un scriitor, devii nemuritoare”. O să devii nemuritoare, dar tare bârfită de
cunoscuții tăi.
A pus foile manuscrisului pe pat și a spus:
— Pe de altă parte, eu una aș fi mândră să apar într-un roman. Dar știi că sunt cu totul altă fire
și muuult mai nepăsătoare decât tine. Gândește-te bine și fă cum vrei, numai ai grijă să nu regreți.
Am vrut să-i răspund, dar chiar atunci a sunat telefonul: era Victor, care m-a întrebat dacă
poate să vină până la mine.
Am fost de acord și după ce am închis telefonul i-am spus Sidoniei că trebuie să plece. M-a
privit cu ochi rugători.
— Daria, lasă-mă, te rog, să stau până vine el. Promit să nu-ți stric momentul și să nu spun
prostii, dar lasă-mă să rămân. Stau trei minute și pe urmă plec... nu vă încurc cu nimic, dar zău că
vreau să-l văd.
De obicei nu mă scotea din „fato”, „blondo” sau cum îi venea la gură, iar faptul că îmi spunea
pe nume după atâta vreme era o dovadă că voia să mă convingă cu orice preț și că era foarte
curioasă să-l vadă.
Pentru că eu clătinam mai departe din cap cu încăpățânare, s-a trântit în genunchi în fața mea
și mi-a cuprins șoldurile cu brațele, făcându-mă să gem de durere: de dimineață fusesem la solar
și în dorința de a fi o creolă autentică, fiindcă așa îmi ceruse nemernicul ăla de Papas, cred că am

51
setat aparatul cu câteva minute mai mult ca de obicei, iar acum aveam pielea roșie ca racul peste
tot și corpul cuprins de dureri. Puțin mai târziu, m-am prins și de ce îmi ceruse așa ceva: el era
negru la față ca un țigan și, la cât de albă eram eu la față, tenul lui negricios ar fi ieșit imediat în
evidență.
Peste numai câteva zile avea să îngenuncheze și Papas în fața mea, făcându-mă să mă simt
oarecum mândră de mine și în același timp să-l pierd pentru totdeauna pe Victor din cauza asta.
Am oftat, m-am extras dintre brațele ei și am admis în silă:
— Bine, poți, dar promite-mi că stai numai trei minute și pe urmă pleci. Și nici nu te dai la el
în timpul ăsta.
A ridicat două degete și a promis, dar, sinceră să fiu, tot cred că avea ceva în plan, lucru care
s-a adeverit pe deplin, pentru că de cum a intrat Victor în casă s-a repezit la el cu manuscrisul în
mână și a început să turuie:
— Vai, domnule Victor, dacă ați ști cât de încântată sunt că vă pot cunoaște personal... Și
vreau să vă mai spun că am citit pe nerăsuflate manuscrisul romanului dumneavoastră. E minunat,
în viața mea nu am citit ceva mai autentic și plin de viață...
— Sidonia, am spus pe ton de avertisment.
Dar ea s-a întors nedumerită spre mine:
— Ce-i? Am greșit cu ceva? Doar îl lăudam pe iubitul tău.
— Nu e iubitul meu, am spus eu bosumflată, conștientă că subestimasem puterile Sidoniei de
a se vârî ca musca în lapte peste tot.
S-a întors iar spre Victor și ochii au început să-i alunece în jos, cu speranța că va zări cât de
puțin din măreția lui Dino, dar acesta stătea mic și cuminte în pantaloni.
— Nu uitați că, dacă vreodată mai doriți să scrieți un roman cu asemenea subiect, eu vă stau
cu plăcere la dispoziție. Și pot să vă spun că am avut o viață cu mult mai aventuroasă decât a
Dariei.
— Cum, Sidonia, acum domnul Victor nu mai este doar un sac de grăsime care vrea să mi-o
tragă? am simțit și eu nevoia să fiu rea.
— Și ce dacă-i gras? a răspuns ea cu nonșalanță. Arată exact așa cum trebuie să arate un
bărbat. Și, la urma urmei, ce importanță are cum arată? Este un geniu și asta este tot ce contează.
Cu greu am scăpat de ea, dar abia după ce cele trei minute s-au făcut zece, iar bietul Victor
începuse să roșească de atâtea laude, deși nu îl știam de felul lui chiar atât de rușinos.
După ce nebuna mea de prietenă a plecat în sfârșit, a putut să se așeze pe locul lui și, cum nu
spunea nimic, l-am îmboldit eu să spună despre ce este vorba.
— Mi-e frică, atâta tot. N-am făcut în viața mea nici o operație și acum mi-e frică.
Am încuiat ușa, ca nu cumva Sidonia să se prefacă a fi uitat ceva și să se întoarcă, și am spus:

52
 — Am medicamentul potrivit pentru așa ceva: am fost după orele de la școală la solar fiindcă
am vrut să mă fac creolă pentru tine și cred că am exagerat puțin cu timpul de solarizare, iar acum
mă ustură pielea de mor.
— Mie îmi plăcea așa cum erai... albă la față ca fecioara Navamalika, a spus el bosumflat.
Văzând că nu spun nimic, ci doar pregăteam tubul cu cremă, în cele din urmă a întrebat, deja
interesat de subiect:
— Și eu cu ce-aș putea să te ajut?
— Păi, mi-am luat azi o cremă și m-am gândit că dacă ai vrea să mă masezi ne-ar prinde bine
la amândoi. Dar masajul îl vreau aici, în bucătărie, nu în dormitor.
Mi-am dat jos bluza, pe sub care nu aveam nimic, și m-am bucurat că a rămas cu privirea
fixată pe sânii mei, de care eram atât de mândră, fiindcă îmi era frică de ochii lui. Uneori aveam
impresia că omul ăsta, când mă privește fix cu ochii lui albaștri, știe tot ce gândesc și dacă nu îmi
spune este numai ca să nu mă facă să mă simt prost.
Or, acum tocmai îi livrasem prima minciuna deliberată din relația noastră, și anume că mă
bronzasem pentru el, și mă simțeam prost, dar mă bucuram că nici vocea și nici ochii nu mă
dăduseră de gol.
În timpul în care mă masa cu delicatețe pe sâni, m-am gândit în ce încurcătură intrasem cu
capul înainte numai din dorința de a face bine cu orice preț.
Nu pentru Victor voiam să mă fac creolă, ci pentru Dimitri Papas, tipul care mă invitase la
nuntă. Poate aruncase doar o vorbă, dar la una dintre discuțiile de pe Facebook îmi spusese:
— Ești albă ca o brânză, poate n-ar strica să te bronzezi puțin până la nuntă.
Înghițisem în sec și-i promisesem că da, mă voi bronza, iar acum Victor nu părea prea
încântat de bronzul meu, și chiar a repetat la un moment dat cu o ușoară tristețe în glas, în timp ce
se ștergea pe mâini de cremă cu un șervețel:
— De fapt, mie îmi plăcea cum arătai așa, mai albă.
Am înghițit iar în sec și, ca să-l împiedic să facă prea multe conexiuni, mi-am dezvelit pe
jumătate fundul și i-am spus:
— Nu port chiloți pe mine fiindcă până și fundul, și păsărica mă dor, dar acolo nu te las să-mi
faci masaj. Mă voi descurca singură după ce pleci.
Așa cum preconizasem, vederea fundulețului meu, de care era atât de încântat, precum și
gândul la păsărica mea roșie și îndurerată l-au făcut să abandoneze alte gânduri, deși, dacă afla
vreodată că pentru grec mă bronzasem, nu pentru el, nu mă vedeam deloc într-o lumină prea roză.
A plecat în cele din urmă, iar eu m-am întrebat care ar fi cel mai bun moment să îl anunț că
promisesem să-l însoțesc pe Papas la nuntă și că eu după ce îmi dau cuvântul nu mi-l mai pot lua
înapoi.
Am adormit fără să găsesc vreo soluție la problema mea.

53
 A cincea zi – Victor

Azi stabilisem cu Daria să nu ne întâlnim, așa că am mai scris câteva pagini la roman. Ieșea
bine. Era pentru prima dată când eram mulțumit de modul în care ieșea ceva scris la prima mână.
Cei care îmi admirau claritatea textelor și modul firesc cum curgea povestea nu știau de câte ori
reluam iar și iar textele ca să ajungă așa.
Unii dintre cei care îmi citeau textele observau asta, iar altora li se părea cât se poate de firesc
ca o povestire să curgă fără niciun obstacol spre mintea și inima cititorului. Uneori îmi dădeau de
înțeles că au impresia că totul se întâmplă de la sine și că rolul meu este unul insignifiant, de
simplu scrib care scrie un text dictat de... nu se știe cine.
Când am dat o căutare după numele meu, am găsit o recenzie nouă la una dintre cărțile mele.
Recenzia era scrisă de o puștoaică care nu cred că avea mai mult de 17-18 ani, iar câteva rânduri
mi-au mers la inimă, chiar dacă păreau ușor naive și bombastice: „Stilul de scris este impecabil și
am fost foarte mulțumită să nu văd greșeli sau multe alte probleme de tipărire pe care le găsim la
alte edituri din zilele noastre. Când citești Victor Zamfirescu, îți apare un indicator care bâzâie în
mintea ta la fiecare povestire pe care o citești, și pornește de la «foarte bun» la « genial», reușind
de cele mai multe ori ca povestirile lui să facă parte din ultima categorie. Cred că această carte e
genul acela de carte care ar trebui citită de toată lumea, pe care o citești ca să-ți zdrobești limitele
sub bolta a zeci de idei magnifice scrise sub cea mai fină și sublimă formă a lor.”
Am mai dat o căutare și am găsit asta de la o editoare de revistă online: „De mult nu am mai
citit o proză așa de bună. Ideea, structura, demersul narativ, stilul calm, așezat, firesc, toate despre
un nefiresc pe care aproape nu-l mai decelezi, toate, spun, reprezintă valoare.”
Am zâmbit încântat, deși mai citisem zeci de recenzii asemănătoare la textele mele. Uneori
am impresia că scriitorii sunt exact ca niște căței: nu le ajung numai hrana și apa, ci din când în
când mai au nevoie și de câte o mângâiere sau o laudă. Iar eu, deși nu voiam s-o recunosc nici în
ruptul capului, cred că eram cel mai mare dulău din categoria asta.
În cele din urmă mi-am luat inima în dinți și am accesat contul de Facebook al Dariei. Așa
cum mă așteptam, avea numai 264 de prieteni, dintre care, după o triere atentă, am găsit
unsprezece care ar fi putut juca rolul pe care îl voiam eu.
Am început să caut conversațiile din mesagerie și am observat că spre deosebire de mine, care
ștergeam sistematic mesajele din mesagerie, ea nu ștergea niciun dialog, oricât ar fi fost de vechi,
așa că puteam urmări foarte bine evoluția relațiilor ei de-a lungul timpului.
La unele întrebări sau apropouri răspundea în răspăr, dar la altele, acolo unde probabil
întrevedea un viitor pozitiv al relației, răspunsurile erau cu totul altfel. Pentru cineva obișnuit să

54
folosească cuvintele pentru a obține exact efectul dorit, era simplu de constatat că uneori frazele
erau ușor șăgalnice, iar alteori de-a dreptul provocatoare.
Una dintre conversațiile interesante mi s-a părut cea avută cu un tip pe nume Dimitri Papas.
Probabil că o parte dintre discuții avuseseră loc prin telefon, dar din câtă informație era pe
mesagerie am înțeles că o invitase la nunta unui angajat de-al lui și că avea o mulțime de pretenții
cu privire la hainele și pantofii pe care să-i poarte, dar ultima fiță mi s-a părut faptul că i-a spus că
este albă ca o brânză și ar face bine să se mai bronzeze până la nuntă. În fotografii mi se părea
negricios ca un țigan, așa că solicitarea lui avea o explicație simplă. Dar să-i ceară fecioarei mele
Navamalika să se facă creolă mi se părea un lucru de o extremă obrăznicie. Iar faptul că Daria,
care știa că sunt îndrăgostit de fața ei albă ca laptele, acceptase să facă asta fără ca măcar să mă
întrebe mi s-a părut cel mai dureros lucru.
Pe de o parte, sufletul meu râdea că găsisem atât de ușor rezolvarea problemei mele, dar pe de
altă parte plângea pentru faptul că nici Daria nu era altceva decât o mincinoasă mică, așa cum mai
fuseseră multe altele în viața mea.
Cea mai frumoasă dintre toate și singura de care eram cu adevărat îndrăgostit, dar era și ea o
simplă muritoare, cu dorințe, vise și nicidecum dornică să devină definitiv muză pentru un geniu
pustiu. Poate că nu fusese decât un joc din partea ei, dar atât cât durase fusese atât de frumos, iar
atunci când mă oglindeam în oglinda ochilor ei verzi și imenși ca lacurile glaciare de munte mă
simțeam minunat.
Acum trebuia să caut o cale de-a ieși din viața ei înainte să sufere prea mult și într-un fel mă
bucuram că reușește să găsească modalități de distracție. Poate m-aș fi bucurat și mai mult dacă
mi-ar fi spus și mie, dar într-un fel era bine și așa.
Pentru că simțeam totuși nevoia de câteva confirmări, am sunat-o și am întrebat-o dacă pot
merge până la ea. Scuza era cea obișnuită, și anume că mi-e frică de operație și vreau ca ea să-mi
alunge stresul.
Mi s-a părut că aud voci la telefon, dar în cele din urmă și-a dat acceptul și când am ajuns
acolo m-am lămurit ce era și cu vocile auzite la telefon: la ea era și Sidonia, cea mai bună prietena
a ei, despre care îmi vorbise de nenumărate ori. Fata părea că debordează de entuziasm și mai că
nu mi-a spus în față că ar fi gata să-mi cedeze, numai să scriu un roman și despre ea.
În cele din urmă a plecat și am rămas singur cu Daria. Nu aveam de gând să suflu nicio vorbă
despre ce aflasem de pe contul ei de Facebook spart, în primul rând pentru că nu aș fi putut să
explic de unde aveam informația și în al doilea rând pentru că, dacă ar fi simțit vreo urmă de
regret în vocea mea, ar fi fost în stare să nu se mai ducă la nuntă. Or, interesul meu era să se ducă,
iar eu să găsesc un motiv plauzibil să ne despărțim înainte ca ea să afle despre diagnosticul meu.
Mi-am încruntat ușor sprâncenele când mi-a spus că se făcuse creolă pentru mine, dar asta a
fost tot și în cele din urmă totul a trecut cu bine când m-a pus să-i masez sânii cu cremă de aloe
vera.
Avea niște sâni superbi și mi-am spus că probabil va trece multă vreme până când grecul va
ajunge și el să-i vadă atât de aproape.
Mi-a arătat și fundulețul, tot așa de bine ars de solar ca și sânii, și mi-am dat seama că dacă nu
ia înainte de nuntă doze mari de algocalmin sunt puține șanse ca grecul să poată pune mâna pe el.

55
 Am plecat în cele din urmă de la ea prin parcul în care vegetația parcă explodase, cu sufletul
plângând, dar bucuros că nestatornicia ei îmi oferise șansa de-a o face să plece din viața mea
oarecum din vina ei.

A șasea zi – Daria

L-am dus pe Victor la prima oră la clinica unde urma să se opereze și, într-adevăr, a fost tratat
exact ca un VIP. E drept că și el a aruncat cu cărți în stânga și-n dreapta, dar nu a dat niciun
autograf, scuzându-se că nu le dă decât celor care îi citesc cărțile, așa că după operație se va
achita și de această obligație față de cei care le-au citit între timp. După ce a fost pregătit, i s-a
pus o branulă și a fost dus în salon. O asistentă drăguță și brunețică se tot învârtea pe lângă el
încercând să se facă utilă, dar după ce m-am uitat urât la ea de câteva ori s-a făcut nevăzută. După
ce l-am văzut instalat cu bine, am fugit la ore – oricum întârziasem la prima dintre ele, dar am
vorbit din timp cu cineva să îmi țină locul până ajung.
Din ușă, i-am spus lui Victor să mă sune și să îmi spună de ce anume mai are nevoie, pentru
că după ore aveam să vin iar în vizită.
Nu știu ce anume le-am predat copiilor în ziua aia, pentru că gândul meu era numai la el.
Bine, și la încurcătura cu patronul grec, din care nu știam cum să ies. Erau momente în care
voiam să-l sun și să-i spun să scoată o sută de euro din buzunar și să-și închirieze o damă de
companie sau să vorbească cu vreo actriță de la teatrul dramatic, care sigur l-ar însoți cu plăcere
la o nuntă atât de selectă cum se preconiza a fi.
Luată cu orele de curs și cu gândurile, nici nu am observat că se făcuse trei după-amiază și de
la Victor încă nu primisem niciun telefon. M-am hotărât să merg totuși acasă și să aștept acolo
telefonul lui, dacă acesta avea să sosească în cele din urmă. Dacă nu mă suna, aveam să mă duc și
nechemată, în jurul orei optsprezece, pentru că programul de vizite era până la ora douăzeci, asta
citisem clar pe ușă înainte de a ieși din salon.
Îmi făceam tot felul de gânduri și culmea era că nu îmi făceam griji cu privire la starea lui de
sănătate; toți cei pe care îi întrebasem îmi dăduseră asigurări că este o operație de rutină. Grijile
mele erau legate de prezența atâtor asistente medicale în jurul lui, care păreau de-a dreptul
fascinate de faptul că aveau un scriitor în mijlocul lor. Și să le ia naiba, toate erau drăguțe și le
veneau atât de bine uniformele, încât de gheață să fii, și tot ți-ar fi plăcut de ele.
În cele din urmă, pe la patru după-amiază, m-a sunat și cu o voce suspect de veselă – gata, se
părea că dintr-odată nu-i mai e frică de operație – mi-a cerut să-i aduc o cană și un set de
tacâmuri.

56
 Eram puțin iritată, deși nu aș fi putut spune de ce. Poate că mi s-a părut că aud câteva râsete
încântate de femei în jurul lui. Nimeni nu știa așa de multe bancuri ca el și nimeni nu le spunea
mai cu haz.
Am trântit cana într-o pungă, am învelit tacâmurile într-un șervețel de bucătărie și le-am pus
tot în sacoșă, apoi am plecat spre clinică.
Pe la jumătatea drumului, m-a sunat iar și m-a rugat să intru undeva și să-i cumpăr un ac și ață
de cusut, că i s-a rupt un nasture de la pijama și nu poate intra așa în operație, cu pijamaua ruptă,
că se face de râs.
Am strâns din dinți și, după ce mi-am imaginat cum și-ar fi putut rupe nasturele de la pijama,
am izbucnit:
— Să te fut! Ai auzit, să te fut!
Nu s-a supărat, ba chiar a râs suspect de vesel și mi-a răspuns într-o doară:
— Păi, eu de când aștept asta!
Am oprit la o mercerie și după ce am cumpărat ce-mi ceruse am respirat adânc de câteva ori,
cât să-mi revin, apoi am condus ceva mai calmă până când am ajuns la clinică.
Era și cam târziu, trecuse bine de ora șaisprezece, dar nu mai era nici picior de asistentă în
jurul lui. Acum, ori li se terminase programul și plecaseră acasă, ori le făcuse vânt Victor de lângă
el fiindcă văzuse cât de urât mă uitam la ele.
Eram foarte intrigată fiindcă în loc de omul plin de spaime pe care îl adusesem de dimineață
la clinică vedeam acum un om strălucitor și aparent nepăsător cu privire la ceea ce urmează.
I-am cusut nasturele de la bluza de pijama, dar eram atât de nervoasă, încât la final i-am făcut
un nod urât de părea mai mare ca unul marinăresc.
În timp ce-i coseam nasturele aveam pijamaua lui în mână și tocmai atunci a venit și o
infirmieră cu cina. Vorba vine cină, fiindcă era numai un ceai neîndulcit, și după ce a consultat o
listă femeia spus:
— Ar fi bine să-l beți fără pâine sau biscuiți, fiindcă mâine intrați în operație.
Veselia lui Victor s-a cam epuizat brusc și am stat cu el până la opt seara încercând să-l
încurajez, fiindcă, VIP sau nu, mi se părea iar extrem de singur și de speriat. Probabil că, fiind
unicul pacient din salon, ar fi putut cumva să aranjeze să rămân și eu cu el acolo peste noapte, dar
nu voiam să-i dau idei, fiindcă pe el îl vedeam cât este de speriat, dar de Dino al lui nu știam în ce
stare se află.
Am plecat și i-am promis că a doua zi după ore am să-l vizitez chiar dacă este în sala de
reanimare, fiindcă infirmiera ne-a explicat cu jumătate de voce că, deși oficial nu sunt permise
vizitele acolo, se mai fac și excepții pentru persoanele de vază.
Na, Victore, că ai ajuns și persoană de vază – dar mi-am notat informația cu gândul să profit
într-un fel sau altul de ea.

57
 A șasea zi – Victor

De dimineață m-a adus Daria la clinică și a rămas aproape o oră cu mine, până când m-a văzut
instalat cu bine. Asistentele și infirmierele erau toate una și una și nu doar că erau foarte drăguțe,
dar erau și pline de o amabilitate care în mod sigur nu era datorată celor câteva cărți pe care le
făcusem cadou.
Se pare că așa erau ele, pentru că am văzut că și cu ceilalți pacienți se purtau drăguț, dar ce m-
a intrigat a fost reacția Dariei, care, cum se apropia vreuna de mine, o privea de parcă ar fi fost
gata să o mănânce. Era de o gelozie obsesivă, deși nu numai că nu-i dădeam motiv, dar parcă
după discuțiile noastre lămuritoare nici nu prea ar fi avut dreptul. În sfârșit, în cele din urmă a
plecat, pentru că deja întârziase destul la orele de la școală, dar se vedea pe ea că era cu inima
îndoită.
Zău dacă o înțelegeam: în loc să se bucure că eram tratat bine, ea era supărată. Asta ca să nu
mai vorbesc că ea se pregătea în tăcere să plece la nuntă cu grecul. De câteva ori m-am întrebat
cum ar reacționa dacă i-aș spune, făcând pe mediumul, că am visat azi-noapte că ea se duce
sâmbătă la nuntă. Eu la operație, iar ea se duce să dănțuiască și să zburde. Ciudat suflet mai au
femeile și mai ales atât de dual.
Mda, după ce mi-am revenit cât de cât din noutatea schimbării și m-am obișnuit cu cochetul
meu salon, i-am telefonat și i-am spus ce să-mi aducă. Temperamentul ei vulcanic a izbucnit la
iveală atunci când am întors-o din drum să-mi aducă ac și ață pentru nasturele rupt de la bluza
mea de pijama.
„Să te fut!” a spus ea de două ori, exasperată, iar faptul că eu i-am răspuns în zeflemea că abia
aștept a părut s-o înfurie și mai rău.
Nici măcar faptul că pe la cinci după-amiază, când a ajuns ea, nu mai era nici picior de
asistentă pe lângă mine n-a părut s-o liniștească și mi-a cusut cu mișcări smucite nasturele.
În cele din urmă, privindu-i mâinile cu mișcări nervoase și ochii gata să izbucnească în plâns,
mi-am dat seama că tot stresul ei provenea din faptul că trebuia să mă mintă, sau poate că voia să-
mi spună de nunta de sâmbătă, dar în așa fel încât să nu mă supere. Se pare că totuși nu găsise o
cale prin care să-mi comunice asta. Sau poate pur și simplu era îngrijorată pentru mine și eu, în
orbirea mea, vedeam numai fațeta care îmi convenea a acestor întâmplări.
Pe la ora opt s-a pregătit să plece, fără să-și fi făcut curaj să-mi spună ce avea pe suflet, deși
eu am deschis de câteva ori teme de discuție despre distracție și despre faptul că ar trebui să-și
trăiască viața pentru că este tânără și frumoasă.
Înainte de a pleca am băut ceaiul, cu biscuiți, în ciuda interdicției, pentru că am observat că
îmi făcea o plăcere deosebită să încalc tot felul de reguli. Aveam totuși un nod în gât, oricât
făceam eu pe eroul, și la un moment dat, cum mâinile mele erau pe masă, și-a pus mâinile peste
ale mele și mi le-a mângâiat.
M-a privit un timp cu minunații ei ochi verzi și mi-a șoptit:
— Fii curajos, Victore! Ești un om tare și ai să treci cu bine peste asta. Îți promit că voi fi
lângă tine tot timpul.

58
 M-am simțit ca un ticălos, dar în ciuda acestui fapt mi-am dat seama că gestul cu care îmi
mângâiase mâinile îmi făcuse aproape tot atâta plăcere ca atunci când aceeași mână a ei o folosise
pentru a mi-l mângâia pe Dino. Gândul ăsta a adus puțină lumină în ochii mei, lumină pe care a
observat-o și ea, pentru că a plecat ceva mai împăcată, lucru care m-a făcut să mă întreb încă o
dată care era cu adevărat motivul îngrijorării ei. Dacă eu eram pricina, atunci fără îndoială că
eram cel mai mare ticălos, cu toate bănuielile mele absurde.
Înainte de-a adormi, mi-am adus aminte de Gilles Deleuze și de definiția dată de el scriitorului
în eseul „Proust et les signes”: „Scriitorul este ca un păianjen care stă inert în colțul lui, insensibil
la nimic. Dar în momentul în care o musculiță face să vibreze pânza lui, el nu mai vede nimic
altceva decât acea mică vibrație care îl trezește la viață.” Oare să fie adevărată această definiție,
pe care abia mi-o mai aminteam, dar care mă impresionase teribil la vremea când o citisem prima
dată? Nu eram altceva decât un ticălos de păianjen-scriitor, iar Daria, o biată musculiță care
căzuse în plasa mea?

A șaptea zi – Daria

Orele de la școală, care altădată îmi făceau atâta plăcere, de data asta mi s-au părut un
adevărat chin. În fiecare pauză dădeam telefon la clinică, până când cred că am exasperat pe toată
lumea de acolo, pentru că în cele din urmă o asistentă mi-a spus:
— Lăsați-mi numărul dumneavoastră de telefon și vă sunăm noi când intră domnul Victor
Zamfirescu în operație. Și ca să fiți liniștită o să vă sunăm și când iese și vă comunicăm cum a
decurs operație.
Am mulțumit și când am închis telefonul mi s-a părut că recunosc vocea: era a asistentei
drăguțe care îl privise insistent pe Victor tot timpul cât s-a instalat. Am scuturat din cap să îmi
revin și am încercat să-mi spun că ceva nu este în regulă cu mine și că trebuie să-mi revin naibii,
fiindcă altfel o s-o iau razna de-a binelea.
Orele s-au terminat și eu tot nu primisem nici o veste, dar nu simțeam nevoia să plec acasă și
să stau singură între patru pereți. Am condus până în parcarea clinicii, încet, cu ochii tot pe
telefon, de parcă privirea mea l-ar fi putut face să sune cu un minut mai repede. Am așteptat
acolo, în parcare, fiindcă preferam să fiu cât mai aproape când voi primi vreo veste.
„Operația asta este foarte sigură”, mi-au spus toți, dar atunci ce naiba era cu Îngerul Morții de
care îmi tot vorbea Victor? Oare este adevărat că scriitori au un al șaselea simț și Victor al meu și-
a prevăzut de fapt moartea? Mă simțeam teribil de vinovată pentru felul cum mă purtasem cu el și
probabil că ar fi trebuit să procedez altfel. Dacă scapă, îmi promit că voi face orice numai ca să se
simtă bine.

59
 „Chiar și dragoste?” am auzit vocea lui întrebând și înainte să-mi dau seama că este doar o
iluzie i-am răspuns aproape țipând: „Da, chiar și dragoste, ticălosule, numai fă-te bine!”
De parcă cineva m-ar fi auzit ce am strigat, imediat a început să sune telefonul și asistenta cea
drăguță mi-a spus că domnul Victor Zamfirescu tocmai a ieșit din operație și este transportat la
reanimare, iar operația a decurs foarte bine.
„Ticăloaso”, am vrut eu să strig, „mi-ai promis că mă anunți când intră în operație, nu când
iese!” Apoi, dându-mi seama că nu m-ar fi ajutat cu nimic dacă aș fi știut asta, am întrebat cu cea
mai dulce voce de care eram în stare:
— Credeți că ar fi posibil să-l vizitez?
— În mod normal nu, dar, ținând seama că domnule Zamfirescu este singur într-un salon la
reanimare, nu cred că ar fi o problemă să primească o scurtă vizită.
A urmat o pauză, apoi aceeași voce a adăugat:
— Dar vă rog să țineți seama că este inconștient de la anestezia totală și n-o să vă recunoască
cel puțin încă câteva ore.
— Mulțumesc, am spus eu și am zbughit-o din mașină spre intrarea în clinică.
Ce conta că era conștient sau nu? Voiam să fiu lângă el și să-l țin de mână, și să-i alung
spaima copilăroasă despre Îngerul Morții.
Când am intrat la reanimare mi-am dat seama că asistenta cea drăguță nu privea la el, ci la
mine.
— Nu trebuie să vă faceți griji, totul a decurs foarte bine. Eu sunt Anastasia, asistentă la
reanimare, și am avut grijă de el până acum.
Mi-a adus un scaun, pe care l-a pus lângă pat, iar eu m-am așezat pe el sfârșită de puteri.
I-am luat mâna omului meu drag și i-am sărutat-o, iar ochii mi s-au umplut instantaneu de
lacrimi.
— Mă aude? am întrebat eu și Anastasia a clătinat din cap.
— Nu. Cel puțin încă câteva ore, în nici un caz.
M-am aplecat peste el și asistenta a mutat stativul cu perfuzia puțin mai încolo ca să-mi facă
loc.
M-a privit cu milă și mi-a spus:
— Nu vă aude, dar sunt sigură că în subconștient înregistrează ceea ce spuneți, așa că ar fi
bine să-l încurajați și să-i vorbiți. Am avut sute de pacienți în îngrijire care arătau exact la fel de
palizi și toți și-au revenit cu bine după câteva ore.
M-am aplecat iar peste el și am căutat un loc care nu era acoperit de pansamente, pentru că am
simțit nevoia să îl ating. Era atât de inert, încât m-a podidit un nou val de plâns.
— Să nu mori ,Victor, te rog să nu mori, ești tot ce am mai drag pe lume.
Din spate, asistenta ce-a drăguță m-a cuprins peste umeri și a încercat să mă liniștească:

60
 — Nu te îngrijora, te rog, ai venit aici să-l încurajezi, așa că fii tare pentru el.
Nu m-a deranjat că renunțase la pluralul de politețe, ba chiar i-am fost recunoscătoare, pentru
că, în ciuda geloziei pe care o simțisem față de ea, acum o simțeam în mod curios apropiată de
mine. Și îi eram recunoscătoare că avusese grijă de Victor în lipsa mea.
— Ești Daria, nu? m-a întrebat ea și când am aprobat din cap a spus: După ce i-am făcut
injecția și l-am pregătit pentru operație până a adormit, ți-a șoptit întruna numele. Cred că te
iubește enorm...
— Și eu îl iubesc la fel de mult!
— Spune-i asta lui, nu mie. O bucățică din sufletul lui încă mai este conștientă și sunt sigură
că s-ar bucura să audă asta.
— Victore, te iubesc! Te iubesc din tot sufletul, nu într-un anume fel. Mă auzi? Te iubesc din
toată inima.
Se pare că asistenta avusese într-un fel dreptate, pentru că pleoapele i s-au zbătut ușor și parcă
pe buze i-a apărut un început de zâmbet.
— Te iubesc din toată inima, am spus apăsat, apropiindu-mi gura de urechea lui, și am văzut
cum i se accentuează zâmbetul pe buzele palide.
— Ai văzut că te aude? a spus Anastasia și iar mi-a pus mâna încurajator pe umăr.
A verificat monitoarele și, mulțumită de ceea ce a văzut, s-a pregătit să iasă, dar la ieșire mi-a
spus:
— Poți rămâne cât vrei cu el și ar fi bine să-i povestești ceva. Precis îl ajută să treacă mai ușor
peste șocul operației dacă îți aude vocea.
Mi-a arătat patul de alături.
— Dacă obosești, poți să te întinzi pe patul ăla fără probleme. Odihnește-te, fiindcă trebuie să
fii puternică pentru el.
Am dat din cap și am mulțumit în șoaptă, dat eu nu venisem aici ca să mă odihnesc, ci ca să
fiu cu Victor.
S-a trezit abia după vreo trei ore și, chiar dacă părea încă buimac când a dat cu ochii de mine,
chipul i s-a luminat.
— Ai fost aici? a fost prima lui întrebare.
— Unde altundeva aș fi putut să fiu? am întrebat eu și l-am strâns de mână.
După ce i-am șters transpirația de pe frunte cu un șervețel umed, am completat:
— Aproape tot timpul, iar cât am lipsit eu a avut grijă de tine asistenta aia drăguță, Anastasia
o cheamă.
— Nu mai ești geloasă pe ea?
— Nu, nu mai sunt geloasă pe nimeni. Am fost o proastă și mă bucur că a avut grijă de tine.
Nu mai sunt geloasă pe nimeni.

61
 — Mă bucur că ai fost aici, mai ales că l-am întâlnit.
— Pe cine? am întrebat eu dintr-odată bănuitoare, crezând că încă delirează.
A oftat adânc, dar ochii îi avea tot luminoși când mi-a răspuns:
— Pe el, pe Îngerul Morții. Am compus și o poezie pe tema asta.
No, poftim cultură, doctorul îl taie și îi umblă prin burtă, și lui îi arde de făcut poezii. Dar am
simțit că așteaptă altceva de la mine, așa că am spus:
— Spune-mi-o și mie, te rog.
S-a încruntat de parcă s-ar fi chinuit să-și aducă aminte și în cele din urmă a spus:
„M-a atins îngerul morții cu aripa lui,
Nu i-am plăcut sau poate i-a fost frică de tine
și a plecat mai departe haihui,
O să te caut în altă zi, a spus el,
O să te caut în altă zi,
Când prea atent la mine n-ai să fii”.
— Frumos, am spus eu. Și îmi place să cred că i-a fost frică de mine.
— Și mie la fel, a zâmbit el stins.
Și toată după-amiaza a trecut într-un mod pe care l-aș fi numit plăcut dacă nu ar fi avut fața
atât de palidă și vocea atât de stinsă.
Dar fața lui căpăta culoare cu fiecare oră care trecea și vocea baritonală îi revenea încetul cu
încetul la sonoritatea de altădată, ba chiar a început la un moment dat să facă glume despre
vechile lui spaime.
Pentru că nu voiam să ies și să-l las sigur, o infirmieră mi-a adus de la chioșcul alimentar al
clinicii câteva fructe. El nu avea voie să mănânce nimic și adevărul este că nici mie nu îmi era
foarte foame.
Cred că fără să vreau, și mai mult la îndemnul lui și al Anastasiei, m-am așezat pe patul de
alături și am adormit câteva ore. Anastasia mi-a dat asigurări că va vorbi și cu asistenta de noapte
și că voi putea rămâne cu el atât timp cât voi dori.

62
 A șaptea zi – Victor

La ora șase dimineața am fost trezit de asistenta cea mai drăguță de pe secție. Se numea Elena
și fața ei zâmbitoare și zâmbetul cald nu m-au făcut să mă simt cu mult mai încurajat, deși ea
probabil că avea cele mai bune intenții.
Văzând că zâmbetul nu ajunge, a trecut la nivelul doi, sau cel puțin așa am considerat eu.
— Să știți că v-am citit cartea azi-noapte, așa că după ce ieșiți din operație vreau un autograf
pe ea.
A făcut o pauză și după ce, cu ajutorul unei infirmiere, m-a așezat într-un scaun cu rotile, deși
le-am spus că pot să merg și singur, m-a transportat cu liftul un etaj mai jos, unde era sala de
operație.
Până să-mi vină rândul, m-a așezat într-un pat de la reanimare și m-a predat în grija unei
asistente brunete și extrem de drăguțe.
— Ea este Anastasia, asistenta de aici, și o să aibă grijă de dumneavoastră până veți fi operat
și tot timpul cât veți fi la reanimare. Pe urmă vă aduce înapoi la mine.
În timp ce îmi aranja perna ridicând-o puțin mai sus, mi-a șoptit:
— Să vă spun un secret: cred că în taină este puțin îndrăgostită de dumneavoastră.
Am privit spre Anastasia, care a roșit ușor și a precizat:
— Ți-am zis că sunt îndrăgostită de cărțile dumnealui, nu de dânsul. Nu denatura adevărul,
Elena.
Aceasta a zâmbit parșiv, dar n-a mai spus nimic, așa că m-am simțit dator să precizez:
— Nu prea contează, pentru că un adevărat scriitor este una cu cărțile lui.
— Ai auzit, Anastasia, ori iubești scriitorul, ori cărțile este cam totuna, așa că ai grijă să nu te
trezești eroină în vreunul din viitoarele romane.
— N-am eu norocul ăsta, a spus Anastasia.
Și uite-așa, dintr-o tachinare în alta, nici n-am observat când a trecut timpul și a venit vremea
să plec spre blocul operator.
După ce am fost așezat pe masa de operație, Anastasia mi-a făcut o injecție și, profitând de
faptul că medicul anestezist și chirurgul încă nu veniseră, mi-a spus:
— Pe vremuri, pacienții erau puși să numere rar până la zece, dar între timp s-a renunțat la
metoda asta.
— De ce? am întrebat eu curios.
— Uite de-asta, a răspuns Anastasia zâmbind și lumina a dispărut din jurul meu, iar
întunericul m-a învăluit.

63
 *

Când m-am trezit eram din nou pe patul de la reanimare și Daria mă ținea de mână.
— Ai fost aici? a fost prima mea întrebare și ea a zâmbit stins.
— Unde altundeva aș fi putut să fiu? a întrebat ea și m-a strâns de mână.
Chiar dacă mă simțeam amețit de analgezicele pe care le aveam în mine, în cele din urmă,
după câteva ore, văzând cum o cuprinde oboseala, am îndemnat-o să se așeze pe patul de lângă
mine și a acceptat, dar abia după ce Anastasia a tras patul, care oricum era pe rotile, până lângă al
meu. A adormit cu un zâmbet ușor pe față și numai după ce a întins mâna până la mâna mea.
La puțin timp după ce a adormit ea, în salon și-a făcut apariția chirurgul care mă operase
însoțit de fostul meu coleg de școală, Cezar, care îmi era și medic de familie.
Au privit amândoi ușor amuzați la scena care în mod sigur, văzută din afară și în mod
obiectiv, părea de-a dreptul caraghioasă.
— Ia uită-te, Virgile, la faza asta, a spus Cezar. Nu ți se pare că ar fi îndrăgostiții din Verona
în varianta orizontală?
Chirurgul a desprins ușor mâna Dariei din mâna mea, apoi, după ce mi-a verificat cicatricea, a
așezat-o delicat înapoi în mâna mea. I-am fost recunoscător pentru gestul ăsta. A tras paturile
puțin mai aproape și a spus:
— Lucrez de zece ani aici în clinica asta, dar pot să jur că sala asta niciodată n-a văzut o scenă
mai romantică.
A zâmbit și a mai spus înainte de a ieși:
— Chiar dacă sunt un pic cam bătrân pentru asta, cred că ar trebui să mă apuc și eu de scris.
— Ce-ți veni? l-a întrebat Cezar, care se vedea treaba că îl cunoștea de mai multă vreme.
— Cum de ce? a întrebat chirurgul. Tu nu vezi ce momente înălțătoare îți oferă scrisul?
Au plecat discutând și eu am rămas privind la Daria. Sânii, de care era atât de mândră, i se
ridicau în ritmul respirației, iar fața cu profilul ei de înger părea pentru prima dată relaxată și
luminată de un zâmbet ușor.
Mi se rupea sufletul în două știind cât de mult o iubeam și cât de ticălos trebuia să mă prefac
că sunt în următoarele zile.
În cele din urmă, am adormit mână în mână, poate în cel mai împlinit somn pe care îl
avusesem în ultimii ani.

64
 A opta zi – Daria

A doua zi când l-am vizitat pe Victor, m-am întâlnit pe coridor cu medicul lui de familie, care
nu știu de unde m-a recunoscut și mi-a mulțumit că am atâta grijă de pacientul lui. Ochii îi erau
triști, zâmbetul la fel, și când l-am întrebat dacă am motive de îngrijorare a spus că nu, dar să am
grijă de el. Acum, eu știu că secretul profesional îl obligă să păstreze tăcerea, dar speram să nu fie
nimic serios.
Mai multe am aflat de la Anastasia, de care, în mod ciudat, mă simțeam acum extrem de
atașată. Mi-a explicat în numai câteva cuvinte că fusese o ușoară complicație, deoarece colecistul
avea niște aderențe la duoden și chirurgul avusese extrem de mult de lucru până să le îndepărteze.
— Dar totul s-a finalizat cu bine și nici simțul umorului nu l-a părăsit pe domnul Victor,
fiindcă astăzi, când a efectuat vizita, domnul doctor Virgil i-a spus că a avut un colecist foarte
urât. „Ce vrei, domnule doctor, nu pot fi frumos și pe dinăuntru, și pe dinafară!” Deci este bine,
Daria, așa că poți să-ți ștergi îngrijorarea de pe față și să intri și să-i spui că-l iubești.
I-am spus, bineînțeles, și că îl iubesc, iar în cele din urmă mi-am făcut curaj și i-am spus de
promisiunea pe care i-o făcusem lui Papas, dracu’ să-l ia.
N-a părut foarte afectat, așa că, după ce am mai stat câteva minute de vorbă, am plecat cu
sufletul mai împăcat.

A opta zi – Victor

Tocmai sosiseră dis-de-dimineață rezultatele biopsiei la ficat cu diagnosticul necruțător:

cancer de ficat generalizat. Prognosticul era de asemenea rezervat, fiindcă mi se mai dădeau între
trei și patru luni de viață. Analizele mi-au fost aduse chiar de Laurențiu Bercovici, un oncolog
celebru, și el fost coleg de clasă cu mine. Când mă gândeam mai bine, aproape jumătate dintre
foștii mei colegi de liceu erau medici. Și, vorba bancului, „mult ce mi-a folosit”!

65
 — Ai un cancer galopant, generalizat și neoperabil, dragă Victor, dar tu încă din liceu ai fost
omul extremelor. O să-ți fac rost de niște citostatice noi, dar vreau să fiu sincer cu tine: o să fie
cam ca o frecție la un picior de lemn. O să câștigi o lună, cel mult două...
— Cezar spune că este posibil ca acest cancer să fi fost declanșat de colecistul pe care nu l-am
operat la timp.
A ridicat din umeri și a zis:
— Cezar poate să spună multe, dar adevărul este că nimeni nu știe ce declanșează un cancer la
ficat, mai ales o formă galopantă ca asta. Unii spun că este vorba de colecist iritat sau infectat: ai
avut așa ceva zece ani, din câte spune el, așa că este foarte posibil. Un alt factor declanșator ar fi
ficatul gras, și al tău este cât o balenă. Dar cel mai probabil factorul declanșator este de natură
psihică, stres sau altceva asemănător.
Cum nu mai spunea nimic, am venit și eu cu o ipoteză:
— Sau poate Mircea Eliade avea totuși dreptate.
M-a privit încruntându-se și a întrebat:
— Ce putea ști Mircea Eliade despre cancer?
— Nu despre cancer vorbea el în Istoria religiilor, ci despre faptul că toate popoarele
primitive sunt convinse că pentru a crea o operă de durată trebuie să sacrifici ceva pentru a-i
asigura trăinicia. Un principiu al vieții: sânge, spermă și mai era ceva, dar uite că din cauza
analgezicelor pe care le-au băgat ăștia în mine nu-mi mai aduc aminte acum.
— Tot nu văd legătura cu cancerul tău, a spus el.
M-am așezat mai bine în pat și i-am răspuns:
— Am scris un roman, mai am câteva file ca să-l finalizez. Cezar, și tu știi cât de critic poate
fi Cezar, spune că e tot ce am scris mai bun până acum.
Văzând că tot nu înțelege, i-am explicat:
— Poate că eu, ca să asigur perenitatea acestui roman, am hotărât în mod subconștient să nu
sacrific un principiu al vieții, ci viața însăși. Viața mea, bineînțeles.
A plecat capul într-o parte și m-a privit parcă cu milă, dar mie mi s-a părut că se uită la mine
într-un mod tare caraghios.
— Doamne, Victor, a spus el în cele din urmă, eu din liceu te suspectez că ești puțin nebun,
dar de data asta m-ai convins definitiv.
A strâns plicul cu analize de lângă mine și înainte de a ieși a spus:
— Te aștept la mine la clinică după ce-ți dau ăștia drumul de aici. O să-ți pregătesc
citostaticele de care am vorbit și pe urmă mai vedem.
A plecat grăbit spre ceilalți pacienți ai lui, care, spre deosebire de mine, măcar erau operabili.
După ieșirea lui a venit în vizită Cezar, medicul meu de familie și în mod sigur cel mai bun
prieten.

66
 — Nu știu ce-ai făcut la viața ta de ești atât de norocos, a spus Cezar, dar se pare că ai parte
de un noroc pe care nu-l meriți. Dar crede-mă că te invidiez: eu n-am avut parte și nici n-o să am
parte de așa ceva.
Îl cunoșteam pe medicul meu de familie încă din liceu, dar o voce atât de încărcată de
melancolie încă nu auzisem la el, așa că am încercat să îl pun la punct.
— Tu vorbești despre noroc? Eu stau aici inert ca o legumă, iar tu zburzi ca un ied în jurul
meu și tot eu sunt norocos? Sau poate te referi la faptul că tocmai am aflat că am un cancer
neoperabil.
Văzând că nu răspunde nimic, iar tăcerea se prelungește prea mult, în cele din urmă l-am
întrebat:
— Și totuși, despre ce este vorba?
A oftat greu, a clătinat din capul leonin și s-a așezat pe patul meu, mutând stativul cu perfuzia
mai încolo ca să-și facă loc.
— Chiar dacă tu crezi că nu prea țin la tine și sunt mai degrabă interesat de coniacul tău, azi-
noapte am venit până aici și, profitând de faptul că sunt destul de cunoscut, am intrat în clinică și
am ajuns la salonul de reanimare. Nu știu dacă datorită cărților pe care le-ai adus cu tine și le-ai
dat cu autograf peste tot prin clinică sau pentru că am pus eu o vorbă bună, dat ai fost tratat tot
timpul ca un adevărat VIP.
Aici avea dreptate, atât la reanimare, cât mai ales apoi în salon, fusesem singur, astfel că
putusem să mă gândesc la ale mele.
Cezar s-a apropiat de geam și, după ce a privit la traficul mașinilor de pe stradă, s-a întors spre
mine și a continuat:
— Deși am intrat destul de greu, fiind era totuși noapte, se pare că cineva mi-a luat-o înainte:
Daria stătea lângă patul tău pe un scaun și te ținea de mână. Cum sala de reanimare nu avea ușa
închisă, am putut să mă apropii destul de mult de ea fără să mă observe și am auzit ce-ți șoptea.
Tăcerea lui se prelungea cam mult, așa că l-am îmboldit:
— Ei, îmi spui și mie sau e secret?
A dat din umeri și a spus:
— Nu-i secret, mai ales că poate știi despre ce este vorba, fiindcă efectul anesteziei totale
trecuse și în perfuzie nu mai erau decât calmante generale. Îți ținea mâna, la un moment dat ți-a și
sărutat-o, și a spus plângând: „Să nu mori, Victore, să nu mori, doar știi cât de mult te iubesc!”
Cezar s-a oprit și abia după o lungă pauză a continuat, dar nu l-am mai grăbit, convins fiind că
pauzele le făcea doar ca să-și revină.
Am avut dreptate, fiindcă după ce a mai oftat o dată a spus:
— Am vrut să plec înainte să mă vadă, după ce m-am convins că totul este în regulă și că ești
pe mâini bune, dar înainte de-a pleca am auzit cum plânsul i se întețește și te roagă: „Victore, să
nu mori, nu muri, te rog, fiindcă ești tot ce am mai scump pe lume”. Fata a făcut o pauză, apoi a
continuat: „Dacă mori, eu cui rămân?” Atâta disperare era în glasul acelei copile, încât eu, doctor

67
bătrân, care am văzut tone de suferințe și oceane de lacrimi, am ieșit pe coridor, am căutat un loc
pustiu și am plâns ca un copil de mila ei.
A tăcut apoi și el, am tăcut și eu, și ridicându-se de pe pat a spus:
— Deci ai înțeles, Victore, ce-ți rămâne de făcut: nu ai voie să mori!
Am zâmbit trist și am spus:
— Dacă ar fi după mine, dragă Cezar, aș alege să fiu nemuritor, dar știi foarte bine că nu pot
alege. Nu mai pot alege.
Patru luni cel mult... și eu, care mai aveam atâtea de făcut. Am înghițit în sec, am strâns din
ochi ca să nu îmi dea lacrimile și am spus:
— Va trebui să mă ajuți, dragă Cezar, fiindcă în lunile care urmează voi avea enorm de multe
lucruri de pus la punct și, după cum vezi, timpul nu mai are răbdare. Cel puțin, nu cu mine.
— Orice, dragă prietene, orice, a spus el și a ieșit grăbit, crezând că nu i-am văzut lacrimile.
La câteva minute după el a apărut Daria, de data asta ca vizitator legal și nicidecum ca
vizitatoare nocturnă.
În ciuda perfuziei din braț și a înțepăturilor ușoare pe care le simțeam venind dinspre tăieturi,
am afișat un zâmbet optimist:
— Cum te simți? a întrebat ea și, după ce a privit atentă și a văzut că nu e nimeni în jur, m-a
sărutat cast pe obraz.
Înainte de-a apuca să răspund, a continuat:
— Să știi că l-am întâlnit pe coridor pe medicul tău de familie. Pare un om foarte de treabă,
dar mi-a zis să am grijă de tine. E vreo problemă?
— Nu-i nimic, dar așa e el, mai panicard, îi este frică să nu-și piardă cel mai fidel pacient.
A clătinat neîncrezătoare din cap, dar nu a mai zis altceva, așa că am întrebat:
— Mi-ai adus foaia din agendă?
A scotocit în poșetă și a scos foaia pe care scrisese cu numai două zile înainte pe prima pagină
a unei agende, cu litere frumos caligrafiate: „Victor, te iubesc!”
Mi-a dat-o, apoi a spus puțin încurcată:
— Victore, știi că te iubesc, numai că te iubesc într-un anumit fel și nu pot schimba asta.
— Da, știu, am spus eu încercând să zâmbesc cât mai larg și mai lipsit de griji. Fără să facem
dragoste și fără mozoluri!
Mi-a răspuns și ea la zâmbet și a dat oarecum vinovată din umeri, ca și cum ar fi spus: Asta e!
— Mi s-a părut că azi-noapte, așa, ca prin vis, ai zis altceva, am spus eu zâmbind. Dar poate
că doar am visat. Eu mereu confund dorințele și visele cu realitatea.
— În mod sigur ai visat, a spus ea oftând și am trecut amândoi peste momentul ăsta.

68
 Am pus foaia cu declarația ei de dragoste în buzunarul de la pijama și am întrebat-o ce mai
face așa, la modul general.
A zâmbit încurcată și a spus:
— Fac bine, numai că am o mică problemă.
— Păi, atunci, hai s-o rezolvăm amândoi.
Mi-a aranjat mai bine pătura pe mine, dar era tot încurcată, și după cum frământa marginea
păturii mi-am dat seama că problema o frământa mai mult decât lăsa să se vadă, așa că am
încurajat-o încă o dată.
— Hai, curaj, spune!
A început să vorbească poticnit:
— Acum câteva luni, am cunoscut un băiat și am rămas prieteni.
M-a privit atent în ochi, ca și cum ar fi vrut să se asigure că o înțeleg.
— Prieteni, înțelegi, doar atât, prieteni, chiar dacă am ieșit de câteva ori împreună, nu m-a
sărutat niciodată. Nici măcar pe obraz.
Am ridicat din umeri și din mâini, exasperat.
— Dragă Daria, dar cine sunt eu să-mi dai raportul cine te sărută și cine nu? Ești tânără și ai
tot dreptul să-ți trăiești viața așa cum crezi tu de cuviință.
S-a încruntat, dar nu a părut să audă prea bine cele ce i-am spus, pentru că a continuat:
— Este patron și are o firmă destul de mare, cu o mulțime de angajați.
Pentru că iar a făcut o pauză cam lungă, i-am făcut semn să continue.
— Unul dintre angajații lui se căsătorește mâine și el, ca patron, e invitat de onoare. Problema
lui este că nu are nicio prietenă și nu se poate duce singur, pentru că s-ar face de râs.
A făcut iar o pauză și a trecut de la pătură la cearșaf. După ce l-a frământat bine de câteva ori,
a oftat, apoi a zis abrupt:
— M-a invitat pe mine să-i fiu parteneră la nuntă. Ce zici să fac?
M-am încruntat, dar bănuiesc că abia vizibil, și i-am zis:
— Așa cum am mai spus și înainte, ești tânără, nu ai nicio obligație și ai tot dreptul să-ți
trăiești viața așa cum crezi tu de cuviință. Din câte mi-ai povestit, nu-i mai fost de multă vreme la
nicio distracție din asta mondenă, așa că este un bun prilej să mai socializezi și tu.
— Știu, a zis ea încurcată, numai că nu mi se pare prea corect ca tu să stai aici, pe un pat de
spital, și eu să mă duc să mă distrez.
Mi-am ales cât am putut mai bine cuvintele și am spus pe un ton pe care mi l-am dorit cât mai
degajat:

69
 — După cum vezi, aici sunt tratat ca un fel de VIP, nu-mi lipsește nimic și, pe lângă asta, ce-a
fost mai greu a trecut. De-acum nu mă mai paște nicio primejdie, ba mai mult, este foarte posibil
ca mâine să-mi facă externarea. Așa că du-te liniștită și te distrează.
— Sigur? a întrebat ea cu o ușoară ezitare.
— Foarte sigur, am răspuns eu cât de apăsat am putut.
— Bine, a încuviințat ea și a părut dintr-odată mai relaxată. Atunci am să plec cu inima
împăcată.
Din ușă, și-a mai adus aminte de ceva:
— Dacă îți dă drumul mâine, am să pot să vin să te duc acasă. Grecul vine după mine abia la
ora cinci.
— E grec? m-am mirat eu. Ai grijă, că ăștia sunt tare iubăreți.
— Nu fi prostuț, a spus ea, doar știi bine că numai pe tine te iubesc.
— Într-un anume fel, am oftat eu.
— Ei bine, da, într-un anume fel, a recunoscut ea și a plecat.

A opta zi – Daria

M-am simțit îngrozitor când, pe la ora cinci după-amiază, a venit grecul să mă ia de acasă.
Grecul, așa îi spunea Victor și parcă așa îmi venea să-i spun și eu, și, cum urma să petrec o seară
întreagă lângă el, speram să nu mă scap și să-i spun așa, pentru că nu cred că s-ar fi simțit prea
bine.
Era extrem de politicos, dar tot a privit cu ochi critici la toaleta mea și când a dat cu ochii de
pantofi și de poșetă, împodobite cu cristale Swarovski, a făcut o mică grimasă.
70
 Eram lângă mașina lui și așteptam să urc, dar văzând că privește țintă la pantofii mei roșii mi-
a sărit țandăra și am întrebat puțin cam țâfnoasă:
— Ce-i? Ce nu-ți convine?
A oftat adânc, apoi a spus cu jumătate de voce:
— Mi se pare cam țipătoare ținuta.
Am răbufnit:
— Am cheltuit aproape o mie de lei pe hainele și pe pantofii ăștia, așa că fă bine și nu mi le
critica. Le-am cumpărat ca să mă simt eu bine cu ele. Dacă voiai să mă îmbraci într-un anumit fel,
trebuia să-mi închiriezi tu hainele și te asigur că te-ar fi costat cel puțin tot atât pentru o singură
seară. Iar dacă ți se pare că nu sunt suficient de rafinată pentru invitații tăi, te pot lipsi de prezența
mea. Du-te pe Centură și ia-ți o fată de acolo, nu meriți mai mult.
Am făcut câțiva pași înapoi spre casă, dar a strigat după mine:
— Daria, stai, că nu este chiar așa, ești foarte bine și cu gust îmbrăcată, numai că invitații de
acolo sunt niște fițoși, așa că de asta îmi făceam probleme. Hai să mergem și promit că n-o să-ți
mai zic nimic toată seara.
Am urcat îmbufnată în mașină și dacă am avut ceva să-i reproșez este că a luat prea la modul
serios promisiunea că nu îmi mai zice nimic toată seara.
De la șase seara până pe la douăsprezece noaptea, am schimbat cel mult douăzeci de cuvinte,
și astea au fost mai mult răspunsuri la întrebările mele.
La un moment dat, când era o muzică extrem de antrenantă, aș fi dansat și eu, dar nimeni nu
îndrăznea s-o invite la dans pe „prietena” patronului lor sau ce-or fi crezut ei că sunt, așa că am
rămas pe scaun lângă el și băteam din picior pe ritm. La un moment dat, pentru că pielea arsă de
pe picioare mă ustura de la atâtea bătăi, am trecut aproape fără să vreau cu mâna pe piciorul lui.
A rămas insensibil, ori fiindcă era încă supărat pe scena din fața casei mele, ori fiindcă poate
nu eram genul lui de femeie. Sau poate că i se părea că nu sunt de nasul lui. Atunci de ce mama
dracului mă mai invitase? Oricum, în jurul orei douăsprezece a început un dans grecesc antrenant
și atunci n-a mai putut rezista, a sărit brusc de pe scaun și m-a invitat la dans. Ciudat dans, nu
prea am mai văzut pe altcineva să-l danseze, fiindcă se vede treaba că probabil nu mai erau și alți
greci la nuntă în afară de patronul lor. Nu prea știam cum aș putea să dansez pe ritmul ăla
îndrăcit, așa că am așteptat să-l văd pe el cum procedează. În loc să mă ia în brațe sau să mă ia de
mână și să mă conducă într-un fel sau altul, s-a așezat într-un genunchi în fața mea și a început să-
și pocnească degetele în ritmul muzicii privind țintă la mine, de parcă ar fi așteptat ceva.
În cele din urmă, m-am prins că probabil aștepta ca eu să-i dansez. Deși într-un fel mă
simțeam mândră și rușinată, tot nu știam cum să reacționez.
M-am încruntat la el. „Zău, mă, acum vrei și să-ți dansez? Dar ce mama dracului crezi tu că
sunt eu, vreo baiaderă sau vreo cadână? Poate că vrei să-ți dansez și din buric ca să te simți tu
bine?”
Spre sfârșitul dansului, roșie la față, am mișcat și eu de câteva ori din picioare, apoi am
început să pocnesc din degete la fel ca el, fiindcă nu știam ce altceva aș fi putut face, până când

71
un subaltern de-al lui, probabil că tot grec, și-a dat seama în cele din urmă de penibilul situației, s-
a dus la el și l-a ridicat de jos.
Nu s-a mai întâmplat nimic după aceea și pe la ora două m-a adus acasă, dar se vedea că e tot
îmbufnat. Să-ți fie de bine, m-am gândit eu când am văzut cât de rece se poartă cu mine la
despărțire, și mi-am spus în sinea mea să fac în așa fel, încât să nu-l mai întâlnesc niciodată. De
unde naiba să mă gândesc că unul dintre invitații la nuntă făcuse poză după poză, pe care apoi le-a
pus pe Facebook, astfel că după numai câteva ore am primit sute de like-uri pe pagina mea,
fiindcă cineva pusese și acolo câteva poze.
Le-am șters cu un sentiment neclar de primejdie, fără să știu că răul fusese deja făcut.

A opta zi – Victor

După ce mi-a mai făcut o vizită, chirurgul a hotărât că pot pleca acasă: nu era necesar ca un
scriitor celebru ca mine să petreacă o sâmbătă nici măcar într-o clinică atât de luxoasă ca al lui.
După ce am ajuns acasă, am început să-mi strâng lucrurile din garsonieră, pe urmă mi-am dat
seama cât de inutil era tot ce făceam.
Am scris un bilet pentru prietenul meu care urma să se întoarcă săptămâna viitoare în țară, în
care îi explicam că îi las tot ce este prin casă drept răsplată pentru gestul lui de bunătate. Nu erau
prea multe, mai mult cărți și câteva picturi fără valoare, dar eu oricum nu le puteam lua cu mine
acolo unde urma să plec peste câteva luni.
Pe urmă am luat laptopul și am finalizat romanul în câteva ore, și l-am trimis apoi editurii
mele preferate, cu rugămintea să se ocupe mai atent ca altă dată de corectură, fiindcă romanul a
fost scris pe repede înainte și eram destul de bolnav când l-am scris. Nu era nicio problemă cu
asta, pentru că eram destul de neglijent când scriam, dar editura îmi cunoștea metehnele și avea să
se ocupe de toate.
Între timp, în mod discret, îi urmăream Dariei pagina de net și puțin după miezul nopții au
apărut și primele fotografii de la nuntă. Erau puse de altcineva pe pagina ei, așa că le-am salvat
repede și bine am făcut, pentru că după numai câteva minute au dispărut, fiind probabil șterse
chiar de ea.
Eu, menestrelul și maestrul mânuirii cuvintelor, aveam acum ce mai grea și mai ingrată
misiune: să scriu un text de care avea să-mi fie scârbă în puținul răgaz cât mai aveam de trăit, dar
care trebuia să-și îndeplinească misiunea fără ca Daria să bănuiască nimic.
Aveam să trimit textul, dar abia spre dimineață, chiar cu câteva minute înainte de a pleca spre
clinica de oncologie a colegului meu. Iar după ce voi observa că mesajul a fost citit, îmi voi șterge
definitiv contul de Facebook. Acolo unde urma să ajung peste câteva luni nu aveam nevoie de
nicio rețea de socializare.

72
 A noua zi – Daria

Duminică dimineața era ziua când îmi plăcea să lenevesc până târziu și să rămân în pat până
spre ora zece uneori. Telefonul îl pusesem pe vibrații de cu seară, de când mă culcasem, și l-am
deschis cu un sentiment de vinovăție: dacă cumva mă sunase Victor între timp fiindcă avea
nevoie de mine? Nu aveam niciun apel pierdut și niciun mesaj, așa că am deschis Facebookul.
Aveam un mesaj kilometric de la Victor și când am început să-l citesc am simțit cum cade cerul
pe mine.
„Dragă Daria, citește cu atenție textul următor și, dacă vrei ca cel care mă va înlocui în inima
ta să nu sufere la fel de mult, te rog să nu repeți și cu el greșelile care le-ai făcut cu mine. În
suferința mea, ți-am scris și o poezie, așa cum îmi place mie să o fac în momentele de mare
cumpănă:
Pentru că fuga către cer a plopului subțire
Nu ne mai cheamă astăzi pe-amândoi,
Ia-ți, fată, partea ta de fericire,
Dă-mi pumnul meu de suflet înapoi.
Riglă am văzut că ai în casă, sper că ai și un raportor, așa că mărește fotografiile care ți-au
fost făcute cu grecul. Măsoară, te rog, unghiul dintre tine și el: el stă sobru și drept, iar tu te
înclini spre el în fiecare fotografie cu cel puțin 12 grade, uneori chiar mai mult. Nu trebuie să ai
cine știe ce cunoștințe de psihologie aplicată sau să știi citi limbajul gesturilor ca să îți dai seama
că cerșeai atenția lui. De parcă toate astea nu ar fi fost de ajuns, în una dintre fotografii se vede
clar cum îi pui mâna pe picior. Să mai continui? Mai are rost?
Și asta în timp ce mie îmi spui că mă iubești din toată inima, chiar dacă într-un anumit fel,
vorba ta. Ciudată iubire, într-adevăr. Și ciudat mod de a te comporta cu cineva care îți este numai
prieten, parcă așa spuneai.
Să spun în tradiția grecească ce însemnă când dansatorul îngenunchează în fața femeii cu care
dansează? Îți las ție plăcerea să descoperi, dar, deși pare că este un gest de respect extrem, ai să
vezi că nu este deloc așa. Grecii sunt un popor pervers și toată istoria este plină de îndemnul de a
nu avea încredere în greci, mai ales atunci când îți fac daruri. Invitația la nuntă ți s-a părut un
nesperat cadou care ar mai sparge monotonia vieții, dar a fost un cadou otrăvit și ai să te convingi
în curând de asta.
Dar un vechi înțelept a spus: când ceva plăcut se termină, să nu îți pară rău că s-a terminat, ci
să îți pară bine că s-a întâmplat.

73
 Acestea fiind zise, eu plec să caut altă fată la fel de naivă și frumoasă ca tine, iar tu du-te la
grecul tău.”
„Lua-te-ar dracu’, Victore, cu prostiile tale cu tot!” mi-am spus eu și l-am sunat încrâncenată.
După câteva secunde, am auzit o voce seacă spunând: „Acest număr nu este alocat!”
„Ne este alocat pe naiba”, mi-am spus eu, cuprinsă de bănuieli amare, „doar ieri am vorbit cu
el”.
Am mai sunat de câteva ori, dar mesajul s-a repetat identic. Am vrut să-i scriu un mesaj pe
Facebook, dar am primit un răspuns care m-a năucit:
„Acest cont este inexistent.”
Mi-am cuprins capul în mâini și m-am întrebat: Ce naiba este în capul tău, Victore, ce naiba ai
putut să faci?
Următoarea oră am petrecut-o încercând să reiau cumva legătura cu el. În cele din urmă, am
urcat în mașină și am plecat la clinica la care fusese operat, unde am găsit-o pe Anastasia și am
întrebat-o de Victor. A căutat în acte și cu o ușoară încruntare mi-a spus:
— S-a externat aseară. Care-i problema ? N-a ajuns acasă?
Am răspuns încurcată:
— Nu locuim împreună, dar nu cred că a ajuns acasă. Dacă cumva i s-a făcut rău pe drum?
— Păi, să verificăm, a spus ea și a dat un telefon, iar pe urmă s-a întors spre mine îngrijorată:
Nu este în evidență nici la salvare, și nici la urgență.
A scris ceva pe un bilețel de hârtie și mi l-a întins.
— Asta este adresa lui, poate că ar fi bine să verifici.
I-am mulțumit și am condus cu viteză până la adresa pe care o primisem. Era un bloc de
garsoniere și, văzând că nu răspunde nimeni la ușa lui, am coborât și l-am găsit în cele din urmă
pe administratorul blocului.
— A, domnul Zamfirescu... un om tare de treabă, dar a plecat azi-dimineață cu un taxi.
Ideal ar fi fost ca tipul ăsta să-mi spună numărul taxiului și eu să mă duc să-l caut la firma de
taxiuri și să-l întreb pe taximetrist unde l-a dus. Dar așa ceva se întâmplă numai în filmele
polițiste, așa că am abandonat ideea și m-am gândit că poate s-a mutat în noua locuință pe care o
căuta la agenția imobiliară a domnul Roman.
Chiar dacă era duminică, am îndrăznit totuși să îl sun și, așa cum presimțeam, mi-a spus că
Victor își reziliase contractul cu câteva zile în urmă.
Nu l-am mai găsit nici în duminica aia și nici în zilele următoare. Parcă îl înghițise pământul
și nici nu știam câtă dreptate aveam.

74
 Una dintre multele zile care au urmat – Daria

După multe zile în care nu am mai primit nici o veste bună de la nimeni, în sfârșit am primit
un e-mail de la clinica Biosante. Era scurt și la obiect și îmi aducea la cunoștință că da, se poate
face fertilizare in vitro chiar și cu materialul seminal al clientului.
M-a amuzat puțin această exprimare ambiguă: materialul clientului. În primul rând, ca să
respectăm adevărul, eu nu eram client, ci clientă și mă îndoiesc că va apărea vreodată la poarta
clinicii vreun bărbat care să dorească să fie fertilizat in vitro. Apoi, nu eram nici măcar clientă, ci
viitoare mamă, dar pentru ei, din moment ce le plăteam niște bani, eram probabil doar un alt
client.
Am căutat pe net referințe și, cum toate erau pozitive, am dat un telefon și m-am programat la
ei pentru ora treisprezece, fiindcă nu voiam să mai lipsesc iar de la ore. Dacă planurile mele se
îndeplineau, oricum aveam să lipsesc destul de multă vreme dintre elevi.
Cu puțin înainte de ora fixată, am ajuns acasă și am scos din congelator unul dintre prețioasele
mele pahare de unică folosință. L-am pus într-o pungă cu gheață și am condus cu grijă până la
clinică: eram o viitoare mămică, nu mai puteam conduce ca o nebună.
Mi-a plăcut aspectul clinicii și cât am așteptat să fiu primită am citit câteva dintre prospectele
frumos colorate care erau împrăștiate peste tot.
După numai un sfert de oră, am fost primită de o tânără doctoriță care îmi amintea vag de
Anastasia, lucru care mi-a dat încredere.
— Da, a spus ea după ce i-am explicat problema, suntem printre puținele clinici din țară care
fac inseminări cu spermă adusă de viitoarele mămici.
M-a privit atent în ochi, ca și cum ar fi vrut să fie sigură că pricep ceea ce urma să-mi spună.
— În principiu, spermatozoizii pot rămâne viabili ani de zile, în cazuri extreme chiar zeci de
ani, dar numai atunci când sperma este preparată de specialiști și când este păstrată în condiții
speciale. Vă dați seama că înainte de a vă da un răspuns definitiv trebuie să facem câteva teste

75
privind viabilitatea spermatozoizilor. După ce ne aduceți materialul seminal de care dispuneți,
durează doar câteva minute până când aflăm despre ce este vorba.
Am arătat spre geanta pe care o aveam alături.
— Am chiar la mine o probă.
A părut uimită, probabil că nu se aștepta să transport materialul seminal în geantă, și mi-a
părut rău că nu căutasem pe net mai multe informații despre cum se transportă sperma.
— Păi, atunci, să mergem chiar acum în laborator.
Am trecut iar prin holul de la intrare și am ajuns într-un laborator care părea un decor pentru
filmele științifico-fantastice.
M-am făcut că nu văd privirile amuzate schimbate între ele de laborante când am scos la
iveală paharul meu de unică folosință cu sperma lui Victor.
După ce ne-am întors în cabinet, doctorița mi-a spus:
— Poate ați aflat pe net sau ați citit din prospectele din hol, dar la noi o fertilizare costă fix
două mii cinci sute de euro, iar sarcina este monitorizată de specialiștii noștri până la naștere.
Toate acestea cu o singură condiție: materialul seminal pe care l-ați adus să fie viabil, iar starea
dumneavoastră de sănătate să fie corespunzătoare.
— Sunt perfect sănătoasă, am spus eu încrezătoare.
— Vă cred pe cuvânt, dar tot trebuie să vă consulte specialiștii noștri.
A privit la ceas.
— De fapt, până vin rezultatele de la laborator putem face această consultație fără nici o
problemă.
Văzând că ezit, a precizat:
— Nu vă costă nimic și rezultate consultului sunt valabile o lună de zile, dacă vă hotărâți între
timp.
M-am dus așadar în alt laborator, unde am fost cântărită, verificată și mi s-au luat două fiole
de sânge.
M-am întors apoi în holul drăguț, plin de pliante și de poze cu copii drăguți și părinți fericiți,
și când, după numai o jumătate de oră, am văzut-o pe doctoriță venind spre mine cu o față
radioasă, am știut că veștile sunt bune.
— Materialul seminal este perfect viabil, dumneavoastră sunteți sănătoasă tun, ba mai mult,
sunteți în perioada de fertilitate maximă, așa că procedura poate începe oricând în următoarele
zile.
Oricând după plata celor două mii cinci sute de euro, a uitat ea să precizeze, dar asta nu a fost
o problemă, fiindcă banii unchiului John dădeau pe dinafară din cardul meu.
Odată rezolvată și problema asta, a urmat o oră destul de penibilă, dar când am plecat am fost
asigurată că totul este în ordine și că în mine există acum o bucățică din Victor.

76
 „Na, ticălosule, că ți-am tras-o!” am spus în gândul meu și după ce am ajuns afară l-am sunat
pe unchiul John, cel care îmi salvase viața într-un mod atât de curios cu douăzeci și ceva de ani în
urmă, când eram un embrion doar cu puțin mai mare decât ce aveam acum în mine. Mama mea
considera că are destui copii, astfel că, atunci când a rămas însărcinată cu mine, i s-a părut că cea
mai simplă metodă prin care să-și rezolve problemele ar fi să avorteze. Unchiul John, care pe
atunci mai era încă în România, a auzit ce vrea să facă și a întrebat-o despre motivul pentru care
ar vrea să facă așa ceva.
Povestea mi-a fost relatată de nenumărate ori, probabil că îmbunătățită de fiecare fată câte un
pic, dar adevărul ăsta este. Când i-a spus că nu se mai descurcă cu banii și că nu mai vrea încă un
copil, care pentru ea nu era decât o cheltuială în plus, unchiul John era s-o bată, deși era un om
tare liniștit și echilibrat.
„Sevastițo”, i-ar fi spus el, „tu lasă copilul să trăiască și orice nevoie va avea am s-o rezolv
eu”. Pe vremea aia nu existau ecografe, sau nu erau așa de la modă ca acum, astfel că nu puteau
ști dacă voi fi fată sau băiat, dar, impulsionată astfel, mama m-a păstrat, iar unchiul John s-a ținut
de cuvânt și în privința banilor n-am dus lipsă de nimic. Iar când aveam nevoie de un sfat puteam
fără probleme să apelez la el oricând, așa că l-am sunat și acum să-i spun ce făcusem. Am crezut
că o să se supere, dar în loc de asta m-a felicitat.
— Foarte bine ai făcut, fetița mea. Decât să dai peste un bețiv care să-ți amărască zilele, mai
bine să te descurci singură, și fii sigură că te voi ajuta cu plăcere câte zile voi avea. Un capăt de
ață dacă are nevoie copilașul tău, doar să-mi spui, și eu ți-l trimit cu cea mai mare plăcere.
Ăsta era unchiul meu, un om vesel și plin de viață, care mi-a salvat și mie viața. I-am
mulțumit și am plecat spre casă pipăindu-mi din când în când pântecele, unde știam că palpită
deja o nouă viață.

Alta dintre multele zile care au urmat – Daria

Azi am văzut pentru prima dată cum arată bebelușul din mine: era atât de mic și de neajutorat,
încât fără să vreau am simțit nevoia să pun mâna peste el și să-l protejez. Singurul rezultat a fost
că mi-am murdărit palma cu gelul care mi-l întinsese doctorița pe abdomen.
M-am simțit puțin rușinată, dar doctorița de la ecograf probabil că era obișnuită cu astfel de
gesturi, așa că a zâmbit îngăduitoare și m-a ajutat să mă ridic.
— S-ar putea ca zilele viitoare să-l simțiți deja cum mișcă și tot cam atunci o să aflăm dacă
aveți fetiță sau băiat. De fapt, el mișcă și acum, dar fiindcă își mișcă toate membrele odată, pentru
că nu are încă nervii foarte bine dezvoltați, mișcările nu sunt sesizabile de către dumneavoastră.

77
 Orice ar fi fost să fie, avem să îl iubesc cum nicio altă mamă nu și-a iubit copilul. Am oftat și
am trecut alături pentru un alt set de analize, pentru că cei de la clinică nu voiau să își asume
niciun risc și monitorizau extrem de atent evoluția sarcinii.

După-amiază am primit un email cu rezultatele analizelor și, așa cum mă așteptam, totul
decurgea perfect. Am zâmbit încântată, iar în sinea mea mi-am spus: „Na, Victore, că oricât ai
încercat, tot n-ai putut cu totul să fugi de mine. O bucățică din tine va alerga în curând veselă în
jurul meu, iar tu poți să te duci dracului cu târfele tale cu tot”.
Dar, cum în viața mea orice veste bună trebuie să fie însoțită de o veste rea, imediat cum am
închis e-mailul am primit un mesaj pe Facebook de la medicul Cezar Baiulescu și, dacă în prima
clipă m-am bucurat când am văzut de la cine este, atunci când l-am citit mai bine am crezut că o
să cad de pe scaun. Era un simplu anunț prin care eram înștiințată că astăzi la ora 14, la cimitirul
Buna Vestire, urma să aibă loc slujba de înhumare a scriitorului Victor Zamfirescu.
Nu-mi venea să îmi cred ochilor ce citeam, dar în mod sigur doctorul Baiulescu nu se putea
ține de asemenea glume, așa că am încropit repede o toaletă în negru din ce am găsit prin casă și
m-am grăbit spre cimitir.
Cimitirul Buna Vestire era aproape gol. Sub ploaia măruntă de toamnă, groapa săpată să-l
primească pe Victor aștepta răbdătoare, cu sicriul așezat alături. Câțiva bărbați, probabil confrați
de-ai lui, priveau solemni spre sicriu, iar preotul, la capul lui, mormăia ceva din slujba de
înmormântare. Din cauza ploii care cădea cu zgomot peste umbrela ținută deasupra lui de un
țârcovnic, mare lucru nu se putea înțelege din ce spunea. Țârcovnicul din spatele preotului a făcut
ochii mari când m-a văzut și tot timpul slujbei nu i-a mai dezlipit de pe sânii mei, care datorită
sarcinii mi se măriseră destul de mult în ultimele zile.
Trist, dar din zecile sau poate sutele de femei care trecuseră la un moment dat prin viața lui
niciuna nu se învrednicise să vină să-l conducă pe acest ultim drum. Era singur chiar și în fața
morții, așa cum fusese și în timpul vieții, dar nu-l crezusem.
M-am apropiat de sicriu și l-am privit: din bărbatul de altădată, în vârstă, dar totuși impunător,
nu mai rămăsese decât un trup slăbit și împuținat. Fața îi era cenușie sub barba rărită de boală și
din ochii închiși mi se părea că se scurg lacrimi, dar nu erau decât picăturile de ploaie care îi
spălau obrazul.
Cezar Baiulescu, medicul lui de familie, pe care îl cunoscusem întâmplător la clinica unde se
operase Victor de colecist, s-a apropiat de mine și m-a protejat de rafalele ploii cu o umbrelă
imensă. Cum vocea preotului se auzea monoton, venind parcă din depărtări lacustre, am îndrăznit
să îl întreb:
— Ce s-a întâmplat?
A ridicat din umeri de parcă s-ar fi codit să îmi dea răspunsul, dar în cele din urmă, sub
privirea mea insistentă, a spus:
— Cancer, cancer de ficat.
Cancer? Și eu de ce nu știusem nimic despre asta?

78
 — Mie de ce nu mi-a spus nimic?
Doctorul Baiulescu avea fața împietrită, dar în cel din urmă, privind spre preot, un zâmbet
trist i-a apărut pe față și mi-a răspuns:
— Ca să îl citez pe bunul nostru prieten, când l-am rugat să-ți spună și ție mi-a zis: „Mai bine
să sufere o oră, cât ține înmormântarea, decât câteva luni, cât îmi aștept moartea”.
M-am întors spre sicriu, m-am aplecat peste Victor și am izbucnit în hohote sfâșietoare de
plâns.
— Ticălosule, am țipat fără să mai țin seama că întrerup slujba de înmormântare. Ticălosule,
m-ai făcut să te urăsc ca pe ultimul om și tu... tu ai vrut doar să mă protejezi.
Ieșisem de sub cercul protector al umbrelei, ploaia cădea acum nemiloasă peste mine, iar
șiroaiele de ploaie alunecau de pe mine peste Victor, unindu-ne într-o împreunare târzie de care
nu avusesem parte niciodată în viață.
Doctorul s-a apropiat iar de mine cu umbrela ca să mă apere de ploaie și mi-a întins un bilețel
și un bold.
— M-a rugat să-ți dau bilețelul ăsta, pe care să i-l prinzi de rever înainte de-a se închide
sicriul. Voia să fie înmormântat cu el.
Am luat biletul și l-am privit cu ochii împăienjeniți de lacrimi: era hârtia pe care exersasem
câteva stiluri de caligrafie într-una dintre vizitele lui ca să-l întreb care i se pare mai frumos.
„Fată dragă, nu stiloul vreau să-ți alunece frumos pe hârtie, ci cuvântul în frază.”
Pe bilețel, subconștientul meu m-a făcut să scriu „Victor, te iubesc”, iar el îmi ceruse să i-l
găsesc și să i-l dau înainte de operație ca să se încurajeze. Se vede că avea planuri mai mari cu el
și doctorul Baiulescu mi-a confirmat:
— A murit chinuit de dureri, fiindcă tipul ăsta de cancer e dureros, dar a murit cu zâmbetul pe
buze și strângând bilețelul tău în mână. Și nu mai plânge, fiindcă dăunează la sarcină.
M-am încruntat ușor.
— Știți si asta?
— Știu și eu, dar mai ales a știut și el, și poate ăsta este motivul pentru care a murit atât de
împăcat cu lumea.
Cu mâna tremurându-mi, i-am prins bilețelul pe rever și l-am privit cu speranța că va deschide
dintr-odată ochii și va spune chicotind: „Așa-i că v-am păcălit?”
Nu a fost nicio păcăleală și, fiindcă preotul își începuse iar litania nesfârșită, m-am îndepărtat
puțin de sicriu încercând să-mi revin, dar m-a apucat iar plânsul când preotul a spus:
— Și acum să ne luăm rămas bun de la răposatul Victor Zamfirescu.
A arătat cu un gest discret spre sicriu, unde trupul împuținat al Scriitorului ne aștepta. Ceilalți
din jur, de parcă ar fi fost înțeleși, au privit spre sicriu, apoi spre mine și au așteptat.

79
 M-am apropiat de Victor și m-am aplecat peste sicriu potopită de lacrimi. I-am mângâiat cu o
mână udă de ploaie fața rece, apoi, nemaiputându-mă stăpâni, l-am luat în brațe așa cum n-o
făcusem niciodată cât era viu.
Mi-am adus aminte de spusele lui: „Fiecare bărbat dintre milioanele de bărbați ai lumii
dorește lângă el doar o anume femeie dintre milioanele de femei ale lumii”. De nenumărate ori
mi-a adus aminte de fragmentul din romanul Adam și Eva al lui Liviu Rebreanu pe care mi-l
repeta mereu, convins fiind că noi doi eram făcuți unul pentru altul.
„Pe atunci or fi fost milioane de bărbați și femei, acum sunt miliarde, dar noi tot ne suntem
destinați unul altuia!” îmi spunea el cu un zâmbet trist. „Atât că ne-am născut în timpuri și
vremuri nepotrivite.”
Sub ploaia monotonă, privind sfâșiată de durere la fața lui atât de slabă, în sfârșit mi-am dat
seama că fusesem destinată să fiu femeia lui, dar că o soartă nemiloasă uitase să facă și
sincronizarea între vârstele noastre.
Am privit iar în jur la confrații lui scriitorii, care parcă mai așteptau ceva. I-am numărat și am
văzut că erau șapte și mi-am adus aminte de dragostea lui pentru cifre și pentru simbolismul lor.
Oare despre ce anume era vorba? În Biblie, cifra șapte apare de mai multe ori: Dumnezeu s-a
odihnit a șaptea zi după ce a făcut lumea, în Apocalipsă sunt șapte peceți, șapte trompete, șapte
ceruri, șapte cupe, șapte regi. Chiar și în romanul lui preferat, Adam și Eva, erau șapte perechi de
îndrăgostiți care se căutau peste timp. Dar mă îndoiam că vrea să mă trimită atât de departe: în
ciuda complexității pe care o afișa, Victor avea un suflet simplu și copilăros, mai degrabă înclinat
spre farse și spre povești decât spre misticism.
Am tresărit ușor: „Albă ca Zăpada și cei șapte pitici!” Nu prea erau pitici scriitorii din jurul
sicriului, dar sigur eu eram tot atât de albă la față ca zăpada. Iar el era prințul meu adormit pentru
vecie. Nici sicriul nu prea părea a fi o raclă de cleștar în acest basm inversat, dar m-am apropiat
de el și am făcut un gest pe care i-l refuzasem tot timpul cât trăise: l-am sărutat pe buze așa cum
nu o mai făcusem niciodată până atunci.
Nicio bucată de măr otrăvit nu a sărit dintre buzele lui și nicio vrajă nu l-a readus la viață. Am
început iar să plâng, așa cum nu mai plânsesem niciodată în viață, și într-un târziu am ridicat ochii
spre cerul care plângea împreună cu mine. Undeva sus, dincolo de norii cenușii, un Dumnezeu
rece și crud, sau poate numai nepăsător, pusese sufletele noastre pereche în două trupuri atât de
deosebite prin timpul în care s-au născut și prin sincronizarea dintre ele. În timp ce îmi ștergeam
ochii de lacrimi, mă gândeam: oare nu cumva zecile sau sutele de femei din viața lui erau doar
rodul imaginației lui? Fiindcă, dacă Victor se deosebea cu ceva de restul lumii, prin asta era
deosebit: imaginația lui debordantă.
Înainte ca groparii să închidă sicriul, m-am apropiat iar de Victor și, aplecându-mă peste
sicriu, am simțit cum în mine mișcă pentru prima dată copilul. Poate îi venise vremea să miște sau
pur și simplu mișcările i-au fost pornite de toate întâmplările din ultimele ore. Am zâmbit
îndurerată și i-am luat lui Victor mâna dreaptă, cu care îi plăcea atât de mult să mă mângâie pe
sâni – „Cast și inocent”, cum spunea el – și i-am pus-o pe pântecele meu abia bombat.
— Îl simți, Victore? Copilul tău este aici, în mine, și eu te iubesc cum n-am iubit pe nimeni în
viața mea. Numai pe tine și pe nimeni altul. Copilul nostru, Victore...

80
 Doi dintre confrații lui s-au apropiat de mine și m-au tras cu delicatețe înapoi, iar groparii au
pus capacul sicriului. Cerneala de pe biletul pe care scrisesem din toată inima „Victore, te iubesc”
începuse să se șteargă și dacă nu aș fi avut copilul lui în mine sunt sigură că m-aș fi aruncat și eu
alături de el, într-o tardivă penitență și dovadă de iubire.
Doctorul Baiulescu m-a condus până la mașină și înainte de a urca mi-a cerut cheile.
— Nu poți să conduci în starea de stres în care ești. Mai bine te duc eu, iar un prieten ne va
urma cu mașina mea ca să mă recupereze.
După ce am ieșit la șosea, a mai spus arătând spre mine:
— De azi trebuie să ai foarte mare grijă de tine, fiindcă de acum sunteți doi. Ai aici o carte de
vizită și, te rog, nu ezita să mă suni pentru orice problemă.
Iar după ce am coborât și în toate zilele care au urmat, asta este tot ce m-a ținut în viață: faptul
că suntem doi de care trebuie să am grijă. Și poate faptul că trebuia să scriu cartea de povești pe
care Victor trebuia să mă ajute să o scriu. În cele din urmă am terminat-o și a apărut în librării
chiar înainte să nasc. Este o carte superbă, și nu spun asta numai fiindcă este scrisă de mine, ci
pentru că așa este. Se numește Zâna cu ochi verzi, iar doctorul Cezar a găsit un grafician talentat
pentru coperta pe care apare numele meu. Iar fața mea apare cumva abia vizibilă, pare că mi se
văd mai mult ochii verzi, care privesc cu blândețe spre un copil care se joacă pe o pajiște.
Sufletul lui Victor nu apare pe copertă, fiindcă nu are cum, dar eu sunt sigură că acolo unde
este veghează cu un zâmbet îngăduitor asupra noastră.
După încă trei luni am născut un băiețel perfect sănătos, pe care l-am botezat cum altfel decât
Victor. Are ochii albaștri cu puncte aurii, exact ca Victor, iubitul meu într-un anume fel.

81
82